Expertiza Balistica Judiciara In Materia Criminalisticii
EXPERTIZA BALISTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIA CRIMINALISTICII
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1: Noțiuni generale de balistică
Secțiunea 1: Raportul balistică-criminalistică
Secțiunea 2: Conceptul de balistică
Secțiunea 2.1: Balistica exterioară
Secțiunea 2.2: Balistica interioară
Secțiunea 3: Evoluția istorică a balisticii judiciare
Secțiunea 4: Sarcinile balisticii judiciare
CAPITOLUL 2: Armele de foc
Secțiunea 1: Noțiunea de arme de foc și muniții din prisma dispozițiilor Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor
Secțiunea 2: Principalele categorii de arme și muniții
Secțiunea 3: Descrierea armelor de foc
CAPITOLUL 3: Muniția armelor de foc
Secțiunea 1: Categorii de cartușe
Secțiunea 2: Alcătuirea cartușului
CAPITOLUL 4: Principalele urme formate prin folosirea armelor de foc
Secțiunea 1: Urmele formate de armă pe cartuș
Secțiunea 2: Urmele de împușcare
CAPITOLUL 5: Expertiza balistică
Secțiunea 1: Expertiza în reglementarea Noului Cod de Procedură Penală
Secțiunea 2: Noțiuni generale despre expertiză
Secțiunea 3: Etapele expertizei balistice
Secțiunea 4: Probleme ce pot fi soluționate prin expertiza balistică
Secțiunea 5: Expertiza urmelor formate de armele de foc
Secțiunea 5.1: Expertiza urmelor principale ale tragerii
Secțiunea 5.2: Expertiza urmelor secundare ale tragerii
Secțiunea 6: Identificarea armei după urmele formate pe glonț și pe tubul cartușului
Secțiunea 7: Alte probleme soluționate prin expertiza balistică
CAPITOLUL 6: Raportul de expertiză balistică
Secțiunea 1: Părțile raportului de expertiză
CAPITOLUL 7: Analiza unor rapoarte de expertiză balistică
Introducere
Conceptul general de armă este definit ca fiind orice dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăsește în una din categoriile prevăzute de lege
Lucrarea de față are ca scop studiul științei care se ocupă cu cercetarea acestor arme și a rolului acestora în săvârșirea a diverse infracțiuni și fapte antisociale, evidențierea importanței balisticii judiciare în procesul desfășurat de organele competente în vederea stabilirii ordinii în societate, a descoperirii și prevenirii unor infracțiuni și nu numai.
Fiind una dintre numeroasele instituții ale criminalisticii, balistica joacă un rol deosebit de important, literatura de specialitate dedicând numeroase studii acestei teme, fiind evidențiat rolul său în analiza armelor de foc, a munițiilor acestora, identificarea calibrului și mărcii și nu în ultimul rând modul în care a fost folosită arma de foc.
Însă cum tema prezentei lucrări este de alta natură, consider că este necesar să facem câteva sublinieri a unor elemente esențiale în materie, să fie prezentat un scurt istoric al acestei științe și evoluția sa, pentru ca mai apoi imaginea ce se va contura asupra acestui subiect să fie una clară și concludentă.
CAPITOLUL 1: Noțiuni generale de balistică
Secțiunea 1: Raportul balistică-criminalistică
În stabilirea elementelor de bază ale acestei lucrări, consider oportună stabilirea sensului si conținutului unei serii de concepte precum cel de criminalistică, balistică, armă de foc și altele.
Criminalistica, știința din al cărui conținut face parte și balistica judiciară reprezintă știința care elaborează mijloace și metode tehnico-științifice, precum și procedee tactice destinate descoperirii, fixării, ridicării, examinării și interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor și constatărilor tehnico-științifice, în scopul descoperirii și prevenirii infracțiunilor, identificării făptuitorilor și administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar.
Ca știință de sine stătătoare, criminalistica are un obiect propriu de studiu și un domeniu de cercetare bine determinat, folosind metode specifice, realizând o strânsă legătură între științele juridice și cele ale naturii.
Ca și obiect, criminalistica se orientează către mai multe direcții: elaborează mijloace tehnice și metode specifice necesare descoperirii, fixării, ridicării, examinării și interpretării urmelor și a altor mijloace materiale de probă (în raport de obiectul de studiu al prezentei lucrări ne interesează aspectele referitoare la descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea și interpretarea principalelor urme lăsate de armele de foc și de muniția acestora, cum sunt tuburile cartușelor, urmele de praf, urmele lăsate pe corpul victimei ș.a.), sunt efectuate expertize și constatări tehnico-științifice; sunt elaborate metode și mijloace de prevenire a infracțiunilor, pe baza constatărilor anterioare și sunt identificați autorii.
Un alt aspect de interes pentru aceasta lucrare îl reprezintă structura criminalisticii, deoarece astfel se va putea realiza o încadrare în structura sa a științei balisticii judiciare. Astfel, criminalistica se subdivide în trei ramuri de sine stătătoare, dar indisolubil legate între ele: tactica criminalistică, tehnica criminalistică și metodica criminalistică. În cele ce urmează ne vom concentra atenția în special pe tehnica criminalistică, ramură din care face parte balistica, celelalte două primind doar o prezentare succintă.
Tehnica criminalistică studiază, elaborează și aplică metodele și mijloacele științifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea și examinarea urmelor infracțiunii, sunt efectuate constatări tehnico-științifice și expertize criminalistice. Din tehnica criminalistică fac parte următoarele ramuri: fotografia, filmul și videofilmul judiciar (care se ocupă de regulile tactice și procesele tehnice de aplicare a acestor mijloace la nevoile judiciare), traseologia judiciară (studierea urmelor infracțiunii), balistica judiciară (studiază urmele lăsate de armele de foc), dactiloscopia (studiază urmele papilare create de mâini și picioare umane), grafoscopia judiciară (identificarea persoanei după scris), examenul tehnic al documentelor (care se ocupă cu studiul documentelor pentru a stabili dacă sunt autentice, false sau falsificate, determină metoda folosită pentru falsificare, stabilește conținutul documentelor deteriorate, ș.a.), portretul vorbit (care presupune identificarea persoanelor și a cadavrelor după semnalmente). Pentru valorificarea operativă a datelor care țin de aceste subramuri ale tehnicii criminalistice s-au creat cartoteci specializate de identificare și sunt folosite programe destinate exclusiv acestui gen de operațiuni (de exemplu, sistemul de stocare și automatizare a identificării amprentelor, „AFIS” – Automated Fingerprint Identification System).
Tactica criminalistică este constituită dintr-un sistem de metode și procedee specifice, bazate pe dispozițiile legii procedurale penale și pe experiența pozitivă, generalizată a organelor de urmărire penală, pe folosirea logicii și psihologiei judiciare, precum și altor științe aplicate în prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor. Ea are ca obiect elaborarea și folosirea de metode și procedee specifice, rezultate din cercetările proprii sau preluate din alte științe aplicate pentru realizarea scopului procesului penal, acela ca nicio încălcare a legii să nu rămână nepedepsită și, în același timp, nimeni să nu fie sancționat pe nedrept.
Metodica criminalistică elaborează mijloacele și procedeele ce urmează a fi aplicate în descoperirea și cercetarea unor genuri de infracțiuni mai periculoase pentru societate sau mai frecvente. De asemenea, reprezintă o îmbinare științifică a tehnicii cu tactica criminalistică și aplicarea sa în cercetarea infracțiunii.
Secțiunea 2: Conceptul de balistică
După ce am realizat și această încadrare a balisticii judiciare în ansamblul criminalisticii, consider că este momentul ca acest concept să fie definit și să-i fie prezentat modul în care s-a conturat de-a lungul timpului, motivele care au dus la apariția sa și rolul deosebit de important al acestei ramuri.
Cuvântul „balistică” este de origine franceză și provine din „balistique”. Balistica reprezintă o ramură a mecanicii teoretice care studiază legile mișcării unui corp greu aruncat sub un anumit unghi față de orizon, precum și mișcarea proiectilului în interiorul țevii și pe curba balistică.
Balistica generală este partea care se ocupă de studiul construcției și funcționării armelor de foc, a muniției, precum și a mișcării proiectilului sau a glonțului. Aceasta se împarte la rândul său în: balistică interioară (care studiază fenomenele ce se produc în canalul țevii după percutare), balistica exterioară (examinează fenomenele ce se produc din momentul în care glonțul părăsește gura țevii și până la atingerea țintei) și balistica țintei (care cercetează fenomenele ce se produc prin atingerea țintei de către glonț sau proiectil).
O parte din datele științifice ale balisticii sunt utilizate și aplicate de către organele de urmărire penală, de către specialiștii în criminalistică, în vederea cercetării unor infracțiuni în săvârșirea cărora au fost utilizate arme de foc. Astfel s-a conturat ca ramură a acestei științe balistica judiciară, ramură relativ tânără a tehnicii criminalistice care trebuie să țină în permanență pasul cu balistica generală, cu dezvoltarea tehnicii militare și progresul în materie de armament.
Balistica judiciară, ramură a tehnicii criminalistice, așa cum am precizat și anterior, studiază construcția și funcționarea armelor de foc, fenomenele legate de tragere și urmele determinate de aceasta, în scopul rezolvării problemelor ridicate de urmărirea penală.
Punctul de plecare al dezvoltării balisticii judiciare ca ramură a tehnicii criminalistice este legat, în primul rând, de nevoia descoperirii metodelor de identificare individuală a armei de foc după gloanțele și tuburile arse. Până la constituirea sa ca ramură distinctă, noțiunile de balistică erau divizate prin toate capitolele criminalisticii și medicinei legale, metodele sale de cercetare, în fază inițială, fiind neprelucrate și imprecise.
Istoria balisticii judiciare este strâns legată de perfecționarea și dezvoltarea tehnicii privind construcția armelor de foc, de răspândirea în întreaga lume, dar în special de folosirea lor în comiterea diverselor infracțiuni. Astfel, în cele ce urmează voi prezenta un scurt istoric al apariției acestei științe.
Secțiunea 2.1: Balistica exterioară
Așa cum am precizat și mai sus, balistica exterioară este acea ramură care se ocupă cu studiul mișcării glonțului din momentul părăsirii țevii până la lovirea obiectului țintă sau a căderii acestuia pe pământ.
Studiile realizate asupra mișcării glonțului în aer s-au realizat prin trageri experimentale, fotografiind sau filmând mișcarea și traiectoria acestuia. La început se studiază mișcarea glonțului în vid, în vederea stabilirii traiectoriei sale în lipsa frecării cu aerul, acesta descriind o traiectorie parabolă (teoria parabolică), după care se studiază traiectoria sa printr-o tragere experimentală normală, sub acțiunea celor doi factori permanenți, gravitația și forța de frecare cu aerul, forțe care se consideră aplicate în centru de greutate și dirijate după tangenta la traiectorie. Astfel, diferența între cele două trageri este cea din figura de mai jos:
Fig. 1.1 Traiectoria glonțului
Balistica exterioară cuprinde urmărtoarele elemente:
Traiectoria de zbor a glonțului, care reprezintă linia curbă descrisă de glonț în aer, sub acțiunea forțelor despre care am vorbit mai sus (rezistența aerului, forța gravitațională). Forța gravitațională imprimă glonțului o mișcare către sol (în jos), pe când forța de rezistență a aerului micșorează mișcarea acestuia, tinzând să-l oprească. Sub acțiunea acestor forțe viteza glonțului va scădea iar traiectoria, privită din lateral se va prezenta sub forma unei linii curbe deschise, neuniformă.
Puterea forței de rezistență a aerului depinde de calibrul glonțului, forma acestuia, densitatea Balistica exterioară
Așa cum am precizat și mai sus, balistica exterioară este acea ramură care se ocupă cu studiul mișcării glonțului din momentul părăsirii țevii până la lovirea obiectului țintă sau a căderii acestuia pe pământ.
Studiile realizate asupra mișcării glonțului în aer s-au realizat prin trageri experimentale, fotografiind sau filmând mișcarea și traiectoria acestuia. La început se studiază mișcarea glonțului în vid, în vederea stabilirii traiectoriei sale în lipsa frecării cu aerul, acesta descriind o traiectorie parabolă (teoria parabolică), după care se studiază traiectoria sa printr-o tragere experimentală normală, sub acțiunea celor doi factori permanenți, gravitația și forța de frecare cu aerul, forțe care se consideră aplicate în centru de greutate și dirijate după tangenta la traiectorie. Astfel, diferența între cele două trageri este cea din figura de mai jos:
Fig. 1.1 Traiectoria glonțului
Balistica exterioară cuprinde urmărtoarele elemente:
Traiectoria de zbor a glonțului, care reprezintă linia curbă descrisă de glonț în aer, sub acțiunea forțelor despre care am vorbit mai sus (rezistența aerului, forța gravitațională). Forța gravitațională imprimă glonțului o mișcare către sol (în jos), pe când forța de rezistență a aerului micșorează mișcarea acestuia, tinzând să-l oprească. Sub acțiunea acestor forțe viteza glonțului va scădea iar traiectoria, privită din lateral se va prezenta sub forma unei linii curbe deschise, neuniformă.
Puterea forței de rezistență a aerului depinde de calibrul glonțului, forma acestuia, densitatea aerului și de viteza de zbor imprimată acestuia. Pentru a da eficiență tragerii și a scadea forța de rezistență, pentru ca glonțul să nu fie oprit, acestuia i se imprimă cu ajutorul ghinturilor din canalul țevii o mișcare de rotație. De exemplu, la AKM, viteza de rotație a glonțului este de 3000 rot/sec.
Fig. 1.2 Traiectoria rotației glonțului
Elementele și traiectoria zborului glonțului:
originea traiectoriei – este reprezentată de punctul de plecare al glonțului din gura țevii;
orizontala armei – planul orizontal care trece prin originea traiectoriei;
unghiul de tragere – reprezintă unghiul format între orizontala armei și linia de tragere;
linia de tragere – reprezintă o prelungire imaginară a axului țevii după ce ochirea a fost terminată;
linia de aruncare – linia directă care reprezintă prelungirea axului țevii în momentul aruncării glonțului din țeavă;
unghiul de aruncare – este unghiul format între linia de aruncare și orizontala armei;
punctul de cădere – reprezintă punctul de intersecție a traiectoriei cu orizontala armei;
unghiul de cădere – este unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de cădere și orizontala armei;
distanța de tragere – reprezintă distanța dintre originea traiectoriei până la punctul de cădere;
10. punctul de ochire – este punctul de pe obiectiv sau din afara acestuia asupra căruia se ochește cu arma;
11. linia de ochire – este linia directă care unește privirea trăgătorului (ochiul acestuia), prin mijlocul crestăturii malțătorului și prin vârful cătării cu ținta trăgătorului;
12. distanța ochită – reprezintă distanța măsurată pe linia de ochire, de la punctul de plecare până la intersecția traiectoriei cu linia de ochire;
13. linia obiectivului – este linia directă care unește baza obiectivului cu originea traiectoriei;
14. lovitura razantă – lovitura a cărei traiectorie nu se ridică mai sus de înălțimea obiectivului, pe întreaga distanță de ochire.
Influența condițiilor de tragere asupra zborului glonțului
Condițiile balistice – temperatura încărcăturii, care funcționează propice la aproximativ +15 grade celsius; greutatea glonțului; forma glonțului; cătarea trebuie să fie fixată la bătaia normală a armei; înălțătorul trebuie să corespundă datelor despre unghiul de ochire;
Condiții meteo – presiunea atmosferică (750 mm/col.Hg); temperatura aerului (15grade celsius); umiditatea relativă a aerului (50%); lipsa vântului.
Condiții topografice – ținta se află la orizontala armei iar arma nu este înclinată lateral.
Acestea sunt condițiile ideale pentru o tragere eficientă, orice abatere de la ele determinând o corecție a distanței de tragere și a îndreptării tragerii.
Secțiunea 2.2: Balistica interioară (internă)
Balistica interioară este cea care studiază fenomenele ce se produc în interiorul armei de foc în momentul tragerii, în special mișcarea glonțului pe canalul țevii, dar și procesul de ardere a pulberii și elemente ce țin de expulzarea glonțului pe țeava armei.
În momentul tragerii cu arma de foc, în interiorul său au loc o serie de procese, care cumulate, conduc la aruncarea glonțului din țeava armei, astfel producându-se tragerea. Deși prezentarea elementelor armei urmează să fie făcută într-o secțiune ulterioară a a lucrării, consider totuși oportună ilustrarea fenomenelor care se produc în momentul tragerii pentru a crea o imagine cât mai clară asupra modului de funcționare a armelor. Astfel că, la efectuarea tragerii intervin următoarele procese: percutorul, lovind cartușul, face ca pulberea explozivă din capsă să se detuneze, dând naștere la flacără; flacăra, prin orificiile fundului tubului, aprinde încărcătura de pulbere. Prin acest proces de ardere se formează o mare cantitate de gaze încălzite care crează în canalul țevii o presiune foarte înaltă ce acționează cu forță egală în toate direcțiile (asupra fundului, pereților tubului cartușului și închizătorului).
În timpul efectuării tragerii distingem între patru perioade diferite:
perioada prealabilă, care este cuprinsă între momentul aprinderii pulberii, până la împlântarea glonțului în ghinturi;
perioada de bază este perioada anterioară expulzării glonțului pe țeava armei și este cuprinsă între începutul mișcării glonțului până la arderea totală a pulberii explozive;
perioada a doua, durează de la momentul arderii depline a pulberii până în momentul în care glonțul părăsește țeava armei;
perioada acțiunii gazelor este ultima perioadă care intră sub incidența balisticii interioare. Aceasta durează din momentul în care glonțul părăsește țeava armei până în momentul în care acesta nu mai este deloc supus acțiunii gazelor. Gazele care ies din țeavă cu o viteză de până la 2000 m/s continuă să acționeze asupra glonțului până la o distanță de aproximativ 20-30 cm de retezătura țevii, unde glonțul atinge viteza sa maximă, sub acțiunea impulsului acestor gaze. În acel punct se produce un echilibru între rezistența aerului și presiunea gazelor, astfel luând sfârsit această ultimă perioadă.
Fig. 1.3 Perioadele tragerii
Un alt aspect studiat de balistica internă este reprezentat de reculul armei, unghiul de zvâcnire și umflarea țevii.
Reculul armei reprezintă mișcarea armei, în special a țevii înapoi în momentul tragerii.
Unghiul de zvâcnire este format din poziția axei țevii atunci când ochirea a fost efectuată și poziția pe care o capătă in momentul plecării glonțului de pe țeavă.
Fig. 1.4 Reculul armei și unghiul de zvâcnire
În afara acestor elemente care sunt observabile oarecum și pe exteriorul armei (reculul fiind cel mai evident), balistica interioară studiază și fenomelul de ardere din interiorul armei, în camera de ardere.
Arderea pulberii cuprinde trei faze distincte, interdependente, aflate într-o însiruire logică. Prima fază este cea a aprinderii pulberii, care este fenomenul prin care, pulberea primește un impuls exterior de la capsă, care în momentul în care este lovită produce o mică flacără. Din acest moment începe transformarea explozivă a pulberii, care este o transformare chimică, foarte rapida, care produce gaze cu temperaturi înalte, capabile de a produce lucru mecanic. Cea de-a doua fază a arderii este reprezentată de inflamarea pulberii – flacăra este propagată pe particulele de pulbere. Arderea propriu-zisă este ultima fază a arderii pulberii și cea cu impact major. În acest moment flacăra pătrunde în interiorul fiecărei particule de pulbere. Acest fenomen produce o temperatură foarte ridicată (2400-2500 grade), gazele dilanându-se și ocupând un volum de până la 10 ori mai mare decât volumul ocupat inițial de praful inflamabil.
Deși discuția referitoare la elementele de mai sus ar putea să continue cu alte amănunte de interes major, consider că cele prezentate sunt suficiente scopului urmărit de această lucrare, însă elemente de legătură cu acestea vor fi dezbătute și în cele ce urmează.
Secțiunea 3: Evoluția istorică a balisticii judiciare
În anul 1835, Henry Goddard din cadrul poliției judiciare londoneze a urmărit și a prins un infractor autor al unei infracțiuni de omor săvârșit prin împușcare. Pe glonț, el a descoperit o excrecență care s-a potrivit cu o adâncitură din tiparul pentru gloanțe. Descoperirea sa s-a datorat inspirației de moment, fără a realiza că în momentul acela a fost pusă temelia unei metode de cercetare, a unui întreg sistem. Fără să știe, Goddard a devenit predecesorul unui lung șir de criminaliști și polițiști, care în cursul mai multor generații au creat o nouă metodă, care în prima jumătate a secolului XX a pătruns în criminalistica științifică și a primit numele de „balistică judiciară” sau „știința despre arma de foc și proiectil”.
În Statele Unite, în anul 1879, un judecător a chemat drept martor pe un armurier în ideea creării certitudini asupra folosirii sau nu a armei deținute de către învinuit în ultima vreme. Acesta, privind țeava armei, a declarat că este „mucegăită și plină de rugină” și a jurat că „de cel puțin 18 luni nici un glonț nu a părăsit țeava acestei arme”.
După alți zece ani (în 1889) este evidențiată valoarea criminalistică a striațiilor dar nu de către criminaliști ci de către medicii legiști care au descoperit că profilul interior al țevii armei de foc lasă pe gloanțele trase anumite dungi (urmele lăsate de ghinturi) ce pot folosi la identificarea armei de foc.
În anul 1898, chimia a fost cea care a îmbogățit conținutul balisticii judiciare, prin contribuția chimistului judiciar din Berlin, Paul Jeserich care a fost chemat pentru a stabili dacă un glonț extras dintr-un cadavru a fost tras sau nu cu arma bănuită. Acesta a realizat pentru prima dată ceea ce astăzi se numește „model tip de comparație”, prin efectuarea unor trageri experimentale cu arma bănuită. Jeserich a studiat glonțul corp delict și glonțul experimental la microscop, observând pe ambele gloanțe aceleași striații produse de profilul interior al țevii, respectiv de plinurile dintre ghinturi.
Avântul hotărâtor în dezvoltarea balisticii judiciare, saltul calitativ, avea să se realizeze în timpul primului război mondial, în Statele Unite. La 21 martie 1915, în statul New York a fost comisă o dublă infracțiune de omor. Pe baza unei false expertize întocmite de expertul balistic Hamilton, a fost dată o sentință de condamnare la moarte a lui Stielow, care era de fapt nevinovat. Charles E. Waite, obsedat fiind de condamnarea la moarte a unui nevinovat, timp de cinci ani a colindat fabricile și uzinele de armament din Statele Unite și Europa strângând date precise în legătură cu toate tipurile de arme fabricate după anul 1850, colecționând un număr de 1500 de modele diferite de arme de foc, cu ajutorul cărora putea compara gloanțele corpuri delicte. Acesta a fost ajutat în demersul său de fizicianul John Fisher și chimistul Philipp O. Gravelle, ultimul specialist în fotografie și microscopie, care a inventat microscopul de comparare, instrumentul care a făcut posibil ca două gloanțe să fie văzute simultan, într-o singură imagine.
Dar nici în Europa efortul pentru dezvoltarea balisticii judiciare nu a fost mai redus, o întreagă serie de criminaliști, profesori, medici legiști, armurieri, au muncit pentru descoperirea adevărului prin expertiza balistică, pe baze științifice moderne. Realizările tehnicii moderne în balistică au intrat în Europa pe cale ocolită, prin Egipt, unde microscopul de comparare a dus la rezolvarea unor cauze extrem de complicate.
Englezul Robert Churchill a fost primul european care a văzut utilitatea microscopului de comparare și a comandat un asemenea exemplar. În continuare, acestea au fost construite în diferite state ale Europei, ajungând ca, în 1930 să fie utilizate pe teritoriul Europei mai multe asemenea instrumente decât în Statele Unite unde a fost inventată metoda.
Secțiunea 4: Sarcinile balisticii judiciare
Balistica judiciară jocă un rol extrem de important în procesul de descoperire a infractorilor, pedepsire a acestora în raport cu gravitatea infracțiunii și de prevenire a săvârșirii unor noi infracțiuni. Astfel, sarcinile balisticii judiciare sunt următoarele:
Descoperirea si studierea urmelor create prin întrebuințarea armelor de foc;
Descoperirea armelor de foc și a muniției;
Stabilirea orificiului de intrare și ieșire a glonțului ce a pătruns prin diverse obiecte sau prin corpul uman;
Stabilirea distanței și direcției de tragere (în vederea descoperirii locului de unde s-a tras și urmelor lăsate de infractor în acel perimetru);
Examinarea gloanțelor, tuburilor, alicelor și burelor, a compoziției lor chimice și a modului de fabricare a acestora, în scopul stabilirii tipului de muniție, dacă cele două componente (tubul și glonțul) au format același cartuș, pentru a putea fi comparate cu gloanțele, tuburile, alicele și burele găsite asupra suspectului sau învinuitului;
Stabilirea vechimii relative a împușcăturii și cât timp o armă de foc nu a fost utilizată;
Verificarea tehnică a armei, stabilirea stării acesteia (în stare de funcționare sau nu), a posibilității de a trage cu o armă defectă și a aspectului dacă arma se poate declanșa singură sau nu;
Stabilirea faptului dacă arma conține piese străine de prima ei formă de fabricație și restabilirea seriei de pe armă și de pe unele dintre părțile ei componente;
Identificarea generală și individuală a armelor cu țeavă ghintuită și a celor cu țeavă lisă precum și identificarea unor părți componente ale armelor de foc.
Dintre sarcinile prezentate mai sus, o deosebită importanță în cercetarea balistică o prezintă identificarea generală și individuală armei cu țeavă ghintuită cu ajutorul gloanțelor și a tuburilor arse, fiind și cea mai frecvent întâlnită.
Însă enumerarea sarcinilor de mai sus nu este una exhaustivă, în sfera preocupărilor balisticii judiciare mai intră și alte probleme esențiale precum: stabilirea unghiului de tragere, natura materialului din care sunt confecționate gloanțele, numărul de împușcături, locul unde a stat victima și cel de unde a tras infractorul, etc. Odată cu dezvoltarea tehnicii și a mijloacelor de analiză, sarcinile balisticii judiciare se diferențiază, diversifică și se înmulțesc, tehnica din prezent permițând realizarea unor activități complexe.
CAPITOLUL 2: Armele de foc
Secțiunea 1: Noțiunea de arme de foc și muniții din prisma dispozițiilor Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor
Legea 295/2004, principala dispoziție legală în materia armelor și munițiilor în România, este cea care stabilește în mod concret categoriile de arme și muniții și condițiile în care deținerea, portul și folosirea acestora dar și operațiunile cu acestea sunt permise pe teritoriul României.
Dispozițiile Legii 295/2004 definesc arma de foc ca fiind „orice armă portabilă cu țeavă care poate arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonț ori un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie; se consideră că un obiect poate fi transformat pentru a arunca o alice, un glonț sau un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie dacă are aspectul unei arme de foc și, ca urmare a construcției sale sau a materialului din care este confecționat, poate fi transformat în acest scop.”
În ceea ce privește muniția, aceeași lege o definește ca “ansamblul format din tub cartuș, încărcătură de azvârlire , capsă de aprindere și, după caz, proiectil”.
Secțiunea 2: Principalele categorii de arme și muniții
Având în vedere multitudinea modelelor și tipurilor de arme (Charles E. Waite avea în colecția sa, în anul 1923, un număr de 1500 modele de arme de foc) a fost necesară o clasificare a acestora în funcție de diferite criterii.
O primă încercare de clasificare a armelor de foc, la începutul dezvoltării balisticii judiciare, s-a bazat pe particularitatea armelor de a folosi energia gazelor degajate de pulbere, nu numai pentru expulzarea glonțului sau alicelor, ci si pentru rearmare.
1. Din punct de vedere al funcționării lor, armele de foc pot fi:
Neautomate (arme cu repetiție) – la acestea, operațiunile inițiale se repetă cu mâna la fiecare foc;
Automate – a căror acțiune constă în aceea că, după introducerea cartușului în camera de explozie și apăsarea pe trăgaci, presiunea gazelor aruncă mai întâi glonțul afară, iar apoi închizătorul înapoi. În același timp, tubul gol al cartușului este aruncat afară, iar închizătorul, care revine la poziția sa anterioară, introduce un nou cartuș în camera de explozie.
2. Din punct de vedere militar, armele pot fi clasificate în arme de artilerie și arme de pușcași, acestea din urmă împărțindu-se la rândul lor în arme de grup (colective) și individuale (manuale sau portative). Cel mai des întâlnite în practica balisticii judiciare sunt armele de foc portabile.
3. După destinația lor, armele de foc se împart în următoarele categorii:
Arme militare (de luptă) – puști, carabine, pistoale, puști mitraliere, revolvere, etc;
Arme de apărare și pază – arme de foc scurte, destinate să asigure apărarea vieții, integrității corporale și libertății persoanelor dar și apararea bunurilor acestora;
Arme de autoapărare – arme neletale scurte, special confecționate pentru a împrăștia gaze nocive, iritante, de neutralizare și proiectile din cauciuc;
Arme utilitare – arme destinate să asigure desfășurarea corespunzătoare a unor activități din domeniul cinematografic, teatral, sportive, cultural, industrial, agricol, piscicol, etc;
Arme și dispozitive de agrement – arme și dispozitive neletale, construite pe principii asemănătoare armelor care nu folosesc muniții, ce aruncă proiectile nemetalice și sunt destinate a fi folosite în scop recreativ, în cadrul competițiilor sportive, etc;
Arme de vânătoare, care la rândul lor pot fi cu glonț sau cu alice; cu una sau două țevi; cu alice cu repetiție, automate cu alice sau glonț;
Arme sportive (de tir), care sunt la rândul lor de două tipuri: pentru antrenament (pistoale, revolvere, puști cu calibru redus) și pentru tragerea la țintă (puțti, pistoale, revolvere cu calibru redus);
Arme speciale – categorie care cuprinde pistoalele de semnalizare, cele de start, pistoalele și puștile cu aer comprimat, pistoalele de alarmă, arme de fabricație proprie, arme în miniatură și cele cu țeava retezată;
4. Construcția armelor de foc constituie la rândul său un alt criteriu de clasificare, cu importanță deosebită, în special în rezolvarea sarcinilor balistice judiciare.
După construcția canalului țevii, armele pot fi:
Arme cu țeavă lisă – au pereții interiori ai țevii netezi (armele de vânătoare cu alice, armele de tir redus, pistoalele cu rachetă);
Arme cu țeavă ghintuită – arme care au pe canalul țevii plinuri și goluri dispuse longitudinal. Ghinturile imprimă glonțului o mișcare helicoidală, asigurând stabilitatea glonțului pe traiectorie pentru atingerea cu precizie a țintei. O armă poate avea un număr de 4, 5,6,7 sau 8 ghinturi, în funcție de tipul, modelul și calibrul său, având o răsucire spre dreapta sau spre stânga. În acest tip de arme se înscriu: puștile mitralieră, pistoalele, revolverele, armele de vânătoare cu glonț, etc.
Arme cu țevi combinate – având una sau două tevi lise și una ghintuită;
După lungimea țevii, armele pot fi:
Arme cu țeavă lungă, 50-80 cm (armele de tir, armele de vânătoare, puștile și puștile mitraliere);
Armele cu țeavă mijlocie, 20-50 cm (pistoalele mitralieră);
Armele cu țeavă scurtă, 3-20 cm (pistoale, revolvere);
5. După modul lor de funcționare, armele pot fi clasificate în:
Arme simple (armele de vânătoare cu una sau mai multe țevi, armele de tir cu un cartuș);
Arme cu repetiție – operațiunile inițiale de încărcare se repetă cu mâna după fiecare foc (armele militare cu mai multe cartușe);
Arme semiautomate – încărcarea și descărcarea, după primul foc, se face cu ajutorul presiunii gazelor, nefiind propice pentru trageri în serii lungi sau scurte (diferite pistoale);
Arme automate – funcționează pe aceleași principii tehnice ca și cele semiautomate, fiind propice penrtu trageri în serii scurte sau lungi.
6. După calibru, armele pot fi clasificate în funcție de interiorul țevii armei. Astfel:
Armele cu țeavă ghintuită (cu gloanțe) pot avea calibre diferite: până la 6,35 mm – arme de calibru mic, arme de calibru mijlociu – cele cu calibrul cuprins între 6,35 și 9 mm (7,62 mm, 7,65 mm, 8 mm); și cele de calibru mare – peste 9 mm (11,40 mm, etc.);
Armele de vânătoare. În cazul armelor de vânătoare cu glonț există o serie de diferențieri în funcție de continentul de provenieință al armei. Armele de pe continentul European au calibrul egal cu mărimea în milimetri a diamentrului interior al țevii, măsurat între ghinturi. La armele americane, calibrul acestora are o valoare nominală, fiind individualizat pentru fiecare model și nu corespunde în mărime absolută nici cu diametrul țevii și nici cu diametrul glonțului. În cazul armelor de vânătoare cu alice, calibrul este un număr abstract și invers proporțional cu largimea interioară a țevii (calibrul 12 este mai mare decât calibrul 16 sau 20). Calibrul armelor cu alice a fost calculate și stabilit în felul următor: s-au fabricat sfere de oțel cu diametrul egal cu diametru interior al diferitelor țevi de arme de vâtătoare. Apoi s-au numărat câte bucăți (sfere de oțel) de o anumită mărime sunt într-un pfund. Astfel, sferele mari erau câte 12 bucăți la pfund, in cele mai mici erau câte 16 bucăți, și așa mai departe. Deci calibrul armelor de vânătoare cu alice este egal cu numărul sferelor de oțel, având diametrul egal cu cel al țevii armei, ce intră într-o unitate de măsură a greutății.
7. După muniția folosită, armele se clasifică în:
Arme cu glonț;
Arme cu alice;
Arme mixte (arme de vânătoare cu glonț și alice);
8. După numărul cartușelor ce se pot înmagazina se distinge între:
Arme cu un cartuș;
Arme cu mai multe cartușe;
Secțiunea 3: Descrierea armelor de foc
Armele de foc portative au, în general, următoarele elemente componente: țeava și anexele ei; mecanismul de dare a focului; închizătorul; mecanismul de alimentare; patul sau partea de asamblare; accesoriile.
Analizând cele mai frecvente cazuri supuse cercetării balistice, dintre componentele unei arme, examinarea țevii a mecanismului de închidere, de percuție, de aruncare a tuburilor și de alimentare cu cartușe, trebuie să constituie obiectul unor preocupări speciale pentru criminalistică.
În imaginile de mai jos sunt prezentate grafic componentele a diferite tipuri de arme și poziționarea acestora în interiorul lor.
Fig. 2.1 Componentele revolverului cu butoiaș și ale mitralierei cu bandă de cartușe.
Fig. 2.2 Componentele a două tipuri de arme automate
Țeava armei
Țeava armei este cea care dirijează mișcarea glonțului și imprimă acestuia o mișcare de rotație în jurul axului, dar, în același timp, este și camera în care are loc arderea încărcăturii explozive. Aceasta este împărțită în mai multe secțiuni, după cum urmează: partea interioară a țevii se numește canalul țevii; linia dreaptă închipuită, care trece prin mijlocul canalului se numește axul canalului țevii; partea dinainte a canalului țevii se termină cu retezătura dinainte, iar partea dinapoi a țevii se numește culată și se termină cu retezătura culatei.
Țeava poate fi construită din diferite materiale, pornind de la metal, oțel și până la sticlă.
Fig. 2.3 Secțiunea longitudinală a țevii
La rândul său, țeava are următoarele elemente de construcție: camera cartușului, conul de racordare (locașul de intrare a glonțului), și partea ghintuită. La armele automate, bazate pe principiul folosirii unei părți din gazele rezultate din arderea pulberii, în compunerea țevii mai intră și un orificiu de trecere a gazelor.
Camera cartușului are rolul de a permite introducerea cartușului în interiorul armei; conul de racordare servește la asigurarea angajării progresive a glonțului între ghinturi, în acest scop, partea ghintuită a locașului de intrare a glonțului având marginile teșite.
Ghinturile canalului imprimareă o mișcare de rotație glonțului pentru a-i da acestuia viteză mai mare, în vederea opunerii de rezistență forței de frecare a aerului. Ghintul este jgheabul care se înfășoară în canalul țevii în spirală. Intervalele dintre ghinturi se numesc plinuri iar pereții laterali ai ghinturilor se numesc flancuri. Flancul ghintului este cel care obligă glonțul să se rotească și este denumit flanc de atac, iar flancul opus acestuia este numit flanc liber.
Calibrul armei este dat în cazul armelor de pe continentul european de diametrul canalului țevii. La țevile ghintuite, calibrul țevii este determinat prin distanța dintre două plinuri opuse, însă acest sistem de determinare nu este unul generalizat, existând unele state (Franța, Anglia), unde calibrul țevii se socotește după distanța între două ghinturi opuse, iar altele (state din cadrul Statelor Unite ale Americii) unde se măsoară distanța dintre două ghinturi opuse și două plinuri opuse iar apoi se calculează media. La țevile lise, calibrul este determinat prin diametrul nominalizat măsurat între pereții țevii și calculat prin metoda descrisă în secțiunea anterioară unde am făcut referire la diferite clasificări ale armelor.
Țevile armelor de foc se deosebesc între ele după următoarele creiterii ce constituie elemente de identificare generală sau ajută la eliminare: calibru, numărul ghinturilor, sensul ghinturilor, flancurile ghinturilor, lățimea ghinturilor și a plinurilor, pasul ghinturilor.
Referitor la calibru, cel mai des întâlnite arme de foc sunt cele cu următoarele calibre: pentru revolvere – 7,62 mm, 9 mm, 11,43 mm; pentru pistoale – 4,5 mm, 6,35 mm, 7mm, 7,62 mm, 7,65mm, 9mm, 11,5 mm iar pentru arme cu țeava lungă – 7,92 mm și 8mm.
În majoritatea cazurilor sensul ghinturilor este spre dreapta și mai rar spre stânga (doar la unele arme vechi). Dintre flancurile ghinturilor, șocul cel mai puternic este primit de flancul de atac, acesta fiind cel care obligă glonțul să se rotească într-un anumit sens, dictat de sensul ghintului. Acesta este și motivul pentru care flancurile de atac ale ghinturilor lasă urme mult mai vizibile pe glonț decât flancurile libere.
De regulă, ghinturile sunt mai largi decât plinurile, lățimea ghintului fiind de două ori mai mare decât a plinului iar profunzimea ghintului (înălțimea flancului) este de 1/50, 1/70 din lățimea ghintului.
Fig. 2.4 Secțiunea transversală a țevii
Mecanismul de dare a focului
Acest mecanism este caracterizat printr-o serie de elemente specifice: locul de amplasare, componentele transmisiei declanșării dintre trăgaci și percutor, sistemul de construcție și forma arcului declanșator, locul său de amplasare, locașul percutorului, sistemul de montare, forma și dimensiunea acestuia și știftul arcului.
În ceea ce privește acastă parte componentă a armelor de foc, mecanismul de percuție prezintă un interes deosebit din punct de vedere balistic, deoarece urmele lăsate de acesta permit identificarea generală și particulară a armei cu care s-a tras. Analiza ansamblului de percuție se poate realiza fie prin demontarea armei și compararea ansamblului cu cel al unei alte arme de același tip, fie prin radiografierea sa prin intermediul razelor gama sau Roentgen, în momentul în care demontarea nu este posibilă.
Închizătorul
Acest dispozitiv de închidere are un rol foarte important, reprezentând partea care fixează cartușul în locașul lui.
Sitemul de montarea a închizătorului se împarte în două categorii de mecanisme: mecanismul de blocare, care se montează pe corpul armei și este cel care blochează întregul ansamblu și mecanismul de ghidare și fixare a închizătorului pe perioada folosirii și demontării armei. Aceste sisteme pot varia de la un medel de armă la altul, dar datorită soluțiilor tehnice constructive ajută și chiar permit identificarea armelor atât generală cât și individuală.
Fig. 2.5 Secțiune pistol. A se vedea pct. 5 – închizătorul
Din punct de vedere criminalistic, această parte a armei prezintă interes, deoarece în urma acționării unei arme de foc, acest mecanism lasă o serie de urme. În sarcină, în urma detonației și presiunii exercitate pe tubul cartușului vor rămâne întipărite urme în adâncime, o amprentă unică ce va conduce la identificarea armei.
Fig. 2.6 Urme rămase în urma tragerii pe tubul cartușului
Mecanismul de alimentare
Acest ansamblu este cel care asigură alimentarea cu cartușe a armei de foc. Mecanismul poate fi de două feluri: mecanism de alimentare cu cursor, în cadrul căreia alimentarea se face de pe o bandă și mecanism de tragere cu arc, folosit în construcția carabinelor, a căror alimentare se face direct din încărcător sau din magazia cu cartușe.
Din punct de vedere criminalistic, o componentă importantă din acest sistem este reprezentată de gheara extractoare cu o valoare deosebită în identificarea armei cu care s-a realizat tragerea.
Ca parte componentă a extractorului, gheara extractoare, are rolul de a prinde gulerul tubului, în timpul mișcării înapoi a închizătorului va extrage din camera cartușului și, cu ajutorul pragului aruncător, va azvârli tubul afară. Acesta este motivul pentru care, pe tubul cartușului, sunt descoperite urme ale ghearei extractoare, așa cum bine se poate observa și în figura prezentată mai sus (fig. 2.6).
Patul armei (partea de asamblare)
Rolul acestui element al armei este acela de a asigura o mai mare stabilitate pe timpul tragerii și o mânuire cât mai lejeră a acesteia. Din punct de vedere criminalistic, acesta prezintă interes deoarece majoritatea lor permit imprimarea urmelor papilare ale trăgătorului prin natura materialelor din care sunt confecționate.
Accesoriile
În această categorie sunt incluse mecanismele utilizate pentru ochire și cele pentru stabilizarea armei. Ca si exemplu, mecanismele de ochire pot fi: mecanice (înălțător și cătare), optice, cu grile și corectoare.
CAPITOLUL 3: Muniția armelor de foc
Studierea muniției în cadrul acestei lucrări este determinată de importanța sa din punct de vedere criminalistic, importanță dată de urmele care rămân pe tubul cartușului dar și de faptul că la fața locului, în urma tragerii rămân tuburile sau gloanțele trase ori cartușele pierdute de făptuitor. Armele de foc folosesc, în principal, două categorii de muniție: cartușe cu glonț sau proiectil unic și cartușe cu alice.
Secțiunea 1: Categorii de cartușe
Principalul element în funcție de care pot fi clasificate cartușele este destinația lor. Astfel, în funcție de destinație, cartușele sunt de două feluri: cartușe de război și cartușe auxiliare. În cele ce urmează voi face o scurtă prezentare a fiecărui tip în parte și a subcategoriilor care se încadrează în acestea.
Cartușele de război
Acest tip de cartuș este destinat distrugerii diverselor materiale și a nimicirii personalului. Ca o caracteristică aparte se poate sublinia faptul că acestea conțin toate elementele constructive. La rândul lor, cartușele de război pot fi: cu glonț obișnuit sau cu glonț special.
Cartușele cu glonț obișnuit sunt destinate distrugerii materialelor neblindate și a personalului adăpostit în incinte din materiale ușoare sau neadăpostit. Acestea se împart în alte trei categorii, în funcție de materialul din care este alcătuit miezul lor. Astfel, cartușele cu glonț obișnuit pot fi: cu glonț greu (miezul lor este format dintr-un aliaj de plumb cu antimoniu, iar ca semn distinctiv, vârful lor este vopsit în galben); cu glonț ușor (miezul este din plumb) și cu glonț cu miez din oțel fiind învelit într-o cămașă de plumb.
Cartușele cu glonț special. Acest tip de muniție are destinații speciale și este format în funcție de utilizarea dată. Astfel, glonțul lor poate fi: perforant, trasor, incendiar, de reglaj incendiar, perforant-incendiar, perforant-incendiar-trasor și exploziv.
Glonțul perforant este destinat pătrunderii printr-un blindaj ușor, având miezul format dintr-un oțel cu un conținut bogat în carbon. Ca și semn distinctiv, acest glonț are vârful vopsit în culoarea neagră.
Glonțul trasor se utilizează pentru semnalizare, corectarea tragerii, indicarea țintelor dar și pentru nimicirea inamicului. Acest tip de glonț are o compoziție specială, în spatele miezului fiind plasat un pahar cu compoziția trasoare (compoziție care în timpul tragerii se aprinde și lasă o urmă luminoasă, vizibilă de la distanțe de peste 500 m, atât în prezența luminii, cât și în absența ei). Vârful glonțului este vopsit în culoarea verde.
Glonțul incendiar este folosit pentru incendierea materielelor ușor inflamabile. Vârful glonțului conține o compoziție incendiară care, la contactul cu obiectivul se aprinde foarte ușor, fiind vopsit în culoarea roșie.
Celelalte tipuri de gloanțe menționate în enumerarea de mai sus au atribuțiile celor descrise însă, un glonț, îndeplinește în același timp caracteristicile a două sau trei gloanțe cu destinații diferite.
Cartușele auxiliare
Acest tip de cartușe este destinat antrenamentului și perfecționării tragerii realizate de către militari. Din categoria lor fac parte: cartușele de exercițiu, cele de manevră, cartușele de tir redus, etc.
Cartușele de exercițiu se diferențiază prin lipsa pulberii explozive și a capsei și sunt destinate învățării procedurii de încărcare a armei.
Cartușele de manevră se diferențiază de celelalte prin lipsa glonțului, având ca scop marcarea focului pe timpul exercițiilor tactice și învățarea dării focului în operațiunile de tragere.
Secțiunea 2: Alcătuirea cartușului
Cartușul armei de foc are următoarele componente: tubul, proiectilul, capsa și încărcătura. În cele ce urmează voi detalia pe scurt fiecare componentă a acestuia, încercând să subliniez și utilitatea sa practică în legătură cu cercetarea criminalistică.
Tubul cartușului
Tubul servește la ambalarea tuturor părților componente ale cartușului, fiind produs din materiale sau aliaje maleabile, dar în același timp dure. Acesta are diferite dimensiuni, în funcție de calibrul armei, având o formă conică, cu diametrul mai mare în partea inferioară și mai mic către exterior, în locul de fixare a proiectilului. La rândul său, tubul cuprinde următoarele elemente:
Gâtul pentru sertizarea glonțului;
Partea conică (care este o porțiune de trecere de la gât la corpul tubului);
Corpul tubului (în acesta se înmagazinează încărcătura explozibilă);
Rozeta tubului. Aceasta,care reprezintă baza tubului, poate avea un rebord – marginile rozetei depășind diametrul tubului sau poate avea un șanț inelar care servește la prinderea tubului de către gheara extractoare atunci când este scos din camera cartușului.
Pe fundul tubului se găsesc: capsa, nicovala și orificiile de aprindere. Capsa, în urma loviturii primite de la percutor, se sparge pe nicovală, producând flăcări care pătrund prin orificiile de aprindere și incendiază pulberea din interiorul tubului.
În ceea ce privește alcătuirea tuburilor, aceasta diferă de la un tip de armă la altul. De exemplu, armele de vânătoare se deosebesc de celelalte arme sub acest aspect prin faptul că tuburile lor pot fi metalice sau din carton (a căror bază este metalică). Acest tip de tub nu are gât, deoarece proiectilele (alice sau mitralii) sunt introduse direct în tub, fiind acoperite de o rondelă.
Proiectilele
Proiectilele armelor de foc se diferențiază în primul rând în funcție de arma pentru care este utilizat: armă cu țeavă lisă ori armă cu țeavă ghintuită. Astfel, proiectilele pot fi: gloanțe, alice, mitralii sau poșe.
Armele cu țeavă ghintuită folosesc cartușe cu glonț. Asftel, în funcție de destinația dată, gloanțele pot fi obișnuite sau cu destinații speciale. Aceste tipuri de muniție au fost descrise în secțiunea anterioară, astfel că nu mai este necesar a repeta caracteristicile lor.
Ca și alcătuire, gloantele sunt fabricate, în general, din metal masiv, dar maleabil, cum este plumbul, care fiind suficient de moale, permite încadrarea etanșă a glonțului pe canalul țevii.
Revenind la glonțul destinat țevii cu ghinturi, acesta este prin construcție astfel calculat încât diametru său să fie mai mare decât calibrul armei. Acest fapt se datorează necesității de a adera pefect la pereții canalului țevii pentru ca glonțul să împiedice expansiunea gazelor provenite din explozie, astfel încât șocul rezultat ca urmare a exploziei să nu slabească în intensitate. Cu toate acestea, glonțul nu reușește să împiedice total pierderea de gaze rezultate din combustia pulberii, o parte din ele scăpând, împing aerul existent în fața glonțului și formează o sferă de aer la ieșirea glonțului, la retezătura țevii. În aceste condiții, în momentul tragerii cu țeava lipită rămân o serie de urme, în special pe corpul uman, urme cu deosebită importanță în cercetarea criminalistică, care vor fi detaliate într-un capitol următor. Pe lângă acest aspect, mărirea diametrului glonțului urmărește să înlăture și unele deficiențe rezultate din uzura canalului țevii.
De precizat este faptul că diferența dintre calibrul canalului țevii și diamentrul glonțului crește pe măsura măririi calibrului armei.
În afară de diametru, gloanțele mai prezintă o serie de elemente care le diferențiază. Asfel, forma vârfului glonțului este diferită, geometria lui fiind dată de viteza și distanța de zbor preconizată de constructor. În practica de expertiză balistică se întâlnesc gloanțe de forme diferite ca: gloanțele cu vârful alungit și ascuțit, gloanțele cu vârful rotunjit, cele cu vârful retezat, etc.
Fundul glonțului este, de asemenea diferit, însă tendința este spre un model scobit, care să preia șocul exploziei cât mai bine și să permită o dilatare suficientă cât să determine presarea cămășii glonțului în canalul țevii.
Revenind la ceea ce ne interesează în special pe noi și anume urmele rămase pe glonț, la examinarea sa se observă că, după ce a străbătut canalul țevii, pe cămașa sa rămân o serie de striații dispuse într-o anumită ordine. Acestea se formează în urma exploziei pulberii care angajează glonțul complet între ghinturile canalului sub presiunea gazelor formate, iar glonțul, având un diametru mai mare întâmpină o rezistență puternică. Astfel, glonțul fiind alcătuit dintr-un metal mult mai moale decât țeava armei se va deforma, îsi va micșora diametrul prin comprimare iar cămasa va fi zgâriată în punctele de contact cu ghinturile.
Aceste urme prezintă un interes deosebit din punct de vedere al cercetării criminalistice realizate asupra glonțului, însă voi dedica o secțiune distinctă urmelor lăsate de arme pe muniția utilizată.
Fig.3.1: Vârful și fundul glonțului
Alicele sunt proiectilele folosite la armele cu țeavă lisă. Acestea sunt sfere de plumb sau de oțel cu diametre variate (1,5-5,5 mm). Alicele mai mari de 5,5mm, confecționate din plastic, sticlă sau alte materiale se numesc mitralii, iar cele confecționate artizanal, din diferite materiale se numesc poșe.
Fig. 3.2: componentele cartușului pentru arma cu țeavă lisă
Capsa
Capsa este elementul alcătuit dintr-un material moale, în general o alveolă de alamă. Între pereții săi subțiri sunt depozitate substanțe ușor inflamabile la lovirea sa de către capul acului percutor. Substanțele cel mai des utilizate la compunerea capsei sunt fulminatul de mercur și stibiatul de plumb.
Capsa are rolul de a aprinde încărcătura de azvârlire (substanța inflamabilă pe care o conține), dar și un important rol în identificarea armelor cu care s-a tras, prin urmele pe care le poartă asupra sa.
Pulberea
Pulberea este un amestec de substanțe explozive care, prin aprindere asigură viteza și forța de pătrundere a proiectilului, sub acțiunea gazelor degajate și a presiunii foarte ridicate pe care o produce prin aprindere. În încărcătura explozivă se folosesc substanțe explozive cu o combustie rapidă fiind fie o publere coloidală, fără fum, fie pulbere neagră, cu fum. În general la fabricarea pulberii se utilizează piroxilina și glicerina în amestec cu alți compuși.
Din punct de vedere criminalistic, pulberea are importanță prin urmele lăsate pe obiectul asupra căruia s-a tres (în momentul în care se realizează o tragere de la distanță foarte mică), pe mâinile trăgătorului, ș.m.d.p.
CAPITOLUL 4: Principalele urme formate prin folosirea armelor de foc
Armele de foc, prin folosirea lor pot lăsa urme diverse, atât pe obiectul asupra căruia s-a tras, cât și pe elementele sale, cum ar fi cele rămase după tragere pe cămașa cartușului.
În cele ce urmează doresc să realizez o scurtă prezentare a urmelor rezultate în urma utilizării armei de foc, a mijloacelor folosite pentru analizarea acestor urme și a creării unei conexiuni între acestea și arma de la care provin.
Secțiunea 1: Urmele formate de armă pe cartuș
În tragerile executate cu arma de foc, indiferent de tipul ei, se formează urme pe tubul cartușului, în special în cazul armelor cu țeavă ghintuită, unde se imprimă pe glonț relieful interior al țevii.
Un aspect care consider important a fi amintit este acela că, in literatura de specialitate, dar și în practică, tubul sau proiectilul sunt privite ele însele ca și probe. Astfel, în cele ce urmează vom discuta despre două aspecte: urmele de pe tub și cele de pe cartuș.
Urmele de pe tub
Mecanismele care duc la formarea acestui tip de urme sunt: percutorul, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare, pragul aruncător și pereții camerei de detonare. În afara urmelor lăsate de elementele de mai sus, se mai pot adăuga cele produse în momentul în care cartușul este introdus în încărcător și cele rezultate prin deplasarea sa spre camera de detonare.
Urmele de pe tub se formează în trei etape:
În momentul încărcării se formează o serie de urme dinamice, longitudinale pe pereții tubului, rezultate în urma frecării cartușului de pereții camarei de ardere. În acest moment, pe cartuș se formează urme ale marginilor încărcătorului și ale ghearei extractoare datorate prinderii rozetei în vederea extragerii sale.
În momentul tragerii apar, în primul rând, urma percutorului și cea a peretelui frontal al închizătorului, care se formează pe fundul cartușului.
În momentul extragerii tubului, pe marginea exterioară a rozetei se imprimă urmele ghearei extractoare iar pe fundul tubului urmele pragului aruncător.
Aceste urme ajută la restrângerea cercului armelor cu care ar fi fost posibil să se tragă, deoarece permit încă de la începutul procesului de identificare să se stabilească tipul armei cu care a fost tras cartușul.
Fig. 4.1:Urme create de gheara extractoare și cuiul percutor
Urmele de pe glonț
Aceste urme reflectă caracteristcile construcției interioare a țevii ghintuite, fiind urme prin excelență dinamice. Astfel, în cazul armelor cu țeavă ghintuită, pe glonț rămân urme ale plinurilor și flancurilor și ale spațiilor dintre ghinturi, sub formă de striații.
Există situații, în special în cazul armelor al căror glonț are diametrul mult mai mare decât calibrul, în care glonțul suferă deformări, în special prin alungire.
Fig.4.2: Striațiile create de ghinturi
Secțiunea 2: Urmele de împușcare
Prin urme de împușcare se înțelege, în special, urmele specifice formate de proiectil, urme principale ale tragerii, iar în subsidiar urmele secundare, formate în anumite condiții de tragere (ex. tragerea de la o anumită distanță).
Urmele principale reprezintă rezultatul acțiunii directe exercitată de proiectil asupra corpului sau obiectului atins. Acestea sunt de trei tipuri:
Urme de perforare, care au specifice următoarele elemente: orificiul de intrare, canalul și orificiul de ieșire. Orificiile de intrare și ieșire se deosebesc între ele prin anumite caracteristici pe baza cărora se stabilește direcția din care a pătruns proiectilul, direcție care cu coincide în toate cazurile cu direcția de tragere, traiectoria glonțului putând fi influențată de diverși fctori, îndeosebi ricoșare. Pe corpul uman, orificiul de intrare se caracterizează prin lipsă de țesut, diametru său fiind apropiat de cel al proiectilului. Marginile acestuia sunt îndreptate către interior, prezentând și urme secundare. Canalul de perforare poate prezenta sau nu o formă rectilinie în funcție de devierile osoase întâlnite. Orificiul de ieșire nu prezintă țesut lipsă, de obicei având marginile îndreptate către exterior. În cazul obiectelor lipsite de elasticitate, fragile (cărămidă, piatră) urma orificiului de intrare este mai mare decât diametrul proiectilului; la obiectele din lemn, diametrul urmei corespunde, aproximativ, cu calibrul armei, orificiile stabilindu-se ăn funcșie de orientarea fibrelor de lemn; în cazul geamurilor, urma are forma unui trunchi de con, cu baza mare în direcția de înaintare a proiectilului. Particularități prezintă urmele produse de alice și mitralii: la tragerile de la distanță mică acestea formează un singur orificiu, de dimensiuni mari, dar pe măsură ce distanța crește pe lângă orificiu central vor apărea orificii laterale mai mici, până la dispariția celui central și formarea unei multitudini de puncte de pătrundere.
Urmele de pătrundere (canalele oarbe), au un orificiu de intrare cu un capăt înfundat (nu există orificiu de ieșire).
Urmele de ricoșare reprezintă adâncituri sau zgârieturi asupra suprafeței obiectului aflat pe traiectoria glonțului. Ricoșarea produce o midificare a traiectoriei glonțului cu posibilitatea de lovire și a altor obiecte, dar și o micșorare a forței cinetice a acestuia.
Arma de foc propriu zisă (care poate fi găsită sau nu le fața locului);
Elemente de muniție și urme create pe armă de acestea (tuburi, cartușe, capse)
Urmele secundare rezultă în urma acțiunii unor factori suplimentari ai tragerii. Acestea se împart, la rândul lor în două mari categorii:
Urmele secundare formate indiferent de distanța de tragere. În această categorie se încadrează: inelul de frecare (pe marginea orificiului de intrare se depune praf, unsoare, rugină sau alte materiale existente pe suprafața proiectilului) și inelul de metalizare (depuneri de particule metalice de pe suprafața proiectilului în momentul perforării);
Urmele secundare formate la tragerile cu țeava armei lipită de corp sau de la mică distanță. Trăgând cu țeava armei lipită de corp vor apărea următoarele tipuri de urme: rupturi provocate de gaze (apar la tragerile efectuate de la distanțe mai mici de 10 cm – formă stelată), urmele gurii țevii (se formează la lipirea țevii de corp), urme de funingine (rezultate din combustia încărcăturii de pulbere), tatuajul (consecința pătrunderii în piele a resturilor de pulbere neagră sau arsă incomplet) și urmele de unsoare (apar sub formă de stropi depuși în jurul orificiului de intrare).
Din punct de vedere criminalistic, analiza urmelor secundare se face în laboratoare de specialitate, descoperirea lor necesitând folosirea unor radiații, agenti chimici, analize prin activare cu neutroni, etc.
CAPITOLUL 5: Expertiza balistică
Expertiza balistică judiciară este una dintre cele mai complexe examinări la care unt supuse armele de foc, muniția acestora, urmele lăsate în folosirea lor dar și împrejurările în care au fost utilizate. Expertului desemnat cu realizarea sa i se pot adresa o multitudine de întrebari din cele mai variate. Pentru a fi în măsură să răspundă diverselor probleme cu care se confruntă, expertul criminalist recurge la metode și și mijloace tehnico-științifice precum: microscoapele de comparare și stereomicroscoapele, examinările în radiații invizibile (infraroșii, roentghen, gamma), analize spectrale, metode de refacere a seriilor distruse ori metode chimice de analiză a urmelor secundare ale tragerii.
Astfel, expertiza poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesară stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluționării de către un expert, prin cunoștințe specifice fiecărei specialități, în cazul de față în domeniul balisticii, activitate solicitată de către organele judiciare în situația imposibilității lămuririi împrejurării respective fără concursul unui specialist.
Secțiunea 1: Expertiza în reglementarea Noului Cod de Procedură Penală
Noul Cod de Procedură Penală reglementează în cadrul Capitolului VII principalele elemente care țin de expertiză și constatare ca mijloace de probă în procesul penal. Astfel, în lumina noii reglementări, „efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări ce reprezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.”
Procedura solicitării unei expertize este una riguroasă și trebuie să îndeplinească o serie de cerințe specifice. În această ordine de idei, pașii sunt următorii: expertiza se solicită de organul de urmărire penală prin ordonanță motivată ori de către instanță, pe parcursul judecății, prin încheiere motivată; cererea de efectuare a expertizei se realizează în scris și trebuie să conțină faptele și împrejurările supuse evaluării dar și obiectivele care trebuie lămurite de expert iar la efectuarea sa pot participa pe lângă expertul numit de către instanță și experții desemnați de către părți.
De reținut este faptul că, potrivit art. 172, alin 6. „ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția sau experții desemnați”. Am subliniat importanța acestor aspecte deoarece, cele enumerate mai sus sunt părți importante din raportul de expertiză, fără de care acesta nu ar avea nicio valoare. Din același aliniat reiese faptul că expertul sau instituția căreia i se solicită efectuarea expertizei sunt desemnați tot prin ordonanță sau încheiere, fapt reluat și de Noul Cod de Procedură Penală în art. 173.
În ceea ce privește procedura efectuării expertizei, art. 177 prezintă pe larg etapele urmate. Astfel, prin ordonanță sau încheiere se fixează un termen la care sunt chemate atât părțile cât și expertul, termen la care se aduce la cunoștință obiectul expertizei, întrebările la care trebuie să răspundă, obiectele pe care trebuie să le analizeze și li se pune în vedere tuturor faptul că au dreptul să facă observații și să pună întrebări.”Expertul este înștiințat cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și de a expune o opinie imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile științei și expetizei profesionale”.
Secțiunea 2: Noțiuni generale despre expertiză
Cu toate că legea le enumeră printre mijloacele de probă, expertizele nu reprezintă prin ele însele mijloace de probă, ci sunt procedee de probă, respectiv moduri de a opera asupra unor mijloace de probă. Acestea au funcția de a pune în lumină rolul pe care l-ar putea juca diferite obiecte, împrejurări de fapt în lămurirea cauzei, scopul lor fiind diferit în funcție de tipul expertizei.
În ceea ce privește valoarea lor probatorie, după cum bine cunoaștem legea procesual-penală nu cunoaște o ierarhie a probelor, astfel că nici expertizei nu i se acordă o autoritate deosebită, aprecierea fiind făcută de către organul care a dispus-o.
Consider că înainte de a prezenta mai detaliat raportul de expertiză balistică este necesară prezentarea modului de desfășurare a oricărui tip de expertiză. Astfel, pașii urmați sunt următorii:
Se apreciază necesitatea și oportunitatea dispunerii expertizei, dispunerea sa fiind, în principiu, facultativă;
Fixarea obiectului expertizei și a întrebărilor la care urmează să răspundă expertul. În acest sens trebuie subliniat faptul că întrebările trebuie formulate clar și obiectiv, într-un mod în care din conținutul lor să nu rezulte părerea organului care a dispus efectuarea sa.
Desemnarea expertului, după reguluile stabilite de către art. 173 din Noul Cod de Procedură Penală dar și după verificarea existenței vreunui caz de incompatibilitate a acestuia dintre cele enumerate de art. 174 din Noul Cod de Procedură Penală;
Chemarea părților și a expertului prin citație, în vederea stabilirii elementelor care trebuie analizate;
Lămuriri date expertului și părților.
Secțiunea 3: Etapele expertizei balistice
Indiferent de problemele care sunt supuse soluționării de către expert, expertiza balistică va parcurge următoarele etape:
Verificarea integrității ambalajelor și sigiliilor aplicate, mențiuni care vor fi precizate în raportul de expertiză;
Compararea conținutului ambalajului cu mențiunile cuprinse în actul de dispoziție a raportului – se va verifica corespondența dintre numărul pieselor conținute în ambalaj și numărul lor precizat în actul de dispoziție;
Studierea întrebărilor adresate expertului;
Cercetarea materialelor puse la dispoziție pentru stabilirea ordinii în care urmează a fi examinate și a metodelor care vor fi folosite;
Executarea tragerilor experimentale, în cazurile care sut necesare. Acest fapt va fi menționat în raportul de expertiză, alături de datele caracteristice tragerii (calibrul armei, numărul de trageri, distanța, obiectele asupra cărora s-a tras, rezultate, etc.);
Examinarea separată a urmelor și a modelelor de comparație în vederea stabilirii caracteristicilor generale și individuale ale fiecăreia;
Examinarea comparativă;
Formularea concluziilor.
Secțiunea 4: Probleme ce pot fi soluționate prin expertiza balistică
După prezentarea unor aspecte care țin de expertize în general, consider ca este momentul să mă limitez la subiectul acestei lucrari, prin prezentarea elementelor specifice expertizei balistice.
Etapele acestui tip de expertiză, de cele mai multe ori corespund cu întrebările, obiectivele stabilite de către dispunător specialistului în balistică. Astfel că, specialistul poate răspunde la următoarele aspecte (desigur, enumerarea nu este una exhaustivă, dezvoltarea tehnicii permițând cu trecerea timpului analize dintre cele mai deosebite):
Identificarea armei (stabilirea tipului, modelului și calibrului acesteia) – pentru această operațiune, se realizează mai întâi o încadrare generală, iar apoi o identificare individuală, în funcție de seria și numărul armei, existente pe diferite părți componente ale armei;
Stabilirea stării de funcționare – stabilirea acestui fapt este necesară de foarte multe ori în practică, mai ales în clarificarea a două aspecte esențiale: dacă o armă se poate declanșa accidental, fără apăsarea trăgaciului sau dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, ar putea fi totuși folosită pentru tragere. În analiza acestor situații, printre metodele tehnico-științifice folosite este indispensabilă cercetarea defectoscopică.
Examinarea muniției – are rolul de a stabili tipul, modelul și anul de fabricație a cartușelor, pe baza a diferite criterii (caracteristici, inscripții existente pe rozetă, etc.). De asemenea mai prezintă interes și starea lor tehnică, gradul de conservare, corespondența între încărcături, etc. Prin examinarea tubului și a glonțului se poate stabili apartenența de grup a armei dar și locul de proveniență și calitatea muniției. De asemenea se mai poate stabili dacă tuburile corp delict provin de la cartușele trase cu arma corp delict sau dacă proiectilul recuperat din corpul victimei sau de la locul faptei provine de la respectiva armă; dacă proiectilul provine dintr-o tragere directă sau dintr-un ricoșet. De cele mai multe ori, în afară de examinarea muniției se mai folosește și metoda comparativă care stabilește concordanța dintre materialele analizate, se realizează trageri experimentale
Stabilirea distanței și direcției de tragere – se stabilesc în principal în funcție de urmele lăsate de proiectil în corpul victimei sau în mediul în care s-a consumat tragerea. Aceste urme au fost analizate într-o secțiune anterioară.
Secțiunea 5: Expertiza urmelor formate de armele de foc
Așa cum am precizat și anterior, armele de foc lasă două tipuri de urme: urme principale ale tragerii și urmele secundare. În cele ce urmează voi prezenta o serie de metode de examinare a acestor urme.
Secțiunea 5.1: Expertiza urmelor principale ale tragerii
Această expertiză constă în examinarea orificiilor de intrare și de ieșire, a canalelor formate atât pe corpul uman cât și pe celelalte obiecte cu care proiectilul a intrat în contact.
În privința orificiilor, acestea se examinează pe baza caracteristicilor lor, care diferă în funcție de materialul purtător (geam, lemn, tablă, țesut uman). Pe lângă aceste caracteristici generale, care lasă întotdeauna loc de interpretare, un puternic impact îl au caracteristicile individuale ale fiecărei urme în parte, care, coroborate, fac imposibilă confundarea unei urme de împușcare cu o alta (urme de funingine, unsoare, arsuri, rupturi provocate de gaze, inelele de metalizare sau frecare, etc.).
Secțiunea 5.2: Expertiza urmelor secundare ale tragerii
Cercetarea acestor urme este destinată descoperirii și examinării urmelor aparținând factorilor secundari ai tragerii, formați în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului și a urmelor specifice de tragere rămase pe mâna trăgătorului.. în această etapă se folosesc metode specializate de examinare, printre cele mai des întâlnite fiind următoarele:
Examinarea chimică, care pune în evidență urmele suplimentare existente în jurul orificiului de intrare, în țeava armei și pe mâinile trăgătorului. În acest sens, pe mâna acestuia se caută nitrați și nitriți, cu ajutorul „testului cu parafină”.
Examinările spectrale, care pun în evidență elementele specifice inelului de metalizare, determinând astfel natura proiectilului. În general se practică microanaliza spectrală și spectofotometria de absorbție atomică.
Metode de certitudine care permit stabilirea exactă a existenței urmelor tragerii. Printre acestea specialiștii amintesc: microscopia electronică cu baleiaj, conjugată cu microscopia spectrală de radiații X, care permit analiza punctuală a particulelor de pulbere și microspectrofotometria în radiații infraroșii, pentru analiza particulelor de pulbere de 20 milicroni care stabilește cu certitudine natura lor, fără efect distructiv.
Secțiunea 6: Identificarea armei după urmele formate pe glonț și pe tubul cartușului
Urmele formate pe glonț și pe tubul cartușului au fost prezentate într-o secțiune anterioara, în cele ce urmează rămânând doar să fac o scurtă prezentare a metodelor prin care se identifică arma în funcție de acestea.
Identificarea armei după urmele formate pe glonț
Această identificare presupune ca în faza inițială să fie excluse din cercul armelor suspecte cele care nu corespund caracteristicilor generale reflectate pe glonț (numărul golurilor și plinurilor dintre ghinturi, distanța dintre acestea, calibrul, etc).
În această etapă sunt necesare modelele de comparație, care sunt obținute prin realizarea unor trageri experimentale cu armele analizate, în condiții similare celor în care s-a produs tragerea inițială, în dispozitive speciale (captatoare de proiectile).
După obținerea materialului necesar se apelează la metode de examinare comparative: examinarea la microscopul comparator, compararea mulajelor, etc.
Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartușului
Acest gen de identificare se desfășoară în aceleași condiții ca și identificarea după urmele formate pe glonț, numai că, tuburile de comparație se captează mult mai ușor. De asemenea, importanța acestei analize este superioară celei anterioare și prin prisma faptului că tubul rămâne intact în majoritatea cazurilor, spre deosebire de glonț care se deformează. Mai mult, tubul permite și identificare armelor a căror țeavă nu conține caracteristici individuale, precum armele cu țeavă lisă.
Mijlocul tehnic de bază în realizarea acestei analize este reprezentat de microscopul comparator, căruia i se poate adăuga compararea de microfotograme executate separat pentru tubul în litigiu și cel obținut experimental, dar și compararea mulajelor realizate după interiorul coșului de detonare.
Secțiunea 7: Alte probleme soluționate prin expertiza balistică
În afara examinării elementelor de mai sus, expertiza balistică mai poate fi utilizată și în următoarele situații:
Pentru refacerea inscripțiilor ștanțate pe arme, necesare pentru stabilirea provenienței armei, a modelulul, a anului de fabricație, și altele. Ca și metode de refacere se evidențiază următoarele: metoda chimică, metoda feromagnetică și cea electrochimică (fiind considerată cea mai rapidă, sigură și cu posibilități de repetare).
Examinări acustice, care presupun examinarea urmelor sonore ale împușcăturii, armării și percuției, controversată în practică, dar socotită de unii specialiști ca servind la stabilirea tipului și modelului armei dar și la identificarea sa pe baza comparării sonogramei în litigiu cu cea obținută experimental.
Rezultatele obținute prin expertizele prezentate mai sus, concluziile și opiniile experților se consemnează într-un raport de expertiză, care se înmânează celui care l-a solicitat.
CAPITOLUL 6: Raportul de expertiză balistică
Raportul de expertiză reprezintă „expresia documentară a întregii activități de cercetare”, de aceea forma și conținutul său au o legătură directă cu importanța probatorie a cercetării balistico-judiciare. Astfel, orice concluzie greșită a criminalistului, ori formulată nesatisfăcător poate fi izvor al unei erori judiciare. În ideea evitării unor astfel de situații, raportul de expertiză balistică presupune cerințe speciale, cerințe referitoare la claritate în expunere, terminologie justă și precisă, răspunsuri complete la toate întrebările, etc.
Potrivit Noului Cod de Procedură Penală, „după efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt consemnate într-un raport. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport. Opiniile separate se motivează în același raport”, care se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea lui.
Secțiunea 1: Părțile raportului de expertiză
Raportul de expertiză balistică judiciară cuprinde, ca majoritatea acestor acte, trei părți componente: partea introductivă, partea expozitivă și concluziile. În cele ce urmează voi realiza o scurtă prezentare a fiecărei părți, pentru ca, într-un capitol următor să pot ilustra prin exemple clare, pe baza unor rapoarte de expertiză balistică, importanța fiecărei secțiuni, problemele pe care le rezolvă, etc.
Partea introductivă
De cele mai multe ori această parte a raportului de expertiză se prezintă ca un antet al acestuia cuprinzând următoarele elemente: organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei; data când s-a dispus efectuarea acestuia; numele și prenumele expertului; obiectivele la care expertul urmează să răspundă; data la care a fost efectuată; materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată; dovada încunoștiințării părților (în cazul în care au participat la efectuarea sa ori au dat explicații în cursul său); data întocmirii raportului de expertiză.
Partea expozitivă
Această parte a raportului este cea mai complexă, în cadrul său fiind descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate de expert. În partea expozitivă sunt introduse fotografii de ilustrare în vederea creării unei accesibilități crescute pentru organele de urmărire penală sau instanță, fotografii care sunt, în esență, parte componentă a raportului. Acestea au rolul de a reproduce obiectul cercetat sub o formă cât mai apropiată de cea naturală, de a demonstra materialele pe baza cărora expertul a ajuns la concluziile sale.
Fotografia se execută la o scară care să permită distingerea clară a caracteristicilor principale ale obiectului studiat, înaintea aplicării oricăror alte metode de analiză în vederea reținerii imaginii respectivului obiect în forma sa originală, insistându-se pe caracteristicile individuale ale materialului supus analizei.
Astfel că, vor fi supuse fotografierii armele corp delict, cartușele, gloanțele, tuburile trase și orice alte materiale trimise expertului pentru examinare.
Duă efectuarea fotografiilor de ilustrare, expertul va trece la realizarea fotografiilor și desenelor de comparare, care se realizează în mod obligatoriu în toate cazurile de expertiză balistică judiciară. Aplicarea acestei metode trece prin trei procedee tehnice diferite ca aplicare dar asemănătoare din punct de vedere al interpretării rezultatelor. Aceste procedee tehnice sunt:
Fotografiile de comparare alăturată, în cazul căruia fotografiile obiectelor comparate sunt așezate alăturat iar aceleași particularități ale urmelor comparate descoperite se marchează prin săgeți sau cercuri de culoare rosie sau albă pentru evidențierea formei și plasamentului lor.
Fotografiile de continuitate a particularităților liniare. Acest procedeu se aplică în special în cazul identificării armei de foc după gloanțele trase, procedeu care se desfășoară astfel: se execută câte o fotografie la o anumită scară de pe striațiile formate pe glonțul corp delict de plinurile dintre ghinturile armei care se identifică și de pe striațiile glonțului model tip de comparație; cele două fotografii se secționează perpendicular pe striații și jumătoatea uneia se pune alături de jumătatea celeilalte, pentru a se stabili dacă striațiile fotografiate prezintă sau nu continuitate liniară.
Fotografiile de suprapunere în transparență
Această comparație se execută prin fotografierea la aceeași scară a obiectelor și examinarea lor prin suprapunerea celor două fotografii sau diapozitive, stabilindu-se corespondența între particularitățile individuale ale celor două obiecte fotografiate (formă, dimensiune, plasament).
Tot în cadrul părții expozitive a raportului, expertul va stabili puncte caracteristice e identitate identificate în urma examinării și care nu se pot fotografia.
Concluziile raportului de expertiză balistică
În această parte a raportului expertul răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și alte precizări și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei. Aceasta este partea finală a raportului, care conține răspunsurile expertului la întrebările adresate.
Concluziile trebuie expuse pe scurt, limpede, sub forma unor constatări, astfel ca răspunsurile să fie prezentate precis în sens pozitiv sau negativ, adică: „da” (glonțul găsit la locul infracțiunii a fost tras cu arma găsită) sau „nu” (glonțul nu a fost tras cu arma respectivă). Aceste aspecte vor fi ilustrate clar în capitolul următor.
În situația în care expertul nu va putea ajunge la concluzii categorice, ci doar posibile, va trebui să motiveze acest fapt.
În ceea ce privește valoarea juridică a concluziilor din acest raport, ele nu au o astfel de valoare prestabilită, ci pot fi respinse motivat sau răsturnate de către organul dispunător al raportului. În fața acestor organe, concluziile și datele tehnice existente în raport trebuie fundamentate, nu doar prezentate, pentru a putea aprecia măsura în care aceste date sunt juste.
Există și situații în care expertul nu poate soluționa cauza propusă, el trebuind să expună întregul proces de cercetare (cum face în mod obișnuit), iar la sfârșitul raportului va arăta motivat, cauzele care l-au împiedicat în rezolvarea problemei.
Acestea fiind spuse, consider că datele prezentate de-a lungul lucrării sunt suficiente pentru ca în partea următoare să putem analiza o serie de rapoarte de expertiză balistică, fără ca elementele tehnice cuprinse în acestea să ne creeze vreun fel de probleme.
CAPITOLUL 7: Analiza practică a unor rapoarte de expertiză balistică
Secțiunea 1: Analiza raportului de constatare tehnico-științifică nr. XXXX1 din 20.08.2006, raport prezentat în ANEXA 1
Analizând prezentul raport pe baza noțiunilor teoretice prezentate în partea anterioară a lucrării, se observă următoarele aspecte:
Din partea introductivă reies următoarele aspecte:
Raportul de expertiză a fost dispus de către organul de cercetare penală prin rezoluția motivată nr. 1234 din 10.08.2006;
Numele expertului desemnat este comisar de poliție Popescu Ion (brevet nr. XXXX);
Efectuarea expertizei a fost dispusă în data de 10.08.2006;
Expertul trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
A- dacă pistolul militar marca „Carpați”, model 1974, de calibrul 7,65 mm, seria XXXXXXX, pusă la dispoziție, este în stare de funcționare;
B- dacă tubul cartuș pus la dispoziție a fost tras cu pistolul militar marca „Carpați”, model 1974, de calibrul 7,65, seria XXXXX.
Raportul de expertiză a fost întocmit în data de 20.08.2006;
Expertului i-au fost puse la dispoziție următoarele materiale:
Pistolul militar marca „Carpați”, model 1974, de calibrul 7,65, seria XXXXX;
trei cartușe de calibrul 7,65, marca „SADU”;
un tub de cartuș marca „SADU”, de calibrul 7,65, ridicat cu ocazia investigării tehnico-științifice a locului faptei.
Materialele puse la dispoziția sa au fost descrise în partea a III-a a raportului, fiecare în parte, fiind efectuate și fotografii ale acestora, după cum se poate observa în ANEXA 1, partea aIII-a.
Din partea expozitivă a raportului reies următoarele aspecte:
Referitor la armă, expertul a subliniat următoarele fapte:
a realizat o identificare individuală a armei prin prezentarea principalelor caracteristici ale acesteia (lungime totală, lungimea țevii, tipul mecanismului de dare a focului, capacitatea încărcătorului, tipul țevii, etc);
manevra utilizată de expert pentru a verifica starea de funcționare a mecanismului de dare a focului din punct de vedere mechanic, este manevra “ulucului în doi timpi”, constatându-se că arma se armează și percutează normal.
după analiza inscripțiilor de pe armă și a caracteristicilor tehnice, expertul a realizat identificarea individuală a armei, ca fiind o armă de foc, de vânătoare, tip carabină, cu glonț, marca Browning, cu seria XXXX, de calibrul .30-06 (7.62x63mm), fabricată în Belgia și asamblată în Portugalia.
Referitor la cartușele puse la dispoziția sa:
expertul a descries caracteristicile tehnice ale acestuia (lungime tub, diametru tub lângă rozetă, diametru rozetă, etc);
acesta a identificat tubul de cartuș pe baza caracteristicilor tehnice și a inscripțiilor ca fiind un element de munție de la un cartuș de calibru .30-06 (7,62×63 mm), marca Geco, care este utilizat ca muniție de armele de foc cu repetiție, de tipul carabinelor, având acest calibru.
Pentru a răspunde întrebărilor organului de cercetare, expertul a recurs la efectuarea unor trageri experimentale, în vederea stabilirii stării de funcționare a armei și pentru crearea modelelor de comparație. Acesta a realizat tragerile experimentale în poligonul XXX, folosind toate cele trei cartușe puse la dispozițe. După armare și tragere, arma s-a comportat normal, expertul realizând o serie de fotografii, foto. nr. 11-12, anexa 1, ale celor trei tuburi trase și detaliilor de pe rozetele cartușelor pentru a se observa urmele de percuție.
Expertul a folosit ca și metodă analiză examinarea comparativă între tubul în litigiu și cele trei tuburi de același calibru, recuperate în urma tragerilor experimentale, comparație efectuată prin folosirea macroscopului comparator Leica FSC, conform instrucțiunii de lucru IL 01-03.
În urma examinărilor comparative s-a constatat corespondența dintre urmele existente pe rozeta tubului în litigiu și cele de pe rozetele tuburilor cartușelor trase experimental, care prezintă elemente coincidente ca formă, dimensiune și plasament specifice microreliefului cuiului percutor, peretelui frontal al închizătorului și al pragului aruncător (ejector), ale aceleiași arme de foc.
Coincidența urmelor a fost ilustrată prin prezentarea unor fotografii a acestora, foto nr 13-14, anexa 1, fotografii de continuitate a particularităților liniare.
În concluziile raportului, expertul a răspuns la obiectivele formulate de către organul de cercetare penală, scurt, concis, prin formularea unor fraze care nu lasă loc de interpretare. Astfel, concluziile expertului a fost:
“A.. Arma marca „BROWNING”, cu seria XXXX, de calibrul .30-06, este în stare de funcționare.
B. Tubul de cartuș de calibrul .30-06, marca „GECO”, pus la dispoziție, a fost tras cu arma în litigiu.”
În încheierea raportului, s-a făcut mențiune despre numărul de pagini al acestuia și despre faptul că împreună cu raportul de expertiză balistică s-au restituit și materiaele pe baza cărora s-a realizat constatarea.
“Notă: împreună cu raportul criminalistic se restituie arma marca „BROWNING”, cu seria XXXXX, de calibrul .30-06, un tub cartuș în litigiu și trei tuburi cartuș rezultate în urma tragerilor experimentale, toate de calibrul .30-06, ambalate în colet sigilat cu sigiliul MI nr. XXXX.”
Secțiunea 2: Analiza raportului raportul criminalistic nr. 001 din 30.02.2015, prezentat în ANEXA 2
Raportul prezentat în ANEXA 2 a fost dispus de către un procurer din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București în vederea stabilirii circumstanțelor care au dus la decesul unei persoane în vârstă de 46 de ani.
Astfel, analizând raportul după structura din secțiunea anterioară, se constată următoarele aspecte:
Din partea introductivă reies următoarele fapte:
efectuarea raportului de expertiză a fost dispusă de procurorul POPESCU TUDOR din cadrul Parchetului de pe Lângă Tribunalul București prin ordonanța nr. FNFN/P/2015 din 28.01.2015;
data la care a fost dispusă efectuarea expertizei este 28.01.2015;
ca expert a fost desemnat inspectorul principal de poliție Drăgan Vasile, expert criminalist autorizat în domeniul „EXPERTIZA BALISTICĂ A ARMELOR ȘI A MUNIȚIILOR” cu brevet nr. 299/2009;
expertul a efectuat analiza obiectelor puse la dispoziție în perioada 15-30.02.2015;
raportul a fost întocmit în data de 30.02.2015;
pentru efectuarea lucrării, au fost puse la dispoziția expertului următoarele materiale:
în litigiu:
tub de cartuș, inscripționat Bornaghi 12 Italy;
2 fragmente metalice, două fragmente de plastic și o bură de cartuș, tip pahar;
pentru comparație
arma marca FABARM, seria PM015154;
arma marca FABARM, seria 2047947;
armă marca BROWNING, seria 7753S9;
arma marca FABARM, seria FAO22214;
pușcă marca BNP, seria 7L2644
pistol marca FORT, seria BI050358 și două încărcătoare;
o cutie inscripționată ITA ce conține 25 cartușe, cal. 12;
două cutii inscripționate EXTREME, ce conțin 50 cartușe cal. 12;
două cutii inscripționate ALLBLACK, ce conțin 50 cartușe cal. 12;
două cutii inscripționate B&P ce conțin 20 de cartușe;
o cutie inscripționată Sport Slug ce conține 25 cartușe cal. 12;
patru cutii ce conțin 80 cartușe marca Sako;
un suport de cartușe ce conține 12 cartușe de cal. 30.06;
21 cartușe de cal. .45 rubber;
obiectivele la care a trebuit să răspundă expertul sunt următoarele:
dacă armele puse la dispoziție sunt în stare de funcționare,
dacă armele prezintă modificări de natură a le schimba destinația;
dacă tub de cartuș găsit în camera de detonare a puștii marca Fabarm, de cal. 12, cu seria PM015154 a fost tras cu vreuna din armele puse la dispoziție;
dacă elementele de muniție găsite în corpul victimei cu ocazia autopsiei provin de la un cartuș;
dacă elementele de muniție găsite în corpul victimei au aceleași caracteristici tehnice cu muniția pusă la dispoziție;
De asemenea, expertul a descries modul în care materialele au fost ridicate de la locul faptei și predate lui, și anume „Probele recepționate au fost sigilate cu bandă autocolantă autodistructivă, ștampila Serviciului Omoruri și Serviciului Criminalistic din D.G.P.M.B. și îndeplinesc cerințele prevăzute în PL 5.8 – privind ambalarea, sigilarea și transportul probelor”.
În partea expozitivă s-au prezentat următoarele aspecte:
expertul a realizat o descriere a armelor primite, inserând și fotografii de ilustrare, realizate atât în ansamblul armei cât și în detaliu, asupra seriilor acestora. Din raport reiese că expertul a identificat și descris toate cele cinci arme puse la dispoziție, prezentând pentru fiecare în parte trăsăturile caracteristice (lungime, calibru, tipul său, categoria din care face parte, tipul țevii, denumire, serie, etc.).
a urmat identificarea și prezentarea în amănunt a pistolului iustrat în raport prin fotografiile 30-31, anexa 2, și a încărcătoarelor puse la dispoziție “confecționate din metal de culoare neagră, și au capacitatea de 13 cartușe, datorită alinierii pe două rânduri a acestora; pe suprafața acestora se află sigla firmei producătoare.
Între părțile III.6 și III.14 au fost descrise cartușele puse la dispoziție prin prezentarea alcătuirii lor, culorii elementelor de construcție, calibrului, tipului (majoritatea fiind cartușe tip alice), a denumirii producătorului și ambalajului în care au fost predate. Conform raportului, au fost supuse analizei: o cutie inscripționată ITA ce conține 25 cartușe, cal. 12, două cutii inscripționate EXTREME, ce conțin 50 cartușe cal. 12, două cutii inscripționate ALLBLACK, ce conțin 50 cartușe cal. 1, două cutii inscripționate B&P ce conțin 20 de cartușe, o cutie inscripționată Sport Slug ce conține 25 cartușe cal. 12, patru cutii ce conțin 80 cartușe marca Sako, un suport de cartușe ce conține 12 cartușe de cal. 30.06, 21 cartușe de cal. .45 rubber. Ca și armele luate ăn custodie și catrușele au fost fotografiate atât în ambalajele în care au fost primate cât și în afara lor, fotografiile acestora fiind prezentate de la foto. 34 până la foto. 71 inclusiv.
A urmat prezentarea caracteristicilor tubului de cartuș și identificarea sa, rezultând că acesta provine de la un cartuș de calibrul 12, prevăzut cu multiple proiectile, tip alice.
Fragmentele din plastic puse la dispoziție s-au dovedit a fi părți componente ale unei bure, tip păhărel ce provine de la un cartuș de vânătoare cu alice.
Cele două fragmente metalice puse la dispoziție reprezintă două alice aplatizate probabil în urma contactului cu un corp dur.
Toate aceste elemente au fost illustrate prin fotografii, prezente în raportul din anexa 2, utilizat fiind aparatul digital NIKON D 70s și programul LUCIA Forensic, urmând a fi prezentate examinările și constatările expertului. Astfel, în urma analizei armelor, expertul a constatat că “sunt conservate în mod corespunzător și nu prezintă urme de oxidare ori alte modificări care să le schimbe destinația”, astfel răspunzând la unul dintre obiectivele solicitate.
Expertul a procedat la demontarea parțială a acestora și utilizând șublerul electronic “Somet” din dotarea laboratorului și balanța WLC 1,2/B1 a constatat următoarele:
Tabel 7.1 Caracteristicile armelor puse la dispozitie determinate în urma examinării
În ceea ce privește cartușele, expertul a subliniat faptul că „nu prezintă urme de desertizare ori urme de percuție la nivelul capselor acestora”, rezultând faptul că nu au fost folosite anterior.
Folosind aceleași instrumente ca și în cazul armelor, expertul a ilustrat caracteristicile catrușelor observate în urma analizei astfel:
Tabel 7.2 Caracteristicile cartușelor rezultate în urma examinării
În ceea ce privește fragmentele din plastic puse la dispoziția sa, expertul a constatat că „pe suprafața acestora se observă urme materie cu aspect de funingine și urme biologice, cu aspect de sânge. De asemenea pe una din bazele fragmentului de formă cilindrică se observă mai multe urme în adâncime, de formă circulară cu diametrul de 1,8-2,1mm”. Comparând aceste fragmente cu burele celorlalte cartușe deținute, s-a constatat că fragmentele examinate provin de la o bură din plastic, tip păhărel.
De asemenea, având în vedere că fragmentul cilindric are aceeași formă și diametru cu bura cartușului marca Bornaghi Extreme, cât și faptul că urmele de adâncime corespund ca diametru cu alicele extrase din același cartuș expertul a opinat faptul că „fragmentele din material plastic provin de la un cartuș de calibru 12, probabil marca Bornaghi Extreme”.
În raport sunt cuprinse și o serie de fotografii ilustrative și comparative care prezintă asemănările privind forma și dimensiunea între fragmentul în litigiu și o bură extrasă din cartușul marca Bornaghi Extreme.
Tubul de cartuș dat spre analiză s-a constatat a fi lipsit de conținut iar la nivelul capsei se observă prezența unei urme în adâncime de formă circulară ce a fost creată de cuiul percutor .
Examinând fragmentele metalice puse la dispoziție expertul a constatat că acestea sunt proiectile tip alice, de la un cartuș de vânătoare. acestea prezintă urme de deformare create în urma contactului cu un corp dur și au masa de aproximativ 0,4g și diametre cuprinse între 1,5 și 2,5 mm. Diametrul cartușului din care provin nu a putut fi stabilit deoarece mai multe cartușe pot avea același tip de proiectil.
În următoarea secțiune a raportului, expertul a descris metoda utilizată pentru a determina starea de funcționare a armelor și a muniției precum și pentru a stabili cu ce armă a fost tras tubul de cartuș în litigiu și anume tragerile experimentale.
Tragerile s-au realizat în poligonul amenajat pentru trageri experimentale, folosind următoarele: 10 cartușe cal. 30-06; 40 cartușe cal. 12; 9 cartușe cal. .45 rubber. Acestea au decurs normal, capsele cartușelor fiind inițiate de la prima percutare, fiind recuperate 14 tuburi de cartuș cal. 12 și 10 tuburi de cartuș cal. 30-06.
În continuare, expertul a recurs la analiza comparativă între urma de percuție existentă pe tubul de cartuș în litigiu și cele create pe tuburile recuperate în urma tragerilor experimentale, folosind sistemul „Lucia Forensic”.
În urma comparațiilor realizate, s-a constatat că „tubul în litigiu prezintă caracteristici generale comune privind forma, plasamentul urmei de percuție și elemente de identificare coincidente cu urma de percuție rezultată pe tuburile trase cu arma marca Fabarm, SDASS”.
Comparațiile au fost ilustrate în raport prin inserarea unor fotografii de comparare alăturată, numerotate cu cifra 91.
În baza celor constatate, expertul a formulat concluziile raportului, pentru a răspunde obiectivelor stabilite de organul de cercetare penală. Asfel, expertul a concluzionat astfel:
“Armele puse la dispoziție sunt în stare de funcționare.
Armele supuse examinărilor nu prezintă modificări de natură a le schimba destinația;
Tubul de cartuș în litigiu a fost tras cu arma marca Fabarm, SDASS, seria PM015154, marcată cu cifra 1.
Elementele de muniție găsite în corpul victimei cu ocazia autopsiei provin de la un cartuș de vânătoare.
Elementele de muniție găsite în corpul victimei au caracteristici tehnice asemănătoare cu muniția de cal. 12, inscripționată Bornaghi Extreme, pusă la dispoziție”.
În încheierea raportului s-a facut precizare despre faptul că exemplarul pus la dispoziție reprezintă originalul și a fost menționat faptul că odată cu predarea raportului de expertiză au fost înapoiate și materialele pe care organul de cercetare penală le-a pus la dispoziția expertului pentru analiza.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Expertiza Balistica Judiciara In Materia Criminalisticii (ID: 127835)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.