Expertiza Criminalistică A Scrisului Sub Forma Semnăturii

UNIVERSITATEA DE VEST ,,VASILE GOLDIȘ” DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

SPECIALIZAREA: DREPT

EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A SCRISULUI SUB FORMA SEMNĂTURII

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

Lect. Univ. Dr. Ioan-Liviu Tăut

ABSOLVENT

Monica-Gabriela Topan

ARAD

2016

LISTA FIGURILOR

Figura 1.1:

Figura 2.1:

Figura 2.2:

Figura 2.3:

Figura 2.4 – 2.5:

Figura 2.6 – 2.7:

Figura 2.8:

Figura 2.9:

Figura 3.1:

Figura 3.2:

Figura 3.3:

Figura 3.4:

Figura 3.5 – 3.6:

Figura 3.7 – 3.8:

Figura 3.9 – 3.10:

Figura 4.1:

Figura 4.2:

Figura 4.3:

Figura 4.4:

Figura 4.5:

INTRODUCERE

Semnătura este felul în care te reprezinti singur în fața celorlalți, în timp ce restul scrisului denotă cine ești cu adevarat, iar văzută ca act grafic, semnătura indică poziția intimă a scriptorului față de sine însuși în raport cu ceilalți precum și modul său preferat de acțiune în relațiile sociale.

Astfel că, semnătura reprezintă o tehnică veche, creată datorită necesității societății umane de a încheia înțelegeri, acorduri sau contracte pe care semnatarii să le respecte, și totodată pentru a conferi documentelor un caracter individual sau de nereprodus.

Semnăturile sunt, în general, atașate unor documente oficiale (scrisori, contracte, operații bancare,etc.) pe același mediu de stocare și transmisie. Ele sunt utilizate pentru a exprima acordul semnatarului cu conținutul documentului semnat, originea datelor sau reprezintă modalitatea de a împiedica modificări ulterioare ale datelor în cauză și au caracter de unicat prin faptul că sunt create de către oameni, fiind totodată ușor de recunoscut, dar greu de reprodus; și aici îmi amintesc afirmația citită într-una din lucrările lui Lucian Ionescu care susținea că “dinamica grafismului natural este ireproductibilă în mod plauzibil pentru un expert; în caz de contrafacere scrisul apare lipsit de spontaneitate.”

Unul dintre motivele pentru care am ales ca lucrarea mea de licență să se contureze în jurul acestui subiect, a fost faptul că de mult timp sunt interesată de execuția semnăturilor și de variabilitatea acestora întrucât ne izbim de ea la orice pas, începând de la orice tranzactie economico-financiară până la cele de ordin socio-juridic, și cu toate acestea, mi se pare că noi, oamenii, nu ii acordăm importanța cuvenită, și de cele mai multe ori, o luăm doar ca o formalitate și atât. Greșit, zic eu, iar în susținerea acestei păreri personale, bineînțeles, voi veni cu argumente dezvoltate în cuprinsul acestei lucrări.

Despre cum a ajuns semnătura a ajuns în centrul atenției mele, pot spune că a fost într-un mod accidental, respectiv în orele plicticoase din gimnaziu și liveu, când umpleam foile de la sfârșitul caietului cu caligrafierea numelui meu de familie, în mai multe variante, încercând să îmi definitivez o semnătură proprie, care să mă reprezinte, și dorind totodată, ca aceasta să fie interesantă și să exprime, într-un mod indiriect, preocuparea mea asupra ei. Nu imi doream ca o simplă mâzgălitură să mă reprezinte, ci doream ca odată văzută de ceilalți, să rămână înfiripată în memoria vizuală a acestora.

De la începuturi am semnat cu mare grijă, ca și cum acolo, în literele scrise cu pixul, trebuia să mă oglindesc chiar eu. Semnătura mea a suferit destul de multe modificări, mai ales în anii de liceu, când fie executam o semnătură mai complexă, fie mai scurtă, mereu parcă voiam altceva și nu eram mulțumită pentru mult timp de semnătura mea, și asta, cred eu, era așa întrucât treceam prin perioada de maturizare, când nimic nu-mi părea să aibă o notă definitivă.

Referitor la expertiza criminalistică a scrisului precum și a semnăturii, am sesizat că aceasta este foarte solicitată în prezent, și deși unele persoane (necunoscătorii, zic eu) consideră că acest tip de expertiză este relativ simplu de realizat, acest lucru este eronat deoarece, cu toate că uneori apar și cazuri care pot fi considerate a avea un grad mic de dificultate, expertul este deseori pus în situația de a se pronunța cu privire la chestiuni extrem de dificile sau complexe.

Astfel, un lucru extrem de dificil în cadrul expertizei criminalistice a scrisului și a semnăturii este să decelezi într-un grafism deghizat semnele artificiale de cele naturale care au scăpat din atenția scriptorului sau studiind un scris care se declară a fi dezorganizat să se stabilească dacă e vorba de un fenomen natural sau de o imitație a unui scris degradat și apoi să se descopere printre trăsăturile încâlcite structura reală a semnelor grafice.

Experții, pentru a identifica autorii unor astfel de scrisuri sau semnături, trebuie să cunoască extrem de bine fiziologia și legile scrisului și ale semnăturilor, să dea dovadă de perspicacitate și spirit logic, toate acestea bazate pe deprinderi rezultate dintr-o activitate experimenrală îndelungată și continuă. Îndemânarea de a sesiza caracteristicile scrisului și de a-l definitiva se capătă prin experiență îndelungată.

Datorită serviciului pe care îl desfășor, în ultimii 4 ani, am avut ocazia de a studia, recunosc că din punctul de vedere al unui amator, fenomenul variabilității semnăturii pe diverse personae, de clase sociale diferite, aflate în anumite situații mai special și am sesizat anumite abateri de la semnătura pe care o executau în mod normal și în condiții optime, anumite elemente care individualizează aproape fiecare situație specială în care se află scriptorul în momentul execuției semnăturii.

În privința modalităților de contrafacere a semnăturilor, care este un alt punct important pe care vreau să-l ating pe parcursul acestei lucrări, mă voi opri doar asupra modalităților care sunt cel mai des întâlnite în pactică, precum și a celor care sunt extrem de greu de desoperit de către experți sau chiar imposibil.

În orice caz, atunci când se impune examinarea unei semnături din punct de vedere al contrafacerii acesteia se vor avea în vedere proprietățile semnăturii și în special de faptul că o semnătură nu este niciodată identică cu o alta, chiar și dacă e executată de același scriptor.

Doresc, ca în acest context să îl citez pe domnul profesor de criminalistică, pe care parcă și acuma îl aud zicându-ne: “dragii mei studenți, atunci când două semnături sunt identice, este evident faptul că una dintre ele este falsă” accentuând fonic cuvantul “evident”.

Un alt aspect pe care doresc să-l mai punctez, este cel legat subiectivismul lucrării mele; aspect pe care îl recunosc și mi-l asum, întrucât, pe lângă pozele cu semnături extrase din diverse cărți care au stat la baza formării acestei lucrări, am adăugat și poze prin care îmi exemplific propria semăntură, precum și a câtorva persoane importane din viața mea (părinții, prietenul, prietena mea cea mai bună ș.m.d).

Acestea fiind spuse, doresc sa purced la prezentarea lucrării mele de licență, prin generalizarea unor aspecte ce țin de scris, așa ca parte intoductivă, iar apoi ce țin de semnătură, dorind ca pe parcursul lucrării, să ating într-un unghi cât se poate de larg, particularități ale semnăturii, ale falsificării ei și ale expertizei semnăturii din punct de vedere criminalistic.

CAPITOLUL 1 SCRISUL – CA SUBIECT DE CERCETARE CRIMINALISTICĂ

Despre noțiunea de scris

Istoria scrisului poate începe cu cele mai vechi mijloace de comunicare vizuală care s-au păstrat, respectiv reprezentările picturale din paleolitic (moduri de notare pictografice și ideografice ale noțiunilor respective, hieroglifele egiptene, mexicane și chineze) care, ca și limba, s-au dezvoltat și perfecționat odată cu evoluția societății omenești.

Comunicarea dintre noi, oamenii, se realizează atât pe cale verbală, respectiv prin mijloace sonore, cât și prin intermediul scrisului, care este, de fapt, resprezentarea sunetelor și a cuvintelor dintr-o limbă, prin semne grafice, care sunt în strânsă legătură cu psihicul uman.

Și apropo de psihicul uman, am citit un articol, într-o revistă (nu mai țin minte numele), sub titlul “ce spune scrisul despre noi’’; și credeți-mă că ați rămâne surprinși….la fel ca și mine, de altfel. Cât despre actul scrierii, acesta reprezinta un act complex, în care sunt antrenați mușchi, nervi, o activitate complexă de coordonare, precum și multiple fenomene de feed-back. Prin scris se "proiectează", la prima vedere, cel puțin trei dimensiuni controlabile psihic, cum ar fi:

gradul de dezvoltare al deprinderii de a scrie – deprindere ce reprezintă o dovadă a gradului de instruire, cultură, cunoștiințe;

expresia temperamentului fiecăruia, determinată de tipul de activitate nervoasă superioară, evidențiată în ritm, amplitudine și forța scrierii;

stilul personal de mobilizare la scris, reprezentat prin forma scrisului, care poate fi ordonată sau dezordonată, îngrijita sau neîngrijita și studiată sau neglijentă.

Astfel, putem spune că scrisul poate pune în evidență o serie de caracteristici psiho-individuale, ceea ce a determinat apariția grafologiei (studiul scrisului) ca știință, unul din întemeietorii ei fiind considerat și Aristotel.

Scrisul ca mijloc de identificare criminalistică

În funcție de scopul urmărit, scrisul interesează discipline foarte variate, de la caligrafie, desen liniar, arhivistică, arheologie până la criminalistică. Desigur ca asocierea noțiunii de scris, cu cea din urmă disciplină, respectiv cu noțiunea de criminalistică, poate să trezească nedumeriri și chiar a provocat opoziția unor experți grafici de formație mai veche. De aceea se impun unele succinte explicații: “criminalistica este alcătuită, conform unei teze larg răspândită în prezent, din trei ramuri mari și anume: tehnica criminalistică, tactica criminalistică și metodica specilaă de anchetare a diferitelor genuri de infracțiuni.

Prima dintre acestea, tehnica criminalistică, elaborează procedee și utilizează mijloace tehnice pentru descoperirea, fixarea, examinarea probelor materiale de natură să conducă la depistarea infracțiunilor și a autorilor lor. Probele materiale concretizate în urme, servesc la identificare, fie prin determinarea obiectului creator (degetul care a lăsat amprenta, arma cu care s-a tras proiectilul purtător de striațiuni, încălțămintea de la care provine urma de pas, toporul cu care s-a spart o ușă, anvelopa care a imprimat pe drum profilul frizurilor etc), fie prin recunostituirea obiectului, adică a întregului, din care a făcut parte un fragment ridicat de la locul faptei (vopsea, sticlă, țesături, așchii de lemn etc). Scrisul este și el p urmă, dar de gen cu totul aparte.”

Dacă urmele de topor, pantof etc. provin de la un obiect (obiectul de identificat) si sunt realizate prin mulare într-o masă primitoare (lemn, pământ etc.) sau prin depunere de substanță (sânge, grăsimi secretate de glandele sudoripare etc.), scrisul, materializat în formele grafice ale unui mauscris, este urmarea activității nervoase și musculare a omului, tradusă printr-un complex de mișcări sau deprinderi tehnice. În consecință el trebuie privit ca o realitate dinamică și nu statică, fixă, așa cum apare la prima vedere.

Pe de altă parte, identificarea obiectului creator se obține pe baza identității caracteristicilor generale și ale particularităților urmei în litigiu și a urmelor de comparative, create experimental cu obiectul bănuit, identitatea pusă în evidență prin suprapunerea urmelor în cele mai mici amănunte sau prin continuitate liniară (de exemplu vor corespunde striațiunilor de pe învelișul a două proiectile trase cu aceeași armă ori configurația crestelor papilare de la amprentele aceluiași deget). În schimb doua texte cu conținut similar, sau două semnături, aparținând unei singure persoane, chiar dacă au fost trasate în același moment nu vor corespunde niciodată perfect în toate elemental grafice (se exclude desigur copierea, unde nu este vorba de un scris liber, ci de reproducerea mecanică a unui model).

Cu toate acestea, identificarea persoanei de la care provine un scris este posibilă, datorită celor două proprietăți fundamentale ale scrisului și anume individualitatea și stabilitatea sa relativă, utilizându-se ca probe de referință mostre de scris emanând în mod cert de la persoana presupusă a fi autor.

Reținem deci că teoria generală a identificării este întrutotul valabilă și pentru scris, a cărui specificitate justifică existent unui gen autonom de expertiză: expertiza criminalistrică a scrisului, denumită și “grafoscopie judiciară” sau “expertiză grafică”.

Obiectul nemijlocit al acestei expertize îl constituie identificarea scriptorului și în practică se concretizează în următoarele situații:

– verificarea faptului dacă un text sau o semnătură provine realmente de la scriptorul nominalizat în act (de exemplu, dacă un contract de vânzare-cumpărare a fost semnat de către cel care figurează ca vânzător);

– identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură ce s-au dovedit a nu aparține titularului respectiv (false) ori provin de la un autor necunoscut (scrisori anonime, acte pe nume fictive, adăugiri etc.).

Determinarea autenticității înscrisului, nu în sensul legal definit mai sus, ci în sensul că aceasta nu este contrafăcută, se realizează prin constatările și aprecierile expertului, dar urmează a fi reținută sau respinsă numai de către organul judiciar, prin interpretarea concluziilor expertizei.

Astfel că, uneori scrierea și semnarea actului de către titular echivalează cu însăși autenticitatea lui, cum ar fi cazul unui testament întocmit personal de testator. Alteori situația este mai complicată, de exemplu, semnătura de pe o chitanță aparține întradevăr persoanei pe numele căreia a fost emisă, ceea ce nu înseamnă în mod automat că și actul este authentic, întrucât semnătura putea fi dată “în alb” ori “furată” prin intermediul hârtiei copiative, iar textul adăugat ulterior. În alte cazuri scrisul provine de la cel îndreptățit să-l execute, deci apparent actul este authentic și cu toate acestea avem de a face cu un fals, de pildă în cazul în care pe o foaie de parcurs șoferul modifică numărul de km parcurși, tonajul, localitatea de destinație etc.

Formele de manifestare ale scrisurilor expertizate

Pe de o parte scrisul se prezintă sub formă de texte, de la texte complexe de câteva rânduri (scrisori, cereri etc) până la texte formate din două-trei cuvinte (“De acord”, ”Bun și aprobat”) sau chiar un singur cuvant (“Confirm”), pe de altă parte scrisurile îmbracă forma semnăturilor, indiferent dacă sunt sau nu descifrabile, acestea reprezintă tot mișcările grafice ale unei anumite persoane și încă de maximă individualiate. Totodată, în noțiune de scris trebuie incluse și semnele grafice neliterale, cum ar fi semnele de punctuație, sublinierile, dsemnele care însoțtesc cifrele de numerotare a paginilor, semnele de continuare sau de finalizare ale acestora etc., care pot furniza prețioase indicii de apreciere. Așadar, scrisul, ca mijloc de identificare nu se limitează la scrierea alfabetică, ci înglobează toate formele de manifestare, grafică ale unei persoane și nu trebuie redus numai la materializarea gesturilor inscriptorii prin trăsături de cerneală, creion, cretă, etc.

Există cazuri, rare ce-i drept, în care obiectul expertizei îl formează un scris concretizat doar în urme de adâncime, produse ca urmare a transmiterii prin presiune, pe o altă foaie, a unui scris executat în condiții normale.

Exemple:

1. Într-un caz, învinuitul acuzat de trafic de influență promisese unei persoane că, prin relațiile pe care le are, îi va procura o locuință. În acest scop a scris o cerere, sub forma de ciornă, chiar la domiciliul acesteia. Contestând ulerior fapta, partea vătămată a prezentat o foaie albă ce se afla dedestubtul cererii în momentul întocmirii. Printr-un procedeu de fotografiere a urmelor de presiune și inversarea clișeului fotografic s-a obținut imaginea pozitivă a scrisului, care apoi a servit ca material de comparație cu scrisul învinuitului, demonstrându-se astfel identitatea de autor pe baza asemănărilor existente (fig.4, 5).

2. Autorul unui furt a fost identificat prin pălăria pe care a purtat-o în momentul comiterii faptei deoarece acesta avea scrise inițialele pe fundul pălăriei pe care a pierdut-o în grabă, în timp ce sustrăgea bunurile, prevedere care nu s-a dovedit inutilă întrucât pălăria a fost găsită de poliție, iar prin identificarea lui ca scriptor al litertelor respective, s-a probat că el este autorul furtului (fig. 6).

Fig. 1.1 – Fotocopie ce redă în cadrul fig. 4. – urmele de presiune, fig. 5. – a) fragmente din scris, b) fragment din declarația învinuitului, fig. 6. – a) inițialele de pe fundul unei pălării, b) proba executată de proprietarul pălăriei.

CAPITOLUL 2 SEMNĂTURA – CONCEPTE GENERALE

2.1. Noțiuni generale despre semnătură

Deși în Dicționarul Explicativ al Limbii Române este prevăzută următoarea definiție: semnătura – numele unei persoane scris de propria mână sub textul unui act special, al unei scrisori,etc; iscălitură, aceasta ar putea fi definită într-o multitudine de feluri deoarece aproape fiecare dintre noi este pus destul de frecvent, unii chiar zilnic, în situația de a semna ceva cum ar fi la serviciu, la întocmirea anumitor acte, la incheierea unor contracte, la primirea anumitor colete poștale, a pensiei etc.

S-ar spune că viața cotidiană este însoțită de o interminabilă „ploaie de semnături”, în toate domeniile. Semnătura a devenit un gest banal. Un gest comun a cărui importanță pare să fie înțeleasă de toată lumea sau aproape de toți semenii noștri.

Deși nu există nicio regulă după care se alcătuiesc semnăturile, cele mai multe persoane, prin semnătură înțeleg redarea prin litere a propriului nume și prenume și reprezentând acordul persoanei cu privire la ceva, alți oameni se semnează prin prescurtarea numelui sau a prenumelui, reducându-se chiar până la majuscula incipientă sau chiar la renunțarea în totalitate a prenumelui. Redarea doar a numelui de familie în semnătură poate fi, de asemenea, în întregime sau prescurtat.

Fig. 2.1 – Semnătură ce redă numele și prenumele(cum este cazul semnăturii mamei mele)

Fig. 2.2 – Semnătură ce redă numele și inițiala prenumelui (cum este cazul semnăturii mele)

Fig. 2.3 – Semnătură ce redă inițiala prenumelui și numele

Fig. 2.4 Fig. 2.5

Fig. 2.4 – 2.5 – Semnături ce redau doar numele, respectiv doar prenumele.

Există situații în care persoanele renunță la numele de familie și se semnează doar cu prenumele, din diverse motive cum ar fi datorită faptului că nu îi place numele său de familie, e prea lung, e prea uzual, etc. Sau situații când unele persoane se îndepărtează foarte mult de la redarea numelui și a prenumelui, astfel în mod deliberat acestea introduc anumite elemente de complicare (monogramări, trăsături suplimentare nefuncționale, ornamentări, ș.a.m.d.) dorind să își creeze în acest fel o semnătură interesantă din punct de vedere estetic sau chiar greu de imitat. Ele sunt indescifrabile sau aproape indescifrabile și redau doar anumite litere din nume sau prenume sau chiar deloc. Acestea se mai numesc și semnături neliterale sau chiar parafe (dacă sunt extrem de simplificate, reduse la câteva trăsături și executate de obicei cu mare viteză).

Fig. 2.6 Fig. 2.7

Fig. 2.6 – 2.7 – Semnături simplificate (parafe, cum este semnătura tatălui meu fig.1.6)

Câteodată semnătura este precedată de unele cuvinte prescurtate indicând o funcție, o profesie, un grad militar sau un titlu științific. Deși elemente auxiliare, acestea trebuie considerate ca făcând parte integrantă din semnătură, nu atît pentru că o însoțesc, ci mai ales fiindcă sunt incluse din punct de vedere grafic în semnătură; adesea sunt legate sau chiar formează o monogramă cu majuscula inițială a numelui, căpătând o configurație extrem de caracteristică.

Fig. 2.8 – Semnături care redau nume și inițiala prenumelui precum și profesia scriptorului.

Astfel, ”Semnătura are, pe de o parte, o valoare oficială ca etichetă asemănătoare cu marca de fabrică sau alte mărci de produse. Dar ea este, pe de altă parte, semnul cel mai intim al reușitei personale, o biografie prescurtată”.

Scriptorul, prin semnătura sa își asumă responsabilitatea a ceea ce e scris în actul respectiv, iar angajarea juridică a responsabilității prin semnătură îi conferă acesteia un statut special în ansamblul unui grafism în litigiu. Înțelegem prin grafism întreaga masă grafică a unui act contestat (text, semnătură, dată, subscrieri, încadrări, etc.).

Este important de menționat faptul că în antichitate numelui îi era atribuită mai mult semnificația de semn de identitate dar și de probare a actelor de voință ale acesteia, chiar și în cazul dispariției sale fizice.

Astfel, primul instrument folosit pe teritoriul României și în alte părți ale Europei pentru realizarea bunei desfășurări a relațiilor sociale a fost sigiliul, obiect pe care era gravată o emblemă, o efigie, etc. și care se aplica pe bucăți de ceară topită, dovedind astfel că bunul sigilat provine de la o anumită persoană, iar imaginea sigiliului va rămâne de regulă în relief. Treptat, datorită răspândirii scrisului, sigiliul este înlocuit cu semnătura. Aceasta va reda grafic numele persoanei respective și eventual funcția, toate scrise de mână.

Inițial, semnătura era puțin răspândită dat fiind numărul redus al știutorilor de carte și a coexistat mult timp cu ”semnătura” prin punere de deget. Deși semnarea prin punere de deget răspundea acelorași necesități ca și semnătura de tip grafic, ea reprezenta mai puțin un mijloc de identificare (degetul nu era aplicat cu intenția de a obține un desen papilar clar) ci mai mult un gest cu semnificație mistică.

Semnătura prin punere de deget a devenit tot mai puțin folosită pe măsura dezvoltării învățământului, totuși astfel de semnături mai pot fi întâlnite și în zilele noastre. În principiu, semnătura prin punere de deget permite identificarea autorului, dar pe criterii total diferite care intră în sfera expertizei dactiloscopice.

Semnătura, ca semn de identitate poate fi considerată ca o reflectare a individului prin ceva material, asemănător urmei, care posedă anumite caracteristici individuale, care o fac aptă pentru o analiză comparativă și pentru identificare, precum semnătura de pe un tablou sau de pe o altă operă de artă care indică o anumită relație între scriptor și obiect, adică relația dintre autor și opera sa, iar exemplele pot continua.

Nu întotdeauna scrisuri sau semnături diferite înseamnă falsuri, dar de cele mai ori experții criminaliști se gândesc la aceste aspecte sau încearcă să le găsească o explicație.

2.2. Semnătura analizată din punct de vedere grafologic

Susțineam la începutul lucrării mele faptul că scrisului denotă cine ești cu adevarat, iar dacă semnătura ta este foarte diferită de felul în care obișnuiești să scrii de obicei înseamnă că ceea ce expui publicului nu coincide neaparat și cu ceea ce ești în interior și vin în susținerea acestei idei, în cele ce urmează raportându-ma la grafologie.

Grafologia, știința identificării personalității prin analiza scrisului de mână datează din secolul al XVIII-lea. Deși desconsiderată de mulți și adăugată șirului de pseudoștiințe, analiza grafologică este folosită de unele companii în procesul de recrutare a personalului, ca metodă de evaluare psihologică. Forma literelor, înclinația lor și toate celelalte particularități ale scrierii sunt „dirijate“ de creier. Fiecare trăsătură a personalității este reprezentată în creier de un centru nervos și fiecare dintre acești centri produce o mișcare musculară unică, ce se reflectă în forma pe care o dăm literelor. Specialiștii grafologi au identificat o serie de tipare car e fac posibilă identificarea a mai bine de 300 de trăsături de personalitate prin analiza scrisului.

Tastatul la calculator înlocuiește însă tot mai mult scrisul de mână în zilele noastre. Chiar și așa, o analiză grafologică se poate face după semnătură pentru că și aceasta este o „amprentă“ a personalității. Ea este chiar mai relevantă decât scrisul de mână, pentru că avem libertatea de a o compune după bunul plac, cu litere de diverse dimensiuni, cu prescurtări sau cu elemente speciale, cum ar fi sublinierea sau punctul la final.

Anumite trăsături de caracter trădează diverse tipuri de semnături.

Când semnătura este mult mai mare decât restul unui text scris de mână, ea este semn de aroganță. Persoanele care au semnături mari și care ies în evidență sunt inadaptate. Ele încearcă să să facă remarcate prin intermediul semnăturii.

Semnăturile care sunt mai mici decât restul unui text scris de mână ascund dorința de a nu se face remarcat. Persoanele timide, introvertite au, de regulă, o astfel de semnătură.

Semnăturile care nu se deosebesc de scrisul de mână prin mărimea și forma literelor sunt specifice persoanelor sincere, care nu se feresc să-și arate adevărata personalitate. Când forma și înclinarea literelor din semnătură este, însă, diferită de cele folosite în scrisul de mână, ele trădează o persoană ascunsă, a cărei personalitate este cu totul altfel decât pare.

Despre semnăturile ilizibile se spune că trădează o personalitate arogantă, sfidătoare. Persoanele care se semnează în acest fel doar pe documentele oficiale (nu și în scrisori personale) nu consideră rolul său important în decizia respectivă, semnătura fiind pentru ele o formalitate.

Dacă prima literă din semnătură este foarte mare trădează o personalitate puternică. Acest tip de semnătură este specific persoanelor echilibrate și sârguincioase. Multe dintre ele înregistrează succese și ajung în lumina reflectoarelor.

Dacă prima literă are aceeași dimensiune cu celelalte, acest tip de semnătură este specific persoanelor sociabile, extrovertite, care leagă ușor prietenii.

În cazul persoanelor ce semnează doar cu prenumele acestea se bazează doar pe forțele proprii și nu acceptă ajutorul părinților, rudelor ori prietenilor. Aceste semnături pot să trădeze încăpățânare.

Semnăturile care conțin doar numele de familie sunt specifice persoanelor pentru care părerea celor din jur este foarte importantă. Ele întâmpină dificultăți în luarea deciziilor.

În timp ce într-o scurtă analiză se rămâne pe terenul aproape sigur al evidențelor grafologice, indicând marile linii ale caracterului, în portretul grafologic se caută răsunetul diverselor aspecte asupra altora, se încearcă, prin recuperări și deducții psihologice, să se înțeleagă aspectul global al personalității scriptorului.

2.3. Semnătura ca obiect al cercetării criminalistice

Dintotdeauna semnăturile ca semn de certificare au avut un rol important, dar mai cu seamă în zilele noastre când utilizarea lor a luat o amploare deosebită, ca urmare a consfințirii largi a diferitelor relații sociale și juridice în documentele scrise. Se poate afirma ca practic aproape nu exista persoane, în special cele încadrate într-un sector de activitate, care să nu se afle în situația cotidiană de a semna o serie de acte, cum ar fi documente de serviciu, state de plata, foi de depunere și restituire la C.E.C, contracte, taloane de pensie, diverse cereri etc. Drept urmare, este explicabilă necesitatatea frecventă de a se proba autenticitatea semnăturilor, respectiv expertizarea lor.

Semnăturile prezintă numeroase particularități de ansamblu și de detaliu care le conferă calitatea de a fi strict individuale. Pentru un nespecialist poate să pară ciudat că o înșiruire de câteva litere sau de semne fără semnificație literală are un asemenea caracter, când uneori nici texte foarte lungi nu oferă elemente de individualizare. Să nu uităm însă că materialul cantitativ redus al semnăturilor reprezintă un complex grafic infinit mai complicat, mult mai cristalizat și chiar mai impregnat de personalitatea scriptorului, nu în sensul atribuit de grafologie ci în sensul de deprindere care oglindește în cel mai înalt grad, spontaneitatea și reflexele proprii, așa dar, semnătura poate constitui obiectul unei identificări criminalistice.

Deprinderea de a executa semnătura într-un anumit fel estre atât de stabilă încât momentul în care s-a format , respectiv de la începutul perioadei de maturitate a scriptorului, se înregostrează modificări evolutive prea puține, astfdel că, în afară de individulitate, semnăturile se mai carcaterizează și prin constanță.

În schimb, semnăturile, ca și scrisul, în general, pot fi variabile, iar acest atribut se manifestă în două moduri: în timp și de moment.

Variabilitatea în timp nu se referă atât la mici transformări care țin de evoluție cât la starea de sănătate a scriptorului, cele care într-adevăr pot afecta modul executării semnăturii ( după constatările experților, batrânețea chiar asociată cu o maladie, nu influențează negativ identificarea întrucât numai calitatea trăsăturilor se schimbă, de exemplu prin tremurături, lipsă de siguranță și așa mai departe). Oricum de preferat este ca să se compare semnături de la date mai puțin îndepărtate, motiv pentru care organele solicitatoare de expertize trebuie să procure semnături cât mai apropiate de data celor în litigiu.

Variabilitatea de moment se referă la faptul că două semnături n-au niciodată o conformație absolut identică (și asta mă duce din nou cu gândul la spusele profesorului meu de criminalistică). Examinarea atentă a unei serii de semnături realizată de aceeași persoană, una după alta, va releva mici diferențe, datorate tocmai variabilității naturale a grafismului (fig.2.9)

Fig. 2.9 – Semnătură ce reda variabilitatea

Variabilitatea de moment este de fapt o“variație pe aceeași temă”. În cazurile concrete de expertiză ea trebuie însă determinate cu exactitate, căutându-se elemente varabile în cadrul semnăturilor de comparative, iar datorită numărului mic de semen grafice pe care le conțin semnăturile, această operație este indispensabilă. Astfel că, aprecierea lor bazată doar pe o presupunere generală de varabilitate, verificată pe probele de referință, constituie cauza principal a concluziilor eronate în domeniul semnăturilor.

Tehnica criminalistică, prin procedeele sale de descoperire, relevare, fixare, ridicare și analiză a urmelor ajută la lămurirea acestor aspecte.

Cercetarea criminalistică a înscrisurilor, fiind o ramură importantă a tehnicii criminalistice, se împarte la rândul ei în două subramuri de investigație: descoperirea falsurilor provenite din contrafacerea documentelor și cercetarea scrisului de mână.

Lămurirea aspectelor privind autenticitatea semnăturii privește ambele subramuri menționate, fiind de înțeles că prezența unei semnături, chiar autentice, pe un document contrafăcut atrage nulitatea acestuia întotdeauna.

Expertiza criminalistică a semnăturilor este destinată să răspundă la două întrebări esențiale și anume:

dacă semnătura în litigiu este autentică sau falsă, adică dacă aparține titularului respectiv sau dacă este contrafăcută de o altă persoană;

cine anume a contrafăcut o semnătură falsă sau a executat o semnătură fictivă (titularul fiind inexistent).

Aceste două probleme constituie totodată și fazele cercetării semnăturilor, succesiune care

corespunde de altfel etapelor de efectuare a oricăror expertize criminalistice.

Uneori examinarea se poate limita la prima fază, iar cazurile cele mai frecvente sunt expertizele dispuse în pricinile civile, unde există doar interesul de a dovedi, cu acte originale, pretențiile formulate și odată stabilită autenticitatea sau falsitatea actului, mai exact a semnăturii (căci acestea certifică conținutul), se admite ori se respinge acțiunea. Examinarea se oprește tot la prima fază atunci când se ajunge la concluzia că semnăturile în discuție aparțin realmente persoanelor pe numele cărora sunt executate, deci sunt autentice, iar compararea cu scrisurile altor persoane apărând ca fiind inutilă. Alteori examinarea semnăturilor cuprinde doar a doua fază, adică cea a identificării autorului semnăturii false.

Aceste verificări efectuate pentru îmbunătățirea activității procesuale poartă denumirea de constatări sau expertize criminalistice ale scrisului de mână sau a semnăturilor, numite și expertize grafoscopice și nu grafologice, cum sunt de multe ori utilizate greșit în practica judiciară.

Expertiza grafoscopică, așa cum este redată în art. 172 alin.1-8 și 12 din Noul Cod de Procedură Penală, prevede că acest tip de expertiză se dispune în cazurile în care “pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări ce prezintă interes pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert”. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că ”expertiza se dispune în condițiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată.

Expertiza și constatarea prezintă anumite asemănări printre care amintim: ambele sunt efectuate de către un specialist, ambele se concretizează într-un raport și respectă aceeași metodologie de cercetare. Totodată o deosebire care nu ar trebui neglijată este aceea că în timp ce constatarea este solicitată doar în cursul urmăririi penale, expertiza poate fi solicitată și în faza procesului penal de către instanța de judecată.

În anumite cazuri, la cererea părților, aestea pot fi realizate și de experți independenți din țară sau din străinătate.

În situația când se consideră că expertiza nu este completă sau există alte împrejurări care împiedică o bună executare a expertizei, organele de urmărire penală sau instanța de judecată pot cere, conform art. 180 și art. 181 din Noul Cod de Procedură Penală, suplimentul de expertiză, respectiv completarea sau efectuarea unei noi expertize.

CAPITOLUL 3 PROCEDEE DE FALSIFICARE A SEMNĂTURILOR

3.1. Considerații generale

Pintre cele mai complexe procedee se regăsește scrisul; studiul său necesitând corelarea eforturilor criminaliștilor cu cele ale fiziologilor, lingviștilor, matematicienilor și a altor specialiști. El trebuie privit în strânsă legătură cu gândirea, fiind un mijloc de fixare a acesteia cu ajutorul semnelor grafice. Scrierea este o deprindere care se formează în cursul dezvoltării ontogenetice și care diferă de la o persoană la alta.

Astfel, C.I. Parhon remarca după cm urmează: ”scrisul prezintă un grafic al personalității fiziologice și psihologice”, constituind un martor nu numai ai voluțiunilor și reflexelor noastre, dar și al deprinderilor nervoase și musculare.

"Falsificatorii au existat mereu” și de aceea metodele de contrafacere ale semnăturilor precum și cele ale scrisului sunt la fel de vechi ca si obiectul lor.

Odată cu trecerea timpului ele s-au rafinat în mod inevitabil datorită dezvoltării spectaculoase a științei și tehnologiei.

La prima vedere s-ar spune că a falsifica o semnătură nu ridică probleme deosebite mai ales dacă semnătura în cauză nu are o construcție foarte complicată. Este formată, de exemplu, doar dintr-o singură majusculă (a numelui sau a prenumelui), urmată de un scurt traseu ondulat sau liniar și atât sau, mult mai simplu, semnătura se reduce la redarea celor două majuscule (nume și prenume) fără nici un alt traseu suplimentar, deci practic se scriu doar două litere.

Chiar o simplă linie de o anumită formă (curbă, elipsă, etc.) este executată într-un anumit ritm care rezultă din stereotipul grafic format în decursul anilor de-a lungul cărora persoana respectivă a ajuns să semneze în acest mod. Un falsificator nu va reuși niciodată să redea, în totalitate, parametrii unei semnături așa cum este ea executată de titular, deci de adevăratul posesor al acesteia. Acest lucru este normal deoarece un stereotip dinamic nu se poate forma într-un timp scurt adică perioada de timp pe care și-o acordă un falsificator pentru a „învăța“ o semnătură, față de perioada de timp în care se formează la adevăratul scriptor, de obicei parcurgând ciclul normal cu exersări multiple.

Semnătura este într-adevăr, spre deosebire de alte grafisme (text, cifre, etc.) cuvântul scris cel mai automatizat fără un control conștient riguros asupra morfologiei sale constructive.

În continuare vor fi prezentate principalele modalități de falsificare cum sunt copierea, imitația (servilă și directă), execuția din fantezie, autofalsificarea, însă trebuie avute în vedere și procedeele moderne de falsificare cum sunt cele prin scanarea semnăturii, prin imprimarea cu imprimantă performantă, precum și altele.

3.2. Semnături executate prin copiere

Operația de copiere constă în reproducerea grafismului altei persoane prin folosirea unor mijloace ajutătoare, fapt pentru care specialiștii o denumesc fals tehnic al semnăturii.

Prin copiere se reproduce nu numai forma generală a semnăturii și a semnelor grafice componente, dar și proporțiile dimensionale, plasamentul reciproc al elementelor ce alcătuiesc semnătura, existând de cele mai multe ori o corespondență perfectă între semnătura model și cea în litigiu.

Acest mijloc de contrafacere este preferat, în special de către scriptorii cu posibilități grafice reduse și care nu posedă suficientă dexteritate pentru a-și permite mai mult datorită faptului că acesta crede că prin copiere va reproduce semnătura titularului cu exactitate, fără să-i scape niciun detaliu și fără să se abată de la forma originală.

Copierea, denumită și “calchiere”, poate fi realizată în mai multe feluri și anume:

Copierea directă, constă în executarea dintr-o dată pe actul în litigiu a semnăturii model. În acest scop, foaia pe care se va întocmi actul fraudulos se suprapune peste actul care poartă semnătura de copiat. Transparența necesară este obținuă fie prin folosirea unei hărtii cu o asemnea proprietate sau prin tratarea specială a acesteia (de exemplu umectare cu benzină), fie prin așezarea actelor pe geam, utilizându-se lumina naturală sau arificială (fig 3.1).

Ca procedee mai moderne notăm proiectarea semnăturii model cu ajutorul unui sistem optic (cu prisme sau oglinzi) sau utilizarea unui panograf; în toate cazurile menționate semnătura este copiată direct cu creionul sau cu cerneală.

Fig. 3.1 – a) Semnătură copiată pe geam, b) semnătură model

Copierea indirectă, necesită o inversare a poziției actelor, respectiv cel cu semnătura model este deasupra, iar cel pe care trebuie să apară semnătura falsă se pune dedesubt. Între acestea se pune o hârtie copiativă (carbon, plombagină, indigo) și semnătura autentică este retrasată cu creion ori pix sau doar cu un vârf ascuțit. Semnătura astfel obținută este din nou repasată cu cerneală pentru a se masca trăsăturile imprimate de hârtia copiativă (fig.3.2).

Fig. 3.2 –a) Semnătură după care s-a copit (I – trăsăturile originale, II – trăsăturile de repasare), b) semnătură copiată prin intermediul hârtiei carbon.

Un sistem similar este așa-numita metodă de copiere “cu grafit”, care constă în acoperirea cu un strat subțire de grafi a spatelui (verso) actului pe care se află semnătura model. Efectul urmăririi semnăturii cu un vărf tare va fi același ca și în cazul hârtiei copiative, doar că substanța depusă va fi grafitul.

O altă variantă o constituie transpunerea semnăturii model prin presiune, fie după actul original, fie după o hârtie de calc pe care s-a reprodus semnătura. Operația estre asemănătoare cu cea descrisă mai sus, doar că pe copie se vor obține trăsăturile semnăturii model sub formă de șanțuri, care vor fi acoperite cu cerneală.

Lucian Ionescu, în cartea sa intitulată “Expertiza criminalistică a scrisului”, editura C.H. Beck 2010, ne împărtășește faptul că, a descoperit încă o metodă de copier indirectă și anume cel în care conturul semnăturii este marcat prin înțepare cu acul, iar orificiile rezultate sunt unite printr-o linie continua de cerneală. Este adevărat că în acest fel se înlătură inconvenientul unor trăsături suprapuse, dar în schimb se ivesc altele. Orificiile sunt inundate cu cerneală și astfel semnătura apare punctată, lucru ușor de observant cu o simplă lupă.

Există și procedee mai moderne de transpunere prin contratipare, inclusiv folosirea celor mai perfecționate aparate de reprodus (multiplicatoarele de birou, etc.), precum și diverse procedee de transpunere a semnăturilor (și textelor atunci când sunt de mică întindere) prin diferite tehnici de colaj cum ar fi copierea prin imprimare care presupune utilizarea unui xerox ori a unei imprimante cu jet, laser ori plotter, dar și copierea prin proiecție.

Dorința de a reda cât mai fidel o formă grafică străină, dificultățile pe care le implică urmărirea, segment cu segment, a unui traseu, adeseori complicat, impun falsificatorului un ritm de execuție lent, o manieră “picturală” în trasarea liniilor. Presiunea de execuție va fi uniformă, lipsind firul grafic de nuanțările specifice semnăturilor autentice.

Uneori, scriptorul va fi nevoit să facă scurte pauze după care instrumentul scriptural își va relua traseul. Aceaste întreruperi sunt sesizabile. Examinarea comparativă a semnăturii în litigiu și a celor aparținănd în mod cert titularului va pune în evidență faptul că semnăturile necontestate prezintă în punctele corespondente trăsături neîntrerupte, ceea ce va confirma că pauzele respective se datorează contrafacerii.

Traseul semnăturilor copiate reține deseori și alte imperfecțiuni, având în vedere tremurăturile ce pot să apară în orice punct al firului grafic ca urmare a unor factori ca: tensiunea musculară exagerată a mâinii, lipsa de îndemânare a scriptorului, emoția ș.a.

Caracterul suspect al acestora este pus în evidență în special atunci când în urma examinărilor comparative se constată că traseele semnăturilor autentice nu prezintă astfel de fenomene. Problemele devin mai complicate în situația în care și semnăturile de comparație prezintă tremurături survenite în urma unor cauze naturale dintre care amintim, în primul rând, starea de bătrânețe și/sau de boala scriptorului. În astfel de cazuri, specialistul va fi confruntat cu dificila problemă de a stabili originea tremurăturilor semnăturii în litigiu.

În general se consideră că există posibilități de decelare a tremurăturilor datorate falsului de cele de sorginte naturală.

În legătură cu acest aspect, Dr. Lucian Ionescu preciza că ”pentru un specialist orice posibilitate de confundare a tremuratului falsificatorului și a tremuratului natural (patologic) este exclusă, putând fi categoric distinse:

– tremuratul patologic este continuu; cel al falsificatorului este discontinuu, adică se manifestă numai în anumite porțiuni;

-tremuratul patologic este mai accentuat la curbe și mai puțin la trăsăturile drepte; tremuratul falsificatorului vizează dimpotrivă trăsăturile drepte, iar la curbe, fiind preocupat de schimbarea direcției trăsăturii uită să-l mai execute (J.A.Brataills);

-tremuratul patologic este foarte fin și des, uneori penița abia atingând suprafața hârtiei, ceea ce dă naștere așa-numitelor “fire de păianjen”; tremuratul falsificatorului este grosier și apăsat, cu un număr redus de oscilații;

-tremuratul patologic este progresiv, adică crește pe măsură ce se scrie; tremuratul falsificatorului dimpotrivă, apare la început și apoi are tendința să scadă”.

Semnăturile copiate au în general un aspect static ce nu va fi întâlnit la o semnătură autentică datorită ritmului lent în care se execută aceasta.

Metoda cea mai eficientă de punere în evidență a copierii prealabile constă în disocierea optică a trăsăturilor de creion de cele de cerneală suprapuse, întrucât majoritatea cernelurilor (aplicate prin scriere pe hârtie) sunt transparente pentru radiațiile infraroșii, în timp ce scrisul executat cu creionul este opac pentru acestea. Practic, dacă un scris sau o semnătură sunt copiate în prealabil cu creionul și apoi repasate cu cerneală, imaginea obținută la o examinare cu ajutorul radiațiilor infraroșii va prezenta numai trăsăturile de creion.

Fig. 3.3 – Resturi ale traseului inițial într-o semnătură repasată (foto în radiații infraroșii).

3.3. Semnături executate prin imiație servilă și imitație liberă

Imitația constă în reproducerea unei semnături prin observarea directă a acesteia (având semnătura model în față) în urma unui studiu a unor execuții prealabile sau chiar din memorie.

În operația de falsificare intervine o contradicție între stereotipul grafic al falsificatorului și ceea ce acesta dorește să obțină. Încercând să imite modelul cât mai exact, el iese din stereotipul său grafic și atunci falsul va fi trădat de defectele trăsăturilor realizate, dând curs obișnuinței sale de scriere; trăsăturile obișnuite vor fi cursive, dar ele se vor asemăna mai puțin cu modelul imitat.

Imitația se poate realiza sub două forme: imitație servilă și imitație directă.

În ceea ce privește imitația servilă, aceasta se realizează astfel: falsificatorul are în fața modelul de semnătură (observare directă), străduindu-se să execute, sau mai exact, să deseneze trăsătura cu semnătura model. Astfel, semnătura realizată prin imitație servilă corespunde din punct de vedere formal cu semnătura imitată, dar va prezenta toate caracteristicile unui desen lipsit de spontaneitate, la care se adaugă alte indicii cum ar sunt înreruperile neoportune, reluările, corecturile și așa mai departe.

În general, semnătura imitată servil va fi foarte asemănătoare cu semnătura autentică, în unele situații chiar identică însă tocmai această identitate reprezintă un indiciu valoros în descoperirea falsului deoarece o semnătură a aceluiași scriptor nu va putea fi identică cu o altă semnătură executată de aceași persoană, chiar și în cazul execuțiilor în serie (principiul stabilității relative a semnăturilor).

Fig. 3.4 – a) Semnătură imitată servil, b) semnătură folosită ca model.

Într-un sens, sistemul imitației libere este mai avantajos, eliminându-se încetineala și lipsa de coordonare a mișcărilor de care suferă eimitația servilă.

Imitația liberă se împarte în: imitația liberă directă , imitația liberă după exerciții prealabile și imitația liberă reprodusă din memorie.

Imitația liberă directă este realizată de către falsificator având în față un model al semnăturii autentice. Execuția în acest caz este caracterizată printr-o mare libertate de execuție și un aspect spontan, lipsit de artificialitatea prezentă la procedeele de falsificare prin copiere sau imitație servilă.

În general, o semnătură simplă va fi ușor de imitat chiar și de persoane ale cărui scris nu este foarte evoluat, dar la rândul său o semnătură complexă va crea probleme și unui scriptor cu un nivel superior de evoluție a scrisului.

Fig. 3.5 – Semnătură autentică. Fig. 3.6 – Semnătură realizată prin imitație

liberă directă.

Imitația liberă după exerciții prealabile constă în imitarea unei semnături după o anumită perioadă în care falsificatorul încearcă să-și formeze deprinderea de a realiza semnături cât mai apropiate cu cele autentice.

Calitatea unei asemenea semnături va fi influențată de mai mulți factori: nivelul scriptorilor (o astfel de modalitate de contrafacere nu poate fi realizată de scriptori de nivel mediocru și submediocru), gradul de dificulate cu care poate fi imitată o semnătură sau modalitatea și durata exercițiilor.

Imitația liberă din memorie nu prezintă acuratețea cu care sunt efectuate celelalte imitații, semnătura rezultată prezentând deosebiri mari tocmai din cauză că plastograful realizează din memorie grafismul respectiv. Neavând în față un model după care să se ghideze va omite sau va modifica involuntar anumite elemente grafice.

Imitația din memorie se apropie, prin caracteristicile grafismelor rezultate de imaginea obținută,de modalitatea de imitație liberă directă, ceea ce face ca în unele cazuri expertul să nu poată preciza care anume dintre aceste procedee a fost folosit.

Fig. 3.7 Fig. 3.8

Fig. 3.7 – 3.8 – Semnătura autentică, respectiv semnătura imitată din memorie.

3.4. Semnături executate din fantezie

Semnăturile executate “din fantezie” sunt cele realizate pe numele sau în numele altor persoane, fără să se urmărească reproducerea semnăturilor acestora. Componența și structura lor literală nu au nimic în comun cu semnăturile titularilor respectiv, decât în mod cu totul accidental, fiind “semnături la voia întâmplării”. În această categorie pot fi incluse și semnăturile fictive.

Din această cauză nici nu se poate pune problema comparării falsului cu semnătura autentică, care ar fi trebuit să apară pe document. Compararea ulterioară va fi făcută doar între semnătura falsificată și semnăturile sau mostrele de scris ale falsificatorului.

Execuția din fantezie constă în trasarea la întâmplare a unor semne ce realizează o formă confuză, neliterală.

Fig. 3.9 – Semnătură autentică. Fig. 3.10 – Semnătură falsificată prin execuție din

fantezie.

3.5. Folosirea unei semnături autentice

Acest mod de contrafacere este o formă atipică falsului ce privește semnătura, întrucât nu este vorba de falsificarea propriu-zisă a semnăturii, ea fiind autentică, ci este adusă în discuție falsificarea suportului scriptural pe care este executată semnătura.

În practică cele mai cunoscute procedee de contrafacere a unor documente cu ajutorul semnăturii autentice, sunt:

falsul prin decupare: semnăturile autentice sunt decupate, împreună cu o porțiune de hârtie nescrisă, de pe actul real sau de pe o hârtie oarecare pe care sunt inscripționate. Pe suprafața de hârtie nescrisă vor fi inserate textul, data li alte grafisme. Specific pentru  documentele falsificate în acest mod este formatul mic al actului, textul cunoaște o poziționare deosebită față de semnătură, rândurile sunt comprimate, iar uneori prezența unor elemente grafice de pe actul vechi (de exemplu porțiuni din impresiunile unei ștampile, care în mod normal nu ar trebui să figureze în document);

falsul prin utilizarea de semnături date în alb: sunt semnăturile executate pe o hârtie ce urmeaza a fi completată cu un anumit text, la conținutul căruia autorul semnăturii achieseaza (situație întâlnită în diferite sectoare de activitate, reprezentând apanajul unor persoane cu funcții de conducere), iar acest tip de fals poate fi pus uneori în evidență și prin examinarea încrucișărilor de trasee, ce ar putea releva faptul că ductul aparținând semnăturii este plasat sub cel al textului;

falsul prin furtul de semnătură sau prin intermediul hârtiei copiative: înainte ca titularul să semneze un document în mai multe exemplare, printre acestea se introduce o hârtie nescrisă și una copiativă, iar în momentul semnării, se va obține, fără știrea autorului, o semnatură autentică, în baza căreia se va întocmi actul dorit. Depistarea unei astfel de manopere de fals este extrem de dificilă, actele obținute în acest fel rețin de obicei puține elemente care ar putea sugera furtul de semnătură. Dovada furtului s-ar produce în situația în care expertul ar avea la dispoziție ți actele reale întocmite în baza aceleiași semnături, astfel de împrejurari fiind extrem de rare;

falsul prin folosirea unui timbru pe care se află o semnătură: timbrele sunt prezente pe unele acte, uneori în mod necesar, ca urmare a condițiilor expres prevăzute de lege, alteori din dorința unora de a conferi un caracter solemn actelor respective, astfel că sunt cazuri în care pe suprafața unor astfel de timbre sunt executate semnături autentice, care transferate împreuna cu timbrul respectiv pe o alta suprafata de hârtie pot servi la întocmirea unor acte false, iar acest procedeu, deși rar întâlnit, poate fi sugerat de însăși inoportunitatea prezenței unui timbru pe actul respectiv;

falsul prin folosirea urmei de presiune a unei semnături autentice: șanturi de presiune ce redau conturul unei semnături autentice pot să apara în urma unei execuții naturale pe o suprafață de hârtie ce se află sub actul real la momentul semnării. Prin repasarea urmei de adâncime se obține o semnătura ce poate sluji la întocmirea unui act cu un conținut despre care autorul semnăturii autentice nu are cunostință. Acest procedeu prezintă toate caracteristicile unui fals prin copiere indirectă pe baza folosirii urmei de presiune, drept urmare va fi analizat ca atare.

falsul prin tehnici de colaj: acest procedeul are la bază copierea semnăturii autentice prin intermediul copiatoarelor de tip xerox sau aparatelor de fotografiat. Semnătura este decupată de pe hârtia pe care a fost executată natural, plasată sub textul conceput de falsificator, în cele din urmă ansamblul este reprodus prin fotografiere sau cu ajutorul xeroxului. Falsul nu reține de obicei urme în baza cărora să poată fi depistat. În lipsa documentului original, demonstrarea falsului este dificilă sau chiar imposibilă.

transferul semnăturilor de pe un document pe altul: acesta este un procedeu ușor de realizat cu ajutorul aparatelor de copiat de tip Xerox, astfel că sub textul dorit se pot adăuga fragmente decupate dintr-un document original care conține și semnătura titularului și apoi se copiază colajul astfel obținut, iar demonstrarea falsului este foarte dificilă sau chiar imposibilă în lipsa documentului original folosit la realizarea colajului

transferul semnăturilor de ștampilă: este realizat prin decuparea conturului semnăturii și mai apoi, prin utilizarea tehnicii de copiere xerox, transferul pe un document falsificat. Un indiciu valoros în descoperirea unui act contrafăcut prin acest procedeu este reprezentat de dispariția unor elemente de la rubrica “Semnătură”, care va fi acoperit cu fragmentul de hârtie din documentul inițial .

3.6. Autofalsificarea semnăturii

Această modalitate de contrafacere poate fi întâlnită și sub denumirea de deghizare și se referă la acele situații în care scriptorul își modifică propria semnătură pentru ca ulterior să o conteste.

Falsificarea propriei semnături nu poate depăși gradul de evoluție pe care îl are falsificatorul, însă acesta poate redacta o semnătură cu un grad de evoluție inferior gradului său.

Naturalețea traseului precum și prezența unor semne grafice spontane, care însoțesc de obicei corpul principal al semnăturii, vor trăda intenția titularului acelei semnături.

Autofalsificarea prin încetinirea ritmului de execuție, prin abandonarea clarității și armoniei trăsăturilor sau prin imitarea unui grafism inevoluat, poate pune uneori în dificultate pe cercetător, întrucât aceste aspecte se apropie mai mult de acelea produse prin contrafacere.

Există totuși și în acest caz elemente de distincție, cum ar fi: lipsa de omogenitate a grafiei la scrisul autodeghizat, alternanța ritmului lent și a mișcărilor stângace în unele porțiuni ale scrisului cu siguranța și fermitatea mișcărilor în alte zone ale aceluiași grafism.

Frecvența modificării tuturor caracteristicilor individuale ale grafismului este redusă. Cea mai constantă rămâne partea mediană a semnăturii, care oferă de obicei suficiente detalii pentru a se face distincție între semnătura deghizată și cea contrafăcută.

Eventualele “scăpări” pot apărea și în cazul execuției în serie a unor astfel de semnături, indiferent de gradul de imaginație al autorului, acesta neputând masca toate elementele grafice trasate.

3.7. Identificarea autorului unei semnături falsificate

Elucidarea completă a unui fals de semnătură necesită nu numai descoperirea contrafacerii ca atare, ci și stabilirea identității celui ce a făcut-o. Concret, expertul are de determinat dacă o persoană bănuită sau una dintre persoanele ce compun cercul de bănuiți este autorul.

Posibilitățile de identificare a autorului contrafacerii sunt mai reduse decât cele ale identificării titularului deoarece în cel din urmă caz, de cele mai multe ori grafismul are o desfășurare normală, nefiind deghizat, pe când în cazul contrafacerii doar uneori plastograful își păstrează nemodificat scrisul.

Stabilirea autorului unei semnături este influențată de modul de falsificare folosit, creând de multe ori reale probleme în stabilirea autorului unui fals, iar rezolvarea acestei probleme depinde în mare parte de procedeul de contrafacere adoptat, astfel că se impune o reluare a fiecărui procedeu sub acest aspect.

Astfel, semnăturile contrafăcute prin copiere sau imitație servilă nu permit stabilirea autorului, însă imitația liberă, execuția din fantezie sau deghizare pot permite experților elaborarea unei concluzii cu privire la apartenența unei semnături la un individ.

În cazul semnăturilor copiate identificarea autorului prezintă dificultăți datorate specificului modalității de contrafacere.

Doar în cazuri rare pot apărea elemente din scrisul autorului, precum semne diacritice, bara minusculei ”t”, trăsături finale specifice, care pot fi relativ ușor depistate datorită spontaneității acestora.

În ciuda acestor aspecte care vin în ajutorul experților, semnăturile executate prin acest procedeu nu pot constitui baza materială a unui studiu în vederea identificării.

În general o persoană cu un scris inferior nu va putea efectua o copierea reușită a unei semnături complicate ce presupune o grafie complicată.

La semnăturile imitate, cele imitate servil prezintă dificultate în identificarea autorului întrucât acestea nu constituie decât niște desene ale semnăturii care au servit ca model, putând prezenta doar foarte rar elemente grafice specifice autorului.

La imitația liberă se mai mențin din grafismul autorului atât unele caracteristici generale cât și morfologice cum ar fi mărimea literelor, distanța dintre ele, orientarea semnăturii, plasamentul punctelor de atac, particularitățile ductelor, etc., putând constitui adeseori baza unor examinării în vederea identificării autorului.

Falsificarea unei semnături prin imitare după exerciții prealabile constituie un procedeu prin care scriptorul redă într-un mod cât se poate de autentic semnătura originală. Acest fapt se datorează exercițiului prealabil care va elimina aproape total orice element familiar scriptorului, identificarea fiind extrem de dificilă.

Semnăturile realizate prin imitație liberă din memorie, obligându-l pe scriptor să înlocuiască acele părți din semnătură pe care nu și le amintește cu elemente din scrisul său propriu, sporesc posilibilatea de identificare a autorului contrafacerii.

În situația în care se cere identificarea autorului unei semnături executate din fantezie, aceasta se face cu destul de mare ușurință datorită faptului că semnăturile astfel contrafăcute nu au la bază cunoașterea grafismului acesteia, fiind cele care se pretează cel mai mult la determinarea autorului, căci nu au nimic în comun cu semnăturile titularilor respectivi, bazânu-se exclusiv pe formele grafice ale executantului.

Stabilirea autorului falsului depinde de faptul dacă semnătura este literală sau neliterală, modul de finalizare al semnăturii, precum și de gradul complexității trăsăturilor sale componente, identificarea fiind mai puțin dificilă la semnăturile literale și cu trăsături mai numeroase și mai complicate.

Semnăturile deghizate nu afectează toate caracteristicile individulale ale unei semnături. Astfel, autofalsicarea grafismului nu constituie un ostacol în calea identificării autorului datorită faptului că în general se modifică doar elementele vizibile, cele de detaliu rămânând nealterate, readate prin mișcări spontane, necontrolate.

Sunt conștientă de faptul că modalitățile de contrafacere sunt mult mai multe decât cele analizate în acest capitol, acestea fiind doar cele mai des întâlnite și trebuiesc bine cunoscute de către experți, astfel evitându-se apariția unor erori în examinarea semnăturilor.

CAPITOLUL 4 EFECTUAREA PROPRIU-ZISĂ A EXPERTIZEI SEMNĂTURILOR

Institutul Național de Expertize Criminalistice (I.N.E.C.), în ceea ce privește aceste gen de examinare, respectiv expertiza scrisului și a semnăturii, are următoarele obiective:

– stabilirea autorului unui text;

– stabilirea autorului unei semnături;

– stabilirea autorului unor modificări grafice;

– stabilirea autorului unor adăugiri grafice;

– stabilirea modului de contrafacere a semnăturilor;

– stabilirea scrisurilor alterate (deghizate).

Astfel că, una dintre cele mai solicitate expertize în prezent este expertiza scrisului de mână.

Aceasta are ca obiectiv principal identificarea autorului scrisului și constituie un mijloc de probă deosebit de util în rezolvarea spețelor civile sau în lămurirea împrejurărilor în care s-a comis o infracțiune. Acest gen de expertiză se desfășoară etapizat, într-un mod minuțios și mult mai complex decât ar crede unele voci, care sunt de părere că această expertiză implică operațiuni relative ușoare și care nu necesită un efort deosebit, și doresc să-l citez pe această cale pe Gh. Pășescu care a afirmat urmăatoarele: “Trebuie să ai doar simț de observație si răbdare. Când ai terminat de analizat literele de la "A" la "Z" și cifrele de la "0" la "9", concluzia se desprinde de la sine ca un fruct prea copt! Dacă se înregistreaza asemănări înseamnă că scrisul care intereseaza provine de la persoana "Cutare" iar in caz contrar, "Cutărescu" se exclude ca autor!". Această afirmație, este una pe placul meu, deoarece, printr-o comparație atât de cotidină, acesta a reușit să se exprime pe înțelesul tuturor.

Acestea fiind spuse, aș dori să fac trecerea la expertiza propriu-zisă, care prevede desfășurarea următoarelor activități:

4.1. Examinarea separată a documentelor și semnăturilor supuse expertizei

Înainte de a se trece la examinarea caracteristicilor grafice ale semnăturii incriminate se recomandă să se facă o examinare prealabilă a acesteia, având drept scop punerea în evidență a unor urme materiale a căror prezență poate demonstra contrafacerea.

Pentru a se evita erorile de interpretare sau pur și simplu neobservarea acestor urme este necesar să se examineze semnătura în original și nu o reproducere fotografică, care nu redă fidel toate nuanțele trăsăturilor și nici cele de culoare sau o copie a acesteia, întocmită prin intermediul hârtiei copiative.

4.1.1 Verificarea prealabilă

În ceea ce privește verificarea prealabilă, aceasta se referă nu doar la semnătura în discuție ci și la obiectul expertizei, precum și la modelele de comparație.

Obiectul expertizei reprezintă problema pe care trebuie să o elucideze expertul, inserat de regulă sub forma unor întrebări în actul prin care s-a dispus expertiza.

Acesta trebuie formulat clar, precis, limpede pentru ca expertul să poată ști ce anume are de făcut. De multe ori acest lucru nu se întâmplă datorită unor redactări neglijente sau a necunoașterii unor noțiuni de bază, iar expertul este nevoit să ceară lămuriri suplimentare.

Mai pot fi situații în care datele inserate în actul de dispunere să fie necorespunzătoare pentru efectuarea expertizei. Astfel de precizări inadecvate nu doar îngreunează activitatea de identificare a materialelor necesare expertizei, dar se pot solda și cu erori regretabile, cum ar fi confundarea semnăturii în litigiu cu modelul de compație și invers.

Se va avea în vedere verificarea competenței materiale a expertului pentru realizarea expertizei, concordanța dintre materialele puse la dispoziție expertului și amintite în actul de dispunere precum și ceea ce se află efectiv în plic.

Verificarea prealabilă a semnăturii în discuție privește și examinarea actului pe care aceasta se află, având drept scop stabilirea faptului dacă semnătura este sau nu operantă pentru examinările la care urmează să fie supusă.

Uneori, din cauza deteriorării actului original semnătura nu poate fi valorificată, dar se va putea realiza o expertiză după o copie (xerox sau pe hârtie copiativă). Examinarea acestei copii a actului original va avea însă în vedere posibilitatea contrafacerii prin procedee ca: furtul de semnătură, falsul prin colaj sau falsul cu ajutorul unui aparat copiator.

Referitor la examinarea actelor pe care se află semnăturile în discuție, acestea vor trebui să fie cercetate sub multe aspecte cum ar fi caracteristicile de formă și cele fizico – chimice ale hârtiei suport, particularitățile materialelor de scriere, corelația dintre textul, data și semnătura actului, corespondența dintre toate semnăturile existente pe același act, prezența de adăugiri, ștersături, modificări pe documentul supus examinării, concordanța dintre vechimea actului și data înscrisă pe acesta.

În ceea ce privește modelele de comparație și în cadrul acestora va exista o verificare prealabilă. Astfel, materialul pentru comparație va trebui să respecte o serie de condiții.

Organul judiciar este cel ce trebuie să procure aceste modele pentru comparație, iar Noul Cod de Procedură Civilă prevede că instanța poate obliga părțile sau alte persoane să depună de îndată înscrisuri de comparație când nu este lămurită, primind ca înscrisuri de comparație înscrisurile autentice, înscrisurile sau alte scrieri private necontestate de părți, partea de înscris care nu este contestată, precum și scrisul sau semnătura făcut/făcută înaintea instanței.

În funcție de modul și data întocmirii, modelele pentru comparație se împart în semnături preconstituite și semnături executate la cerere.

Piesele preconstituite, denumite și modele de comparație libere, sunt realizate în afara cadrului procesului judiciar și, în multe cazuri, la o dată anterioară examinării. Ca exemple putem aminti scrisori, declarații, cereri, diverse însemnări, etc.

Aceste piese trebuie să fie într-un număr suficient, să se apropie, pe cât posibil, ca formă și conținut de înscrisul în litigiu, să fie redactate într-o perioadă apropiată de data examinării și scrise cu un instrument scriptural asemănător celui folosit la scrisul expertizat.

Valoarea modelelor de comparație liberă constă, după unii autori de specialitate, în sinceritatea scriptorului, în lipsa unei tentative de deghizare a scrisului și semnăturii, întâlnită uneori în cazul modelelor luate la cerere.

Piesele de comparație executate la cerere denumite și modele de scris experimentale reprezintă acele scrisuri obținute de către organul de urmărire penală de la persoana suspectă că a executat scrisul în litigiu, la cerere.

Referitor la cuantumul semnăturilor de comparație executate la cerere se consideră că în general ar fi suficient un număr de 5-6 coli de hârtie care să conțină un număr cât mai mare de semnături, executate fără nicio indicație din partea organului judiciar.

4.1.2. Examinarea semnăturii în discuție

Aceasta presupune o serie de observații, constatări și aprecieri cu privire la elementele individualizatoare ale grafismului respectiv, cum ar fi particularitățile topografice, alcătuirea, viteza și presiunea de execuție, gradul de coordonare, valoarea dimensională a elementelor componente, raporturile lor poziționale precum și modul de construcție al acestora.

Se va urmări în principal naturalețea execuției semnăturii sau dacă aceasta prezintă anumite indicii că ar fi contrafăcută.

Naturalețea execuției este reflectată cel mai bine în caracteristici precum dinamismul execuției (respectiv ritmul rapid al execuției, impetuozitatea și energia execuției dau dovada unui dinamism pronunțat, ce conferă un motiv în plus pentru a considera o semnătură ca fiind autentică), dezinvoltura execuției (semnătura va fi executată fără efort, fără ezitări, cu legături ce par a fi executate automatizat), dublarea traseului (apare în cazul semnării cu un intrument scriptural cu peniță, trasarea energică, sigură fără ezitări va imprima o dublare a traseului, rezultată prin despărțirea în două a peniței, după unii autori constituind chiar și un indciu de autenticitate), neimprimări ale materialului de scriere (aceste neimprimări se prezintă sub forma unui șanț de presiune, iar la o analiză microscopică se va constata că acea porțiune este plasată în continuarea firească a firului grafic vizibil; în caz contrar când avem de a face cu o contrafacere, șanțul de presiune va fi paralel cu firul grafic vizibil), discontinuități ale traseului (acestea pot apărea în împrejurări precum viteză foarte mare de execuție, poziția inadecvată a mâinii scriptorului, suportul de scriere nepotrivit, defectuozitățile pe care le poate prezenta suprafața de hârtie, etc.), variațile de calibru ale firului grafic (aceste variații sunt cel mai bine puse în evidență la semnăturile executate cu penița), ductul continuu sau cu o mare continuitate executat în regim ridicat de viteză (apare datorită automatismului de a realiza semnătura de către scriptor), acuratețea trasării curbelor și lațurilor (tot datorită acțiunii automatizate de a executa semnătura, putând fi întâlnit la toți scriptorii, indiferent de gradul de evoluție al semnăturii acestora), inundarea unor detalii (se poate produce datorită unei apăsări exagerate asupra instrumentului scriptural sau a unor defecțiuni ale acestuia ce permit emisia unei cantități mai mari de substanță colorată decât ar fi necesar) și nu în ultimul rând prezența unor detalii fine (lațuri, ochiuri și croșete).

Nu întotdeauna o semnătură ce are aspect natural este și a titularului. Trebuie avute în vedere modalitățile de contrafacere a semnăturii precum imitația liberă directă, imitația liberă din memorie, imitația liberă după execuții prealabile, execuțiile din fantezie sau chiar și altele.

Fig. 4.1 – Semnătură ce reflectă dinamismul execuției.

În privința indicilor (semnelor) de autenticitate, Lucian Ionescu consideră că ”acestea reprezintă și ele imperfecțiuni ale grafismului, dar nu de natură frauduloasă, ci ca un rezultat al desfășurării normale a acestuia când este executat cu cerneală. Un prim semn constă în dedublarea trăsăturii, creată de cele două capete ale vârfului peniței… Un alt semn de autenticitate îl reprezintă fragmentarea trăsăturii care, deși este continuă ca gest grafic se materializează într-o serie de linii și puncte întrerupte. În sfârșit, putem menționa tot ca un indiciu de autenticitate finețea extremă a punctelor de atac…".

Sunt considerate elemente cu valoare de indici de autenticitate următoarele:

– prezența firelor de păianjen: Crepieux Jamin le mai numea și ”micii peri”, sunt niște trăsături eterate ce apar în general la semnăturile executate de persoanele în vârstă;

– rectificări de semne grafice făcute la vedere: acestea se deosebesc de cele ce apar la grafismele obținute prin contrafacere (copiere și imitație) deoarece în cazul acestora din urmă sunt executate discret pentru a trece neobservate – execuția repetată a aceluiași semn grafic: este destul de întâlnită la semnăturile bătrânilor în special;

– frângerea trăsăturilor ce în mod normal se prezintă sub forma unor arcuri: apar la grafismele afectate de dezorganizare;

– tremurăturile naturale ale firului grafic: pe parcursul unei semnături pot apărea tremurături cauzate fie de vârsta înaintată, fie de o boală. Aceste tremurături tind să aibă un ritm neuniform, care nu se oprește nici în momentul execuției lațurilor, bucletelor sau al altor elemente grafice cu o construcție complicată;

– execuția cu zgârierea sau ruperea hârtiei: se datorează presiunii extrem de mare asupra instrumentului scriptural, apărând zgârieturi sau rupturi cauzate de vârful acestuia, fiind proprii titularului deoarece atunci când semnătura este contrafăcută scriptorul va pune un mare accent în principal pe aspectul acesteia precum și al actului pe care aceasta s-a executat.

Prezența unor indicii de autenticitate în analiza semnăturii nu reprezintă neapărat și faptul că semnătura în discuție aparține titularului, ca și în cazul naturaleții acesteia.

Fig. 4.2. – Semnătură ce prezintă “fire de păianjen”

În cazul în care la semnătura în litigiu se observă trăsături nesigure, expertul trebuie să stabilească dacă titularul semnăturii a suferit sau nu în perioada respectivă de o maladie care ar fi putut influența scrierea ori dacă se găsea într-o altă stare de natură să-i provoace anumite schimbări temporare ale scrisului (o emoție puternică, o slăbire în urma unei boli, starea de ebrietate, etc.).

Analizarea elementelor de ordin intrisec ale unei semnături, deși își pun în mod hotărâtor amprenta asupra deciziei finale, nu pot avea valoarea unei concluzii de sine stătătoare. Concluzia finală în cazul examinării unei semnături, suspectate ca fiind contrafăcută, va avea în vedere și examinările comparative efectuate în vederea creării unei cât mai bune viziuni aupra problemei aduse în discuție de obiectul expertizei.

4.1.3. Examinarea semnăturilor model de comparație

Această examinare se va face din mai multe puncte de vedere, nu va urmări doar note grafice precum valoarea dimensională, plasamentul, forma, caracteristicile de ordin morfologic, ci se va încerca să se determine frecvența apariției lor în plan grafic și variațiile pe care le poate suferi ca urmare a manifestării variabilității naturale.

În cadrul efectuării analizei unele semne grafice vor putea fi considerate ca având o prezență constantă în alcătuirea semnăturii obișnuite a persoanei respective, altele doar ca aparății rare.

De asemenea vor fi avute în vedere și alte elemente care la prima analiză ar pute fi catalogate ca fiind banale dar care pe parcursul expertizei pot fi de un real folos.

De exemplu un element ce nu dispune de un grad mare de repetabilitate la o semnătură va putea fi întâlnit într-o pondere mai mare la alt set de semnături.

În privința determinării variabilității semnăturilor de comparație, se va avea în vedere în principal variabilitatea de moment, fiind determinate elementele ce prezintă o anumită constanță precum și cele ce prezintă unele variații.

Se va examina și variabilitatea în timp a semnăturilor de comparație, respectiv forma pe care o prezintă într-o perioadă mai îndelungată, putând avea diferite cauze: plecând de la anumite afecțiuni ale scriptorului, stări psihice neobișnuite, vârstă înaintată și ajungând la deprinderea profesională de a semna zilnic. Toate aceste cauze au un impact inevitabil în evoluția unei semnături determinând anumite modificări care necesită o atentă analiză criminalistică. Compararea acestor semnături va fi făcută doar cu semnături executate în aceeași perioadă în care a fost executată și semnătura adusă în discuție, fiind utilă pentru o justă interpretare a deosebirilor ce se pot ivi în cursul examinărilor comparative.

O altă analiză, ce prezintă o importanță deosebită, va urmări să stabilească gradul de rezistență al semnăturii la modalitățile de contrafacere.

În raport de caracteristicile pe care le prezintă, expertul are posibilitatea să aprecieze în ce măsură acestea s-ar preta la o falsificare. Vor fi avute în vedere atât modalitățile de falsificare uzuale, cât și nivelul scriptural pe care ar trebui să îl aibă un ipotetic plastrograf pentru a putea contraface satisfăcător un grafism de felul celui în discuție. Luând în calcul particularitățile semnăturilor de comparație, expertul își va putea face o idee dacă acestea ar putea sau nu să fie copiate sau imitate de un scriptor cu posibilități de manifestare scripturale inferioare, medii sau superioare. Operându-se în baza acestor termeni se va putea stabili, chiar cu aproximație, gradul de dificultate pe care l-ar implica o eventuală falsificare a semnăturii unei anumite persoane.

În urma constatărilor de mai sus, semnăturile de comparație vor putea fi încadrate în trei categorii:

-semnături ușor de contrafăcut;

-semnături ce prezintă un grad mijlociu de dificultate la contrafacere;

-semnături greu de contrafăcut.

Asemenea evaluări sunt deosebit de utile atât în faza examinărilor comparative, când se operează cu diferite ipoteze de falsificare, cât și în cazul în care, prin obiectivele expertizei se solicită stabilirea autorului unei semnături false.

Fig. 4.3 – Semnătură ușor de contrafăcut (semnătura unei prietene)

Fig. 4.4 – Semnătură cu grad mijlociu de dificultate la contrafacere (semnătura prietenului meu).

Fig. 4.5 – Semnătură cu grad de dificultate ridicat la contrafacere (semnătura prof. coordonator)

4.2. Examinarea comparativă a semnăturilor

În cadrul acestei exeminări se va realiza o confruntare între cele două categorii de semnături (cea în litigiu și modelul/modelele pentru comparație), fiind evidențiate o serie de caracteristici proprii ale acestora.

Examinările comparative sunt condiționate și dirijate de gradul de rezistență la falsificare a semnăturii de comparație.

4.2.1. Reguli de examinare

Pentru obținerea rezultatelor dorite, expertul va trebui să țină cont de anumite reguli a căror valabilitate a fost probată în activitatea practică de expertiză.

O primă regulă privește direcția de plecare în analiza semnăturilor. Astfel, prima dată va fi examinată semnătura cu o proveniență certă. Stabilirea certitudinii semnăturii este realizată anterior prin metodele și mijloacele legale puse la dispoziție de organele judiciare.

În acest moment va fi stabilită o serie de caracteristici cu caracter individualizator pentru semnătura declarată ca fiind certă. Toate elementele considerate ca neesențiale sau întâmplătoare vor fi disociate față de cele individualizatoare.

După stabilirea acestei serii de caracteristici va avea loc o concentrare a atenției asupra semnăturii incriminate, avându-se în vedere elementele grafice considerate ca fiind esențiale în prima semnătură.

Plecarea în analiza celor două semnături de la semnătura incriminată poate avea ca efect negativ inducerea în eroare a expertului. O semnătură, chiar și autentică, va putea suferi unele transformări de moment, denaturând execuția doar pentru acea execuție, fapt ce va îngreuna activitatea expertului în corelarea cu semnătura considerată autentică.

Se va ține seama în analiza comparativă de toate elementele grafice întâlnite, indiferent de importanța pe care o au în procesul de identificare. Vor fi avute, astfel, în vedere, pe lângă acele elemente esențiale și elementele mai putin importante care nu prezintă o valoare identificatoare mare.

Conform opiniei lui Lucian Ionescu: “Concluzia finală va trebui întotdeauna să cuprindă toate caracteristicile grafice etalate de semnăturile date”, fapt deosebit de important, întrucât neluarea în seamă a acestei reguli poate duce la o evaluare greșită sau la eliminarea din calcul a unor asemănări importante.

O altă regulă prevede ordinea în care urmează să fie examinate comparativ caracteristicile grafice. Vor fi avute în vedere, în primul rând, acele caracteristici de ordin general, care vor stabili apartenența semnăturii la gen, pentru ca mai apoi caracteristicile de ordin particular să permită încadrarea semnăturii într-o specie. O problemă ce apare în acest caz este legată de momentul comparării acestor caracteristici.

Referitor la modul în care vor decurge examinările distringem două opinii.

Una ar consta în examinarea succesivă a tuturor caracteristicilor și consemnarea datelor înregistrate urmând ca acestea să fie ulterior supuse unor evaluări și interpretări în vederea elaborării concluziei. Deși acest procedeu pare firesc și sigur în simplitatea lui, apreciem totuși că prezintă o oarecare disfuncționalitate printr-o analiză oarecum mecanică a unor aspecte între care există legături și printr-un schematism ce nu face posibilă o împletire imediată a unei constatări cu interpretarea corespondentă.

Într-o altă opinie se prevede că semnătura în discuție poate fi privită ca reflectând naturalețea execuției (cu posibilitatea de a reține și indicii de autenticitate) sau dimpotrivă ca fiind suspectă de contrafacere prin copiere sau imitație servilă.

Trebuie avute în vedere și cazurile în care examinarea separată a semnăturii pune în evidență urme materiale ale copierii, respectiv trasee de ghidare. Deși prezența acestora este suficientă pentru a demonstra falsul, se recomandă totuși și examinarea comparativă pentru a înlătura orice posibilitate de eroare.

W.R. Harrison recomandă să se urmeze următoare regulă: “O semnătură care reproduce toate trăsăturile mai mari (evidente) ale exemplarului autentic, dar nici una din cele mici (neaparente) poate fi denunțată cu siguranță ca fiind falsă. Invers nu se aplică, deoarece este imposibil ca o semnătură care reproduce la perfecție trăsăturile mai puțin evidente să fie scrisă de altcineva decât de semnatarul presupus, în ciuda câtorva deosebiri vădite ale formei literelor, care ar putut fi introduse premeditat”.

4.2.2. Valoarea identificatoare a caracteristicilor semnăturilor comparate

Această valoare se stabilește în funcție de ponderea pe care o au unele caracteristici în execuția semnăturii. Cu cât o notă grafică ajută mai mult la stabilirea unicității unei semnături, cu atât va fi mai ridicată valoarea sa identificatoare.

Lucian Ionescu prevedea într-o opinie personală următoarele aspecte: ”cu cât elementele comune ale scrisurilor comparate sunt mai individuale, cu atât valoarea lor identificatoare este mai mare” , aspect pe cât de adevărat, pe atât de folositor în examinarea semnăturilor.

Principalul criteriu folosit în stabilirea valorii identificatoare a caracteristicilor semnăturilor comparate este frecvența de apariție a caracteristicilor respective.

Se consideră că elementele cu cea mai mare valoare individualizatoare sunt acele construcții având au un grad ridicat de originalitate ce apar în construcția unor semnături denumite și ”idiotisme” grafice.

Deși se consideră că ”idiotismele” grafice se referă doar la caracteristici de ordin particular, unii autori nu sunt de această părere, incluzând ”idiotismele” grafice și în sfera caracteristicilor de ordin general.

Apariția unui grafism din această categorie nu trebuie să confere o notă de siguranță în catalogarea unei semnături ca fiind autentice.

Un astfel de grafism, care nu este obligatoriu să fie greu de reprodus, va ieși mereu în evidență și va atrage dorința plastografului de a-l falsifica.

Pe de altă parte un grafism care trece neobservat la o primă vedere și care nu este greu de reprodus, nu va fi reprodus cu aceeași frecvență cu care este reprodus un grafism evident.

Printre greutățile pe care le pot înâmpina plastografii se numără și cele de ordin general cum ar fi: nivelul superior de evoluție (care nu este la îndemâna oricărui scriptor) sau particularități datorate vârstei.

Valoarea identificatoare a unui grafism, luat singular, nu poate crea premisele unei concluzionări certe asupra unei expertize însă coroborarea mai multor semne grafice reprezintă un aspect foarte important în analiza criminalistică.

Printre idiotismele grafice cele mai ascunse și în consecință cele mai bune se pot reliefa: involuția cercurilor, direcția croșetelor, direcția liniei de bază sau barele de legare a minusculelor nazale.

Grupurile de asemănări pot spori foarte mult valoarea identificatoare a grafismelor, fiind considerat că apariția mai multor grafisme, aparent banale, într-o anumită combinație, realizează o creștere geometrică a valorii identificatoare a grafismelor, luate per total.

O parte importantă în aprecierea valorii identificatoare este stabilită în mod subiectiv de către expert, pe baza cunoștințelor sale profesionale și a experienței pe care a dobândit-o. Faptul că aprecierea are un caracter subiectiv nu trebuie să ducă la ideea că expertiza scrisului ar fi lovită de relativitate, îndoială sau arbitraj deoarece evaluarea expertului se va concretiza sub forma unui raport de expertiză care este mijloc de probă într-un proces, raport ce trebuie argumentat prin elemente controlabile de către alți specialiști .

4.2.3. Evaluarea asemănărilor și a deosebirilor dintre semnăturile în litigiu și semnăturile model pentru comparație

Această evaluare constă în cunoașterea categoriilor și a modurilor de manifestare a semnăturilor.

Interpretarea asemănărilor si deosebirilor trebuie să se realizeze în cazul semnăturii, plecând, în primul rând, de la întinderea ei redusă în spațiul dat de scriere și, în al doilea rând, de la numărul mic de elemente grafice componente, ceea ce face ca importanța lor, în acest proces de sinteză, să fie aproape egal. În acest sens, se vor lua în considerare toate semnele grafice componente ale semnăturilor comparate, inclusiv elemente care reprezintă deprinderi grafice și care nu țin de morfologia literală a semnăturii.

O semnătură în litigiu poate prezenta anumite asemănări cu cele model pentru comparație, dar acest lucru nu înseamnă că semnătura respectivă este autentică.

Pentru a se ajunge la o corectă apreciere a acestei autenticități, trebuie să se stabilească lipsa indiciilor de contrafacere.

În viziunea autorilor Adrian Frățilă și Gheorghe Păescu, asemănările sunt clasificate astfel:

a) Asemănări întâmplătoare;

Acest tip de asemănări nu reflectă valori identificatoare ridicate și fac parte din categoria acelor note grafice ce pot fi întâlnite la un mare număr de scrisuri.

Apar de obicei în cazul semnăturilor contrafăcute prin execuție din fantezie si sunt însoțite de deosebiri de esență care atestă în mod absolut că ne aflăm în prezența a două grafisme diferite.

Asemănările rezultate din copiere sau imitație;

Aceste asemănări depind în mare parte de procedeul folosit. Astfel este stabilit că cele mai multe asemănări apar în cazul copierii și imitației servile. Se știe că în cazul copierii semnăturile comparate sunt suprapuse. În aceste situații asemănările se pun în evidență în special la forma generală a conturului literelor (semnelor grafice) și lipsesc în cazul elementelor de finețe ale mișcării grafice.

Când avem de a face cu imitație, deși intervine o anumită libertate a execuției, asemănările depind în mare măsură de posibilitățile pe care le oferă semnătura autentică de a fi contrafăcută astfel.

În cazul imitației libere, după o prealabilă memorare a grafismului autentic, apar dificultăți destul de mari, cauzate de imposibilitatea reținerii în memorie a tuturor elementelor acestui grafism. În situațiile în care se falsifică semnături mai puțin complicate, atât ca întindere, cât și ca morfologie grafică, ar putea exista unele șanse de reușită, dar acestea sunt excepții. Asemănările vor fi lipsite de consistență și se vor referi doar la anumite caracteristici și anume la cele pe care falsificatorul a reușit să le pună în evidență.

Imitația liberă, după efectuarea unor exerciții prealabile de reproducere a semnăturii model autentice, relevă asemănări care vor viza și caracteristicile de execuție cum ar fi: direcția de începere a execuției literelor (semnelor grafice), dimensiunea literelor (între anumite limite), orientarea parafei, etc..

Asemănările de esență,

Acestea apar din cauza celor două grafisme care au fost executate în baza aceluiași stereotip dinamic, de către același scriptor și se referă la toate caracteristicile ce individualizează o semnătură.

Referitor la valoarea identificatoare a caracteristicilor grafice, se constată faptul că gruparea acestora relevă o valoare identificatoare suficient de ridicată pentru a nu putea fi considerate întâmplătoare.

Tocmai în aceasta constă dificultatea muncii expertului, adică în aprecierea valorii asămănărilor, în diferențierea execuției naturale de către titularul respectiv de execuția artificială din cazul copierii sau a imitației. În ceea ce privește deosebirile dintre semnăturile comparate, acestea urmează a fi socotite ca divergențe indicând un alt autor decât titularul, fie ca variante normale ale unei semnături originale.

În ceea ce privește deosebirile, acestea ar putea fi împărție în:

Deosebiri de esență;

Aceste deosebiri sunt cele care pun în evidență un procedeu de contrafacere, putând exista datorită apariției în grafismul în litigiu a unor elemente proprii autorului falsului. Sunt întâlnite de obicei în cazurile de imitație.

Mai pot fi întâlnite deosebiri date de anumite deficiențe în redarea caracteristicilor semnăturii model, cum ar fi: omisiuni, execuții imperfecte sau greșite.

Deosebiri naturale sau tolerabile.

Acestă categorie include deosebirile datorate variabilității naturale a scrisului. Este cunoscut faptul că un scriptor nu va putea executa două semnături absolut identice. Chiar în cazul mai multor semnături, executate în serie ale aceleași persoane, se pot pune în evidență deosebiri minore, dar și greu de sesizat.

În privința deosebirilor cu caracter de fals, acestea nu vor putea fi atribuite variabilității naturale. La variabilități mari pot interveni probleme de interpretare deoarece apar diferențe importante între grafismele comparate. Astfel, expertul va trebui să ia în considerare și ipoteza imitației libere.

În cadrul acestei categorii de deosebiri sunt extrem de utile si indiciile de natură extragrafică și anume cele care se referă la componentele actului pe care se află semnătura respectivă. Acestea sunt: textul, data, poziționarea semnăturii în litigiu față de text, etc.

În vederea evaluării asemănărilor și deosebirilor, expertul va trebui să le acorde o atenție egală, iar dacă unele din ele prevalează acest lucru va trebui explicat. În cadrul procesului de evaluare, ca de altfel și în cursul examinării comparative în general, criteriul cantitativ este coroborat cu cel calitativ, neputându-se acorda o atenție mai mare unuia în detrimentul celuilalt.

Punctul final al evaluării îl reprezintă concluzia indiferent de felul ei, că este certă, că este de probabilitae sau de imposibilitatea rezolvării problemei.

4.3. Concluzia expertizei

Constatările realizate cu ocazia examenului comparativ se finalizează printr-o sinteză, în care fiecare element de asemănare și de deosebire este apreciat, evaluat, astfel încât expertul, prin rigoare și discernământ, să ajungă la formularea concluziei cu privire la autenticitatea sau falsitatea semnăturii în litigiu.

Concluzia reprezintă, de fapt răspunsul expertului la întrebarile formulate de organul judiciar. Formularea ei se fundamentează pe doi "piloni": unul obiectiv, care include materialul grafic de expertizat (atât din punct de vedere calitativ cât și cantitativ) și valoarea identificatoare a eventualelor asemănări stabilite, iar celălalt subiectiv, care ține de experiența și pregătirea expertului. Aceste elemente se cristalizează în timp, ca în orice altă activitate și presupune multe scrisuri și semnături cercetate.

Concluziile se divid în: concluzii certe care pot fi pozitive sau negative, concluzii de probabilitate și concluzii de imposibilitate a rezolvării cazului concret.

4.3.1. Concluziile certe pozitive sau negative

Acestea rezultă din siguranța absolută a expertului care în finalul examenului comparativ nu are nici un dubiu cu privire la răspunsul din speță.

Acest gen de concluzii se exprimă de obicei prin formulări cum ar fi: "Semnătura în litigiu a fost executată de X" / "Semnătura în litigiu aparține lui X” ori ”Semnătura în litigiu nu a fost executată de X” / ” Semnătura în litigiu nu aparține lui X”.

Concluzia expertului nu trebuie să fie categorică doar ca formulare, ci și veridică în conținut. Veridicitatea ei urmează a fi stabilită de către organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.

Totuși, în cazul concluziilor certe negative problema identității rămâne deschisă, nefiind rezolvată, fapt ce nu înseamnă că aceste concluziile negative ar fi lipsite de orice valoare.

4.3.2. Concluziile de probabilitate

Concluziile de probabilitate sunt de obicei de tip pozitiv și au următoarea formulare: “Semnătura de pe actul X aparține probabil titularului”.

Fundamentarea totală a laturii subiective și fundamentarea aproape totală a laturii obiective asigură bazele unei concluzii de mare probabilitate.

Există situații în care anumite aspecte materiale care, deși se dovedesc a fi mai puțin valoroase, nu pot fi totuși neglijate.

Prezența acestora, la care se adaugă, bineînțeles și experiența expertului, determină și o anumită direcție a laturii subiective. Fără a fi total convins de un anumit lucru, concluzia expertului se îndreaptă într-o anumită direcție, dar insuficienta fundamentare subiectivă și obiectivă creează premisele unei concluzii de mică probabilitate.

O astfel de concluzie trebuie interpretată ca reprezentând o opinie avizată, deloc neglijabilă, având la bază atât experiența (și de ce nu și intuiția) expertului, cât și un anumit dar material ce nu poate fi neglijat, ci dimpotrivă trebuie valorificat. O astfel de concluzie are tot un caracter de probabilitate, dar de un grad mult mai mic în raport de concluzia numită probabilă în care adeziunea expertului este totală, iar latura obiectivă mult mai bine susținută.

4.3.3. Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei

Concluziile de acest fel se pot exprima în forma “Datorită insuficienței caracteristicilor identificatoare, nu se poate stabili dacă semnătura de pe actul X aparține sau nu titularului”.

În cazul imposibilității formulării unei concluzii, materialul de examinat este și mai sărac în elemente grafice astfel încât este imposibilă o apreciere a valorii caracteristicilor existente. Exemplu: o semnătură foarte scurtă, cuvinte izolate ori texte compuse din construcții literale nesemnificative, expertizarea unui număr mic de cifre, precum și deghizarea ori imitarea. Ca și în celelalte genuri de concluzii și aceasta necesită explicații temeinice, în așa fel încât organul judiciar să capete certitudinea că nu poate obține nici un fel de date prin examinarea grafică. Este greșit însă să se considere că o concluzie de "nu se poate stabili", ar echivala cu o concluzie categorică.

În toate cazurile, formularea concluziei trebuie să fie clară, concisă, să se folosească termeni din vocabularul comun al limbii române, evitându-se utilizarea termenilor de specialitate care nu vor fi înțeleși de nespecialiști și, pe cât posibil, să nu lase loc de interpretări sau să conducă la controverse deoarece organul solicitator va trebui să interpreteze această concluzie prin coroborarea ei cu alte probe ale cazului respectiv.

STUDIU DE CAZ

RAPORT DE EXPERTIZĂ

Nr. … din …..

I. OBIECTUL EXPERTIZEI

Prin Ordonanța motivată cu nr. -, din data de -, comisarul șef de poliție – din cadrul- dispune efectuarea unei expertize grafoscopice, prin care să se stabilească:

a) Dacă semnătura de pe contractul de credit nr. – întocmit de BT DIRECT, de la rubrica „DEBITOR” sub numele S.T. , precum și semnătura de pe cererea de creditare din data de-, de la rubrica „Semnătura solicitantului” aparțin numitului S.T.

b) Dacă cele două semnături în litigiu au fost executate de M.S.

II. MATERIALELE PUSE LA DISPOZIȚIE

Pentru efectuarea lucrării au fost puse la dispoziție următoarele:

Expert criminalist autorizat

II.1. ÎN LITIGIU a) Contractul de credit legat nr. – din – , în original, ale cărui părți sunt menționate a fi „BT

Direct – creditor, S.T. – debitor și ATLASROM – Vânzător/Intermediar de credit;

b) Cererea de creditare – Declarație pe propria răspundere, întocmită pe numele S.T., din data de – , în original.

II.2. PENTRU COMPARAȚIE

a)Proces-verbal cu probe de semnătură luate de la numitul S.T. , din data de -;

b) Cerere adresată conducerii Căminului de Pensionari, datată – , pusă la dispoziție ca fiind semnată de S.T.;

c) Proces-verbal din data de -, cu probe de semnătură luate de la numita M.S.;

d) Declarația olografă a numitei M.S. din data de -.

Materialele puse la dispoziție au fost ambalate în plic sigilat prin ștampilare (cu sigiliul MI nr. -) și îndeplinesc cerințele prevăzute în PL 5.8 – privind ambalarea, sigilarea și transportul probelor.

III. DESCRIEREA MATERIALELOR SUPUSE EXAMINĂRII

III.1. ÎN LITIGIU

Expert criminalist autorizat

a) Contractul de credit legat nr. – din – , în original, este un document tehnoredactat pe o parte a șapte coli de hârtie albă format A4. La părțile contractului sunt menționate pe prima pagină BT Direct – în calitate de creditor, S.T. – în calitate de debitor și respectiv ATLASROM – în calitate de vânzător/intermediar de credit. În partea de jos a paginii nr. 4 se regăsesc o serie de impresiuni de ștampilă și mai multe semnături, dintre care semnătura în litigiu este amplasată sub rubrica „DEBITOR” și sub numele „S.T.”, fiind executată cu stilou cu bilă cu pastă de culoare albastră (foto nr. 2).

b) Cererea de creditare – Declarație pe propria răspundere, întocmită pe numele S.T., din data de -, în original, este un document tehnoredactat pe o coală de hârtie albă format A4, iar semnătura în litigiu, executată cu stilou cu bilă cu pastă de culoare albastră se regăsește la rubrica „Semnătura solicitantului” (vezi foto nr. 3).

III.2. PENTRU COMPARAȚIE

a) Procesul-verbal cu probe de semnătură luate de la numitul S.T. , din data de – , este un document întocmit pe o coală de hârtie albă format A4, scris cu stilou cu bilă cu pastă de culoare albastră, probele de semnătură fiind executate cu același tip de instrument scriptural.

Expert criminalist autorizat

b) Cererea către conducerea căminului de pensionari din data de – , întocmită pe numele S.T. este un document în original, care conține scris de mână și o semnătură pusă la dispoziție ca fiind executată de titularul cererii. Documentul este realizat pe o coală de hârtie alb gălbuie format A4, iar semnătura este realizată cu stilou cu bilă cu pastă de culoare albastră.

Expert criminalist autorizat

c) Procesul verbal cu probe de semnătură ale numitei M.S. , din data de – , este un document în original, scris cu stilou cu bilă cu pastă de culoare albastră pe ambele părți ale unei coli de hârtie albă format A4. Semnăturile – model de comparație – sunt executate cu același tip de instrument scriptural ca și restul documentului.

d) Declarația olografă a numitei M.S. , din data de – , este un document în original, scris cu stilou cu bilă cu pastă de culoare albastră pe ambele părți ale unei coli de hârtie albă format A4. Documentul conține scris literal și cifric precum și câte o semnătură a titularei pe ambele pagini, în timp ce în colțul din dreapta sus al primei pagini, declarația este semnată de organul de cercetare penală spre autentificare.

IV. EXAMINĂRI – CONSTATĂRI

Procedând la examinarea separată și comparativă a semnăturilor în litigiu și a celor model de comparație puse la dispoziție ca fiind executate de S.T. și respectiv de M.S. am constatat următoarele:

a) Semnăturile în litigiu se deosebesc în mod evident de semnăturile – model de comparație – puse la dispoziție ca fiind executate de titular, numitul S.T. , structura și compoziția grafică a celor două categorii de semnături supuse examinării comparative fiind complet diferite;

b) Semnăturile în litigiu prezintă câteva asemănări dar și deosebiri în ceea ce privește caracteristicile generale și individuale cu semnăturile – model de comparație – executate de către M.S.

În continuare voi detalia constatările principale rezultate în urma examinărilor comparative, astfel:

a) Semnăturile în litigiu cu semnăturile puse la dispoziție ca fiind executate de numitul S.T.

DEOSEBIRI

A. CARACTERISTICI GENERALE :

Expert criminalist autorizat

B. CARACTERISTICI INDIVIDUALE

După cum am menționat și la deosebirile caracteristicilor generale, structura grafică a semnăturilor în litigiu și respectiv a semnăturilor numitului S.T. se deosebesc în mod evident, cele mai importante diferențe urmând a le descrie în continuare:

LITIGIU

Semnătura de pe contractul de credit în litigiu conține un grafism de forma unei bucle reale sinistrogire (1), depasantă superior (2). Gramele unghiulare prezente la ambele semnături în litigiu sunt mult alungite pe verticală (3).

SEMNĂTURI S.T.

Semnăturile executate de S.T. conțin o buclă dextrogiră (1), depasantă inferior (2). Gramele unghiulare din structura semnăturilor sunt subdimensionate (3).

Expert criminalist autorizat

Luând în considerare deosebirile evidente dintre semnăturile în litigiu și semnăturile titularului contractului de credit – S.T. – descrise și ilustrate anterior, precum și nivelul inferior de coordonare existent la semnătura în litigiu de pe cererea de creditare, unde se observă trasee repasate, ezitări și întreruperi ale firului grafic, apreciez faptul că cele două semnături în litigiu sunt executate din fantezie, fără a avea nici o legătură nici cu semnăturile titularului și nici cu numele acestuia.

a) Semnăturile în litigiu cu semnăturile numitei M.S.

Examinarea separată a semnăturilor în litigiu a evidențiat o serie de asemănări dar și deosebiri ale caracteristicilor acestora, care vin în sprijinul afirmației de mai sus, referitoare la faptul că sunt executate din fantezie, astfel:

ASEMĂNĂRI

-Ambele semnături în litigiu sunt aliterale, viteza de execuție este medie, presiunea este redusă, nivelul de coordonare și de evoluție fiind redus;

-De asemenea, din punct de vedere al alcătuirii, am constatat faptul că ambele semnături conțin trasee unghiulare, supraînălțate, valoare acestor unghiuri, măsurate cu ajutorul funcției „Measure” a programului LUCIA Forensic, fiind aproximativ egale (foto nr. 14 și 15).

– O altă constantă este dată de legătura inferioară a grafismelor celor două semnături , care este de asemenea de formă unghiulară (vezi săgețile de culoare roșie din foto nr. 14 și 15).

DEOSEBIRI

-Semnătura de pe contractul de credit este realizată dintr-o singură depunere a instrumentului scriptural, în timp ce semnătura în litigiu de pe cererea de credit este realizată din două sau chiar trei trasee grafice. Trebuie menționat faptul că la ambele semnături apar două trasee grafice liniare și intersectate sub forma literei „x”, realizate de funcționarul socirtății comerciale pentru a indica locul în care trebuie semnat. Semnul este clar delimitat în cazul semnăturii de pe contract, în timp ce la semnătura de pe cerere, la care chiar traseele acesteia sunt greu de stabilit ca evoluție grafică, este mai puțin evident (fig.16 și 17) .

-O altă deosebire constatată este existența unei bucle reale sinistrogire la semnătura de pe contractul de credit, care nu se regăsește și la ce de pe cererea de creditare (vezi săgeata de culoare roșie din forto nr. 16).

Examinarea comparativă a semnăturilor în litigiu cu semnăturile numitei M.S. a evidențiat atît asemănări, cît și deosebiri ale caracteristicilor generale și individuale, pe care le voi prezenta în continuare:

A. CARACTERISTICI GENERALE :

ASEMĂNĂRI

gradul de evoluție: inferior;

gradul de coordonare: redus;

înclinația: variabilă;

presiunea: variabilă;

viteza de exexcuție: medie;

Expert criminalist autorizat

– structura grafică: ambele categorii de semnături supuse examinării comparative prezintă o variabilitate foarte ridicată. Astfel, dacă la semnăturile în litigiu cea de pe contract este alcătuită dintr-un singur traseu iar cea de pe cerere din trei trasee, la semnăturile de comparație întâlnim structuri grafice formate din unul două și chiar trei trasee grafice (vezi fig. 18-20).

DEOSEBIRI

-tipul semnăturilor: aliterale – în cazul semnăturilor în litigiu, respectiv semiliterale, tip monogramă – în cazul semnăturilor executate de M.S. Și în această situație trebuie făcută precizarea că semnătura de pe prima pagină a declarației olografe a numitei M.S. face excepție, fiind o semnătură aliterală;

-alcătuirea semnăturilor: cele în litigiu conțin o serie de trasee unghiulare și buclate, în timp ce semnăturile de comparație cuprind de regulă majuscula „M” și o parafă.

A. CARACTERISTICI INDIVIDUALE :

ASEMĂNĂRI

– ambele categorii de semnături conțin grame unghiulare (1) (care în cazul celor de comparație fac parte din structura majusculei „M” și ale căror valori sunt aproximativ egale;

– legăturile dintre grame, realizate inferior, sunt de asemenea unghiulare (2);

– la majoritatea semnăturilor de comparație apare o buclă reală depasantă superior (3), care se regăsește și la semnătura în litigiu de pe contranctul de credit. Traseul buclei este sinistrogir, în cazul semnăturii în litigiu menționate anterior și la două dintre semnăturile de comparație.

Expert criminalist autorizat

– în cazul semnăturii în litigiu de pe cererea de creditare și la două dintre semnăturile de comparație apare în partea lateral dreapta un punct de întărire (4).

DEOSEBIRI

– Semnăturile de comparație conțin de regulă două grame unghiulare legate inferior unghiular, reproducînd majuscula „M” (1’), în timp ce la semnătura în litigiu de pe contractul de credit gramele unghiulare sunt legate prin intermediul buclei (1’).

– Buclele care apar în compziția semnăturilor de comparație sunt de regulă dextrogire (2’), în timp ce la semnătura în litigiu de pe contractul de credit este sinistrogiră (2’).

Expert criminalist autorizat

În baza celor constatate, demonstrate și ilustrate în cuprinsul prezentului raport de constatare tehnico-științifică, formulez următoarele

V. C O N C L U Z I I

1. Cele două semnături în litigiu de pe contractul de credit nr. -/- întocmit de BT DIRECT, de la rubrica „DEBITOR” sub numele S.T. , precum și de pe cererea de creditare din data de – , de la rubrica „Semnătura solicitantului” nu prezintă caracteristici de asemănare cu semnăturile numitului S.T.

2. Cele două semnături în litigiu au fost executate probabil de către numita M.S.

* * *

Prezentul raport de constatare tehnico-științifică conține un număr de x file.

Notă:

Vă informăm că prezentul document reprezintă originalul raportului criminalistic, iar în arhivă nu se păstrează decât formatul electronic al lucrării.

Odată cu lucrarea se restituie toate materialele supuse examinărilor, fără ca acestea să fi suferit vreo modificare sau alterare în cursul examinărilor, ambalate și sigilate prin ștampilare cu ștampila serviciului.

Expert criminalist autorizat

Comisar de poliție

–

Concluzia generală

Spune-mi cum te semnezi, ca să-ți spun cine esti!

Modul în care o persoană se semnează este unic, iar o persoană nu semnează de două ori exact la fel. Factorii de moment (stare psihică, mediul etc.) determină variații pentru același om.

Potrivit grafologului american Fiona Mackay, semnătura este „modul în care vrei să fii văzut. Fiind forma de scriere pe care o lăsăm cel mai des la vedere, ea este imaginea ta publică“.

Așa cum menționam la începutul lucrării, folosirea semnăturii creează o stare de confort sau o stare de siguranță pentru cel care încheie un raport comercial, pentru cel care îndeplinește un ordin, pentru cel care își exercită un drept, etc. Acest fapt se datorează încrederii acordate acestui element de siguranță care continuă să fie garantul îndeplinirii corecte a majorității activităților desfășurate.

Neglijarea importanței semnăturii poate duce la o mai mare încercare de fraudare a acesteia, conducând inevitabil la crearea unei stări de teamă și incertitudine cu privire la raporturile încheiate, raporturi ce necesită existența semnăturii.

În țara noastră, din păcate, acest domeniu al expertizei criminalistice a semnăturilor este slab dezvoltat în momentul de față, existând destul de puține studii în acest domeniu, cu toate că acest tip de expertiză reprezintă una dintre cele mai solicitate în prezent și consider că ar trebui să i se acorde o importanță mai deosebită.

Am reușit să să înțeleg cât de cât variabilitatea semnăturilor și cazurile în care apare cel mai frecvent și chiar să o diferențiez de contrafacere, în acestă perioadă în care m-am documentat pentru a realiza prezenta lucrare.

Consider că la baza aflării adevărului într-o astfel de expertiză, orice expert, indiscutabil că trebuie să cunoască aceste aspecte de bază prezentate mai sus și cel mai important aspect este acela de a-și aprofunda mereu cunoștiințele si studiul individual.

BIBLIOGRAFIE

1. CODUL CIVIL;

2. NOUL CODUL PENAL;

3. NOUL CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ;

4. NOUL CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ;

5. ATHANASIU, A. –” Tratat de Grafologie”, Editura Humanitas, București, 1996.

6.. BERCHEȘAN, V. ; RUIU, M. – ”Tratat de tehnică criminalistică” , Editura Little Star , București, 2004,

7. DICȚIONAR DE FILOSOFIE, Editura Universul juridic, București, 2009.

8. DICȚIONAR EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Ediția a 2-a, Editura Universul Juridic, București.

9. DUMITRU, S – ”Falsul în acte”, Editura Dacia,Cluj-Napoca, 1977.

10. FRĂȚILĂ, A. – ”Falsul prin folosirea unei semnături autentice”, comunicare prezentată la al II-lea Simpozion Național de Criminalistică, București, 25.11.1995.

11. FRĂȚILĂ, A.; PĂȘESCU, Ghe. –” Expertiza criminalistică a semnăturii”, Editura Național, București, 1997.

12. FRĂȚILĂ. A.; PĂȘESCU. G. – ”Expertiza criminalistică a scrisului și semnăturii de cuantum redus”, Editura Pro Universitaria, București, 2008.

13. HARRISON, R.W. – ”Suspect Documents. Their Scientific Examination.”, Editura Sweet & Maxwell Ltd., Londra, 1958

14. IONESCU, L. – ”Expertiza criminalistică a scrisului”, Editura Junimea, Iași, 1973.

15. IONESCU, L. – ”Expertiza criminalistică a scrisului”, Editura C.H.Beck, București, 2010.

16. IONESCU, L.; SANDU, D. – ”Identificarea criminalistică”, Editura Științifică, București, 1990

17. IONESCU, L.; SANDU, D. – ”Identificarea criminalistică”, Ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București, 2011.

18. PANFIL, G. – ”Fundamentele tehnicii criminalisticii”, Curs universitar, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, vol I – II, Editura EstFlia, București, 2013.

19. GAYET, J – ”L’ expertise en écriture et les documents à comparer, RIPC, vol. 15, nr. 2/1970-1971.

20. LOCARD, E.- ”Les faux en ecriture et leur expertise“ (Falsul în scrisuri și expertiza lor), Editura Payot, Paris, 1959.

21. PULVER, M. – ”Le Symbolisme de l’ ecriture” (Simbolismul scrisului), Editura Stock+Plus, 1971.

22. STANCIU, E. – ”Criminalistica”, Editura Academiei, București, 1995

23. STANCIU, E. – ”Tratat de criminalistică”, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010.

24. RADU, C. – ”Grafologie”, Editura ASAB, București, 2006

25. VLASOV, V. P. – ”Tehnica criminalistică – Îndrumar pentru juriști”, Moscova, 1959.

26. VASILE, V.; PANFIL, G.; NECHITA, D.; ENACHE, P. – ”Tehnică criminalistică”, Îndrumar teoretic și practic, Editura EstFalis, București, 2014.

27.http://www.garbo.ro/articol/Psihologie/5831/Interpretarile-grafologice-ale-semnaturii-Cine-esti-in-fata-lumii.html.

28..http://www.criminalistic.ro/notiunile-de-”grafica”-”grafie”-”grafoscopie”- ”grafologie”-sens-stiintific/.html

29. http://www.inec.ro/expertize.php