Expertiza Dactiloscopica

CUPRINS

EXPERTIZA DACTILOSCOPICĂ

Considerații generale privind examinarea și identificarea dactiloscopică

Omul poate crea la locul infracțiunii urme formă și urme materie (biologice). Din prima categorie fac parte urmele de mâini, urmele de picioare, ale celorlalte părți ale corpului. Din cea de a doua categorie fac parte urmele biologice.

Urma care a revoluționat identificarea persoanei, înlocuind sistemul antropometric este cea lăsată de suprafața mâinii, respectiv amprenta digitală, palmară cât și cea a tălpii piciorului gol (amprenta plantară). Imprimarea urmelor este dată de secrețiile pielii și de contaminarea acesteia cu substanțe adezive (praf, sânge). Ea reproduce conturul desenelor papilare într-o manieră vizibilă sau incertă. Prin relevarea și clasificarea lor, impresiunile papilare permit atât identificarea unei persoane, după amprentele din fișierul dactiloscopic (cazul recidiviștilor), cât și identificarea unei persoane suspecte prin compararea urmei incriminate cu urma obținută de la aceasta pe cale experimentală.

Termenul de dactiloscopie se referă, în sens restrâns, doar la desenele papilare ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adică digitale, palmare și plantare.

Identificarea dactiloscopică se bazează pe cunoscutele proprietăți ale desenului papilar – unicitatea, fixitatea și inalterabilitatea – și este realizată printr-un examen dactiloscopic comparativ între amprentele papilare în litigiu și amprentele papilare martor prin care se înțeleg cele aflate în cartotecile mono sau decadactilare, cele provenite din cercul de suspecți, de la persoanele care urmează să li se stabilească identitatea, de la cadavrele cu identitate necunoscuta sau urmele papilare ridicate de pe diverse obiecte ce aparțin persoanei dispărute1.

Sarcina principală dactiloscopiei este așadar, de a constata dacă o amprentă incriminată și o amprentă de comparație sunt create de același deget, palma sau planta și pe această bază, de a stabili identitatea fizică a unei persoane. Aspectul morfologic care este același demonstrează identitatea de origine a unei urme cu impresiunea și în același timp, le deosebește de urmele si impresiunile provenite de la alte degete2.

Expertiza dactiloscopica ca mijloc de probă în procesul penal reprezintă etapa finală a activității de examinare dactiloscopică comparativă, clarificând aspecte privind modul de formare a urmelor de mâini la fața locului, persoana care le-a creat, precum și precizarea raportului dintre urmă si activitatea infracțională a persoanei.

După aproape un secol de la consacrarea dactiloscopiei ca metoda certă de identificare a persoanei, de utilizare eficientă a sa pentru stabilirea identității infractorilor recidiviști ca și în probarea participării acestora la comiterea faptelor penale pe baza urmelor papilare ridicate de la fața locului, metodologia și tehnica de lucru în acest domeniu erau foarte puțin evaluate față de stadiul de pionierat.

Creșterea numărului de specialiști dactiloscopici nu s-a dovedit o soluție viabilă, deoarece, cu toate eforturile de perfecționare a pregătirii acestora și concomitent cu cercetările și inovațiile privind diversificarea formulelor de clasificare, a fost imposibil să se elimine în totalitate subiectivismul. Consecința în timp a fost nefinalizată printr-un randament corespunzător al eforturilor fizice deosebite.

Cu toată pregătirea, factorul uman era depășit de volumul de date, impresiuni urme – ce trebuiau comparate – și se releva pregnant necesitatea unei îmbunătățiri radicale de lucru, urmată de consecințe favorabile pentru însăși înfăptuirea actului de justiție, impunându-se în acest domeniu de robotizare care s-a realizat în cele din urmă prin ani de studii și cercetări aplicative ale tehnicii de calcul în domeniul dactiloscopiei.

Cu asemenea stări de fapt s-au confruntat autoritățile judiciare din toate țările, ceea ce a impus și punerea în operă a unor soluții de modernizare.

Cu certitudine se poate afirma că, începând cu anii ’80, are loc o veritabilă revoluționare a dactiloscopiei, studiile conjugate ale specialiștilor în dactiloscopie și a celor din informatică materializându-se în crearea unor sisteme de identificare automată a amprentelor digitale.

Stadiul actual al tehnologiilor informatice și rezultatele spectaculoase obținute în domeniul tratării, a analizei imaginilor au permis punerea la punct și implementarea în activitatea curentă a autorităților judiciare a unor sisteme automate de identificare a amprentelor aflate astăzi într-o continuă perfecționare si expansiune.

Sistemele automate de identificare a amprentelor digitale cunoscute generic sub numele AFIS (Automated Identification Sistem), sunt într-o continuă perfecționare și expansiune pe plan mondial.

Practica utilizării unor astfel de sisteme și testările efectuate pe parcursul mai multor ani, au determinat avantaje considerabile față de modul clasic de lucru, enumerate după cum urmează:

automatizarea cvasicompletă a celor mai dificile și anevoioase operațiuni în procesul valorificării amprentelor, de la selecționarea datelor la compararea impresiunilor sau urmelor;

precizia și fiabilitatea, factorilor care permit analizarea a milioane de impresiuni și urme într-o unitate de timp inimaginabilă anterior, respectiv minute, fapt ce permite specialiștilor efectuarea unor activități de validare și analiză a rezultatelor;

compartimentarea cu sisteme informatice preexistente;

arhitectura modulară și flexibilă ce permite adaptarea la condițiile utilizatorului;

exploatarea relativ simplă, modul de lucru fiind însușit de specialiști dactiloscopici într-o perioadă de timp relativ scurtă;

exploatarea respectiv codificarea automată a oricărei amprente inclusiv a fragmentelor de urme papilare, inexploatabile prin metodele tradiționale;

calitatea imaginii – operatorul fiind în măsura să completeze lacunele acesteia prin măriri parțiale a zonelor cu minuții clare, ajustarea contrastului sau inversarea crestelor (alb-negru, negru-alb);

citirea directă a amprentei fără amprentarea clasică folosindu-se scanarea electronică.

Corelarea acestor facilități cu cerințele practice curente ale investigației dactiloscopice relevă mutațiile calitative incontestabile ce derivă din implementarea sistemelor automate în activitatea autorităților judiciare. Astfel, pe segmentul identificării făptuitorilor prin examinarea urmelor papilare descoperite și ridicate de la fața locului sistemele permit codificarea și stocarea la nivel central a tuturor amprentelor, inclusiv a celor imprimate fragmentar, în așa fel încât, în momentul identificării se pot stabili aproape instantaneu faptele comise până la acea dată pentru care există asemenea posibilități de probațiune.

Proprietățile desenelor papilare

1. Imuabilitatea. Desenele papilare se formează în timpul sarcinii (lunile IV-VI) și se păstrează neschimbate până dincolo de moarte, de unde posibilitatea și utilitatea amprentării cadavrelor.

2. Fixitatea și inalterabilitatea. Desenele papilare variază doar ca dimensiune (copilărie-maturitate), dar nu și ca structură și detalii. Ele nu se modifică în timp, cu excepția accidentelor (ardere sau tăiere profundă) sau a maladiilor cutanate grave (lepră). Dar și în aceste cazuri, ca și în cel al modificărilor intenționate (operație), epidermul fie se reface prezentând aceleași caracteristici ale desenului ca înainte de alterare, fie se cicatrizează, căpătând un aspect tipic de neconfundat.

3. Unicitatea. Desenele papilare sunt unice, adică proprii unui singur deget.

Aceste trei proprietăți conferă desenelor papilare calitatea de a fi strict individuale, unice, de neregăsit la alte persoane și chiar la degetele aceleiași persoane.

Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de mâini

1. Considerații privind formarea urmelor de mâini. Operația complexă de descoperire, revelare, fixare și ridicare a urmelor de mâini de la fața locului se realizează încă de la începutul cercetării, în funcție de modul în care s-au format aceste urme.

Urma papilară, indiferent că este a degetelor, a palmei sau a întregii mâini, se formează prin contactul direct al acesteia, fie cu o suprafață, fie cu un obiect oarecare. In funcție de modul de formare, ele se pot prezenta astfel:

1.1. Urme de mâini statice sau dinamice. Valoarea cea mai mare pentru identificarea persoanei o au, bineînțeles, urmele de mâini statice, întrucât reușesc să redea cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice. Spre deosebire de urmele statice, urmele dinamice, prezentându-se sub forma unor mânjituri, pot servi în cel mai bun caz la o identificare generică.

1.2. Urme de suprafață sau de adâncime, în funcție de plasticitatea suportului primitor de urmă. De exemplu, urmele formate în chit moale, în ceară, în plastilină, în vopsea neuscată ș.a. se formează în adâncime, spre deosebire de urmele lăsate pe o suprafață dură, de genul sticlei, care sunt de suprafață.

La rândul lor, urmele de suprafață se pot forma prin stratificare, datorită depunerii de substanță aflată pe mână (sudoare, vopsea, grăsime, sânge etc.) pe suprafața atinsă, precum și prin destratificare, datorită ridicării substanței existente anterior pe obiect (praf, vopsea).

1.3. Urme de mâini vizibile sau latente, întâlnite de regulă, la urmele de suprafață formate prin stratificare. Urmele de mâini latente, contrar aparențelor, sunt în marea majoritate a cazurilor de o calitate mai bună decât urmele vizibile. Explicația constă în aceea că urmele latente se formează prin depunerea unui strat foarte subțire de substanță, capabilă să redea cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare și chiar al porilor.

Spre deosebire de urmele latente, urmele vizibile pot determina unele greutăți în cercetare. Pe de o parte, acestora le este caracteristic, în numeroase cazuri, un anumit grad de îmbâcsire, de acoperire a detaliilor cu substanța depusă (sânge, grăsime, murdărie). Pe de altă parte, substanța impregnată în șanțurile papilare nu numai că determină estomparea crestelor, dar poate forma ea însăși o urmă ce va reflecta traseele șanțurilor, nu ale crestelor, astfel încât pe obiect apare imaginea negativă a amprentei papilare.

O asemenea imagine poate conduce la o concluzie falsă, de neidentitate, în momentul examinării comparative a urmei digitale cu impresiunea luată persoanei suspecte. In practică, s-au întâlnit cazuri de excludere a adevăratului autor din sfera cercetării, din cauza neconcordanței, aparent evidente, dintre urmă și impresiune. Numai inversarea fotografică a imaginii urmei a permis revenirea asupra concluziei inițialE.

Cu toată valoarea relativ redusă de identificare a unor urme vizibile, ele servesc la constatarea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea (obiectele folosite, drumul parcurs de autor, succesiunea acțiunilor ș.a.). De asemenea, este aproape imposibil ca într-o urmă digitală vizibilă să nu existe o porțiune, un fragment exploatabil în cercetarea de identificare, aspect uneori neglijat în practică.

2. Descoperirea urmelor de mâini. Descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei. Din cauza diversității deosebite de situații, de împrejurări privind maniera de comitere a infracțiunii, nu pot fi date rețete absolute de descoperire a urmelor.

Pe baza unei bogate practici existente în materie, în literatura de specialitate s-a conturat o regulă cu caracter de generalitate, conform căreia „pentru descoperirea urmelor unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgând cu atenție, în sens direct sau invers, drumul presupus că a fost făcut de infractor”.

După cum subliniază C. Țurai, căutarea urmelor papilare latente este o operație de tehnică criminalistică ce necesită atenție deosebită din partea specialistului criminalist, acesta trebuind să aibă „răbdarea și intuiția unui mare artist”.

Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a intrat infractorul, prin cercetarea clanțelor ușii, a încuietorilor, a comutatorului ș.a. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiții bune urmele crestelor papilare. În aceleași condiții păstrează urmele obiectele de porțelan și sticlă, suprafețele metalice, mobilierul etc. Însăși suprafețele relativ zgrunțuroase, de genul gulerelor sau manșetelor de cămăși, pot reține urme, în condiții mulțumitoare.

Sunt situații în care cercetările preliminare pot duce la concluzia că infractorul s-a folosit de mănuși din cauza absenței urmelor papilare, cel puțin în prima fază a cercetării. Pe lângă faptul că însele aceste mănuși pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariției unor amprente digitale spre sfârșitul drumului parcurs de infractor sau a ceea ce este numit în literatura juridică penală iter criminis. În practică, se întâlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfășoare o operație migăloasă, este incomodat de mănuși și le scoate automat (la căutarea prin sertare, prin rafturile unei biblioteci, prin haine, la casele de bani etc).

Alteori, suprafața obiectului este atinsă de o porțiune a pielii palmei, neprotejată de mănușă. De exemplu, în cazul unui furt săvârșit la un magazin universal, infractorul, intenționând să ajungă la niște radiocasetofoane, a fost nevoit să mute din loc un televizor pe care a rămas o urmă a unei porțiuni din regiunea hipotenară a palmei. în ipoteza folosirii mănușilor necăptușite, sau a mănușilor chirurgicale ce permit un contact tactil mai bun, nu trebuie exclusă posibilitatea descoperirii amprentelor în interiorul acestora.

Specialiștii criminaliști cunosc foarte bine, din practică, că și cei mai abili infractori, după săvârșirea faptei, neglijează măsurile de precauție luate inițial. De exemplu, un infractor versat, după ce a operat tot timpul cu mănuși, și-a scos mănușile, a fumat liniștit o țigară, a băut un pahar cu apă, după care a părăsit locul faptei.

Pentru ușurarea procesului de căutare a urmelor crestelor papilare se recomandă folosirea unei lanterne cu care se va ilumina oblic obiectul presupus a fi purtător de urmă. O altă metodă, care se poate aplica în cazuri mai deosebite, constă în pulverizarea pe obiectul presupus purtător de urmă a unei soluții pe bază de luminol. Sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, urma va apărea într-o luminescență specifică pentru un timp scurt, în prezent se apelează la tehnici nedistructive de genul razelor laser sau surselor de lumină emise de aparatură polylight.

Descoperirea urmelor este posibilă și cu ajutorul lămpii portabile de radiații ultraviolete aflate în trusa criminalistică. Folosirea acesteia, sau a unei surse incidente de lumină puternică, în condiții de întuneric, în încăperi, rămâne procedeul cel mai indicat pentru descoperirea amprentelor papilare.

3. Stabilirea vechimii urmelor de mâini. Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al revelării urmelor crestelor papilare. Fără a intra în amănunte de ordin tehnic, precizăm că stabilirea vechimii se face în funcție de factori variați și este uneori relativă. Astfel, urmele de pe porțelan, sticlă, suprafețe netede, lustruite sau lăcuite pot fi păstrate chiar ani de zile, în vreme ce hârtia le păstrează câteva ore, în funcție de calitatea ei. De asemenea, trebuie avuți în vedere diverși factori de alterare a urmelor, cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia ș.a. Menționăm, însă, că și în condițiile unei ploi ușoare sau ale zăpezii, unele urme se păstrează neașteptat de bine.

Determinarea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei dactiloscopice. In primele momente ale cercetării, stabilirea vechimii urmelor este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de revelare (de exemplu, revelarea unei urme proaspete, de circa o oră, prin prăfuire, poate să conducă la alterarea urmei din cauza îmbâcsirii). Firește că vechimea este și un element de care se ține seama în interpretarea modului de formare a urmelor, ea oferind indicii privitoare la faptă și la persoana autorului.

Sub raport tehnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor nu presupune o operație distinctă, ci o folosire selectivă a unor procedee de revelare, pe mici porțiuni., care să ofere indicii asupra acestora.

In condițiile complexe și dificile de căutare a urmelor papilare, avându-le în vedere îndeosebi pe cele latente, se impune respectarea de către specialistul criminalist a unor cerințe minime, cum sunt rapiditatea în efectuarea cercetării, precum și perseverență, răbdare, calm în căutarea și revelarea urmelor.

O altă regulă care, de data aceasta, privește pe cel care conduce cercetarea la fața locului – dar și pe superiorii săi – este limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialiști, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau, mai rău, a distrugerii unor urme, cum se întâmplă din păcate, uneori, în practică.

4. Procedee de revelare a urmelor de mâini latente. Descoperirea urmelor papilare, revelarea acestora, poate fi caracterizată drept unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, sub raportul perfecționării științifice. Sunt semnificative, în acest sens, noile metode chimice de revelare a urmelor de mâini, ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului. Preocupările de îmbunătățire a procedeelor de descoperire se înscriu în contextul general de perfecționare a metodelor de identificare a persoanelor, fiind specifice tuturor serviciilor de criminalistică din lume. De altfel, INTERPOL-ul a organizat, în ultimii ani, colocvii pe această temă.

În legătură cu metodele de revelare a urmelor de mâini se impun două precizări. In primul rând, acestea nu-și găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la fața locului, ci și în examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme. În al doilea rând, metodele mai jos menționate nu sunt destinate în exclusivitate revelării urmelor papilare, multe dintre ele găsindu-și aplicabilitatea și în revelarea urmelor formate de alte părți ale corpului omenesc, cum ar fi, de exemplu, urmele de buze, de urechi.

4.1. Revelarea prin metode fizice. Revelarea prin metode fizice constă în pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulație foarte fină – de aici și denumirea de prăfuire (pudrare), pe obiectul ori suprafețele purtătoare de urme.

Substanțele sau amestecul de substanțe folosite în revelare, pe lângă finețea lor, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma (de exemplu, pentru revelarea urmelor de pe o coală albă de hârtie se folosește un praf de culoare închisă);

b) să prezinte o aderență selectivă, numai la materia din urmă, și nu la întregul suport, pentru a evita îmbâcsirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice.

Dintre substanțele întrebuințate frecvent în practică, amintim: ceruza (carbonat de plumb), negrul de fum, roșul Sudan III, argentoratul (pulbere de aluminiu), miniul de plumb, oxidul de cupru, praful de xerox etc. Acești revelatori, considerați tradiționali, se folosesc pentru suprafețele netede.

Revelarea urmelor papilare pe suprafețe multicolore se realizează cu substanțe fluorescente, de tipul pudrei galbene fluorescente, activate sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. Revelatorii fluorescenți, sub formă de prafuri sau de soluție (mai ușor de pulverizat), tind să capete o utilizare universală, datorită calității lor, singurele suprafețe la care nu pot fi folosiți fiind cele de tipul lemnului neprelucrat sau hârtiei.

În prezent, asistăm la o lărgire a gamei produselor destinate revelării urmelor latente, firmele specializate în producerea unor materiale de tehnică criminalistică, cum sunt, de exemplu, laboratoarele americane de cercetare a urmelor "SIRCHIE", "FAUROT" sau firma austriacă „FOLIEN-VOGEL”, punând la dispoziție noi produse, având la bază aceleași substanțe, cărora însă li se adaugă și altele (de exemplu, cianoacrilatul sau microparticulele de disulfat de molibden).

Răspândirea, ca și îndepărtarea pudrelor de revelare de pe obiect, se fac prin intermediul unei pensule fine din păr de veveriță, puf de struț sau fibre de carbon. Pentru pudrare se mai folosesc și pulverizatoare speciale sau sprayuri, îndeosebi pentru suprafețele mari. Pudrarea selectivă a urmelor dispuse pe suprafețe de piele, cauciuc, mase plastice se poate efectua și prin folosirea așa-numitei pensule magnetice, respectiv un magnet cilindric la care aderă praful revelator amestecat cu pulberea fină de fier. în ipoteza suprafețelor nichelate sau cromate, se practică afumarea urmelor cu funingine de camfor sau polistiren expandat, procedeu care a dat rezultate bune în practică .

Un procedeu modern de revelare a urmelor latente, îndeosebi a celor dispuse pe hârtie, constă în metalizarea într-o cameră de vid. Procedeu destul de laborios și relativ costisitor, întrucât presupune evaporarea, de pildă, a unui amestec de aur-cadmiu, vaporii aderând selectiv la urma crestelor și a șanțurilor papilare, a dat rezultate foarte bune inclusiv pe suprafețe cu asperități, de genul cărămizilor. Pentru suprafețele curente ale obiectelor, inclusiv hârtia, se folosește un amestec de zinc, antimoniu și cupru.

O metodă ce servește atât la revelarea urmelor de mâini cât și la revelarea urmelor de buze, de mănuși, a urmelor de încălțăminte pe materiale textile sau plastic, are la bază un dispozitiv cu câmp electric de frecvență medie. Un procedeu de îmbunătățire a calității fragmentelor urmelor digitale, elaborat de specialiști români, îl reprezintă prelucrarea imaginii urmei prin intermediul unei instalații electronice, denumită „Optimoscop”.

În fine, o metodă particulară de revelare a urmelor latente de pe un suport textil se bazează pe marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare, evidențierea detaliilor desenului papilar realizându-se prin autoradiografie.

4.2. Revelarea prin metode chimice. Metodele chimice de revelare a urmelor papilare latente se bazează pe reacția dintre anumite substanțe chimice și componentele transpirației (săruri, aminoacizi etc). In funcție de particularitățile lor, aceste metode pot fi structurate astfel:

– O metodă folosită curent în practică, pe care unii autori nu o includ în categoria procedeelor chimice (deși se bazează pe o reacție de natură chimică) constă în revelarea cu vapori de iod – pe care unii specialiști o denumesc „aburire”, termen pe care îl considerăm inexact – îndeosebi a urmelor aflate pe hârtie și pe pereți. Revelarea se realizează prin intermediul unui dispozitiv simplu de vaporizare, iodul metalic fiind foarte volatil. Reacția dintre vaporii de iod și componentele din sudoarea depusă în urmă determină apariția unei colorații specifice. Procedeul reclamă rapiditate în fotografiere sau fixare, revelarea fiind de scurtă durată. El prezintă, însă, avantajul că poate fi reluat.

– Revelarea cu reactivi chimici propriu-ziși, de genul ninhidrinei, nitratului de argint ș.a. Dintre reactivii chimici, mai des folosit în practică, pentru revelarea urmelor pe hârtie, este cel pe bază de ninhidrină, care reacționează cu aminoacizii din sudoare, dând rezultate bune chiar și la urmele mai vechi. Se mai întrebuințează, de asemenea, nitratul de argint sau rodamina B, soluții folosite și în organizarea capcanelor criminalistice. La urmele formate prin depunere de substanțe grase se aplică vaporizări de diverși acizi (osmic sau fluorhidric, dacă urma este pe sticlă).

Un alt reactiv, intrat în uzul organelor de specialitate, este soluția denumită DEMAC, sensibilă la ureea din sudoare. Un caz particular îl constituie urmele de mâini formate prin depunerea de sânge, în care revelarea se face pe baza metodelor specifice cercetării petelor de sânge, apelându-se fie la soluții care determină o fluorescentă specifică, fie la soluția de leucoverdemalachit, folosită în special la urmele formate prin depuneri de sânge, cum este luminolul.

4.3. Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană. Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană – de neconceput până acum câțiva ani – este în prezent posibilă, tot datorită unor reacții chimice, care dau cele mai bune rezultate, cu toate că încercări s-au făcut și cu radiații roentgen sau cu iod. Metoda este aplicată cu rezultate bune și în țara noastră, putând fi indicată fără reținere, în vederea descoperirii urmelor de mâini pe piele, de către organele judiciare. Specialiștii japonezi au reușit revelarea și ridicarea unei amprente digitale de pe gâtul unei persoane sugrumate, după un interval de 9 ore de la instalarea morții.

4.4. Revelarea prin metode optice. Revelarea prin metode optice se constituie ca un ansamblu de metode noi în materie, bazate pe tehnici de vârf, aplicate la specificul descoperirii urmelor papilare. Dintre acestea, un loc prioritar îl deține folosirea laserului.

Radiația de tip laser (laser de argon) este proiectată lateral oblic, sub un unghi de circa 45°, determinând apariția unei fluorescente specifice anumitor substanțe secretate de glandele sebacee (riboflavina). La nevoie fluorescenta poate fi întărită prin tratare cu ninhidrină. De remarcat că procedeul nu este distructiv (se folosește o radiație laser de joasă putere), putând fi reluat de mai multe ori. Procedeul, pus la punct de specialiștii canadieni, a permis revelări de urme, cu o vechime de 9 ani aflate pe filele unei cărți. În prezent firma americană „CRIMESCOPE” a pus la punct o instalație laser portabilă destinată revelărilor urmelor latente, nu numai papilare și depistării unor falsuri.

O altă metodă optică o constituie dispersia luminoasă a unei raze de lumină incidență, proiectată spre suprafețele purtătoare de urmă. Imaginea urmei se obține prin intermediul unor filtre electronice. Procedeul prezintă un dublu avantaj: nu este distructiv și permite fixarea imediată, prin fotografiere sau pe bandă videomagnetică, a urmei.

5. Fixarea și ridicarea urmelor de mâini. A doua etapă a cercetării urmelor de mâini, după descoperirea și revelarea lor, ca, de altfel, a întregii categorii de urme descoperite la fața locului, este destinată fixării și ridicării lor.

5.1. Sub raport procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor îl reprezintă procesul-verbal. Fixarea în procesul-verbal presupune consemnarea exactă, precisă și detaliată a urmelor și metodelor de revelare întrebuințate, a locului în care au fost descoperite și a raportului de poziție față de obiectele principale.

Totodată, sunt făcute mențiuni privind fotografiile executate, transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje, inclusiv ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mâini (pahare, vase, scrumiere etc.).

5.2. Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea urmelor atât în cadrul ambianței generale a locului faptei, cât și în calitatea lor de obiecte principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor caracteristice. Potrivit prevederilor art.131 C. pr. pen., fotografiile vor însoți procesul-verbal, organele de urmărire penală și instanțele de judecată fiind chemate să verifice, printre altele, dacă afirmațiile din procesul-verbal corespund cu imaginile fotografice.

Fotografiile se execută după revelarea urmelor latente, câteodată chiar înainte, dacă există pericolul degradării și este posibilă aplicarea procedeului de fotografiere prin reflexie. În principiu, se efectuează o fotografie a grupului de urme digitale sau a întregii palme, după care se insistă asupra porțiunilor sau amprentelor cu detaliile cele mai valoroase pentru identificare. Fotografia se execută de la o distanță de 15 cm, prin atașarea de inele intermediare la obiectivul aparatului, folosindu-se materiale fotosensibile cu o granulație fină și o iluminare laterală sub un unghi de 45°.

Pentru fotografierea urmelor pe pahar se asigură un fond în contrast cu substanța de revelare, prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare închisă. Pentru fotografierea întregului grup de urme dispuse pe un pahar sau pe un obiect rotund care a fost prins în mână este posibilă utilizarea unui dispozitiv special a cărui rotire este sincronizată cu deplasarea peliculei în aparatul fotografic.

Urma pe oglindă se fotografiază prin dispunerea, în dreptul obiectivului, a unui ecran negru cu un orificiu în centru, astfel încât să asigure fondul întunecat al imaginii și să se prevină reflectarea aparatului în oglindă.

Urmele create prin prinderea cu degetele a unei bucăți de geam sau a unui alt obiect transparent, urme dispuse față în față, se revelează diferit, cu substanțe în contrast de culoare (de exemplu ceruză și roșu Sudan III). La fotografierea urmei revelate în alb, se montează în spatele geamului un ecran roșu (pentru estomparea culorii urmei revelate cu roșu Sudan III), iar pentru fotografierea urmei roșii se montează un ecran alb.

Fotografia de reflexe, procedeu aplicat mai ales când există pericolul distrugerii urmei prin mijloacele curente de revelare fizică sau chimică pe un obiect transparent, se realizează în felul următor: urma este izolată de restul suprafeței cu o hârtie de culoare închisă. În spatele obiectului se montează un ecran negru. Tot în spate se instalează și sursa de lumină. Urmele nerevelate mai pot fi fotografiate pe baza aceluiași principiu: reflectarea sau difracția diferită a luminii în zona de dispunere a urmei, cu ajutorul unor dispozitive speciale.

Printre procedeele de fixare a urmelor se mai numără schițele și desenele întocmite la fața locului și care se anexează procesului-verbal. Ele nu servesc, însă, decât la stabilirea locului în care au fost găsite și a raportului lor de poziție cu alte obiecte, neputând fi utilizate în cercetarea de identificare.

5.3. Ridicarea urmelor de mâini, alături de fotografiere, care rămâne principalul mijloc de ridicare, se poate realiza fie prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unui mulaj. Ridicarea vizează însă și obiectele mici, transportabile, care sunt purtătoare de urme.

5.3.1. Transferarea pe peliculă adezivă, denumită și folio, se face după revelarea și fotografierea urmelor. In eventualitatea în care condițiile de la fața locului nu permit fotografierea de detaliu a urmelor, se recurge direct la transferarea lor pe peliculă.

Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor fiind în funcție de culoarea urmei. La nevoie, în lipsa peliculelor adezive speciale, se folosesc pelicule fotografice al căror strat de gelatină reține urma în condiții bune. Pentru asigurarea contrastului de culoare față de substanța folosită în revelare, materialul fotosensibil se developează neexpus, obținându-se o peliculă transparentă, ori se expune la lumină, după developarea peliculei, asigurând un fond negru.

5.3.2. Ridicarea cu ajutorul mulajelor se realizează, în cazul urmelor de adâncime, după fotografierea prealabilă a lor. Pentru urmele de mâini sau de obiecte, caracterizate prin finețea detaliilor, sunt preferabile materialele folosite în stomatologie, de tipul ghipsului dentar, alginatului, diferite paste sau polimeri (stomalgină, sielast). Pregătirea urmei și prepararea mulajului se fac potrivit unor reguli similare modului de ridicare a urmelor de picioare, ce vor îi prezentate mai jos.

5.3.3. Transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectarea unor cerințe de manipulare și ambalare vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor. De exemplu, chiar dacă se poartă mănuși, obiectul se prinde de margini sau de laturile unde, prin natura lucrurilor, se formează cele mai puține urme. Este falsă părerea că apucând un obiect cu o batistă nu periclităm urma.

Insistăm asupra necesității ca obiectele purtătoare de urme să nu fie ridicate înainte de a fi marcate și fotografiate, aspect esențial sub raport procedural. Ambalarea se face în condiții care să asigure integritatea urmelor, dar și a obiectului. Spre pildă, obiectul nu se învelește în vată sau în pânză.

După ambalarea obiectului, coletul se sigilează cu sigiliul organului judiciar care conduce ancheta. De asemenea, el va purta o etichetă numerotată, sau cu alte mențiuni privind locul, data, conținutul etc.

6. Interpretarea la fața locului a urmelor de mâini. O operație importantă, efectuată de însuși organul judiciar, este interpretarea urmelor descoperite la fața locului. Interpretarea realizată și cu concursul specialistului criminalist, are drept scop obținerea unor informații preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activităților desfășurate de acesta, ca și a succesiunii operațiilor. Interpretarea urmelor digitale, adâncită în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la stabilirea modului caracteristic în care acestea au fost lăsate și, de aici, la acțiunile desfășurate de autor, la succesiunea acestora.

Un prim aspect vizat de interpretare este cel al stabilirii locului și obiectelor ce au intrat în sfera de interes a autorului. De exemplu, dacă la fața locului se găsește un cadavru, prezentând urme evidente de violență (plăgi profunde, pete mari de sânge), descoperindu-se și urme pe sertare, dulapuri, o casă de bani sau o cutie de depozitare a bijuteriilor, o primă concluzie este aceea că ne aflăm în fața unui omor în scop de jaf.

Alte date se desprind din analiza indiciilor oferite de locul în care au fost descoperite urmele, de modul lor de grupare și de dispunere, îndeosebi de modul de operare, ca și de întreaga ambianță a câmpului infracțional. Informațiile obținute sunt de natură să servească la conturarea altor date privitoare la faptă și autor.

Se poate deduce dacă făptuitorul era sau nu familiarizat cu încăperea în care a operat, dacă a acționat grăbit, nervos sau calm, dacă era un începător sau un individ cu experiență infracțională. De pildă, în cazul unui furt nu s-au găsit alte urme papilare (cel puțin în prima fază) decât cele ale persoanelor care locuiau în apartament, nici un obiect nefiind deranjat de la locul său. Mai mult, caseta din care s-au sustras bijuteriile era fără urme de forțare. Primele versiuni formulate de organele de urmărire penală au fost acelea că autorul era ori un individ experimentat, ori un obișnuit al casei. La cercetarea mai atentă a casetei, a fost descoperită, în interiorul ei, o urmă papilară aparținând degetului arătător al uneia dintre persoanele suspecte, respectiv un infractor recidivist.

O serie de date pot fi obținute despre persoana făptuitorului, de pildă, după locurile în care se poate stabili cu aproximație înălțimea persoanei și constituția sa fizică, eventual sexul și vârsta, precum și numărul aproximativ al autorilor.

Interpretarea urmelor vizează, de asemenea, stabilirea degetului, a regiunii mâinii și, bineînțeles, a mâinii probabile căreia îi aparține urma. Principalele elemente de orientare în aceste determinări sur șanțurile de flexiune ale degetelor, desenele formate de crestele papilare în cele trei regiuni ale palmei și însuși modul de prindere a obiectului. In ceea ce privește determinarea degetului sau mâinii probabile de la care provine o urmă, aceasta se face, în majoritatea cazurilor, de către un criminalist specialist și se materializează într-un raport de constatare tehnico-științifică.

BIBLIOGRAFIE

Aioanițoaie C., Butoi T., în colectiv – Tactica criminalistică, București, M. I., S.E.C., 1989

Aioanițoaie C-tin, Bercheșan V., Butoi T., Marcu I., Pălănceanu E., Pletea C-tin, Sandu I. E., Stancu Em. – Tratat practic de criminalistică, ediția II, Editura Carpați, Craiova, 1992

Cârjan L. – Criminalistica și științe de contact, Editura MAI, București 2006

Dan N., Anghelescu I., Constantin I. R., Constantinescu M., Grigorescu I., Sandu D., Sima I. – Dicționar de criminalistică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Golunski S. A. – Criminalistica, Editura Științifică, București, 1961

Mircea I. – Criminalistica, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1994

Mircea I. – Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

Stancu E. – Criminalistica, vol. II, Editura Aetani, București, 1995

Stancu E. – Tratat de criminalistică, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2004

Suciu C. – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972