.expertiza Grafica. Reglementarea Juridica a Expertizei Grafice Si Problemele Ce Se Pot Rezolva

EXPERTIZA GRAFICĂ

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

IDENTIFICAREA PRIN EXPERTIZĂ

Secțiunea 1.

Precizări de ordin noțional

Stabilirea identității unor persoane sau obiecte privită în sensul cel mai larg – proprie tuturor domeniilor stiinței – reprezintă elementul definitoriu al procesului de investigare criminalistică.

Prin rezonanța sa practică, acest proces deține un loc bine conturat, de maximă importantă în ansamblul cercetărilor criminalistice, identincarea reprezentând, pe bună dreptate, o problemă centrală a investigațiior criminalistice, ea fiind indisolubil legată de actul de justiție.

Procesul identificării se bazează pe posibilitatea recunoașterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în planul gândirii a caracteristicilor acestora și datorită neschimbării relative a lor, cel puțin pentru un anumit timp.

Recunoașterea diferitelor obiecte este determinată de proprietatea gândirii de a compara caracteristicile unor obiecte cu cele ale altora, urmată de judecată privind identitatea sau neidentitatea lor.

Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică reclamă recunoașterea unor elemente concrete ce pot avea însușiri de natură să-1 apropie de alte obiecte asemănătoare de același gen sau specie, dar care se deosebește de toate acestea prin trasături ce-1 fac să fie identic numai cu sine însuși.

Prin identitate se înțelege însușirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-și manifesta individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale,

neschimbatoare, ce le deosebesc de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor.

În acest sens caracteristicile fundamentale de individualizare ale persoanei, obiectului sau fenomenului trebuie să îndeplinească anumite condiții:

Pentru stabilirea identității nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esențiale prin care acestea se individualizează și se diferențiază de celelalte obiecte.

Deși identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporare.

identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, ci dialectic întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanența mișcare și transformare, fiind supus acțiunii unor factori externi sau interni. Procesul este propriu atât ființelor cât și obiectelor inclusiv urmelor acestora.

Concluziile care se desprind din sublinierile anterioare ne determină să afirmăm că identiflcarea criminalistică se distinge fată de procesele de identificare întalnite în alte domenii, prin anumite elemente de specificitate.

Astfel, cu privire la noțiunea identificării au existat mai multe opinii.

Într-o opinie, prin identificare criminalistică se înțelege stabilirea

obiectului care are legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obținerii de probe judiciare.

Potrivit unei alte opinii identificarea criminalistică este privită ca un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar și individualizat, conținute, transmise sau reflectate în urme.

La acestea se mai adaugă și opinia potrivit căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaștere științifică a obiectelor relevante din punct dc vedere al probațiunii și de creare a posibilităților descoperirii relațiilor ce leagă obiectele, unele de altele.

Din analiza conținutului acestor definiții rezultă sublinierea în fiecare dintre ele, într-o formă sau alta, a unor elemente de fond privind identificarea criminalistică. Ea este, în principal o activitate, un proces dc stabilire a persoanei, a obiectului, concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită.

La baza identificarii stă un sistem de trăsături caracteristice sau particularități aparținând fie formei, fie conținutului care pot fi cunoscute, analizate și interpretate prin metode și mijloace științifice proprii crirminalisticii.

Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi defnită ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode stiințifice, criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.

Secțiunea a-2-a

Obiectul identificării și principiile acesteia

Referitor la noțiunea de obiect al identificării criminalistice, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe păreri, fără a se ajunge la un punct de vedere unanim. În timp ce unii autori atribuie noțiunii de obiect al identificării criminalistice un înțeles foarte larg, începând cu obiecte, fenomene, calități, intervale de timp sau de spațiu și terminând cu însușirile fizice ori acțiunile psihice ale omului, alți autori limitează acest obiect la elementele solide ale lumii materiale cu volum și caracteristici relativ constante.

S.M. Potapov – consideră că identificarea criminalistică operează cu tot felul de obiecte și fenomene, entități cantitative și calitative, valori spațiale și temporale, însușiri fizice ale persoanei, facultățile sale mentale, capacitatea intelectuală.

I.D. Kucerov – este de asemenea partizanul unei noțiuni extensive. Pe lângă lucruri luate în sens larg (obiecte, persoane, animale) el include în identificarea criminalistică însușirile acestora, fenomenele, stările, spațiul și timpul, justificarea constituind-o faptul că toate sunt forme obiective de existență ale materiei.

Autorul merge până acolo încât socotește că s-ar putea vorbi de identificare, chiar și atunci când trebuie să se stabilească dacă autorul sau victima au consumat alcool înainte de producerea evenimentului, dacă persoana care a lăsat o cărare de pași suferă de infirmitate fizică, dacă un obiect este armă albă, dacă o substanță este otrăvitoare, etc.

Același autor arată că practica oferă numeroase exemple de identificare a locului după fotografii.

Un alt susținător al accepțiunii de mai sus este N.A. Selivanov – care consideră că poate fi identificat criminalistic orice act de cunoaștere.

Un punct de vedere opus a fost formulat de V.T. Koldin – după care conceperea largă a identificării nu este întemeiată, din moment ce stabilirea oricărei împrejurări a cauzei este de competența probațiunii judiciare.

În cadrul acesteia el lansează ideea "autonomiei" identificării criminalistice destinată să lămurească legătura dintre obiect sau persoană și cauza cercetată.

Cu privire la opiniile exprimate în ultimul timp, trebuie să remarcăm o preocupare sporită de delimitare mai riguroasă a obiectului identificării, în sfera căruia, nu mai sunt incluse elemente de natură ideală.

Rezervele exprimate față de acesta, au drept argument esențial imposibilitatea unei identificări riguroase sub raport științific, orice eroare fiind de natură să știrbească obiectivitatea și seriozitatea unui asemenea proces.

Obiectului identificării criminalistice îi sunt proprii câteva trăsături, esențiale fiind materialitatea și legătura cauzală cu fapta ilicită.

Prin urmare, obiect al identificării criminalistice poate fi orice persoană, ființă sau lucru, orice element al lumii materiale care se manifestă în spațiu și timp, susceptibil de a fi identificat pe baza urmelor create în câmpul infracțional.

Obiectul identificării este un obiect concret, nu numai prin natura sa, ci și prin însuși raportul cauzal cu fapta cercetată.

Plecându-se de la necesitățile impuse de practica criminalistică, obiectul

identificării cunoaște o clasificare bipartidă în funcție de următoarele criterii:

– Scopul identificării, potrivit căruia obiectele antrenate în procesul identificării

se împart în:

obiecte ce urmează a fi identificate, denumite și obiecte scop cum ar fi :
persoana infractorului, instrumentele folosite la săvârșirea faptei, orice
obiecte care au format o urmă în împrejurările comiterii faptei penale.

obiecte ce servesc la identificarea celor de mai sus, denumite obiecte mijloc de identificare. Ex.: În cazul unui omor prin împușcare obiectul scop este pistoletul iar proiectilele găsite în corpul victimei împreună cu modelele tip de comparație, realizate prin trageri experimentale cu armele bănuite că au fost folosite la săvârșirea faptei, sunt obiecte mijloc.

Cu privire la aceste categorii de obiecte, unii autori folosesc termenii: obiecte de identificat și obiecte identificatoare sau de identificare.

– Criteriul căutării și identificării potrivit căruia identificarea criminalistului are în
vedere două categorii de obiecte:

– obiectele căutate, ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite în câmpul infracțional.

– obiectele verificate, presupun că au creat urmele sau reflectările materiale descoperite la locul faptei.

Fără teama de a greși, se poate aprecia că primul criteriu de clasificare este mai apropiat de specificul și conținutul activității de identificare criminalistică, deoarece descoperă inclusiv domeniul urmelor și al modelelor tip, fără de care nu este posibilă finalizarea procesului de stabilire a identității.

Temeiul științific al oricărui proces de cunoaștere a realității obiective este determinat de anumite reguli de bază, ele constituind punctul de plecare și izvorul obținerii de rezultate care să reflecte riguros, exact realitatea.

În mod firesc și procesul de identificare criminalistică este guvernat de principii ce oferă acestei activități un caracter științific, indiscutabil, rezultatele obținute servind și conducând de regulă, fără dubiu la aflarea adevărului în procesul penal.

În literatura noastră de specialitate, îndeosebi în ultima perioadă, se remarcă o preocupare în contextul tratării problematicii identificării criminalistice, de punere în lumină și a principiilor după care se conduce activitatea de stabilire a identității. Abordarea acestei problematici se face diferențiat în sensul că nu se manifestă o unanimitate de vedere.

De pildă, potrivit unei opinii se pune accentul pe principiul vizând delimitarea clară și precisă a obiectelor identificării, dată fiind semnificația lor în practica criminalistică.

Într-o altă opinie, principiile se referă atât la delimitarea obiectelor identificării, cât și la stabilitatea caracteristicilor ce servesc la stabilirea identității sau la metodologia generală de examinare.

În decursul timpului, aceste opinii divergente au găsit puncte de interferență care au stat la baza stabilirii și definirii principiilor ce guvernează activitatea de identificare criminalistică.

Secțiunea a-3-a

Istoricul identificării grafice

Expertiza documentelor datează încă din antichitate reprezentând probabil unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune cu caracter științific la care s-a apelat în procedurile judiciare, ceea ce dovedește că odată cu circulația mai intensă a actelor scrise au apărut și primele falsuri.

Asemănarea dintre scrisuri, facilitatea de tipul liniar, arta de a imita scrisul altuia, întocmirea actelor de către scribi anume specializați, posibilitatea de modificare a scrisului propriu au dat naștere la îndoieli asupra autenticității înscrisurilor folosite și au impus de timpuriu căutarea unor căi de investigare.

O lege a împăratului CONSTANT1N – aprox. anul 300 E.N.- cuprinde un capitol special consacrat falsului în care se indică printre mijloacele de aflare a adevărului compararea scrisurilor — SCRIPTURARUM COLLATIONE— iar în anul 539 E.N. JUSTINIAN citează în novela 73 o eroare judiciară cauzată de faptul că experții declaraseră un act fals, dovedit ulterior a fi autentic.

De altfel încă din novela 49 se negase că examinarea actelor poate atinge certitudinea, luându-se măsuri pentru asigurarea pieselor de comparație, arătându-se printre altele că pentru a stabiii autenticitatea documentelor se efectuează expertize grafice, stabilinduitatea de stabilire a identității. Abordarea acestei problematici se face diferențiat în sensul că nu se manifestă o unanimitate de vedere.

De pildă, potrivit unei opinii se pune accentul pe principiul vizând delimitarea clară și precisă a obiectelor identificării, dată fiind semnificația lor în practica criminalistică.

Într-o altă opinie, principiile se referă atât la delimitarea obiectelor identificării, cât și la stabilitatea caracteristicilor ce servesc la stabilirea identității sau la metodologia generală de examinare.

În decursul timpului, aceste opinii divergente au găsit puncte de interferență care au stat la baza stabilirii și definirii principiilor ce guvernează activitatea de identificare criminalistică.

Secțiunea a-3-a

Istoricul identificării grafice

Expertiza documentelor datează încă din antichitate reprezentând probabil unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune cu caracter științific la care s-a apelat în procedurile judiciare, ceea ce dovedește că odată cu circulația mai intensă a actelor scrise au apărut și primele falsuri.

Asemănarea dintre scrisuri, facilitatea de tipul liniar, arta de a imita scrisul altuia, întocmirea actelor de către scribi anume specializați, posibilitatea de modificare a scrisului propriu au dat naștere la îndoieli asupra autenticității înscrisurilor folosite și au impus de timpuriu căutarea unor căi de investigare.

O lege a împăratului CONSTANT1N – aprox. anul 300 E.N.- cuprinde un capitol special consacrat falsului în care se indică printre mijloacele de aflare a adevărului compararea scrisurilor — SCRIPTURARUM COLLATIONE— iar în anul 539 E.N. JUSTINIAN citează în novela 73 o eroare judiciară cauzată de faptul că experții declaraseră un act fals, dovedit ulterior a fi autentic.

De altfel încă din novela 49 se negase că examinarea actelor poate atinge certitudinea, luându-se măsuri pentru asigurarea pieselor de comparație, arătându-se printre altele că pentru a stabiii autenticitatea documentelor se efectuează expertize grafice, stabilindu-se anumite reguli în această privință – de exemplu factorii care concură la schimbarea scrierii ca: bătrânețea, boala, schimbarea materialului scrierii etc.

Cercetarea scrisului și-a găsit câmp de aplicare – e drept destul de greu și cu mari rezerve – și în feudalismul timpuriu, în dreptul canonic sau dreptul cutumiar francez.

În a doua jumătate a sec, XVI în FRANȚA s-a format o corporație compusă din persoane ce se ocupau cu cercetarea documentelor. Persoanele care intrau în corporație susțineau un examen ce consta în executarea unei caligrafii artistice și din efectuarea unei expertize de probă, iar în funcție de calificarea lor se împărțeau în "JURAȚI MEȘTERI SCRIITORI" și "JURAȚI MEȘTERI EXPERȚI SCRIITORI".

În documentele dreptului german din perioada feudalismului primitiv se vorbea relativ puțin despre falsificarea documentelor și cercetarea lor în justiție, dar importanța probatorie a acestora era extrem de mica.

Primele studii privind scrisul axate în special pe descoperirea legăturii dintre caracteristicile grafice și personalitatea omului se situează în sec. XVII și aparține lui FRANCOIS DEMELLE-1609, CAMILLO BALDO – 1622, JACQUES RAVENEAU -1666 și ETIENE DE BLEGNY – 1669. Sec. XIX și începutul sec. XX cunosc un deosebit interes pentru cercetarea scrisului, este adevărat mai mult sub aspect grafologic dar și al posibilităților de identificare, conturarea celor două domenii accentuându-se tot mai mult până la completa lor despărțire de astăzi.

După observațiile extrem de prețioase ale abatelui JEAN-HIPPOLYTE MICHON -1872 urmează o numeroasă pleiadă de grafologi și experți grafici dintre care se remarcă în această perioadă ALPHONS BERTILLON – 1897, PIERRE HUMBERT – 1907, E. SOLLANGE-PELLAT – 1908, J. CREPIEUX-JAMIN – 1921, creatorul grafologiei moderne, EDUARD DE ROUGEMONT – 1922, EDMONO LOCARD – 1923, FELIX MICHAUD – 1925.

Dintre autorii români care au elaborat lucrări în domeniu amintim H. STAHL -GRAFOLOGIA ȘI EXPERTIZA ÎN SCRIERI, ANONIMUL FALS – 1926; I.I.ILIC-EXPERTIZA GRAFICĂ – 1914, M. KORNBACH – EXPERTIZA GRAFTCĂ ȘI EXPERȚII CALIGRAFI – 1928, J.PRIESCU – EXPERTIZA GRAFICĂ -1958, ST.DUMITRESCU – CONTRIBUȚIUNI LA EXPERTIZA GRAFICĂ, STUDIUL CHIMIC ȘI FIZIC AL CERNELURILOR ȘI CREIOANELOR – 1939, A.BOIA -EXERCITAREA FUNCȚIEI DE EXPERT GRAFIC, CONSTATĂRI ȘI PROPUNERI -1943, și multe lucrări actuale.

Fundamentarea științifică a întregii activități a organelor judiciare din țara noastră s-a realizat după 1944, când criminalistica românească s-a dezvoltat ca urmare a asigurării unei baze tehnico-materiale necesare, concretizată în dotarea cu aparatură și mijloace tehnice adecvate, înființându-se la Direcția Generală a Miliției, Serviciul Tehnico-Științific, secții tehnico-științifice regionale și laboratoarele criminalistice ale facultăților de drept

Un pas important de ordin organizatoric l-a constituit înființarea în anul 1956 a Institutului de Criminalistică din cadrul Procuraturii Generale a României, transformat în compartimentul de criminalistică și criminologie din cadrul Procuraturii Generale în anul 1980, cabinete criminalistice teritoriale iar în anul 1958 se înființează Laboratorul Control de Expertize Criminalistice de pe lângă Ministerul Justiției.

În anul 1968 a luat ființă Institutul de Criminalistică din Inspectoratul General al Miliției ca urmare a reorganizării fostului Serviciu Tehnico – Științific.

CAPITOLUL 2

EXPERTIZA GRAFICĂ IN PRACTICA

ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Secțiunea 1

Considerații generale privind expertiza grafică

Atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza de judecată se ivesc cazuri în care sunt necesare cunoștințele unui specialist dintr-un anumit domeniu științific, tehnic sau artistic pentru lămurirea anumitor probleme din cuprinsul cauzei cercetate sau în curs de judecată.

Organele de urmărire penală vor apela la un specialist pentru rezolvarea anumitor

probleme în legătură cu unele împrejurări ale infracțiunii, sau pentru interpretarea justă a urmelor acesteia.

În cazurile când pentru lămurirea unor împrejurări sau fapte se cer cunoștințe de specialitate, organele de urmărire penală sau instanța de judecată, la cererea părților sau din oficiu, poate dispune efectuarea unei expertize.

Dispunerea expertizei se face în cadrul procesului penal, în cazul nostru, dar se

cere, spre deosebire de consultația tehnică și în cazurile în care problema ar putea fi rezolvată de organele de urmărire penală, căci raportul de expertiză este o probă în cauza respectivă, ori probe nu poate întocmi cel însărcinat să le strangă și să le aprecieze. Astfel, chiar dacă organul de urmărire penală are cunoștințe suficiente de criminalistică, el nu va putea stabili exisiența falsului într-un înscris pentru că nu-și poate crea singur probele a căror valabilitate tot el trebuie să o aprecieze.

Aceeași este situația și în cazul ordonării unei expertize contabile, chiar dacă organul de urmărire penală are pregătire de contabil.

Expertiza constând în lucrarea cerută unui specialist în domeniul respectiv în literatura juridică s-au emis diferite teorii în legătură cu natura expertizei, confundându-se situația expertului cu cea a organului de urmărire penală a judecătorului, a martorului etc.

Aceste interpretări greșite ale poziției expertului denotă necunoașterea poziției juridice a expertizei.

Confruntarea expertului cu un "JUDECĂTOR ȘTIINȚIFIC" este greșită, pentru că expertul se pronunță în limitele specialității sale, numai asupra unor probleme pentru care a fost numit și, în nici un caz nu se referă la aprecierea juridică a faptelor.

Asimilarea expertului cu un martor este, de asemenea, greșită pentru că expertul nu relatează despre fapte cunoscute în legătură cu infracțiunea cercetată, ci despre examinarea unor probe în lumina specialității sale.

Un martor nu poate fi înlocuit pentru că numirea lui nu depinde de organul de urmărire penală sau de instanță, ci de faptul că el cunoaște anumite fapte în legătură cu cauza penală respectivă, pe când un expert poate fi oricând înlocuit, în cazul lui, apreciindu-se numai cunoștințele de specialitate și competența sa.

Expertul nu poate fi confundat nici cu organul de urmărire penală, activitățile lor diferențiindu-se în mod categoric. Organul de urmărire penală este însărcinat să cerceteze toate urmele unei infracțiuni pentru a stabili împrejurările acesteia și a demasca pe infractor, pe când expertul se ocupă numai de problemele pentru care a fost dispusă expertiza.

Sectiunea a-2-a

Curente și tendințe actuate privind expertiza grafică

Odată cu spectaculoasele progrese ale științelor exacte, mai ales ale fizicii și chimiei, s-a lărgit mult aria de investigare a documentelor în vederea depistării falsurilor. Totuși trebuie observat că aplicarea creatoare a procedeelor elaborate în cadrul altor domenii a avut repercusiuni însemnate numai în ceea ce privește cercetarea actelor sub aspect tehnic ( analiza de hârtie, cerneală, pastă, tușuri etc.). În schimb examinările de ordin grafic, adică studierea caracteristicilor scrisului în vederea identificării autorului nu au evoluat fundamental, depinzând încă în mare măsură de talentul și experiența personală a expertului, de cunoașterea și buna stăpânire a normelor de deontologie și a erorilor ce pot apărea în expertiza criminalistică a scrisului. De aceea în prezent și în perspectiva, cercetările specialiștilor din numeroase țări printre care și România, se orientează spre găsirea unor criterii cât mai obiective, axându-se pe două direcții principale:

1. – Aprofundarea cunoștințelor referitoare la fiziologia mișcărilor grafice,

2. – Adaptarea metodelor matematice la evaluarea și compararea elementelor de
identificare, mergându-se până la utilizarea calculatoarelor electronice.

În acest scop se studiaza problema codificării scrisului prelevat de la infractorii periculoși din întreaga țară care prin modul de operare folosesc înscrisuri.

Se urmărește de asemenea specializarea în domeniul expertizei grafice a celor mai buni specialiști care să militeze în continuare pentru perfectionarea activităților, pentru slujirea cu pasiune și devotament a științei criminalistice și afirmarea contribuției românești la dezvoltarea ei pe toate meridianele lumii.

Dată fiind confuzia care în general domnește cu privire la disciplinele care studiază sensul consideră ca simpla enunțare a obiectului expertizei grafice nu este suficientă pentru definirea precisă a acestui gen de examinare.

De aceea în vederea unei juste înțelegeri a întinderii sferei de probleme și a limitelor acesteia apar necesare câteva explicații referitoare la termenii mai sus enumerați cu accent pe diferența dintre expertiza grafică și grafologie.

Astfel termenul de "grafică" înseamnă arta scrisului, a desenului.

"Grafic" înseamnă redarea în scris a cuvintelor, scriere. felul în care e scris un cuvânt sau un text.

Prin "grafoscopie" se înțelege studiul scrisului în scopul determinării autenticității unor acte, unor iscălituri, etc. respectiv studiul scrisului în scopul identificării scriptorului, scris a cărui specificitate justifică existența unui gen autonom de expertiză: expertiza criminalistică a scrisului, denumită corect și "grafoscopic judiciara" sau “expertiză grafică".

Obiectul nemijlocit al acestei expertize îl constituie identificarea scriptorului și în practică se concretizează în urmatoarele situații:

verificarea faptului dacă un text sau o semnătură provine realmente de la
scriptorul nominalizat în act.

identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură ce s-a
dovedit a nu aparține titularului respectiv (falsă) ori provine de la un autor
necunoscut (scrisori anonime, acte pe nume fictive, adăugiri, etc).

Uneori scrierea și semnarea unui act de către titular echivalează cu însăși autenticitatea lui, cum ar fi cazul unui testament întocmit personal de testator. Alteori situația este mai complicată. De exemplu semnătura de pe o chitanță aparține într-adevar persoanei pe numele căreia a fost executată, ceea ce nu înseamnă în mod automat că și actul este autentic, întrucât semnătura putea fi dată "în alb" ori "furată" prin intermediul hârtiei copiative, iar textul adăugat ulterior, în alte cazuri scrisul provine de la cel indrituit să-l execute, deci aparent actul este autentic și cu toate acestea avem de-a face cu un fals, de pildă în cazul în care pe o foaie de parcurs conducatorul auto modifică numărul de kilometri parcurși, tonajul, localitățile de destinație, etc.

"Grafologia", cel puțin ca termen, este extrem de frecvent confundată cu expertiza criminalistică a scrisului.

Etimologia grafologică este "știința scrisului", dar sensul propriu, ca disciplină independentă, este acela de determinare a caracterului, a personalității omului cu ajutorul scrisului. Grafologia se bazează pe teza că o persoană poate fi ușor recunoscută prin gesturile sale, gesturi care nu depind de o intenție sau voință de moment, ci de o conjugare a forțelor conștiente și inconștiente ce ar anima fiecare persoană. Toate atitudinile ființei umane sunt deci gesturi încărcate de semnificații psihoiogice care se reflectă net în sens și anume în caracteristicile generale ale scrisului, în tipurile de mișcări ca reflexe spontane, privite independent de formele literale pe care le îmbracă.

Grafologia are foarte mulți adepți dar și numeroși adversari.

Sub aspectul relației acesteia cu expertiza grafică, cu toate că ambele discipline se ocupă de studierea scrisului, fiecare dintre ele are un obiect și modalități proprii de investigație, ce nu pot fi confundate, astfel:

grafologia urmărește descoperirea personalității după un scris cert, adică al
cărui autor este cunoscut; expertiza grafice urmărește identificarea autorului unui scris a cărui paternitate este incertă (necunoscută sau contestată).

în grafologie se examinează un singur scris (o probă sau mai multe
provenind de la aceeași persoană), stabilindu-se acestea din punct de
vedere psihologic; în expertiză grafică se compară două scrisuri sau grupe
de scrisuri, evaluându-se asemănările și deosebirile.

în grafologie se cercetează scrisuri sincere nedisimulate; în expertiza
grafică se examinează adesea scrisuri intentionat modificate (deghizate)
sau contrafăcute (copiate ori imitate).

Sublinierea deosebirilor dintre grafologie și expertiza grafică le-am făcut nu numai cu scopul de a nu se confunda în practică, ci și cu scopul de a preveni pericolul pătrunderii interpretărilor grafologice în aprecierile strict grafice.

În ceea ce privește fundamentul științific al expertizei grafice, în literatura de specialitate din țara noastră, problematica complexă a identificării persoanei după scris s-a aflat în preocuparea mai multor autori, însă dezvoltarea cea mai amplă și documentată a acesteia este făcută de dr. Lucian lonescu în lucrarea sa "Expertiza criminalistică a scrisului” și alți autori.

La baza executării scrisului ce constituie o deprindere intelectuală, stau o serie de legături nervoase produse de cortex, legături asociate cu mișcările mâinii care transmise fiind la instrumentul scriptural, înscrie semnele grafice.

Principalele mișcări de scriere se execută în plan vertical (flexiunea și extensiunea) și în plan orizontal (abducția și aducția). Prin combinarea acestor patru mișcări de bază se realizează mișcări mai complicate de rotație, care completate cu mișcări cursive, asigură avansarea scrisului pe suport.

Caracterul de deprindere al scrierii nu exclude însă elementul de conștiență, care în etapa primelor activități de scriere este deosebit de accentuat pentru ca în timp să se limiteze.

Fundamentul științific al identificării persoanei după scris rezidă în facultatea scrisului de a fi individual. Individualitatea sa se exprimă în particularitățile de ansamblu și ale celor de detaliu (construcția semnelor grafice). Este adevărat că fiecare din aceste caracteristici considerate izolat, poate fi întâlnită în scrisurile mai multor persoane, dar combinația lor este irepetabilă.

Factorul principal care determină această proprietate îl constituie însuși modul de elaborare, extrem de complex al scrierii. El este direct influențat de particularitățile individuale ale tipului de activitate nervoasă proprie fiecărei persoane.

Cele trei proprietăți fundamentale care caracterizează procesele nervoase – forța, echilibrul și mobilitatea – constituie factorul fundamental și de ordin intern al formării deprinderii de scriere, apoi concură metoda de predare a scrisului, modelul caligrafic oferit elevului spre învățare, în acest stadiu precoce individualizarea scrisului se traduce prin modelul diferit de trasare a semnelor grafice izolate.

După numeroase exerciții ritmul scrierii se accentuează, semnele grafice nu mai sunt imitate, ci memorate, se face interpretarea de la modelul inițial, apar noi forme de construcție a literelor și cifrelor, noi forme de îmbinare cât mai comode de executat în virtutea legii efortului minim.

Identificarea persoanei după scris este posibilă și grație proprietății acestuia de a fi stabil. Explicația științifică este de ordin fiziologic întrucât deprinderea ca succesiune stereotipizată a legăturilor temporare constituie un sistem ireversibil, dirijat în sens unic.

Stabllitatea scrisului are însă un caracter relativ, în sensul că din diferite motive scrisul unei persoane poate suferi, în timp, unele modificări care nu sunt de esență a ifluența posibilitatea identificării sale ca scriptor.

Principaiele modificări ale stabilității scrisului sunt:

modificări survenite în cursul evoluției scrisului, apar pe fondul unui sens mai mult sau mai puțin stabilizat și ele sunt mai lente și uneori nu evidente.

modificări datorate stării psihomatice a scriptorului; bolile cronice, nervoase, batrânețea, etc., produc modificări, naturale cu afectarea profundă a scrisului însă sincere și pot fi deosebite ușor de cele produse cu intenție.

modificări rezultate din conducerea mâinii de către o altă persoană.

modificări produse de starea de ebrietate.

modificări cauzate de starea unor organe care participă la executarea scrisului: mâna, ochii.

modificări determinate de cauze de moment: condiții de scriere, suport, înălțimea necorespunzătoare a mesei, instrumentui scriptural etc.

Secțiunea a-3-a

Locul și rolul expertizei în practica organelor judiciare

Expertiza crirninalistică este o activitate de cercetare științifică a urmelor și a altor mijloace de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, determinării anumitor însușiri ori schimbări intervenite în conținutul, structura, forma și aspectul lor.

După cum se observă din definiție, în practica judiciară expertizele pot interveni în domenii foarte variate, iar rolul acestora crește necontenit în condițiile dezvoltării ascendente și rapide ale progreselor științifice și tehnice fără ca soluțiile și concluziile expertului să fie hotărâtoare, ele atârnă foarte greu și adesea sunt determinate în rezolvarea cauzelor.

În aceste condiții expertiza criminalistică în calitatea ei de mijloc de probă capată o importanța deosebită deoarece sporesc posibilitățile pe care specialiștii din diverse ramuri de activitate le au de a se pronunța asupra celor mai diverse probleme pe care le ridică anumite cauze penale, dar și a celor civile și chiar contravenționale.

În literatura juridică se evidențiază faptul că evoluția științei și progresul tehnicii caracterizează în sfera dreptului, epoca pe care o trăim drept "perioada de desfășurare științifică a probelor “.

În legislația noastră procesual-penală se arată că în cazurile în care pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală, ori instanța de judecată dispune la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize ( art 116 C.Proc.Pen.).

Dacă ne referim la felurile expertizei, principaiele criterii după care acestea sunt, se pot împărți în:

natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză.

modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei.

criteriul modului de organizare a expertizei.

Folosirea expertizei ca mijloc de probă este de regulă facultativă, administrarea ei fiind lăsată la aprecierea și dispoziția organului penal. Art. 117 C.Proc.Pen. prevede și unele cazuri în care efectuarea expertizei este obligatorie.

În ceea ce privește locul expertizei în numeroasele clasificări ale probelor, discuțiile au fost contradictorii.

Potrivit Codului de Procedură Penală al României, expertiza constituie mijloc de probă, cu valoare probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă.

Expertiza contribuie, deci, la aflarea adevărului, cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, la persoana care a săvârșit-o, precum și la alte împrejurări necesare pentru corecta soluționare a cauzei. Elemente de probă îndoielnice ori simple indicii pot, prin efectuarea expertizei, să fie reținute ca probe temeinice ori înlăturate ca fiind fără valoare. De aici rezultă și importanța deosebită a acesteia pentru cauzele penale dar în aceeași măsură, după cum spuneam și pentru cauzele civile extinzându-se și în domenii cu caracter extra judiciar, cum ar fi în materie contravențională sau până acum de competența fostelor comisii de judecată.

CAPITOLUL 3

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A

EXPERTIZEI GRAFICE ȘI PROBLEMELE

CE SE POT REZOLVA

Secțiunea 1

Procedura dispunerii expertizei

Dispunerea expertizei poate fi realizată atât în faza de urmărire penală, cât și în cea de judecată, în cadrul activităților de administrare și verificare a probelor necesare pentru dovedirea existenței infracțiunii și identificarea autorului, în afara cazurilor când expertiza este obligatorie, aceasta se dispune ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată prezența cumulativă a unor fapte ori stări de fapt, care nu sunt valorificate îndeajuns și împrejurarea că pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoștințelor unor specialiști.

În situația când sunt întrunite cele două cerințe exprese ale legii, organul judiciar dispune efectuarea expertizei chiar dacă judecătorii sau persoanele care efectuează urmărirea au unele cunoștințe la specialitatea respectivă.

În alt mod, s-ar aduce o gravă încălcare a garanțiilor procesuale ale părților, deoarece acestea nu ar putea discuta liber și critic concluziile de specialitate, când ele ar aparține persoanei care efectuează urmărirea penală sau participă la judecata.

Organul de urmărire penală și instanța de judecată, constatând existența condițiilor arătate, sunt obligate să dispună efectuarea expertizei chiar dacă nu prevăd posibilitatea unor concluzii certe, în raport czu materialul care poate fi pus la dispoziția experților ori în raport cu nivelul dezvoltării științei și a posibilităților tehnice existente în domeniul respectiv.

Pregătind urmele și mijloacele materiale de probă care trebuie să fie trimise pentru expertiza organului de urmărire penală, trebuie să verifice autenticitatea și utilitatea acestora. Trebuie să urmărească și să se asigure ca în procesul descoperirii, și în special, al ridicării lor, au fost respectate regulile criminalistice pentru ca ele să nu-și modifice caracteristicile și proprietățile.

De asemenea se impune a se verifica dacă acestea au fost descrise corect în procesul verbal încheiat cu ocazia ridicării lor. O urmă, un mijloc material de probă ce nu au fost menționate în procesul verbal prin care au fost ridicați nu au relevanță procesuală, nu pot fi trimise la expertiza.

Este deosebit de important că specialiștilor să li se pună la dispoziție materiale de calitate bună, ca atare ele trebuind să fie verificate sub raportul calității și utilității lor pentru executarea lucrării. Calitatea precară și insuficiența cantitativă riscă să ducă la formularea unor concluzii eronate, fără valoare pentru cauză.

Atunci când se dispune o nouă expertiză organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile delicte care vor face obiectul ei, spre a constata dacă acestea nu au suferit modificări în cursul primei examinări, modificări ce ar putea induce în eroare pe expert, iar în caz afirmativ, să aprecieze în ce măsură concluziile pot fi influențate de ele.

În raport cu natura expertizei organul de urmărire penală trebuie să procedeze la procurarea materialelor de comparație care să fie puse la dispoziția specialiștilor împreună cu urmele și mijloacele materiale de probă și mai ales la expertiza grafică și tehnică a documentelor.

Totodată trebuie să urmărească dacă materialele de comparație sunt suficiente întrucât concluziile expertului pot fi considerate fundamentate numai dacă ele se bazează pe studiul unui număr cât mai mare de probe de comparație.

În majoritatea cazurilor pentru expertiza grafică la dispoziția expertului se pun numai probe experimentate în baza cărora acesta formulează concluzii categorice, pozitive sau negative, însă, singure, probele experimentale sunt insuficiente pentru că pe ele să fie fundamentată expertiza. Este necesar pentru ca materialele de comparație să poată fi considerate suficiente, ca alături de ele, să figureze probe de scris libere, create într-o perioadă apropiată de data săvârșirii faptei.

De asemenea, trebuie să se aprecieze dacă materialele de comparație sunt utile, să nu-și fi schimbat proprietățile fizice ori chimice, să nu fi fost înlocuite întâmplător sau intenționat. Aceasta presupune ambalarea, etichetarea și sigilarea lor corectă.

În referire la procurarea materialelor tip de comparație necesare expertizei, apreciem că organul de urmărire penală este obligat să procure modelele tip poate realiza aceasta sau este interzis să le procure, în funcție de natura expertizei.

Formularea întrebărilor se realizează în raport cu obiectul expertizei și cu posibilitățile tehnico-științifice existente.

La formularea întrebărilor este necesar să se țină seama de cerințele pe care trebuie să le îndeplinească acestea:

să se refere la obiectul expertizei și la pregătirea expertului sau specialistului;

să fie clare și precise pentru a da posibilitatea expertului ori specialistului
să înțeleagă sarcinile ce-i revin;

– să fie astfel formulate încât să oblige la un răspuns cert: pozitiv sau negativ;

să aibă legătură logică între ele;

să nu solicite expertului să facă aprecieri cu privire la încadrarea juridică,
forma de vinovăție, ori să-1 oblige să rezolve sarcini ce intră în conpetența
organului de urmărire penală.

În cadrul expertizelor criminalistice ca de altfel în cazul tuturor lucrărilor ce urmează a fi executate în cadrul unor laboratoare de specialitate, organul de urmărire penală se adresează instituției în care funcționeză laboratorul, urmând ca specialiștii să fie numiți de către conducătorul acesteia.

Expertizele contabile și tehnice se execută de către experți numiți de către organul de urmărire penală care dispune efectuarea lucrării.

La numirea experților este necesar să se țină seama de condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceștia, printre care menționăm în mod deosebit :

să aibă calificarea corespunzătoare și o bogată activitate practică ;

să nu facă parte din personalul unității în care s-a săvârșit infracțiunea.

Alte obligații în legătură cu dispunera expertizelor:

încunoștiințarea apărătorului, învinuitului sau inculpatului ce urmează a fi dispusă constatarea sau expertiza;

chemarea părților și aducera la cunoștință a dreptului pe care îl au de a completa întrebările ;

să pună în vedere părților că au dreptul să recomande un expert, pe langă cel numit, de organul de urmărire penală ;

Părțile pot desemna experți pe lânga cei numiți de organul de urmarire penală în cazul expertizelor contabile și tehnice – niciodată însă ce expertiza sau constatarea se execută de o instituție de specialitate.

Expertu poate lua conoștință de dosarul cauzei, cu încunoștiințarea organului de urmarire penală, numai când și în măsura în care este necesar pentru efectuarea expertizei.

Explicațiile de la părți pot fi luate cu încuvințarea organului judiciar.

Dispunerea expertizei ori constatării tehnico științifice se face prin rezoluție motivată întocmită de organul de urmărire penală, cu excepția expertizelor contabile și tehnice care se dispun prin ordonanță. Instanța de judecată dispune efectuarea constatării tehnico științifice și expertizei prin încheiere.

Sectiunea a-2-a

Situații de incompatibilitate și recuzare a expertului

Incompatibilitatea este o instituție prin intermediul căreia, anumite persoane făcând parte din organele care desfășoară procesul penal sau care ajută la soluționarea acestuia, sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală.

Împiedicarea prevăzută de lege se justifică prin faptul că, în privința persoanelor respective survin anumite împrejurări personale, de natură a pune sub semnul îndoielii obiectivitatea acestora în soluționarea cauzei penale.

Incompatibilitatea nu reprezintă negarea competenței, pentru ea cei incompatibili pot fi competenți și totuși nu au dreptul să desfășoare activitatea procesuală, dacă se află în una din cauzele prevăzute de lege.

Pot fi incompatibile următoarele persoane:

judecătorul;

asesorul popular;

– grefierul de ședințe ;

procurorul;

organul de cercetare;

expertul;

– interpretul.

Articolul 54 din C. Proc.Pen. reglementează cazurile de incompatibilitate pentru expert în sensul că face precizarea că dispozițiile art. 48, 50, 51, 52 și 53 se aplică în mod corespunzător și expertului.

Potrivit art. 46, 48 C.Proc.Pen. există un număr de șapte cazuri de incompatibilitate valabile pentru judecători. Experții sunt incompatibili când intervin în mod corespunzător în una din următoarele cazuri de incompatibilitate prevăzute pentru judecatori:

judecătorii care au fost anterior procurori în aceeași cauză au pus în mișcare
acțiunea penală, au dispus trimiterea în judecată sau au pus concluzii in
fond la instanță, nu mai pot judeca. În privința lor subzistă presupunerea
unei înclinații acuzatoriale în soluționarea cauzei, datorită funcției îndeplinite anterior.

judecătorii care anterior au fost apărători sau reprezentanți ai uneia din
părți, nu pot judeca în cauza respectivă; asupra unui asemenea judecătoi
planează dubiul că, ar putea privi cauza din optica părții a cărei apărare sau reprezentare a exercitat-o.

judecătorii care au fost experți sau martori într-o cauză nu pot judeca ; martorul sau expertul sesizând personal anumite aspecte ar putea să aibă o părere asupra pricinii, față de care judecătorul trebuie să fie independent.

judecătorii interesați sub orice formă în soluționarea cauzei, personal, în
legătură cu un soț sau o rudă apropiată, nu au dreptul să judece; un
asemenea judecător se presupune că nu va fi imparțial, judecând potrivit cu interesele sale.

În legătură cu incompatibilitatea expertului, art. 54 C.Proc.Pen. face următoarele precizări:

– calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceea; cauza, ultima având întâietate.

participarea ca expert într-o cauză, nu atrage incompatibilitatea dacă s-ar solicita de mai multe ori exercitarea aceleiași atribuțiuni.

ABȚINEREA – este situația prin care cel aflat într-una din cazurile de incompatibilitate poate cere să fie înlocuit cu o altă persoană având acea calitate.

Abținerea nu produce efecte prin simpla ei declarare.

Abținerea trebuie cerută de cel aflat în stare de incompatibilitate și duce la înlăturare în măsura admiterii.

Persoana care se abține, face declarația de îndată ce a luat la cunoștință de existența cazului de iocompatibilitate, arătând motivele pentru care invocă abținerea. Declarația se face în timpul judecăți președintelui instanței, iar în faza de urmărire, procurorului care supraveghează urmărirea. Abținerea se rezolvă potrivit procedurii de soluționare a cererii de recuzare.

RECUZAREA – persoana incompatibilă care nu s-a abținut poate fi recuzată de părți pe tot parcursul procesului de îndată ce se cunoaște cazul de incompatibilitate.

Recuzarea este o instituție prin intermediul căreia părțile pot înlătura din activitatea procesuală persoanele incompatibile. Recuzarea apare ca o garanție a dispoziției care obligă pe cei incompatibili să se abțină.

Recuzarea se formulează de către părți oral sau scris cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării.

În cursul urmăririi, cererea se adresează fie organului de cercetare a cărei recuzare se cere, fie procurorului. Organul de cercetare, înaintează cererea procurorului, în termen de 24 de ore, făre a întrerupe cursul cercetării. Procurorul este obligat să se pronunțe asupra cererii în termen de trei zile printr-o ordonanță, care se comunică și celui interesat.

Secțiunea a-3-a

Ponderea expertizei și importanța acesteia în procesul penal

Activitatea justiției de prevenire și combatere a criminalității, de o inestimabilă valoare socială, necesită descoperirea urgentă și completă a infracțiunilor, identificarea infractorilor, determinarea fară nici un dubiu a vinovăției lor și în raport cu aceasta aplicarea pedepselor prevăzute de legea penală. În acest scop organul de urmărire penală și instanțele de judecată au dreptul și în aceilași timp obligația de a recurge la toate mijloacele permise prin care se poate stabili adevărul, situație valabilă și pentru judecarea pricinilor civile și chiar în materie contravențională (domeniu cu caracter extrajudiciar).

Unul din aeeste mijloace îl constitute expertiza grafică.

Așa după cum arată și statisticile laboratoarelor de criminalistică ponderea cea mai mare în rândul expertizelor o are "expertiza scrisului" cunoscută în mod curent sub denumirea de "expertiză grafică".

Frecvența mare cu care se apelează la cercetarea scrisului se explică prin aceea că "actele" sau, în terminologia legală "înscrisurile" sunt admise ca mijloc de probă în justiție dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. Pe de altă parte, complexitatea activității sociale și economice (economia de piața) implică ținerea unor riguroase și numeroase evidențe, precum și multiple raporturi – cu sau fără caracter juridic – consacrate în acte, de unde întocmirea și circulația extrem de intensă a înscrisurilor de tot felul.

Alterarea adevărului în înscrisuri se produce fie prin întocmirea în întregime a acestora, fie prin modificarea unui înscris existent, "contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea în orice mod" reținut de legea penală ca modalitate de falsificare fiind valabilă pentru ambele ipoteze.

Desigur că prin folosirea unor acte se urmăresc anumite scopuri, de regulă avantaje materiale dar și de altă natură.

Aria înscrisurilor ce contribuie la tragerea la raspundere penală a celor vinovați, direct sau indirect este infinită.

De aici, rolul și importanța acestui gen de expertiză criminalistică, care valorifică posibilitățile oferite de analiza științifică a scrisului.

Expertiza gratică ca de altfel toate celeialte genuri de expertize ajută foarte mult la anchetarea completă, rapidă și obietivă a cazurilor penale, precum și la rezolvarea unor probleme de natură civila. Ea constituie un mijloc de probă, a cărui frecvență este din ce în ce mai mare în prezent.

Secțiunea a-4-a

Probleme ce se pot rezolva prin expertiza grafică

Prin expertiza grafică, se pot rezolva probleme legate în primul rând, în materie penală, de înscrisuri care formează obiectul material al infracțiunilor de fals prevăzute de lege.

Alterarea adevărului se produce fie prin întocmirea în întregime a unui înscris, fie prin modificarea unui înscris existent "contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea în orice moment". Sarcina expertului este de a stabili cine a intocmit actul respectiv, sau cine a efectuat modificări în asemenea acte, în ce constau aceste modificări și uneori și prin ce procedee a recurs la falsificare.

Dacă facem o scurtă enumerare a acestor însușiri care sosesc frecvent spre expertizare ne dăm seama că varietatea problemelor ce se rezolvă prin acest gen de expertiză mult solicitatc de organul judiciar:

acte privind evidența și circulația diferitelor bunuri sau valori (borderouri,

facturi, chitanțe, inventare, procese-verbale de recepție, ștate de plată, deconturi, mandate poștale, taloane de pensie, etc.).

acte referitoare la desfășurarea procesului de producție (fișe de pontaj,
instructaje pentru protecția muncii, bonuri de materiale, etc.).

documente C.E.C. (librete de economii, foi de depunere și restituire) s.a.

formulare de transport (foi, bilete, abonamente, permise).

bilete și buletine loto-pronosport

acte de identitate și de studii

certificate și scutiri medicale etc.

În alte cazuri înscrisurile, fără a prezenta un fals, relevă anumite situații de fapt, legate de săvârșirea unor infracțiuni.

Aria infracțiunilor ce contribuie, direct sau indirect la descoperirea și tragerea la răspundere penală a celor vinovați este infinită : acte și însemnări personale produse la locul comiterii faptei (omoruri, tâlhării, loviri, violuri, vătămări, etc.) ori acte aparținând victimei, scrisori anonime cu caracter calomnios sau de amenințare, scrisori care însoțesc substanțe otrăvitoare, scrisori lăsate de sinucigasi (reale sau false, urmărind ascunderea unui omor) etc. Dat fiind aproape întotdeauna aceste dovezi sunt contestate de acuzați, utilitatea valorificării posibilităților oferite de analiza științifică a scrisului se impun de la sine.

În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost înocmite în mod special în vederea dovedirii, nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic în eventualitatea unui viitor litigiu (pretenții, succesiuni etc.).

Înscrisurile preconstituite sunt, fie autentice, fie sub semnătura privată.

Cele din prima categorie sunt acceptate și autentificate sau întocmite și autentificate cu respectarea condițiiior prevăzute de lege de către un funcționar care, conform

dispozițiilor legale, este competent și funcționează în locul în care s-a făcut actul.

Astfel, înscrisuri autentice sunt nu numai actele notariale (donații, contracte de vânzare – cumpărare, testamente etc.) dar și cele de stare civilă, hotărârile judecătorești, procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc.

Înscrisurile autentice beneficiază de prezumția de autenticitate în sensul că, conținutul corespunde voinței părților exprimată în fața funcționarului, că semnăturile le aparțin, că data întocmirii este cea reală etc.

Aceasta nu înseamnă că ele nu pot forma obiectul unor expertize grafice, întrucât sunt susceptibile de a fi atacate pe calea înscrierii în fals.

În practică, asemenea cazuri vizează îndeosebi, acte vechi încheiate cu mulți ani în urmă, mai ales înainte de înființarea notariatelor de stat, iar cei care le contestă sunt de obicei moștenitorii părților.

A doua categorie de înscrisuri, dar invocate în justiție sunt cele sub semnătură privată pentru valabilitatea cărora nu interesează modul de întocmire (scriere de mană, dactilografiere, etc) ci numai dacă sunt semnate de persoanele care figurează în act. Asemenea acte sunt chitanțe, diferite convenții, foi de zestre, declarații etc. în ceea ce privește testamentele olografice pentru admisibilitatea lor, nu e suficienta semnarea lor de către testator, o condiție sine qua non fiind scrierea în întregime și datarea tot de către acesta art. 859 Cod Civil.

Înscrisurile sub semnatură privată au putere doveditoare atâta timp cât sunt recunoscute de părti; în caz contrar (contestare totală sau parțială) validitatea ori falsitatea care urmează să fie stabilită de către instanța de judecată prin procedura verificării de scripte (art. 177-179 Cod Proc. Civ.) sau prin efectuarea unei expertize grafice.

În afara actelor de felul celor menționate în cursul judecății proceselor cu caracter civil sunt prezentate și înscrisuri nepreconstituite, cum ar fi scrisori sau simple bilete, în care se consemnează diferite raporturi juridice, notificări ori confirmări de executare a unor obligații asumate anterior precum și anumite împrejurări de natură să evidențieze relațiile dintre părți (de ex., într-un proces de stabilire a paternității se depun scrisori de la tatăl prezumtiv, care neagă adesea până și cunoașterea mamei copilului, sau într-un proces de divorț scrisori care demonstrează infidelitatea unuia dintre soți).

Câmpul de aplicabilitate a cercetării scrisului nu se reduce însă numai la administrarea probelor în justiție ci se extinde și la domenii cu caracter judiciar, cum ar fi în materie contravenționala.

Având în vedere că obiectul principal al expertizei criminalistice a scrisului îl constituie identificarea persoanei după scris, stabilirea autenticității scrisului ori semnăturii unei persoane, depistarea falsurilor prin deghizare, imitare, etc., putem concluziona că prin acest gen de expertiză, specialistul criminalist poate soluționa o serie de probleme cum ar fi:

IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SCRISUL CURSIV

Scrisul – definit drept un sistem de comunicare, de reproducere prin semne grafice a gândurilor și a vorbirii – constituie o deprindere intelectuală, un complex de reflexe condiționate (stereotip dinamic) format printr-un proces de învățare.

Identificarea persoanei după scrisul de mână cursiv are ca fundament științific existența unor elemente particulare, prezente în scrisul fiecărei persoane, dependente de specificul activității nervoase de la nivelul scoarței cerebrale.

Elementele particulare prezente în scrisul fiecărei persoane și care contribuie indubitabil la identificarea persoanei au atât caracter general cât și individual.

I.1. CARACTERISTICI GENERALE

La abordarea particularităților (caracteristicilor) generale ale scrisului trebuie avută în vedere :

limbajul specific scriptoruiui.

modul de amplasare a textului.

forma sau aspectul general al scrisului.

particularitățile de construcție a semnelor grafice.

Examinarea caracteristicilor limbajului folosit la redactarea unui text este cunoscută sub denumirea de cercetare logică, în cadrul căreia, acest gen de caracteristici pot fi evidențiate numai prin analiza conținutului textului.

Prin examinarea conținutului unui text se fac constatări cu privire la nivelul de cultură generală, profesia scriptorului în funcție de termenii de specialitate folosiți, stilul expunerii (obișnuit, literal, gazetăresc, științific, etc.), vocabularul folosit, ortografie.

Caracteristicile configurației se referă la particularități ale amplasării textului sau a unor părti ale sale pe suport

Aceste particularități au în vedere: existența sau lipsa unor margini în textul manuscrisului, mărimea alineatelor, mărimea intercalelor dintre rânduri, spațiul existent între cuvinte aflate pe același rând, orientarea rândurilor în raport cu secțiunea orizontală a suportului manuscisului, forma liniei rândului și asezarea rândului în raport cu liniatura suportului.

Forma scrisului se caracterizează prin gradul de automatizare al mișcării.

Principalele caracteristici de referință avute în vedere la examinarea formei sunt : gradul de evoluție, arcuirea, simplitatea, naturalețea și forma obiectelor.

Astfel în funcție de caracteristicile menționate scrisurile pot fi clasificate astfel:

După gradul de evoluție: slab evoluate, mediocre, evoluate;

După forma și amplasamentul curbelor (arcuire): arcadate, unghiulare, ghiriandat, rotunjit, mixt;

După gradul de simplitate: simple, simplificate, complicate;

După naturalețe: naturale, deghizate;

După claritate: lizibile (citețe), ilizibile (necitețe);

După forma ductelor: scrisuri cu ducte subțiri, cu ducte măciucate, cu ducte
fusiforme, cu ducte cilindrice.

În grupul elementelor caracteristice mișcării se încadrează: dimensiunea, presiunea, direcția, viteza și continuitatea scrisului.

La caracterizarea dimensionării scrisului trebuie avute în vedere următoarele particularități:

– înalțimea literelor (scrisuri mici – sub 2 mm, mijlocii între 2 – 4 mm și mari – peste 4 mm).

– raportul dintre înalțimea și lațimea literelor (scrisuri pătrate, scrisuri dreptunghiulare înalte și scrisuri dreptunghiulare – lățite).

– raportul dintre majuscule și minuscule (scrisuri normale, scrisuri
inferioare, scrisuri superioare).

– largimea scrisului (scrisuri dilatate, strânse, cu spații normale);

– amplitudinea diferitelor trăsături grafie (scrisuri amplificate, sobre, normale).

Caracterizarea unui scris din punct de vedere al presiunii se face prin considerarea urmatoarelor aspecte: apasare constanța apăsarii, grosimea ductelor.

În ceea ce privește apăsarea scrisurile pot fi: apăsate cu presiune moderată și cu presiune eterată.

Din punctul dc vedere al constanței scrisurile pot fi : cu presiune uniformă și cu presiune neuniformă.

În cadrul examinării direcției scrisului specialistul criminalist trebuie să urmărească aspecte ca: inclinația scrisului, constanța inclinației și orientarea trăsăturilor finale.

Înclinația scrisului este determinată de orientarea axei longitudinale a literelor în raport cu linia de bază, element ce permite clasificarea scrisului în: scrisuri cu inclinație normală, răsturnate, verticale, înclinate spre stânga, înclinate spre dreapta și în evantai.

În ceea ce privește viteza scrisului trebuie avut în vedere faptul că imaginea grafică nu poate fi considerată în afara timpulul ci în cadrul acestuia.

Viteza scrisului este determinată de ritmul mișcării grafice și se stabilește prin măsurarea deplasării mâinii în unități de timp. Această determinare nu este posibilă în practica expertizei pentru scrisurile în litigiu, ci doar pentru scrisurile de comparație executate la cererea organului judiciar.

Caracterizarea vitezei scrisului trebuie să aibă în vedere siguranța execuției scrisului.

După viteza de execuție scrisurile pot fi codificate ca: rapide, lente precise, imprecise și studiate.

Continuitatea scrisului constă în gradul de legare a semnelor grafice componente în coeziunea acestora. Astfel, scrisurile pot fi: legate, grupate, tocate.

Un aspect care pune în evidență gradul de coeziune al scrisului îl constituie modul de închidere a ovalelor.

După acest criteriu de referință scrisurile pot fi: cu ovale închise, cu ovale deschise și lăcătuite.

I. 2. CARACTERISTICI INDIVIDUALE

Caracteristicile individuale ale scrisului, sunt deprinderi proprii unei anumite persoane manifestate În construirea semnelor grafice, considerate separat sau grupate.

Particularitățile manifestate în construcția semnelor grafice se constituie și un grup de elemente foarte valoroase în identificare, ele reflectând modul în care o persoană s-a deprins să execute un anumit semn sau grup de semne grafice.

Cu cât o persoană se abate mai mult de la modelul caligrafic de construcție al literelor sau cifrelor, cu atât crește posibilitatea identificării sale.

În esență indicii de grafotehnică (particulari) vizează atât construcția de ansamblu a unei litere cât și a fiecăruia din gramele ori trăsăturile sale.

Trăsăturile de bază din construcția unei litere dispuse în plan vertical se numesc grame, iar trăsăturile orizontale ce unesc două grame se numesc ducte.

Potrivit modelului caligrafic o literă poate fi construită de exemplu dintr-o singură trăsătură (c, 1, e, o), din două trăsături (a, b, d, n) din trei (m, A, B) și din patru (M, W).

Alături de direcția mișcării, care este semnificativă în scrisul unei persoane, caracteristicile speciale de grafotehnică (mod de construcție grafică) se reflectă în:

modalitatea de începere a semnului grafic: forma, poziția, trăsăturii sau a
punctului incipient;

finalizarea semnului graflc prin terminații scurte sau lungi, dispuse diterit;

legătura dintre grame și dimensiunea acestora;

modul de executare a depasantelor literelor b, d, f, g, p, g, t, a semnelor diacritice, a sediilor;

mișcările de scriere, care în plan vertical pot fi de fluxiune (de sus în jos)
și de extensiune (de jos în sus) iar în plan orizontal pot fi de abducție (de la stânga la dreapta) și de aducție (de la dreapta la stânga).

IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ SEMNĂTURĂ

Apariția semnăturii trebuie legată de cerințele bunei desfășurări a relațiilor sociale care necesitau un mijloc de atestare a identității persoanei și de probare a actelor de voință ale acestora, chiar și în cazul dispariției sale fizice

Interesul pentru crearea unei semnături proprii se face simțit la majoritatea persoanelor după procesul de învățare a scrierii.

Execuția unei semnături presupune formarea unei deprinderi care nu se confundă cu aceea care stă la baza scrierii între ele există unele raporturi în sensul că printre factorii care concură la constituirea deprinderii de a semna se numără și scrierea.

Dintre agenții determinanți, mai irmportanți sunt: dorința autorului de a-și crea o semnatură distinctă influențele de ordin grafic la care poate fi supus acesta și frecvența xercițiilor de executare a semnăturii.

Ca orice deprindere, gestul de a semna va avea la început caracterul unei acțiuni voluntare.

Primele semnături se vor confunda cu transcrierea literală a numelui și prenumelui.

Apoi, din dorința de a-și crea o semnătură cât mai reprezentativă autorul va interveni în alcătuirea grafismului printr-o diversitate de modificări.

Aceste modificări pot interveni fie ca urmare a tendinței autorului de a imita anumite semnături aparținând unor persoane apropiate, fie ca urmare a fanteziei autorului în procesul de elaborare a semnăturilor.

Semnăturile se caracterizează printr-o serie de proprietăți cum ar fi :

a) individualitatea semnăturii, care se bazează pe calitatea semnăturii de a fi

proprie unei anumite persoane și în același timp diferită de oricare alta constituind una din proprietatile ce face posibilă identificarea autorului.

b) stabilitatea relativă a semnăturii. Semnatura nu are numai un caracter

individual, ea are și proprietatea de a se menține constantă în sensul că grupul de particularități care o definesc subzistă timp îndelungat în același ansamblu.

Formarea stereotipului dinamic are drept consecința automatizarea mișcărilor scripturale ceea ce face ca semnatura sa-și pastreze aceleasi caracteristici la fiecare execuție.

Cu toate accstea există situații când anumiți factori pot influența stabilitatea semnăturii conferindu-i o anumită relativitate.

Printre factorii care determină modificări în execuția semnăturii se numara:

creșterea gradului de evoluție a semnăturii prin exercițiu;

diferite boli;

senescența;

leziunile organului efector (mâna) sau afectiuni ale vederii;

stări psihice neobișnuite (graba, teama, emoție, violente) inclusiv cele
datorate unor boli psihice;

semnarea cu mâna stangă în condițiile în care în mod obișnuit autorul se folosește de mâna dreaptă;

– tendința de a semna într-un anumit fel (grăbit, foarte îngrijit), prin imitarea sau deghizarea scrisului;

– existența unui cadru de semnare deosebit de cel obișnuit, determinat de
folosirea unui instrument nefamiliar scriptorului de semnare pe o suprafață atipică (alta decât hârtia) pe un suport incomod s.a.

c) naturalețea semnăturii determinată de caracterul automat al gestului de a semna, schematizarea și prescurtarea semnăturii. Ea se bazează pe o deprindere consolidată în timp și este perfect pusă în evidență de semnăturile evaluate.

Ca și în cazul scrisului, identificarea persoanei care a executat semnătura se poate realiza pe baza elementelor care particularizează semnătura, denumite caracteristici identificatoare.

II.1.Caracteristici de ordin general

Caracteristicile de ordin general se referă la atribute ale căror combinații conferă unei semnături aspectul său general, grafie a cărei semnătură este recunoscută nu numai de titular ci și de altă persoană.

Printre caracteristicile de ordin general pot fi enumerate:

caracteristicile topografice care se referă la raporturile poziționale dintre
semnătură și repere ca: textul și data actului, marginile documentului, cuvântul ce
redă calitatea persoanei (vânzător-cumpărător, martor, proprietar, director, patron, etc).

alcătuirea semnăturii are în vedere felul traseelor grafice care o compun. Din

acest punct de vedere semnăturile pot fi: literale, semiliterale (mixte) sau neliterale (aliterale). Semnăturile literale redau numele și prenumele, semnăturile mixte redau atât trăsături literale cât și neliterale, iar semnăturile neliterale sunt alcătuite exclusiv din trăsături mai simple sau mai complicate, indescifrabile.

– caracteristicile liniei de bază a semnăturii.

Prin linie de bază a semnăturii se ințelege acea trasătură imaginară ce unește parțile inferioare ale tuturor elementelor ce alcătuiesc semnătura. Din acest punct de vedere semnăturile pot fi: cu linia de bază orizontală; ascendentă și descendentă. De asemenea, după forma liniei de bază, pot fi împărțite în: drepte, ondulate, unghiulare, crenelate:

– gradul de evoluție este determinat pe baza deprinderilor create ca urmare a repetiției prelungite a gestului de a semna și mai ales de frecvența acestuia.

S-a constatat că persoanele puse în situația de a semna zilnic, de multe ori, îsi însușesc treptat semnături caracterizate printr-un nivel ridicat de evoluție, ce uneori contrastează frapant cu scrisul lor "staționat" la un stadiu interior, datorită lipsei de exercițiu. După gradul de evoluție semnăturile pot fi clasificate astfel: evoluate, mediu evoluate și slab evoluate.

– presiunea de execuție a semnăturii, traduce forța cu care autorul unei
semnături acționează asupra instrumentului scriptural, pentru a insera pe hârtie construcția grafică respectivă. Deși există anumite dispozitive ce pot măsura presiunea, ele sunt foarte rar folosite deoarece necesită prezența persoanei ce figurează ca titular al semnăturii, condiție ce comportă reale dificultăți În practică presiunea se apreciază pe baza interpretării caracteristicilor traseului și în mod deosebit pe baza urmelor ce se forrnează pe versoul suprafeței de scriere. După acest criteriu presiunea poate fi: mare, medie, mice, constanta sau inconstantă.

– viteza de execuție a semnăturii, se referă la timpul necesar trasării propriei semnături de către o persoană, care poate fi stabilit prin cronometrare, în prezența persoanei care semnează, în cursul examinării semnăturilor viteza de execuție a acestora nu poate fi stabilită prin cronometrare ci în funcție de o serie de elemente cum ar fi: deplasarea în sensul direcției de scriere a suprasemnelor și a barelor minuscule, prelungirea ductelor de legătură și a parafei, nuanțarea traseului etc. Din punct de vedere al vitezei de execuție semnăturile pot fi executate: cu viteză mare, medie și mică. Viteza de execuție nu trebuie confundată cu ritmul de execuție. Ritmul reprezintă o caracteristică a scrisului și nu a semnăturii, fiind definit ca o repetiție periodică de motive (unități) analogice.

valoarea dimensională a semnăturii – se poate aprecia cu categoriile ce definesc mărimea scrisului, prezentate în subcapitolul anterior și anume: mic, mijlociu, mare, supraînaitat, subînaitat. Dat fiind specificul semnăturilor, considerăm totuși că aprecierea dimensiunii întregului grafism nu apare ca fiind mai puțin importantă întrucât, în funcție de împrejurări, dimensiunea semnăturii se poate modifica.

gradul de continuitate al semnăturii se referă la cursivitate. Sub acest aspect firul grafic al semnăturilor prezintă o multitudine de situații în funcție de modul în care semnele grafice care alcătuiesc o semnătură sunt legate între ele sau sunt construite separat. Din acest punct de vedere semnăturile pot avea un grad de continuitate mic (tocat), mijlociu și mare.

II.2. PARTICULARITĂȚI MORFOLOGICE ALE COMPONENTELOR SEMNĂTURII

Pe langă caracteristicile prezentate un rol important în indidualizarea semnăturii îl au și particularitățile morfologice ale semnelor grafice care o compun.

Caracteristicile morfologice ale unui semn component desemnează modul de organizare a elementelor ce îl alcătuiesc.

Dintre aceste caracteristici unele au însușirea de a conferi semnului grafic respectiv particularitatea să aducă acele note (trăsături) prin care el se deosebeste de semne de același fel.

La examinarea semnului grafic se vor avea în vedere elementele prezentate în subcapitolul anterior și anume: poziția punctului de atac, modul de realizare a legăturii între grafismele ce compun semnătura, modul de finalizare a semnăturii (cu parafă, fără parafă).

Identificarea mașini de scris și a persoanei după scrisul dactilografiat

Expertiza criminalistică a documentelor scrise poate avea ca obiect, în multe împrejurări și examinarea unor texte dactilografiate, expertiza fiind destinată atât identificării mașinii la care a fost bătut textul, cât și identificarea persoanei dactilografului.

De la mașinile de scris greoaie, masive, s-a ajuns în prezent, la fabricarea unor tipuri silentioase, portabile, acționate electric, cu trunchiuri de litere pe pârghii sau cu capuri sferice cu benzi de mai multe culori, cu memorie electronică, fapt ce a impus o delimitare strictă a mașinilor de scris după marcă, tip, model, claviatură etc.

Expertiza criminalistică destinată identificării mașinii de scris este o activitate care se desfășoară în două etape principale :

a) în prima etapă se determină tipul sau modelul mașinii de scris pe baza unor caracteristici generale cum ar fi, de exemplu, tipul caracterelor semnelor grafice, pasul mașinii, distanța dintre rânduri, complexitatea semnelor grafice cu care este datată, mașina de scris. De exemplu, trierea mașinilor de scris se poate face după marimea pasului mașinii, raportată la 100 de bătăi, după simetria barei minuscul “T” față de corpul literei și după forma cifrelor, după desenul și dimensionarea literelor și cifrelor gradul lor de aliniere, de înclinare și de fnisare a suprafeței literelor.

Astăzi, specialiștii recomandă să fie luate în calcul două caracteristici pentru

identificare, spațiul ET sau pasul și caracterele : ROMAN (35 caractere la 10 cm), PICA ( S 40 la 10 cm) și ELITE (44/50 la 10 cm), cărora li se adaugă variantele moderne.

b) în etapa a doua se urmărește identificarea propriu-zisă a mașinii de scris prin compararea textului în litigiu cu probele de comparație luate de la mașinile suspecte sau cu cele existente în fișiere. Printre caracteristicile particulare pe baza cărora se poate face această individualizare amintim:

devierea axei longitudinale a semnului față de verticală determinate de
strâmbarea pârghiei caracterului sau fixarea greșită a trunchiului, ori
lărgirea lăcașului trunchiului;

deplasarea în sus sau în jos de la linia de baza semnului provocată de
fixarea greșită a trunchiului (de natură tehnică) sau de așezarea incorectă a
mecanismulul înregistrator ori de lipsa presiunii plăcii pe hârtie în timpul
dactilografierii actului.

intervale neregulate între semne, determinate de defectarea regulatorului
care dirijează spațierea literelor și mișcarea carului sau de stabilirea axului
de acționare;

intervale neregulate între rânduri datorate uzurii sau slăbirii dispozitivului
de spatiere ori a celui de rulare a sulului, precum și faptului că
mecanismele de presare a hârtiei pe sul nu exercită o apăsare constantă și suficient de puternică asupra ei.

neparalelismul rândurilor, imperfecțiunea ce apare în cazul când mecanismul de rulare a hârtiei este uzat neuniform la una din extremități
sau în cel în care acesta presează hârtia mai puternic la unul din capete.

defecte de contur ce pot fi cauzate de : caractere uzate sau defecte,
folosirea unor panglici defecte (uscate, perforate), denivelări ale sulului
rupturi, adâncituri etc.) manevrare greșită a mașinii (operații neritmice).

dublarea conturului literelor datorată fie unor defecțiuni mecanice fie lipsei
de experiență a dactilografului.

Identificarea persoanei care a dactilografiat textul, deși mai dificil de realizat este posibilă pe baza studierii elementelor oferite de tehnica de dactilografiere.

Scrierea dactilograliată ca si scrierea de mană este rezultatul unui proces de învățare obținut și menținut prin exerciții, constituind o problemă de reflexe condiționate.

Caracteristicile generale și individuale ale unui mod de seris, indiferent dacă este de mâna sau de mașina, sunt determinate de următorii factori :

sistemul de invețare ;

experiența și condițiile de exercitare a scrierii;

gradul și felul de dezvoltare a factorului personalitate oglindit în modul de
a scrie și a concepe un text;

prezența sau absența unor defecte fizice sau manifestări ale anumitor boli,
variații psiho-emoționale etc.

Actul scrierii la mașina nu poate fi niciodată complet automatizat, el fiind supus unui control permanent realizat în simțul vizual și de senzațiile tactile.

Ca și la scrierea de mână, în cazul dactilografierii, după dobândirea stenotipurilor

dinamice autorul nu mai supraveghează conștient modul în care bate la mașină, ci își îndreaptă atenția asupra conținutului textului.

Identificarea persoanei dactilografului se poate realiza printr-o serie de caracteristici generale și individuale.

Caracteristicile generale oglindesc modul cum este folosită mașina de scris de către dactilograf și ele pot servi la identificarea lui numai în măsura în care constituie obișnuința dobandită prin învățare și exercițiu, fiind privite în totalitatea lor și nu individuale. Aceste caracteristici se referă la :

gradul de calificare a dactilografului determinat de modul de însușire a
tehnicii de batere la mașină. Potrivit modului de însușire a tehnicii de batere la mașina dactilografii au fost clasificați astfel: dactilografi autodidacti, profesionisti, dactilografi autodidacți ocazionali, dactilografi profesioniști propriu-ziși și dactilografi profesioniști descalificați.

tehnica de batere la mașină care poate fi cu două degete, utilizarea de dactilografi autodidacți ocazionali precum și de dactilografi profesioniști descalificați și oarbă (cu zece degete) cea mai răspândită în rândul profesioniștilor.

Printre caracteristicile individuale care concură la identificarea persoanei dactilografului

se cunosc :

semnele de punctuație (apostroful, linia de fracție, virgula, punctul,
punctul și virgula, procente %, ghilimele, paranteze) care pot fi bătute diferit cu spațiu sau fără spațiu

sfârșiturile de rând care la profesioniști se vor finaliza cât mai egal;

sfârțitul de pagină caracterizat la dactilografii profesioniști prin existența
unui spațiu;

omogenitatea scrierii caracterizată de modul în care dactilograful își dozează apăsarea;

modul de dispunere a textului în pagina care se referă la anumite elemente cum ar fi : modul de scriere și amplasarea titlului, modul de scriere a datelor, modul de dispunere a primului rând al textului, lățimea și regularitatea marginii din stânga textului, modul de realizare a marginii din dreapta textului etc;

modul de corectare a greșelilor de dactilografiere;

modul de a pune în evidență un titlu și semnele auxiliare folosite pentru acestea (sublinierea titlului, bararea de spații albe între literele componente ale titlului);

modul de realizare a numerotării paginii și semne auxiliare folosite (la partea superioare a paginii, deasupra textului cu variantele: la stânga, la mijloc, la dreapta; sau la partea inferioară a paginii, sub text, cu variantele: la mijloc sau la dreapta );

greșeli de dactilografiere (lipsa spațiului între două cuvinte, literă sau semn lipsă sau în plus, majuscula omisă, punctuația omisă, scrierea eronată a unui cuvânt etc.).

Elemente de redactare, limbaj și ortografie cum ar fi:

conținutul textului care poate conduce la stabilirea scopului și mobilului redactării actului analizat;

stilul redactării care se referă la modul de compunere sub formă de articol, conversație, expunere literară, povestiri etc.; vocabularul folosit (cuvinte perimate folosite îndeosebi de persoane în vârstă, cuvinte de origine străină, neologisme utilizate în general de oameni culți; cuvinte în dialect care pot indica locul și originea autorului, expresii profesionale și termeni tehnici etc); ortografia folosită cu ocazia redactării textului, ce poate oferi un punct de pornire foarte prețios în activitatea de identificare a persoanei dactilografului.

Secțiunea a-5-a

Întrebări care se pot pune expertului

Obiectul expertizei grafice și întrebările la care trebuie să răspundă expertul se stabilesc de organul judiciar.

Părțile interesate pot cere uneori modificarea sau completarea întrebărilor. După examinarea cererilor și obiecțiilor ridicate de acestea organul penal sau civil după caz, se pronunță definitiv asupra întrebărilor.

Expertul desemnat are obligația în limitele obiectului fixat să răspundă la toate întrebările care i s-au pus. Formularea întrebărilor se realizează în raport cu obiectul expertizei (în speță expertiza grafică) și cu posibilitățile tehnico- științifice existente.

La formularea întrebărilor e necesar să se țină seama de cerințele pe care trebuie să le îndeplinească acestea :

să se refere la obiectul expertizei (expertiza grafică a scrisului, expertiza
semnăturii etc).

să fie clare și precise pentru a da posibilitatea expertului sau specialistului
să înțeleagă sarcinile ce-i revin.

să fie astfel formulate încât să oblige la un răspuns cert : pozitiv sau
negativ .

să aibă legătură logică între ele.

să nu solicite expertului sau specialistului să facă apreciere cu privire la
încadrarea juridică, forma de vinovăție sau să-1 oblige să rezolve sarcini
ce intră în competența organelor de urmărire penală.

a) în situația scrisului cursiv, când se prezintă scrisul în litigiu și modele de
comparație:

– dacă scrisul în litigiu a fost executat de persoana de la care s-au prelevat modele pentru comparație; aceeași întrebare se poate formula indifferent

– dacă scrisul s-a executat prin imitarea caracterelor tipografice, prin deghizarea scrisului cursiv alterat din cauza unor stări patologice, a scrisului de mână executate pe suporturi și cu instrumente scripturale atipice etc.

b) în situația semnăturilor cand se prezintă numai semnătura în litigiu:

– autenticitatea semnăturii respective (semnăturilor)

c) atunci când se prezintă expertului semnătura (semnăturile) în litigiu și modelele de comparație se poate formula întrebarea: dacă semnătura (semnăturile) în litigiu a (au) fost executate de persoana de la care s-au prelevat modele de comparație.

Secțiunea a-6-a

Reguli de obținerea modelului de comparație

La identificarea grafică, expertul trebuie să aibă la dispoziția sa suficiente modele de scris, emanate de la persoana bănuită, sub aspect cantitativ dar și calitativ.

Sarcina obținerii modelelor de comparație revine organului judiciar și nu expertului criminalist, prin aceasta având posibilitatea să certifice direct autenticitatea probelor.

Prin modele de scris se înțelege scrisul persoanei bănuite care se compară cu cel din piesa a cărui autor trebuie descoperit.

Nici o expertiză grafică nu poate fi concepută fără existența materialului de comparat, adică modelele de scris luate de la persoana sau persoanele bănuite.

Pentru aceasta trebuie dinainte pregătite condițiile în care vor fi luate modelele de scris, stabilindu-se și textul care-l va conține.

Pregătirea materialului pentru expertiza grafică, are o importanță deosebită, deoarece depinde într-o mare măsură de calitatea modelelor de scris pentru comparație. Se înțelege deci, că modelele de scris trebuie culese în diferite feluri în funcție de cazul supus cercetării.

Modelele de scris pentru comparație se pot lua în trei feluri:

scris liber,

scris dictat (experimental),

scris anterior.

Prelevarea modelelor de scris liber

Prin modele de scris liber se înțeleg înscrisurile luate de la persoana bănuită după libera cugetare. Acestea se iau în cazuri în care avem de verificat cunoștințele persoanei, când vrem să ne edificăm asupra stilulul scrisului, sau asupra culturii persoanei bănuite. De asemenea modelul de scris liber se mai ia și atunci când datorită secretului acțiunii, persoana bănuită nu trebuie să cunoască adevărata cauză pentru care este chemate să dea modele de scris, în astfel de cazuri vor fi folosit legende plauzibile, scop în care se poate cere spre exemplu bănuitului să dea o declarație, o relație despre ceva sau cineva.

b) Prelevarea modelulul de scris sub dictare

Modelele de scris sub dictare (experimentale) sunt înscrisurile date de persoanele bănuite după un text întocmit anterior.

În general este indicat ca dictarea să se facă după textul actului de cercetat. Excepție se face numai când conținutul actului nu trebuie cunoscut de persoana bănuita sau când aceasta nu trebuie să știe că documentul respectiv se află în posesia organului de cercetare penală sau urmărire.

În cazul în care nu se poate folosi dictarea textului actului cercetat, trebuie să se

folosească ca model pentru dictare un text întocmit special. Textul trebuie să cuprindă diferite fraze, cuvinte sau expresii din (manuscrisul ce se cercetează). Pentru a face o comparație în bune condițiuni trebuie întocmit un text spre dictare care să cuprindă pe lângă alte multe cuvinte și cuvintele din textul litigios.

Textul poate fi continuat unde fiecare cuvânt se introduce de cel puțin patru cinci ori pentru ca expertul să poată urmări greșelile ortografice, precum și grafotehnica scrisului.

Avantajele pe care le prezintă existența acelor cuvinte la dictare, care sunt și în textul litigios, sunt următoarele:

fiind aceleași cuvinte la comparare se pot observa aceleași caracteristici de construcție ale literelor, deci grafotehnica lor.

din punct de vedere ortografic se pot observa aceleași deprinderi sau eventuale greșeli (prescurtări, articulat de cuvinte, obiceiuri în scrierea unor cuvinte prescurtate cu cifre romane sau arabe s.a.).

Reguli de respectat la culegerea scrisului liber sau sub dictare (experimental):

Modelele de scris se iau de la fiecare persoană pe coli de hârtie, separat, pentru a verifica de la fiecare diferitele deprinderi în scris, ca: așezare a textului, data, începutul alineatelor, nume proprii etc.

Modelele de scris trebuie date în fața organului de urmărire penală sau instanței, să fie certificate de aceștia și semnate de persoana care le-a scris.

Nu trebuie să se dea explicații în legătură cu tehnica scrisului cercetat.

Dictarea se face rar, clar, precis, fără nici un fel de sublinieri sau accentuări asupra unor cuvinte. Numai în felul acesta persoana care scrie își va așterne scrisul său natural.

Scriptorul, dacă în mod intenționat scrie mai încet sau schimbă forma literelor, atunci pe nesimțite trebuie să i se dicteze din ce în ce mai repede, pentru a nu avea posibilitatea să se concentreze asupra textului pe care îl scrie și pentru a nu avea timp nici să-și deghizeze scrisul.

Cuvintele izolate nu trebuie silabisite, iar cuvintele străine trebuie dictate așa cum se pronunță, nu cum se scriu. Aceste măsuri se iau pentru a verifica gradul de cultură al celui bănuit, pentru a verifica dacă greșelile din piesele litigioase se repetă întocmai și în modelul descris, ceea ce constituie un indiciu prețios de identificare.

Când se întocmește textul pentru dictat iar cuprinsul actulul litigios este scurt, cuvintele și frazele trebuie repetate, mai ales dacă este vorba de semnături sau de nume proprii.

Textul scris, dat de persoana bănuită, trebuie să fie cât mai lung deoarece lungimea textului oferă posibilitatea de a releva toate particularitățile scrisului persoanei respective.

Aceasta se datorează faptului că mâna și mintea scriptorului obosesc, atenția nu mai poate fi încordată, pierde răbdarea, fapt pentru care scrisul apare natural.

Scriptorul va scrie mai ordonat în funcție de importanța actului. Trebuie să se ia de asemenea în considerație forma actulul și hârtia ce trebuie să fie asemănătoare. Formatul actului (hârtie) exercită o influență puternică asupra mărimii literelor sau cifrelor respectiv al semnăturilor, asupra repartizării textului sau marginilor laterale.

În măsura posibilităților, este necesar deci ca, cu ocazia prelevării modelelor de scris pentru comparație să fie respectate toate condițiile în care a fost întocmit actul supus expertizei. Acesta se poate obține, după informațiile culese cât și după indiciile ce rezultă din act.

Dacă documentul în litigiu a fost scris cu un instrument scriptural de același fel, trebuie prelevate și modelele de comparație experimentale, ținând cont ca și materialele (suporturile de scris) să fie la fel.

Un rol deosebit îl constituie poziția scriptorului în momentul scrierii actului în litigiu (stând pe scaun la masă, în picioare la masă etc). Dacă în timpul prelevării modelelor de scris, există împrejurări ca: frig, lumină proastă, etc.) nu se ține cont de aceasta și se va menționa în documentul de dispunere a expertizei.

Reguli de respectat la culegerea modelelor fie scris anterior, în afară de cazurile obișnuite sunt și situații când este necesar să se cerceteze un act care a fost întocmit cu mult timp în urmă.

Pentru a identifica autorul unei astfel de inserții sau semnături, se înțelege că este nevoie de modele de scris (semnături), din perioada din care se bănuiește că s-a scris actul.

Necesitatea modelului de scris anterior constă în fapt că scrisul unei persoane nu este stabil (stabilitatea relativă în timp ) și este într-o continuă transformare, datorită unor anumitor factori ca : îmbunătățirea tehnicii de scris, îmbogățirea vocabularului, boală, bătrânețe, starea vederii etc.

Astfel de scrisuri se pot lua de la domiciliul, locul de muncă al persoanelor bănuite, arhivele primăriei sau prefecturii etc.

Trebuie menționat faptul că pentru modelele de scris anterior sunt valabile aceleași reguli ca la orice înscrisuri care se ridică și pe care nu trebuie să se facă sublinieri, încercuiri etc.

CAPITOLUL 4

ETAPELE PARCURSE DE EXPERT

Secțiunea 1

Studierea și însușirea obiectului lucrării

În această etapă se procedează la studierea actului prin care s-a dispus efectcuarea expertizei, fiind necesar să se acorde o atenție deosebită și condițiilor în care au fost descoperite, ridicate și conservate urmele și celelalte obiecte trimise pentru expertiză, precum și împrejurările ce ar putea influența într-un fel sau altul rezultatul final.

Această activitate începe cu verificarea și studierea ambalajulul în care au fost trimise obiectele supuse expertizării în primul rând se verifice aspectul ambalajului, dacă este întreg sau deteriorat, apoi se stabilește dacă conținutul corespunde enumerării din actul însoțitor.

Concomitent se apreciază dacă materialul ce urmează a fi examinat corespunde din punct de vedere cantitativ și calitativ, după care se treee la stabilirea caracteristicilor generale și individuale ce permit identificarea.

Atunci când se constată neconcordanța între cele menționate în actul procedural de dispunere întocmit de organul de poliție și cele constatate de expert se va face mențiune în raportul de expertiză.

Secțiunea a-2-a

Examinarea separată a materialelor supuse examinării

a) Examinarea separată a materialelor în litigiu

În această etapă expertul își notează și fixează cu ajutorul fotografiei, filmului sau videofonogramei constatările făcute, în scopul ilustrării și demonstrării înscrierilor din raportul de expertiză.

Determinarea caracteristicilor generale rezolvă problema apartenenței la gen a obiectului examinat. De exemplu pe baza criteriului numărului degetelor se stabilește că, urma digitală în cauză face parte din grupa urmelor digitale bideltice, deosebindu-se de toate celelalte urme care pot fi încadrate în alte grupe: adeltice, monodeltice- sau excepționale.

În continuare se examinează, dacă este cazul, o cantitate mai mare de caracteristici, ajungându-se la o determinare generică mai restrânsă ceea ce va permite să se stabilească subgrupa în care poate fi încadrat obiectul examinat. Spre exemplu, urma digitală care face parte din grupa monodelticelor poate fi încadrată în subgrupa urmelor digitale dextrodentice cu nucleu liniar.

Cu cât este mai mare numărul elementelor caracteristice stabilite, cu atât mai restrâns este volumul grupei respective.

Stabilirea proprietăților, caracteristicilor sau semnalmentelor exterioare, face posibilă identificarea obiectului căutat. În cadrul acestui proces de cercetare se scot în evidență toate particularitățle, esențiale, proprii numai obiectului respectiv și nerepetabile la toate celelalte, inclusiv la cele care îi sunt foarte asemănătoare.

Pe timpul examinării caracteristicilor generate și individuale se stabilește natura originea sau caracterul eventualelor schimbări ori modificări intervenite pe parcurs.

b) Examinarea separată a modelelor de comparație

Modelele de comparație sunt urme create în mod experimental cu obiecte presupus că ar fi lăsat urme la fața locului.

Pe cât posibil, condițiile de prelevare a modelelor de comparație trebuie să corespundă cu cele în care a fost creată urma descoperită la locul săvârșirii infracțiunii.

Intervalul de timp scurs între crearea urmei și a modelului de comparație este necesar să fie cât mai mic. Dintre modelele de comparație se selecționează acelea care au fost realizate în condiții similare cu urma, având aceleași mecanisme de formare.

Factorul timp, condițiile tehnice de formare diferite, precum și cele meteorologice pot influența cantitativ și calității unele proprietăți, caracteristici sau semnalmente exterioare ale modelelor create. De regulă, schimbările ce apar datorită acestor factori privesc însă un număr restrâns de proprietăți caracteristice și semnalmente exterioare, care nu influențează în esență rezultatul expertizei. De aceea, se impune ca atunci când se constată unele nepotriviri, ele să fie explicate în mod științific de către expert.

În cauzele privind infracțiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate ordona să fie prezentate scripte de comparație.

Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autoritățile de drept sunt obligate a le elibera.

Dacă scriptele se găsesc la un particular care nu este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul de urmărire penală ori instanța de judecată îi pune în vedere să le prezinte.

Scriptele de comparație trebuie vizate de organul de urmărire penală sau de președintele completului de judecată și semnate de acela care le prezintă. Organul de urmănre penală ori instanța de judecată poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa, ori să scrie după dictarea ce i s-ar face. Dacă învinuitul sau inculpatul refuză, se face mențiune în procesul verbal.

După examinarea condițiilor în care au fost obținute modelele de comparație, se trece la stabilirea caracteristicilor generale și individuale ce pot fi puse în evidentă de acestea.

Examinarea caracteristicilor respective se face și sub aspectul repetabilității.

Caracteristicile modelelor de comparație se examinează atât cantitativ cât și calitativ. Este necesar să se scoată în evidență un număr maxim de caracteristici, deoarece cu cât este mai mare numărul lor, cu atât mai mică este posibilitatea ca acesta să se repete, în alte obiecte similare. Fără a subestima importanța elementului cantitativ este imposibilă stabilirea apriorică a numărului de caracteristici care trebuie să coincidă sau să se deosebească la formularea unei concluzii de identitate ori de excludere, totuși, există un domeniu de expertiză criminalistică respectiv expertiza dactiloscopică, în care convențional, pe baza practicii pe lângă elementul calitativ se tine cont și de numărul minim de elemente caracteristice coincidențe. Sub acest minimum, caracteristicile coincidențe, oricât ar fi de evidente din punct de vedere calitativ nu pot fi socotite ca bază pentru formularea unei concluzii categorice.

c) Efectuarea de experimente

Experimentul criminalistic are ca scop repetarea în mod artificial a fazelor unui fapt petrecut într-o perioadă anterioară.

În faza de expertiză, experimentul poate fi efectuat în scopul stabilirii posibilități creerii urmei în litigiu în împrejurările și condțiile date și obținerii modelelor de comparație.

Genurile de experimente necesare se stabilesc în raport cu natura problemelor care urmează a fi rezolvate în cadrul expertizei criminalistice.

Condițiile în care se efectuează experimentele trebuie să fie aceleași cu cele în care s-a creat urma supusa examinării sau foarte apropiată de acestea.

În vederea efectuării experimentului, expertul criminalist trebuie să-și pregătească mijloacele, aparatura și materialele neccsare obținerii în condițiile amintite a modelelor de comparație. Pentru crearea urmei de comparație se folosește obiectul verificat în original.

Experimental, de obicei, se repetă de mai multe ori și poate fi executat în diverse variante, care contribuie la verificarea stabilității caracteristicilor obiectului creator de urmă.

Pe tot parcursul operațiilor sunt necesare măsuri pentru asigurarea securități expertului și a integrității obiectului.

Secțiunea a-3-a

Examinarea comparativă

Compararea se face de regulă, între urmele obiectului căutat și cele ale obiectului verificat, nefiind însă exclusă nici posibilitatea comparării directe a obiectelor. Sunt comparate mai întâi, proprietățile, caracteristicile și semnalmentele exterioare generale, după care treptat se trece la compararea celor individuale. Cu alte cuvinte, în prima etapă se stabilește apartenența la gen, iar în cea de-a doua se realizează identificarea propriu-zisă.

Examinarea comparativă se realizează prin procedeele confruntării juxtapunerii și suprapunerii.

Spre deosebire de juxtapunere și suprapunere, al carui conținut îl dezvăluie însăși denumirile lor, procedeul confruntării poate fi realizat prin mai multe căi, și anume:

pe cale statică, atunci când caracteristicile, proprietățile și semnalmentele exterioare pot ft apreciate numeric

cu ajutorul tabelului sinoptic care poate prezenta imaginea generală a asemănărilor sau deosebirilor proprii obiectelor comparate.

pe bază de diagramă, care permite o reprezentare a raportului pozițional dintre unele caracteristici, proprietăți și semnalmente exterioare ale obiectelor comparate.

prin verificarea în cartotecile și colecțiile criminalistice, care se poate
realiza pe baza unor formule criminalistice stabilite în mod convențional.

De exemplu, cu ajutorul cartotecii dactiloscopice monodactilare se poate stabili dacă urma digitală descoperită la locul faptei are sau nu corespondent în cartotecă. De asemenea, după caracteristicile urmei de anvelopă se poate stabili tipul autovehiculului echipat cu o astfel de anvelopă. Dacă în primul caz cartoteca permite identificarea concretă a obiectului căutat, în cel de-al doilea se poate determina apartenența la gen.

Valonficarea acestor date la noi în țară se face cu ajutorul calculatorului electronic.

Secțiunea a-4-a

Efectuarea demonstrației

În activitatea de expertiză criminalistică, demonstrația servește la fundamentarea concluziilor prin invocarea de argumente care, în înlănțuirea lor logică, conduc la o cunoaștere calitativă nouă a problemelor examinate de expert.

Demonstrația se poate realiza prin mai multe planuri:

planul logicii, atunci când se întemeiază pe legile generale ale gândirii,
ale logicii dialectice și ale logicii formale.

planul logicii metodice, care are la bază metode speciale, sistematice,
dinainte stabilite.

planul criteriilor matematice, ce are la bază logica formală, care operează
cu metode statistico-matematice,

planul vizual care se realizează pe bază de tabele sinoptice, fotoplanșe,
diagrame, proiector etc.

Metodologia demonstrației implică existența unei teze de demonstrat și a fundamentului demonstrației.

Prin teza de demonstrat se înțelege o anumită judecată ce reflectă adevărul dar care trebuie dovedită. De exemplu, faptul că urma digitală descoperită la locul faptei a fost creată de degetul arătător de la mâna dreaptă a unei persoane.

Cu ajutorul fundamentării demonstrației se realizează invocarea tuturor argurnentelor aduse în sprijinul tezei ce trebuie demonstrate.

Fundamentarea cuprinde judecățile dinainte demonstrate ce sunt dovedite ca fiind adevărate și din care decurge în mod necesar, adevărul tezei ce trebuie demonstrate. Spre exemplu, în domeniul dactiloscopiei, ca judecăți dinainte demonstrate, care permit identificarea unei persoane sunt:

proprietățile fundamentale ale desenelor papilare, potrivit cărora nu există
două impresiuni papilare identice.

număr de caracteristici coincidențe examinate în interdependența și
unitatea lor.

În raportul de expertiză, expertul trebuie să prezinte atât caracteristicile generale și individuale coincidente, cât și cele care diferă. Practica activității de expertiză a pus în evidență unele cazuri în care experții înțeleg să învedereze numai caracteristicile coincidente, nefăcând trimitere și la cele necoincidente, deși în mod obiectiv ele există.

Secțiunea a-5-a

Formularea concluziilor

Formularea concluziei este o etapă deosebit de importantă în activitatea specialistului sau expertului. Concluzia reprezintă răspunsul la întrebările formulate de catre organul de poliție, precum și părerea științifică a specialistului sau a expertului asupra obiectului expertizei. La formularea concluziei specialistul sau expertul trebuie să aibă o atitudine obiectivă, punând la baza aprecierilor sale numai datele stabilite în mod real.

Concluzia expertului, având ca punct de plecare întrebarea pusă de organul de poliție, poate fi :

– certă (categorică) pozitivă sau negativă, atunci când expertul răspunde fără echivoc la întrebarea pusă, având valoare de “DA" sau "NU". Dacă expertul formulează o concluzie în acest gen, înseamnă că și-a format convingerea intimă că totalitatea caracteristicilor examinate este suficientă pentru a exclude orice eroare.

Concluziile categorice trebuie să reflecte adevărul ca urmare a unei examinări științifice care a condus la obținerea unei certitudini.

Sfera problemelor la care expertul poate răspunde categoric este mult mai largă decât aspectele privind identificarea.

De exemplu, la întrebările "dacă actul supus expertizei este falsificat" și "dacă falsul s-a realizat prin procedee chimice", expertul poate formula o concluzie cert pozitivă răspunzând : "actul supus expertizei este falsificat și "falsul este realizat prin procedee chimice".

probabilă, atunci când concluziile expertului au un oarecare grad de incertitudine, ca putând fi determinată de următoarele cauze:

volumul de date redus în evidență de obiectul în litigiu supus expertizei;

valoarea scăzută a unor caracteristici proprii obiectului în litigiu supus expertizei.

În practica activității de expertiză nu există reguli stricte după care se poate formula o concluzie de probabilitate; expertul trebuie să aibă convingerea certă cu privire la cele afirmate, adică să fie convingerea aproape certă cu privire la cele afirmate, adică să fie foarte aproape de o concluzia categorică, pe care nu o poate substitui întrucât argumentele nu-i permit.

Activitatea de expertiză a pus în evidență concepțiile eronate ale unor experti care consideră că dacă ajung cu orice preț la o concluzie certă sunt de folos în mai mare măsură organelor de poliție. De fapt, aceștia adaugă fără nici o justificare de ordin științific un ''plus de certitudine" care, practic, nu există.

Concluzia de probabilitate este în fond o dovadă de probitate științifică.

Importanța acesteia rezidă în aceea că prin ea nu se exclude posibilitatea existenței unui anumit fapt.

Ca urmare expertizele cu concluzii de probabilitate coroborate cu alte mijloace de probă pot fi invocate în procesul de probațiune.

Concluziile în urma efectuării expertizei sunt expuse într-un raport scris. Când sunt mai mulți experti se întocmește un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă. Raportul se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.

Concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebarea organului judiciar, opinia sa cu privire la problema identității bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute.

Pentru valorificarea rezultatelor obținute, în examinarea intrinsecă și comparativă intervine raționamentul, în care judecata finală este dedusă din alte două judecăți, cu rol de premise.

În cazul nostru premisa majoră este constituită din datele și mijloacele specifice domeniulul criminalistic (ex: unicitatea și stabilitatea desenelor papilare), iar premisa minoră din datele concrete ale obiectelor expertizate (caracteristicile generale și speciale proprii unei încriminate și desenului papilar de comparație).

Pentru a fi admisă ca mijloc de probă concluzia trebuie să răspundă unor cerințe sau condiții și anume: expertul este abilitat să pună concluzii numai în problemele care reclamă o calificare de specialitate ceea ce de altfel corespunde intenției legiuitorului, care în art 116 Cod. Proc. Pen. prevede : "când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui: expert…".

Deci, el nu este obilgat să se pronunțe asupra problemelor care nu necesită cunoștințe de acest fel ( ex.: dacă conducătorul auto a încălcat regulile de circulație și a celor care sunt de competența altor specialiști, concluzia trebuie să fie precisă, chiar și atunci când nu se poate răspunde categoric la întrebarea organului judiciar.

c) Concluzia trebuie să fie accesibilă, adică interpretarea – chiar în condițiile unei formulări clare – să nu necesite cunoștințe speciale. Precizăm că este vorba de concluzie și nu de constatări, care pot conține date tehnice, cum ar fi analize fizico-chimice. Dacă simte nevoia, organul judiciar, este în drept să ceară expertului să-1 lămurească, adică să comenteze datele respective într-un limbaj uzual.

Consecințele de ordin probator fiind net diferite în cazul stabilirii apartenenței generice și al identificării individuale, concluzia trebuie să fie cât mai explicită, iîn așa fel încât să pună în lumină limitele identificării.

Totodată ea trebuie să reflecte chiar gradul de certitudine atins. Sub acest aspect, se disting concluzii categorice de probablilitate și de imposibilitate a rezolvării problemelor.

Concluzia categorică constă într-un răspuns pozitiv sau negativ, fără echivoc.

În criminalistică concluzia categorică este formulată prin expresii de genul: "impresiunea digitală relevată pe geamul spart a fost lăsată de degetul mare de la mâna dreaptă a numitului …".

Concluziile categorice sunt rezultatul certitudinii expertului, de unde și denumirea de concluzii certe.

Concluzia de probabilitate – denumită uneori impropriu "concluzie probabilă", reprezintă o părere dirijată în sens afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert; când ansamblul caracteristicilor nu este strict individual, subzistă" probabilitatea apariției sale și la alte obiecte de același gen.

Concluzia de probabilitate este după părerea noastră o dovadă de probitate științifică: pe de o parte, expertul ține să comunice toate datele înregistrate, cu insuficiențele lor, iar pe de altă parte, se consideră dator să declare că este imposibil să afirme identitatea cu certitudine.

Concluzia de imposibilitate există situații în care stabilirea sau infirmarea identității nu este posibilă, nici măcar cu probabilitate. Așa se întâmplă în cazul unei impresiuni digitale îmbâcsite în care nu se pot distinge detaliile, sau când acestea sunt reduse numeric; la fel când o urmă de instrumental de spargere, de încălțăminte, de anvelopă este incompletă sau neclară.

La o asemenea concluzie obligă uneori și imposibilitatea procurării unui material de comparație adecvat. De pildă, când nu se găsesc înscrisuri din aceeași perioadă și titularul este decedat când de la ridicarea urmelor a trecut foarte mult timp și corpul delict – fie incriminat, fie de verificat – a suferit modificări de natură a-i schimba esențial configurația.

În mod curent imposibilitatea rezolvării problemei se exprimă în concluzia raportului de expertiză prin formula: « nu se poate stabili ».

În vederea expunerii sistematizate a problemelor legate de expertiză, legea a prevăzut ca raportul de expertiză să cuprindă trei părți, și anume:

o parte introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus
efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și
prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii
raportului de expertiză, obiectul acestuia și întrebările la care expertul
urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și
dacă părțile care au participat la acestea au dat explicații în cursul
expertizei.

raportul de expertiză cuprinde, într-o parte distinctă descrierea în amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei; obiecțiile sau explicațiile părților, precum și analiza acestor obiecții, ori explicații în lumina celor constatate de către expert.

în partea finală a raportului sunt expuse concluziile care cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului asupra obiectului expertizat.

În practică, se pot ivi situații în care organele judiciare penale constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completată de către același expert sau de către altul.

Dacă din raportul de expertiză nu rezultă cu suficientă claritate concluziile la care a ajuns expertul, acesta poate fi chemat pentru a da lămuriri suplimentare în scris sau expticații verbale asupra raportului de expertiză criminalistică ori institutul de specialitate care a efectuat expertiza.

În situațiile în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoleli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză dispune efectuarea unei noi expertize.

Pentru a produce efectele prevăzute de lege, unele rapoarte de expertiză trebuie să fie avizate de către anumite organe, anume investite prin dispozițiile legate.

Astfel, potrivit art. 2 și 3, Decretul 446 din 1956 privind organizarea serviciilor medico-legale, în cadrul Institutului de Cercetări Medico-Legalc profesor Mina Minovici și ale filialelor sale funcționează comisii de control și avizare a actelor medico-legale, iar, conform art. 9 litera a) din regulamentul de aplicare al acestui decret comisiile de control și avizare a actelor medicale examinează și avizează actele de constatare sau de expertiză medico-legală efectuate de către serviciile medico-legale în cazurile de omor, lovire sau vătămare cauzatoare de moarte și moarte suspectă în lipsa acestui aviz nu există garanția exactității concluziilor expertizei medico-legale asupra cauzei medicale a morții victimei de care depinde, în mod direct, soluționarea cauzei, consecința fiind casarea hotărârii pronunțate cu încălcarea dispozițiilor menționate mai sus.

Avizarea expertizei medico-legale este obligatorie potrivit legii (art.9 din regulamentut aprobat prin Decretul 446/1966), numai în cazurile de omor, deci când s-a produs decesul victimei, iar nu și atunci când infracțiunea a rămas în faza de tentativă în consecință reglementarea nu vizează numai încadrarea juridică a faptelor ci și rezultatul efectiv al acesteia.

Raportul de expertiză deși este un mijloc de probă în care sunt expuse opiniile unor specialiști cu privire la anumite aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale, expertizele nu au o forță probantă deosebită față de a celorlalte mijioace de probă, în consecință art. 63, al. 2, aprecierea expertizelor se face prin prisma examinării tuturor probelor administrate în cauză.

Pentru formarea unei convingeri temeinice, organele judiciare trebuie să dispună de toate elementele necesare pentru aprecierea justeței concluziilor raportului de expertiză. Ca atare, concluziile neargumentate ale unor expertize nu pot constitui temeiul convingerii instanței și deci a soluției date în cauză, impunându-se completarea acesteia, ori, după caz, efectuarea unei noi expertize în cazul în care, în aceeași cauză au fost efectuate două sau mai multe expertize, instanța trebuie să se oprească la aceea dintre ele pe care o consideră mai fundamentată sub aspect științific, mai concordantă cu realitatea și, bineînțeles, care se coroborează cu probele din dosar.

În cazul expertizelor medico-legale și al raporturilor medico-legale care ajung la concluzii concrete potrivit art.8, Decretui 446/1966, este obligatorie obținerea avizului comisiei superioare medico-legale și numai în funcție de acest aviz se poate trece la aprecierea actului medico-legal.

În raport cu dispozițiile menționate mai sus privind avizarea actelor medico-legale, rezultă că, sunt univoce, nu este necesară avizarea acestora de către Comisia Superioară medico-legală din cadrul institutului de Medicină Legală "Profesor Mina Minovici''.

Concluzionând asupra valorii probatorie a expertizelor subliniez că de regulă organele judiciare acordă o deosebită încredere acestor mijloace de probă dar, în cazurile în care informațiile pe care expertizele le conțin nu se coroborează cu celelalte probe, expertizele pot fi înlăturate printr-o motivare temeinică.

CAPITOLUL 5

CONȚINUTUL ȘI FORMA RAPORTULUI

DE EXPERTIZĂ

Secțiunea 1

Partea introductivă

Potrivit art. 122 din Codul de Procedură Penală, numirea expertului se concretizează în raportul de expertiză (scris).

Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă.

Raportul de expertiză se depune la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei.

Art. 123 Cod. Proc. Pen. precizeaze în ce constă conținutul raportului de expertiză și anume :

antetul (minister, laborator și eventual instituția pe lângă care funcționează).

denumirea actului (raport de expertiză grafică).

numărul actului (nr. de înregistrare, intrare al actului de dispunere).

anul, luna, ziua întocmirii raportului.

numele și prenumele (gradul) celui care îl întocmește și organul din care face parte.

organul care a dispus efectuarea lucrării și genul expertizei dispuse (în cazul nostru ''grafică").

data când s-a dispus efectuarea lucrării și numărul actului.

obiectul expertizei.

materiale puse la dispoziția expertului.

întrebările la care acesta trebuie să răspundă.

temeiul legal al efectuării expertizei.

data când s-au efectuat examinările sau experimentele ( dacă este cazul) și locul unde acestea au fost făcute.

scurt istoric al faptei în limita datelor cunoscute de expert și puse la dispoziția acestuia de organul de urmărire sau instanța de judecată (acest punct se inserează în raport numai în cazul când datele la care se referă sunt indispensabile pentru înțelegerea examinărilor făcute și a concluziilor la care s-a ajuns ).

mențiunea că s-a luat la cunoștință de prevederile legale privind împiedicarea înfăptuirii justiției ( art. 259-260 COD PENAL ).

Secțiunea a-2-a

Examinarea materialelor

În partea descriptivă a raportului de expertiză se respectă metodologia identificării criminalistice. Trecerea de la necunoscut la cunoscut nu se poate face fără raționamente care, la rândul lor se bazează pe analiză și sinteză, abstractizare și generalizare, inducție și deducție, analogie, silogism, precum și pe principiile gândirfii logice.

Specifice și cel mai larg utilizate în expertiza grafică sunt anailiza și sinteza care apar în toate studiile de examinare, fiind inseparabile. Constatarea și descrierea caracteristicilor proprii etapei inițiate a examinării intrinseci, se bazează în primul rând pe analiză, în timp ce în a doua etapă, a comparației, ponderea o deține sinteza.

Ca metodă dominantă de identificare criminalistică și în expertiza grafică se utilizează compararea. Prin aceasta probele examinate sunt raportate una la cealaltă ceea ce permite stabilirea asemănării.

a ) Examinarea prealabilă înainte de efectuarea propriu-zisă a expertizei de identificare, expertul procedează la o serie de verificări de natură a contura sarcinile care îi revin din actul prin care s-a dispus expertiza, precum și cadrul organizatoric al activităților ce urmează să le desfășoare în acest scop, ia cunoștință de întrebările organului judiciar, constată existența și starea obiectelor (actelor) trimise spre expertizare; apreciază suficiența materialelor de comparație se iformează asupra împrejurărilor cauzei, elaborează ipoteze de lucru, determină posibilitățile tehnice de examinare și planifică operațilie ce urmează a fi întreprinse.

Cu privire la modul de formulare a întrebărilor dacă expertul consideră că acestea sunt confuze sau greșite din punct de vedere al identificării criminalistice poate să reforrnuleze corect întrebările în raportul său fără a-i schimba însă conținutul. Art. 20 Cod. Proc. Pen. prevede dreptul expertului de a face observații cu privire la întrebările puse și de a cere modificarea sau completarea lor. De asemenea expertul trebuie să aibă un rol activ în stabilirea adevărului material și atunci când în afara întrebărilor puse stabilește aspecte noi este obligat să le releve, să le explice și să le integreze în ansamblul celorlalte constatări.

După luarea la cunoștință întrebărilor, expertul verifică obiectele care urmează a fi exanimate și care uneori lipsesc.

La primire se examinează ambalajul în care au fost împachetate pentru a se constata dacă acestea nu au fost violate și obiectele substituite. De asemenea, se verifică dacă obiectele nu au suferit modificări sau deteriorări în timpul transportului.

Obiectele, atât cele de identificat cât și cele identificatoare trebuie puse la dispoziția expertului în original.

Efectuarea expertizei după fotografii, copii xeroxate sau de orice fel mai ales la expertizele grafice este riscantă.

În acest caz expertul nu are obligația să se pronunțe și poate refuza întocmirea lucrari.

Problema prelevării de modele de scris pentru comparație a fost tratată pe larg în capitolul precedent.

Cunoașterea întregului dosar de către expert pentru a-și putea întocmi lucrarea nu este indispensabilă, el poate să ajungă la o concluzie certă numai prin examinarea materialelor ce i s-au pus la dispoziție, dar atunci când acesta consideră indicat cererea sa trebuie satisfacută de organul judiciar.

Când problema sau problemele puse expertului nu se pot rezolva datorită stării obiectelor de identificat- cum ar fi absența caracteristicilor de identificare – sau inexistența unei soluții tehnice pe plan mondial sau național, expertul trebuie să întocmească totuși raport de expertiza în care să explice pe larg în scopul administrării corespunzatoare a probelor respectarea dreptului părților la apărare.

a) Examinarea intrinsecă

Înainte de a compara obiectele de expertizat în vederea stabiliri identității, ele sunt examinate separat în scopul determinării caracteristicilor generale și individuale proprii fiecăruia.

Examinarea intrinsecă începe, de regulă cu actul îscris în litigiu și se continuă cu cea a înscrisului de comparație.

Inversarea ordinii menționate se recomandă la expertiză cu mai multe înscrisuri în litigiu și un singur înscris model de comparație (de pildă semnăturile pe numele mai multor persoane de pe ștate de plată fictive și scrisul casierului).

Metoda de bază în examinarea intrinsecă este o analiză, prin care se stabilesc caracteristicile generale și individuale ale scrisului (semnăturii).

Examinarea separată și descrierea caracteristicilor începe cu cele generate și se continuă cu cele individuale fară a se omite vreunul.

Aici se crează baza sintezei, a evaluării și comparării ulterioare.

Secțiunea a-3-a

Concluzii ce se pot formula

După examinarea materialelor puse la dispoziție de către organul judiciar expertul aplicând toate metodele și mijloacele tehnico-științifice de care dispune poate formula următoarele concluzii:

a) Concluzia categorică: constă într-un răspuns cert pozitiv sau negativ asupra materialelor examinate ca de exemplu: scrisul în litigiu pus la dispoziție pentru examinare a fost executat de către persoana a carui model de scris mi-a fost pus la dispoziție – nu a fost executat.

Concluziile categorice sunt rezultatul certitudinii expertului, de unde și denumirea de concluzii certe. Ele exprimă convingerea că totalitatea caracteristicilor asemănătoare constatate la obiectul expertizat și la urmă încriminat este unică, sau dimpotrivă ca deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale, că ele nu se explică prin intervenția unor factori modificatori și ca atare identitatea sau inidentitatea se exclude.

Concluzia categorică se aplică atât identificării propriu-zise, individuală cât și elementelor generice.

b) Concluzia de probabilitate – denumită uneori impropriu concluzie probabilă- reprezintă o părere dirijată în sens afirmativ sau negativ dar într-un mod incert când ansambul elementelor generale sau individuale nu oferă reale convingeri ale expertului. Aspectul trebuie analizat în cazul expertizei grafice la insuficiența-cantitativ sau calitativ – materialul în litigiu ca de exemplu un text foarte scurt, o semnătură, sau câteva cifre care nu are elemente stabilite.

Faptul că evaluarea caracteristicilor grafice de asemănare și deosebire rămâne la latitudinea expertului în formularea concluziei un rol deosebit în acest gen de expertiză îl are experiența celui care efectuează lucrarea – pregatirea expertului – de apreciere subiectivă a examinărilor, în această apreciere practică judiciară nu a emis niște reguli stricte cantitativ ci mai mult cailiativ.

Aceasta nu trebuie apreciată ca o nesiguranță a expertului, care nu are curajul să se pronunțe și nu poate lua o decizie din lipsa argumentelor științifice.

c) Concluzii de imposibilitate

Atunci când nici una din concluziile descrise anterior nu pot fi formulate se poate apela la cea de imposibilitate care se poate formula simplu: nu se poate stabili.

Argumentele sunt cele de la concluzia de probabilitate că în acest caz materialele sunt și mai sărace în elemente individuale, ca de exemplu o semnătură din darea a trei linii neliterale, fără logică ce se practică în general la documentele contrafăcute și la deghizarea scrisului.

Pentru formularea unei concluzii expertul trebuie să analizeze elementele de asemănare și de deosebire care să excludă o coincidența accidentală astfel, factorul de probabilitate să fie exclus.

BIBLIOGRAFIE

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

CODUL PENAL

CODUL CIVIL

CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

EMILIAN STANCU – Criminalistică, vol. I, II, Ed. Actami, București 1997

EMILIAN STANCU – Tratat de criminalistică, Ed. Universul Periodic, București 2002

EMILIAN STANCU – Tratat de criminalistică, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic București 2004

IONESCU SIMION – Criterii de apreciere si valorificare ale expertizelor criminalistice în procesul penal, în prezent și perspectivă în știința criminalistică, Ed. MI, București 1999

IONAȘ AL. – Detecția electronică și identificarea documentelor în revista Criminalistica, nr. 3/2000

ION NEAGU – Drept procesual penal – Tratat, Ed. Global Lex, București 2002

VĂDUVA N., C. GÂDEA – Identificarea autorilor de înscrisuri pe baza apăsării mâinii asupra hârtiei în revista Criminalistica, nr. 1/2001

VICOL IOAN – Examinarea actelor falsificate prin contrafacerea scrisurilor semnăturii

SANDU D. – Unele considerații privind efectuarea pe fotocopii a expertizelor criminalistice a actelor, în revista de probleme de medicină legală și criminalistică, vol.V, București 1965

SANDU D. – Falsul în acte, Ed. Lumina Lex, București 1964

I. MIRCEA – Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București 1998

N. VOLONCU – Tratat de procedură penală, Ed. Paidea, București 1993, 1994

N. VOLONCU – Tratat de procedură penală, Ed. Paidea, Ediția a III-a, București 1998

V. DONGOROZ – Explicații Teoretice ale Codului de Procedură Penală Român, Partea generală – vol. I, Ed. Academiei Române – București 1975

E. MIHULEAC – Expertiza judiciară – Ed. Științifică, București 1971

L. IONESCU – Expertiza criminalistică a scrisului – Ed. Junimea, Iași 1973

ÎNDRUMAR ORIENTATIV DE FELUL CUM TREBUIE EXECUTATĂ EXPERTIZA GRAFICĂ

TRATAT PRACTIC DE CRIMINALISTICĂ – vol. II – Ed. MI, Serviciul editorial București 1978

BIDIAN L., IOAN VICOL – Îndrumarul Specialistului în Grafoscopie – București 1970

REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT NR.3 – 1968

REVISTA FRANCEZĂ OKAPI DOCUMENTS – Septembrie 1992

CAMIL SUCIU – Criminalistica – Ed. Didactică și pedagogică – București 1972

L. IONESCU, D. SANDU – Identitatea criminalistică – Ed. Științifică 1990

A.S.GOLUNSCHI – Criminalistică – Ed. Științifică 1961

A. FRĂȚILĂ, G. PASESCU – Expertiza criminalistică a semnăturii, Ed. Național 1997

=== Anexa ===

ANEXE

RAPORT DE EXPERTIZĂ Nr. 128616 din 07.02.1996

Dosar nr. 138650 din 05.01.1996 al serviciului de combatere a criminalității economico – financiare.

Expert – cpt. ing. Gaita Mihai din cadrul serviciului criminalistic al I.P.J. Dâmbovița.

OBIECTUL EXPERTIZEI

Prin rezoluția motivată în dosarul penal cu numărul de mai sus, privind pe Toader Ionel și Hamburda Marin, mi se cere să răspund la următoarele întrebari:

Care din persoanele implicate a completat și semnat comanda nr.1 emisă de S.C. HARUN IMPEX S.R.L. Găești și delegația de ridicare a mărfii nr.1.

Care din persoanele implicate a completat și semnat comanda nr.1 din 23.01.1995 și delegația de ridicare a mărfii emise de S.C. BAN PRES S.R.L. Dragodana

Care din persoanele implicate a completat și semnat comanda F.N. și delegația de ridicare de mărfuri nr.1 din 23.05.1995 emisă de S.C. CAMELEON IMPEX S.R.L. Găești.

În vedera executării lucrării MI s-au pus la dispoziție documentele emise în întrebări și probe de scris și semnătură ridicate de la numiții TOADER IONEL, HAMBURDA MARIN, CIUREANU GABRIELA și BAN ION.

Cunoscând prevederile art. 259 alin. 2 și 260 Cod penal, începand cu data de 19.02.1996 am trecut la executarea lucrării solicitate rezultatul fiind după cum urmează: DESCRIEREA ÎNSCRISURILOR ȘI EXAMINAREA GRAFICĂ COMPARATIVĂ.

Documentele în litigiu sunt 3 comenzi și 3 delegații pentru ridicare de mărfuri. Comanda nr.1 emisă de S.C. HARUN IMPEX S.R.L. este un formular tipizat cu dimensiunile de 27,5 x 19,5 cm și are rubricile completate cu mina de pix de culoare albastră. În partea stângă jos a comenzii se află rubrica – Director – la care a fost aplicată o ștampilă rotundă cu tuș negru pe a cărei aproprentă se poate citi – societatea comercială HARUK IMPEX S.R.L. Găești Dâmbovița România.

Tot la această rubrică se află și o semnătură indescifrabilă executată cu mină de pix de culoare albastră (vezi foto nr.1).

Foto nr.1

Delegația pentru ridicare de mărfuri nr.1 este de asemenea un formular tipizat cu dimensiunile de 14 x 9,5 cm și are rubricile completate cu cerneală de culoare neagră. În partea inferioară a delegației, la mijloc se află rubrica – Semnătura și calitatea – poziție la care se găsește amprenta unei ștampile rotunde pe care se poate citi – Societatea Comercială HARUN IMPEX S.R.L. Găești Dâmbovița România – precum și o semnătură indescifabilă executată tot cu cerneală de culoare neagră (foto nr.2)

Comanda fără număr emisă de S.C. CAMELEON IMPEX S.R.L. este un formular tipizat cu dimensiunile 27,5 x 19,5 cm și are rubricile completate cu mină de pix de culoare albastră. În partea stânga jos a comenzii se află rubrica – Director – în dreptul căreia se află amprenta unei ștampile rotunde pe care se poate citi – Societatea Comercială CAMELEON IMPEX S.R.L. Găești Dâmbovița România – iar în partea dreaptă jos a comenzii se află rubrica – Contabil șef – unde este executată o semnătură indescifrabilă cu mină de pix de culoare albastră (vezi foto nr.3)

foto nr.3

Delegația pentru ridicarea de mărfuri nr.1 din 02.05.1995 este de asemenea un formular tipizat cu dimensiunile de 14 x 9,5 cm și are rubricile completate cu mină de pix de culoare albastră. În partea inferioară a delegației, la mijloc se află rubrica – Semnătura și calitatea – poziție la care se găsește amprenta unei ștampile rotunde pe care se poate citi – Societatea Comercială CAMELEON IMPEX S.R.L. Găești Dămbovița România – precum și o semnătură indescifrabilă executată tot cu mina de pix de culoare albastră (vezi foto nr.4).

foto nr.4

Comanda nr.1 emisă de S.C. BAN PRESS S.R.L. este de asemenea un formular tipizat cu dimensiunile 27,5 x 19,5 cm și are rubricile completate cu mină de pix de culoare albastră. În partea stânga jos a comenzii se află rubrica – Director – în dreptul căreia se află amprenta unei ștampile rotunde pe care se poate citi – Societatea Comercială BAN PRESS S.R.L. Dragodana Dâmbovița România – precum și o semnătură indescifrabilă executată cu mină de pix de culoare albastră (vezi foto nr.5)

foto nr.5

Delegația pentru ridicarea de mărfuri fără număr este un formular tipizat cu dimensiunile de 14 x 9,5 cm și are rubricile completate cu mină de pix de culoare albastră. În partea inferioară a delegației, la mijloc se află rubrica – Semnătura și calitatea – poziție la care se găsește amprenta unei ștampile rotunde pe care se poate citi – Societatea Comercială BAN PRESS S.R.L. Dragodana Dămbovița România – precum și o semnătură indescifrabilă executată tot cu mina de pix de culoare albastră (vezi foto nr.6).

foto nr.6

Înscrisurile model de comparat sunt reprezentate de declarațiile și procesele verbale de probe de scris și semnătură de la numiții Hamburda Marin, Ban Ion, precum și procesele verbale cu probe de scris și semnături ridicate de la numiții Clureanu Gabriela și Toader Ionel.

Declarația numitului Hamburda Marin este scrisă pe două foi albe de hârtie format A4 cu mină de pix de culoare albastră. În fotografiile următoare prezint cele 4 pagini ale declarației numitului Hamburda Marin.

Procesul verbal cu probe de scris și semnătură ridicate de la numitul Hamburda Marin este redactată pe o foaie albă de hârtie format A4 iar scrisul – model de comparație este executat ca și semnăturile cu mină de pix de culoare albastră (foto nr.11 și 12).

foto nr.11 foto nr.12

Declarația numitului BAN ION este scrisă pe două foi albe de hârtie format A4 – cu mină de pix de culoare albastră. În fotografiile următoare prezint 4 pagini ale declarației numitului Ban Ion.

Procesul verbal cu probe de scris și semnături ridicate de la numitul Ban Ion este redactat pe o foaie albă de hârtie format A4 iar scrisul model de comparat este executat cu mina de pix de culoare albastră.

Procesul verbal cu probe de scris și semnături ridicate de la numitul Clureanu Gabriela este redactat pe o foaie albă de hârtie format A4 iar scrisul model de comparat este executat cu mina de pix de culoare albastră.

Procesul verbal cu probe de scris și semnături ridicate de la numitul Toader Ionel este redactat pe o foaie albă de hârtie format A4 iar scrisul model de comparat este executat cu mina de pix de culoare albastră.

Dintre asemănările de ordin individual ale semnăturilor menționez:

partea de început a semnăturii este un traseu descendent prin stânga ce se continuă liniar în partea superioară sub forma unui unghi mărit al cărui final se constituie linie de atac pentru graficele din partea mediană a semnăturii.

partea mediană conține mai multe semne indescifrabile încadrate între două bucle reale, între cele două bucle se află un oval ce este întretăiat.

partea finală a semnăturii este constituită dinr-o buclă reală al cărui final pe linia de bază se închide triunghilar printr-o mișcare sinistregică.

Parafa semnăturii este o bară orizontală cu incipient … a crose-tata.

Dintre asemănările de ordin individual ale semnăturilor menționez:

Semnătura debutează cu un traseu asemănător minusculei – n – cu grama a II-a mult prelungită luând aspectul unei depasante inferioare din finalul căreia instrumentul scriptural se va deplasa eterat substanța scripturală în zona mediană a depasantei pentru a descrie pe partea stăngă a acesteia în unghi de aproximativ 45°.

Minuscula – m – din cuprinsul semnăturii are gramele legate inferior rotunjit iar superior unghiular.

Partea finală a minusculei – m – continuă cu un laț, spre dreapta în ascensența care va descrie la un moment dat o buclă reală așezată orizontal întretăind celelalte elemente ale semnăturii.

CONCLUZII

Scrisul și semnăturile în litigiu de pe comenzile și delegațiile pentru ridicare de mărfuri emise de S.C. HARUN IMPEX S.R.L. și S.C. CAMELEON IMPEX S.R.L. au fost executate de numitul Hamburda Marin.

Scrisul și semnătura în litigiu de pe comanda emisă de S.C. BAN PRESS S.R.L. au fost executate de numitul Ban Ion.

Costul lucrării care conține un număr de 13 file este de 64700 lei și va fi inclus în cheltuielile judiciare.

Împreună cu raportul de expertiză înaintez și documentele anexate.

EXPERT

Cpt. ing. Gaita Mihai