Expertiza Balistico Judiciară

NIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

LECTOR UNIV. DR.GRIGORE LABO

ABSOLVENT:

MOCA DAN-ALEXANRU

Cluj-Napoca

-2016-

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

Programul de studii: DREPT

EXPERTIZA BALISTICO-JUDICIARĂ

– LUCRARE DE LICENȚĂ –

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

LECTOR UNIV. DR.GRIGORE LABO

ABSOLVENT:

MOCA DAN-ALEXANRU

Cluj-Napoca

-2016-

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 : NOȚIUNI GENERALE DESPRE ARMELE DE FOC

Scurt istoric al armelor de foc

Clasificarea armelor

Părțile componente ale unei arme de foc

Muniția

CAPITOLUL 2 : NOȚIUNI DE BALISTICĂ

Importanța balisticii judiciare

Balistica interioară

Balistica exterioară

CAPITOLUL 3 : URMELE FORMATE PRIN ÎMPUȘCARE

Urmele principale

Expertiza urmelor principale

Urmele secundare

Expertiza urmelor secundare

CAPITOLUL 4 : ELEMENTELE TEHNICO-ȘTIINȚIFICE ALE TRAGERII

Identificarea unei arme de foc

Stabilirea stării de funcționare a armei

Stabilirea direcției, a distanței și a locului de tragere

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față cu numele Expertiza Balistico-judiciară își propune să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în legătură balistica judiciară, armele de foc, urmele lăsate de acestea și unele elemente de tactică și tehnică criminalistică.

Primul capitol definește noțiuni generale despre armele de foc, dorind să facă o scurtă introducere în

Lucrarea de față se închie cu prezentarea concluziilor personale referitoare la acest subiect, care are o importanță majoră în domeniul criminalisticii.

CAPITOLUL 1 : NOȚIUNI GENERALE DESPRE ARMELE DE FOC

SECȚIUNEA 1.1 : Scurt istoric al armelor de foc

Conceptul general de armă de foc este definit ca fiind orice dispozitiv care are destinația de a expulza unul sau mai multe proiectile, substanțe explozive, aprinse sau incendiare, luminoase, sau amestecuri incendiare sau împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, către o țintă oarecare.

Armele de foc au început să fie folosite odată cu descoperirea amestecurilor explozive. Chinezii au descoperit acest amestec format din salpetru și praf de cărbune în jurul anului 1405, acesta fiind folosit de ei la focurile de artificii. Arabii au închis acest amestec într-o țeavă de fier, creând primele guri de foc, pe care le-au numit „arme tunătoare”. În secolul XIV, europenii au făcut cunoștiință cu acest tip de armă prin intermediul spaniolilor, în timpul cetății arabe Algesiras. Un element important în dezvoltarea armelor de foc a fost perfecționarea sistemului de aprindere și declanșare.

Primele arme portabile au fost bombardele de mână care erau alcătuite dintr-un tub sau mai multe tuburi unite la capete. Primul tip de armă cu sistem mecanic a fost archebuza, folosită în secolele XIV – XV, asemănătoare cu puștile de vânătoare cu alice, mai târziu aceasta fiind înlocuită cu muscheta. Abia spre sfârșitul secolului XV germanii realizează arma cu țeavă ghintuită. În jurul anului 1603, apare în Franța pușca, aceasta se încărca pe țeavă, având o plăcuță de silex, și trăgea un foc la două minute . Țările cu o puternică industrie metalurgică devin mari producătoare de armament. La începutul secolului XIX, un artificier englez inventează amorsa cu fulminat de mercur, care va revoluționa dezvoltarea armelor de foc.

Pe la mijlocul secolului XIX, pentru ca mici grupuri de albi să lupte mai eficient împotriva indienilor nativi superiori numeric a fost inventată prima carabină cu repetițe.

SECȚIUNEA 1.2 : Clasificarea armelor

• Potrivit reglementării aduse de Legea nr.295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, armele se clasifică astfel :

A. După destinație :

arme militare – arme destinate uzului militar;

arme de apărare și pază – arme de foc scurte, destinate să asigure apărarea vieții persoanelor fizice, precum și a bunurilor persoanelor fizice și juridice.

arme de tir – arme destinate tirului sportiv;

arme utilitare – arme și dispozitive neletale, care nu folosesc muniții, care arunca proiectile neletale și care sunt destinate a fi folosite în scop recreativ și în cadrul competițiilor sportive; în această categorie sunt incluse și arcurile;

arme de airsoft – replici după arme și dispozitive reale, cu mecanism electric sau mecanic sau pe baza de gaz neiritant, care nu folosesc muniții și aruncă proiectile nemetalice;

arme de tip paintball – dispozitive neletale cu mecanism de bază pe gaz sau mecanic, care aruncă proiectile sferice nemetalice umplute cu vopsea;

arme de vânatoare – arme destinate practicării vânatorii, cu una sau mai multe țevi care folosesc muniție cu glonț sau alice;

arme de asomare – arme ultilitare, folosite la imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un șoc mecanic;

arme cu tranchilizante – arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea

unor substanțe tranchilizante;

arme cu destinație industrială – arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop

industrial de uz civil și care au aparența unei arme de foc automate;

arme de autoapărare – arme neletale scurte, special confecționate pentru a împrăștia gaze

nocive, iritante, de neutralizare și proiectile de cauciuc, în scop de autoapărare;

arme de panoplie – arme de foc care au devenit nefuncționale ca urmare a dezactivării lor

sau datorită gradului avansat de deteriorare;

arme de colecție – arme destinate pentru a fi piese de muzeu, care constituie rarități sau

care au valoare istorică, științifică sau artistică;

arme de recuzită – arme special confecționate, inofensive care sunt folosite in activități ale instituțiilor specializate în domeniul artistic;

B. După modul de funcționare :

arme neautomate – arme fără încărcător, care sunt caracterizate de faptul că după fiecare

foc tras reîncărcarea se face manual;

arme semiautomate – armele care se reîncarcă după fiecare cartuș tras cu ajutorul energiei

gazelor ce expulzează proiectilul sau reculului, care acționează asupra unui resort pentru reintroducerea unui cartuș nou neexplodat din încărcător în camera de explozie; pot trage doar un singur la fiecare tragere, fiind necesară o nouă apăsare pe trăgaci pentru urmatoarea tragere;

arme automate – armele care folosesc presiunea gazelor ca și cele semiautomate, dar care

se încarcă automat dupa fiecare cartuș, și la care ciclul de funcționare este complet, atâta timp cât trăgaciul este apăsat în același timp producându-se și percutarea muniției; aceste arme pot trage un număr variabil de focuri în funcție de cadența proprie a armei si capacitatea încărcătorului;

C. După suprafața canalului țevii :

țeavă lisă – care este specifică armelor de vânătoare și unor arme de tir și semnalizare, de

calibru mic sau care folosesc alice;

țeavă ghintuită – se află în componența majorității armelor de foc moderne, specificul

acesteia fiind succesiunea în secțiune transversală a unor goluri și plinuri, respectiv niste canale care parcurg întreaga lungime a țevii răsucindu-se sub formă de spirală;

țeavă mixtă (lisă și ghintuită) – aceasta este specifică armelor de vânatoare cu două sau

mai multe țevi;

D. După calibru :

calibru mic – până la 6,35 mm;

calibru mediu – între 6,35 mm si 9 mm;

calibru mare – peste 9 mm;

E. După lungimea țevii:

arme cu țeavă lungă 50-80 cm (puștile, carabinele, armele de vânătoare, puștile mitralieră,

armele de tir cu glonț);

arme cu țeavă mijlocie 20-50 cm (pistoalele mitralieră);

arme cu țeavă scurtă 3-20 cm (pistoale, revolvere);

SECȚIUNEA 1.3 : Părțile componente ale unei arme de foc

Elementele componente ale unei arme de foc sunt :

Țeava – reprezintă componenta de bază a unei arme de foc, aceasta fiind confecționată

dintr-un tub de oțel străbătut de un canal având la extremități retezături (gura țevii în partea din față și culată în partea din spate), aceasta servind la dirijarea deplasării glonțului și a imprima acestuia o traiectorie stabilă.

Mecanismul de dare a focului – este mecanic si este destinat executării focului lovitură

cu lovitură sau automat folosind energia potențială înmagazinată de un arc, care după ce este eliberat, propulsează o piesă de lovire (cocoș sau percutor) direct sau indirect spre capsa cartușului. Acest mecanism este compus din trăgaci, pârghia de legătură a trăgaciului cu cocoșul, cocoș, percutor, arcul percutorului, sistemul de asigurare. Majoritatea armelor, sunt prevăzute cu un sistem de asigurare care are rolul de a asigura trasportarea armei și manipularea acesteia în condiții de securitate.

Închizătorul – este alcătuit din două grupe de mecanisme (mecanismul de blocare-

deblocare și sistemul de ghidare și fixare a închizătorului) și are rolul de a asigura a închide cutia mecanismelor în partea superioară și de a asigura introducerea cartușului pe țeavă.

Mecanismul de încărcare (încărcătorul) – este un dispozitiv mecanic care are rolul de a

asigura încărcarea cu cartușe a armei. Acesta poate fi de doua feluri: cu cursor (când alimentarea se face de pe bandă) și cu arc (când alimentarea se face din încărcător ori direct din magazia de cartușe.

Patul – atât patul armei cât și alte dispozitive atașate la acesta au rolul de a ușura

mânuirea armei și de a oferi o mai mare stabilitate în timpul tragerii.

Corpul armei – reprezintă scheletul armei de care se atașează restul componentelor

principale și mecanismele interioare, acesta fiind confecționat de regulă din metal feros protejat coroziv.

Aparatele de ochire – acestea servesc la executarea ochirii pe timpul tragerii asupra țintei

la diferite distanțe. Acestea pot fi: aparate de ochire mecanice (înălțător, linie de miră și cătare), aparate de ochire optice (luneta) și aparate de ochire cu grile și corectoare.

Accesoriile – sunt piese, ustensile care se folosesc la montarea, demontarea, curățarea și

buna întreținere a armei. Acestea pot consta în: vergea, perie, penar, bidonaș, bulon, dorm etc.

SECȚIUNEA 1.4 : Muniția

Munițiile armelor de foc denumite și cartușe reprezintă un ansablu de mai multe componente și acestea se deosebesc între ele în funcție de canalul țevii armelor cărora le sunt destinate, după calibrul acestora sau dupa destinația specifică a armei.

În funcție de caracteristicile de construcție ale țevii armei, cartușele se clasifică astfel:

Cartușele armelor cu țeavă ghintuită.

Acestea sunt diferite ca formă,calibru și ca volum (cantitatea de pulbere conținută). Părțile componente principale ale cartușelor cu țeavă ghintuită sunt:

Proiectilul – are rolul de a închide cartușul și este format din metal și din alte

componente în funcție de destinația dată de fabricant. După acest criteriu există proiectile obișnuite și proiectile cu destinație specială (proiectile: perforante, trasoare, explozive și incendiare).

Tubul – este un tub metalic de diferite mărimi în funție de calibru cu formă cilindrică și

uneori îngustată ca diametru în partea superioară, confecționat din alamă sau oțel care servește pentru asamblarea tuturor părților cartușului, pentru obturarea gazelor rezultate din aprinderea pulberii pe timpul tragerii și ferește încărcătura de agenții exteriori. Baza tubului, numită și rozetă, prezintă un șanț care delimitează rozeta de restul tubului și ajută gheara extractoare la scoaterea tubului din camera cartușului, agățându-se de acest șanț.

Pulberea – tubul este umplut în interior cu pulbere explozivă denumită și praf de pușcă,

iar la baza acestuia este fixată capsa care va detona pulberea. Pulberea este un amestec de substanțe, care prin aprindere, produc o presiune foarte mare datorită gazelor care le rezultă aprinderea, asigurând viteza și forța de pătrundere a proiectilului care este dirijat spre gura țevii. În alcătuirea pulberii intră piroxilina și nitroglicerina coloidală, în amestec cu alți compuși de importanță secundară.

Capsa – este formată dintr-un căpăcel metalic de alamă care conține explozivul de inițiere

(substanță care se aprinde foarte ușor la lovirea capsei de către capul acului percutor, aceasta fiind de regulă fulminat de mercur sau stibiatul de plumb)

Fig. 1 – Părțile componentel ale cartușului pentru arma cu țeavă ghintuită

Cartușele armelor cu țeavă lisă.

Cartușele armelor cu țeavă ghintuită sunt diferite față de cele menționate mai sus deoarece prezintă anumite distincții ale părților componente. Parțile componente sunt:

Proiectilul – care poate fii unic (bilă, tip „breneke”) sau multiplu, acesta din urma având o încărcătură de sfere de plumb (alice – daca au diametrul sub 5,5 mm, mitralii – daca au diametrul mai mare de 5,5 mm)

Tubul – are forma cilindrică și este confecționat din plastic sau carton presat, dar rozeta

acestuia este întotdeauna metalică.

Pulberea – în general este utilizat praful de pușcă (sau pulberea neagră), cu fum.

Bura – este alcătuită din pâslă, câteodată hârtie sau cârpe (în cazul reutilizării tubului),

care are destinația de a separa pulberea de proiectilele multiple. Unele cartușe moderne au în partea superioară un „păhărel” de plastic ce conține alicele, acesta are rol de a separa alicele de pulbere.

Rondela – are rolul de a închide gura tubului, fiind confecționată din carton presat la

cartușele mai vechi. La cartușele moderne pentru a închide gura tubului se presează marginile superioare ale „păhărelului” de plastic ce conțin alicele, spre interior.

Fig. 2 – Părțile componente ale cartușului pentru arma cu țeavă lisă

CAPITOLUL 2 : NOȚIUNEA DE BALISTICĂ JUDICIARĂ

SECȚIUNEA 2.1 : Importanța balisticii judiciare

Balistica judiciară reprezintă o ramură a tehnicii criminalistice, care se ocupă cu studiul contrucției și funcționării armelor de foc, fenomenelor legate de tragere și altor fenomene determinate de aceasta, în vederea rezolvării problemelor ridicate de urmărirea penală.

Armele de foc,au fost creeate cu un singur scop,acela de a ucide sau de a provoca răni,sau stări de disconfort. Orice arma care este categorisită ca fiind neletală poate fii transformată într-o armă letală prin modificarea armei sau a munitiei, sau ea poate deveni letală în anumite împrejurări.

Științele criminalistice au un rol determinant în procesul de identificare și analizare a mijloacelor de probă.

Expertiza criminalistică balistică, este un gen de expertiză individualizat și bine definit, prin care expertul este solicitat sa raspundă unor obiective specifice, care sunt legate de urmele produse de o armă de foc sau cu aer comprimat, dar și în cazul folosirii altor arme, cum ar fii arcuri cu sageți, arbalete, sulițe, harpoane, pistoalele de împușcat cuie, pistoalele de nituit, pistoalele lansatoare de rachete, tuburi lasatoare de artificii etc.

Expertiza are ca obiect,identificarea armei de foc, dupa urmele create pe tub și glonț, precum și elucidarea împrejurărilor infracțiunilor comise cu arma de foc.

Obiectele examinate de expert în cadrul acestui gen de expertiză sunt armele de foc industrial sau artizanale, munitia, tuburile descoperite la fata locului, gloanțele sau alicele extrase din victime, diferite material de inițiere, de obiecte de îmbrăcăminte purtate de victimă sau de faptuitor, obiectele care glonțul a ricoșat sau s-a oprit. Expertiza criminalistică a armelor de foc urmarește să stabilească starea de funcționare a acestora și a muniției, unghiul, direcția și distanța de tragere, timpul de când sa tras, urmele de pătrundere și ieșire a proiectilelor și a identifice armele de foc după urmele rămase pe proiectile și tuburi.

Balistica judiciară face parte din balistica generală. Balistica generală se ocupă cu studiul mișcării unui corp aruncat sub un anumit unghi față de orizontală, mișcare care este determinată de impulsul inițial, de atracția gravitațională și influențată de rezistența mediului. Cuvântul „balistică” provine din limba franceză „balistique”.

Balistica generală este împărțită în două ramuri:

Balistica interioară

Balistica exterioară

SECȚIUNEA 2.2 : Balistica interioară

Balistica interioară este știința care studiază fenomenele ce se petrec cu glonțul în interiorul țevii, sub acțiunea gazelor rezultate din arderea pulberii, mai pe scurt, transformarea energiei chimice a pulberii în energie cinetică, care servește la propulsarea proiectilului. Aceste fenomene sunt: pirostatica și pirodinamica.

Pirostatica: studiază arderea pulberii într-un volum constant.

Pirodinamica: studiază arderea pulberii într-un volum variabil, respectiv în țeavă, după ce glonțul a părăsit tubul cartușului și a început să se miște și până la ieșirea lui din gura de foc (de pe țeavă).

Arderea pulberii cuprinde trei faze :

Aprinderea

Inflamarea

Aprinderea propriu-zisă

1. Aprinderea se produce ca urmare a acțiunii percutorului asupra capsei cartușului, aceasta fiind strivită pe nicovala cartușului, produce o flacăra care patrunde prin orificiile de la fundul cartușului la încărcătura de azvârlire si care mai apoi produce aprinderea acesteia.

Pentru aprinderea grăuntelui de pulbere este nevoie de o anumită temperatură (temperatură de aprindere) care este cuprinsă între 100o și 300oC.

Pulberea cu fum se aprinde mai repede decât pulberea fără fum, de aceea încărcarea cartușelor necesită adăugarea unei cantități mici de pulbere cu fum la încărcătura de azvârlire, care face mai ușoră aprinderea ei.

2. Inflamarea pulberii constă în răspândirea procesului de aprindere pe toată suprafața a unui element de pulbere. Viteza cu care se propagă flacăra pe suprafața elementului de pulbere se numește viteză de inflamare. Aceasta diferă de la un tip de pulbere la altul.

Tabelul nr.1 – Viteze de inflamare și de ardere

3. Arderea propriu-zisă constă în răspândirea procesului de aprindere în interiorul elementului de pulbere.

Elementele de pulbere se vor inflama la intervale de timp diferite și o parte din ele vor arde cu întârziere dacă, arderea propriu-zisă nu se produce instantaneu. La fel și presiunea necesară deplasării glonțului se va produce tot cu întârziere, durata tragerii crescând și producându-se așa zisul fenomen al focului întârziat.

Viteza de ardere a pulberii este măsurată prin grosimea stratului de pulbere, care arde într-o anumită unitate de timp. Aceasta este direct proporțională cu presiunea exterioară. Viteza de ardere a pulberii este influențată de: umiditatea pulberii, natura pulberii, compoziția pulberii, temperatura pulberii, densitatea elementului de pulbere, temperature pulberii și presiunea mediului înconjurător.

Prin arderea pulberii în interiorul tubului se produce o temperature foarte ridicată 2400o – 2500oC, gaze care datorită acestor temperature mari se dilate și ajung să ocupe un volum de aproape 10 ori mai mare de cât volumul încărcăturii de pulbere inițiale și o presiune foarte mare care acționeaza asupra glonțului deplasându-l pe canalul țevii.

Fenomenul tragerii reprezintă procesul prin glonțul pleacă din canalul țevii, ca urmare a presiunii gazelor create prin arderea pulberii. Tragerea se produce într-un timp foarte scurt, 0.06 – 0.001 secunde.

Trăgătorul apasă pe trăgaci după ce a executat ochirea corect, pragul profilat al trăgaciului eliberează cocoșul, care sub acțiunea arcului propriu lovește percutorul. Datorită lovirii capsei cartușului de către vârful percutorului se produce inflamarea amestecului de fulminat de mercur al capsei, formând o flacără care pătrunde prin orificiile aflate în fundul tubului cartușului către încărcătura de azvârlire, rezultând aprinderea acesteia.

Datorită cantității mari de gaze puternice rezultate în urma aprinderii încărcăturii de azvârlire, se crează o presiune care acționează în toate direcțiile.

Direcțiile în care acționează presiunea sunt:

înainte: datorită presiunii exercitate asupra glonțului, acesta începe să se miște accelerat

către capătul țevii, fiind obligat să intre forțat cu camașa în ghinturi, oferindu-i astfel o mișcare de rotire, aceasta fiind foarte importantă, întrucât aceasta oferă glonțului stabilitate în drumul său după ieșirea din canalul țevii și mai mare ușurință la străpungerea aerului, asigurându-se astfel o precizie mare a tragerii.

lateral: presiunea exercitată asupra pereților tubului cartușului sprijinit pe camera

cartușului, camera care prin contrucția ei, opune la rândul ei rezistență.

înapoi: presiunea exercitată asupra fundului tubului cartușului sprijinit de capul

închizătorului, îi opune de asemenea rezistență.

Fig. 5 – Acțiunea gazelor în tubul cartușului (înainte, lateral și înapoi)

Pentru ca glonțul să pătrundă complet în ghinturi este nevoie de o anumită presiune de gaze, care se numește, presiune maxima.

Presiunea gazelor în momentul ieșirii glonțului din gura țevii se numește presiunea de la gura țevii.

În timpul tragerii putem deosebim patru perioade consecutive (perioadele tragerii):

Perioada inițială (preliminară) a arderii pulberii într-un volum constant care durează

de la momentul aprinderii încărcăturii de azvârlire, până la momentul forțării glonțului în ghinturile țevii. În această situație, oresiuea gazelor este denume denumită și presiune de forțare, având o valoare de 250-500 kgf/cm2.

Perioada întâi sau principală a arderii pulberii într-un volum care se modifică în

scurt timp, aceasta decurge din momentul obținerii presiunii de forțare și se termină la arderea completă a încărcăturii de azvârlire. În această perioadă presiunea gazelor atinge o valoare maximă, 2500-3000 kgf/cm2.

Perioada a doua a destinderii (dilatării calorice) a aceleași cantități de gaze puternic

comprimate și încălzite, care durează de la momentul arderii în totalitate a încărcăturii de azvârlire și până la ieșirea glonțului pe țeavă. La sfârșitul acestei perioade presiunea gazelor este de 600-200 kgf/cm2. Chiar dacă presiunea gazelor scade în continuare, viteza glonțului crește datorită dilatării calorice a gazelor și datorită ghinturilor formate pe cămașa glonțului. La armele cu țeavă scurtă perioada a doua poate să lipsească, deoarece odată cu ieșirea glonțului din canalul țevii arderea gazelor este terminată.

Perioada a treia sau perioada acțiunii posterioare a gazelor asupra glonțului după

plecarea acestuia din țeavă, durează până în momentul terminării acestei acțiuni asupra glonțului.

Gazele din cauza destinderii bruște și a contactului cu atmosfera, produc un efect sonor (bubuitură) și un efect luminos (flacară).

a – începutul mișcării glonțului; I (a-b) – perioada întâi; II (b-c) – perioada a doua; III (c-d) –perioada a treia; b – presiunea gazelor la sfârșitul perioadei întâi; c – presiunea gazelor la sfârșitul perioadei a doua; d – presiunea gazelor la sfârșitul perioadei a treia.

Fig. 6 – Perioadele fenomenului tragerii, curba presiunii gazelor asupra părții dinapoi a glonțului și viteza glonțului în țeavă

Rateul este acel fenomen care are loc atunci când capsa a fost percutată dar fulminatul de mercur sau substanța percutantă, nu s-a aprins, din această cauză glonțul nu este azvârlit din țeavă.

Focul întârziat, este fenomenul care se produce atunci când glonțul pleacă din canalul țevii, cu o ușoară întârziere după dezarmarea percutorului, datorându-se întârzierii procesului de ardere a încărcăturii de azvârlire. Pentru evitarea deteriorării armei și accidentării trăgătorului, în acest caz închizătorul armei nu este indicat a fii deschis imediat pentru extragerea cartușului, deoarece încărcătura de azvârlire se poate aprinde în timpul deschiderii închizătorului.

Viteza inițială a glonțului, este viteza pe care glonțul o are în momentul ieșirii din canalul țevii. Aceasta influențează bataia (distanța la care ajunge glonțul), durata de traiectorie a glonțului pană la țintă, curbura traiectoriei și puterea de pătrundere a glonțului. În schimb viteza inițială a glonțului depinde de anumiti factori cum sunt: lungimea țevii, cantitatea încărcăturii de azvârlire, greutatea glonțului și temperatura încărcăturii de azvârlire.

Lungimea țevii armei, până la anumite limite, influențează viteza glonțului, cu cât țeava este mai lungă cu atât mai mult timp va acționa presiunea gazelor asupra glonțului rezultând o viteză inițială mai mare a acestuia.

Variația cantității încărcăturii de azvârlire influențează cantitatea de gaze și presiunea acestora în canalul țevii, prin urmare și viteza inițială a glonțului.

Cu cât greutatea glonțului este mai mică cu atât viteza inițială a glonțului este mai mare.

Atunci când temperatura încărcăturii de azvârlire crește, se marește viteza cu care pulberea arde, prin care rezultă o creștere a presiunii gazelor și prin urmare a vitezei inițiale a glonțului.

Reculul armei este mișcarea armei în sens opus mișcării glonțului, datorită presiunii mari a gazelor rezultate în urma arderii pulberii de azvârlire în momentu tragerii focului. Reculul se manifestă în două faze:

prima fază este atunci când glonțul începe sa se miște înainte, datorită presiunii gazelor

a doua fază este atunci când glonțul părăsește gura țevii, iar reculul atinge valoarea

maximă.

Acțiunea reculului este caracterizată prin energie și viteză.

Energia reculului se calculează cu ajutorul formulei , în care:

q – greutatea glonțului în kilograme;

B – coeficientul acțiunii gazelor;

W – greutatea încărcăturii de azvârlire;

V0 – viteza inițială a glonțului;

g – greutatea glonțului;

Q – greutatea armei în kilograme;

În cazul armamentului neautomat toată forța de recul se transmite în umărul trăgătorului.

În cazul armamentului automat, o parte din puterea acestuia este folosită pentru punerea în mișcare a părților mobile și pentru efectuarea reîncărcării.

Viteza reculului unei arme este aproximativ de atâtea ori mai mică decât viteza inițială a glonțului, de câte ori este mai ușor glonțul ca arma respectivă.

Unghiul de zvâcnire este acel unghiul format între poziția țevii armei după ce s-a terminat ochirea și poziția pe care aceasta o capătă în momentul plecării glonțului din țeavă.

Vibrația țevii are loc în timpul tragerii, partea țevii putând să se deplaseze la stânga sau la dreapta sau în sus și în jos față de poziția inițială. Deplasările pot fii mai mare dacă reazemul nu se folosește corect.

Acest unghi poate fii de doua feluri, negativ sau pozitiv. Unghiul este negativ atunci când axul țevii se deplasează în jos față de poziția inițială. Unghiul este pozitiv atunci când axul țevii se deplasează în sus față de poziția inițială.

Rezistența țevii reprezintă capacitatea pereților țevii de a rezista la o anumită presiune a gazelor ce se formează în interiorul acesteia. Deoarece presiunea gazelor care se produc în urma arderii pulberii nu este uniformă pe lungimea canalului țevii, pereții țevii sunt de grosimi diferite la capete, la culată pereții fiind mai groși, iar în partea din față către gura țevii sunt mai subțiri. În general aceste țevi au o formă tronconică.

Fenomenul de umflare a țevii are loc atunci când presiunea gazelor din țeavă trece peste limita de rezistență la presiune a țevii. În cel mai rău caz țeava armei poate exploda.

Acest fenomen mai poate fi datorat corpurilor străine care rămân pe canalul țevii cum ar fii firele de nisip, de cîlți sau cârpe). Glonțul întâlnindu-se pe canalul țevii cu aceste corpuri, își micșorează brusc viteza acest, făcând ca, gazele care urmează glonțul să fie respinse înapoi și să se întâlnească cu restul gazelor care merg în sensul opus, rezultând într-o creștere instantanee a presiunii ceea ce duce la umflarea țevii, iar în unele cazuri chiar la explozia acesteia.

Fig. 7 – Fenomenul umflării țevii

Uzura țevii este acel fenomen care duce la lărgirea spațiului țevii și modificarea suprafeței acesteia, cauzând creșterea probabilității gazelor de a trece printre glonț și peretele țevii, și prin urmare micșorarea vitezei glonțului și mărirea suprafaței de împrăștiere a gloanțelor.

Factorii care ajută la producerea acestui fenomen sunt de trei feluri: mecanici, chimici și termici.

Factorii cu caracter mecanic îi reprezintă frecarea glonțului în ghinturi datorită unori obiecte străine pe canalul țevii și curățarea incorectă a acesteia.

Factorii cu caracter chimic se datorează zgurei care se depune pe pereții țevii și care are o mare influență asupra uzurii țevii. Zgura este alcătuită din substanțe solubile și insolubile. Substanțele solubile sunt sărurile care se formează în urma exploziei încărcăturii capsei, iar cele insolubile sunt cenușa care este rezultată în urma arderii pulberii și tombacul care se formează din depunerea resturilor cămășii gloanțelor. Tombacul este un aliaj alcătuit din cupru și zinc.

Vivacitatea țevii reprezintă capacitatea țevii de a rezista la tragerea un anumit număr de cartușe, fără ca aceasta să își schimbe calitățile. Dacă acest număr limtă de cartușe este depașit, atunci țeava se uzează și apar anumite defecte în ceea ce privește caracteristicile de luptă ale armei cum ar fi: micșorarea vitezei inițiale a glonțului, mărirea gradului de împrăștiere a gloanțelor și instabilitatea acestora pe traiectorie. Pentru a menține vivacitatea țevii este necesară întreținerea corectă și la timp a armei, precum și respectarea regimului de tragere care este dat de numărul maxim de cartușe care pot fi trase cu o armă într-un anumit interval de timp fără să cauzeze armei defecte în ceea ce privește precizia tragerii.

SECȚIUNEA 2.3 : Balistica exterioară

Balistica exterioară se ocupă cu studiul traiectoriei și comportamentului proiectilului, vizând măsurarea vitezei proiectilului de la ieșirea acestuia din țeavă până la lovirea țintei sau căderea lui pe pământ și studiul traiectoriei descrise de proiectil.

Balistica exterioară cuprinde următoarele elemente:

Traiectoria și elementele ei. Traiectoria este drumul parcurs de către proiectil de la

ieșirea acestuia din țeavă și până la punctul de cădere sau până la țintă, fiind reprezentată printr-o linie curbă descrisă de centrul de greutate al proiectilului. Traiectoria este influențată de mai mulți factori cum sunt: forța gravitațională, rezistența aerului, forța și direcția vântului și de alți factori atmosferici.

Principalele elemente ale traiectoriei sunt:

Originea traiectoriei – punctul de plecare al proiectilului din gura țevii îl reprezintă

centrul retezăturii dinainte a țevii.

Orizontala armei – linia orizontala care trece prin originea traiectoriei, planul care

conține această linie se numește plan orizontal.

Linia de tragere – prelungirea imaginară a axului canalului țevii după terminarea ochirii.

Planul vertical care conține această linie este denumit plan de tragere.

Unghiul de tragere – unghiul format între orizontala armei și linia de tragere.

Linia de aruncare – prelungirea imaginară a axului canalului țevii în momentul plecării

proiectilului din țeavă.

Unghiul de aruncare – unghiul format între orizontala armei și linia de aruncare.

Unghiul de zvâcnire – unghiul format între linia de aruncare și linia de tragere.

Punctul de cădere – punctul de intersecție a orizontalei armei cu traiectoria.

Unghiul de cădere – unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de cădere și

orizontala armei.

Distanța de tragere – distanța de la originea traiectoriei până la punctul de cădere,

măsurată în plan orizontal.

Vârful traiectoriei – punctul cel mai înalt al traiectoriei deasupra orizontalei armei.

Săgeata traiectoriei – depărtarea de la orizontala armei până la vârful traiectoriei.

Ramura urcătoare – partea traiectoriei cuprinsă între vârful traiectoriei și originea

traiectoriei.

Ramura coborâtoare – partea traiectoriei cuprinsă între punctul de cădere și vârful

traiectoriei.

Punctul de incidență – punctul în care traiectoria intersectează suprafața obiectivului.

Unghiul de incidență – unghiul format între tangenta lasuprafața obiectivului și tangenta

la traiectorie în punctul de incidență.

Punctul de ochire – punctul de pe obiectiv sau în afara acestuia asupra căruia se ochește

cu arma.

Linia de ochire – linia care unește ochiul trăgătorului prin mijlocul crestăturii

înălțătorului și prin vârful cătării cu punctul de ochire. Planul vertical care conține această linie este denumit plan de ochire.

Unghiul de ochire – unghiul format între linia de ochire și unghiul de tragere.

Unghiul de teren al obiectivului – unghiul format între linia de teren a obiectivului și

orizontala armei.

Distanța ochită – distanța măsurată pe linia de la punctul de plecare până la intersecția

traiectoriei cu linia de ochire.

Ordonata verticală – înălțimea oricărui punct de pe traiectorie față de orizontala armei.

Ordonata balistică – înălțimea oricărui punct de pe traiectorie față de linia de ochire.

Linia de teren a obiectivului – linia dreaptă care unește baza obiectivului cu originea

traiectoriei.

Fig. 8 – Traiectoria și elementele acesteia

Noțiuni despre derivație și ochire.

Ochirea reprezintă totalitatea operațiunilor efectuaten pentru a îndrepta țeava armamentului în plan vertical și orizontal astfel încât traiectoria glonțului să treacă printr-un punct ales pe obiectiv. Ochirea se face cu ajutorul dispozitivelor de ochire. Aceastea pot fii: mecanice (înălțăror, cătare, tel), optice (lunetă, înălțător optic) sau cu grile și corectoare (la armamentul anti-aerian).

Operațiuniile prin care axul țevii capătă o anumită poziție în plan vertical constituie ochirea în înălțime, iar cele operațiuniile prin care axul capătă o anumită poziție în plan orizontal constituie ochirea în direcție.

După ce tragerea s-a executat, are loc o deviere a glonțului pe planul de tragere în direcția rotirii acestuia (în funcție de sensul ghinturilor țevii), din cauza mișcării de rotație a glonțului, a forței gravitației și a forței de rezistență a aerului asupra glonțului.

Derivația reprezintă abaterea proiectilului din planul de tragere determinată de mișcarea de rotație în jurul axului său.

Linia de miră este acea linie dreaptă care unește vârful cătării cu mijlocul crestăturii înălțătorului. Cu cât țeava armei este mai lungă, cu atât mai mare va fi și linia de miră, iar precizia tragerii mai bună.

Forma traiectoriei și însemnatatea practică a acesteia.

Forma traiectoriei depinde de mărimea unghiului de tragere. Cu cât unghiul de tragere se mărește (până la o anumită limită: 30o-35o) cu atât se vor mării înălțimea traiectoriei și distanța de tragere (bătaia). Dacă unghiul de tragere sare peste această limita, înălțimea traiectoriei continuă să se măreasca, dar distanța de tragere se va micșora.

Unghiul de tragere prin care se obține cea mai mare distanță la care poate ajunge glonțul se numește unghiul distanței maxime.

Traiectoriile care se obțin cu unghiuri mai mici de tragere mai mici decât unghiul distanței maxime se numesc traiectorii razante sau întinse.

Traiectoriile care se obțin cu unghiul de tragere mai mari decât unghiul distanței maxime se numesc traiectorii curbe.

Traiectoriile care sunt obținute cu unghiuri de tragere diferite, dar au aceași distanță de tragere se numesc traiectorii conjugate.

Fig. 7 – Unghiul distanței maxime

Însemnătatea practică a traiectoriei întinse este rezultată din proprietatea acesteia: cu cât traiectoria este mai întinsă cu atât mai mare este întinderea de teren de-a lungul căreia obiectivele pot fi lovite fără a modifica înălțătorul. De asemenea se anihilează în parte efectele negative ale greșelii de înălțător.

Influențele condițiilor tragerii asupra zborului glonțului. Dupa executarea tragerii, glonțul în timpul zborului până la obiectiv, este supus unor influenței unor diferite condiții meteorologice, care pot fi normale sau accidentale.

Condițiile normale de tragere sunt următoarele:

Condițiile meteorologice: – temperatura aerului (+15oC);

– presiunea atmosferică la orizontala armei ( 750mm/Col.Hg);

– lipsa vântului;

– umiditatea relativă a aerului (50%);

Condițiile topografice: – ținta se află la orizontala armei;

– înclinarea laterală a armei lipsește;

Condițiile balistice: – temperatura încărcăturii (+15oC);

– forma glonțului corespunde standardului;

– înălțătorul corespunde datelor din tabel despre unghiul de ochire;

– cătarea este fixată la bătaia normală a armei;

– viteza inițială a glonțului, greutatea acestuia și unghiul de zvâcnire este egal cu datele referitoare la condițiile normale de tragere;

Împrăștierea tragerii. În cazul în care se execută o tragere de către un trăgător cu aceași armă un număr de cartușe din același lot, în același obiectiv, în aceleași condiții de timp și lumină și ochind cu același înălțător în același punct, vom observa că fiecare glonț va avea o traiectorie diferită, formând un snop de traiectorii pe o suprafață mai mică sau mai mare de teren, ori pe panoul receptor. Totalitatea traiectoriilor fiecărui glonț tras ca urmare a împrăștierii se numește snopul traiectoriilor.

Suprafața împrăștierii reprezintă suprafața pe care se dispun punctele de incidență ale gloanțelor prin intersectarea snopului traiectoriilor cu un plan oarecare, fie vertical sau orizontal.

De cele mai multe ori suprafața împrăștierii are formă de elipsă, de unde îi provine si denumirea de elipsa împrăștierii. Pentru ușurarea calculelor, elipsa este înlocuită cu un dreptunghi numit și dreptunghiul de împrăștiere. Traiectoria medie este traiectoria imaginară care trece prin centrul snopului traiectoriilor. Punctul mediu al loviturilor este acel punct în care traiectoria medie intersectează suprafața obiectivului.

Axele împrăștierii sunt acele linii perpendiculare care trec prin centru împrăștierii, cea verticală fiind axa împrăștierii în direcție, iar cea orizontală fiind axa împrăștierii în înălțime.

Cauzele împrăștierii sunt acele elemente care influențează plecarea gonțului din țeavă și drumul acestuia în aer. Cauzele pot fii : obiective sau subiective.

În categoria cauzelor subiective intră variațiile unghiurilor și direcțiilor de tragere cauzate de:

– inconstanța în ochirea orizontală și verticală a armei la fiecare serie de cartușe trase;

– incorectitudinea pozițiilor pentru tragere, așezării armei în umăr, folosirii reazemului și mânuirii trăgaciului la fiecare cartuș tras;

– inconstanța și neuniformitatea menținerii armamentului automat în timpul tragerii;

– vibrațiile neuniforme ale țevii armamentului automat, rezultate în urma mișcării mecanismelor pe timpul încărcării;

În categoria cauzelor obiective intră:

– variațiile de viteză inițială a glonțului, care sunt determinate de armament și muniție;

-variațiile condițiilor atmosferice în care se produce mișcarea gloanțelor;

a – pe plan vertical; b – pe plan orizontal; PM – punctul mediu; cc’ – orizontal; CC’ – transversal; bb’ – vertical; BB’- longitudinal;

Fig. 8 – Snopul traiectoriilor, suprafața de împrăștiere, axele de împrăștiere

CAPITOLUL 3 : URMELE FORMATE PRIN ÎMPUȘCARE

Urmele de împușcare sunt alcătuite din urme principale și urme secundare. Urmele principale abordează urmele spcifice formate de proiectil, iar urmele secundare abordează urmele formate în tragerile de la o anumită distanță.

SECȚIUNEA 3.1 : Urmele principale

În categoria urmelor principale intră : arma găsită la locul faptei, gloanțele, cartușele, tuburile arse, perforările (orificiile de intrare și iesire a gloanțelor), canalele oarbe (urmele de pătrundere) și urmele de suprafață a ricoșeurilor.

Arma găsită la locul faptei.

În cazul în care infracțiunea s-a comis cu o armă de foc, este necesară căutarea armei de foc cu care infracțiunea s-a comis, deoarece aceasta reprezintă unul din principalele mijloace de probă. După ce arma este găsită, aceasta va fi identificată cu ajutorul tuburilor arse și a gloanțelor, se va fixa prin fotografiere, iar după aceea se va întocmi o descriere în procesul-verbal. Prin examinarea preliminară a armei se urmărește accentuarea urmelor de amprentă pe pat, trăgaci și de pe garda trăgaciului, pe țeava sau manșonul închizătorului, în cazul pistoalelor, pe încărcător și cartușele aflate în acesta, precum și a firelor de păr, a petelor de sânge și a particulelor de sol și vopsea. Trebuie să se stabilească neapărat dacă piedica armei a fost pusă sau nu, deoarece în acest fel se poate exclude posibilitatea sinuciderii, și dacă arma are toate componentele, aceste lucruri trebuind specificate în procesul verbal.

Gloanțele.

Aceastea se vor căuta peste tot la locul faptei, pe podea sau înfipte în podea, în pereți și în tavan, în tocul ușii sau geamurilor, în mobilă, în pământ sau pe pământ, în iarbă, în cadavru și în îmbrăcămintea acestuia.

Tuburile arse.

Acestea vor fi examintate pentru a se determina urmele împușcăturii recente. În vederea examinării se vor urmării luciul proaspăt al metalului și mirosul de pulbere nearsă, iar în cazul armelor de vânătoare se va analiza bura, aceasta fiind dovadă a faptului că a fost utilizată o armă de vânătoare. Dacă bura a fost de fabricație proprie, cu ajutoru expertizei grafice se poate identifica persoana care a confecționat-o. Tuburile arse se vor conserva în starea din care au fost ridicate, nu vor fi curățate sau șterse, fiind împachetate separat, specificându-se data și locul găsirii acestora.

Perforările (orificiile de intrare și ieșire a gloanțelor).

Perforările sunt copuse din orificii de intrare și ieșire dacă obiectivul prin care a pătruns este subțire, iar dacă obiectivul este gros perforarea pe lângă orificiile de intrare și ieșire va mai conține și canalul cuprins între cele două orificii. Orficiile de intrare și cele de ieșire se deosebesc între ele prin caracteristici specifice pe baza cărora se va stabili direcția din care a pătruns glonțul și a unghiului sub care acesta a pătruns. La orificiile de intrare se va găsi inelul de frecare, urmă care este formată din produsele de ardere ale pulberii, din particulele de metal ale glonțului și din depunerile de unsoare. Când tracerea este executată de la mare distanță sau dacă proiectilul a pătruns prin mai multe obiecte, acesta își pierde energia cinetică și va crea doar un orificiu de intrare și un canal la capătul căruia se va opri.

Pe corpul uman, orificiul de intrare este apropiat ca diametru față de cel al glonțului, dar poate să varieze ca formă, acesta fiind influențat de anumiți factori: viteza glonțului, unghiul de lovire, distanța de la care s-a tras și tipul țesutului lovit. În cazul perforărilor dintr-un unghiu perpendicular, orificiul de intrare v-a avea o formă rotundă, iar daca unghiul este mai ascuțit, orificiul de intrare v-a avea o formă ovală.

Este posibil ca la trecerea glonțului prin corp, acesta să se fragmenteze sau să sufere deformări, acest fapt rezultând în ruperea țesuturilor și a pielii în alt mod decât cel al unui proiectil intact. Dacă proiectilul pătrunde în stomac, în inimă sau în alte organe care sunt consistente în apă va duce la sfâșierea acestor organe. În aceste cazuri orificiul de ieșire va fi foarte mare, câteodată poate chiar să și lipsească din cauza exploziei organului.

În cazul în care glonțul trece printr-o tăblie de sticlă, proiectilul va crea un orificiu de iesire mai mare decât cel de intrare deoarece acesta împinge înainte așchii din material sticlos. Orificiul de ieșire în acest caz are formă conică. Asemănătoare acestor caracteristici sunt și cele ale orificiului de ieșire într-un os cranian.

Dacă glonțul trece printr-un material lemnos, orificiul de ieșire va avea aceleași caracteristici ca și al orificiului de ieșire. Dacă materialul lemnos este uscat orificiul de ieșire va fi mai mare decât diametrul glonțului, iar dacă materialul lemnos este verde sau umed orificiul de iesire va fi mai mic decât diametrul glonțului.

Într-o scândură subțire si plată, orificiul de ieșire va avea așchieri, iar în cazul unei table de metal, marginile orificiului de ieșire se vor răsfrânge în sensul deplasării glonțului.

Canalele oarbe (urmele de pătrundere).

Acestea prezintă un orificiu de intrare mare și un canal înfundat. Distincția dintre urmele de pătrundere și urmele de perforare este aceea că în cazul urmelor de pătrundere, glonțul rămâne întodeauna în obiectul atins. Orificiile de intrare ale canalelor oarbe prezintă aceleași caracteristici ca și la urmele de perforare.

În funcție de densitatea materialului pătruns, a unghiului de lovire al obstacolului și a forței cinetice este determinată forma orificiilor de intrare. În cazul materialelor cum sunt cărămida, betonul, porțelanul, se vor crea rupturi accentuate și chiar spargerea obiectului, iar în cazul materialelor plastice, lemn, piele prelucrată, metal se vor crea orificii cu diametru apropiat diametrului proiectilului. Dacă materialele sunt elastice orificiul de intrare și canalul se vor observa cu dificultate.

Urmele de ricoșare.

Ricoșeul este o respingere a proiectilului de suprafață a unui obiect, datorită unghiului mic de incidență. Respingerile sunt cu atât mai mari cu cât densitatea obiectului este mai mică, iar distanța pe care glonțul o parcurge după ricoșare este cu atât mai mare cu cât unghiu de ricoșare a fost mai mic și viteza glonțului mai mare. Aceste urme au forma unui șănțule(canal) care prezintă o întorsură fiinală spre stânga sau spre dreapta, în funcție de mișcarea de rotație a glonțului. Ricoșarea duce la modificarea traiectoriei proiectilului, făcând posibilă lovirea altor obiecte sau persoane care nu erau pe traiectoria inițială de tragere. Acest lucru trebuie luat în considerare de către organele judiciare la stabilirea locului din care s-a tras și direcției.

În corpul uman canalele formate de ricoșare pot fi deviat sau direct. Canalul este deviat atunci când din anumite motive traiectoria și sensul canalului se modifică, iar canalul este direct când acesta este prelungirea traiectoriei imprimată de către armă. Lățimea canalului este de cele mai multe ori, mai mare decât diametrul proiectilului.

În țesutul osos, forma canalului este diferită, aceasta fiind influențată de structura osului, distanța de tragere și energia cinetică a glonțului. În oasele late dacă proiectilul pătrunde perpendicular, va crea un canal în formă de trunchi de con cu baza mare în direcția de tragere, iar dacă acesta pătrunde sub un unghi ascuțit va crea un canal neregulat îndreptat pe traiectoria proiectilului, apoi în trunchi de con, cu baza spre orificiul de ieșire.

În tabla metalică și în lemn, canalele rezultate în urma ricoșării vor avea lățimi egale pe tot parcusul.

În sticlă, canalul creat de glonț va avea formă conică cu baza mare în direcția tragerii.

.

SECȚIUNEA 3.2 : Expertiza urmelor principale

Prin expertiza urmelor principale ale unei trageri înțelegem, cercetarea orificiilor de intrare și de ieșire, și a canalelor formate prin corpul uman sau prin obiectele cu care glonțul intră în contact.

Prima întrebare care se pune atunce când se face expertiza orificiilor este aceea dacă orificiile sunt sau nu sunt datorate unei arme de foc. Pentru a răspunde la această întrebare va fii necesară studierea caracteristicilor generale are orificiului de intrare a glonțului, aceste caracteristici fiind diferite în funcție de natura obiectului în care s-a tras. Trebuie să fie luată în considerare forma orificiului de intrare, deoarece aceasta poate fii destul de ușor confundată cu urmele altor obiecte care pot înțepa, de aceea se vor lua în vedere caracteristicile individuale, specifice factorilor secundari ai împușcării: inelele de frecare și de metalizare, urmele de funingine, tatuajul, arsurile și rupturile provocate de gaze.

Dacă sunt mai multe orificii de intrare și de ieșire, este nevoie să se clarifice anumite aspecte ce privesc tipul glonțului sau gloanțelor cu care s-a tras, arma sau armele folosite, direcția și distanța de tragere. Aceste aspecte vor fi lămurite cu ajutorul examenului comparativ dintre urmele din speță și urmele împușcăturilor experimentale, acestea din urmă fiind efectuate cu arme asemănătoare celei găsite la fața locului.

SECȚIUNEA 3.3 : Urmele secundare ale tragerii

Urmele secundare sunt rezultate în urma tragerii când, pe lângă proiectil, mai sunt eliminate alte produse din încărcătura cartușului. Aceste urme sunt datorate acțiunii unor factori suplimentari ai tragerii cum sunt: gazele, funinginea, flăcările, pulberea arsă incomplet sau pulberea nearsă și particulele de unsoare.

Urmele secundare se împart în două mari categorii, iar elementul distinctiv dintre aceste două categorii îl reprezintă distanța de la care s-a executat tragerea, astfel aceastea sunt:

Urme secundare formate indiferent de distanța de tragere.

Inelul de frecare (sau de ștergere) este urma care se crează în jurul gurii orificiului de

intrare a proiectilului sau câteodată pe o mică porțiune de-a lungul canalului de pătrundere, din cauza depunerii de substanțe care s-au aflat pe suprafața proiectilului sau care au intrat în contact cu acesta. Exemple de aceste substanțe sunt: praful, particule de unsoare, resturi de uleiuri minerale, parafină , funingine sau reziduuri metalice. De obicei acesta este de culoare cenușie putând fii observat cu ușurință pe obiectele de culoare deschisă. Inelul primului proiectil tras prezintă urmei de ulei și puțină funingine, pe când în cazul celui de-al doilea proiectil, urmele de resturi de ulei vor fii mai slabe, dar cantitatea de funingine va fii mai mare.

Prin examinarea consistenței inelelor de ștergere, în cazul unui corp atins de mai multe proiectile provenind de la aceași armă, se va putea determina ordinea focurilor trase asupra unor zone diferite din același corp.

Inelul de metalizare este urma care se formează din cauza depunerilor de particule

metalice provenite de pe suprafața proiectilului, datorită acțiunii ghinturilor și a unor particule metalice, antrenate de frecarea intensă, din materialul țevii armei. Inelele de ștergere și cele de metalizare uneori se pot suprapune dacă proiectilul întâlnește la primul contact un obiect cu o duritate mare.

Deosebirea dintre inelul de metalizare și inelul de frecare este compoziția acestora. Inelul de metalizare conține particule metalice din corpul proiectilului, pe când inelul de frecare conține substanțe aderente care s-au depus pe suprafața proiectilului, substanțe care provin din canaul țevii armei și din obiectele pe care le-a străpuns sau din care a ricoșat glonțul.

Urmele secundare formate la tragerea cu țeava armei lipită de corp sau de la distanță mică.

Rupturile provocate de gaze. După cum au și denumirea, aceste rupturi sunt provocate

de presiunea gazelor care de obicei au formă de stea sau cruce, în funcție de duritatea materialului în care s-a tras și mărimea acestora în funcție de armamentul și muniția care s-a folosit. Aceste forme apar din cauza pătrunderii gazelor în orificiu și ruperea marginilor acestuia, ca rezultat al expansiunii gazelor. Cu cât încărcătura de pulbere va fii mai mare cu atât mai mare va fi și presiunea gazelor.

La tragerea asupra corpului omenesc din apropiere, pe îmbrăcămintea, în zona orificiului de intrare se poate observa că rupturile provocate de expansiunea violentă a gazelor produc o răsfrângere în direcția opusă sensului de înaintare a glonțului a marginilor rupturii. Explicația acestui fenomen de răsfrângere este aceea că gazele pătrund cu ușurință prin articolele textile, dar la contactul cu țesutul cutanat ele revin ceea ce duce la ruperea materialelor textile și răsfrângerea marginilor rupturii în direcția inversă sensului de înaintare a glonțului. Același condiții se aplică și în cazul tragerii cu țeava lipită de cutia craniană, gazele pătrund sub piele dar la contactul cu țesutu osos acestea revin și prin urmare duc la ruperea țesutului cutanat și răsfrângerea marginilor acestuia în sensul arătat.

Arsurile sunt urmele care apar la marginea orficiului de intrare și care sunt create de către

flacăra rezultată în urma tragerii. De obicei această urmă apare în cazurile în care s-a utilizat pulberea neagră, carcateristică a acesteia fiind arderea incompletă în canalul țevii. În momentul executării tragerii, pe gura țevii va ieși o flacără a carei lungime este influențată de către cantitatea de pulbere folosită la încărcătură și de lungimea țevii armei.

Deoarece pulberea neagră arde mai lent decât pulberea coloidală, se formează o cantitate de substanțe solide sub formă de săruri de potasiu, cărbunele și sulful ne arzând complet. O parte din substanțele menționate devin incandescente, fapt ce rezultă în eliminarea acestora afară.

Flacăra rezultată în urma tragerii, poate produce pârliri ale firelor de păr și ale pieli sau a materialelor, dacă acestea se află la o distanță de 10 – 15 cm sau mai mică.

În cazul pulbrerii coloidale, flacăra nu este o carcateristică a acesteia, dar acest lucru nu înseamnă ca nu poate produce arsuri. Dimpotrivă, au loc arsuri din temperaturii ridicate a gazelor rezultate în urma arderii. Acest fel de arsuri pot se întâlnesc la tragerile cu arme automate, unde sunt trase un număr de cartușe succesive și în cazul folosirii cartușelor vechi, fiindca punctul maxim de presiune a gazelor înaintează spre gura țevii, din cauza arderii neregulate a pulberii.

Urmele de afumare (sau funingine, manșonul de afumare) sunt urmele formate prin

depunderea resturilor rezultate în urma arderii pulberii, sub forma unui manșon. Dacă pulberea este cu fum atunci cantitatea de funingine va fi mai mare, iar dacă aceasta este fără fum, cantitatea de funingine va fi mai mică și de o colorație mai deschisă (cenușiu și rareori verde).

Funinginea produsă de pulberea cu fum formează în jurul orificiului de intrare un depozit de culoare neagră, culoare ce se datorează conținutului ridicat de cărbune. Acest depozit este neuniform și este alcătuit din două straturi, unul intern mai dens și unul extern mai puțin den, cele două putând fii deosebite în jurul plăgii în codițiile tragerii de la distranță mică, printr-o porțiune liberă care le separă, porțiune pe care nu s-a depus funinginea.

Forma manșonului este dată de unghiului din care s-a efectuat tragerea, forma fiind rotundă, dacă tragerea s-a efectuat dintr-un unghi drept, sau ovală sau elipsoidă în cazul în care unghiul de tragere a fost mai ascuțit în raport cu suprafața obiectului, respectiv a pielii. În cazul tragerii în care s-au folosit pulbere fără fum, uneori funinginea se depune sub formă de raze și nu sub formă de cerc închis.

Rezudurile tragerii pot apărea și pe alte obiecte, nu doar pe corpurile atinse de împușcătură, ci și pe mâinile sau fața celui care a tras cu arma, în funcție de modelul acesteia.

Tatuajul este urma creată din cauza resturilor de pulbere neagră sau arsă parțial și care se

formează în jurul orificiului de intrare. Uneori aceste resturi au o forță foarte mare, ceea ce duce la perforarea îmbrăcămintei și imprimarea acesteia în dermă. La tragerea efectuată cu un pistol sau revolver, tatuajul se poate forma la o distanță de până la 50 cm, iar în cazul tragerii efectuate cu o armă cu țeavă lungă tatuajul poate apărea și la distanță mai mare de un 1m.

Urmele de unsoare sunt urmele care apar sub formă de stropi care se depun în jurul

orificiului de intrare, mai ales după primele focuri trase, câteodată la o distanță de 150cm.

SECȚIUNEA 3.4 : Expertiza urmelor secundare

Prin această expertiză se încearcă descoperirea și examinarea urmelor care aparțin factorilor secundari ai tragerii cu o armă de foc, cât și a urmelor specifice de tragere formate de mâna persoanei care a tras cu arma.

Examinarea preliminară, este prima etapă a expertizei și are ca scop analizarea

obiectului care se presupune că ar avea urme suplimentare de tragere. Se realizează cu ajutorul microscopului optic, chiar dacă rezultatele acestuia nu sunt mereu convingătoare. tocmai din această cauză se vor recurge la metode specializate care sunt mai frecvent utilizate.

Examinarea chimică, este metoda prin care urmele secundare care se găsesc în jurul

orificiului de intrare, în țeava armei și pe mână celui care a efectuat tragerea. Un exemplu elocvent, este identificarea nitraților și nitriților cu ajutorul reactivilor speciali, cum sunt cei pe bază de brucină, care sunt impregnați pe o hârtie fotografică.

Examinarea spectrală, mai ales microanaliza spectrală și spectrofotometria de

absorbție atomică ajută la evidențierea particulelor de cupru, plumb existente în urmele secundare. Prin această metodă se poate determina natura proiectilului și se poate pune în evidență elementele inelului de metalizare.

Alte metode de descoperire sau delimitare a suprafeței în care se află factorii

suplimentari ai tragerii se bazează pe analizarea în radiații infraroșii, rezultatele putând fii fixate prin fotografiere sau observate cu ajutorul transformatorului electronooptic. Hârtia fotografică se introduce sub obiectul care poartă urmele de funingine, mai apoi fiind expus radiațiilor infraroșii care vor străbate obiectul, mai puțin a locului în care se află particulele de funingine, impresionând hârtia după gradul de penetrare al acesteia.

Metode de certitudine, adică utilizarea unor tehnici moderne de vârf, în examinările

criminalistice, care au dus la stabilirea existenței urmelor pecifice tragerii, în special a celor de pulbere. Se pot menționa următoarele metode dintre cele aduse în discuție: microscopia electronică cu baleiaj, conjugată cu microscopia spectrală în radiații röentgen, microspectrofotometria în radiații infraroșii.

CAPITOLUL 4 : EXPERTIZA BALISTICĂ

SECȚIUNEA 4.1 : Identificarea armei de foc

Identificarea armei după urmele lăsate pe proiectil

În primul rând se va delimita cercul armelor suspecte după numărul golurilor și plinurilor, calibrului, sensului de răsucire și unghiului. Mai apoi se vor efectua trageri experimentale cu muniție asemănătoare cu cea descoperită la locul faptei, pentru ca după aceea să se obțină modelul de comparație, după curățarea armei și verificarea acesteia.Pentru fiecare glonț se va folosi un ambalaj separat, pe care va fi indicat data, expertul și numărul tragerii.

Tehnici de examinare :

examinarea la microscopul comparator a continuității liniare între microrelieful creat de

componentele armei pe proiectilul gasit la locul faptei și cel care a fost tras experimental;

compararea mulajelor realizate prin galvanoplastie sau materiale plastice transparente de

pe proiectilul găsit la fața locului cu cel tras experimental;

examene comparative pe diagrame realizate la striagrafe, care au rolul de a descrie grafic

relieful proiectilelor;

rularea proiectilelor pe suporturi plastice cum ar fi ceară sau aliaje termoplastice.

Identificarea armei după urmele lăsate pe tubul cartușului

Este asemănătoare procedura ca și în cazul identificării armei dupa urmele formate pe glonț, doar că avantajul este acela că tubul rămâne intact de obicei.

Pe tubul cartușului se formează urme care sunt formate de mecanismul de încărcare, tragere și extragere a cartușului tras și care constau în urmele formate pe rozeta tuburilor de către percutor, gheara extractoare, peretele frontal al închizătorului, pragul aruncător și pereții camerei cartușului.

Fig. 3 – Urma formată pe capsă de către cuiul percutor

Fig. 4 – Urmă a ghearei extractoare pe fundul tubului cartușului

Tehnici de examinare :

dispozitivul de fotografiere ”Dolegal”, care permite fotografierea a mai multor tuburi

simultan;

discurile lui Metzger, prin care se măsoară unghiul format de urma percutorului cu urma

ghearei extractoare;

microscopul comparator, prin care se realizează compararea de microfotograme executate

separat pentru cele două tuburi, cel de la fața locului și cel experimental;

pe baza mulajelor obținute după interiorul camerei de detonare, cu ajutorul cărora se

compară tubul de la fața locului și mulajul experimental.

Sistemele informatice de identificare a armelor de foc.

Conform art. 22 alin. (3) din Legea nr 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor înregistrarea proiectilelor și a tuburilor martor trase experimental cu armele de foc cu țeavă ghintuită se realizează în cadrul unei evidențe operative a Inspectoratului General al Poliției Române. Prin această înregistrare se urmărește stabilirea identității armelor și a posesorilor acestora, prin intermediul urmelor existente pe proiectile și pe tuburi.

Unul dintre cele mai răspândite și eficiente sisteme informatice la nivel mondial este I.B.I.S. (Integrated Ballistics Identification System), care funcționează și la nivelul Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.

I.B.I.S. este un sistem complex care are scopul de a achiziționa, stoca și gestiona imaginile elementelor de muniție, în cadrul unei date de baze operative care este destinată identificării automate a armelor de foc care se află în evidență.

Sistemul I.B.I.S. este alcătuit din următoarele componente:

Stația de achiziție BrassTRAX, care are ca rol achiziționarea imaginilor urmelor

create de componentele armei de foc pe rozeta tubului cartușului (închizător, cuiul percutor și ejector).

Concentratorul de date și server-ul de corelare, au rolul de a gestiona, sincroniza și

compara semnăturile digitale unice, care sunt atribuite imaginilor preluate. Aceste semnături digitale sunt comparate pe criterii matematice și sortate în funcție de asemănare.

Stația Matchpoint+ are ca scop analizarea rezultatelor comparărilor, permițând

analizarea bazelor de date și efectuarea examinărilor comparative a imaginilor urmelor rezultate în urma tragerilor cu armele de foc și efectuarea indentificărilor.

Componenta BulletTRAX-3D, care are ca și întrebuințare obținerea imaginilor urmelor

în formă de striații existente pe proiectile.

Cu ajutorul sistemului I.B.I.S. se pot examina, verifica și înregistra corelativ urmele create de armele de foc pe tuburile de cartușe și proiectile provenite de la fapte antisociale comise cu o armă de foc necunoscută, trageri experimentale cu arme de foc care sunt deținute legal și de la trageri experimentale cu arme de foc deținute ilegal, descoperite sau abandonate pe teritoriul țării.

Sistemul I.B.I.S. se constituie la nivel european sub denumirea EUROIBIS, cu extensie în Statele Unite ale Americii și în alte țări care utilizează acest sistem și care sunt afiliate Interpol-ului.

Sistemul DRUG-FIRE, este un sistem automat și computerizat de identificare criminalistică a armelor de foc, cu rolul de a integra analize ale tuburilor de cartuș trase și ale glonțului în registre electronice care cuprind și referințele armelor de foc într-o singură platformă computer. Acesta a fost pus la punct de către FBI împreună cu firma canadiană Mnemonics System, pentru a găsi o metodă cât mai rapidă de a compara și de a face legătura între probele descoperite pe cartușele uzate și a altor membrane de muniții din infracțiuni legate de droguri, din întreaga țară.

În majoritatea departamentelor de criminalistică moderne, pe lângă aceste stisteme mai există fișiere și baze de date cu aptoape totalitatea tipurilor de cartușe împreună cu caracteristicile acestora și cu toate armele de foc care permit identificări generice rapide.

SECȚIUNEA 4.2 : Stabilirea stării de funcționare a armei

Pentru a stabilii starea de funcționare a unei arme, trebuie sa fie clarificate două aspecte esențiale: dacă arma se putea descărca în mod accidental, fără a se apăsa trăgaciul; dacă o armă deteriorată, ar fi putut fi folosită pentru efectuarea unei trageri.

Expertiza se va efectua în funcție de particularitățile de construcție ale fiecărui model sau tip de armă.

Primul pas este stabilirea stării tehnice a armei și modul de funcționare a pieselor care o compun, după care se va studia fiecare piesă în parte, pentru a urmării gradul de uzură și de degradare a acestora, aceste două aspecte putând fi cauza declanșării accidentale a armei. Se va urmării dacă piesele componente sunt improvizate sau originale. Se va lua în considerare și posibilitatea declanșării armei din imprudență sau neatenție, motive invocate în cele mai multe cazuri, chiar dacă arma era în stare bună de funcționare.

Când o armă este într-o stare de degradare sau de rugină avansată, examinare prin metode specifice defectoscopiei este esențială, manipularea acesteia reprezentând un pericol pentru expertul balistician.

Cu ajutorul grammagrafierii se va stabilii dacă arma este sau nu încărcată, starea componentelor și dacă nu lipsește nici o componentă.

SECȚIUNEA 4.3 : Stabilirea direcției, a distanței și a locului de tragere

Direcția de tragere o reprezintă distanța în linie dreaptă de la gura țevii la orificiul de intrare, canalul și orificiul de ieșire.

Pentru a stabili direcția de tragere este nevoie să avem în vedere posibilitatea ca părțile componente ale locului faptei să fie situate la distanțe diferite și direcții diferite una față de cealaltă, aspecte care depinde de împrejurările concrete în care fapta a fost comisă.

Uneori locul în care victima a fost împușcată nu se potrivește mereu cu locul în care a fost descoperită, din cauza anumitor motiv cum sunt: transportarea victimei de către agresor într-un alt loc în vederea mascării săvârșirii infracțiunii sau a îngreunării cercetărilor; deplasarea victimei după ce aceasta a fost împușcată, proiectilul evitând un organ vital, leziune necesară provocării decesului instantaneu, decesul survenind în urma exsanguinării; trecerea unui interval mare de timp între comiterea faptei și descoperirea acesteia, care duce la posibilitatea ca victima să fie mișcată din locul în care a fost împușcată din cauza acțiunii animalelor sălbatice sau a unor fenomene naturale cum sunt inundațiile sau surpările de teren.

După descoperirea locului în care victima s-a aflat în momentul împușcării și după stabilirea și interpretarea corectă a urmelor principale ale tragerii se va putea determina direcția de tragere și locul din care s-a executat tragerea.

Prin distanță se înțelege intervalul de spațiu care este parcurs de proiectil, de la gura țevii armei până la obiectiv.

Distanțele tragerii se impart în trei grupe:

împușcăturile de la distanță (peste 5m), sunt împușcăturile la care factorii suplimentari

nu mai acționează, excepție făcând urmele depuse de proiectil;

împușcăturile de la distanță mică, sunt apreciate după acțiunea urmelor suplimantare;

împușcături fără distanță sau de la distanță zero, sunt acele împușcături care sunte

executate prin lipirea țevii armei de obiect, la care se vor putea întâlnii urme suplimentare cum sunt imprimarea gurii țevii sau afumările și arsurile.

Distanța de la care s-a tras mai poate fi apreciată determinată și în raport cu efectul perforant al proiectilului, prin trageri experimentale, fiecare tragere făcându-se la 10 cm mai mare decât cea anterioară, pentru a se putea realiza modele de comparație pe baza urmelor secundare. Cu cât urmele de suprafață de pe obstacol sunt mai mari, cu atât mai mare este distanța de tragere.

La armele cu țeavă lisă (armele de vânatoare) și cu proiectile formate din alice și mitralii, distanța de tragere se va determina în funcție de gradul de dispersare a aliceor și se vor analiza orificiile de intrare și ieșire a proiectilelor, precum si urmele secundare.

La distanțe mici (50 m pentru pistoale și 100 m pentru armele automate) se va folosi metoda vizării directe cu ajutorul unui tub de hârtie care se introduce prin ambele orificii. Privind prin acel tub se va putea determina cu acuratețe direcția din care s-a executat tragereal. În cazul perforării a două obiecte aflate la distanțe mai mari, urmele sunt unite cu ajutorul unei sfori, de-a lungul careia se vizează. Dacă obiectele au o grosime mai mare și canalele oarbe sunt mai lungi, determinarea distanței se va face prin introducerea unei tije prin canalul orb și vizarea în preungirea acesteia.