Expertiza Criminalistica a Scrisului de Mana Si a Semnaturii

EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

A SCRISULUI DE MÂNĂ ȘI A SEMNĂTURII

CUPRINS:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – METODE APLICABILE ÎN EXAMINAREA SCRISULUI

1.1 Grafoscopia și grafologia

1.2 Scrisul ca obiect al cercetării criminalistice

1.3 Caracteristicile generale ale scrisului și semnăturii

1.3.1. Caracteristicile generale ale scrisului

1.3.2. Caracteristicile speciale ale scrisului

CAPITOLUL II – EXAMINAREA ȘI IDENTIFICAREA SCRISULUI

2.1 Importanța scrisului în criminalistica

2.2 Identificarea persoanei după scrisul de mână

2.3 Caracteristicile particulare ale scrisului de mână

2.4 Modificarea scrisului în anumite situații

CAPITOLUL III – EXAMINAREA ȘI IDENTIFICAREA SEMNĂTURII

3.1 Semnătura – oglinda personalității

3.2 Caracteristicile particulare ale semnăturii

3.3 Identificarea persoanei dupa semnătura

3.4 Procedee de falsificare a semnăturii

CAPITOLUL IV – EXPERTIZA SCRISULUI DE MÂNĂ ȘI A SEMNĂTURII

4.1 Temeiul legal pentru dispunerea efectuării expertizei

4.2 Metode de examinare grafică

4.3 Expertiza scrisului de mână și a semnăturii

STUDIU DE CAZ

Concluzii

Bibliografie selectivă

INTRODUCERE

Prezenta lucrare “EXPERIZA CRIMINALISTICĂ A SCRISULUI DE MÂNĂ ȘI A SEMNĂTURII” este structurată în patru capitole, fiecare conținând mai multe secțiuni și se încheie cu o prezentare de concluzii.

Obiectul de examinare a acestor expertize îl reprezintă, evident, scrisul de mână și conduce în mod inevitabil la stabilirea identității persoanei căreia îi aparține, totodată, vizează verificarea autenticității unui text sau a semnăturilor de pe un înscris, identificarea autorului unui text anonim și descoperirea unui fals prin imitarea sau deghizarea scrisului.

Expertiza criminalistică a scrisului, cunoscută sub denumirea de expertiză grafoscopică sau grafică, face parte din categoria expertizelor – mijloace de probă reglementate în partea generală a Codului de procedură penală în vigoare, Titlul IV intitulat „Probele și mijloacele de probă, procedeele probatorii”, Capitolul VII – „ExpertizeA” , art. 172 – 181 și art. 97 din același Cod, alături de art. 330-340 din noul Cod de procedură civilă.

Expertiza grafică propriu-zisă a scrisului nu se face în mod întâmplător, ci aceasta parcurge anumite etape, specifice procesului general de identificare criminalistică: cercetarea prealabilă a materialelor trimise spre expertizare, analizarea separată a caracteristicilor grafice ale fiecărui scris în parte, examinarea comparativă a caracteristicilor scrisului în litigiu și a celui cu autor cunoscut, finalizând cercetarea comparativă prin aprecierea constatărilor făcute și formularea concluziilor.

În stabilirea soluției finale se aplică două reguli fundamentale, care se referă, în primul rând, la faptul că oricâte trăsături comune ar avea două scrisuri, acestea nu pot fi considerate ca fiind executate de către același scriptor iar în al doilea rând, întotdeauna concluzia trebuie să se fundamenteze pe combinația tuturor caracteristicilor generale și speciale. Expertul este cel care își aduce aportul în această ultimă fază a cercetării criminalistice a scrierii, întrucât rezolvarea cauzei constituie responsabilitatea acestuia, formulând în acest sens o concluzie categorică (certă), pozitivă sau negativă (adică stabilește că o persoană este sau nu autorul scrisului în litigiu) sau o concluzie probabilă (deși incertă, datorită cantității și calității reduse de probe scriptice, oferă organelor judiciare o potențială pistă de urmărit) ori declarându-se în imposibilitate de a rezolva problema prin formula „Nu se poate stabili”.

Utilitatea activității de expertizare grafică întreprinsă de specialiștii în domeniu, asupra responsabilității și a dificultăților cu care se confruntă în fiecare caz în parte precum și asupra grijii pe care trebuie să o manifeste aceștia vis-a-vis de probele și materialele cu care lucrează, deosebit de importante pentru a face posibilă emiterea unor constatări de natură științifică, apte să ajute la soluționarea justă a problemei investigate, reprezintă scopul suprem al acestei meserii – Criminalistica.

CAPITOLUL I

METODE APLICABILE ÎN EXAMINAREA SCRISULUI

În ultimile decenii, ale secolului trecut, criminalistica mondială a înregistrat progrese deosebite, vizibile pentru toata lumea. Acest lucru i-a determinat pe unii teoreticieni ai dreptului penal să afirme ca în domeniul realizării justiției, secolul al XX-lea precum și secolul al XXI-lea s-ar caracteriza prin greutatea fără precedent a probei științifice.

Realizările criminalisticii fac referire, îndeosebi, metodele și procedeele de investigație. Aplicarea la domeniul criminalisticii a unor rezultate obținute de cercetarea fundamentală a permis crearea unor tehnici noi de investigație și în același timp, modernizarea, optimizarea unor metode de lucru consacrate. Ascensiunea oricărei științe nu se limitează doar la perfecționarea metodelor de cercetare, nu se are în vedere numai progresul tehnic. Orice știință în plină dezvoltare trebuie să verifice din când în când fundamentele teoretice, sustinerea logică ce-i conferă credibilitatea pe plan cognitiv. Acesată acțiune se dovedește a fi deosebit de importanta pentru criminalistică dacă se are în vedere faptul că aceasta este o știință relative tânară a cărei inițiatori au luptat din greu pentru recunoașterea sa, ca disciplină de sine stătătoare.

Grafologia și grafoscopia

Având în vedere că există confuzia cu privire la disciplinele care studiază scrisul, este necesar de specificat că simpla definiție a obiectului expertizei grafice nu este de ajuns pentru definirea exactă a acestui gen de examinare. În vederea unei înțelegeri clare a întinderii sferei de probleme și a limitelor acestuia sunt necesare câteva explicații ce vor fi date la termenii mai sus enumerați cu accent pe diferența dintre expertiza grafică și grafologie.

Între cele două ramuri, diferite ca finalitate și metode, dar operând cu principii comune, există numeroase asemănări dar și deosebiri. Ele își au sorgintea în utiliziarea cunoștințelor despre mecanismele scrierii, ale mișcării grafice în totalitatea sa, ca și în metodele particulare utilizate de fiecare dintre ele.

Astfel, termenul de “grafică” înseamnă arta scrisului, a desenului. ,,Grafic” înseamnă redarea în scris a cuvintelor – scriere – felul în care este scris un cuvânt sau un text.

,,Prin ,,grafoscopie” se înțelege studiul scrisului în scopul determinării autenticității unor acte, unor iscălituri etc., respectiv studiul scrisului în scopul identificării scriptorului, scris a cărui specificitate justifică existența unui gen autonom de expertiză: expertiza criminalistică a scrisului, denumită corect și ,,grafoscopie judiciară” sau ,,expertiza grafică”.

Obiectul fără interpunere al acestei expertize îl constituie identificarea autorului și în practică se concretizează în următoarele situații:

verificarea faptului dacă un text sau o semnătură provine în mod real de la autorul nominalizat în act;

gasirea persoanei care a executat un text sau o semnătură ce s-au dovedit a nu aparține titularului respectiv ori provin de la un scriptor necunoscut (scrieri anonime, acte pe nume fictive, adăugiri etc.).

În anumite cazuri, scrierea și semnarea unui act de către titularul acestuia, echivalează cu însăși autenticitatea lui, cum ar fi cazul unui testament întocmit personal de testator. Alteori situația este mai complicată. De exemplu: “semnătura de pe o chitanță aparține întradevăr persoanei pe numle căreia a fost executată, ceea ce nu înseamnă în mod automat că și actul este autentic întrucât semnătura putea fi dată ,,în alb” ori ,,furată” prin intermediul hârtiei copiative, iar textul adăugat ulterior. În alte cazuri scrisul provine de la cel îndrituit să-l execute, deci aparent actul este autentic, și cu toate acestea avem de-a face cu un fals, de pildă în cazul în care pe o foaie de parcurs conducătorul auto modifică numărul de kilometri parcurși, tonajul, localitățile de destinație, etc”.

,,Grafologia”, cel puțin ca termen, este extrem de frecvent confundată cu expertiza criminalistică a scrisului.

“ Etimologic grafologia este ,,știința scrisului”, dar scrisul propriu, ca disciplină, independentă, este acela de determinare a caracterului și a personalității omului cu ajutorul scrisului”.

Grafologia se bazează pe teza potrivit căreia o persoană poate fi ușor recunoscută prin gesturile sale, gesturi care nu depind de o intenție sau voință de moment, ci de o conjugare a forțelor conștiente și inconștiente ce ar anima fiecare persoană. Toate atitudinile ființei umane sunt deci gesturi încărcate de semnificații psihologice care se reflectă net și în scris și anume în caracteristicile generale ale scrisului, în tipurile de mișcări ca reflexe spontane, privite independent de formele literale pe care le îmbracă.

Grafologia are foarte mulți adepți dar și numeroși adversari.

Sub aspectul relației grafologiei cu expertiza grafică, cu toate că ambele descipline se ocupă de studierea scrisului, fiecare dintre ele are un obiect și modalități proprii de investigație, ce nu pot fi confundate, astfel:

grafologia urmărește descoperirea personalității după un scris cert, adică al cărui autor este cunoscut, expertiza grafică urmărește identificarea autorului unui scris a cărui paternitate este incertă (necunoscută sau contestată);

în grafologie se cercetează scrisuri sincere, nedisimulate; în expertiza grafică se examinează adesea scrisuri intenționat modificate (deghizate) sau contrafăcute (copiate ori imitate);

în grafologie se examinează un singur scris(o probă sau mai multe provenind de la aceeași persoană), stabilindu-se caracteristicile generale și interpretându-se acestea din punct de vedere psihologic, în expertiza grafică se compară două scrisuri sau grupe de scris, evaluându-se asemănările și deosebirile.

O delimitare netă între cele două domenii are mai degrabă un caracter scolastic, cunoștiințele despre mecanismele intime ale scrisului dezvoltându-se concomitent în ambele ramuri ale examinii scrisului.

Atât, Grafoscopia cât și grafologia, se ocupă cu studierea scrisului, prin modalități conexe, dar și distincte, având nu numai finalități diferite dar și metode de investigare diferite.

Scrisul – obiect al cercetării criminalistice

Comunicarea dintre oameni se realizează pe cale verbală, prin mijloace sonore, cât și prin intermediul scrisului. Acesta este formată din reprezentarea sunetelor dintr-o limbă prin semne grafice. "Semnul grafic sau grupele că atare (aspectul morfologic) nu exprimă direct conținutul gândului, căci nu se aseamănă cu obiectul real pe care îl desemnează cum se întâmplă, de exemplu, în cazul hieroglifelor – ci se limitează la rolul de simbol pentru elementele sonore din limbajul oral”. Combinarea mai multor astfel de semne, după regulile lingvisticii, dă naștere la cuvinte, care ajunse la nivelul scoarței cerebrale ca informație vorbind căpăta semnificație, desemnând diferite noțiuni din lumea înconjurătoare.

În criminalistică, actul(scris) reprezintă „orice scris tiparit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregatirea școlară ori profesională, încheierea de diferite contracte, felurite declarații, precum și biletele de călătorie, de bancă, timbrele, etc.”

Scrierea cunoaște o importanță diferită în urmatoarele domenii: istoriografia, lingvistica, artele plastic, etc., fiecare dintre acestea apreciind scrisul conform obiectului de studiu.

În cadrul procesului judiciar expertiza scrisului reprezintă un mijloc de probă. Examinarea scrisului este de competența criminalisticii care se ocupă și cu efectuarea altor tipuri de expertze: dactiloscopică, traseologică, balistică, chimică, expertizarea bancnotelor, expertize tehnice și expertizarea vocii. Fără indoială, după cum o arată și statisticile din laboratoarele de criminalistică, importanța cea mai mare o are care ajunse la nivelul scoarței cerebrale ca informație vorbind căpăta semnificație, desemnând diferite noțiuni din lumea înconjurătoare.

În criminalistică, actul(scris) reprezintă „orice scris tiparit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregatirea școlară ori profesională, încheierea de diferite contracte, felurite declarații, precum și biletele de călătorie, de bancă, timbrele, etc.”

Scrierea cunoaște o importanță diferită în urmatoarele domenii: istoriografia, lingvistica, artele plastic, etc., fiecare dintre acestea apreciind scrisul conform obiectului de studiu.

În cadrul procesului judiciar expertiza scrisului reprezintă un mijloc de probă. Examinarea scrisului este de competența criminalisticii care se ocupă și cu efectuarea altor tipuri de expertze: dactiloscopică, traseologică, balistică, chimică, expertizarea bancnotelor, expertize tehnice și expertizarea vocii. Fără indoială, după cum o arată și statisticile din laboratoarele de criminalistică, importanța cea mai mare o are expertiza scrisului cunoscută și sub denumirea de expertiză grafică.

Expertiza grafică are că obiect examinarea scrisului de mână, sub formă de text sau de semnătura. Scrisul dactilografiat, tipografiat, sau altele în afară celui de mână, fac obiectul unui alt tip de examinare și anume expertiză tehnică a documentelor.

Frecvența cu care se apelează la cercetarea scrisului se explică prin faptul că actualele relații social-economice implică circulația extrem de intensă a inscrisurilor de tot felul, "epocă noastră, pe care ne place s-o desemnăm prin termeni că: era atomică, era cercetării spațiale, nu este de fapt, mult mai prozaic vorbind, decât era hârtiilor, era formularelor în mai multe exemplare, ,,secolul documentului".

În materie penală față de materia civilă: se face distincție între înscrisurile oficiale și înscrisurile sub semnătura privată. Înscrisurile sub semnătura privată sunt aceleași din dreptul civil, iar înscrisurile oficiale sunt definite de art.176 și 178 , Cod Penal ("Înscris oficial este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 176 sau care aparține unei asemenea entități"). Falsul privind aceste înscrisuri poate fi intelectual (posibil doar pentru înscrisurile oficiale conf. art. 325, Cod Penal) și material. Falsul material are că latură obiectivă una din acțiunile prevăzute la art 324, alin.1 , Cod Penal : "(…) Falsificarea unui inscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui in orice mod, de natura sa produca consecinte juridice ". Scrisul de mână se prezintă de obicei la aceste documente sub formă semnăturii(subscrierea).

Înscrisurile oficiale și înscrisurile sub semnătura privată, nu termina enumerarea împrejurărilor de natură să determine folosirea expertizei scrisului ca mijloc de probă în procesul penal. Înscrisurile, fără a reprezenta un fals, pot releva situații de fapt, legate de săvârșirea anumitor infracțiuni. Astfel de ocazii se ivesc în cazul scrisorilor anonime cu un conținut calomnios sau ce conțin o amenințare, un șantaj și sunt redactate prin intermediul scrisului de mână. Alteori, anumite înscrisuri devin "din întâmplare" dovezi juridice: acte și însemnări personale pierdute la locul comiterii faptei (omoruri, furturi, tâlharii s.a.); acte aparținând victimei, găsite la făptuitori; scrisori aparent lăsate de sinucigași dar care ascund săvârșirea unor omoruri, s.a.

Caracteristicile generale și speciale ale scrisului și semnăturii

1.3.1. Caracteristicile generale ale scrisului

Caracteristicile scrisului reprezintă "dominantele grafice" care prin totalitatea combinăriilor determină aspectul generalal scrisului unei persoane.

“Enumerarea care urmează cuprinde zece elemente a căror unitate și diversitate face ca, în baza unor corecte aprecieri, să putem identifica sau exclude o anumită persoană ca fiind autorul unui anumit scris”.

1. Dimensiunea scrisului. Referitor la dimensiunea scrisului nu sunt necesare prea multe lămuriri pentru această caracteristică generală. Scrisul mediu (normal sub aspect dimensional) se situează între limite la 2-4 mm înălțime (Figura 1.1.). Peste 4-5mm înălțime scrisul este m a r e , iar sub 2 mm este un scris m i c .

Figura 1.1.

Trebuie făcută o precizare privind aprecierea scrisului după lățime: dilatat, normal, înghesuit. Sub aspectul continuității înălțimii, scrisul poate fi: uniform; crescător (îngladiat); descrescător (gladiolat); filiform.

2. Proportionalitatea scrisului când există între majuscule depasante și minuscule nedepasante un raport de aprox. 1/2. subînalțat când raportul majuscule minuscule este de aprox. 1/1 supraînlțat când raportul este de 1/3 între majuscule și minuscule, că și între depasante( b, f, h, l, d, j, y, t, k )și nedepasante.

3. Nivelul de evoluție a scrierii. Este poate cel mai dificil de apreciat sub aspect vizual, pentru finețea gradelor. Evoluția scrisului exprimă gradul în care o persoană și a însușit deprinderea de a scrie, gradul de coordonare a mișcării(Figura 1.2., 1.3.si 1.4.). Scrisul poate fi:

evoluat(superior)

Figura 1.2.

mediu (mediocru) cu grade intemediare la limită cu nivelul superior, mediu, și la limită cu nivelul inferior

Figura 1.3.

scris inferior (neevoluat)

Figura 1.4.

4. Forma scrisului poate fi evaluată după configurația literelor, urmărindu-se și sensul și tipul mișcărilor și complexitatea execuției: a)după configurație: scris cursiv, scris cu carctere ce imită pe cel tipografice; b)după mișcare: arcadat, ghirlandat, unghiular, rotunjit, pot rezultă și formă mixte arc ghirlandat. c)după gradul de simplificare: scris simplificat, scris simplu, scris complicat (încărcat).

5. Înclinarea scrisului poate fi verticală, spre dreapta sau spre stânga.

Figura 1.5.

6. Mișcarea și viteza scrierii aprecierea acestora se va face într un context mai complex. Este evident că un scris evoluat va avea o dimanica superioară, putând fi executat cu viteză. În cazul imitațiilor servile sau a modelelor fanteziste va lipsi spontaneitatea, dinamică fiind alterată, iar viteză mai redusă.

7. Presiunea și spatierea scrisului presiunea poate fi: mare, normală, redusă, fluctuantă, constanța, crescătoare, descrescătoare. spatierea este: normală, înghesuită, scris risipit ( spațiere mare). (Figura 1.6.)Ea mai poate fi și instabilă.

Figura 1.6.

8. Gradul de legare(continuitatea). Formă traseelor legarea poate fi intense (sunt legate chiar mai multe cuvinte) normală, grupată (2 3 litere), tocată (de la italianul "toccare" a atinge, fiecare literă este executată separat). Forma traseelor este dată de modul în care variază presiunea pe instrumentul de scris traseele putând fi: cilindrice, măciucate, fusiforme, ascuțite .

9. Topografia elementelor și a textului reperezintă plasarea unor categorii de elemente cum ar fi: titlul, data, semnătura, adresa, etc., plasarea textului în pagină la stânga, spre dreaptă, etc. , dar se poate aprecia și forma și dimensiunea aliniatelor.

10. Direcția și formă rândurilor: orizontală, ascendentă, descendentă sau fragmentat ascendent, fragmentat descendent (scrisurile scaliforme). Formă rândului: concav, convex, sinuos, nedefinit(săltăreț).

1.3.2. Caracteristicile speciale ale scrisului

Ele înfățișează de fapt modul particular, personal, în care un anumit autor execută construcția semnelor grafice, a literelor, cifrelor, modul în care el realizează legarea și atacul execuției, finalizarea, monogramarea, etc.

a) Structura semnelor grafice, un autor anumit execută un anumit model de semn grafic, sau mai multe modele specifice caz de polimorfism literal. De exemplu: B caligrafic și B gotic.

b) Numărul elementelor constructive: numărul de mișcări, trăsături, grame, (ex. m dintr-o mișcare sinuoasa sau m din patru grame).

Figura 1.7.

c) Forma elementelor constructive – trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale; – trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate; trăsături unghiulare(ascuțite); – trăsături concave(ghirlandate); – trăsături convexe(arcadate); trăsături ondulate(sinuoase); – trăsături rotunde, ovoidale, buclate.

d) Direcția mișcărilor predominante: după sens – dextrogire-sinstrogire pe verticală de extensie(de jos în sus), deflexie(de sus în jos), pe orizontală spre dreaptă (abducție) spre stânga (aducție).

e) Modul de începere(atacul) semnelor grafice: după poziția superior, median, inferior, și după formă utilizată la punctul de atc punct, croșet, oval, etc.

f) Modul de finalizare poate fi: eterat, punctat, în croșet, detsat, etc.

g) Legarea semnelor și a elementelor lor

h) Modul de reaprtizare a presiunii pe trasee.

i) Alinierea semnelor pe linia de bază.

j) Modul de execuție a unor elemente grafice: liniuța de barare a lui t(poate fi legată, oblică, extinsă, etc. ), punctul lui i(poate fi în croșet, liniar, oval, spiralat, etc. ), execuția semnelor diacritice.

k) Modul de scriere a unor mențiuni abrevieri(str, nr. no, . dv. , dvs. , s. a. , s. a. m. d. ); date calendaristice(11 nov. , 11noi. , 11 XI 1995, '95); bifarea, execuția unor operații matematice.

Importanță amănuntelor de construcție a semnelor grafice diferă astfel, forma literei, atacul, numărul de elemente vor fi întotdeauna menționate , în timp ce alte elemente se indică numai în măsura în care prezintă interes prin particularități și detalii specifice în raport cu alte elemente, permițând identificarea/excluderea autorului.

CAPITOLUL II

EXAMINAREA ȘI IDENTIFICAREA SCRISULUI

2.1 Importanța scrisului în criminalistică

Scrisul cunoaște o importanță deosebită în domenii variate, cum ar fi: istoriografia, lingvistică, artele plastic, etc., fiecare dintre acestea apreciind scrisul conform propriei perspective.

În cadrul procesului judiciar expertizarea scrisului reprezintă un mijloc de probă. Examinarea scrisului este de competența criminalisticii care se ocupă și cu efectuarea altor tipuri de analize: dactiloscopică, traseologică, balistică, chimică, expertizarea bancnotelor, expertize tehnice precum și expertizarea vocii. "Incontestabil, după cum o arată și statisticile laboratoarelor de criminalistică, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului cunoscută și sub denumirea de expertiză grafica".

Expertiză grafică are că obiect examinarea scrisului de mână, sub formă de text sau de semnătura. Scrisul dactilografiat, tipografiat, sau altele în afară celui de mănă, fac obiectul unui alt tip de examinare și anume expertiză tehnică a documentelor.

Frecvența cu care se apelează la cercetarea scrisului se explică prin faptul că actualele relații social-economice implică circulația extrem de intensă a inscrisurilor de tot felul. Înscrisurile reprezintă, în marea lor majoritate, dovadă nașterii, modificării sau stingerii unor raporturi juridice de tor felul. Acestea reprezintă probele cu cea mai mare pondere în cadrul procesului civil, iar falsificarea anumitor înscrisuri, în condițiile precizate de legea penală, constituie latură obiectivă a infracțiunilor prevăzute la art. 324 și 326, Noul Cod Penal ("Falsul material în înscrisuri oficiale", respectiv, "Falsul în înscrisuri sub semnătura privată"). Ori de câte ori aceste înscrisuri poartă urmele scrierii de mână, autenticitatea lor poate fi verificată printr-o expertiză grafică. În practica de expertiză astfel de cazuri sunt de o mare diversitate întrucât majoritatea documentelor prezintă urmele acestei scrieri.

În materie civilă: Înscrisurile au un caracter preconstituit sau nepreconstituit. Primele sunt realizate în scopul de a servi în eventualitatea unui viitor proces, astfel că la încheierea unui act juridic, în sens de "negotium" (acordul voințelor), părțile întocmesc un înscris constatator, "instrumentum". Din această categorie fac parte: înscrisurile autentice și înscrisurile sub semnătura privată. Despre înscrisul autentic se face referire, sub aspectul noțiunii, la art. 257, iar sub aspectul puterii doveditoare la art. 258. În primul alineat al art. 257 se prevede că “inscrisul autentic este acela făcut de funcționarul public, notarul public sau alt agent instrumentator competent în formele si limitele atribuțiilor prevăzute de lege”. Toate aceste acte vor trebui semnate de către cei în drept. Iată așadar, un prim caz, în care, pe un înscris figurează urmele scrierii de mână.

Mai revelatoare este situația inscrisurilor sub semnătura privată, deoarece, pentru acestea, singură condiție de valabilitate este aceea de a fi semnate de către autori. Excepție fac testamentele olografe, acestea trebuie să prezinte un text, o data și o semnătura, toate executate, sub condiția nulității, "manu propria" de către autor (art.1041, Noul Cod Civil). Ponderea inscrisurilor sub semnătura privată, toate conținând elemente ale scrisului de mână, este mult mai mare în raport cu categoria inscrisurilor autentice.

Pe lângă acestea există și categoria înscrisurilor nepreconstitutive care, de asemenea, sunt acceptate ca material probatoriu. Fiind vorba despre: scrisori, bilete, etc, acestea îmbrăca, în general, formă scrisului de mână.

În materie penală: se face distincție între înscrisurile oficiale și înscrisurile sub semnătura privată. Ultimele sunt aceleași din dreptul civil, iar primele sunt reglementate în art. 322, Noul Cod penal, termen prin care se intelege orice inscris care emana de la institutii publice sau de la orice instituție de interes public sau care aparține unei asemenea unități. Sunt integrate înscrisurilor oficiale, biletele, tichetele sau orice alte imprimate care produc consecinte juridice. Înscrisul oficial face parte din mijloacele de probă dacă intruneste condițiile de lege. Falsul privind aceste înscrisuri poate fi intelectual art. 324 și 326, Noul Cod Penal ("Falsul material în înscrisuri oficiale", respectiv, "Falsul în înscrisuri sub semnătura privată"). și material. Falsul material are că latură obiectivă una din acțiunile prevăzute la art 320 , Noul Cod Penal: "(…) contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea în orice mod, de natură să producă consecințe juridice". Scrisul de mână se prezintă de obicei la aceste documente sub formă semnăturii(subscrierea).

Cu cele expuse nu se epuizează enumerarea împrejurărilor de natură să determine folosirea expertizei scrisului că mijloc de probă în procesul penal. Înscrisurile, fără a reprezenta numaidecât un fals, pot relevă situații de fapt, legate de săvârșirea anumitor infracțiuni. Astfel de ocazii se ivesc în cazul scrisorilor anonime cu un conținut calomnios sau ce conțin o amenințare, un șantaj și sunt redactate prin intermediul scrisului de mână. Alteori, anumite înscrisuri devin "din întâmplare" dovezi juridice : acte și însemnări personale pierdute la locul comiterii faptei (omoruri, furturi, tâlharii, ș.a.); acte aparținând victimei, găsite la făptuitori; scrisori aparent lăsate de sinucigași dar care ascund săvârșirea unor omoruri, ș.a.

În măsură celor arătate mai sus, se poate observă că aria de aplicabilitate a cercetării scrisului este deosebit de cuprinzătoare.

2.2. Identificarea persoanei după scrisul de mână

În vederea reducerii numărului de acte false, se are în vedere identificarea persoanei care a realizat acest fals. Identificarea scrisului poate fi avută în vedere, doar ținând cont de semnele identificării criminalistice, ca element definitoriu al procesului de investigare criminalistică.

La început, omul a căutat să descopere un mod adecvat pentru a-și păstra ideile și s-a fixat asupra unor obiective simbolice care îi fixau în minte un anumit fapt. Ulterior s-a recurs la picture (picturile rupestre de animație) ce desemnau un conținut concret al ideii. Mult mai târziu s-a inventat ideograma, ce constituie un semn pentru cuvânt.

“Activitate exclusiv umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală cointeresând și un lant psiho-somatic complex. În cadrul unui proces mai îndelungat de învățare și fixare prin repetare, are loc constituirea unor legaturi la nivelul cortexului, care permit transpunerea grafică a cuvintelor și simbolurilor percepute prin citire, ascultare, pronunție, sau rezultate din procesul reflexiei și idealizări”i.

În calitate de organ efector, mâna este cea care, răspunzand controlului realizat de sistemul nervos central, în baza deprinderilor de motricitate create prin învățarea scrierii, realizează acțiunea propriu zisă de scriere.

Într adevar, scrierea este puternic și direct influențată de particularitățile persoanle și de specificul tipului de activitate nervoasă proprii fiecarui individ.

Grafismul rezultat se manifestă prin: caracteristicile generale(dominantele grafice) si prin elementele specifice de detaliu(gesturi spontane, constructia semnelor grafice)(vezi Fig. 2.1 si 2.2).

Alături de baza psiho-somatică element fundamental al deprinderii de a scrie, scrisul mai este influențat si de alte elemente externe: metoda de predare si modelul caligrafic la care a fost obligat elevul în procesul de învățare; imitarea unor modele familiale(scrisul familial, modelul semnăturilor parentale) sau a unor modele curente(de exemplu: ornamente ale unor majuscule); influențele mediilor tehnico-profesionale: scrierea STAS, scrisul tehnic, scrisul cu majuscule, etc; caractere grafice naționale scrirea gotică, latină, scrisul anglo-saxon de tip script.

Figura 2.1

Figura 2.2.

Sursa: http://www.politiaromana.ro/Criminalistic/expertize_grafice.htm

În apropierea vârstei de 20-22 de ani are loc cristlaizarea grafismului, caracteristicile generale și formele scripturale rămânând constante pentru tot restul vieții. Stabilitatea scrierii trebuie însă privită ca un element relativ, ea putând suferi modificări care nu au repercusiuni notabile asupra identificarii autorului. De exemplu: modele multiple de execuție a semnăturilor, elemente literale noi sau diverse, afecțiuni motorii prin care se alterează scrisul, îmbătrânirea).

Identificarea persoanei după scrisul de mână se realizează în cadrul expertizei criminalistice a scrisului, grafica sau grafoscopica, denumită grafoscopia judiciară care constă în urmatoarele:

a. Verificarea realității unui text sau a semnăturilor de pe un document,

b. Identificarea autorului unui text cu autor necunoscut, cu conținut calomnios sau în scop de șantaj, întâlnit inclusiv în acțiuni cu caracter terorist.

c. Descoperirea unui fals prin copiere sau deghizarea scrisului și, de aici, identificarea persoanei autorului textului.

Obținerea modelelor de comparație este o sarcină ce revine în exclusivitate organului judiciar care dispune expertiza și nu expertului criminalist. Potrivit provenienței lor, modelele de comparație se împart în doua mari categorii:

modele de comparație libere, denumite și piese preconstituite, realizate în afara cadrului procesului judiciar și, în multe cazuri, la o dată precedentă examinării.

modelele de comparație experimentale, denumite și piese scrise la cerere, alcătuite din probele de scris luate la solicitarea organului judiciar și numai în fața acestuia.

Baza stiințifică a identificării persoanei dupa scrisul de mână îl reprezintă cele două proprietîți principale:

A. Individualitatea scrisului se manifestă prin particularitățile de ansamblu și a celor de amanunt(modul de construcție a semnelor grafice și a legăturilor dintre ele).

Cu toate că fiecare din aceste note distinctive luate izolat poate fi întâlnită în scrisul mai multor persoane-combinația lor nu se repetă niciodată în scrisul a două sau mai multor persoane datorită mâinilor de elaborare a scrierii specifice fiecărei persoane, ce este influențat de trăsăturile specifice individului și de tipul de activitate nervoasă proprie acestuia.

Particularitățile anatomice și funcționale ale sistemului nervos și muscular al brațului și mâinii, determină individualizarea gesturilor grafice.

În afară de baza fiziologică și psihologică a formării deprinderii de a scrie care este factorul de bază, la elaborarea și individualizarea scrisului mai contribuie și alți factori:

un rol primordial îl are metodele de predare a scrisului și modelul caligrafic oferit spre învățare. Cu toate că sunt condiții egale pentru toți devii (vârste egale, același profesor, aceleași instrumente de scriere) încât de la început se pot observa diferențe evidente între scrisurile lor.

după multe exerciții odată cu obișnuința mâinii de a execută mișcările, ritmul începe să se devină mai rapid, iar semnele grafice nu mai sunt copiate, ci memorate iar concretizarea lor în scris se îndepărtează tot mai mult de modelul inițial(caligrafic) conturându-se și solidificându-se treptat individualizării proprii, bine exprimate, rezultând un scris cu caracter grafic individual specific fiecărei persoane.

Pe măsura însușirii obișnuințelor grafotehnice, atenția elevului se deplasează spre conținutul textului, apărând noi forme de construcție a literelor, de îmbinare în cuvinte, care să asigure o rapiditate mai mare, în mod mai comod de executat și un efort minim.

B. Stabilitatea relativa a scrisului este proprietatea acestuia exprimată prin faptul că odată stabilit în grafismul unei persoane caracteristicile generale și majoritatea celor individuale rămân neschimbate toată viața.

după cum am precizat anterior, deprinderile de a scrie nu devin stabile dintr-o data că se sintetizează treptat în procesul practicării scrisului. Perioadă formării obișnuintelor se încheie în momente diferite în timp la diferiți indivizi de obicei către vârstă de 25-30 de ani.

această solidificare a scrisului nu este însă absolută, scrisul suferind diverse modificări în timp, de obicei fără consecințe asupra posibilităților de identificare a scriptorului. Aceste modificări nu trebuie însă confundate cu schimbarea scrisului, întâlnită la unele persoane cu posibilități grafice mari, care se materializează prin capacitatea lor de a putea execută voit mai multe.

2.3 Caracteristicile particulare ale scrisului de mână

În vederea identificării scrisului se ia în calcul dispunerea și combinarea trăsăturilor caracteristice, întrucât o anumită caracteristică poate fi întâlnită în mai multe scrisuri, la fel cu detaliile caracteristice într-un desen al mâinii.

“Caracteristicile particulare ale scrisului de mână sunt condiționate de deprinderile de executare a grafismelor specifice unei persoane, care se manifestă în mod pregnant și constante în scrisul acesteia. Deci ele sunt elemente individuale care oglindesc aceste deprinderi în executarea uneia sau a mai multor litere ce alcătuiesc un cuvânt și se referă la modul de construcție atât a literelor cât și a cifrelor.

Valoarea de identificare a caracteristicilor individuale depinde de gradul lor de deviere de la modelul caligrafic. Detaliile de execuție, formele scripturale și combinațiile de trăsături sunt irepetabile într-un alt scris și nu pot fi reproduse în totalitatea lor de o altă persoană. Aceste caracteristici individuale ale scrisului sunt relativ neschimbătoare.

Aparent, o literă sau alta pot avea aspect banal. De cele mai multe ori, însă, o analiză atentă va pune în evidență o mare densitate de trăsături care îi conferă semnului grafic respectiv un caracter complex. Pentru a sesiza toate aceste aspecte, semnul grafic respectiv va trebui să fie examinat din foarte multe puncte de vedere.

Astfel, un mod de clasificare a unei litere are în vedere faptul dacă aceasta, ca aspect general, se apropie mai mult de aspectul caligrafic sau de cel tipografic. Un alt mijloc de definire a unei litere se referă la numărul și forma trăsăturilor care o alcătuiesc.

Alte elemente care contribuie la individualizarea semnelor grafice le reprezintă trăsăturile de debut și cele prin care se finalizează o literă. Acestea pot fi analizate din punct de vedere morfologic, din punct de vedere al plasamentului față de linia de bază a scrisului sau al poziției față de elementele respectivei litere.

Caracteristicile particulare sau speciale ale scrisului se constituie ca un grup de elemente foarte valoroase în identificare, ele reflectând modul în care fiecare persoană s-a deprins să execute un anumit semn sau grup de semne grafice”.

Examinarea atentă a modului de construcție, denumit și grafotehnica semnului grafic, face posibilă ocolirea concluziilor eronate de identificare, determinate de asemănarea întâmplătoare a două scrisuri.

Potrivit modelului caligrafic, o literă poate fi construită, de exemplu, dintr-o singură trăsătură – grame (c, l, e, o), din doua trăsături (a, b, h, n), din trei (m, A, B) și din patru (M, W).

Figura 2.3.

“Caracteristici speciale de grafotehnica alături de direcția mișcării se reflectă în:

Modalitatea de incepere a executiei semnului grafic prin forma, pozitia trasaturii sau a punctului incipient;

Finalizarea semnului grafic prin terminatii scurte sau mari, dispuse diferit etc.;

Desi examinarea scrisului și examinarea tehnică a actelor au un profil diferit, acestea se afla într-o stransa interdependență, expertul fiind obligat, chiar atunci când problema pusă de organul judiciar are un caracter strict grafic, să procedeze la o examinare a actului și din punct de vedere tehnic".

2.4 Modificarea scrisului în anumite situații

Modificarea scrisului, acțiunea conștientă sau inconștientă de modificare totală sau parțială a scrisului sau numai a unor grafisme.

Scrisul de mînă se caracterizează printr-o stabilitate relativă. Natura și volumul modificărilor sunt în raport cu genul factorilor care acționează asupra mecanismului scrierii. Gradul de modificare, sub acțiunea acelorași factori, este diferit de la o persoană la alta. Intervenția episodică a unor condiții și împrejurări noi de scriere duce la modificări variabile ale grafismului. Repetarea acestor factori neobișnuiți se poate solda cu crearea unei alte variante de scriere, persoana adaptîndu-se la noile condiții prin adecvarea deprinderilor. Unele modificări ale grafismului se produc treptat, în timp, ca de exemplu, cele datorate evoluției scrisului sau stării de bătrînețe. Altele apar spontan și sînt relativ îndelungate (traumatismul mîinii, o boală cu debut rapid, dereglarea activității psihice etc.).

Deghizarea scrisului

Deghizarea scrisului reprezintă o schimbare voluntară a scrisului în scopul de a ascunde identitatea scriptorului. Dar, în scrisul respectiv se mențin elemente din scrisul obișnuit al scriptorului i, întrucât ,,deghizarea include o reîntoarcere reflexă la grafismul original”.

De aceea este necesar să se acorde o atenție specială modului în care se iau probe de scris. Acestea să fie suficiente atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Oboseala generată de autocontrol face ca, pe măsura creșterii cantității de probe de scris, să apară ,,scăpate” unele elemente literale individuale pe care autorul încearcă să le deghizeze.

Deghizarea scrisului se poate duce la îndeplinire prin:

a) Denaturarea caracterelor grafice – are loc modificarea înclinării, dimensiunilor scrisului, a modului de formare și legare a unor litere. Întotdeauna se dă o înclinare regresivă (spre stânga) întregului scris, alteori se scrie chiar cu mâna stângă, și se încercă a se da aparența unui nivel grafic inferior celui real al autorului.

Un mijloc de deghizare îl constituie ținerea instrumentului de scris într-o poziție anormală (ex., între degetul mijlociu și inelar), rezultând o imagine de ansamblu deformată a scrisului. Un alt procedeu este trasarea unor contururi ca trăsături neregulate, execuția altor modele literale, etc.

b) Scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar – în general se utilizează majuscule. În acest caz autorul va efectua modele personale ale literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă. Probele de scris se vor lua și cu acest gen de caractere.
c) Scrirera cu mâna stângă (sinistrografia)

În acest caz scrisul este mai greoi, unghiular, axele literelor sunt răsturnate spre stânga. Probele vor fi luate în măsura posibilului în acest sens. ,,Când se dispune de probe date doar cu mâna dreaptă, problema este mai dificilă, dar nu insolubilă”.

Contrafacerea scrisului

Contrafacerea scrisului prin copiere și prin imitare, sunt modalități specifice falsificării semnăturilor(Fig. 2.4). Ele apar rar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect forțat, artificial, presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii inițiale a unor trasee cu creion, urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.

Figura 2.4.

Sursa:http://www.politiaromana.ro/Criminalistic/expertize_grafice.htm

“Elementele care pot surveni în modificarea scrisului sunt:

o Modificări la nivelul evolutiei scrierii după formarea și cristalizarea scrierii, la unele persoane evoluția grafismului stagnează; la alte persoane aceasta trece printr-un proces lent de evoluție(chiar aproape neevident pentru perioade relativ scurte).

o Modificări datorate stării psiho-somatice dată fiind paleta extrem de larga de stări ce se abat de la normalitatea psihică și fiziologică, cât si legătura de netăgăduit dintre starea psihică și cea fizică, scrisul va putea suferi degradări generate de stări ca: oboseală, depresie, surmenaj. De exemplu: biletele sinucigașilor, scrisul alcoolicilor, toxicomanilor, bolnavilor psihici. Bolile mentale afectează profund scrisul sub raportul mișcărilor lipsa de coordonare, plasare aberantă a unor caractere sau chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect haotic al continutului, repetiții de fraze complete, incoerente de text. Bătrânețea care este foarte adesea asociată cu stări de boală în staționare sau progresie, se manifestă în scriere printr-o dezorganizare a acesteia(destructurare), fragmentarea(poligonarea) traseelor arcuite sau a ovalurilor. Un semn caracteristic îl reprezintă așa numitele fire de paianjen constând în întârzierea vârfului peniței pe foaia de hârtie, ceea ce dă naștere unor trăsături foarte fine și încâlcite”

o Modificări rezultate din acțiunea asupra mâinii de către o alta persoana (mâna condusă) asupra mâinii unor persoane bolnave, analfabete, se acționează prin "ajutarea mâinii" pentru executarea unor semnături pe acte(de exemplu testamente, contracte) scrierea cu mâna inertă(cu mâna moartă), scriere cu mâna ajutată .

o Modificări produse de stări de intoxicație în mod special cu alcool, droguri, medicamente, intoxicații cu ciuperci, auto otrăviri suicidiare, ș. a.

o Modificări cauzate de incapacități fizice ale organelor implicate în scriere accidente, amputări ale degetelor, mâinilor, pierderea sau afectarea vederii.

o Modificări generate de factori aleatorii sunt rezultatele unor influențe de moment și afectează numai câte un specimen de scris sau semnătură, care sunt date în acele condiții speciale: suportul actului, suprafețe neregulate(ex.: lemn cu noduri, suprafețe foarte alunecoase, poziții instabile), poziții de scriere incomode(ex.: rezemat pe spatele unei persoane), instrument de scris necunoscut sau defectuos(ex.: pix cu pastă de scris la temperaturi foarte scăzute)”.

Modificările pe care le suferă scrisul sub influența factorilor naturali și artificiali interesează cercetarea criminalistică sub aspectul influenței lor asupra posibilităților de identificare a scriptorului. Este de reținut că marea lor majoritate nu impietează asupra acestui scop final al expertizei grafice. Atingerea lui depinde însă în mare măsură și de procurarea unor scripte de comparație adecvate, adică texte și semnături din perioada cînd s-au produs modificările grafismului în litigiu, ori executate în condiții similare celor rezultate din examinarea acestui grafism. Expertul trebuie să cunoască natura și volumul modificărilor în funcție de acțiunea fiecăruia dintre factorii care le provoacă, pentru că numai astfel va reuși să facă o apreciere corectă a caracteristicilor grafice pe care le constată și să rezolve, în final, problema identității.

CAPITOLUL III

EXAMINAREA ȘI IDENTIFICAREA SEMNĂTURII

3.1. Semnătura – oglinda personalității

Semnătura reprezintă o varietate a scrisului și constituie un semn de atestare ce indică numele și prenumele persoanei certificând o anumită acțiune, activitate, conținutul unui text, etc.

Conform definiției DICȚIONARULUI EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, semnătura este ,,numele unei persoane scris de propria sa mână sub textul unui act special, al unei scrisori”.

Semnătura este cea mai specifică structură de scriere a unei persoane, oglindind personalitatea și gradul de evoluție al autorului din punct de vedere al scrierii. Cu toată specificitatea sa, semnătura are și o relativă stabilitate în timp, prin evoluție ca și involuție, dar și temporar, în limitele de variabilitate normală.

Fiecare persoană are propriul sau mod de a semna, ceea ce face ca aspectul semnăturii, situarea ei pe un document caracteristic, să prezinte elemente de strictă personalizare. Când două semnături sunt identice una din ele este falsă.

Semnătura se definește atunci când scrisul unei persoane a ajuns la un anumit grad de evoluție. Când deprinderile și reflexele scrisului lipsesc, semnătura nu se deosebește cu nimic de acesta, fiind redate numele și prenumele cursiv. În schimb, evoluția semnăturii este mai rapidă decât cea a scrisului, deoarece este construită din combinații permanente de litere, fiind determinată de frecvență executării.

După aspectul general și al conținutului, semnăturile pot fi:

semnături complete;

semnături prescurtate;

semnături indescifrabile.

Estetică unei semnături nu reflectă întotdeuna o persoană echilibrată sau armonioasă. S-a constatat, uneori, că o semnătura frumoasă poate ascunde un individ crud sau periculos pentru cei din jur. În mod contrar, o semnătura complicată sau îmbârligată poate desemna o persoană curajoasă sau bună la suflet.

Oamenii cu o personalitate marcantă au tendința de a scrie prima literă din semnătura cu un caracter foarte mare. Această caracteristică se spune că este însemnul celor stabili în viață, influenți și faimoși. O astfel de semnătură, cu prima literă mare și celelalte litere mici, este specifică persoanelor care se ridica pe scara socială printr-o muncă dedicată și sârguincioasă.Unii oameni din această categorie , în ciuda eforturilor lor , nu ajung sub lumina reflectoarelor, dar se remarcă printr-o mare inteligență și ajung de obicei în posesia unei considerabile averi.

Oamenii generoși și binevoitori sunt caracterizați de o semnătura "ușoară", fără a apăsarea excesiva a uneltei de scris pe hârtie, o semnătura simplă care mărturisește simplitatea inimii lor. Persoanele cu astfel de semnături par a fi, în genere, artiștii, pictorii, cântăreții sau scriitorii. Cei care pun două linii orizontale sub semnătură sunt perseverenți și sârguincioși, dar au tendința de a fi slăbi de înger și a fi în continuu îngrijorați de viitor; adesea depresivi, pot flirta cu gândul sau faptă sinuciderii.

Persoanele care își scriu prima literă a prenumelui urmată de numele de familie și eventual, adaugă unul sau mai multe puncte sub semnătura, sunt considerați foarte norocoși, spunându-se că se nasc pentru a culege roadele sădite în reîncarnări anterioare. Ei sunt, de cele mai multe ori, religioși, vorbesc pe o tonalitate joasă, au un suflet simplu și sensibil și din această cauza, sunt lesne de înșelat.

Oamenii care obișnuiesc să își scrie întreg numele într-o semnătura sunt adeseori foarte originali sau deosebiți de cei din jurul lor. Atunci când trasează o linie dedesuptul numelui, această semnifica spiritualitatea lor. Sunt persoane foarte zeloase, care știu cum să-și folosească surpulsul de energie. Atunci când se privesc într-o oglindă o fac pentru a constata dacă au conștiința curată .Ei întrețin relație apropiată cu Dumnezeu , nu cunosc decât în teorie conceptele de egoism sau lăcomie și contribuie cu inovații indiferent de domeniul lor de activitate.

Semnătura nu creează personalitatea, ci interioritatea unui om care își găsește exprimarea printr-o semnătura. Desigur, reușita schimbării personalității, grație unei perseverente și străduințe benefice, se poate reflecta în modificarea felului în care semnezi.

3.2 Caracteristicile particulare ale semnăturii

Caracteristicile generale ale semnăturii se referă la urmatoarele aspecte:

plasamentul semnăturii pe document;

structura semnăturii, determinată de gradul de simplitate;

compoziția semnăturii (literală, semiliterală, mixtă, indescifrabilă);

gradul de evoluție;

viteza de execuție a trăsăturilor;

dimensiunile grafismelor;

inclinația literelor și trăsăturilor neliterale;

continuitatea traseelor.

Caracteristicile individuale ale semnăturilor sunt:

plasamentul și forma atacului;

forma legăturilor dintre litere;

atacul și înclinația ovalelor;

plasamentul literelor față de linia de baza;

variabilitatea mărimii literelor;

deformările literelor;

plasamentul desilelor și al semnelor diacritice;

dimensiunea și înclinația depasantelor;

forma și continutul parafei.

Parafa este un element foarte important al semnăturii, având o mare stabilitate, constituind un reflex propriu al semnatarului care oferă semnăturii o configurație specifică.

Problemele pe care le poate rezolva expertiza grafică sunt:

identificarea autorului unui scris sau a unei semnături

identificarea persoanei care a efectuat o semnătura prin imitație liberă ori servilă

identificarea persoanei care a folosit un scris deghizat

stabilirea situației în care scrisul de pe un document a fost executat de una sau mai multe persoane.

Daca între doua scrisuri, pe lângă asemanări există și unele deosebiri, acestea trebuie menționate și explicate, ele putându-se datora unor condiții diferite de execuție dar și al tendinței de mascare(modificarea intenționată a scrisului de catre o persoană)

Pentru identificarea autorului, expertul grafic trebuie sa aibă în vedere și următoarele aspecte ce caracterizează scrisul unei personae.

Interpretarea textului

La interpretarea textului se au în vedere caracteristicile generale ale limbajului scris, cum sunt: gradul de cultura, fondul de cuvinte folosit, stilul expunerii, așezarea textului ținand seama de sensul conținutului celor scrise, maniera de separare a ideilor principale și a conținutului principal al documentului. În afara de acestea mai există o serie de caracteristici particulare, astfel:

natura greșelilor gramaticale;

existenta unor cuvinte și constructii specifice(arhaisme, idiotisme, provincialisme, expresii proprii unei limbi si care nu se traduc mot-a-mot, folosirea unor cuvinte dintr-o limbă literară străină, folosirea unor termeni profesionali, etc.)

Caracteristicile limbajului scris au o valoare de constatare auxiliară. Ele pot servi, de asemenea, în scopul formării cercului persoanelor care ar putea fi incluse în întocmirea actului în litigiu.

“Este absolut necesar să se aibă în vedere la interpretarea textului încriminat și la examinarea scrisului, posibilitatea că acesta să fi fost conceput de o persoană, iar scrierea lui să aparțină altei persoane, după dictare sau prin copierea unei ciorne.”

Această ipoteză se verifică mai ales în caz că se constată o evidentă discordanță între aspectul rudimentar al grafismului și exprimarea curgatoare, clară și variată a conținutului.

Obținerea probelor de comparație

Probele de examinare a doua scrieri se împart în: libere și experimentale. Probele de comparație libere sunt scrisuri executate de o persoană în condiții obișnuite, fără să fie în legătură cu cauza respectivă. Așadar, în momentul executării lor persoana respectivă nu numai că nu știe, dar nici nu putea presupune că manuscrisele respective vor deveni un material comparativ(autobiografii, cereri, scrisori, conspecte, notițe, etc.). De regulă, în acestea nu se întâlnesc schimbări în scris, fapt pentru care constituie cel mai valoros material comparativ.

Aceste probe de comparație trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

o să provină cert de la persoană în cauză și să fie certificate de ea și de cel ce le ridica;

o să corespundă, în privință perioadei redactării, cu materialul în litigiu;

o să fie scrise cu instrumente de același tip și pe același fel de suport cu cel în litigiu;

o să fie ridicate în condițiile legii și pe bază de proces verbal în care să fie bine individualizate.

Cu cât textul în litigiu este mai scurt, cu atât mai mare trebuie să fie cantitatea de scris de probă, pentru că specialistul să poată urmări frecvență caracteristicilor cercetate. Probele de scris experimentale sunt manuscrise întocmite la cererea organului de urmărire penală de către persoana bănuită că a executat actul în litigiu. Ea nu trebuie să știe, de obicei despre scopul luării lor (sub dictare sau liber).

3.3. Identificarea persoanei după semnatură

Semnătura de tip grafic reprezintă un mijloc de atestare a identității persoanei, fiind o manifestare de voință a autorului în vederea apariției, modificării sau stingerii unui raport juridic.

Personalizarea semnăturii este una dintre proprietățile acesteia, ce face posibilă identificarea autorului și se bazează pe calitatea semnăturii de a fi proprie unei anumite persoane și în același timp diferită de oricare altă semnatură. După cum un om reprezintă o creație unică printre semenii săi, la fel semnătura acestuia se va deosebi de semnăturile tuturor celorlalte persoane.

Încă din primele faze de formare, semnătura e bine particularizată datorită faptului că reflectă caracterul individual al scrisului din care rezidă. Acestor note grafice, puternic individualizate pe care semnătura le ,,mosteneste” încă de la început de la scris, vor aduce contribuția originalitatea construcțiilor induse de autor, modificările survenite în urmă exersării repetate, starea psihico-fiziologică a autorului în timpul formării deprinderii, influența mediului extern.

Semnătura nu are un caracter individual. Ea are și proprietatea de a se menține constantă în sensul că grupul de particularități care o definesc subzida timp îndelungat în același ansamblu. Această însușire este denumită stabilitate.

Formarea stereotipului dinamic are drept consecință automatizarea mișcărilor scripturale, ceea ce face că semnătura să-și păstreze aceleași caracteristici la fiecare execuție. În același timp se constată că deprinderea formată manifestă mobilitate și elasticitate pentru a se putea menține că atare în conditile unor schimbări ale mediului intern și extern care se repercutează asupra sa.

Această posibilitate determină fenomenul de variabilitate naturală a scrisului. Mecanismul semnăturii va reflectă tendința generală a fenomenelor vieții de a nu se repetă mecanic sub nici o formă. Această face că semnăturile aceleiași persoane să prezinte între ele unele deosebiri fiind imposibilă execuția a două semnături identice. Acest aspect carcterizeaza chiar și semnăturile executate în serie (una după altă) sau la mici intervale de timp, e vorba de așa numită variabilitate de moment a semnăturii. Dar automatizarea mișcărilor prin care se realizează o semnătura nu va permite apariția unor elemente total diferite de cele manifestate în mod obișnuit. Astfel, de exemplu, elementele constant unghiulare din alcătuirea unei semnături nu se vor transforma ca efect al unei variabilități în semnele arcadate.

În privința manifestării variabilității este constatat faptul că aceasta vizează mai mult anumite semne grafice decât altele. Acțiunea variabilității nu vizează la fiecare execuție toate caracteristicile definitorii ale semnăturii, ci doar o parte din acestea. Grație acestei forme de manifestare, o semnătură va prezenta intodeauna o grupare de carcteristici operante, chiar dacă ansamblul respectiv nu va avea de fiecare dată aceeași alcătuire.

Caracterul automat al gestului de a semna, schematizarea și prescurtarea pe care le induce acțiunii, eliminanad tot ceea ce este de prisos pentru desfășurarea acesteia conferă semnăturii însușirea de a reflectă naturalețea execuției.

Noțiunea de naturalețe înseamnă toate atributele pe care le generează un act grafic liber, adică bazat pe deprindere consolidată în timp.

Naturalețea de execuție a unei semnături nu trebuie confundată cu autenticitatea acesteia, noțiune ce exprimă calitatea unei semnături de a aparține în mod cert unei anumite persoane, însușirea de a fi proprie acelui individ și nu altuia.

În plan grafic, atributul autenticității s-ar putea traduce prin capacitatea oricărei semnături de a reda într-o imagine aparent simplă, un grup de caracteristici, irepetabil în ansamblul sau, ce conferă construcției unicitatea să inconfundabilă.

Ca orice deprindere, gestul de a semna se desfășoară liber, cu spontaneitate, împrejurare ce imprima oricărei semnătura autentică, constituind un atribut esențial al acesteia.

3.4. Procedee de falsificare a semnăturii

Dacă o semnătura este aseamănătoare doar că formă dar nu se execută de autor, se numește că este contrafăcută(prin copiere sau imitație) când o persoană folosește un semn grafic în scopul de a semna, dar este diferit de cel pe care îl foloseste în mod current pentru îndeplinirea scopului respectiv, avem de a face cu autofalsificarea semnăturii(plastografii recurg la această metodă cu intenția de a-și contesta ulterior în justiție semnătura respectivă).

Este posibil că o semnătură să nu îndeplinească nici una din cele două condiții: nu se aseamănă ca înfățișare, nici executată de titular-procedeul de realizare fiind alcatuit într-o execuție de fantezie. Pe lângă acestea practică de expertiză atestă și o altă modalitate de a falsifica o semnătura, mult mai periculoasă, anume: falsificarea prin folosirea unei semnături autentice(sau "furtul de semnătura").

Falsificarea semnăturii prin copiere

Contrafacerea semnăturilor prin copiere este des întâlnită datorită aparentei simplități a procedeului. Prin copiere se urmărește redarea linie cu linie a unei trăsături autentice. Operația poate fi făcută direct sau indirect (prin folosirea unui clișeu intermediar).

Prima se bazează pe realizarea unor operațiuni devenite clasice: hârtia ce va servi ca sistem de sprijin semnăturii falsificate se așează peste actul ce conține semnătura originală aleasă că model, ambele coli sunt plasate în direcția unei surse de lumina, pe o suprafața transparentă, de obicei geamul unei ferestre. Astfel, conturul semnăturii reale devine vizibil la nivelul hârtiei ce va purta semnătura falsificată, făcând posibilă copierea acesteia cu ajutorul unui instrument de scris.

Modalitatea indirectă presupune două etape: mutarea traseului semnăturii model pe act; retușarea acestui traseu. Astfel, într-o primă etapă se obține un clișeu intermediar care constă fie într-o urmă de substanță, fie într-o urmă de presiune. Grafismul de ghidare poate fi obținut prin tehnici variate, cele mai cunoscute fiind: redarea prin copiere(conturul semnăturii autentice este redat cu un creion fîn, ulterior repasat); reproducerea cu ajutorul hârtiei copiative; evidențierea traseului sub formă unei urme de presiune obținută prin cedarea firului grafic autentic cu ajutorul unui obiect cu proeminență ascuțită. Grafismul de ghidare se repasează, într-o a două etapă. Unii plastografi recurg la înlăturarea traseului de ghidare prin ștergerea acestuia.

Dorință de a reda cât mai fidel o formă grafica străină, dificultățile pe care le implică urmărirea segment cu segment a unui traseu, adeseori complicat, impune falsificatorului un ritm lent de execuție și o manieră picturală în trasarea liniilor, semnătura obținută apărând că "desenată". Presiunea va fi uniformă, lipsind firul grafic de manifestările specifice semnăturilor reale.

Uneori autorul va fi nevoit să facă scurte pauze, după care firul grafic își va reluă traseul. Aceste întreruperi sunt sesizabile. Atunci când semnăturile de proveniența sigură nu pun în evidență astfel de ruperi de ritm, în zonele corespunzătoare, se va conchide că deosebirile au la origine o operațiune de fals.

Grafismul contrafăcut în aceste condiții poate prezența și alte imperfecțiuni: în anumite puncte ale firului grafic pot să apăra tremurături, urmare a unor cauze precum tensiunea exagerată a mâinii, îndemânare insuficiență, emoție, s.a. Interpretarea tremurăturilor este dificilă în situația în care și semnătura autentică pune în evidența această caracteristică. Deși aprecierile în această privință nu sunt ușor de făcut, în general se consideră că există posibilitatea decelării tremurăturilor cauzate de fals de cele de sorginte naturală. Pentru un specialist orice posibilitate de confundare a tremuratului falsificatorului și a celui patologic este exclusă, putând fi categoric distinse:

– tremuratul provocat de boala este mai accentuat la curbe și mai puțin la trăsăturile drepte, tremuratul falsificatorului vizează dimpotrivă trăsăturile drepte, iar la curbe, fiind preocupat de schimbarea direcției, uită să-l mai execute;

– tremuratul provocat de boala este foarte fîn și des (uneori penița atinge foarte ușor suprafața hârtiei, ceea ce da naștere așa numitelor "fire de păianjen"), tremuratul falsificatorului este grosier și apăsat, cu un număr redus de oscilații;

– tremuratul provocat de boala este progresiv accentuandu-se pe măsură ce se scrie, tremuratul falsificatorului apare la început, cu tendința de atenuare spre final – datorită unui început de acomodare care determină o mai mare siguranță de execuție".

"Ritmul lent și presiunea uniformă a execuției, cărora li se adaugă uneori imperfecțiuni ale traseului, conferă scrisurilor copiate un aspect general static, desenat, neîntâlnit la nici o altă semnătura autentică, fie această chiar și de factură inferioară. Într-adevăr, indiferent de nivelul de evoluție la care se situează, orice semnătura executată în bază unei deprinderi va reflectă spontaneitatea gestului grafic".

Acestea sunt tulburările funcționale comune copierii indiferent de procedeul folosit. Copierea indirectă prezintă semne proprii după care poate fi recunoscută. Sub aspectul depistării prezintă avantajul descoperirii grafismului de ghidare. Unii plastografi nu consideră necesar eliminarea acestuia. Atunci când acesta a fost obținut prin folosirea instrumentului de scris sau a hârtiei copiative, iar retușul a fost executat cu stiloul sau pix cu pastă, grafismul intermediar poate fi pus în evidența prin examinare tehnică(expunerea actului la radiații).

Unele radiații au proprietatea de a fi încorporate de cerneală sau pastă de pix și respinse de grafit sau compoziția stratului ce acoperă hârtiile copiative, fotografia va pune în evidența tocmai traseul inițial. Alți plastografi elimină traseul de ghidare, urmele acestei acțiuni sunt detectabile și constau în resturi grafice rezultate în urmă unei stergeri imperfecte. Hârtia supusă ștergerii prin mijloace mecanice va reține semne precum: deteriorarea fibrelor din stratul superior, subțierea hârtiei, etc. Zonă de hârtie stricată va reacționa diferit, la unele țeste chimice, față de restul actului.

2. Falsificarea semnăturii prin imitare

Procedeul presupune reproducerea unei semnături prin observarea directă a acesteia. Sunt cunoscute două modalități: imitația servilă și liberă.

A. Copierea servilă. Procedeul constă în copierea semnăturii autentice pe care o are în față, străduindu-se să execute, sau mai exact să deseneze, trăsătură cu trăsătură semnătura model. Că urmare, semnătura realizată prin imitație slugarnică corespunde din punct de vedere formal cu semnătura autentică, dar va prezența toate caracteristicile unui desen lipsit de spontaneitate, la care se adaugă și alte indicii ale falsului, cum ar fi: discontinuități neoportune, reluări, corecturi, etc. Față de semnătura obținută prin copiere care concordă după mărime și modul de dispunere a semnelor componente cu semnătura de comparație, semnăturile imitate vor prezența frecvențe deosebiri sub acest aspect, datorită faptului că falsificatorul nu poate aprecia vizual proporțiile semnelor grafice. Datorită acestei dificultăți de interpretare, evaluare și redare, o semnătura imitată servil, chiar cu o deosebită grijă, nu se va află niciodată în situația de a coincide până la suprapunere cu semnătura model.

Semnăturile copiate servile pot prezența imperfecțiuni datorate:

interpretării greșite a unor forme grafice complicate, urmate inerent de redari eronate;

omiterea unor detalii fine, care apăr la semnăturile autentice în mod constant.

B. Imitația liberă. Cunoaște două variante: imitația precedată de exerciții prealabile și imitația liberă din memorie.

1) Copierea precedată de exerciții prealabile asigură formarea unui început de automatizare, gestul grafic având o oarecare spontaneitate spre deosebire de artificialitatea specifică semnăturilor imitate servil.

Insuficienta analiză a trasaturilor caracteristice ale semnăturii autentice, combinată cu ritmul rapid de execuție vor conduce la o redare defectuoasă a imaginii model. Datorită gesturilor stereotipice ce caracterizează scrierea este posibil că o mică parte din caracteristicile specifice scrisului falsificatorului să ajungă, indiferent de voința acestuia, în construcția semnăturii imitate.

2) Copierea liberă din memorie constă, după cum este și denumită, în redarea din memorie a semnăturii altei persoane. Grafismul obținut va prezenta mari distincții față de cel original, pentru că oricât de bună ar fi memoria cuiva este imposibilă reținerea unor amănunte precum: poziția punctului de atac a unor litere, formele anumitor trăsături de legare, formarea semnelor diacritice. Construcțiile trasate în acest fel vor prezenta doar analogii cu semnăturile autentice, falsul fiind depistabil.

3. Falsul prin execuții de fantezie

Semnăturile executate din fantezie sunt cele date pe numele altor persoane, falsificatorul nu urmărește că semnătura să se asemene cu cea a adevăratului titular. Situația este des întâlnită în cazul statelor de plată ale angajaților sezonieri, pe act trebuie să figureze o semnătura iar falsificatorul execută ceva care are infațisarea unei semnături, fără să-l intereseze conținutul ei.

4. Falsul prin folosirea unei semnături autentice

Semnătura autentică este procurată fără cunoștința titularului și folosită la alcătuirea unui act fals. Înscrisurile facute în acest fel au ca bază astfel pe o semnătura care provine în mod sigur de la titular, lucru ce va fi confirmat de o eventuală expertiză. Stabilirea faptului că o semnătura este preexistentă celorlalte grafisme din conținutul actului, nu este, în general, o chestiune ușoară.

În practică cele mai cunoscute procedee de acest fel sunt:

Falsul prin decupare

Semnăturile reale sunt tăiate, împreună cu o porțiune de hârtie nescrisă, de pe actul real sau de pe o hârtie oarecare pe care sunt inscripționate. Pe suprafața de hârtie nescrisă vor fi înserate textul, data și alte grafisme. Specific pentru documentele falsificate în acest mod este formatul mic al actului, textul cunoaște o poziționare deosebită față de semnătura, rândurile sunt comprimate, iar uneori prezența unor elemente grafice de pe actul vechi (de exemplu porțiuni din impresiunile unei ștampile, care în mod normal nu ar trebui să figureze în document).

B. Falsul prin folosirea unei semnături date în alb

Semnăturile "date în alb" sunt cele executate pe o hârtie ce urmează a fi completată cu un anumit text, în cuprinsul căruia autorul semnăturii acceptă(situație întâlnită în diferite sectoare de activitate, reprezentând apanajul unor persoane cu funcții de conducere).

Acest tip de fals poate fi pus uneori în evidența și prin examinarea încrucișărilor de trasee, ce ar putea relevă faptul că, canalul aparținând semnăturii este plasat sub cel al textului.

C. Falsul prin "furtul de semnătura"

Semnăturile necesare acestui gen de fals sunt obținute prin intermediul hârtiei copiative. Înainte că titularul să semneze un document în mai multe exemplare, printre acestea se introduce o hârtie nescrisă și una copiativă. Astfel în momentul semnării, se va obține, fără știrea autorului, o semnătura autentică, în bază căreia se va întocmi actul dorit.

Pentru depistarea unor astfel de falsuri este extrem de dificilă, actele obținute în acest fel rețin de obicei puține elemente care ar putea sugera furtul de semnătura. Dovadă furtului s-ar produce în situația în care expertul ar avea la dispoziție și actele reale întocmite în bază aceleiași semnături. Astfel de împrejurări sunt extreme de rare.

D. Falsul prin aplicarea unui timbru ce conține o semnătura autentică

Timbrele sunt prezente pe unele acte, uneori în mod necesar, că urmare a condițiilor expres prevăzute de lege, sau din dorință unora de a conferi un caracter solemn acelor acte. Sunt cazuri în care pe suprafața unor astfel de timbre sunt executate semnături autentice. Transferate împreună cu timbrul respectiv pe o altă suprafața de hârtie pot servi la întocmirea unor acte false.

Acest procedeu, rar întâlnit, poate fi sugerat de însăși nepotrivirea prezenței unui timbru pe anumite acte.

E. Falsul prin folosirea urmei de presiune a unei semnături autentice

Canale de presiune ce redau conturul unei semnături autentice pot să apăra în urmă unei execuții naturale pe o suprafața de hârtie ce se află sub actul real la timpul semnării. Prin retușarea urmei de adâncime se obține o semnătura ce poate sluji la întocmirea unui act cu un conținut despre care autorul semnăturii autentice nu are cunoștință. Acest procedeu prezintă toate caracteristicile unui fals prin imitație indirectă pe bază folosirii urmei de presiune, drept urmare acesta va fi analizat că atare.

F. Falsul prin tehnici de colaj

Procedeul are la bază copierea semnăturii autentice prin intermediul aparatelor de fotografiat sau copiatoarelor de tip xerox sau aparatelor de fotografiat. Semnătura este decupata de pe hârtia pe care a fost executată natural, plasată sub textul conceput de falsificator, în cele din urmă ansamblul este reprodus prin fotografiere sau cu ajutorul xeroxului. Falsul nu reține de obicei urme în bază cărora să poată fi depistat. "Ceea ce nu se poate stabili în cazul acestor copii și ține de însăși autenticitatea lor, se datorează fidelității cu care a fost reprodus actul. Pe de altă parte, se pune problemă dacă semnăturile au fost date pentru textul pe care îl însoțesc".

Din punct de vedere metodologic, în cazul în care expertului i se prezintă spre expertizare un act sub formă de copie xerox, acesta trebuie să solicite exemplarul original al înscrisului.

În situația în care nu poate fi procurat, se profilează două căi de examinare. Prima cale de examinare are în vedere împrejurarea când, din date sigure, se desprinde concluzia cum că existența originalului poată fi probată. În acest caz, examinările vor putea fi făcute și în bază unei copii, singură condiție este de a fi de bună calitate, ipoteză unui posibil colaj este înlăturată. A două cale se conturează atunci când nu există dovezi că actul respectiv ar fi realizat după un act real(se înțelege că atunci când se are de a face cu un fals originalul nici nu există). Într-o asemenea situație specialistul are posibilitatea să procedeze la efectuarea expertizei, dar rezultatele vor fi raportate la ipoteză colajului. Se va putea conchide că semnătura aparține titularului, cu precizarea că ar putea să nu fie data pentru conținutul actului respectiv pe care se află.

Un caz de colaj a fost depistat în felul următor: s-a evidențiat dispariția punctelor de la rublica "semnătura" pe toată suprafața acoperită de impresiunea ștampilei, dispariție datorată acoperirii acestei porțiuni de fragmentul de hârtie pe care se află impresiunea inițială.

În unele cazuri, procedeul este atât de bine realizat încât îl pun pe expert în faptul de a nu putea formulă o concluzie.

5. Autofalsificarea semnăturii

Autofalsificarea semnăturii reprezintă modificarea propriei semnături în idea de a o contesta ulterior, aceasta modalitate fiind echivalentă cu deghizarea scrisului

Desi intenția persoanei este de a-și face semnătura de nerecunoscut, în fapt, aceasta va păstra în mod frecvent elemente ale scrisului sau ale semnăturii sale adevarate.

Elementele care se mentin nealterat apar ca manifestări spontane ale deprinderii de a semna (inclusiv de a scrie), proces ce are la bază un stereotip dinamic greu de anihilat. Procesul nu poate fi controlat decât în parte, în momentul execuției, unele mișcări vor urma traseul lor obișnuit, fenomen ce are loc automat, fără voia scriptorului. Asemenea "scăpări" ale autorului creează baza materială ce face deseori posibilă identificarea sa.

Este cunoscut și faptul ca aprecierea deosebirilor comportă serioase dificultăți: se datorează caracterului variabil natural sau unei operațiuni de fals comis prin imitație.

CAPITOLUL IV

EXPERTIZA SCRISULUI DE MÂNĂ ȘI A SEMNĂTURII

4.1. Temeiul legal pentru dispunerea efectuării expertizei

Organele judiciare puteau solicita efectuarea de constatări tehnico-științifice sau a unor expertize atunci când o anumită conjunctură determină luarea acestei măsuri.

Noul Cod de procedură penală nu mai prevede problemă constatării tehnico-științifice și a rămas doar expertiză(Cap. VII – Expertiza si constatarea, art. 172 din N.C.P.P.) care este folosită în exclusivitate de organele de urmărire penală în situațiile în care există pericolul dispariției unor probe sau când este necesară lămurirea urgență a unor aspecte dintr-o cauza. Urgență explicațiilor face inoportuna soluția efectuării unei expertize care implică, în general, operații complexe, de durată.

Sunt îndrituiți să efectueze constatări tehnico-științifice, specialiștii și tehnicienii criminaliști care funcționează în cadrul instituției organului de urmărire penală.

Când obiectul constatării tehnico-științifice îl constituie scrisul, problemele ce pot fi rezolvate sunt următoarele:

dacă două sau mai multe texte sunt scrise de aceeași persoană;

dacă un text cu autor cunoscut a fost realizat de către persoană ce i se atribuie;

dacă în cazul unui text anonm, stabilirea autorului dintr-un cerc de suspecți;

dacă în conținutul sau un text a cunoscut adăugiri sau înlăturări de mențiuni;

dacă o semnătura a fost executată de către titular, cu alte cuvinte, dacă este autentică;

dacă o semnătura falsificată a fost executată de persoană presupusă a fi chiar scriptorul.

Constatarea tehnico-științifică prezintă atât asemănări cât și deosebiri cu expertiză. Dintre asemănări: ambele sunt efectuate de specialiști(expert în cazul expertizei), ambele se concretizează într-un raport, au o metodologie și un obiect comun. Dintre deosebiri, esențial este faptul ca o constatare tehnico-stiințifică poate fi solicitată doar în cursul urmaririi penale, de organele de ancheta, în timp ce expertiza poate fi solicitata și în faza judecății de către instanță.

Potrivit dispozițiilor art. 172, Noul Cod Proc.Pen., în cazurile în care " pentru lamurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, in vederea aflarii adevarului, sunt necesare cunostiintele unui expert, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize". Pentru efectuarea unei expertize criminalistice instanță sau organul de urmărire penală, printr-o încheiere sau printr-o rezoluție motivate, se adresează unui laborator.

În România laboratoarele de criminalistică sunt organizate și funcționează doar în structură Ministerului Justiției și a Ministerului de Interne.

Nominalizarea expertului se face de către conducătorul instituției respective. Dacă într-o specialitate există experți oficiali, nu pot fi numite alte persone decât dacă " împrejurări deosebite ar cere acest lucru" ( art.173, Noul Cod Proc.Pen.).

În actul de dispunere a expertizei, organul solicitant va însera și obiectul acesteia sub formă de întrebări. Organului solicitant îi incuba și obligația de a remite materialele necesare efectuării expertizei, acestea trebuie să poarte viză instituției care a dispus efectuarea examinărilor. În situații excepționale când actul în litigiu sau piesele de comparative nu pot fi trimise spre examinare se procedează, în general, la delegarea unui specialist care să se ocupe cu analiză.

În cazul infracțiunilor de fals în înscrisuri, Codul de Procedura Penală prevede dispoziții referitoare la Falsul în înscrisuri (Cap. III, Falsul în înscrisuri, Noul Cod Proc.Pen.). Dacă scriptele se găsesc la un particular care nu este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul de urmărire penală ori instanță de judecată îi pune în vedere să le prezinte ".

Rezultatul expertizei se consemnează într-un raport redactat în scris. Tot un singur raport se prezintă chiar dacă au fost numiți mai mulți experți, cu specificarea divergentei de opinii, dacă există ( art.178, Noul Cod Proc.Pen.). Organul solicitant poate cere și un supliment de expertiză sau lămuriri, cerute în scris sau verbal, dar poate solicita și o nouă expertiză (art. 181, Noul Cod Proc.Pen.).

În cadrul procesului penal, în ceea ce privește înscrisurile sub semnătura private(Cap. III. Falsul în înscrisuri, art. 322, Noul Cod Proc.Pen.), acestea trebuiesc acceptate sau tăgăduite de cei cărora li se opun în cea de-a două situație procedându-se la verificarea de scripte Uneori examinarea depășește posibilitățile instanței, caz în care se poate apela la o expertiză grafica, legea civilă permițând acest lucru. De la acest punct lucrurile evoluează asemănător laturii penale.

4.2 Metode de examinare grafică

Examinarea grafică are rolul de a stabili autorul unui scris sau al unei semnături, respectiv dacă ele au fost realizate de titular sau de o altă persoană, ca și dacă cineva a falsificat o semnatură sau a executat un model fictiv. Rolul celui care face expertiza este acela de a întreprinde un demers profesional bazat pe strictețe și obiectivitate. Deosebit de importantă pentru succesul expertizei este alegerea materialului de comparație.

În acest sens se vor alege materiale cu garanții de originalitate(semnături din buletin, contracte de muncă, cărți de muncă, state de plată, acte autentificate de notar, etc.), ca și alte acte comparative de natură să asigure exactitate concluziei.

În acest sens este importantă și data de la care provin materialele de comparație. Acestea trebuie căutate în perioadele apropiate și anterioare datei actului în litigiu. În practică sunt cazuri când organele de cercetare penală acceptă ca materiale de comparație acte datate ulterior datei actului contestat, existând posibilitatea ca autorul semnăturii să își fi schimbat ,,pro causa” modelul de semnatură.

Nu este recomandabil nici efectuarea unor probe de scris de la cei bănuiți prin indicarea acestora de a imita semnătura falsă, întrucât un subiect cu bună coordonare ar putea să se apopie de model în mod absolut accidental.

Experttiza grafica de calitate poate fi chiar în măsură de a recurge la experiență organizată, adică la o cercetare coerentă, selectivă, coordonată, condusă de ipoteze clare de lucru, bogată în dependent reciprocă și verificări.

Metodele de examinare grafică conturate în literatura de specialitate au fost, în principal:

1. Metoda caligrafică

“Numită și gramatomorfică ori caligrafic descriptivă – ea examinează grafismele ca structuri formale, plecând în examinare de la criterii de natură morfologică. Potrivit acestei metode, două scrisuri au același autor dacă sunt asemănăntoare morfologic, sau au autori diferiți în caz contrar.

Aplicarea acestei metode are un caracter superficial, descriptiv, bazat pe înțelegerea simplistă a simetriei și a stabilității scrisului, conducând la un paradox. Expertul ajunge să aprecieze denaturat elementele de rigoare și obiectivitate, căutând în paralel intersecții analogice de natură aparentă și recurgând la elemente de natură empirică în afara recursului la logica expertizei.”

2. Metoda grafometrică

Acestă metodă de examinare grafică nu privește forma grafică în sine, ci are în vedere raporturile dimensionale care se stabilesc între forme și mișcare, considerate constante în baza experinței empirice. Se conferă astfel valoare identificatoare elementelor generate de raporturi interliterale, plasărilor spațiale, treaseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare, etc. Acestea sunt apoi reprezentate în diagrame ce sunt supuse aprecierii și comparării.

O critică importantă ce se poate aduce acestei metode este faptul că se reduce diversitatea aproximativă a caracteristicilor grafice la o cotație arbitrară, la elemente rigide, ce eludează tocmai aspectul atât de complex și important al variabilității grafice .

3. Metoda grafonomică

“ Este numită de unii autori și semnalectico-descriptivă, acesta apare ca cea mai modernă. Ea este derivată din cercetările lui Bertillon, ale lui Crepiux Jamion și a fost apoi dezvoltată de școala italiană de grafologie Ottolenghi, Falco, Sorentino. Conform acestei metode se au în vedere gesturile grafice ca expresii ale autorului și ansamblul elementelor constatnte și variabile, împletirea complexă a generalului și particularului în scris, semnături, cifre. Vor fi individualizate elementele de ordin general, variabilele și constantele înțelese în contextul general. Interpretarea privește, sub aspectul naturaleței lor, elementele normale – repasări, model particular, ca și cele patologice- disgrafii, tremur patologic, mișcări spastice, alternanțe, idiotisme grafice. Se ajunge astfel la individualizarea tipului grafic, iar prin compararea cu materialul necontestat la stabilirea corelațiilor complexe și la identificarea autorului.”

Un factor important aplicat acestei metode este luarea în discuție a tuturor elementelor individuale în faptele anterioare ale autorului în măsura în care au influențat grafismele – vârsta la momentul scrierii, accidente, boli, infirmități, etc.

4.3 Expertiza scrisului de mână și a semnăturii

Studierea și însușirea obiectului expertizei, regăsit în formularea întrebării rezoluției motivate sau a ordonanței înaintate de către organul de urmărire penală, specialistului ori expertului, presupune în fapt câteva etape pe care specialistul va fi obligat să le parcurgă :

“1. legalitatea și continutul actului de dispunere : daca sunt întrunite condițiile de efectuare a unei expertize, dacă specialistul/expertul are competența de rezolvare a problematicii respective și daca rezoluția motivată cuprinde toate elementele obligatorii: organul care dispune constatarea, obiectul, materialele puse la dispoziție, specialistul care va efectua constatarea;

2. verificarea corectitudinii, obiectivității și punctualității intrebarilor în cauză : dacă întrebarile sunt clar formulate, la obiect, tintesc o problema reala, ce poate avea o rezolvate tehnico – stiințifica, se referă doar la materialele puse la dispozitie si există posibilitatea unui raspuns cu relevanta probatorie;

4. verificarea materialelor in litigiu puse la dispozitie: daca sunt ambalate si sigilate, cum sunt ambalate si daca sigiliul este integru, cum au fost conservate materialele primite si daca ceea ce s-a primit concorda cu ceeea ce organul de urmarire penala a specificat in rezolutie/ordonata ca a pus la dispozitia specialistului/expertului. Orice necondordanta in acest sens va fi consemnata in raport;

5. verificarea materialelor de comparatie : daca sunt ambulate si sigilate, daca intrunesc cerintele pentru a putea fi folosite ca probe de comparatie, daca sunt suficiente din punct de vedere calitativ sau cantitativ. Daca acest din urma punct nu este atins, specialistul/expertul are posibilitatea de a solicita completarea lor organului de urmarire penala.”

Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. Prin extensie, se recunoaște acest drept și specialistului caruia i s-a solicitat realizarea într-o cauză penală a unei constatări tehnico – stiințifice.

“ Materialul necesar pentru efectuarea constatări poate consta în :

constatatările organelor judiciare cu ocazia efectuării unor activități : proces verbal de cercetare a locului faptei, proces verbal întocmit cu ocazia perchezitiei, ridicarii unor obiecte sau inscrisuri, efectuarii unor experimente etc.;

declarații ale celor ascultați în cauza în diverse calitati: învinuit – inculpat, martor, parte vătămată;

procese verbale de prelevare a probelor de comparație.”

În activitatea de expertiza criminalistica a scrisului, va lua în considerare problema pieselor de confruntare este foarte importantă, rezultatele fiind strâns legate de calitatea materialului supus expertizei.

Conform prevederilor legislatiei procesuale civile și penale, procurarea pieselor de comparatie revine, in principiu, organului judiciar. Instanța poate obliga părțile să prezinte piese de comparație în vederea efectuării expertizei. Lege face și o enumerare a inscrisurilor ce pot fi folosite în acest scop: acte autentice, înscrisuri sub semnătura privată recunoscute de părți, partea de înscris netăgăduită și înscrisul și semnăturile date înaintea instanței. În cazul falsurilor în înscrisuri, organele judiciare pot ordonă să fie prezentate scripte de comparație, posibilitate recunoscută de lege organelor judiciare penale. Dacă ele se găsesc în depozite publice, autoritățile în drept sunt obligate să le predea. Aceeași obligație le revine și persoanelor, dacă nu sunt în relație de soți sau de rudenie apropiată cu inculpatul. Piesele de comparație nu pot fi depuse direct la laborator de către persoane particulare, decât în cazul în care organul judiciar dispune astfel, sau când se solicita expertize extrajudiciare de către persoanele interesate.

Piesele de comparație se pot clasifica după modul și data întocmirii. În raport de acestea se poate face distincție între: piese de comparație preconstituite și piese executate la cerere.

“Studiere a materialelor in cercetarea criminalistica a scrisului de mana presupune parcurgerea mai multor etape:

1. cercetarea prealabilă a actelor trimise spre expertizare;

2. analiza separată a caracteristicilor grafice ale fiecarui scris in parte;

3. examinarea comparativă a caracteristicilor scrisului in litigiu si a celui cu autor cunoscut;

4. finalizarea cercetării comparative prin aprecierea constatarilor facute si formularea concluziei.

1.Cercetarea prealabilă, deși cu un caracter auxiliar, constă în urmatoarele operatii, ce vizeaza calitatea si cantitatea materialelor sale :

– examinarea actului pus la dispoziție de catre organul de cercetare penală, în vederea stabilirii cu precizei a obiectului expertizei – care sunt scrisul în litigiu si cel model de comparatie, ce trebuie urmarit privind scrisurile respective ;

– stabilirea faptului dacă scrisul în litigiu si cel sau cele model de comparatie sunt sau nu operante pentru examinarile la care vor fi supuse, adica daca sunt apte din punct de vedere calitativ si cantitativ ;

– cercetarea împrejurarilor cauzei în care s-a solicitat expertiza si care prezinta interes pentru efectuarea lucrarii.”

2. Analiza separata a scrisurilor in litigiu si a celor model de comparatie:

“O prima cercetare a scrisului ce face obiectul expertixei va avea caracterul unei identificari de gen, se va urmari daca grafismul respectiv reprezinta un scris literal, cifre, o semnatura, sau are alta semnificatie.

Examinarile ulterioare vor trebui sa aiba in vedere faptul daca scrisul in discutie este executat direct pe hartie sau constituie o reproducere. În primul caz se va verifica daca grafismul respectiv poate face obiectul unei examinari concludente. Scrisurile depuse direct pe hartie nu ridica, sub acest aspect, probleme. Situatii speciale pot sa apara atunci cand acestea sunt foarte slab vizibile sau cand, ca urmare a deteriorarii actului, unele portiuni s-au pierdut ca urmare a detasarii unor fragmente de hartie. Primele cazuri vizeaza de obicei scrisurile ori semnaturile executate cu creioane de esenta moale al caror contur, slab inca din momentul trasarii, s-a estompat si mai mult ca urmare a manipularii sau a degradarii actului. Trasee de slaba intensitate pot prezenta uneori scrisurile cu cerneala avand un grad mai mare de diluare. Ca urmare a actiunii luminii, astfel de materiale de scriere se decoloreaza in timp, devenind tot mai putin vizibile.

Defecte de observatie pot sa apara si ca urmare a unor defecte de imprimare a instrumentului de scris folosit la executia semnaturii sau ca urmare a degradarii actului din cauza arderii, depozitarii improprii, impregnarii cu diferite substante, dizolvarii pastei sau cernelii in urma contactului cu lichide etc. În cazul in care scrisul se prezinta fragmentar, expertul va trebui sa constate daca grafismele ce s-au pastrat pe suprafata actului retin sau nu suficiente elemente pentru o examinare eficace. În caz pozitiv, fragmentele de scris sunt operante, iar in caz negativ, grafismul trebuie considerat ca fiind impropriu examinarilor.

Cazurile în care scrisul nu este trasat direct pe hartie, ci reprezintă o reproducere, sunt acelea în care scrisurile sunt redate prin intermediul hârtiei copiative, prin fotografiere sau cu ajutorul unui aparat copiator. Obținute prin astfel de mijloace, scrisurile creează mari dificultati de examinare si interpretare. Decelarea unui astfel de scris natural reprodus de unul falsificat este extrem de grea.

Reproducerile nu se limiteaza doar la redarea scrisului, ci au ca obiect intregul act pe care se aflaacesta, deci ele pot masca destul de bine falsuri asupra textului si datei, operate prin stergeri, adaugiri etc.”

“În cazul actelor intocmite cu ajutorul hartiei copiative, se recomanda ca expertul sa nu se pronunte cu privire la autenticitatea unui scris decat in cazul in care este pus la dispozitie exemplarul original, pe care vor fi vizibile toate particularitatile de detaliu ale acelui grafism, ce nu pot fi redate pe copie.

Examinarile de ordin intrinsec vor releva urme materiale specifice contrafacerii sub forma unor urme de adancime, trasee de creion sau grafit, intepaturi, stersaturi, etc., relevarea unor astfel de elemente dirijand examinarile comparative in directia ipotezei falsului si va fi confirmata si prin observatiile deduse din confruntarea scrisului suspect cu cele apartinand in mod cert titularului.

Expertul va face asupra scrisurilor o serie de observatii, constatari si aprecieri cu privire la elementele individualizatoare ale grafismului in litigiu, cum ar fi particularitatile topografice, alcatuirea, viteza si presiunea de executie, gradul de coordonare, valoarea dimensionala a elementelor componente, raporturile lor pozitionale precum si modul de constructie a acestora.

Principala problema ce poate fi rezolvata in cursul examinarii separate este aceea de a stabili daca scrisul in litigiu reflecta naturaletea executiei sau dimpotriva, prezinta simptomatologia unuia contrafacut prin copiere sau imitatie. În cazul in care se constata ca scrisul reprezinta un grafism natural, urmeaza sa se verifice si faptul daca retine sau nu indicii de autenticitate.

Indiciile de autenticitate reprezinta anumite “semne” grafice a caror executie ar putea fi cu greu atribuita altei persoane decat titulatului scrisului. Aceste semne nu sunt altceva decat imperfectiuni ale trasaturilor datorate altor cauze decat falsul.

Indiciile de autenticitate si elementele ce reflecta naturaletea executiei grafice sunt :

– dinamismul execuției – aspectul dinamic al unui scris este dat de actiunea conjugată a mai multor agenți dintre care amintim: ritmul rapid al executiei, energia și impetuozitatea cu care sunt trasate majoritatea elementelor componente;

– dezinvoltura execuției – scrisul pare să fie executat fără efort, firul grafic se desfășoară cu ușurință, semnele componente, chiar și cele complicate sunt trasate precis, fără nici cea mai mică ezitare- astfel de execuții presupun un nivel ridicat de automatizare.

– dublarea traseului – fenomenul apare, de regulă, la trasarea unui scris cu penița și mai rar la trasarea cu creionul sau alte instrumente de scriere. Traseul dublu are formă a două linii ce se desfășoară paralel. Această formă se datorează unei apăsări exagerate asupra peniței, al cărei vârf se despică oferind hatiei două puncte de contact. Presiunea depășită ce lasă și zgârieturi sau pete de cerneală pe hârtie denotă o execuție sinceră. Este clar că scriptorul acționează conform impulsului de moment, nefiind preocupat de formă traseului. După unii specialiști, dedublarea traseeului ar constitui chiar un indiciu de autenticitate.

– neimprimări ale materialului de scriere – traseul scrisului prezintă porțiuni în care materialul de scriere nu s-a imprimat sau a aderat foarte slab la suprafața hârtiei, fapt ce se datorează uscării sau insuficientei cernelei sau pastei, ori anumitor defecțiuni de imprimare ale instrumentului scriptural. În scrisul orbilor, traseele albe sunt des întâlnite și ocupă chiar o mare parte dintr-un text, întrucât persoanele cu deficiente de vedere nu pot luă cunoștință de terminarea pastei din pix sau a cernelii din stilou.”

La o analiză microscopică se poate constata că porțiunea respectivă este plasată în continuarea firească a firului grafic vizibil. Ea se prezintă sub formă unui șanț de presiune ce prezintă deosebiri față de șanțurile de presiune în cazul contrafacerii prin copiere:

– intermitențe ale traseului – intr-un anumit punct, vârful instrumentului scriptural părăsește suprafața hârtiei, face un scurt drum prin aer și apoi continuă trăsătură pe traiectoria să inițială. Întreruperea se poate produce în împrejurări că: viteză foarte mare de execuție, poziția inadecvată a mâinii scriptorului, suportul de scriere nepotrivit, defectuozitatile pe care le poate prezența suprafața hârtiei etc.

– schimbarile de calibru ale firului grafic – scrisurile trasate cu spontaneitate prezintă un traseu nuanțat. Variațiile de calibru ce reflectă sugestiv o activitate naturală, sunt cel mai bine puse în evidența la scrisurile trasate cu penița, astfel că, cu cât contrastul între diferitele trăsături este mai nuanțat, cu atât sinceritatea execuției este mai pregnantă.

– canal continuu sau cu o mare continuitate executat în regim mare de viteză – la multe scrisuri naturale, dar mai ales cele scurte sau prescurtate, se observă faptul că traseul se desfășoară fără întreruperi, în condițiile unei viteze mari de execuție, un aspect ce pune în evidența automatismul gestului de scriere a firului grafic;

– grija deosebita a trasării curbelor și laturilor: arcurile și lațurile apar frecvent, iar când sunt executate cu o mare dexteritate, ele denotă o acțiune ce a devenit automatism și, de asemenea, reflectă o bună coordonare. Acest fenomen este des întâlnit la scrisurile persoanelor cu un nivel superior sau mediu de scriere, însă se poate manifestă și în cazul grafismelor ce reflectă un nivel scăzut de însușire a deprinderilor scripturale.

– umplerea unor detalii: umplerea cu material de scrierea lațurilor fine și a micilor bucle se poate produce datorită unor apăsări exagerate asupra instrumentului scriptural sau existenței unor defecțiuni ale acestuia, ce permit emisia unei cantități mai mari de substanță colorată decât este necesar la trasarea firului grafic.

– prezența unor detalii fine când este vorba de elemente cum sunt: lațurile, ochiurile și crosetele. Ele sunt trasate în contextul automatismului execuției și uneori scăpa chiar atenției titularului scrisului.

Toate scrisurile adevarate vor reflectă naturalețea execuției, dar asta nu înseamnă că orice grafism cu aspect natural provine în mod cert de la autor. În procedeele de falsificare, că imitația liberă sau execuția din fantezie, restricțiile pe care trebuie să și le impună plastograful sunt minime. În cazul imitației libere directe executantul, fără nici o pregătire prealabilă sau după câteva exerciții de reproducere va execută scrisul sau semnătura, potrivit propriilor deprinderi scripturale, controlul sau vizual limitându-se doar la observarea scrisului model în ansamblul sau, astfel că grafismul obținut va avea un caracter spontan. Pe de altă parte, la imitațiile din memorie, libertatea falsificatorului va fi și mai mare. Execuțiile libere în urmă unor îndelungate exerciții nu se vor deosebi în privință spontaneității de cele autentice. De asemenea, scrisurile și semnăturile executate din fantezie vor reflectă o naturalețe desăvârșită. Falsificatorul va execută la întâmplare o construcție ilizibilă sau va reda prin propriul scris numele cuiva.

3. Examinarea comparativă a caracteristicilor scrisului în litigiu și a celui cu autor cunoscut

“ Examinarea separată a scrisului în discuție și a celui de proveniența certă va permite determinarea caracteristicilor individualizatoare ale acestora. Ele vor trebui să facă obiectul unei analize comparative care să stabilească asemănările sau deosebirile. Rezultatele obținute vor fi supuse unei operații complexe de interpretare care va avea premizele punerii concluziei în privință autenticității scrisului și a apartenenței la un anumit individ.

Examinarea comparativă se efectuează în aceeași ordine că și analiza separată: mai întâi caracteristicile generale, apoi cele speciale. ”Concluzia finală va trebui întotdeauna să fie bazată pe combinația tuturor caracteristicilor generale și speciale și nu pe câteva caracteristici separate, oricât de valoroase ar fi acestea ”.

Este eronat procedeul de excludere din sfera examinărilor comparative a uneia sau mai multor caracteristici grafice pe motiv că acestea ar fi banale, lipsite de valoare.

“Procedeul folosit depinde de experiență și de deprinderile fiecărui expert: prin examinarea vizuală și directă a scrisurilor, prin desenarea caracteristicilor grafice ori prin studierea fotografiilor, decuparea acestora în fragmente care se juxtapun etc. «Criteriile, metodele, într-un cuvânt modus operandi de determinare a caracteristicilor trebuie să fie similar pentru ambele scrisuri, constatare valabilă nu numai pentru determinările executate cu ajutorul instrumentelor de măsurat la aplicarea metodelor grafometrice, ci și pentru cele efectuate prin simplă examinare vizuală. »”.

4. Finalizarea cercetării comparative presupune aprecierea elementelor înregistrate și formularea concluziilor.

Formularea concluziei este precedată în mod necesar de o evaluare a caracteristicilor grafice, ceea ce reprezintă misiunea cea mai dificilă a expertului .

Constatarea tehnico – științifică și expertiză reprezintă procese de cercetare științifică a mijloacelor materialelor de probă, procese care, date fiind elementele de dificultate și de complexitate pe care le implică, se realizează în etape și utilizează două procedee logice : analiză și sinteză.

“Ca operație logică aplicată la cercetarea mijloacelor materiale de probă, analiză reclamă descompunerea reală sau mintală a obiectului examinat în părțile sau elementele sale componente, în scopul unei mai depline cunoașteri a acestuia. Sinteza – procedeu logic opus analizei, aplicat la cercetarea acelorași obiecte, constituie operația reală sau mintală prin care elementele sau părțile componente ale obiectelor studiate potrivit primului procedeu în mod separate, desprinse unele de altele, sunt reunite de asta data într-un tot, într-un ansamblu, sunt considerate în interdependență lor”.

Prima etapă a constatării o reprezintă cea a examinarii separate a pieselor în litigiu și a celor model de comparatie puse la dispoziție de organul de urmărire penală/instanța, în cadrul careia vor fi evidențiate proprietățile și caracteristicile de identificare generale și individuale ale obiectelor cercetate. Atunci cand insușirile specifice respective nu pot fi observate cu ochiul liber, ele vor fi puse în evidenta prin metode si folosind instrumente specifie domeniului căruia ii aparține obiectul studiat, toate aceste aspecte fiind consemnate in raportul intocmit de specialist.

“Etapa examinarilor comparative include folosirea celor mai adecvate procedee și mijloace tehnico – științifice de comparare a elementelor caracteristice, mai întâi a celor generale, apoi a celor individuale,în vederea stabilirii coincidențelor sau divergențelor existente între acestea.”

“Demonstrația constituie un proces de gândire întemeiat pe un întreg șir de raționamente ce converg spre confirmarea sau infirmarea unei afirmații”. Demonstrația va presupune invocarea tuturor argumentelor logice, logico-metodice, matematice și vizuale – fotografii, diagrame, spectre etc. – în sprijinul tezei de demonstrat.

Fundamentarea demonstrației se întemeiază pe date, judecăți, teze ale științei considerate că fiind adevărate, din care derivă veracitatea tezei ce urmează a fi demonstrată. Procedeul demonstrației stabilește relația existența între teză de demonstrate și fundamentarea demonstrației printr-o activitate de gândire logică.

Ultima etapă a examinărilor cuprinde formularea concluziile specialistului/expertului referitoare la toate problemele care au fost date spre soluționare pe baze științifice.

Valoarea identificatoare a caracteristicilor grafice trebuie pusă în relație de proporționalitate directă cu ponderea pe care o au acestea în particularizarea scrisului. Cu cât elementele comune ale scrisurilor comparate sunt mai individuale, cu cât valoarea lor identificatoare este mai mare, cu atât probabilitatea de a fi găsite în scrisuri străine este mai mică sau exclusă.

Nu există nici o modalitate de măsurare riguros științifică a valorii individualizatoare, ci poate fi doar apreciată în bază singurului criteriu cu care se operează, reflectat de frecvență de apariție a caracteristicii respective, deci se ia în calcul gradul de probabilitate că o anumită notă grafica din conținutul unui scris să poată fi regăsită și în scrisurile altor persoane.

“ Se poate aprecia că elementele care prezintă cea mai mare valoare identificatoare ar fi a€idiotismele grafice”, care sunt, așa cum s-a arătat deja, construcții având un grad ridicat de originalitate . Ele apăr, de regulă, în alcătuirea unor litere, deci s-ar putea spune că au un caracter particular, însă pot să rezide și într-o caracteristică generală. “Idiotismele grafice privesc și caracteristicile generale, ba chiar și pe cale pe care le-am socotit extragrafice.””.

“Acestor idiotisme grafice li se va conferi cea mai mare valoare individualizată datorită valorii maxime de individualizare atinse. Este normal ca o astfel de caracteristică să prezinte și valoare identificatoare, indiferent de faptul ca este rară sau comună.

Principii de determinare a rarității caracteristicilor grafice :

– caracterele generale sunt mai importante decât formă literelor ;

– avem de-a face cu un idiotism atunci când semnul considerat apare constant sau cel puțin cu o frecvență mare ;

– cea mai mare valoare pentru identificare o au idiotismele mai puțin aparențe ;

– idiotismele cele mai ascunse și deci cele mai bune sunt: involuția crosetelor, direcția liniei de bază a cuvintelor, direcția barelor de legare ale minusculelor nazale (ex. m, n) etc.“

“Etapă finală, cea a concluziilor, aduce în atenție obligativitatea respectării unor principii, prezentate subsecvent în formă rezumată :

1. primul pas constă în determinarea dacă scrisul este sincer sau falsificat.

2. dacă scrisul în litigiu este modificat, se determină caracteristicile autentice. Deosebirile dintre scrisul litigiu și cel model de comparație trebuie să fie caracteristice, și nu accidentale, iar cauza deosebirilor trebuie să fie reală, nu imaginară.

3. când deosebirile constatate depășesc cantitativ și calitativ variabilitatea posibilă și admisibila, înseamnă că avem de-a face cu divergente între scrisuri cu autori diferiți;

4. concluzia va trebui întotdeauna bazată pe combinația tuturor caracteristicilor generale și speciale, și nu pe caracteristicile separate, oricât de valoroase ar fi ele;

5. cantitatea și calitatea asemănărilor vor trebui să fie de așa natură încât să excludă o coincidența accidentală;

6. importantă idiotismelor și importantă caracterelor generale, luate unitar, sunt egale;

7. aprecierile examinărilor comparative au caracter subiectiv.”

STUDIU DE CAZ

Rodica Stănoiu(fost ministru al Justiției) vs. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității

În dosarul în care Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) s-a judecat cu fostul ministru al Justiției, Rodica Stănoiu, pentru stabilirea calității de colaborator al Securității, Institutul Național de Expertize Criminalistice (INEC) s-a propuntat prin expertiză grafologica asupra scrisului Rodicai Stănoiu, considerând că acesta este identic cu cel al turnătoarei Sanda.

Curtea de Apel Oradea, instanță pe rolul căreia s-a aflat dosarul, a dispus în octombrie 2009 la INEC efectuarea unei expertize, solicitând compararea notelor semnate cu numele conspirativ “Sanda” cu declarația de avere a Rodicai Stănoiu de la Senat, din 2006, și cu o serie de înscrisuri de la Direcția de Pașapoarte, ce poartă semnătura fostului ministru. Concluzia la care au ajuns cei trei experți ai INEC a fost că scriptele de comparație au același autor.

Amintim că această este a două expertiză dispusă de instanță, prima fiind deturnată de Stănoiu în 2009, când a susținut în față instanței că în urmă unui accident la mână dreaptă, scrisul ei a ajuns să semene cu cel al turnătoarei Sanda. Folosindu-se de acest tertip a indicat instanței documentele după care dorește să fie analizate mostrele de scris iar expertiză ÎNEC de atunci nu a găsit vreo similaritate între cele două grafii.

Epopeea ultimei expertizei la ÎNEC a debutat cu o plângere penală formulată de CNSAS la Parchetul General, împotrivă Senatului României, a secretarului general al Senatului, Ioan Moraru, și a Rodicai Stănoiu. Mărul discordiei a fost chiar declarația de avere a fostul ministru. Curtea de Apel Oradea a cerut Senatului să trimită declarația de avere pentru a putea fi inclusă în dosarul de expertiză al ÎNEC.

Senatul a trimis, pe rând: o copie conformă cu originalul și apoi declarația în original, care însă nu mai era conformă cu copia trimisă inițial, sub explicația că Rodica Stănoiu ar fi depus pe 19.01.2006 două declarații de avere cu conținut identic. CNSAS a semnalat Parchetului faptul că cele două declarații conțin “doua tipuri de scris și două tipuri de semnatura”. Procurorul de caz, Cătălin Ceort, a dat NUP pe linie în acest dosar. Soluția a fost infirmată de procurorul ierarhic superior, astfel secretarul general Ion Moraru și Rodica Stănoiu fiind în continuare cercetați penal.

După ce a dat soluția de NUP, procurorul Cătălin Ceort a cerut detașarea pe post de director general la ÎNEC. Astfel în noiembrie 2011 ministerul Justiției, Cătălin Predoiu, a semnat detașarea în virtutea “pregatirii profesionale” domnului procuror, chiar dacă expertiză lui Ceort în domeniul expertizelor s-a dovedit a fi una precară, fapt stabilit chiar de procurorul ierarhic superior în dosarul cu Senatul și Stănoiu.

În altă ordine de idei, conform legii “directorul și directorul adjunct ai institutului sunt numiți prin ordin al ministrului Justiției și libertăților cetățenești dintre experții cu grad profesional maxim și cu studii juridice care funcționează în cadrul institutului”. Nu a fost și cazul procurorului Ceort, care nu a lucrat în cadrul INEC, ci în cadrul Parchetului General.

CONCLUZII

Comunicarea dintre oameni se realizează pe cale verbală, prin mijloace sonore, cât și prin intermediul scrisului. Comunicarea constă prin reprezentarea sunetelor dintr-o limbă prin semne grafice. Din analiza acestei lucrări putem afirma că scrisul este un gest spontan și instinctiv, a cărui indentitate nu se pierde în timp.

În vederea unei juste înțelegeri a întinderii sferei de probleme și a limitelor acestuia în lucrarea de față, am încercat să dau câteva explicații referitoare la termenii mai sus enumerați cu accent pe diferența dintre expertiza grafică și grafologie.

Pentru a diferenția cele două aspect arătate mai sus cei îndrituiți să efectueze constatări tehnico-științifice, sunt specialiștii și tehnicienii criminaliști care funcționează în cadrul instituției organului de urmărire penală.

Grafologia a suferit într-un timp scurt o mare evoluție transformându-se într-o disciplină cu baze științifice demonstrate.

“Grafologia este știință/artă analizării personalității umane, în funcție de trăsăturile scrisului de mână a individului, asociind unor particularități ale scrisului de mână anumite trăsături de personalitate. Iar analiză scrisului de mână reprezintă poate unul dintre cele mai eficiente țeste de personalitate. “

Scrisul de mână diferă de la persoană la persoană. Când ne referim la scrisul de mână, trebuie să știm că acesta este un act involuntar, inconștient. “În momentul în care scrii, nu te gândești la cum creionezi literele, ci te gândești la ce anume scrii, mână mișcându-se aproape singură. Desigur, nu putem afirma că este un reflex pe care îl dobândim de la naștere, ci se dezvoltă și începe a intră în inconștient odată cu începerea școlii. Din mișcarea fină a mușchilor, coordonată de acest inconștient și rezultată cu scrisul de pe foaie, se pot cîți multe trăsături de personalitate, emoțiile din momentul respectiv, trăsături intelectuale și așa mai departe”.

Acele persoane care vor să cunoască oamenii, căutând să sesizeze structura unei personalități recurg deseori la studiul caracterului. Realizarea identificării persoanei are în vedere în primul rând expertiza criminalistică a scrisului de mână care comportă o activitate ce trebuie realizată de specialiști. .

Deși scrisul se poate modifică ușor în funcție de circumstanțe și de starea noastră afectivă, este aproape imposibil să ne inducă în eroare așa cum se întâmplă în cazul gesturilor. Scrisul ne poate dezvălui aspecte extrem de relevante atât despre starea de spirit în care eram în momentul în care am așternut cuvintele pe hârtie, cât și despre personalitate.

În final, prin a relata că din întreg studiul pe care l-am realizat, considerat că fiind un complex de mișcări și desprinderi grafice, expertiza criminalistică a scrisului are că obiect de examinare scrisul de mână, scrisul fiind individual și relativ stabil, precum și a semnăturii, fapt care permite identificarea autorului prin compararea scrisului încriminat, cu probele de scris care aparțin în mod cert persoanei bănuite.

Consider că mecanismul de predare-învățare-aplicare a cunoștințelor din domeniul expertizelor ar trebui implementat ca și materie de sine stătătoare în facultațile de drept din România, cât mai curând posibil.

Bibliografie selectivă:

Aioanitoaie, C-tin., s.a., – Tratat de tactica de criminalistica, Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 1992

Athanasiu Andrei – Scris si personalitate, colectia “Psyche”, Ed.Stiintifica, Bucuresti, 1970

Athanasiu Andrei, – Tratat de grafologie. Cunoasterea personalitatii prin scris, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996

Berciu-Draghicescu, Adina – Arhivistica si documentaristica: Istoria cartii si a bibliotecii, Universitatea Bucuresti, 2002

Boia, Aurel – Scrisul orbilor – contributii de expertiza grafica, 1943

Ciopraga Aurel – Criminalistica , Editura Gama, Iasi , 1996

Dumitru Sandu – Falsul in acte, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1977

Fratila Adrian Gheorghe Pasescu, – Expertiza criminalistica a semnaturii, Ed.National, Bucuresti, 1997

Fratila Adrian, Vasilescu Andreea Dana – Concluzia raportului de expertiza criminalistica, colectia „Biblioteca Juridica” a Ed. Continent XXI, Bucuresti, 2001

Fratila, A. – Scrisul, Oglinda Personalitatii, Editura Colosseum, Bucuresti, 1995

Ion Mircea – Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001

Ionescu Lucian – Expertiza criminalistica a scrisului, Ed. Junimea, Iasi, 1973

Ionescu Lucian, Dumitru Sandu – Identificarea criminalistica, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1990

Mihuleac Emil – Expertiza judiciara, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971

Simionescu Dan, Gh. Buluta – Pagini din istoria cartii romanesti, Bucuresti, Editura Ion Creanga, 1981

Stancu Emilian – Criminalistica, editia a III a, Ed. Actami, Bucuresti, 1999

Suciu, Camil – Criminalistica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

Vaduva Nicolae – Expertiza judiciara, Ed.Universitaria, Craiova, 2001,

Colectiv al Institutului de Criminalistica – Îndrumar obiectiv – de felul cum trebuie efectuata o expertiza grafica

http://www.inec.ro/expertize.php

Revista Romana de Criminalistica nr. 3.2013

Bibliografie selectivă:

Aioanitoaie, C-tin., s.a., – Tratat de tactica de criminalistica, Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 1992

Athanasiu Andrei – Scris si personalitate, colectia “Psyche”, Ed.Stiintifica, Bucuresti, 1970

Athanasiu Andrei, – Tratat de grafologie. Cunoasterea personalitatii prin scris, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996

Berciu-Draghicescu, Adina – Arhivistica si documentaristica: Istoria cartii si a bibliotecii, Universitatea Bucuresti, 2002

Boia, Aurel – Scrisul orbilor – contributii de expertiza grafica, 1943

Ciopraga Aurel – Criminalistica , Editura Gama, Iasi , 1996

Dumitru Sandu – Falsul in acte, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1977

Fratila Adrian Gheorghe Pasescu, – Expertiza criminalistica a semnaturii, Ed.National, Bucuresti, 1997

Fratila Adrian, Vasilescu Andreea Dana – Concluzia raportului de expertiza criminalistica, colectia „Biblioteca Juridica” a Ed. Continent XXI, Bucuresti, 2001

Fratila, A. – Scrisul, Oglinda Personalitatii, Editura Colosseum, Bucuresti, 1995

Ion Mircea – Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001

Ionescu Lucian – Expertiza criminalistica a scrisului, Ed. Junimea, Iasi, 1973

Ionescu Lucian, Dumitru Sandu – Identificarea criminalistica, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1990

Mihuleac Emil – Expertiza judiciara, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971

Simionescu Dan, Gh. Buluta – Pagini din istoria cartii romanesti, Bucuresti, Editura Ion Creanga, 1981

Stancu Emilian – Criminalistica, editia a III a, Ed. Actami, Bucuresti, 1999

Suciu, Camil – Criminalistica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972

Vaduva Nicolae – Expertiza judiciara, Ed.Universitaria, Craiova, 2001,

Colectiv al Institutului de Criminalistica – Îndrumar obiectiv – de felul cum trebuie efectuata o expertiza grafica

http://www.inec.ro/expertize.php

Revista Romana de Criminalistica nr. 3.2013