Expertiza Balistica

CUPRINS

CAPITOLUL I – Noțiuni introductive

Secțiunea I – Trăsăturile esențiale ale infracțiunilor de omor și vătămare corporală

Secțiunea II – Noțiuni generale despre armele de foc

Secțiunea III – Valoarea probantă a expertizei balistice în procesul penal

CAPITOLUL II – Urmele produse prin folosirea armelor de foc

Secțiunea I – Categorii de urme lăsate de armele de foc

1. Armele de foc abandonate, pierdute sau ascunse

2. Proiectilele (gloanțele) și tuburile

3. Urme create de proiectil pe îmbrăcămintea și corpul victimei

4. Urme secundare ale împușcăturii

Secțiunea II – Metode de descoperire și fixare a armelor de foc și a urmelor acestora

Secțiunea III – Interpretarea la locul faptei a urmelor produse armele de foc

1. Stabilirea direcției din care s-a tras

2. Aprecierea distanței de la care s-a tras

3. Determinarea locului în care s-au aflat trăgătorul și victima în momentul împușcării

4. Interpretarea traiectoriilor deviate prin ricoșare

CAPITOLUL III – Procesul de identificare a armelor de foc și a muniției pe baza urmelor descoperite la locul faptei

Secțiunea I – Identificarea generică

1. Identificarea armei de foc cu țeavă ghintuită

2. Identificarea armei de foc cu țeavă lisă

Secțiunea II – Identificarea individuală

1. Identificarea pe baza proiectilelor

2. Identificarea pe baza tuburilor de cartuș

Secțiunea III – Examinarea muniției folosită la comiterea infracțiunii

Secțiunea IV – Alte probleme rezolvate de expertiza balistică

1. Stabilirea stării de funcționare a armei

2. Cercetarea posibilităților de tragere cu o armă defectată

3. Stabilirea procedurii accidentale a unei împușcături cu o armă aflată în stare bună de funcționare

4. Reconstituirea seriilor pilite sau deteriorate

CAPITOLUL IV – Dispunerea expertizei balistice, întocmirea raportului și formularea concluziilor

Secțiunea I – Dispunerea expertizei balistice

1. Analiza necesității și utilității expertizei balistice

2. Pregătirea materialelor care vor fi supuse examinărilor

3. Formularea întrebărilor ce se pun expertului

Secțiunea II – Întocmirea raportului de expertiză

Secțiunea III – Formularea concluziilor în raportul de expertiză

Anexe

Rapoarte de expertiză balistică culese din practica organelor de urmărire penală

Bibliografie

=== Epertiza balistica ……. ===

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I

Trăsăturile esențiale ale infracțiunilor de omor și vătămare corporală

Infracțiunile de omor și vătămare corporală sunt manifestări prin care se atentează la existența ori integritatea unor atribute esențiale ale individului, atribute cărora le corespund, în sistemul dreptului, tot atâtea drepturi fundamentale ale omului dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate.

Legătura absolut independentă dintre atributele esențiale individului și însăși ființa și condiția sa umană, conferă acestor atribute conținutul și dimensiunile unor autentice și de mare însemnătate valori sociale. Prin faptele de această natură este amenințată sau afectată chiar ființa umană, și nu numai la nivel individual, ci și, în egală măsură, la nivel societal. Este și rațiunea pentru care societatea este interesată, alături de individ, să pună astfel de fapte, prin intermediul sistemului dreptului, sub un regim care să asigure profilaxia și caracterul punitiv.

Infracțiunile de omor și vătămare corporală sunt reglementate în Codul penal în cadrul titlului destinat infracțiunilor contra persoanei, lucru datorat faptului că individul este cel asupra căruia se răsfrâng rezultatele comiterii cestor fapte. Modalitățile preponderent violente prin care acționează autorii acestor infracțiuni fac ca dincolo de rezultatul concret produs, să provoace și celorlalți indivizi stări emoționale, stări de neliniște, de insecuritate personală, dăunătoare desfășurării normale a vieții sociale.

Legiuitorul a grupat infracțiunile de omor și vătămare corporală în același titlu al Codului penal și datorită trăsăturilor generale comune pe care le prezintă.

Obiectul juridic generic al acestor infracțiuni este alcătuit deci din ansamblul relațiilor sociale referitoare la apărarea drepturilor fundamentale ale individului, cât și acele valori sociale care privesc viața, integritatea corporală și sănătatea omului.

Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei (victimei) asupra căreia se răsfrâng consecințele fizice prejudiciante.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunilor poate fi, în principiu, orice persoană. În particular se cere o anumită calitate, care determină încadrarea faptei într-o modalitate agravantă a infracțiunii (soț sau rudă apropiată la omorul calificat).

Participația la săvârșirea acestor infracțiuni este posibilă în toate formele – coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv este necircumstanțiat de textele incriminatorii. Acesta trebuie însă să fie o persoană în viață; în caz contrar, diversele agresiuni –îndreptate împotriva cadavrelor – intră sub incidența altor prevederi penale.

Elementul material la aceste infracțiuni se exprimă printr-o diversitate de acțiuni (lovire, ucidere).

Urmarea imediată este expres prevăzută de lege (decesul persoanei la infracțiunile de omucidere) sau vătămarea corporală.

În majoritatea cazurilor aceste infracțiuni se săvârșesc cu intenție, în ambvele forme ale acesteia – directă sau indirectă.

Forma de vinovăție la unele dintre aceste infracțiuni poate fi exclusiv praeterintenția (lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte) sau mixtă – intenție ori praeterintenție (vătămarea corporală gravă).

Aceste infracțiuni se săvârșesc și din culpă (vătămarea corporală din culpă, uciderea din culpă).

Scopul și mobilul nu prezintă relevanță juridică, în cele mai multe cazuri. În excepție însă, caracterizează modalitățile agravante ale acestor infracțiuni (săvârșirea omorului în interes material, săvârșirea omorului pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea unei alte infracțiuni).

Fiind infracțiuni comisive săvârșite cu intenție, ele pot îmbrăca forma actelor preparatorii și tentativei.

Desigur tentativa nu este posibilă la infracțiunile săvârșite din culpă (vătămarea corporală din culpă și uciderea din culpă).

Consumarea infracțiunii survine în momentul producerii rezultatului.

În cazul infracțiunilor de omucidere acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, în timp ce în cazul infracțiunilor de vătămare corporală punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea plângerii prealabile de către partea vătămată.

Secțiunea II

Noțiuni generale despre armele de foc

Arma de foc poate fi definită ca “un dispozitiv la care, prin aprinderea unui exploziv, se realizează proiectarea învelișului propriu (grenade, bombe, mine etc.) sau, proiectarea printr-o țeavă, a unuia sau mai multor gloanțe sau proiectile (carabine, pistoale, tunuri, etc.)”.

În funcție de utilizare, modul de construcție sau funcționare, armele de foc se pot împărți în două mari grupe: arme de foc staționare (tunuri, obuziere, aruncătoare), arme de foc portative sau de mână (puști, revolvere, pistoale).

La ora actuală, pe suprafața globului, există un număr enorm de tipuri, sisteme și modele din ambele grupe, deoarece de la invenția lor și până în prezent, militari și civili, armurieri și oameni de știință, medici și fizicieni, chimiști au făcut eforturi deosebite pentru perfecționarea celor cunoscute și pentru inventarea altora noi, care să corespundă celor mai pretențioase exigențe în privința eficacității, mobilității, comodității, preciziei sau distanței de acțiune.

Din cele 2 grupe, în practică se întâlnesc mai frecvent armele de foc portative sau de mână.

O armă de foc de mână are următoarele părți componente:

– Țeava care primește cartușul, dirijează mișcarea proiectilului, asigură arderea materialului exploziv (pulbere) și transmisia gazelor la baza glontelui. I se deosebesc următoarele componente: gura țevii – orificiul liber prin care ies gloanțele, și factorii secundari ai împușcăturii; canalul țevii, care are suprafața interioară netedă (lisă) sau brăzdată de niște jgheaburi, ce se înfășoară helicoidal numite ghinturi (în număr de 4-8); camera cartușului – locul în care se introduce cartușul și conul de racordare (partea din cameră care primește proiectilul).

Fiecare țeavă are un calibru care, la armele cu ghinturi reprezintă diametrul exprimat în mm, iar la armele cu țeava linsă, un calibru nominalizat: 12,16,20. La armele de foc cu țeava ghintuită calibrul se măsoară între două pasuri (plinurile dintre ghinturi) și variază între 5,6-11,45 mm. calibrul armei nu este egal cu diametrul ghintului. Acesta este de obicei mai mic.

La armele de vânătoare s-a menținut sistemul nominal englez: 12,16,20, țevi confecționate dintr-un pfund (unitate de măsură engleză) de plumb. Dacă dintr-un pfund s-au confecționat 12 bile al căror diametru este egal cu al unei țevi, arma ,are calibrul 12.

– Închizătorul este dispozitivul situat la extremitatea închisă a țevii, care efectuează operațiile de încărcare, extragere sau ejectare a cartușelor sau tuburilor. În plus, el poartă și mecanismul de dare a focului și de asigurare (piedica).

– Mecanismul de alimentare constă în transportul și introducerea în camera cartușului a câte unui cartuș, luat din magazia armei sau de pe o bandă, prin mișcările de alunecare a închizătorului.

La armele obișnuite alimentarea se face prin manevrarea cu mâna a închizătorului. La armele semiautomate și automate închizătorul este împins înspre înapoi de gazele de explozie cartate în acest sens (în acest timp tubul este extras și ejectat din țeavă) după care urmează închiderea (revenirea) prin acțiunea unui arc electric (timp în care este luat un nou cartuș, din magazie, și împins în concava cartușului).

– Mecanismul de percuție format dintr-un trăgaci pe care se apasă cu degetul și care printr-un sistem de pârghie declanșează percutorul care lovește capsa, central sau periferic.

– Sistemul de ochire, montat pe țeavă, are, la partea dinspre închizător, un “înălțător”, iar la gura țevii, o creastă care se numește “cătare”.

Unele arme moderne au la capătul liber al țevii un dispozitiv special, așa-numita frână a țevii, care servește la atenuarea reculului.

– Patul armei este partea care servește la sprijinirea și fixarea armei în timpul tragerii.

Secțiunea III

Valoarea probantă a expertizei balistice în procesul penal

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată la cererea părților sau din oficiu, poate dispune efectuarea unei expertize în cazurile în care pentru lămurirea unor împrejurări sau fapte se cer cunoștințe de specialitate. În cazurile infracțiunilor produse în urma folosirii armelor de foc se va dispune o expertiză criminalistică făcută de experți în balistică judiciară.

Expertiza balistică judiciară este una dintre cele mai complexe examinări la care sunt supuse armele de foc, muniția și urmele acestora, cât și împrejurările legate de folosirea lor.

Expertiza balistică vizează două direcții principale: pe de o parte, identificarea sau stabilirea categoriei armei cu care s-a tras, după urmele lăsate de tub și pe glonț, pe de altă parte, studierea urmelor principale și secundare existente pe îmbrăcămintea și corpul victimei, în scopul stabilirii direcției li distanței de la care s-a tras.

Problema care se pune este aceea a valorii probatorii a expertizei balistice având în vedre că în legătură cu aspectul supus expertizării s-a pronunțat un specialist, având cunoștințe ce depășesc în domeniul respectiv pe cele ale organului judiciar. Însă concluziile expertului nu sunt imperative, nici chiar atunci când toți experții au ajuns la aceleași concluzii, întrucât, potrivit legii, acest fel de probă nu are forță doveditoare absolută, ci poate servi ca temei la soluționarea cauzei numai dacă organul de urmărire penală s-a convins de exactitatea concluziilor emise. De aceea, concluziile expertizei trebuie apreciate critic, la fel ca celelalte probe și numai în coroborare cu întregul material administrat în cauză.

Pe baza examinării multilaterale, complete și obiective a tuturor probelor cauzei în ansamblul lor, organul de urmărire penală va da soluția, conducându-se după lege și potrivit convingerii sale intime.

Trebuie reținut, însă, faptul că expertiza nu este un mijloc de probă ca celelalte, întrucât fundamentul său științific îi conferă o trăsătură specială, ce obligă organul de urmărire penală, în cazul în care nu își însușește concluziile acesteia, să-și motiveze într-un mod deosebit dezacordul.

Dacă organul de urmărire penală este suveran în ași însuși sau respinge concluziile expertizei, nu trebuie omis faptul că opțiunea sa nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie să se bazeze pe cercetările științifice făcute de un alt institut, laborator ori expert.

Însușirea sau respingerea de către organul de urmărire penală a concluziilor expertizei nu trebuie interpretată ca o delegare a dreptului de apreciere și judecare a expertului. Dimpotrivă, se poate trage numai concluzia că expertiza a înlesnit formarea convingerii organului de urmărire penală.

CAPITOLUL II

URMELE PRODUSE PRIN FOLOSIREA ARMELOR DE FOC

Secțiunea I

Categorii de urme lăsate de armele de foc

În balistica judiciară, urmele armelor de foc sunt grupate de unii autori în două mari categorii, astfel:

a) Urme principale care cuprind:

– armele de foc abandonate, pierdute sau ascunse;

– proiectilele și tuburile;

– urmele create de proiectil pe îmbrăcămintea și pe corpul victimei;

– obiectele întâlnite pe traiectorie.

b) Urme secundare ale împușcăturii.

Acestea sunt urmele create de factorii suplimentari care le cuprind pe cele create de gaze, flacără, funingine, particule de pulbere nearsă și unsoare.

1. Armele de foc abandonate, pierdute sau ascunse

Privite, în sens larg, ca urme, armele de foc prezintă importanță pentru buna desfășurare a anchetei judiciare din mai multe puncte de vedere.

În legislația română, simpla obținere a unei categorii de arme de foc constituie infracțiune. De aici decurge necesitatea căutării acestor arme la suspecți, iar în momentul descoperirii, stabilirii de către un specialist sau expert în balistica judiciară a caracteristicilor armei în cauză, iar pe baza lor, încadrării într-una din categoriile prevăzute de lege.

În afara legalității deținerii, armele de foc prezintă interes pentru stabilirea unor legături cu fapta penală în curs de cercetare, cum ar fi:

– concordanța caracteristicilor generale ale armei în cauză cu cele prezentate de gloanțele și tuburile de cartuș descoperite la locul infracțiunii, cum ar fi: categorie, marcă, tip de armă, calibru, tip de muniție folosită etc.;

– stabilirea faptului că arma de foc este sau nu în stare de funcționare;

– precizarea că în anumite condiții arma putea declanșa împușcătura fără apăsare pe trăgaci (prin cădere sau izbire);

– descoperirea și evidențierea urmelor ce dovedesc că arma a fost folosită recent.

Pentru procesul de identificare a armelor de foc, știința criminalistică a stabilit o clasificare proprie a armelor portabile (cel mai des folosite de infractori), realizată după criteriile specifice balistice judiciare, care ajută la realizarea identificării de grup și individuale.

Vom prezenta, exemplificativ, criteriile unanim admise în literatura de română de specialitate.

După destinație, armele de foc se împart în: arme militare (puști, carabine, pistoale, puști automate), arme de apărare apropiată (pistoale, revolvere), arme de vânătoare, arme sportive, arme cu destinații speciale (pistole de semnalizare, de alarmă, de start, cu gaza lacrimogene, etc.).

După modul de funcționare, se pot deosebi armele simple de tipul celor de vânătoare, arme cu repetiție, semiautomate (pistoale) și automate ce pot ajunge la mai multe lovituri pe secundă.

După construcția canalului țevii, întâlnim: arme cu țeavă lisă (specifică armelor de vânătoare), cu țeavă ghintuită și cu țevi combinate (una lisă și una ghintuită).

După calibru, armele sunt de calibru mic (până la 6,35 mm), mijlociu (între 6,35 și 9 mm) și mare (peste 9 mm).

La armele de vânătoare, măsurarea calibrului nu se face în unități de lungime, ci se apreciază, în mod convențional, după numărul de alice ce se pot confecționa dintr-o livră englezească. Acest număr este cu atât mai mare cu cât calibrul țevii este mai mic.

În tabelul de mai jos, sunt prezentate dimensiunile internaționale pentru calibrele nominale ale puștilor cu alice.

După lungimea țevii: arme cu țeavă lungă (puști și carabine), arme cu țeavă mijlocie (pistoale mitralieră), arme cu țeavă scurtă (revolvere și pistoale).

După modelul de fabricație: arme de fabricație industrială și arme artizanale.

Fig. 1 – Arme militare cu țeavă mijlocie

Armele de foc se mai clasifică, conform literaturii de specialitate, și după numărul de țevi, tipul de muniție, numărul de cartușe ce se pot înmagazina în încărcător etc.

2. Proiectile (gloanțele) și tuburile

Acestea sunt elemente componente ale muniției și pot fi găsite întotdeauna la locul săvârșirii unei infracțiuni cu ajutorul armelor de foc.

Ele prezintă o importanță deosebită pentru identificarea armei cu care au fost trase. De exemplu, simpla examinare a glonțului la locul faptei poate conduce la stabilirea tipului de armă folosit, a calibrului țevii acesteia. Există gloanțe obișnuite sau speciale (perforante, incendiare, trasoare, explozive, de reglaj, cu gaza lacrimogene, etc.) ori alice, care se deosebesc după formă, diametru și greutate.

Fig. 2 – Diferite tipuri de proiectile (gloanțe, alice, poșe).

Alicele pot avea diametre cuprinse între 1 mm și 5,5 mm. Cele cu diametru mai mare se numesc poșe sau poșuri și se fabrică prin turnare artizanală.

Odată cu alicele, din cartușele de vânătoare sunt aruncate și burele. Acestea sunt bucăți de pâslă ce separă încărcătura de pulbere a cartușului de vânătoare de porțiunea în care stau alicele. Ea are rolul unui piston într-un corp de pompă, ce se mișcă în interiorul tubului de cartuș și apoi al țevii. Bura poate fi îmbrăcată la cele două capete cu rondele carton gudronat sau hârtie, care se pot găsi uneori la locul faptei.

Uneori, la fiecare faptă se găsesc proiectile deformate care provin din ricoșeuri sau din contactul cu o țintă prea dură în care nu au putut să pătrundă.

Fig. 3 – Proiectile deformate

Examinarea tubului de cartuș la fața locului poate oferi indicii cu privire al tipul armei cu care poate fi tras, calibrul acesteia, dar poate ajuta și la identificarea uzinei producătoare, a anului de fabricație și a țării de origine, după cifrele și semnele poansonate pe rozetă.

Informațiile obținute prin examinarea directă la locul faptei se completează cu datele cuprinse în cartotecile balistice (care în momentul de față sunt computerizate în majoritatea țărilor dezvoltate).

Fig. 4 – Forma și dimensiunile diferitelor tuburi de cartuș

Proiectilele și tuburile poartă pe ele o multitudine de urme specifice lăsate de componentele armei de foc, în timpul tragerii. Acestea sunt de dimensiuni mici și nu pot fi puse în evidență decât cu ajutorul microscopului. Ele fac obiectul examinărilor balistice de laborator.

Aceste urme lăsate de percutor, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare, interiorul camerei de detonare al canalului țevii și alte piese implicate în procesul tragerii, constituie baza identificării criminalistice a armei cu care au fost trase.

3. Urme create de proiectile pe îmbrăcămintea și pe corpul victimelor

Perforările obiectelor de îmbrăcăminte se caracterizează prin orientarea fibrelor în direcția de înaintare a glonțului prin dimensiunea diferită a orificiilor de intrare și de ieșire. Cele de ieșire sunt de regulă, mai mari și, uneori, prezintă rupturi în cruce. De remarcat este faptul că orificiile de intrare și de ieșire se află la distanță una de alta în locuri diferite pe suprafața îmbrăcămintei. De exemplu, orificiul de intrare poate fi găsit pe partea din față a unui obiect de îmbrăcăminte, iar cel de ieșire pe partea din spate.

Aspectul exterior al leziunilor produse prin împușcare, pe corpul uman

De regulă, gloanțele au asupra corpului uman o acțiune de perforare care se caracterizează morfologic printr-un orificiu de intrare, un canal-traiect și un orificiu de ieșire. Se întâmplă, uneori, ca proiectilul să rămână în interiorul corpului, realizând plăgi oarbe, fără orificiu de ieșire.

Această situație se întâlnește frecvent în cazul împușcăturilor cu armele de vânătoare.

Orificiul de intrare

Forma orificiului de intrare diferă în raport de condițiile concrete ale tragerii. În mod obișnuit, el este rotund, atunci când tragere s-a produs de la distanță și impactul a avut loc perpendicular pe suprafața pielii.

Fig. 5 – Orificii de intrare produse prin împușcare de la distanță mare

În situația în care glonțul nu pătrunde sub un unghi mai mic de 90o, forma devine ovală, ca și atunci când proiectilul este înclinat sau lovește lateral, din cauza ricoșării sau din cauza fenomenului de basculare.

În general, orificiul de intrare este ușor de identificat. Sunt însă și situații în care, fie din cauza dispoziției lui la nivelul orificiilor naturale (gură, ureche, etc.) sau în plicile pielii (la ceafă și gât, piept, unghiul intern al orbitei), identificarea este mai anevoioasă.

Forma orificiului poate fi stelată sau neregulată, în tragerile de aproape sau în tragerile cu țeava lipită de corp, din cauza acțiunii gazelor și factorilor suplimentari care pătrund sub tegumente și în țesuturi, creând o presiune care va strivi pielea de gura țevii și o va rupe, producând în acest fel un orificiu stelat.

Fig. 6 – Fora orificiului de intrare într-o tragere cu țeavă lisă

Intrarea glonțului cu viteză în cutia craniană poate produce explozia craniului (acțiune hidrodinamică).

Uneori, vârful rotund, retezat sau deformat(prin ricoșare) al glonțului, poate crea forme neregulate sau stelare ale orificiilor.

Diametrul orificiului de intrare corespunde în general diametrului glonțului (mai ales când pielea este situată pe os), dar poate fi mai mic din cauza fenomenului de retractare a pielii sau mai mare decât calibrul glonțului, în tragerile de aproape sau cu țeavă lipită.

Examinarea detaliată a orificiului de intrare permite observarea unor modificări ce apar constant, indiferent de la distanța de la care s-a tras:

– inelul de contuzie sau gulerașul de excoriație care este o mică lipsă de substanță la nivelul buzei orificiului de intrare cauzată de diferența de elasticitate dintre epidermă și dermă; prima fiind mai rigidă este distrusă și antrenată în interiorul canalului. După moarte, din cauza comprimării tegumentelor, acest inel se pergamentează până la 2-5 mm.

– inelul de ștergere apare pe versantul dintre inelul de contuzie și interiorul canalului și apare din cauza ștergerii glonțului de marginile orificiului, determinând încărcarea acestor margini cu particule de pulbere nearsă, unsoare, fum și alte elemente aflate pe cămașa glonțului;

– inelul de metalizare apare tot în urma ștergerii glonțului de marginile orificiului de intrare, dar se compune din particule metalice antrenate din canalul țevii și din resturi de capsă.

Observarea și diferențierea inelelor menționate nu se poate face întotdeauna cu ochiul liber la locul faptei, pentru unele dintre ele fiind necesare examene microscopice sau radiologice. Criminalistul sau anchetatorul trebuie să cunoască totuși aceste amănunte pentru a putea diferenția orificiile de intrare și de ieșire.

Inelele de ștergere și de metalizare rămân și pe alte categorii de ținte, în afara corpului uman: lemn, cauciuc, plastic, etc., mecanismul de producere fiind același: ștergere glonțului de substanțele unsuroase, particule de funingine, praf, metal, resturi de capse pe care acesta le-a antrenat la ieșirea din țeavă. Diferența de densitate a mediilor străpunse de proiectil în momentul contactului cu ținta poate duce la separarea sau la suprapunerea celor două inele.

Orificiul de ieșire

Spre deosebire de orificiul de intrare, la ieșirea glonțului din corp nu se produce o pierdere de substanță, ci o despicare a epidermei.

Forma orificiului de ieșire poate fi rotundă sau neregulată. Diametrul acestui orificiu este aproximativ egal cu cel de intrare, dar poate fi mai mic sau mai mare. La orificiul de ieșire lipsesc întotdeauna inelele de contuzie, ștergere, imprimare sau metalizare.

Fig. 7 – Forma orificiului de ieșire într-un caz de omor prin împușcare

4. Urmele create de factorii suplimentari ai împușcăturii

Factorii suplimentarii ai împușcăturii însoțesc glonțul la ieșirea din țeavă pe o distanță mai mare sau mai mică și se compun din: gaza, flăcări, funingine, particule de pulbere și resturi de unsoare.

Urmele provocate de presiunea gazelor se materializează în rupturi ale obiectelor de îmbrăcăminte sau ale pielii și țesuturilor din jurul orificiului de intrare, având formă de cruce (fig. 8), unghi sau neregulată, din cauza distanței mici de tragere (cu țeava lipită). Uneori, atunci când țeava este prestată puternic pe țintă, pielea nu se rupe ci suportă o imprimare a formei gurii țevii, rezultând o urmă circulară.

Fig. 8 – Urme provocate de presiunea gazelor pe materialele textile

Flacăra ce apare după ieșirea glonțului din țeavă provoacă arsuri în jurul orificiului de intrare, când țeava este suficient de aproape de țintă. Întotdeauna arsurile depind de calitatea pulberii folosite și de materialul țintei. Pulberea neagră provoacă arsuri pe o distanță mai mare față de pulberea albă.

Urmele de funingine rezultate din arderea pulberii și din reziduurile tragerilor anterioare se depun în jurul orificiului de intrare, pe materialul ce constituie ținta. Cantitatea de funingine scade pe măsură ce crește distanța dintre gura țevii și țintă. Aceste urme mai sunt denumite și afumări.

Fig. 9 – Urme de funingine în jurul orificiului de intrare

Particulele de pulbere nearsă acționează ca niște mici proiectile și provoacă, din cauza energiei cinetice și temperaturii pe care o au, perforații ale îmbrăcămintei, pielii sau pătrund în alte materiale din compoziția țintei (fig. 10).

Din cauza multitudinii lor și repartiției aleatorii, imprimările pe care le realizează seamănă cu un tatuaj, purtând chiar această denumire.

Unsoarea existentă pe țeava armei se împrăștie, după ieșirea glonțului, într-omultitudine de stropi ce se depun în jurul orificiului de intrare, completând tatuajul format de particulele de pulbere nearsă.

Fig. 10 – Urme de pulbere nearsă și unsoare rămase în jurul orificiului de intrare

Secțiunea II

Metodele de descoperire, fixare și ridicare a armelor de foc și a urmelor acestora

Când se presupune că la săvârșirea unei infracțiuni s-a folosit o armă de foc, sau când actul de sinucidere sau accidentul s-a produs cu o asemenea armă, cercetarea locului faptei se va face instituindu-se, în special, asupra metodelor de folosire a armei de foc și a urmelor lăsate de folosirea ei.

Problemele se trebuie lămurite în asemenea cazuri sunt: descoperirea armei de foc folosite, a proiectilelor și a tuburilor trase, a urmelor principale și suplimentare ale tragerii, a direcției și a distanței de la care s-a tras, a împrejurărilor care au determinat sau au înlesnit folosirea armei de foc.

Armele de foc la locul faptei le putem găsi în două variante, și anume ori lăsate la vedere de către agresor sau victimă, ori ascunse de infractor după folosirea lor.

Armele ascunse, la locul faptei sau la domiciliul infractorului, pot fi aruncate în fântâni, latrine, ape curgătoare, sub stratul de gunoaie, sub stratul de grădină, căprițe de fân, în scorburi de copaci, în lanul de grâu, etc.

Pentru descoperirea armelor de foc ascunse trebuie urmărit drumul infractorului, atât la locul faptei cât și la îndepărtarea de acesta, folosind detectorul de metale, sonda electromagnetică, etc.

Arma de foc descoperită va fi fotografiată împreună cu resturile de muniții, atât la locul unde a fost găsită cât și în condițiile de laborator pentru a-i fixa detaliile caracteristice.

De asemenea, în cadrul desenului-schiță al locului faptei se vor indica: locul precis unde a fost descoperită arma de foc, distanța dintre armă și victimă, dintre armă și alte urme ale tragerii, tuburile arse etc.

Mijlocul principal de fixare a armei de foc este procesul-verbal de cercetare, în care se va trece:

– locul precis în care a fost descoperită arma de foc, poziția și raporturile de distanță față de cadavru și față de alte obiecte;

– felul armei de foc (revolver, pistolet, pistol mitralieră, carabină, arme de fabricație proprie etc.), modelul și calibrul;

– direcția țevii armei de foc față de cadavru sau obiectul în care s-a tras, pe ce parte este culcată arma;

– ce urme s-au descoperit pe arma de foc: urme digitale, resturi organice (păr, sânge, creier), alte resturi de materiale;

– dacă arma prezintă lipsa unor piese sau dacă are piese deteriorate;

– dacă arma este încărcată sau nu, dacă are pusă piedica de siguranță, care este poziția cocoșului, câte cartușe netrase are în magazie;

– ce număr de serie poartă și ce alte inscripții de fabricație, sau inscripții ulterioare are;

– câte ghinturi are arma de foc și care sete sensul lor de rotire;

– ce se află pe canalul țevii: unsoare de armă veche sau proaspătă, praf și gradul aproximativ de depunere al acestuia, reziduuri de tragere și gradul lor de oxidare, dacă se simte mirosul specific al unei trageri foarte recente;

– indicarea precisă a obiectelor, a locurilor și distanțelor unde s-au descoperit urmele de pătrundere, ieșire sau ricoșare a proiectilelor trase, în raport de poziția unde s-a găsit arma de foc sau cadavrul victimei;

– ridicarea armei de foc de la locul unde a fost descoperită se face cu un clește cu buzele late sau, în lipsă, cu o batistă, pentru a nu distruge urmele existente pe armă sau a crea urme noi.

În nici un caz armele de foc de format mic să nu se ridice prin introducerea unui creion sau a unui alt obiect subțire pe gură țevii, pentru că riscăm să distrugem diferitele depozitări de substanțe ca: zgură, praf, etc., a căror formă și cantitate servesc la lămurirea împrejurărilor folosirii armei.

Arma de foc, înainte de a fi împachetată și trimisă unui laborator de criminalistică, se descarcă, scoțându-se cartușele de pe țeavă și din încărcător; gura țevii se leagă cu o bucată de pânză, pentru a nu pătrunde nimic în timpul transportului și a nu se pierde nimic din conținutul țevii.

Diferite substanțe depuse pe armă, ca fire de păr, sânge, creier se strâng și se introduc în eprubete, indicându-se locul de unde au fost ridicate.

Arma se acoperă cu hârtie curată și se împachetează într-o cutie. Încărcătorul și cartușele descoperite în armă sau în jurul ei, precum și tuburile și proiectilele trase se împachetează separat, indicându-se locul unde au fost descoperite, data când au fost ridicate și persoana care le-a ridicat și împachetat, care de altfel semnează pe bilețelul atașat la armă sau la coletul cu piese accesorii, alături de sigiliul în ceară roșie sau de impresiunea de ștampilă aplicată pe două bucăți de hârtie lipite între ele și între care se găsește nodul sforii cu care este legat obiectul.

Același procedeu de împachetare, indicarea datelor și sigilarea coletelor se aplică și în cazul armelor ridicate de lan persoanele bănuite, în vederea examinării lor.

Căutarea proiectilelor trase și a tuburilor se face în mod sistematic, pornind de la poziția trăgătorului sau a victimei. Proiectilele trase se caută: sub cadavru, pe dușumea, pe obiectele sau în obiectele de uz casnic, pe pământ, în zăpadă, în vegetație în trunchiul copacilor, în ziduri etc.

Fig. 11 – Proiectile descoperite pe dușumeaua garajului

Se cunosc cazuri când proiectilul tras a fost găsit în sertarul mesei, care s-a închis prin prăbușirea victimei, sau într-o cizmă unde a ajuns în urma ricoșării din perete.

Proiectilele trase se caută direct sau cu detectorul de metale. Porțiunile de teren unde se presupune că au pătruns se sapă și se cern cu grijă, zăpada se topește. Proiectilele descoperite se împachetează în vată și hârtie pe care se indică locul unde au fost descoperite.

Proiectilele care au pătruns într-un cadavru sau au rămas în corpul unei persoane se extrag cu un clește special, iar dacă nu pot fi extrase din corpul unei persoane se execută o roentghenografie pentru a stabili forma și volumul lor.

Dacă obiectul a pătruns într-un obiect mic, ușor de transportat, nu se mai scoate din acesta, ci se trimite întreg obiectul unui laborator de criminalistică, unde proiectilul va fi extras.

Pentru extragerea proiectilelor din obiectele mari procedeul este următorul:

– prin centrul orificiului de pătrundere se trag două drepte perpendiculare, ale căror capete se unesc în forma unui pătrat, formând diagonalele acestuia, cu ajutorul cărora vom putea stabili oricând poziția exactă a orificiului de intrare;

– în jurul proiectilului pătruns în lemn sau în zid se sapă cu o daltă, jur împrejur la 2-3- cm de orificiul format de proiectil pentru a nu-l zgâria;

– proiectilul este extras cu ajutorul unui patent sau cu cleștele pentru extras proiectile (elefant), cu buzele acoperite în cauciuc pentru a nu produce zgârieturi.

Proiectilele sunt descrise în procesul-verbal, ca: formă, calibru, număr și sens de rotație ale urmelor de ghinturi, deformări suferite, substanțe aderate etc.

Obiectele de îmbrăcăminte perforate de proiectile se împachetează astfel ca orificiile create prin împușcare să nu fie în regiunile îndoite, pentru a nu se destrăma.

Dacă proiectilul a traversat o tăblie de sticlă, aceasta se lipește cu o coală de hârtie pentru ca aceasta să nu se desfacă în cioburi și apoi sticla se scoate din ramă, în întregime, sau numai partea care interesează urma lăsată de proiectil.

Urma de ricoșare se cercetează pentru a ridica eventuale resturi metalice, iar urma formei se ridică prin mulaj de ghips.

Tuburile arse, descoperite la locul faptei, sunt fotografiate împreună cu un obiect fix din apropiere, menționându-se poziția lor și în procesul verbal.

Ridicarea tuburilor se face prin apucarea extremităților cu două degete și astuparea orificiului cu vată. Tuburile se împachetează în vată și în hârtie, indicându-se locul și data când au fost găsite.

Dacă tuburile sunt scose din butoiașul unui revolver se indică poziția ocupată de fiecare tub în raport de poziția percutorului (cocoșului).

Secțiunea III

Interpretarea la locul faptei a urmelor produse de armele de foc

1. Stabilirea direcției din care s-a tras

Precizarea sensului de deplasare a proiectilului care a lovit ținta se poate face cu certitudine, în cele mai multe situații, plecând de la urmele lăsate de proiectile pe obiectele atinse.

În cazul țintelor fixe (ziduri, uși, ferestre, pomi, etc.), canalele oarbe indică singure direcția din care a venit proiectilul. Vizualizarea acestei direcții se realizează în practică prin introducerea unor vergele din lemn în orificiile de intrare.

Perforările produse de proiectile în obiectele subțiri, cum ar fi: tabla, placajul, sticla ferestrelor, conțin o serie de detalii care permit precizarea direcției din care a acționat glonțul.

La tablă, orificiile de intrare au marginile rotunjite, cu materialul îndoit spre interior, iar cele de ieșire au marginile rebordate în direcția de deplasare a glonțului.

Când proiectilul lovește două suprafețe diferite (de exemplu, geamul dublu al ferestrei), sau străbate un obiect gros, formând un canal între orificiul de intrare și cel de ieșire, unghiul de impact este unghiul format de orizontala locului și traiectoria urmată de glonț, traiectorie indicată de linia ce unește orificiile rămase în obiectele atinse de glonț.

Primele indicii cu privire la unghiul de impact ni le oferă forma orificiilor de intrare și ieșire, ca și poziția lor reciprocă. Dacă ambele orificii au formă circulară și sunt coliniare, atunci unghiul de impact se situează în jurul valorii de 90 grade. Dacă forma orificiului este ovală și sunt așezate diferit față de planul orizontal, atunci unghiul de impact este ascuțit.

Perforațiile produse de gloanțe în ușă sau în piesele de mobilier din încăperi pot ajuta la stabilirea traiectoriei glonțului.

Fig. 12 – Marcarea traiectoriei gloanțelor după orificiile din zid și din geamul ferestrei

Când victima este găsită la locul faptei, leziunile produse de armele de foc pe îmbrăcămintea și corpul acesteia pot furniza o serie de informații utile determinării direcției din care s-a tras și a unghiului de impact.

Pentru aceste determinări este esențială stabilirea exactă a poziției victimei, a orificiului de intrare și a celui de ieșire.

Diferențierea celor două tipuri de orificii nu trebuie să aibă în vedere numai deosebirile dimensionale, ci mai ales constatarea pierderii de substanță la orificiul de intrare care, la cadavru, are ca efect pergamentarea marginilor. La orificiul de ieșire nu se constată pierdere de substanță. Constatarea menționată este valabilă și în cazul urmelor produse de împușcăturile care au ca efect explozia cutiei craniene.

La studiul comparativ al dimensiunilor celor două orificii se vor avea în vedere următoarele corelații:

– pentru ca orificiul de intrare să fie egal cu cel de ieșire, proiectilul trebuie să treacă prin corp cu mare viteză, să fie animat de o mișcare elicoidală, accentuată, să străbată materii de aceeași densitate și să nu se deformeze pe traiectorie după pătrundere;

– pentru ca orificiul de intrare să fie mai mare decât cel de ieșire, trebuie ca proiectilul să intre oblic și să iasă perpendicular, să antreneze la intrare un corp străin pe care, apoi, să-l abandoneze în canal, iar asupra orificiului de intrare să acționeze și gazele;

– pentru ca orificiul de intrare să fie mai mic decât cel de ieșire, trebuie ca proiectilul odată intrat să se deformeze pe traiectorie, mărindu-și volumul, sau să intre perpendicular și să iasă oblic, ori să antreneze la ieșire eschile osoase.

În literatura de specialitate străină, se precizează că forma rănilor de contact poate oferi indicații referitoare la unghiul de impact.

În cazul contactului unghiular, țeava este ținută într-un unghi ascuțit față de piele, astfel încât gazul și funinginea sunt evacuate prin regiunea unde contactul nu se realizează, zona afumată fiind excentrică.

Funinginea se dispune în două zone diferite: zona cea mai afectată și, deseori, singura care se vede, este zona arsă și înnegrită de pe piele sau haine, având o formă de pară, circulară sau ovală orientată către direcția de tragere; o altă zonă, mai puțin înnegrită, pleacă radial de la gura țevii. Pe piele deseori această zonă este ștearsă sau ascunsă în procesul de curățenie a rănii sau din cauza sângerării.

Orificiul de intrare se află de obicei la baza zonei arse. Cu cât unghiul de înclinare al țevii față de piele crește, cu atât orificiul se deplasează mai mult spre centrul zonei arse și înnegrite.

Când glonțul lovește pielea sub un unghi foarte ascuțit, provoacă o escortație alungită fără perforarea tegumentului. Dacă glonțul a lovit tangent corpul victimei, se produce sfâșierea pielii în formă de solzi care afectează și țesutul subcutanat.

La aprecierea unghiului de impact al proiectilului cu corpul victimei se va ține seama întotdeauna de concordanța leziunilor cu orificiile constatate pe îmbrăcămintea victimei.

Sunt situații în care, la examinarea cadavrelor, se observă un orificiu de intrare și două sau mai multe orificii de ieșire. Acestea sunt rezultatul unor particularități constructive ale proiectilelor a căror parte frontală cuprinde un spațiu gol între cămașă și miez, care, la presiunea creată în procesul penetrării, duce la exfolierea cămășii proiectilului de pe miez iar acestea, odată separate, pot lua traiectorii diferite în corp, creând orificii de ieșire diferite.

Uneori, proiectilul tras în direcția victimei, lovește diferite obiecte aflate pe traiectoria sa și antrenează fragmente (piatră, tablă, sticlă etc.) care, la rândul lor, lovesc victima, creând aparența folosirii unei arme cu alice sau mitralii. În asemenea cazuri, este necesar să se recolteze, la autopsie, particulele străine găsite în cadavru și să fie analizate în condiții de laborator, pentru a li se stabili proveniența.

2. Aprecierea distanței de la care s-a tras

De la început trebuie precizat că nu există metode de măsurare a distanței dintre gura țevii armei și victimă, respectiv punctul de impact al proiectilului în țintă. În practica criminalistică, medico-legală și judiciară, când se pune problema stabilirii distanței de la care s-a tras, se iau în considerare trei posibilități care pot fi demonstrate prin metode științifice:

– tragerea cu țeava lipită (sau în contact), când distanța între țeava armei și țintă este nulă;

– tragerea cu țeava apropiată sau de la mică distanță în care spațiul dintre țeava armei și țintă nu depășește 1-1,50 m;

– tragerea de la distanță mare, care cuprinde spațiul ce depășește acțiunea factorilor suplimentari ai împușcăturii, respectiv peste 1-1,50 m.

Această apreciere a distanțelor este întâlnită în majoritatea lucrărilor de specialitate.

La tragerea cu țeava apropiată, gura țevii armei nu se află în contact cu suprafața țintei, dar este situată foarte aproape, încât particulele de pulbere nearsă nu se pot dispersa pentru a realiza “tatuajul” caracteristic. Aceste particule se confundă cu zona de ardere provocată de flacăra și funinginea care însoțesc proiectilul la ieșire din țeavă.

În cazul tragerii de la distanță medie, țeava armei se află la distanță suficientă de țintă încât particulele de pulbere nearse aruncate odată cu glonțul să se poată dispersa pe suprafața țintei și să producă “tatuajul” punctiform specific în jurul orificiului de intrare a glonțului.

Cele două distanțe de tragere mai sunt denumite și cu expresia “tragere în limita factorilor suplimentari”.

Tragere cu țeava lipită

Tragerea cu țeava lipită (sau în contact) se întâlnește în sinucideri sau omucideri, deci atunci când ținta este corpul uman.

Urmele specifice de recunoaștere a acestui tip de tragere se pot găsi pe pielea cadavrului ori pe îmbrăcăminte. Ele pot fi de mai multe tipuri: de contact puternic, contact slab, contact unghiular sau contact incomplet.

Când gura țevii a fost presată complet (contact puternic) pe piele, se poate observa conturul acesteia în jurul orificiului, această imprimare putând duce chiar la identificarea armei. Marginile rănii sunt arse de către gazele fierbinți și înnegrite de funingine, care se impregnează în piele și nu mai poate fi spălată.

Dacă țeava nu a fost bine presată pe piele (contact slab), ci doar a atins-o superficial sau parțial, gazele pătrund sub piele și o rup în formă de cruce sau de stea. Aceleași efecte se produc până la o distanță de 3 cm.

Tragerile cu țeava lipită efectuate cu puștile de vânătoare ori cu armele cu țeavă lungă sau retezată produc leziuni extinse care de multe ori fac imposibilă deosebirea caracteristicilor orificiului de intrare de cel de ieșire.

Pe îmbrăcăminte, tragerile cu țeava lipită creează orificii de intrare, uneori cu marginile arse și înnegrite. În cazul armelor puternice (puști și carabine) îmbrăcămintea este ruptă în formă de cruce sau neregulat.

Tragerile cu țeavă apropiată

Tragerile cu țeavă apropiată (în limita de acțiune a factorilor suplimentari ai împușcăturii) permit aprecierea distanței după urmele lăsate de flacără, gaze, fum și pulbere nearsă. Rezultatele certe se pot obține numai după efectuarea tragerilor experimentale cu arma și muniția încriminate.

a) Acțiunea flăcării. În cazul pulberii negre, flacăra acționează pe o distanță egală cu lungimea țevii, nedepășind 30 cm, dar depinde și de cantitatea de pulbere a cartușului.

La pulberea fără fum, flacăra este aproape inexistentă. Flacăra poate produce arsuri ale părului și ale fibrelor îmbrăcămintei.

b) Acțiunea gazelor. Poate ajunge la o distanță de 10 cm, la armele moderne. Între 1 și 5 cm, gazele pot rupe îmbrăcămintea în formă de cruce. În tragerile de la 10 cm, provoacă la îmbrăcăminte orificii rotunde, neregulate. La câteva ore după moarte, efectul termic al gazelor provoacă pe piele pete pergamentoase în jurul orificiului de intrare.

Fig. 13 – Zonă pergamentoasă în jurul orificiului de intrare, pe pielea cadavrului

c) Acțiunea fumului. În tragerile până la distanța de 5 cm, reziduul de fum este perfect vizibil sub formă de strat pulverulent negru, gri, galben sau verde (după natura pulberii folosite) în formă de cerc cu diametrul de 3-8 cm.

În tragerile de la 7-15 cm urmele circulare de fum sunt mai puțin vizibile.

d) Acțiunea pulberii nearse. Se materializează într-un “tatuaj” provocat de granulele de pulbere fierbinte ce pătrund în haine sau în piele. Forma “tatuajelor” este circulară în tragerile perpendiculare și ovală în tragerile oblice. Numărul punctelor negre este invers proporțional cu distanța de la care s-a tras. La armele cu țeava scurtă granulele de pulbere pot atinge îmbrăcămintea sau pielea de la 40-50 cm distanță; la armele cu țeava lungă, această distanță variază între 1 și 1,50 m.

Tragerea de la distanță mare

În cazul tragerii de la distanță mare (dincolo de limita de acțiune a factorilor suplimentari), determinarea distanței de la care s-a tras, în lipsa urmelor acestor factori, se poate face numai pe baze criminalistice.

Este necesară mai întâi stabilirea poziției exacte a victimei; determinarea unghiului de impact și a traiectoriei proiectilului; cercetarea amănunțită a locului faptei pe direcția indicată de traiectoria glonțului până la găsirea tuburilor trase, a burelor sau a altor urme care să indice locul în care a staționat trăgătorul.

Aprecierea distanței de tragere în cazul armelor de vânătoare

În cazul armelor de vânătoare există posibilitatea de apreciere a distanței de la care s-a tras, pe baza numărului de alice care pot să lovească ținta la diferite distanțe.

S-a constata experimental că împrăștierea alicelor este independentă atât de calibru cât și de mărimea încărcăturii de alice.

Bătaia maximă eficace, la o armă de vânătoare, este distanța până la care aceasta poate atinge vânatul cu 5 alice; bătaia maximă la care pot ajunge alicele pentru o viteză inițială de 375 m/s este prezentată în tabelul:

Înălțimea maximă la care pot ajunge alicele în tir vertical este de 160 m pentru alice de 2,5 mm cu viteza inițială de 375 m/s.

O încărcătură de alice mijlocii are până la distanța de 5 m, cel puțin tot atâta putere omorâtoare cât glonțul de aceeași greutate și având aceeași viteză.

Un om care a primit în cap sau în trup un foc de pușcă de vânătoare “choke” cu alice de 3 sau 2,5 mm, tras de la distanța de 10-20 m, are multe șanse să fie ucis.

Un foc de pușcă cu alice de 4,5 mm tras de la distanța de 15-30 m poate, destul de des, să ucidă o persoană.

Gruparea totală a alicelor unui foc de pușcă poate fi cuprinsă într-un cerc. Densitatea alicelor în grupare este mai mare către centrul cercului și descrește către margini.

Gruparea alicelor este cu atât mai risipită cu cât distanța de tragere este mai mare. În tabelul redat în continuare este prezentată corelația dintre numărul de alice care lovesc o suprafață de 1 dm pătrat (un pătrat cu latura de 10 cm) și diferite distanțe de la care au fost trase, folosind o armă cu țeavă “choke” calibrul 12 și o încărcătură de 33,75 g alice.

Experimentele făcute în cadrul Laboratorului de Balistică Judiciară al Poliției Capitalei, au stabilit următoarele categorii de împrăștieri ale alicelor în cazul armelor de vânătoare cu țeava cilindrică și, respectiv, “choke”:

3. Determinarea locului în care s-au aflat trăgătorul și victima în momentul împușcăturii

Reconstituirea poziției agresorului și a victimei în momentul tragerii este o problemă complexă, a cărei rezolvare depinde de mai mulți factori, dintre care pot fi enumerați:

– marcarea exactă și fixarea corectă a poziției urmelor principale și secundare ale împușcăturii rămase la locul faptei, precum și a altor categorii de urme (cele de sânge, de încălțăminte, de fibre etc.);

– stabilirea traiectoriei proiectilului pe baza elementelor oferite de locul faptei și de urmele descoperite pe îmbrăcămintea și pe corpul victimei;

– determinarea distanței de la care s-a tras; în legătură cu aceasta, este esențial de știut dacă s-a tras cu țeavă lipită de la mică distanță sau de la distanță mare.

Practica criminalistică a demonstrat că cele mai bune rezultate se obțin când întreaga operațiune se efectuează chiar în locul unde s-au desfășurat evenimentele și în limita posibilităților, cu participarea victimei (dacă este în viață) și chiar a agresorului.

Când victima a decedat, se va folosi obligatoriu un manechin reglabil sau o persoană cu caracteristici fizice similare cu cele ale victimei.

Întotdeauna este indicat să se folosească la reconstituire obiectele de îmbrăcăminte ale victimei, pe care apar orificiile de intrare și ieșire a glonțului, precum și o serie de materiale auxiliare ca vergele de lemn sau sticlă și sfoară pentru materializarea traiectoriei glonțului.

Când în desfășurarea evenimentelor au fost folosite autovehicule, este bine să se folosească chiar acele mașini la reconstituire, sau, dacă au fost distruse, mașini de aceeași marcă și model (vezi fig. 14, 15, 16 din pagina următoare).

Când victima a decedat și a fost găsită la fața locului în poziția în care a rămas după încetarea focului, aceasta trebuie fixată cât mai exact prin fotografii, înregistrări video, măsurători și schițe.

Operațiunile de stabilire a locului și a poziției trăgătorului vor porni de la victimă.

Informații prețioase pot să ofere, în asemenea cazuri, poziția tuburilor de cartuș descoperite la fața locului.

4. Interpretarea traiectoriilor deviate prin ricoșare

În momentul impactului cu un obstacol, proiectilul se poate comporta în mai multe feluri:

– poate pătrunde în acesta, creând un canal orb sau o perforație;

– se poate opri la suprafața obstacolului, deformându-se, topindu-se parțial sau spărgându-se în mai multe bucăți;

– poate ricoșa, schimbându-și direcția.

Fig. 14, 15, 16. Reconstituirea traiectoriei glonțului într-un caz de împușcare a persoanei aflate în interiorul autovehiculului

Când un proiectil lovește un anumit obstacol sub un anumit unghi, ricoșează, adică deviază brusc de la traiectoria sa. Unghiul sub care vine proiectilul spre obstacol se numește unghi de sosire, iar cel sub care pleacă mai departe, după schimbarea direcției se numește unghi de ricoșare. Deviația proiectilului de la traiectoria inițială este suma celor două unghiuri.

Atât pentru apă, cât și pentru suprafețele solide, există un unghi critic de impact, sub care, dacă un glonț lovește suprafața, mai degrabă ricoșează decât penetrează. Ricoșeul din apă se face la un unghi mai mare de două sau trei ori decât unghiul de incidență (de sosire).

În tabelul ce urmează sunt prezentate unghiurile critice de ricoșare pe apă, pentru diferite tipuri de gloanțe.

Pe pământ unghiurile de ricoșare sunt foarte neregulate, dar în medie au o valoare dublă față de unghiul de sosire.

Întâlnirea altor obstacole cu unghiuri de sosire cuprinse între 10º și 45º produce unghiuri de ricoșare egale cu unghiurile de sosire. La peste 45º, unghiul de ricoșare este superior celui de sosire și se poate întâmpla ca proiectilul să revină în direcția trăgătorului, uneori după mai multe ricoșeuri succesive.

În cazul lemnului, unghiul limită de sosire depinde de: viteza de sosire, tăria lemnului și forma părții dinainte a proiectilului.

Prin trageri experimentale făcute cu arme de vânătoare în obstacole de lemn (copaci), s-au stabilit o serie de valori ale unghiului limită de sosire (dincolo de care proiectilul încetează să mai ricoșeze). Aceste valori sunt prezentate în tabelul:

Alicele sferice, trase perpendicular pe suprafețe de lemn tare, se pot întoarce spre trăgător și pot să-l atingă dacă se găsește la mai puțin de 50 m, iar viteza de sosire este mai mică de 120 m. În cazul suprafețelor de lemn moale, viteza de sosire poate să fie mai mică de 90 m.

După ricoșare, proiectilele pot fi curbate, luând aspectul unor virgule sau tirbușoane, cele cu cămășii se pot separa de aceasta total sau parțial, iar învelișul se poate rupe în bucăți (vezi fig. 3).

Pe proiectil se pot găsi urme spiralate sau sub formă de striații produse ca efect al atingerii obstacolului. La rândul lor, gloanțele lasă urme pe aceste obstacole, creându-se astfel posibilitatea, în unele situații, să se poată identifica proiectilul care a atins obiectul sau să se poată individualiza obiectul atins de un anumit proiectil.

Fig. 17, 18 – Urme de ricoșare rămase pe glonț (fig. 17) și pe perete (fig. 18)

Atunci când un proiectil de plumb lovește un obstacol tare (piatră, fier) cu o viteză ce depășește 300 m, partea dinainte a proiectilului se pulverizează, transformându-se chiar în aburi. Partea dinapoi rămâne intactă.

În cazul gloanțelor de plumb mai voluminoase, deviația laterală a bucăților sfărâmate poate ajunge până la 200 m lateral față de axa tirului.

În legătură cu folosirea armelor de vânătoare, se pot întâlni situații în care, deși ricoșarea alicelor se presupune logic, demonstrarea argumentată a acesteia nu este posibilă. Exemplu:

S-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice Laboratorului Interjudețean de Criminalistică București, prin care să se stabilească dacă alicele care au fost puse în evidență pe un set de clișee tomografice, în zona temporală stânga a capului unei persoane, au fost trase direct asupra sa ori au provenit din ricoșarea acestora pe suprafața autoturismului lângă care se găsea acea persoană.

Victima susținea că a fost împușcată direct în față în momentul când se îndrepta spre autoturism, iar autorul faptei susținea că a tras la întâmplare spre autoturism, iar alicele au lovit autoturismul după care și-au schimbat direcția, îndreptându-se spre capul victimei.

Imaginile tomografice, deși puneau clar în evidență existența și poziția alicelor ofereau prea puține informații pentru a se putea răspunde la întrebarea adresată.

Pentru aceasta erau necesare examinarea autoturismului la momentul comiterii faptei, examinarea îmbrăcămintei victimei, examinarea armei incriminate, a muniției și efectuarea unor experimentări.

CAPITOLUL III

PROCESUL DE IDENTIFICARE A ARMELOR DE FOC ȘI MUNIȚIILOR PE BAZA URMELOR DESCOPERITE LA LOCUL FAPTEI

Secțiunea I

Identificarea generică

1. Identificarea armelor de foc cu țeava ghintuită

Necesitatea de a stabili tipul și sistemul unei arme de foc pe baza unui glonț tras, a unui tub ars sau a altor urme balistice se impune în cazul comiterii unei infracțiuni la care infractorul a folosit o armă de foc. Aceasta sete ci atât mai important cu cât anumite concluzii referitoare la tipul și la sistemul armei pot constitui un indiciu deosebit de valoros pentru formarea cercului de bănuți.

Printr-o orientare justă la fața locului, se poate stabili, pe baza urmelor balistice, dacă infractorul a folosit o armă cu țeava ghintuită sau o armă cu țeava lisă. Dacă infracțiunea a fost comisă cu o armă cu țeava ghintuită, elementele de identificare generale se bazează în principal pe studierea macroscopică a glonțului și a tuburilor.

Descoperind, după cercetări minuțioase la fața locului, un glonț, studierea acestuia indică tipul și sistemul armei din care a fost tras, ținând cont de:

– forma, dimensiunea și greutatea glonțului care pot indica felul armei: pușcă, pistol sau revolver.

Forma alungită, ascuțită la capăt a glonțului în greutate de cca. 30 de g. și lungime de 28 de mm. Indică o armă cu țeavă lungă. Cel de revolver este cilindric și cu vârful bont, iar glonțul de pistol are vârful rotunjit.

Spre orientare, greutatea unor gloanțe folosite la diferite sisteme de pistoale este:

– T.T. mod. ………………………………………………….5,5 g.

– Parabellum …………………………………………………8,1 g.

Diametrul (calibrul) glonțului măsurat cu micrometrul în partea cea mai groasă indică, în general, calibrul armei. Glonțul destinat pentru o anumită armă nu poate fi însă introdus nici înainte nici după tragere în armă prin gura deoarece, în primul caz, calibrul propriu-zis al glonțului este cu 0,2 – 0,5 mm. Mai mare decât calibrul țevii, iar după tragere părăsind țeava, revine la dimensiunile inițiale sau capătă unele deformații longitudinale.

Urmele ghinturilor și ale plinurilor pe glonțul tras indică cu precizie construcția interioară a țevii armei cu care s-a tras. Glonțul trecând prin țeavă este supus acțiunii acesteia și reprezintă negativul suprafeței interioare a țevii. Suprafețele proeminente dintre ghinturile țevii apar pe cămașa glonțului sub formă de șanțuri, iar ghinturile sub formă de proeminențe.

La armele de foc numărul ghinturilor este de 4 (la pușca Z.B. și pistolul T.T.) sau de 6. Cele mei multe pistoale au 4 sau 6 ghinturi, dar la diferite sisteme sunt 5, 7 și chiar 8 ghinturi. Sensul ghinturilor este de obicei dextrogir (spre dreapta, în sensul acelor de ceasornic) Z.B., T.T. mod. 1933, iar unele arme au ghinturi sinistrogire (spre stânga), de exemplu pistolul Walther.

– Lățimea urmelor câmpurilor de pe glonț este egală cu lățimea câmpurilor din țeava armei cu care s-a tras. Lățimea câmpului se măsoară de obicei, între marginile jos ale acestuia.

– Lungimea pasului care este unghiul de răsucire a ghinturilor în raport cu axa longitudinală, indică tipul armei.

Când nu se găsesc pe glonț striațiunile oblice produse de plinurile dintre ghinturi, toată cămașa fiind acoperită cu striații longitudinale, criminalistul trebuie să se gândească la următoarele două posibilități:

a) glonțul a fost tras dintr-o armă a cărei țeavă a fost puternic atacată de oxizi, datorită cărui fapt aceasta nu i-a putut imprima mișcarea helicoidală, caracteristică armelor cu țeavă ghintuită, glonțul trecând prin ea fără a mai fi înșurubat între ghinturi.

b) la comiterea infracțiunii autorul s-a folosit de cartușe care nu au fost destinate pentru sistemul sau chir, pentru tipul de armă respectiv.

Într-o noapte a fost împușcat într-o grădină, tânărul E.L. dintr-o comună din nordul Moldovei. La autopsie, medicul legist a extras din cadavrul victimei un glonț de 6,5 mm. Cercetările efectuate nu au reușit să identifice infractorul. În urma acțiunilor operative desfășurate de organele judiciare a fost reținut infractorul S. Gh. Învinuit de comiterea omorului. La percheziția domiciliară ce i s-a efectuat s-a găsit îngropată în pământ o pușcă retezată, sistem “Steyer” cal. 8 mm.

În urma expertizei efectuate s-a stabilit că tânărul E.L. a fost împușcat cu această pușcă la care însă s-a folosit un cartuș de 6,5 mm.

Un alt element care poate ajuta la identificarea generală a armei de foc este semnul fabricii din care se poate deduce proveniența muniției. Acest semn se află pe partea posterioară a glonțului, unde cămașa protectoare este îndoită spre interior, sub formă de guleraș inelar, lăsând să se vadă plumbul care poartă această inscripție.

În unele situații, la locul comiterii infracțiunii se găsesc gloanțe deformate, chiar sfărâmate sau extrase de medicul legist cu ocazia autopsiei din cadavrul victimei.

Ce denotă aceste deformări sau sfărâmări a gloanțelor? Unii infractori în scopul ascunderii armei și pentru a-ți ușura portul acesteia sub haină, scurtează țeava acesteia prin tăiere. Datorită condițiunilor balistice nesatisfăcătoare, create, glonțul se poate deforma sau chiar sfărâma în momentul ieșirii din țeavă, atingând în această formă ținta. Deci, în cazul găsirii unor asemenea gloanțe la locul infracțiunii trebuie să se pună ipoteza unei arme cu țeava retezată.

Însă nu în toate cazurile un glonț deformat sau sfărâmat provine dintr-o armă cu țeavă retezată. Uneori, un glonț tras cu o armă fără defecte, având țeava normală (lungă sau scurtă) poate să se lovească de un obstacol, poate ricoșa sau ajungând în corpul victimei se deformează atunci când străbate un țesut dur (de exemplu ficatul) sau se lovește de oasele scheletului.

Într-o comună a fost împușcat mortal paznicul unei ferme de stat. La autopsie, medicul legist a extras din corpul victimei un glonț de cal. 7,92 mm. care era turtit, iar pe cămașa glonțului s-au putut distinge striațiile provocate de ghinturile țevii armei cu care s-a tras.

În urma cercetărilor s-a înlăturat ipoteza că glonțul ar fi ricoșat, așa cum s-a crezut la început, în mod greșit concluzia stabilindu-se că unul din infractori fiind surprins de paznic a tras cu o pușcă “Z.B.” de la 4 m., iar glonțul s-a turtit în coloana vertebrală a victimei.

Efectuându-se cercetarea tehnico-științifică balistico-judiciară prin suprapunerea și coincidența striațiunilor glonțului corp delict și a celor model tip de comparație, s-a stabilit că paznicul fermei a fost împușcat cu una din armele “Z.B.” ridicate de la învinuit.

Tubul cartușului tras, descoperit la locul infracțiunii, în anumite situații poate avea o importanță mai mare la identificarea armei cu care s-a tras decât glonțul. Această importanță crește atunci când glonțul nu a putut fi găsit nici la locul infracțiunii, nici în cadavrul victimei.

Tubul ars, găsit la cercetarea locului infracțiunii va fi studiat din următoarele puncte de vedere:

a) Mărimea, forma și greutatea lui, care indică tipul armei cu care s-a tras, pistol sau revolver. Forma tubului și particularitățile formei lui, limitează mult posibilitățile de a se folosi un cartuș de un anumit calibru la diferite alte sisteme de arme, care au același calibru și aceasta datorită construcției camerei de explozie a armelor.

b) Modul de sertizare. Glonțul este fixat în partea de sus, îngustată a tubului, numită gâtul tubului.

Fixarea glonțului în gâtul tubului se face de obicei printr-o presare mecanică puternică, iar câteodată prin imprimarea suplimentară a unor chernere care apar sub forma de trei adâncituri semisferice pe gâtul tubului și pe partea interioară a glonțului. În afară de faptul că modul de setizare poate indica locul de fabricație a muniției, el poate fi un indiciu prețios în vederea identificării infractorului, dacă la percheziția domiciliară efectuată la învinuit se descoperă cartușe setizate la fel și de același calibru.

Tubul, gâtul tubului și, în special, diametrul interior al acestuia indică întotdeauna calibrul armei. Trebuie ținut cont, însă, de faptul că în momentul tragerii, în urma presiunii gazelor atât gâtul cât și întregul tub se dilată puțin, fapt ce determină mărimea diametrului.

Cu cât dilatarea este mai pronunțată sau gâtul tubului este mai mult sau mai puțin crăpat, se poate deduce că la o armă de un calibru anumit s-a folosit un cartuș de un calibru mai mic.

În cazul omorului comis împotriva tânărului E.L. din comuna B., la cercetarea locului infracțiunii, în apropierea cadavrului s-a găsit un tub ars cal. 6,5 mm. Corpul tubului pe o lungime de 30 mm. era dilatat iar gâtul avea o crăpătură de 13 mm.

Cu ocazia tragerilor experimentale efectuate cu pușca corp delict, sistem “Steyer” de cal. 8 și cu cartușe de cal. 6,5 mm pentru obținerea modelelor tip de comparație, s-a constatat că, corpul tuburilor se dilată pe o lungime de 30 de mm, iar pe gâtul tuburilor se formează o crăpătură de 12 – 14 mm.

Inscripțiile de pe fundul tubului indică proveniența și locul de fabricație a muniției.

O caracteristică a diferitelor sisteme de arme de foc este și modul de aruncare a tuburilor. Dacă la cercetarea locului infracțiunii pe baza direcției tragerii s-a stabilit locul unde s-a tras și dacă în acel loc s-au descoperit tuburi arse, se poate deduce sistemul armei.

Pentru demonstrarea acestui lucru sunt redate mai jos particularitățile de aruncare ale tuburilor arse la diferite sisteme de arme de foc (pistoale):

– T.T. (cal. 7,62 mm. și Browning cal. 7,65 mm.) aruncă tubul la dreapta;

– Parabellum (cal. 9 mm.)și Beretta (cal. 9 mm.) aruncă tubul în spate pe direcția tragerii;

– Walther (cal. 9 mm.) aruncă tubul la stânga.

Această caracteristică a diferitelor sisteme de pistoale ajută la lămurirea cauzei în situația când în urma operațiunilor operative se descoperă asemenea arme la infractorii incluși în cercul de bănuiți. Când se cunoaște sistemul de armă cu care s-a comis infracțiunea, în cazul unei sinucideri cu aspect de omor, sau omor cu aspect de sinucidere, locul unde se află tubul ars, face posibilă stabilirea locului de unde s-a tras, fapt ce permite tragerea unor concluzii juste în ceea ce privește calificarea faptei.

Sunt situații când la locul infracțiunii nu se găsesc tuburi arse. Acest lucru poate indica următoarele două aspecte:

– infracțiunea a fost comisă cu o armă care nu aruncă tuburile arse (pușcă Z.B. sau revolver) sau,

– infractorul, foarte precaut, după comiterea infracțiunii a adunat corpurile delicte, cunoscând importanța acestora în identificarea armelor de foc.

Ambele aspecte pot constitui indicii prețioase în munca organelor de poliție care au sarcina să cerceteze locul infracțiunii în asemenea situații.

2. Identificarea armelor de foc cu țeavă lisă

Focul tras dintr-o armă cu țeavă lisă, de vânătoare, pornește din gura țevii ca o masă compactă cu rondele și bură.

Rondela este confecționată din carton și este așezată la gura cartușului pentru fixarea alicelor. Bura este făcută din pâslă, din carton sau foi de hârtie și este îmbibată cu grăsime sau este ceruită și se pune între praful de pușcă și alice. Bura, datorită rezistenței aerului cade la pământ după câțiva metri, iar rondela, de cele mai multe ori este distrusă. Rondela și bura pot fi descoperite la locul faptei. Elementele generale de identificare pe baza burelor sunt următoarele:

a) diametrul burelor indică cu aproximație calibrul armei. O concluzie asupra calibrului armei se poate trage de expert, numai după ce s-a consultat cu un specialist în această materie;

b) materiale din care sunt confecționate burele arată dacă cartușul a fost procurat din comerț sau infractorul s-a folosit de un tub vechi pe care l-a încărcat singur. La cartușele încărcate de infractori, se întâlnesc foarte des rondele și bure confecționate grosolan din cocoloașe de hârtie, pânză, câlți sau lână.

Dacă un glonț contribuie la identificarea armei cu țeavă ghintuită din care acesta a fost tras, alicele care au fost trase cu o armă cu țeavă lisă, au o valoare de identificare mult mai redusă.

Prima concluzie justă, care se poate trage asupra folosirii unei arme cu țeavă lisă, indică alicele care pot fi descoperite înfipte în diferite obiecte sau corpul victimei.

Numărul și greutatea alicelor permit stabilirea calibrului armei numai în cazul când acestea au fost găsite grupate; acest lucru însă se întâmplă rar, deoarece încărcătura armei cu țeavă lisă se răspândește într-un con ce se mărește uniform, în raport cu distanța la care s-a tras. Un număr redus de alice nu pot indica calibrul armei, întrucât dimensiunile și greutatea acestora sunt în raport cu destinația muniției. La o armă cu calibru anumit pot fi folosite alice de diferite dimensiuni.

Modul de confecționare și felul materialului indică dacă alicele provin din cartușe cumpărate din comerț sau sunt de construcție proprie. În practică s-au întâlnit alice făcute din sârmă, cuie, bucăți neregulate de plumb și chiar pietricele.

O particularitate a armelor cu țeavă lisă, spre deosebire de armele cu țeavă ghintuită, este faptul că acestea nu aruncă tuburile arse, ci după fiecare tragere tuburile se extrag manual din camera de ardere. Din această cauză, la locul comiterii infracțiunii extrem de rar se găsesc tuburi arse.

Cunoscând importanța pe care o prezintă un tub ars în identificarea armei cu care s-a tras și, implicit, a infractorului, acesta va fi căutat cu multă perseverență cu ocazia cercetării, întrucât se poate presupune că infractorul l-a pierdut sau aruncat.

Tubul ars, folosit la o armă cu țeavă lisă, prezintă următoarele elemente de identificare generală:

– dimensiunea care indică calibrul armei, este stabilită convențional și se exprimă prin cifre (12, 16, 20, 24). Spre orientare se precizează că la armele cu alice, calibrul 12 spre exemplu, este mai mare decât calibrul 20 sau 24;

– inscripțiile imprimate pe corpul tubului care este confecționat din carton presat și pe rozeta lui indică proveniența și locul de fabricație;

– gradul de uzură indică dacă cartușul este nou sau a mai fost folosit și reîncărcat.

Identificarea generică a armelor de foc se face cu ajutorul gloanțelor, alicelor, a tuburilor și a burelor și este realizată atunci când s-a stabilit: tipul sau felul armei întrebuințate, sistemul armei, calibrul și eventual lungimea țevii, precum și numărul, sensul ghinturilor și lățimea lor.

Secțiunea II

Identificarea individuală

1. Identificarea pe baza proiectilelor

Canalul țevii armei de foc, cu țeava ghintuită, poartă întotdeauna urmele uneltei cu care a fost lucrată, urme ce apar sub formă de striații fine, microscopice, caracteristice pentru fiecare lot de fabricație și care se reproduc cu fidelitate pe cămașa glonțului tras. Aceste striații, la început sunt asemănătoare la lotul de arme fabricate într-un anumit timp, dar cu cât arma este folosită mai mult, fiind supusă și agenților atmosferici și acțiunilor gloanțelor, canalul țevii se individualizează, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor striații caracteristice ce nu se găsesc la altă armă. Identificarea individuală a armei după glonț se face pe baza acestor striații create de canalul țevii și reproduse perfect pe cămașa glonțului (fig. 19).

Fig. 19 – Striațiile lăsate pe suprafața glonțului de ghinturile țevii armei de foc

Operațiunea de identificare se realizează de către criminalist atunci când i se pune la dispoziție glonțul corp delict, arma sau armele ridicate de la persoanele bănuite de comiterea infracțiunii, pentru a fi examinate și pentru a executa tragerile experimentale în scopul obținerii gloanțelor model tip de comparație.

Prin compararea striațiunilor de pe glonțul corp delict și a celor două gloanțe model tip de comparație, expertul poate demonstra identitatea armei cu care s-a tras prin suprapunerea și coincidența striațiunilor produse de plinurile dintre ghinturi, iar uneori chiar de ghinturi.

Examinarea striațiilor de pe glonț se face folosind la început gloanțele trase experimental. După descoperirea unor particularități repetate pe gloanțele experimentale, se înlocuiește unul dintre gloanțele experimentale, cu glonțul corp delict și se face comparația detaliilor persistente ale urmelor descoperite pe glonțul tras experimental. Striațiile care coincid atât pe glonțul trimis pentru expertiză cât și pe cel tras experimental, se fotografiază cu ajutorul unei microfotocamere sau cu ajutorul unei camere de fotografiat.

Comparația și fotografierea se efectuează în mod treptat, urmărind toate urmele plinurilor și ghinturilor (fig. 20).

La examinarea microscopică comparativă a urmelor de pe gloanțe este folosit microscopul comparator, alcătuit din două microscoape montate așa încât sistemul prismelor unește imaginile a două obiecte examinate într-un singur câmp de vedere al ocularului.

Fig. 20 – Ilustrarea comparativă a striațiilor de pe gloanțele în litigiu și glonțul tras experimental

Microscopul comparator are două măsuțe pentru obiectele de examinat.

În afară de acestea, mai are o serie de accesorii care permit întrebuințarea lui în condiții cât mai bune.

Printre aceste accesorii se numără un purtător de preparate, instalație care permite în mod lent și fără întrerupere mișcarea gloanțelor comparate pe suprafața măsuței pentru obiecte, în două direcții reciproce, perpendiculare. Acest lucru permite expertului să introducă în câmpul de vedere al microscopului diferite părți ale gloanțelor comparate.

Pe purtătoarele de preparate se fixează susținătoarele de gloanțe, unde fiecare glonț se fixează între două șaibe.

Prin rotirea unui mâner special șaibele în care este fixat glonțul se rotesc sincron și astfel se realizează rotirea glonțului examinat, în jurul axei sale.

Pentru comparații se pot folosi cu mult succes și camerele extensibile de microfotografiat cu casetă pentru negativ din sticlă sau celuloid de mărimea 6,5 x 9 cm.

Examinarea gloanțelor și tuburilor se poate face și cu ajutorul stereomicroscopului, atunci când nu există alt utilaj mai perfecționat, ceea ce implică însă un volum mai mare de muncă, examinări vizuale, microfotografii, comparații (fig. 21).

Iluminarea striațiilor de pe glonț se realizează prin instalația microscopului sau lumina zilei.

Fig. 21 – Microscop comparativ folosit la examinarea proiectilelor

2. Identificarea pe baza tuburilor de cartuș

Tubul cartușului prezintă mai multe variațiuni ale urmelor cauzate de piesele armei cu care s-a tras, determinate de tipul și sistemul acesteia.

Elementele individuale de identificare ce se disting pe tubul ars sunt cauzate de: percutor, peretele frontal al închizătorului, camera de explozie, ghiara extractoare și pragul aruncător.

a) Urmele percutorului

În momentul declanșării focului, percutorul lovește capsa tubului imprimând o adâncitură mai mult sau mai puțin pronunțată și caracteristica profunzime, formă și plasament. Astfel, secțiunile transversale ale diferitelor percutoare pot fi:

– rotunde;

– ovale;

– pătrate;

– rombice;

– dreptunghiulare.

Secțiunile longitudinale spre vârful percutorului pot fi:

– plate;

– ascuțite;

– bombate;

– trapezoidale.

De asemenea, neregularitățile microscopice de urme lăsate pe vârful percutorului produc urme corespunzătoare în percuție, care se pretează foarte bine la identificarea acestuia (fig. 21).

Alte caracteristici individuale extrem de prețioase pentru identificare, sunt formate în capsă de unele modificări, deteriorări sau chiar rupturi ale percutorului, ca urmare a uzurii acestuia.

b) Urmele peretelui frontal al închizătorului

Peretele frontal al închizătorului care în mod normal poartă urme de freză și unele urme produse de uzură apasă cu forță tubul, iar cu ocazia reculului ce se produce în momentul exploziei încărcăturii, aceste neregularități se imprimă mai mult pe capsă și pe fundul tubului.

c) Urmele camerei de explozie

Camera de explozie, în cele mai multe cazuri, prezintă pe perete neregularități sau proeminențe care se imprimă longitudinal pe latura tubului cartușului la introducerea acestuia cât și datorită dilatării lui în momentul exploziei și a extragerii tubului din camera de explozie.

d) Urmele ghearei extractoare

Gheara extractoare produce o serie de striații pe gulerul tubului în momentul când tubul se lovește de pragul aruncător și este aruncat afară. Aceste urme sunt unice în felul lor și redau conturul muchiei ghearei extractoare.

Întrucât ele sunt produse întotdeauna în același fel, valoarea lor de identificare este deosebită.

e)Urmele pragului aruncător

La extragerea tubului ars, în momentul când închizătorul ajunge la capătul camerei de explozie, bara cartușului se lovește de pragul aruncător care face ca tubul să fie aruncat afară. Datorită acestei lovituri pe gulerul tubului se creează urma pragului, care apare pe partea opusă striațiilor produse de gheara extractoare.

Toate aceste urme create pe tubul ars, duc în mod cert la identificarea armei cu care s-a tras, dacă sunt examinate și interpretate în mod just de expert în raport cu urmele găsite pe tubul model tip de comparație. O importanță deosebită o au urmele lăsate pe percutor deoarece în unele cazuri acestea pot duce singure la identificarea armei.

Tânărul E.L. din comuna B., a fost omorât prin împușcare de către un infractor rămas necunoscut.

La cercetarea locului infracțiunii, în apropierea cadavrului, s-a găsit un tub de cal. 6,5; 17; N.K., afară de celelalte particularități ale tubului corp delict, percuția pe capsă era plasată semicentral și ușor profundă. Pe latura tubului existau striații longitudinale lăsate de peretele camerei de explozie.

Expertul criminalist a efectuat trageri experimentale cu arma corp delict (Steyer cal. 8) cu cartușe de cal. 8 și 6,5 mm și a obținut gloanțe și tuburi model tip de comparație. În urma analizei particularităților aflate pe tubul corp delict și a comparației acestora cu particularitățile create pe arma găsită asupra infractorului, pe tuburile cal. 8 și 6,5 mm trase experimental, expertul a stabilit că E.L. a fost împușcat cu această armă. Cercetările au stabilit că omorul a fost comis din răzbunare.

Datorită principiilor balistice în baza cărora este construită o armă cu țeavă lisă și a muniției folosite, identificare individuală cu ajutorul alicelor se poate face numai în mod indirect și numai în cazul în care alicele au fost confecționate de infractor cu mijloace proprii.

Din practică rezultă că, de obicei, cei ce îți confecționează singuri alicele sunt deținători clandestini de arme de vânătoare.

Descoperind la locul comiterii infracțiunii alice din a căror formă și material rezultă că nu sunt cumpărate din comerț, expertul va căuta să stabilească cu ce instrumente au fost confecționate. Astfel, va putea deduce dacă alicele au fost confecționate cu o daltă sau clește din sârmă, cuie sau plumb.

Tuburile trase cu o armă cu o țeavă lisă nu prezintă urmele ghearei extractoare, a pragului aruncător și fiind din carton, nici a camerei de explozie (elemente sigure de identificare individuală în cazul armelor cu țeavă ghintuită).

Singura urmă a mecanismului armei cu țeavă lisă ce rămâne pe tub este cea lăsată de percutor pe capsă, care permite stabilirea în mod sigur, pe baza caracteristicilor armei cu care s-a tras. Cu toate că tubul poate fi folosit de mai multe ori, capsa trebuie schimbată după fiecare tragere și în acest fel, urma percutorului pe capsă reprezintă întotdeauna rezultatul ultimei trageri. În asemenea cazuri, elementele de identificare individuală sunt: forma, profunzimea și plasamentul percuției precum și unele caracteristici microscopice ale vârfului percutorului.

În procesul de identificare individuală a armei de foc cu țeavă lisă, burele joacă un rol mai secundar față de celelalte elemente discutate până în prezent și au valoare numai atunci când au fost confecționate de deținătorul armei din hârtie, pânză, câlți sau lână. În asemenea situații burele descoperite la locul infracțiunii vor fi trimise expertului și vor putea fi folosite ca material comparativ în cazul când la domiciliul învinuitului se descoperă materiale similare.

Secțiunea III

Examinarea muniției folosită la comiterea infracțiunii

Paralel cu examenul de laborator al armei folosite la comiterea unor infracțiuni este necesar să se examineze și examenul de laborator al muniției folosite de infractor, găsită și ridicată de la locul infracțiunii sau de la bănuiți.

Tuburile arse și gloanțele trase fac parte din obiectele obișnuite ale expertizei sau constatărilor tehnico-științifice balistico-judiciare, iar cercetarea lor constituie o parte deosebită în rândul lucrărilor efectuate în acest scop, prin volumul de muncă solicitat cât și a problemelor pe care le rezolvă.

Examinarea tuburilor arse și a gloanțelor trase ajută foarte mult la soluționarea unui mare număr de probleme importante pentru organele de urmărire penală. De aceea, trebuie cercetate și expertizate pentru a fi lămurite, următoarele:

– starea cartușelor prezentate și dacă pot fi utilizate pentru tragere;

– modelul cartușului prezentat;

– modelul cartușului căruia îi aparține glonțul prezentat;

– modelul cartușului căruia îi aparține tubul ars prezentat;

– dacă cartușele prezentate fac parte din aceeași serie de fabricație;

– dacă bucata de metal este un glonț deformat sau o parte din el, dacă metalul prezentat este un glonț, se va preciza felul și modelul glonțului;

– care este cauza deformării glonțului prezentat;

– felul și modelul glonțului;

– dacă anumite cartușe sau alice se aseamănă cu cartușele sau alicele prezentate pentru comparație;

– dacă munițiile folosite pentru încărcarea anumitor cartușe sau alice, se aseamănă cu munițiile (tuburi, capse, alice, bure, pulberi) prezentate pentru comparație;

– dacă pentru fixarea capsei într-un anumit tub a fost folosit vreun aparat special;

– dacă bucățile de plumb prezentate sunt confecționate manual;

– dacă alicele de fabricație proprie prezentate au fost fabricate cu un anumit instrument;

– dacă anumite alice, modelul de fabricație și compoziția chimică a alicelor prezentate pentru comparație sunt asemănătoare;

– efectuarea expertizei burelor extrase dintr-o plagă în timpul operației chirurgicale sau la autopsia medico-legală a cadavrului, precum și bure găsite la locul săvârșirii infracțiunii, care constituie corpuri delicte de o importanță extrem de mare, și pot deveni probe hotărâtoare în demascarea infractorului;

– rondelele (discurile din carton) destinate să țină alicele în cartușe până la producerea împușcăturii; de regulă, în timpul împușcăturii sunt fărâmițate de alice și rareori constituie obiectul unei expertize;

– mecanismul formării urmelor pieselor armei pe tuburile arse precum și caracteristicile unor urme și semnificația lor;

– cartușul prezentat pentru a se stabili felul și modelul armei din care s-a tras;

– tubul ars pentru a se stabili dacă cartușul de la care provine a fost tras din arma prezentată pentru cercetare;

– mecanismul formării pe glonț a urmelor canalului țevii;

– glonțul găsit la locul faptei, pentru a se stabili felul și modelul armei din care a fost tras sau cu care s-ar fi putut trage;

– de asemenea, se mai pot prezenta pentru expertizat un glonț tras și un tub ars pentru a se stabili dacă au format același cartuș; necesitatea acestui gen de expertiză se ivește îndeosebi atunci când glonțul găsit n-are pe el urmele canalului țevii pentru a se putea identifica arma cu care s-a tras;

– se mai prezintă pentru expertizare și cercetare mai multe tuburi arse sau gloanțe trase pentru a se stabili care dintre acestea a fost tras primul;

– prezentarea pentru cercetare și expertizare a gloanțelor trase și a tuburilor arse pentru a se stabili dacă sunt sau nu standardizate sau înlocuitoare pentru arma respectivă.

Una din sarcinile expertizei balistico-judiciare este și aceea de a rezolva, împreună cu expertiza chimico-judiciară și problemele referitoare la pulbere, produsele de ardere ale împușcături și produsele de descompunere explozivă ale compoziției de percuție din capsă. Astfel, trebuie cercetate și rezolvate următoarele probleme:

– cărui fel de pulbere îi aparține cea prezentată pentru expertiză;

– dacă din țeava armei respective s-a tras vreun foc; (pentru aceasta va fi necesară cercetarea canalului țevii);

– felul și compoziția pulberii cu care s-a efectuat tragerea cu arma respectivă; acest lucru se poate stabili după resturile pulberii nearse din canalul țevii, după resturile de ardere ale pulberii explozive depuse pe canalul țevii, pe gloanțe, pe bure și obstacole aflate în apropierea armei;

– dacă încărcătura de pulbere din cartușele cu alicele respective nu este excesivă, dacă acestea sunt încărcate regulamentar și dacă se poate trage cu ele, fără teama că țeava armei va fi deteriorată. Pentru rezolvarea acestei probleme este necesar a se stabili marca pulberii și cantitatea ce o conține fiecare cartuș, de asemenea, corelația între greutatea pulberilor și a alicelor, iar dacă încărcătura este făcută cu pulbere fără fum, se va stabili și gradul de apăsare a pulberii de către bură;

– cât timp a trecut de la efectuarea împușcăturii din țeava armei respective. Până în prezent, acest gen de expertiză nu are, încă, la bază criterii științifice. Cea mai uzuală metodă este aceea a cercetării chimice a funinginei, stabilindu-se cantitatea nitraților din soluția de apă obținută după spălarea canalului țevii armei, aspectul șui caracteristicile reziduurilor;

– de cât timp a fost tras tubul cartușului respectiv. Indiciile aproximative pot fi obținute în urma existenței mirosului de pulbere arsă și a prezenței urmelor de coroziune, în special în interiorul tubului ars.

Pulberile sunt substanțe explozive folosite ca încărcături propulsante. Forma lor preponderentă de transformare explozivă este deflagrația. Detonația pulberilor poate fi provocată numai în condiții speciale, de exemplu, cu un detonator.

Pulberile se împart în două grupe: pulberi sub formă de amestecuri mecanice (pulberi cu fum); pulberi coloidale (pulberi fără fum).

Pulberea cu fum se prezintă sub formă de granule, de formă neregulată, arde cu flacără mare, degajă mult fum și produce zgomot mare la împușcătură, caracteristici care pot fi constatate și de martori.

Astăzi pulberea cu fum se folosește mai mult la armele de vânătoare. Atunci când este folosită, datorită stratului gros de reziduu, arma se îmbâcsește ușor.

Pulberile coloidale, numite și pulberi albe, fără fum reprezintă nitrați de celuloză plastificați cu diferiți solvenți.

În raport cu gradul de volatilitate al solventului utilizat există: pulberi cu solvent volatil – de piroxilină; greu volatil – nitroglicerină tip balistic și nevolatil – de trotil.

Proprietățile pulberilor negre

Pulberile negre sunt amestecuri tunare ale unui carburant (azotatul de potasiu) și ale unor combustibili (sulful și cărbunele de lemn).

Culoarea pulberilor negre poate fi de la negru-albăstruie până la negru-cenușie cu luciu metalic. Culoarea neagră intensă indică prezența umidității în pulbere.

O pulbere bună se strivește cu greutate între degete, nu se lipește de mâini, iar turnată pe hârtie, nu lasă praf.

Pulberea neagră este sensibilă la percuție și la frecare, se aprinde ușor sub acțiunea unei flăcări sau scântei. Temperatura de inflamare este de circa 300ºC. Pulberea își pierde proprietatea de a se inflama odată cu creșterea umidității (10-15%).

Proprietățile pulberilor coloidale

Pulberile coloidale (fără fum) sunt coloizi solizi, cu structură cornoasă, semitransparente în plăci subțiri.

Culoarea pulberilor coloidale, în raport cu compoziția și procedeul de preparare a masei lor, este foarte diferită, de la galbenă la verde-închisă, brună sau neagră.

Culoarea pulberii nu caracterizează proprietățile sale balistice, dar după aceasta se poate aprecia uniformitatea compoziției și procedeul de fabricație. Astfel, culoarea brun-închisă este caracteristică pulberilor stabilizate cu difenilamină; cea negru-brună ne indică adaosul de grafit; cea galben-deschis-mată a pulberii de piroxilină se datorește prelucrării acesteia cu apă fierbinte sau înlăturării solventului rezidual.

În funcție de tipul solventului și de compoziție, elementele de pulbere au o suprafață exterioară diferită:

– pulberile cu solvent greu volatil au suprafața netedă cu luciu vizibil;

– pulberile piroxilinice au suprafața rugoasă;

– pulberile flegmatizate și grafotizate au suprafața foarte lucioasă din cauza prezenței grafitului.

Densitatea pulberilor coloidale variază între 1,54-1,64 g/cm3 :

– la pulberile piroxilinice: 1,56-1,62 g/cm3;

– la pulberile cu nitroglicerină: 1,54-1,62 g/cm3.

Densitatea pulberilor depinde de: compoziția și procedeul de fabricație, conținutul de substanțe volatile (la pulberile piroxilinice); raportul între nitroglicerină și nitrați de celuloză (la pulberile de nitroglicerină).

Cu cât este mai mare conținutul de nitroglicerină, cu atât mai mică este densitatea pulberii.

Se execută cercetarea urmelor lăsate de încărcătura de pulbere din muniția trasă, după care, în vederea stabilirii naturii pulberii, se procedează la recoltarea tuturor particulelor găsite atât pe canalul țevii armei cu care s-a tras, cât și pe obiectele în care s-a tras.

În vederea stabilirii naturii și compoziției pulberii se execută mai multe analize de laborator.

a) Analiza pulberilor negre.

– Determinarea conținutului în azotat de potasiu se bazează pe extracția acestuia din pulbere cu apă fierbinte, evaporarea soluției și cântărirea reziduului uscat.

– Determinarea conținutului în sulf se bazează pe dizolvarea acestuia în sulfit de sodiu cu formaldehidă și titrarea tiosulfatului de sodiu cu o soluție de iod în mediu slab acid.

– Determinarea umidității se bazează pe stabilirea pierderii de apă a pulberii prin uscare.

– Determinarea higroscopicității constă în umidificarea unei probe de pulbere neagră uscată în condiții determinate și stabilirea cantității de apă absorbită.

– Determinarea granulației pulberii se execută prin cernerea ei la aparatul având această destinație.

– Determinarea densității gravimetrice se realizează cu aparate speciale de dimensiuni diferite, în funcție de marca pulberii.

– Determinarea densității reale se realizează cu aparatul cu mercur Malle-Bianchi.

b) Analiza pulberilor coloidale.

Înainte de executarea analizelor fizico-chimice specifice se determină natura pulberii, mărunțindu-se o cantitate de 25-30 g în bucățele cât mai mici (pulberile lamelare se iau ca atare la analiză). Într-o fiolă, peste pulberea mărunțită, se pune eter etilic până ce nivelul depășește cu 3-4 mm startul acesteia, se amestecă cu o baghetă de sticlă, se acoperă cu o sticlă și se lasă 24 de ore, după care conținutul se trece printr-o hârtie de filtru într-o altă fiolă curată. Apoi se procedează la evaporarea eterului pe o plită electrică, la o temperatură de 35-40ºC. Uscarea extractului se face până la dispariția mirosului de eter din acest moment pot apărea două situații:

– restul din fiolă se prezintă sub formă de masă tare, parțial sau complet cristalizată, în acest caz pulberea analizată fiind pe bază de nitroceluloză. Uneori în masa tare apar particule izolate cu aspect de pastă; cu aceasta se îmbibă fâșii de hârtie de filtru de 1×8 cm, după care se aprind. Arderea liniștită cu o flacără roșiatică cu mult fum dovedește că în pulbere nu există componenți lichizi explozivi (caracteristici celei pe bază de nitroceluloză);

– restul din fiolă se prezintă sub formă de lichid gălbui, uleios, transparent, în acest caz pulberea putând fi pe bază de niroglicerină sau cu nitrodiglicol. În continuare, în fiolă se introduce o hârtie de filtru de 1×8 cm și se îmbibă cu lichidul uleios, apoi se dă foc hârtiei și se observă modul de ardere. La pulberea pe bază de nitroglicerină hârtia arde energic, cu flacăra luminoasă, cu un fâșâit clar, bine auzit. Flacăra, este, de obicei, neregulată, dirijată în diferite părți, iar arderea se face prin răbufniri. Dacă pulberea este pe bază de nitrodiglicol, hârtia arde cu flacără luminoasă-regulată, liniștit, fără fâșâit.

Lichidul uleios se mai verifică și prin greutatea specifică, restul lichidului din fiolă evaporându-se la o temperatură de 50-60°C, timp de i oră, după care se toarnă într-o pâlnie de separare din sticlă, în care se adaugă eter de petrol sau benzină curată.

Prin agitarea lichidului din pâlnia de separare se extrage compusul de bază. În stratul de eter de petrol sau benzină trec toți componenții, cu excepția nitroglicerinei și dinitrodietilgliconului, care rămân în startul inferior.

După ce lichidul s-a separat și a devenit clar, stratul inferior se trece într-o fiolă curată, determinându-i-se greutatea specifică prin metode cunoscute.

Secțiunea IV

Alte probleme rezolvate de expertiza balistică

1. Stabilirea stării de funcționare a armei

Examinarea prin mijloace balistice

Stabilirea stării de funcționare a unei arme se impune mai ales atunci când se cercetează împușcătura din lipsă de prevedere, invocându-se defectele armei. Este adevărat că asemenea cazuri sunt rare, dar presupun și cele mai dificile expertize sau constatări tehnico-științifice.

Operațiile de examinare se fac într-o anumită ordine. Pentru cercetarea armelor se recomandă folosirea instrucțiunilor fiecăreia în parte.

Examinarea armei se face în stare montată și, apoi, demontată.

a) Examinarea armei montate.

Se face cu scopul de stabili starea de păstrare a pieselor și modul lor de funcționare. Se recomandă ca, înainte de a demonta arma, să se facă roentgenografia sau gamagrafia acesteia pentru evitarea unor accidente, în cazul când este blocată sau încărcată. Este necesar să se stabilească gradul de efort ce trebuie aplicat pe trăgaci pentru a determina declanșarea închizătorului. Efortul necesar pentru efectuarea unei împușcături se stabilește cu dinamometrul cu arc. Pentru obținerea rezultatelor precise se fac cel puțin zece măsurători. În lipsa unui dinamometru, gradul de efort se stabilește cu ajutorul unei greutăți atârnate de trăgaciul armei. Gradul cel mai mic de efort obținut de la o armă în stare de funcționare trebuie să nu fie sub valoarea minimală arătată în tabele sau indicată de constructor.

De asemenea, se mai verifică dacă:

– pe suprafața pistolului există rugină, zgârieturi și dacă piesele componente au crăpături;

– șplintul extractorului și capul percutorului sunt deplasate;

– arcul dispozitivului de oprire al închizătorului se menține pe poziția “montat”;

– dispozitivul de oprire reține închizătorul în stare deschisă la introducerea încărcătorului fără cartușe (pentru verificare se introduce în mâner încărcătorul fără cartușe, se trage închizătorul înapoi și imediat i se dă drumul);

– clama de susținere a încărcătorului îl menține în mânerul pistolului chiar dacă el iese ușor din acest locaș, sub presiunea depresantului (servantului) și prin greutatea sa la apăsare pe butonul clamei amintite;

– cartușul este împins din încărcător în camera cartușului. Pentru aceasta încărcătorul se încarcă cu cartușe de exerciții și se introduce în mânerul pistolului, se trage închizătorul înapoi și i se dă drumul. Se verifică dacă închizătorul a revenit în poziția anterioară și dacă a fost împins cartușul în camera sa.

Se mai verifică dacă mecanismul de siguranță funcționează cu piedica sa la blocarea cocoșului și dacă închizătorul și trăgaciul sunt blocate. Când cocoșul este blocat cu piedica de siguranță și se apasă pe trăgaci, trebuie ca nici acesta să nu se miște înapoi și nici închizătorul să nu se deplaseze.

Se verifică dacă cocoșul “armat” este ținut bine în această poziție. La pistolul în bună stare de funcționare cocoșul pus în poziția “armat” nu se va declanșa la o ușoară apăsare din spate. La apăsarea pe trăgaci, cocoșul va scăpa brusc de pe poziția armat. La încetarea apăsării pe trăgaci, mecanismul de tragere revine în poziția anterioară.

b) Examinarea armei demontate.

Se va examina fiecare piesă în parte (închizător, țeavă, partea stângă a cadrului, cutia mecanismului de tragere și capul încărcătorului) pentru a se stabili dacă poartă aceeași serie.

După ce se va șterge țeava cu câlți sau cârpe uscate, vor fi constatate defectele canalului țevii, printre care se pot enumera:

– pete mici, formare de oxizi ferici, care au aspectul unor puncte mici situate ici-colo pe tot canalul țevii;

– urme de oxizi ferici – pete de culoare închisă, superficiale, rămase după scoaterea ruginii;

– zgârieturi cu aspect de liniuțe, având, uneori, metalul atacat pe margini

– știrbituri, pori, ciocănituri mai mari sau mai mici, coroziuni ale metalului;

– rotunjiri ale colțurilor câmpurilor ghinturilor, vizibile în special pe muchiile acestora

– dilatări transversale de culoare închisă, observate sub forma unui inel continuu sau cu întreruperi.

La verificarea închizătorului se va constata: dacă șplinturile închizătorului și ale percutorului sunt sau nu mișcate din loc; uzura dispozitivului de blocare a închizătorului; ușurința cu care percutorul se mișcă în canalul închizătorului; uzura vârfului percutorului și proeminența lui din canalul de ghidaj (vârful percutorului va ieși din canal cu 1,3-1,7 mm); dacă vârful percutorului este împins de către arc spre înapoi și intră după peretele anterior al închizătorului; dacă capătul exterior al extractorului este împins de către arc spre centru.

Fig. 22 – Părțile componente ale pistolului Carpați, cal. 7,65 mm., după demontarea parțială

La examinarea blocului armei și a mecanismului de percuție se verifică: starea arcurilor, dacă proeminența ejectorului nu este uzată, uzura orificiilor pentru axul cocoșului și pintenul opritor, precum și cea a șplintului de sprijin al arcului pragului de armare. La cocoș se caută uzura orificiului pentru axul său, eventuala turtire a metalului și rotunjirea crestăturilor piedicii de siguranță.

În cercetarea dintelui opritor se va constata uzura muchiilor proeminenței sale, a vârfului și arcului său, dacă acesta se menține strâns în locașul său.

Totodată, sunt examinate și dispozitivele speciale anexate armelor de foc, printre care și cel pentru schimbarea calibrului acestora. Există mai multe procedee de modificare a calibrului armei, cum ar fi lărgirea canalului țevii sau a detunătorului, pentru a le putea adapta la o muniție de altă mărime, sau micșorarea calibrului printr-un reductor de calibru fabricat în mod special sau improvizat. Asemenea reductoare se găsesc, de exemplu, la pistoalele “Parabellum” și “T.T.” model 1933. Mai trebuie amintit și dispozitivul pentru amortizarea zgomotului împușcăturii. Acesta constă dintr-o țeavă scurtă, care se montează la țeava armei, având în interior niște discuri mobile îndoite elicoidal. În timp ce gazele sunt reținute, presiunea lor determinând rotirea discurilor, glonțul iese prin deschizătura acestora. În condițiile date gazele amortizează zgomotul. Asemenea amortizoare se pot executa și manual, din lemn sau carton.

2. Cercetarea posibilităților de tragere cu o armă defectă

Împușcăturile fără apăsare pe trăgaci, când cocoșul este în poziția “armat”, se produc rar la o armă nouă sau mai puțin întrebuințată.

Împușcăturile fără apăsare pe trăgaci au loc, de obicei, datorită uzurii unor piese, și anume:

– uzura generală a suprafeței exterioare a închizătorului și cea concomitentă a suprafeței interioare a locașului său;

– uzura arcului susținător al trăgaciului;

– curbarea arcului trăgaciului;

– slăbirea arcului trăgaciului;

– uzura pieselor care mențin percutorul în poziția “armat”;

– slăbirea arcului percutorului;

– o oarecare lărgire a lăcașului închizătorului față de detunător, știut fiind faptul că dimensiunile cutiei țevii trebuie să fie aceleași pe toată întinderea ei.

Percutorul se menține în poziția “armat” datorită blocării capului anterior al mecanismului de armare a dintelui opritor. Construcția mecanismului de declanșare a focului este astfel realizată, încât, în cazul în care toate părțile lui sunt în bună stare, este exclusă o autodesprindere dintre dintele opritor și percutor.

În asemenea condiții trebuie aplicat un efort apreciabil asupra trăgaciului pentru învingerea tuturor forțelor de împotrivire și eliberarea percutorului din poziția “armat”. În procesul de folosire a armei, unghiul ascuțit al suprafeței dintelui opritor și al pragului de armare al percutorului se uzează continuu și începe să se rotunjească, ceea ce poate duce la alunecarea acestuia de pe dintele opritor sau la apariția unui echilibru nestabil între ele.

Posibilitatea degradării se mărește odată cu uzura suprafețelor închizătorului și a locașului său, care duce la mărirea jocului între ele, ceea ce creează posibilitatea închizătorului, sub presiunea pintelui opritor, să se ridice puțin în sus.

Slăbirea arcului de armare a percutorului, ca și existența unsorii, micșorează forța de frecare între pragul de armare și pintenul opritor și, prin aceasta, ușurează declanșarea lui.

Împușcături accidentale se produc în majoritatea cazurilor în care există mai multe defecte, apărute după o îndelungată sau neglijentă folosire a armei.

Împușcătura produsă, fără a apăsa pe trăgaci, în poziția spre înainte a percutorului, când arma este în bună stare și cartușul se găsește în detunător, poate avea loc numai în cazul lovirii percutorului.

Din cauza unei reuniri rigide a cocoșului cu percutorul, o lovitură asupra primului se transmite nemijlocit asupra vârfului celui de-al doilea, producând împușcătura. Cu cât capsa cartușului iese mai mult în afară din locașul său, cu atât mai mică trebuie să fie forța de lovire care produce împușcătura.

În cazul defectării armei, fapt ce se poate constata când închizătorul cu cocoșul lăsat în jos are posibilitatea de a se deplasa cu cutia țevii 1,6-2 mm, împușcătura este posibilă în urma unor lovituri puternici în patul sau mânerul armei.

În cazul lovirilor în capul patului armei, cartușul, în baza inerției, se deplasează din detunător spre vârful percutorului. Sistemul percutor-cocoș tinde, de asemenea, să se deplaseze prin acțiunea forței de inerție. La care se opune arcul de armare, care deplasează percutorul în poziția inițială, ajunge la capsă și, dacă forța de lovire este suficientă, produce împușcătura.

La declanșarea împușcăturii fără apăsare pe trăgaci poate să ducă și o montare greșită a închizătorului armei (cocoșul nu este suficient înșurubat pe percutor).

3. Stabilirea procedurii accidentale a unei împușcături cu o armă în stare bună de funcționare

Împușcăturile accidentale, cu o armă în stare bună de funcționare, se produc, în general, ca urmare a folosirii imprudente sau neglijente a acesteia.

Expertiza balistică trebuie să evidențieze particularități de construcția ale armei, care permit posibilitatea unei împușcături din întâmplare. De exemplu, atunci când automatul încărcat nu are siguranța pusă și este lovit cu patul de pământ, închizătorul alunecă înapoi, în virtutea greutății sale, până la peretele din spate al locașului și introduce cartușul în detunător, revine și lovește capsa, producând împușcătura.

Unele pistoale, dacă nu au siguranța pusă, iar cartușul se găsește în detunător, se pot declanșa prin lovirea cocoșului. La alte pistoale, printr-o lovitură puternică, poate sări siguranța, din care cauză se eliberează percutorul, iar dacă sunt încărcate, se produce împușcătura.

O altă situație o constituie aceea în care apăsarea asupra trăgaciului se face în mod intenționat, dar există convingerea că împușcătura nu se va produce întrucât trăgătorul este convins că arma nu este încărcată, acest lucru impunând controlul armamentului după fiecare tragere.

Stabilirea posibilității unei împușcături accidentale, cu o armă în stare bună de funcționare, se face prin efectuarea de trageri experimentale.

4. Reconstituirea seriilor pilite sau deteriorate

Atunci când la examinare este prezentată o armă veche, ruginită, căreia îi lipsesc anumite piese, (de exemplu plăselele mânerului etc.), descifrarea inscripțiilor este foarte importantă. La o astfel de armă nu se vor putea stabili o parte din datele tehnice, ceea ce constituie o dificultate la identificarea modelului armei. Greutatea armei respective va fi diferită față de datele din tabele. În asemenea cazuri, textul imprimat pe suprafața pieselor de oțel ale armei, chiar dacă nu poate fi citit din cauza coroziunii mari a metalului, va putea fi reconstituit și citit cu ajutorul aplicării metodelor chimice. Alteori, seriile armelor se distrug în mod intenționat sau chiar se imprimă numere noi, bineînțeles toate modificările făcându-se cu scopuri infracționiste.

Acțiunea de restabilire a textului cu ajutorul metodelor chimice sau electrochimice este posibilă datorită faptului că părțile metalului pe care au fost imprimate cifrele și literele au densitatea mai mare decât restul materialului.

Acțiunea de restabilire a textului cu autorul metodelor chimice sau electrochimice este posibilă datorită faptului că părțile metalului pe care au fost imprimate cifrele și literele au densitatea mai mare decât restul materialului.

Metoda este următoarea:

Suprafața cercetată a materialului se lustruiește bine cu șmirghel și se degresează cu tampon de vată îmbibat în alcool etilic 96% sau eter, iar de jur împrejur se indiguiește cu un strat de parafină de 3-5 mm grosime. În lăcașul format se toarnă un reactiv în a cărui compoziție intră:

– acid azotic p. a. ………………………………………..25 ml.

– acid acetic glacial ……………………………………25 ml.

– alcool etilic 96% ……………………………………..50 ml.

Mai poate fi folosită și o altă soluție în următoarea componență:

– apă distilată …………………………………………….35 ml.

– acid clorhidric concentrație 38% ……………….40 ml.

– alcool etilic 96% ……………………………………..25 ml.

– clorură de cupru p. a. sau sulfat de cupru p. a. …15g.

Introducerea reactivilor în soluție se va face numai în ordinea indicată în rețete.

După turnarea soluției reactiv peste locul unde s-a ștanțat seria sau alte inscripții, se pregătește aparatul de fotografiat pentru fixarea rapidă a imaginii textului, întrucât aceasta este instabilă și dispare repede.

Procesul de formare al imaginii va fi urmărit îndeaproape pentru a sesiza apariția acesteia. După circa 60 minute, reactivul este scos cu o pipetă și hârtie de filtru sau sugativă și înlocuit cu altul proaspăt.

O metodă electrochimică, eficace, sigură și rapidă constă în folosirea unui dispozitiv denumit “Electronoserpil”.

Aparatul funcționează la tensiunea de rețea de 120 sau 220 V, precum și la o tensiune de 6 V (baterie sau acumulator). Este prevăzut cu un palpator în cavitatea căruia este un tampon cu vată îmbibată cu următoarea soluție electrolitică:

– acid clorhidric ……………………………………… 40 ml.

– apă distilată …………………………………………. 30 ml.

– alcool etilic …………………………………………. 25 ml.

– clorură de cupru …………………………………… 5 g.

Suprafața metalică examinată se șlefuiește bine și se degresează cu alcool. Prin închiderea circuitului are loc fenomenul electrolizei prin depunerea cuprului pe urmele seriilor bătute în metal. Seria, odată relevată, rămâne stabilită putând fi fotografiată. Timpul de evidențiere este, în general, scurt (câteva minute).

Metoda prezintă două avantaje în ceea ce privește rapiditatea operațiunilor de relevare și stabilitatea în timp a seriei sau seriilor evidențiate.

CAPITOLUL IV

RAPORTUL DE EXPERTIZĂ BALISTICĂ

Secțiunea I

Dispunerea expertizei

Dispunerea expertizei se face prin rezoluție motivată întocmită de către organul de urmărire penală. Instanța de judecată dispune efectuarea expertizei prin încheiere.

Ca regulă generală, expertiza este efectuată de expertul numit de organul de urmărire penală sau de instanță. Fiecare parte are însă dreptul să ceară ca la efectuarea expertizei să participe un specialist recomandat de ea.

Experții sunt desemnați din rândul specialiștilor din domeniul respectiv. Când în specialitatea avută în vedere există expert oficial, nu pot fi numite persoane care nu au această calitate, decât dacă împrejurări deosebite ar impune-o.

Anumite expertize se efectuează de un laborator de criminalistică, un serviciu medico-legal, sau alte institute de specialitate.

În cazul expertizei balistice, organul judiciar nu numește pe expert, adresând cererea instituției respective, care desemnează pe specialiști pe linie de serviciu. Dacă instituția solicitată consideră necesară o colaborare din afară, poate folosi asistența sau avizul unor specialiști din alte instituții. Părțile nu pot însă cere ca la efectuarea expertizei să participe experți recomandați de ele.

În principiu, dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor presupune aceleași activități pregătitoare, iar efectuarea lor aceleași metode și tehnici de lucru.

Pregătirea în vederea dispunerii expertizelor sau constatărilor tehnico-științifice impune desfășurarea mai multor activități, printre care: analiza necesității și utilității dispunerii expertizei, pregătirea materialelor sau pregătirea întrebărilor ce se pun expertului.

1. Analiza necesității și utilității dispunerii expertizei

Unul din principiile ce stau la baza cercetării criminalistice este și acela potrivit căruia orice activitate ilicită se consumă în timp și spațiu și lasă urme, ceea ce confirmă teza consacrată și anume că există infracțiune perfectă.

Organele de urmărire penală intră în posesia urmelor și a mijloacelor materiale de probă cu ocazia efectuării diferitelor activități de tactică criminalistică: cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziția, constatarea infracțiunii flagrante etc.

Urmele și mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atât timp cât nu au fost analizate, interpretate și valorificate pentru obținerea unui maximum de date menit să contribuie la clarificarea diferitelor împrejurări referitoare la condițiile în care a fost săvârșită infracțiunea, făptuitori etc., în scopul aflării adevărului. Pentru valorificarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, în scopul arătat, sunt necesare cunoștințe de specialitate și mijloace tehnice neadecvate, pe care organul de urmărire penală, oricât ar fi de dotate, nu le posedă.

În vederea dispunerii expertizei ori constatării tehnico-științifice, organele de urmărire penală trebuie să procedeze la o analiză temeinică a necesității și utilității acestora spre a nu recurge la concursul specialiștilor decât atunci când pot contribui la lămurirea unor fapte sau stări de fapt care prezintă importanță pentru cauză, respectiv pentru aflarea adevărului. Această analiză se impune întrucât multe probleme ale cauzei pot fi lămurite prin efectuarea altor activități, cum ar fi: ascultarea martorilor, învinuiților, părților vătămate, reconstituiri, confruntarea martorilor, prezentări pentru recunoaștere, verificări și ridicări de înscrisuri etc.

Pentru a se asigura valorificarea științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, prin expertize și constatări tehnico-științifice, organele de urmărire penală trebuie să cunoască și analizez întregul material existent în dosarul cauzei și numai pe această bază să se pronunțe asupra necesității și utilității recurgerii la specialiști.

În literatura de specialitate s-a subliniat de mult faptul că prin intermediul expertizei judiciare se poate trece de la posibilitatea cunoașterii la cunoașterea propriu-zisă, controlabilă cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziție de știință.

În afara cazurilor când expertiza este obligatorie, aceasta se dispune ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată prezența cumulativă a unor fapte ori stări de fapt care nu sunt valorificate îndeajuns și împrejurarea că pentru lămurirea lor sete necesară folosirea cunoștințelor unor specialiști.

În situația când sunt întrunite cele două cerințe exprese ale legii, organul judiciar dispune efectuarea expertizei chiar dacă judecătorii sau persoanele care efectuează urmărirea au unele cunoștințe în specialitatea respectivă. În alt mod, s-ar aduce o gravă încălcare a garanțiilor procesuale ale părților, deoarece acestea nu ar putea discuta liber și critic concluziile de specialitate, când ele ar aparține persoanei care efectuează urmărirea penală sau participă la judecată.

Organul de urmărire penală și instanța de judecată, constatând existența condițiilor arătate, sunt obligate să dispună efectuarea expertizei chiar dacă nu întrevăd posibilitatea unor concluzii certe, în raport cu materialul documentar care poate fi pus la dispoziția experților ori în raport cu nivelul dezvoltării științei și a posibilităților tehnice existente în domeniul respectiv.

2. Pregătirea materialelor care vor fi supuse examinărilor

Pregătind urmele și mijloacele materiale de probă care trebuie să fie trimise pentru expertiză, organul de urmărire penală trebuie să verifice autenticitatea și utilitatea acestora.

Verificând materialele care urmează a fi supuse examinării de către experți ori specialiști, organul care dispune lucrarea trebuie să urmărească și să se asigure că în procesul descoperirii, și, în special, al ridicării lor, au fost respectate regulile criminalistice pentru ca ele să nu-și modifice caracteristicile și proprietățile. De asemenea, se impune a se verifica dacă acestea au fost descrise corect în procesele-verbale încheiate cu ocazia ridicării lor.

Urmele și mijloacele materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării la fața locului sau ridicate cu late prilejuri trebuie descrise amănunțit în procesul-verbal, pentru a putea fi identificate. O urmă, un mijloc material de probă ce nu au fost menționate în procesul-verbal prin care au fost ridicate nu au relevanță procesuală, nu pot fi trimise la expertiză. Enumerarea și descrierea lor trebuie să fie amănunțite pentru a putea fi recunoscute.

Organul judiciar care dispune expertiza este obligat să efectueze un studiu amănunțit al urmelor și mijloacelor de probă pentru a se familiariza cu specificul lor, scopul stabilirii materialelor de comparație ce trebuie să fie pregătite și formulării corecte a tuturor întrebărilor la care urmează să răspundă specialiștii.

Este deosebit de important ca specialiștilor să li se pună la dispoziție materiale de calitate bună, ca atare ele trebuind să fie verificate sub raportul calității și unității lor pentru executarea lucrării. Calitatea precară a materialelor destinate expertizei riscă să ducă la formularea unor concluzii eronate, fără valoare pentru cauză.

Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere calitativ și cantitativ. La dispoziția experților ori specialiștilor se pun toate materialele, obiectele de care au nevoie pentru a executa în cele mai bune condiții lucrarea. Atunci când se dispune o nouă expertiză, organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile delicte care vor face obiectul ei, spre a constata dacă acestea nu au suferit modificări în cursul primei examinări, modificări ce ar putea induce în eroare pe expert, iar în caz afirmativ, să aprecieze în ce măsură concluziile pot fi influențate de ele.

De asemenea, trebuie luate măsuri pentru ca materialele trimise pentru expertiză să nu-și schimbe proprietățile fizice ori chimice, să nu fie înlocuite întâmplător sau intenționat. Aceasta presupune ambalarea, etichetarea și sigilarea lor corectă.

La constatările sau expertizele balistice organului de urmărire penală care dispune lucrarea îi este interzis să creeze modele de comparat, cunoscut fiind că armele bănuite au fost folosite la tragerile incriminate trebuie să fie prezentate pentru examinare fără nici o intervenție asupra lor, tocmai datorită multitudinii problemelor ce se cer a fi rezolvate, pe lângă identificarea propriu-zisă a armei cu care au fost executate tragerile (dacă și când a fost folosită, urmele secundare ale împușcăturii existente pe țeava armei, eventualele urme papilare pe care le poartă, starea de funcționare a armei ș.a.).

3. Formularea întrebărilor ce se pun expertului

Această activitate se realizează în raport cu obiectul expertizei.

La formularea întrebărilor este necesar să se țină seamă de cerințele pe care trebuie să le îndeplinească acestea:

– să se refere la obiectul expertizei și la pregătirea expertului sau specialistului;

– să fie clare și precise pentru a da posibilitatea expertului ori specialistului să înțeleagă sarcinile ce-i revin;

– să fie formulate astfel încât să oblige la un răspuns cert: pozitiv sau negativ;

– să aibă legătură logică între ele;

– să nu solicite expertului să facă aprecieri cu privire la încadrarea juridică, forma de vinovăție ori să-l oblige să rezolve sarcini ce intră în competența organului de urmărire penală: ridicări de înscrisuri, ascultări, reconstituiri, cercetări la fața locului etc..

Secțiunea II

Întocmirea raportului de expertiză

Raportul de expertiză este expresia documentară a întregii activități de cercetare. De aceea, problemele privind forma și conținutul raportului au o legătură directă cu importanța probatorie a cercetării balistico-judiciare la rezolvarea cauzei.

Orice concluzie greșită a criminalistului atât asupra fondului cercetării cât și a formulării nesatisfăcătoare a concluziilor poate fi izvor de erori judiciare. Această împrejurare ridică cerințe speciale față de raportul de expertiză balistico-judiciar, ca față de un act procesual care trebuie să fie clar în expunere și înțeles de către organul de urmărire penală și instanța de judecată și care să cuprindă o terminologie justă și precisă, să dea răspunsuri complete la toate întrebările puse expertizei.

Numai având în vedre aceste cerințe vor fi respectate toate condițiile de formă și fond ale unui raport de expertiză.

Iată un exemplu de modul cum se descriu obiectele trimise pentru expertizare:

“Arma corp delict este “Damasc” calibru 16 mm, seria 876, în bună stare de funcționare.

Dispozitivul de darea focului îl constituie două oțele cu cocoașe precum și două percutoare cu arcul recuperator. Dispozitivul de închidere și deschidere al armei se află plasat în partea de jos (înaintea gărzii trăgaciului). Șurubul susținător al cocoșului stâng este improvizat, confecționat fiind din alamă, montat cu o șaibă din același material.

Alicele sunt confecționate manual din plumb, având diametrul de 6 mm. alicele prezintă unele colțuri și deformări. Tubul ars este de calibrul u16 mm pentru armă de vânătoare. Corpul tubului confecționat din carton, este scorojit și crăpat începând de la partea metalică și până aproape de gura tubului. Capsa tubului prezintă o percuție centrală de formă rotundă cu o profunzime de cca. 1 mm.”

În partea descriptivă a raportului, expertul va descrie în mod amănunțit experiențele efectuate, analiza acestora și a examinărilor sale, sintetizând rezultatele obținute de el.

Reluând, ca exemplu, expertiza balistico-judiciară arătată anterior, expertul descrie următoarele:

“Pentru a ne convinge de starea în care se află arma și pentru și pentru a constata dacă într-adevăr s-ar putea produce o percuție incidentală, am procedat la următoarele operațiuni:

S-au deschis ambele cocoașe ale armei începând cu piedica i-a, după care am trântit-o de mai multe ori în corpuri mai puțin solide, în dușumea, în pământ etc., începând cu loviri ușoare, apoi din ce în ce mai puternice, însă după toate aceste încercări arma nu a percutat. Aceeași operațiune s-a efectuat și cu cocoașele trase la piedica II-a și după mai multe lovituri cu patul armei în pământ și scândură, cocoașele au rămas neclintite în poziția lor inițială. Examinând plăcuțele pe care sunt încrustate cele două piedici, având formatul crestăturilor de la siguranța unui cric (aparat de ridicat) am constatat că “vulpile” se introduc perfect în aceste crestături, fiind susținute de arcul principal al dispozitivelor nefiind nici o posibilitate de scăpare prin care să se producă o percuție incidentală.

De asemenea, ambele trăgace nu sunt blocate sau lipite de picioarele vulpilor, pentru ca și din cauza acestora să se poată produce o percuție incidentală”.

În partea descriptivă a raportului de expertiză se introduc și fotografiile de ilustrare. Cu cât este mai clar ilustrat un raport de expertiză balistico-judiciară, cu atât este mai demonstrativ și mai accesibil pentru organele de urmărire penală sau instanța de judecată.

Fotografia sunt, în esență, o parte componentă a raportului de expertiză. Rolul fotografiilor constă în demonstrarea acelor materiale pe baza cărora expertul a ajuns la concluziile sale. Fotografia de ilustrare servește la reproducerea obiectului cercetat sub o formă cât mai apropiată de aspectul sub care este perceput cu ochiul liber. Astfel, vor fi fotografiate arma sau armele corp delict, gloanțele, tuburile arse, cartușele și în general întregul material trimis expertului în scopul efectuării expertizei. În această fotografie, mult asemănătoare cu aceea a detaliilor, se insistă îndeosebi asupra caracteristicilor individuale ale armelor, munițiilor, ca formă și dimensiune.

Fotografia de ilustrare se execută la o scară satisfăcătoare pentru a distinge în bune condițiuni elementele caracteristice principale ale obiectului examinat.

Fotografia de ilustrare se execută întotdeauna înaintea aplicării celorlalte metode fotografice și oricărei activități de examinare, pentru a reține imaginea obiectului cercetat în forma lui originală, în caz că în urma examinărilor a suferit deformări.

După fotografia de ilustrare, fotografia de comparare este cea mai des folosită în cadrul fotografie de examinare și care se aplică în mod obligatoriu în toate cazurile de expertiză balistico-judiciară. Aplicarea acestei metode fotografice de examinare se face prin trei procedee tehnice diferite ca aplicare, dar asemănătoare în ce privește metoda de interpretare a rezultatelor.

Aceste procedee tehnice sunt următoarele:

– fotografiile de comparare alăturată;

– fotografiile de continuitate a particularităților liniare ale striațiilor;

– fotografiile de suprapunere prin transparență;

Tot în partea descriptivă a raportului, expertul va demonstra punctele caracteristice de identitate stabilite în urma examinării și care nu se pot fotografia.

Secțiunea III

Formularea concluziilor în raportul de expertizei

În raport cu gradul lor de certitudine, concluziile raportului de interpretare a urmelor se pot clasifica în trei categorii: certe, probabile și de imposibilitate.

Concluziile certe sunt afirmații sau negații categorice cu privire la locul, timpul, împrejurările, faptele, obiectele sau persoanele care au creat urmele ce fac obiectul interpretării.

Iată câteva exemple de concluzii certe, preluate din diverse rapoarte de interpretare a urmelor:

* “Impactul între autovehicul și victima S. s-a produs în zona, cu dimensiunile de 0,70 x 1,10 m, situată pe acostament, la 1 metru de intersecția șoselei principale (Drumul județean nr. 152 A) cu ulița satului perpendiculară ce trece prin fața locuinței victimei …”;

* “Victima a fost lovită de extremitatea dreaptă a semănătorii, tractată de tractorul de brazdă, condus de B.Z.”;

* “În momentul impactului, sectorul din extremitatea dreaptă a semănătorii nu era pliat (se afla în extensie)”;

* “Orificiile din geamul ferestrei apartamentului 21, blocul F4 situat în strada F. nr. 12, au fost create de un proiectil tras cu armă de foc a cărei traiectorie era descendentă de sus în jos”.

Certitudinea afirmațiilor concluziilor, prezentate exemplificativ, se bazează pe argumente indubitabile expuse în cuprinsul rapoartelor de constatare tehnico-științifică de interpretare, din care au fost extrase.

Concluziile de probabilitate se formulează atunci când rezultatul tuturor operațiunilor de interpretare îl conduce pe specialist la formarea unei convingeri apropiate de certitudine, însă mai rămân și unele semne de întrebare, unele îndoieli în legătură cu desfășurarea evenimentelor ce au dus la apariția urmelor examinate.

În asemenea cazuri, specialistul este obligat să exprime aceste îndoieli și să formuleze concluzii cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate,

Iată câteva exemple de astfel de concluzii:

* “Agresorul și victima au ocupat, probabil, pe timpul luptei pozițiile prezentate mai jos …”;

* “Instrumentul folosit la forțarea ușii avea, probabil, dimensiunile de: 10 mm lățime și 2 mm grosime”;

* “Autovehiculul care a proiectat victima, era încărcat probabil, cu grâu”.

Există unele cazuri în care specialistul criminalist nu are posibilitatea de a rezolva problema ce i-a fost pusă de organul judiciar.

În asemenea situații, în Raportul de constatare se vor formula concluzii de imposibilitate.

Imposibilitatea rezolvării problemei poate fi cauzată, pe de-o parte, de insuficiența cantitativă și calitativă a urmelor ce constituie obiectul interpretării, iar pe de altă parte, de inexistența aparaturii necesare efectuării unor măsurători, determinări, simulări sau reconstituiri a celor întâmplate.

La cele două principale cauze, nu se mai poate adăuga în unele cazuri și lipsa de pregătire a specialistului în domeniul științific ce ar putea clarifica problema.

Nu este exclusă nici posibilitatea ca dezvoltarea generală a științei în domeniul ce interesează o problemă să nu fi atins nivelul necesar rezolvării ei.

Formularea unor asemenea categorii de concluzii va cuprinde cuvintele “nu se poate stabili…”.

Iată câteva exemple din acest tip de concluzii, exprimate în rapoarte de interpretare a urmelor:

– “Din datele obținute pe baza interpretării urmelor nu se pot face aprecieri obiective cu privire la faptul dacă conducătorul auto putea să sesizeze momentul impactului”;

– “Nu se poate stabili viteza cu care a circulat autovehiculul, deoarece pe asfalt nu au fost găsite urme de frânare sau alte urme ale impactului”.

Fiecare din formulările folosite pentru această categorie de concluzii va trebui să fie urmată de explicarea motivelor care au dus la imposibilitatea rezolvării.

Pentru evitarea repetărilor și conciziunea raportului, se poate folosi și formularea: “din motivele arătate în cuprinsul raportului nu se poate stabili persoana care a creat urmele”.

Același raport poate conține mai multe concluzii, dintre care unele să fie certe, altele probabile, iar altele de imposibilitate, după cum nu este exclusă nici situația ca un raport să conțină o singură concluzie.

ANEXE

ANEXA NR. I

DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE

A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

Serviciul criminalistic

Raport de expertiză criminalistică

Nr. 114 212 din 15. 06. 1998

EXPERȚI: Colonel Dan Anca și Maior Lungu Cornel din Serviciul Criminalistic al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București.

Expertiza a fost dispusă de Postul de Poliție al comunei Gruiu, jud. Ilfov, prin rezoluția motivată nr. 333 465 din 2.05. 1998, în cauza privind vătămarea corporală prin împușcare a numitului Tănase Răzvan din comuna Gruiu, jud. Ilfov.

OBIECTUL EXPERTIZEI: Îl constituie examinarea armei de vânătoare “IJ 58”, cal. 12, seria B 24486, a două tuburi cal. 12 și a 6 cartușe de același calibru.

Întrebări formulate:

1 – dacă arma este în stare de funcționare?

2 – dacă arma prezintă urme ale unei trageri recente?

3 – dacă tuburile ridicate de la locul faptei au fost trase cu arma sus-menționată?

4 – dacă la tragerea în apă de la distanța de 2 – 15 metri, alicele pot ricoșa din apă?

MATERIALE PUSE LA DISPOZIȚIE:

– Arma de vânătoare marca “IJ 58”, cal. 12, seria B 24486;

– 2 tuburi cal. 12;

– 6 cartușe de cal. 12.

În baza rezoluției motivate și a prevederilor art. 112, 113, 115 C. pen. și art. 259 alin. 2 și art. 160 C. p., am procedat la examinarea materialelor puse la dispoziție în cadrul laboratorului de balistică al Serviciului Criminalistic, constatările fiind consemnate în prezentul raport.

CONSTATĂRI

A. Examinarea armei de vânătoare

Arma este de fabricație “USSR”, de cal. 12, are două țevi lise alăturate pe orizontală, iar la examinarea suprafețelor exterioare ale acesteia, nu am constatat existența unor urme de lovire ori oxidare.

Cu ocazia examinării suprafețelor interioare ale țevilor armei, am constatat existența urmelor de afumare (funingine) și a unor particule de culoare neagră cu aspect de pulbere arsă.

Puse în contact cu reactivul format din difenilamina 1% + H2SO4, particulele s-au colorat rapid în albastru atestând prezența nitraților și implicit a unei trageri recente.

La demontarea parțială a armei că aceasta are în componența sa toate piesele și mecanismele în stare bună și acestea au ștanțate seria B 28486. La manevrarea în gol arma declanșează mecanismul de darea focului.

B. Examinarea tuburilor de cal. 12

Tuburile sunt de cal. 12, au capsele detonante percutate și poartă inscripțiile “MUNIROM 12”.

Corpul tuburilor este din plastic iar rozetele din aramă.

C. Examinarea cartușelor de cal. 12

Cartușelor de cal. 12, puse la dispoziție au marca “MUNIROM 12”, capsele detonate nepercutate și tuburilor și tuburile pline cu alice de 3,5 mm. și pulbere explozivă.

D. Tragerea experimentală

Pentru a verifica în concret starea tehnică a armei, cât și pentru a obține tuburi model de comparație, am tras două cartușe din cele 6 sus-menționate, în poligonul Băneasa.

Tragerea a decurs bine, iar tuburile au fost recuperate.

E. Examenul comparativ

Pentru a efectua acest examen între tuburile în litigiu și tuburile model de comparație am utilizat microscopul Leitz. Rezultatul comparațiilor a fost pozitiv, în sensul că urmele de percuție comparate au caracteristici comune ca formă și plasament.

Față de cele constatate, demonstrate în cuprinsul prezentului raport formulăm următoarele:

CONCLUZII:

Arma de vânătoare marca “IJ 58” , cal. 12, seria B 244886 ridicată de la numitul Tănase Răzvan este în stare normală de funcționare.

Arma de vânătoare sus-menționată a prezentat urmele unei trageri recente.

Tuburile puse la dispoziție au fost trase cu arma “IJ 58” cal. 12, seria 244886.

EXPERȚI: Col. Dan Anca

Mr. Lungu Cornel

ANEXA NR. II

Inspectoratul Județean de Poliție Constanța

Serviciul criminalistic

RAPORT DE CONSTATARE TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ CRIMINALISTICĂ

Nr. 12330 din 30. 08. 1996

SPECIALIȘTI: Cpt. Vasile Ion și cpt. Ionescu Gheorghe din Serviciul Criminalistic al Poliției Județene Constanța.

Constatarea tehnico-științifică a fost dispusă de Poliția județeană Constanța, prin rezoluția motivată nr. 123145/8. 7. 1996 în cauza privind pe numitul Pătru Ionuț din com. Ciocănești județul Constanța.

OBIECTUL CONSTATĂRII: îl constituie examinarea armei de tir marca “UMC” cal. 5,6 mm, cu seria M 14309 și a unor gloanțe de același calibru.

ÎNTREBĂRI FORMULATE:

1. dacă arma este în stare de funcționare ?

2. dacă bucata de metal provine dintr-un glonț GECO ?

3. dacă cele trei bucăți de proiectil au fost trase cu arma ridicată de la Pătru Ionuț ?

MATERIALE PUSE LA DISPOZIȚIE:

– arma de foc marca “UMC” cal. 5,6 mm;

– un glonț de calibrul 5,6 mm;

– trei fragmente proiectil de cal. 5,6 mm;

– două cartușe de cal. 5,6 mm.

În baza rezoluției motivate menționate, am procedat la examinarea materialelor puse la dispoziție în cadrul laboratorului de balistică al Serviciului Criminalistic, constatările fiind consemnate în prezentul raport.

CONSTATĂRI:

I. Examinarea armei marca “UMC” cal. 5,6 mm.

Această armă de foc este de fabricație românească și face parte din categoria armelor de calibru mic, de tir.

Principiul de funcționare al armei este prin repartiție, în sensul că, după executarea fiecărui foc se extrage tubul tras și se introduce pe țeavă un nou cartuș din încărcător cu ajutorul închizătorului. Capacitatea încărcătorului este de 5 cartușe.

Țeava armei are lungimea de 590 mm și este ghintuită, având un număr de 6 ghinturi cu sensul de rotație dextrogir. Țeava este prevăzută cu aparate mecanice de ochire, iar la baza sa, în partea superioară se află inscripțiile “UMC 1992 M 2349”, reprezentând inițialele uzinei producătoare, anul de fabricație și seria armei.

La examinarea exterioară a țevii armei nu am constatat prezența unor urme de lovire ori de oxidare.

Mecanismul de darea focului este compus din închizător, percutor lamelar, resorturi și siguranța de blocare. Toate piesele sunt în stare bună.

Patul armei este confecționat din lemn și are o finisare normală.

II. Examinarea glontelui și fragmentelor de glonț.

Proiectilul (din plumb, întreg) provine de la un cartuș de cal. 5,6 mm scurt și urme striate specifice trecerii printr-o gură de foc, precum și urme de adâncime create probabil cu o pensă chirurgicală. Cele trei fragmente din plumb provin de la proiectil(e) de cal. 5,6 mm. Acestea sunt puternic deformate.

Față de cele constatate, expuse și ilustrate formulăm următoarele:

CONCLUZII:

1. Arma de tir marca “UMC” cal. 5,6 mm seria M 2349 este în stare normală de funcționare.

2. Bucata din plumb pusă la dispoziție reprezintă un glonț de cal. 5,6 mm scurt. Acesta a fost tras cu arma susmenționată.

3. Fragmentul de plumb pe care s-au descoperit urme striate apte identificării provine de la un proiectil de cal. 5,6 mm seria M 2349.

BIBLIOGRAFIE

1. Codul penal al României

2. Codul de procedură penală

3. Legea 17/1996

4. C. R. Bălănescu, Balistică și tir de vânătoare, Ed. AGVPS, 1958.

5. V. Beliș, Probleme generale de traumatologie mecanică, în Tratat de medicină legală, vol. I, Editura Medicală, București, 1995.

6. V. Beliș, V. Dragomirescu, C. Naneș, V. Panaitescu, E. Gacea, N. Drugescu, Medicina legală, Ed. Teora, București, 1992.

7. Colectiv, Tratat de criminalistică, Ministerul de Interne, Editura Carpați, 1992.

8. Gheorghe Diaconescu, Infracțiunile în Codul Penal Român, Editura Oscar Print, București, 1997.

9. S. A. Golunski, Criminalistica, Ed. Științifică, București, 1961.

10. Lucian Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990.

11. O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Parte specială, Casa de Editură și Presă “Șansa” – SRL, București, 1992.

12. V. Măcelaru, Balistică judiciară, Ministerul de Interne, București, 1972.

13. Ion Mircea, Criminalistica, Editura Lumuna Lex, București, 1998.

14. Gh. Pășescu, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura Național, București.

15. I. Quai, M. Terbancea, V. Mărgineanu, Introducere în teoria și practica medico-legală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992.

16. G. Scripcaru, M. Terbancea, Medicină legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970.

17. E. Stancu, Criminalistica , vol. II, Editura Actami, București, 1995.

18. E. Stancu, Criminalistica – știința investigării infracțiunilor, vol. I, Ed. Tempus SRL, București, 1992.

19. Camil Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972.

20. D. Șchiopu, “Leziuni prin armele de foc”, în Tratat de medicină legală, vol. I, Editura Medicală, București, 1995.

21. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Parte generală, vol. I, Editura Paideia, București, 1996.