Expert restaurator: Olaru Valeriu Ion Marinescu Andreea Gabriela [307808]

Universitatea ''Lucian Blaga'' [anonimizat], [anonimizat]: conservare-restaurare

Lucrare de licență

Coordonatori științifici: Absolvent: [anonimizat]: Olaru Valeriu Ion Marinescu Andreea Gabriela

Lector universitar: Dăneasă Cristina

Sibiu

iulie, 2018

Cuprins:

Argument……………………………………………………………………………………………………4

Partea I: Arta populară a lemnului la români

1.1 Scurt istoric…………………………………………………………………………………………..5

1.2 Materia primă folosită la diferite tipuri de mobilier………………………………..9

1.3 Tipuri de mobilier………………………………………………………………………………..12

1.1.1 Lavița………………………………………………………………………………………………..12

1.1.2 Patul………………………………………………………………………………………………….15

1.1.3 Banca………………………………………………………………………………………………..18

1.1.4 Masa………………………………………………………………………………………………….21

1.1.5 Scaunul……………………………………………………………………………………………..25

1.1.6 Polița…………………………………………………………………………………………………29

1.1.7 Cuierul………………………………………………………………………………………………31

1.1.8 Dulapul înalt………………………………………………………………………………………34

1.1.9 Lada de zestre…………………………………………………………………………………….38

1.4 Tehnici de confecționare a mobilierului………………………………………………..42

1.5 Ornamenticăși estetică…………………………………………………………………………47

1.2.1 Tipuri de ornamente…………………………………………………………………………….47

1.2.2 Simbolistica ornamentelor……………………………………………………………………49

Partea a II-a: Restaurarea unei lăzi de zestre cu numărul de inventar 23-CL

2.1 Selectarea piesei……………………………………………………………………………………51

2.2 Cercetarea științifică a piesei…………………………………………………………………..52

2.3 Descrierea detaliată a piesei …………………………………………………………………..53

2.4 Starea de conservare înainte de restaurare…………………………………………………54

2.5 Diagnostic…………………………………………………………………………………………….55

2.6 Teste preliminarii…………………………………………………………………………………..62

2.7 Test de curățire……………………………………………………………………………………..67

2.8 Propuneri de restaurare…………………………………………………………………………..68

2.9 Descrierea etapelor de restaurare efectuate……………………………………………….69

2.10 Recomandări privind condițiile de expunere și de depozitare……………………92

2.11 Concluzii…………………………………………………………………………………………….93

Bibliografie……………………………………………………………………………………………….94

Anexe

Argument

Lemnul a fost dintotdeauna o materie primă de bază care a îmbinat arta cu utilul, din cele mai vechi timpuri. Am ales această temă din dorința de a cunoaște și de a descoperi evoluția artei populare a lemnului și a mobilierului, precum și evoluția pieselor de bază, de-a lungul anilor.

Pe parcursul redactării acestei lucrări, am avut plăcerea de a păși în trecutul artistic al strămoșilor noștri, un trecut cu o mare valoare istorică și culturală pentru țara noastră.

Această lucrare este alcătuită din două părți. Prima parte este rezultatul documentării și cercetării istoriei unora dintre cele mai importante piese de mobilier care au fost nelipsite din casele sătești de odinioară, tehnicile de confecționare și simbolistica ornamentelor, demostrând măiestria și capacitatea uimitoare a țăranilor de a transforma lemnul într-o adevărată artă cu întrebuințări în viața de zi cu zi.

Partea a doua prezintă cercetarea, analizarea și restaurarea unei lăzi de zestre pictată, care aparține Complexului Național Muzeal ,,ASTRA'' Sibiu. În toate aceste luni de muncă din procesul de restaurare, am învățat enorm de multe lucruri noi despre acest proces, iar rezultatul final, o ladă de o frumusete unică, dar care poartă semnele anilor care au trecut, reprezintă efortul și mulțumirea sufletească pe care o resimțim privind rodul muncii și a faptului că am salvat valorile lăsate de strămoșii noștri, pentru a le putea transmite urmașilor.

Pe această cale, doresc să mulțumesc și coordonatorilor mei Olaru Valeriu Ion și Cristina Dăneasă pentru îndrumarea, răbdarea și sprijinul acordat în realizarea acestei lucrări.

Partea I

Arta populară a lemnului la români

1.1 Scurt istoric

''Obiectele realizate în lemn formează unul dintre cele mai importante capitole ale patrimoniului de civilizație, cultură și artă populară tradițională la români.''

Dintre toate genurile artei populare, în arta lucrului în lemn s-au concretizat cel mai bine disponibilitățile pentru frumos ale țăranului român.

Civilizația și arta lemnului a avut o deosebită importanță pentru români, lemnul fiind una dintre cele mai importante materii care au satisfacut nevoile materiale și spirituale legate de traiul zilnic (adăpost, hrană, transport, obiceiuri etc.). Lemnul s-a întrebuințat la realizarea construcțiilor, confecționarea obiectelor de uz privind practicarea treburilor gospodărești, la meșteșuguri și obiceiuri locale.1

Dintotdeauna, lemnul a avut diverse utilizări pentru țăranii români și a oferit posibilitatea cunoașterii modului de viață de pe teritoriul întrebuințării. Lucrările în lemn constituie adevărate documente istorice atât în privința trecutului îndepărtat, cât și în procesul de etnogeneză a poporului român.2

Arta populară la români reprezintă o artă foarte strâns legată de munca țăranilor, de viață și îmbină perfect utilul cu frumosul.

Vechimea în prelucrarea lemnului la poporul român, în cele mai variate moduri și pentru diferite întrebuințări și utilizări oferă posibilitatea cunoașterii artei începuturilor pe teritoriul României, fiind în acest context direct și intim legată de pădure.3

''O serie de monografii și studii etno-istorice de sinteză înscriu dezvoltarea artei lemnului unei multimilenare evoluții istorice a unei civilizații și culturi începând din preistorie, din epoca veche a pietrei, reliefându-se în descoperirile de la Dîrju, continuând cu paleoliticul mijlociu din peșterile de la Baia de Fier, Cheia, etc., apoi în epoca mai nouă, în Aurignacian, când apar primele dovezi ale unei activități artistice cu figuri primitive în piatră, la Lapoșu, operă a unor purtători care trăiau ca vânători și culegători. O scurtă schiță istorică din perspectiva și cadrul general în care s-a dezvoltat neîntrerupt viața umană pe teritoriul României de azi ni se pare de aceea mai mult decât necesară, căci lemnul a jucat un rol de seamă în tot acest răstimp.''4

În Paleoliticul inferior au apărut primele unelte reprezentate de bucăți de piatră sau de lemn, confecționate de cele mai multe ori doar printr-o simplă lovire. Primele unelte au fost crengile și oasele de animale neprelucrate. Omul trăia în păduri și peșteri și supraviețuia din vânat și cules. Datorită uneltelor, în această epocă, omul a descoperit pentru prima dată focul.

În Paleoliticul mijlociu, epoca omului de Neanderthal, omul a început să producă artificial focul și a început să-și facă locuințe în peșteri, dar a amenajat și sălaje ad-hoc. Era vânător și culegător deținător de unelte nu foarte diversificate, dar mai eficiente decât cele din Paleoliticul inferior, datorită cioplirii. În această epocă, omul a făurit sulița de lemn și chiar pe cea cu vârful de piatră.5

În Paleoliticul superior începe perioada lui Homo Sapiens (omul cu rațiune) și care face parte din ultimul stadiu din lungul proces de antropogeneză. Omul Homo Sapiens era complet format, datorită solicitărilor și presiunilor din mediul natural și social care nu au mai produs transformări în structura lui fizică. Omul și-a manifestat spiritul de inventivitate și adaptare, trecând de la stadiul de culegător la acela de cvasicreator al mijloacelor de producție. Uneltele s-au îmbogățit prin diversificarea lor din ce in ce mai mare și crearea unor noi tehnici superioare. Pe lângă piatră și lemn a început să se utilizeze și osul, fildeșul și cornul.6

Lemnul, care este materia ideală pentru prelucrare, se îndepărtează tot mai mult de forma lui naturală prin cioplire, și capătă forme din ce în ce mai atrăgătoare, fiind transformat în adevărate opere de artă încă din era primitivă.

În Mezolitic, se face trecerea spre noua epocă a pietrei, iar procesul de antropogeneză se încheie odată cu apariția omului Homo sapiens recens. În această eră clima începe să se schimbe datorită topirii sau retragerii spre nord a ultimelor glaciații Würm. Prin încălzirea climei, flora și fauna se schimbă complet, iar în locul tundrelor și a stepelor s-au întins pădurile, apărând foioasele la șesuri și coline, iar spre munte, rășinoasele.7

Omul din Mezolitic a inventat noi tehnici în fabricarea uneltelor, folosind lemnul din ce în ce mai mult. Pe lângă topor, arcul cu săgeată devine arma de bază pentru vânătoare. Pescuitul devine o îndeletnicire. Pe lângă acestea au apărut bărcile scobite în trunchi de arbore (monoxilă), undița etc. Se trece și la domesticirea animalelor.

Datorită evoluției gândirii abstracte și a sedentarizării, încep să apară și primele cimitire, evoluând astfel manifestările artistice în chematizare și simbolistică și încep să își facă apariția o mare varietate de gravuri, picturi policrome pe stânci și crestăturile în lemn. Deși locuințele sunt încă organizate în peșteri, apar și primele construcții în aer liber.

În Neoliticul timpuriu, omul face mari progrese în activitățile sale și apare o nouă formă de economie productivă precum cultivarea plantelor (grâul, orzul, mazărea, lintea și bobul) și creșterea animalelor (capra, oaia, vita).

Lemnul devine o materie din ce în ce mai frecvent utilizată alături de restul invențiilor de bază ale epocii (ceramica, roata, țesutul etc.)8

Există și numeroase dovezi arheologice în acest sens, În regiunea Porțile de Fier care era bogată în păduri cu specii de lemn de esență tare s-au descoperit câteva dintre primele locuințe omenești, cu o vechime de 5800 de ani, înaintea erei noastre și care au existat vreme de un mileniu, până la suprapunerea cu o altă cultură.9

Civilizația geto-dacilor, a avut o înfloritoare dezvoltare în domeniul prelucrării metalelor (în special a argintului), a lutului, și s-a remarcat ceramica lucrată în bună parte la roată, în arhitectură etc, iar spre mijlocul secolului I î.e.n. s-a constituit într-un puternic stat dac centralizat, subconducerea regelui Burebista.Civilizația lemnului s-a dezvoltat masiv în perioada geto-dacilor, dar s-au păstrat foarte puține piese din acele vremuri. Lemnul a fost folosit în toate epocile pentru mânerele de la arme și unelte, și chiar ca ornament.10

Descoperirile arheologice au confirmat progresarea continuă în tehnica construcțiilor din lemn din perioada lui Burebista-Decebal. Pe lângă bordee și colibe, s-au descoperit și multe case cu plan patrulater, cu sau fără absidă, sau cu plan rotund, care au fost construite din lemn cu soclu scund de piatră, cu mai multe încăperi. De asemenea, nu au lipsit nici frumoasele podoabe sculptate, cu uși groase din stejar lucrate într-un mod artistic. Au mai existat și case construite complet din lemn cu lipitura fățuită frumos și colorată cu lut și acoperite cu șindrila.11

Imaginea vechii case a dacilor se întregește alături de port, obiceiuri, datine etc. În ceea ce privește mobilierul din casele dacilor, deși era foarte redus, nu au lipsit niciodată polițele, cuferele, paturile, scaunele, mesele. Toate au fost confecționate din lemn de esență tare și au fost frumos sculptate și decorate.12

Printre puținele obiecte de uz gospodăresc care au rămas nealterate în timp se numără butoiul de lemn de la Grădiștea Muncelului, numeroasele luntri monoxile ale localnicilor care au fost folosite de oastea lui Alexandru, regele Macedoniei, la trecerea Dunării în războiul contra geților (335 î.e.n.).

Pe același teritoriu, poprul român a înfruntat migrațiunea popoarelor, iar ocupațiile lor de bază erau reprezentate de agricultură, creșterea vitelor, lucrul în pădure etc. și astfel s-au dezvoltat numeroase meșteșuguri pentru prelucrarea a diferite materii prime, toate acestea oferindu-ne oglinda unei civilizații și artei populare în care lemnul ocupă un loc fruntaș. La daci, meșteșugul lemnului a fost printre cele mai înfloritoare.

Acest lucru este confirmat și de săpăturile arheologice din țară, în special în cele de la Plăcuiul Lui Soare, de pe malul Dunării etc., unde s-a atestat practicarea meșteșugurilor ce au fost legate de prelucrarea lemnului pentru diverse utilizări.3

1.2 Materia primă folosită la diferite tipuri de mobilier

Mobilierul tradițional a fost o adevărată operă de artă a meșterilor sătești care au dat dovadă de un adevărat talent în confecționarea acestora prin ''îmbinări ingenioase, cu încheieri numai în cutia de lemn, cu rezolvări constructive, simple, perfect adaptate destinației piesei.'' 14

Ca unelte de bază în confecționarea mobilierului s-au folosit barda, securea, dalta și horjul (daltă cu lama curbată), resimțindu-se astfel rezistența și frumusețea lemnului lucrat prin aspectele conferite acestuia în urma utilizării uneltelor. Țăranii au refuzat să utilizeze lemnul ca suport pentru motive pictate și acoperirea cu culoare. El a dorit să evidențieze însușirile esenței lemnoase, să creeze jocuri de umbră, reliefuri, lumină și planuri diferite.

Cele mai utilizate esențe în confecționarea pieselor de mobilier sunt stejarul, fagul, gorunul, paltinul și mai rar bradul.

Stejarul, fiind de esență dură, era utilizat pentru piesele mari, de rezistență, precum bănci, lavițe lungi și tăbliile masive ale meselor. La masivitatea piesei erau adăugate consistența fibrei lemnoase pentru a sublinia volumul.

Din lemnul de fag s-au confecționat lăzile de zestre, dulăpașele, blidarele și cuierele. Fagul permitea crăparea în scânduri subțiri și permite ornamentarea suprafetei plane cu horjul, care lasă o adâncitură pronunțată în urma lui. Baițurile aplicate pe piesele de lemn îi conferă acestuia tonalități calde.

Păltinul, fiind de esență mai ușor modelabilă a fost utilizat la confecționarea scăunelelor sau pentru spătarele lor. Avea o culoare deschisă și prin patinare se obținea un luciu deosebit. Păltinul sublinia rotunjimile liniilor și a volumelor.

Lemnul de brad, care se așchia foarte ușor a fost rar utilizat în confecționarea mobilierului în tehnici tradiționale, cu excepția pieselor decorate prin pirografare sau trafor. Bradul se prelucra cu fierăstrăul și cu rindeaua, prin procedee mecanice. Era folosit exclusiv pentru mobila lucrată de tâmplari care avea o influență orășenească și depășea cadrul mobilierului țărănesc tradițional.

Bradul își face simțită prezența abia în a doua jumătate a secolului XVIII, odată cu apariția mobilierului pictat, specific populației săsești și maghiare din România. 15

Uneltele de bază pentru prelucrarea lemnului

Bardă

Daltă

Rindeaua manuală, folosită frecvent la prelucrarea lemnului de brad

Fierăstrău

1.3 Tipuri de mobilier

Mobilierul țărănesc a fost foarte diversificat și a avut multiple funcții (odihnă, depozitare etc), ușurându-le astfel traiul oamenilor. Mai jos voi prezenta câteva tipuri de mobilier nelipsite din casele țărănești tradiționale.

1.1.1 Lavița

Lavița este una dintre principalele și printre cele mai vechi piese de mobilier. Este specifică interiorului țărănesc românesc, fiind foarte răspândită în regiunile de construcții de lemn europene.Este o platformă construită la o distanță de cca 45-60 cm de sol, care înconjoară camera pe una sau mai multe laturi, purtând denumirea de ,,laviță'', ,,laiță'' sau ,,lădiță''.16

Evoluția laviței a fost legată de crearea în cameră a unui colț de masă care devine extrem de importantă odată cu trecerea timpului și capătă o funcție socială deosebită, iar originea ei este determinată de necesitatea creării unui loc ferit de umezeală, pe care să se poată dormi.

Dovezile care s-au păstrat în toate regiunile României confirmă că în urmă cu multe secole, locul de dormit al tăranilor era atât vatra focului, cât și lavița care era mai îngustă sau mai lată, în funcție de nevoile gospodarului. Lavițele difereau în funcție de regiune.

În casele semiîngropate din Oltenia, lavițele ocupau o mare parte din odaie care reprezenta o platformă înaltă pe care erau așezate și lăzile de zestre, acolo fiind ținuți copiii mici. Aveau o mare capacitate de adăpostire datorită lățimii de 1,20 de metri, permițându-le oamenilor să doarmă ,,de-a latul''.17 Încăperea în care erau amplasate lavițele era împărțită într-o parte mai ridicată deasupra pământului și una la nivelul solului. Suprafețele înalte erau acoperite cu covoare, iar în interioarele din sudul țării, ,,cu rogojini sau scoarțe, poate fi legată și de poziția obișnuită de lucru: ''turcește''.18 Se foloseau aceste platforme înălțate deasupra pământului din cauza umidității solului din casele semiîngropate care nu le permitea oamenilor să se așeze pe podea sau să pună țesături.

În casele din nordul Olteniei și al Munteniei care erau construite pe suprafața pământului, nu se găseau lavițe de 2 metri lățime așezate în unghi, ci doar niște lavițe simple atașate peretelui din spate care pornesc de la înălțimea soclului sobei oarbe și ajung până la peretele opus.

În Moldova și Transilvania erau specifice lavițele care înconjurau camera pe 3 laturi și care s-au îngustat treptat, fiind înlocuite de bănci.

Câteva exemplare de lavițe în jurul camerei s-au păstrat în unele sate retrase, precum Viile Satului Nou din nordul Transilvaniei, Poeni din județul Iași, Cerbăl din județul Hunedoara.19

Sisteme de susținere erau diverse și în funcție de regiune. Printre cele mai vechi sisteme de susținere se află construirea laviței împreună cu casa și îmbinând scândurile în pereți, ,,unde capetele se așează pe o scândură fixată transversal de bârnele casei prin intermediul unor cuie de lemn''.20Acest sistem era cunoscut în nordul și sudul țării.

O altă metodă de sprijinire a scândurilor sau a scândurii este utilizarea țărușilor înfipți în pământ, iar stabilitatea laviței era asigurată ,,prin așezarea stâlpului de susținere în unghi drept''.21

O altă metodă de susținere pentru lavițele fixe, întâlnită în Oltenia, o reprezintă colonetele mici. Picioarele erau alcătuite din sfere și prinse suprapuse, intercalate între profile subțiri, legătura cu pământul și platforma făcându-se prin două ,,tălpi'', la care greutatea se difuza prin lărgirea suporților, folosindu-se ca formă decorativă, treptele decupate.

În timp, lavița a evoluat de la piesă fixă la piesă mobilă și a fost redusă treptat, prin diferite faze intermediare, la dimensiunea unui pat obișnuit. Un bun exemplu îl constituie patul sprijinit într-un picior, cu capetele scândurilor fixate în pereți.

Laviță maghiară, Bicălatu, jud. Cluj, sfârșitul secolului al XIX-lea

(sursa foto: Mobilier pictat transilvănean – catalog de expoziție)

Laviță săsească, Transilvania, secolul XX

(sursa foto: Mobilier pictat transilvănean – catalog de expoziție)

Laviță săsească cu ladă

1.1.2 Patul

Patul reprezintă o altă etapă în organizarea interiorului țărănesc care a marcat trecerea la un grad mai ridicat de civilizație, iar lavițele au continuat să fie prezente în casele țăranilor până în zilele noastre. Nu se cunoaște data exactă în care a apărut patul, însă mai mulți cercetători au ajuns la concluzia că patul a avut o prezență masivă în locuințele țărănești abia în secolul al XIX-lea.

Meșterii țărani au creat paturi de diverse tipuri clasificate după sistemul de îmbinare sau formă. După modul de construcție, paturile se împart în două categorii: paturi lucrate în ,,pană și uluc'' și paturi construite prin trecerea unui segment de scândură prin stâlpul de susținere. După dimensiunea pieselor, paturile puteau fi de înălțime obișnuită, ajungând până la 70 cm, și paturi înalte cu acoperiș din scânduri, susținut de patru stâlpi. Cele patru picioare ale patului erau fasonate cu barda și securea, iar scândurile laterale sunt îmbinate în ,,pană și uluc''. Platforma interioară se fixa în același mod ca și fundul lăzii de zestre, de rama patului, fără a folosi cuie sau liant. S-au folosit doar cuie de lemn pentru stabilitatea picioarelor.22 Paturi construite în această tehnică s-au păstrat în special în zonele de deal și de munte, în aceste zone folosindu-se lemnul de esență tare, mai ales stejar. Dimensiunile paturilor aveau în general o lungime de cca 180 de cm, lățime de cca 100 de cm și înălțime de 40-70 de cm.23

Un alt tip il reprezintă paturile la care îmbinarea pieselor componente se face prin petrecerea unui fragment de scândură prin stâlpul de susținere, fiind considerate o ,,formă de trecere de la sistemul arhaic tradițional la cel tâmplăresc''.24 Acest tip de pat are prelungirile fixate în partea cealaltă cu cepuri sau sunt încleiate. Formele și dimensiunile acestora erau diverse și depindeau de specificul zonei sau de starea lor de evoluție. Deși paturile, în general, nu depășeau lungimea de 200 de cm și lățimea de 100 de cm, în Oltenia și Muntenia de nord acestea aveau o lungime de cca 250 de cm, pentru a putea fi așezată lada de zestre deasupra lui.

Un alt tip de pat, patul înalt, era întâlnit la populația săsească și era folosit pentru etalarea zestrei. Pe el erau așezate saltele din pene de gâscă care atingeau o înălțime de cca 160 de cm, cu scopul de a arăta hărnicia și bogăția fetelor care urmau să se mărite,''obicei care își are corespondența în așezarea zestrei pe ladă la populația română''.25 Lateralele patului erau simple sau pictate și erau plasate la o înălțime nu mai mare de 1,40 de m.

Acest pat original purta diferite denumiri: ,,pat cu boltă'', ,,pat cu stolnic'', ,,pat cu coviltir'', ,,pat de paradă'', ,,pat cu arneu''. Aranjamentul și suprapunerea peste țesăturile de pânză a unor pături de lână se făcea după un ,,sistem tradițional, preluat din expunerea țesăturilor ''pe culme'' ''.26

În timp, lungimea patului se reduce treptat la 150 de cm, nu mai este folosit ca loc pentru dormit, ci pentru păstrarea alimentelor, funcția fiind preluată de cel de-al doilea pat. așezat în continuitatea lui. Patul de paradă devine loc pentru expunerea zestrei. În Țara Oltului, Câmpia Transilvaniei, vestul Transilvaniei, zona Ineului și Valea Mureșului, Banat patul cubaldachin a avut o înflorire deosebită.

Patul țărănesc era considerat lipsit de decor, cu excepția paturilor pictate de factură tâmplărească sau cu decor sculptat, fiind în schimb acoperite cu țesături bogat ornamentate, din lână sau pânză.27

Pat țărănesc simplu

Pat săsesc cu tăblii înalte și sertar

1.1.3 Banca

Banca a reprezentat o formă evoluată a lavițelor, purtând în unele regiuni denumirea de laviță, laiță sau talpă, dar aspectul piesei era mult mai diferit, și nu a avut un rol atât de important spre deosebire de țările occidentale.28

Băncile simple, confecționate de țărani, erau alcătuite dintr-o scândură groasă și cioplită cu barda în care erau fixate (ca la scaunele mici) patru picioare, patru țăruși înclinați spre mijlocul băncii, cu înălțimi cuprinse între 28 și 45 de cm. Aceste bănci s-au folosit în interiorul camerei, făcând tranziția de la laviță fixă la banca cu spătar. În Transilvania era întâlnită metoda aplicării unei scânduri pe peretele din spatele laviței și se menține un timp îndelungat un sistem de organizare asimetrică a camerei, în care colțul mesei ocupă un loc important.

Banca cu spătar care apare sub deverse forme, are un mod simplu de construcție, fiind compusă dintr-o scândură lungă de până la 2 m lungime și cca 40 de cm lățime. Era ajustată după priceperea și aptitudinile meșterului. La confecționarea lor se folosea cel mai frecvent lemnul de esență tare. Scândura se sprijinea pe cele patru picioare cu lungimea între 30 și 60 de cm. Vârfurile de lemn rotunde erau trecute prin plașeu și fixate sus cu pene de lemn. Spătarul era alcătuit dintr-o singură scândură mai îngustă și mai subțire, fixată de banca propriu-zisă la o distanță de cca 20-30 de cm cu ajutorul a două sau trei console mici.

Cele mai interesante exemplare de bănci cu spătar s-au păstrat în Maramureș și Oaș, zone în care a avut loc fenomenul de adaptare la tehnica autohtonă. La această tehnică, legătura dintre piesele componente se făcea în ,,pană și uluc''.Practicarea acestei tehnici a fost ușurată de faptul că lemnul din care au fost lucrate piesele de mobilier era foarte gros și permitea săparea unor șanțuri cu ajutorul horjului. În cele mai multe cazuri, scândurile erau legate de platformă în același mod ca și spătarele scaunelor, petrecându-se scândura groasă și asigurând-o prin cepuri. Acest gen de bănci se întâlneau în Transilvania, Moldova și mai rar în Muntenia și Oltenia, dar regiunea unde forma lor rămâne foarte apropiată unui prototip este Banatul.29

Aceste deosebiri zonale și-au pus amprenta și asupra decorului pieselor, care consta în profile decupate cu barda sau traforate cu fierăstrăul. Profilele erau așezate atât în partea de jos, cât și la consolele cu care face corp comun și uneori se aplica și pe fața băncii o scândură îngustă traforată.

Tehnica decorului era cea a decupajului reprezentat prin imprimarea unui joc ritmat prin decuparea de semicercuri, de V-uri sau dinți pătrați. Se întâlneau și linii de acoladă la băncile mai evoluate, cum sunt cele din Banat.30 La console era remarcată o tendință de a se subția și altă tendință de a îngroșa mijlocul.

De la aceste forme s-au dezvoltat diverse variante de bănci, la care unele elemente sunt înlocuite sau apar elemente suplimentare. Un exemplu este inlocuirea picioarelor cu o scândură transversală traforată care asigură o stabilitate mai bună.

De multe ori nu se folosea liant la îmbinare, în cazul băncilor cu spătar care erau confecționate prin legarea prin zăbrele a două scânduri. În general, zăbrelele erau lucrate din scânduri traforate, și foarte rar au fost fasonate la strung. Acestea prezintă ca decor profile mici și variate, precum și decupajul la scândura de sus și la scândurile mici aplicate în fața băncii.

În Banat și Transilvania, lungimea băncilor a rămas legată de lungimea paturilor, cărora li s-a atașat o bancă simplă sau cu spătar cu rolul funcțional de ușurare a urcării în pat, dar banca a completat și colțul mesei, mai ales în Transilvania și Maramureș, iar în Moldova a înlocuit sporadic lavița fixă. În regiunile din sudul Carpaților, banca a apărut târziu și a dispărut odată cu introducerea celui de-al doilea pat în odaie.

De obicei, băncile s-au păstrat în culoarea naturală a lemnului, foarte rar fiind pictate, cu excepția băncii simple cu spătar carea devenit reprezentativă pentru mobilierul pictat.

Ca și unelte de lucru, s-au folosit strungul, care era cel mai frecvent în vestul Transilvaniei și Banat.31

Bancă săsească pictată, cu decupaje, 1884 – Muzeul Național al Țăranului Român, București

(sursă foto – clasate.cimec.ro)

1.1.4 Masa

Mesele au reprezentat o categorie de mobilier lucrat de meșterii dulgheri sau alți meșteri specializați, care a fost lucrată după sistemul tradițional. Acestea au fost împărțite în diverse grupe, în funcție de înălțimea și forma lor.

Masa dreptunghiulară joasă cu patru picioare fixate oblic era cel mai simplu tip de masă, care mai este întâlnită astăzi în adăposturi temporare și în stâne.32 Aceasta era compusă dintr-o scândură dreptunghiulară așezată pe pari bătuți în pământ și era mai mult utilizată pentru depozitarea vaselor, fiind înrudită cu lavița și patul fix. Erau amplasate și în tinda cu vatra liberă și în case, uneori.

Masa pe care se mânca și care era transportabilă, a fost construită din una sau mai multe scânduri legate între ele, sprijinite pe patru pari și fixați oblic în acea platformă. Mesele vechi erau făcute dintr-o singură scândură cu dimensiuni de cca 40/60 de cm, cu o grosime de până la 4 cm, iar picioarele erau scurte, de maxim 60 de cm.33

Pe teritoriul României, aceste mese au rămas simple, lipsite de ornamente, cu excepția unei singure mese ,,de iobagi'' din județul Maramureș, comuna Berbești, făcută dintr-o scândură groasă cu farfurii scobite, unde mâncau servitorii. În prezent, această piesă este dispărută.34

Mesele dreptunghiulare au existat în toate regiunile țării, neexistând diversitatea pe zone.

Masa joasă rotundăera de trei feluri: cu trei picioare,cu picioare din scânduri transversale sau cu un singur picior central. Forma rotundă de masă este străveche și era răspândită mai spre sudul și sud-estul Europei.

,,Masa românească rotundă cu trei picioare a cunoscut o evoluție proprie, ajungând la forme care dovedesc o înțelegere profundă a legilor echilibrului și proporțiilor.''35

Cea mai simplă metodă de construcție era fixarea a trei țăruși într-o scândură tăiată rotund. În sudul, estul și vestul țării, a fost, însă, construită după un sistem mai evoluat. Picioarele mesei erau îmbinate în platforma rotundă prin scobirea unui șanț cu pereți oblici, în care era fixată partea de sus a piciorului. Diametrul mesei a variat între 50 și 80 de cm, care erau depășite uneori, iar înălțimea picioarelor era de 25-40 de cm. Când nu se folosea o singură scândură lată pe post de platformă, se trecea la îmbinarea a trei scânduri mai înguste și în fiecare dintre ele se fixa câte un picior.36

Sistemul de susținere era în arcuri frânte. Forma de semicerc decupat a picioarelor avea atât rol funcțional cât și efect decorativ, aceasto masă fiind o piesă de veche tradiție.,,Repetarea unui fragment de cerc intercalat între forme realizate prin unghiuri așezate perpendicular pe rotundul mesei creează un efect plastic aidomaunei sculpturi''. Linia platformei era continuă, simplă și sobră, iar linia picioarelor o relua, dar o asocia cu alte elemente, diminuându-se astfel impresia de greutate creeată de platformă.

Din punct de vedere al proporției si al execuției, mesele din Oltenia și Muntenia erau superioare celor din Moldova, singura excepție fiind Țara Vrancei.

Masa rotundă așezată pe două scânduri transversale, decupată ușor pe rotund era un tip de masă balcanică răspândită și un sudul țării, cu prezență masivă în Dobrogea. Un exemplar vechi poate fi văzut la Muzeul de Artă Populară din București.37

,,Șofraua'' este ultimul tip de masă rotundă joasă cu un singur picior, alcătuită dintr-o singură bucată de lemn, printr-un picior gros și cilindric. și era realizată prin strunjire. Își are originea din Orient și a pătruns în arta populară românească prin conviețuirea de-a lungul secolelor cu turcii din Dobrogea, dar și prin imitarea unor piese din mobilierul de la oraș sau de la conac, care a avut amprente orientale puternice în secolul al XVIII-lea. Era întâlnită în Dobrogea și în sudul țării, până la zona de deal.38

Masa înaltă de factură țărănească este una dintre mesele înalte care fac parte din categoria mobilierului tradițional. Mesele dreptunghiulare erau așezate pe două capre, dar mai frecvent erau așezate pe două picioare realizate din două scânduri fixate în X și legate între ele cu o scândură transversală. Executarea acestor mese diferea de la un caz la altul. Unele aveau picioarele lucrate cu barda și cioplite într-un mod primitiv, altele erau fasonate cu multă pricepere. Pe lângă mesele dreptunghiulare, s-au întâlnit și mesele înalte rotunde în nordul Moldovei.39

De asemenea, mai existau și alte tipuri de mese, cum ar fi masacu sertare, de origine occidentală, masa simplă cu patru picioare de tipul celei orășenești, masa cu lădoi sau masa dulap, construite de meșteri populari.

Masa cu sertar era cunoscută ca și ,,masă gotică'', fiind o construcție medievală cu mari influențe asupre evoluției mesei din Transilvania și Moldova, unde se resimțea influența transilvăneană.

În diferite zone ale Transilvaniei și Moldovei, apare masa cu platforma sprijinită pe câte două picioare fixate pe o talpă comună și legate între ele prin două scânduri transversale, iar execuția și sistemul de îmbinare erau de factură țărănească, chiar dacă se asemăna cu sistemul de îmbinare de la mesele orășenești.40

Masă gorjeană joasă și rotundă – Casa memorială Brâncuși din Hobița

(sursă foto – drumliber.ro)

Masă transilvăneană cu sertar

1.1.5 Scaunul

Scaunele au existat întotdeauna în gospodăriile țărănești și erau de două feluri: scaunul cu trei sau patru picioare, fără spătar și scaunul cu spătar plin.

Ca tehnică de îmbinares-au folosit cele mai simple modalități.Sprijinirea platformei de așezat s-a făcut prin procedee arhaice, cu ajutorul penelor și a cepurilor, fără a se folosi liantul sau cuiele de fier. Scaunele au fost plasate în categoria mobilierului executat de meștrerii sătești datorită sistemului de îmbinare și a unității concepției de contrucție, prin care amplasarea picioarelor s-a facut oblic.41

Scaunele au avut o mare varietate de forme și decoruri (la spătare), existând diferențieri zonale.

Scaunul mic cu trei sau patru picioare, fără spătar era de dimensiuni mici, fiind ușor de transportat. Acestea s-au folosit atât în interior, cât și în exteriorul casei, la diferite munci gospodărești. Îmbinarea era simplă și se realiza printr-o bucată de scândură pătrată, dreptunghiulară, rotundă sau emisferică în care se făceau trei sau patru găuri, prin care se fixează țărușii ascuțiți în partea de sus. Picioarele nu depășeau lungimea de 30-40 de cm. Numărul picioarelor depindea de forma scândurii, în cele mai multe cazuri la scândura pătrată, dreptunghiulară sau trapezoidală se foloseau patru picioare, iar la platforma rotundă se foloseau trei picioare. Lungimea și lățimea scândurilor era foarte variată, de la scăunele foarte mici, de 30/15 cm până la cele lungi în formă de băncuță. Modul de prelucrare diferea de lafasonarea cu barda până la ajustarea foarte îngrijită.42

,,În Transilvania de est, sub influența meșterilor lemnari maghiari, s-au lucrat scăunele dreptunghiulare, decorate în tehnicade incizie, cu ornamente florale având ca element principal laleaua.'' 43

Scaunele mici rotunde erau lucrate din rădăcini sau trunchiuri de plop (plută), scândura fiind înlocuită de o emisferă îndreptată cu partea segmentată în sus. Partea superioară este ușor scobită pentru a conferi comoditate. Când picioarele montate nu mai străpung întreaga grosime a lemnului, acestea se fixează doar cu ajutorul unor pene mici.

Aceste scaune erau răspândite în sudul țării, mai ales în Oltenia și Muntenia, dar au apărut și în zonele de câmpie (câmpia Tisei, a Banatului și a Moldovei). Aria lor de răspândire a fost extinsă până în Vrancea și zonele subcarpatine ale Munteniei și Olteniei, aparând și în Transilvania.44

Din punct de vedere al funcției, pe lângă cea clasică, scăunele mici ocupau și funcția de suport pentru căldări, găleți, coșuri sau oricealte obiecte care, în anumite situații, nu puteau fi așezate direct pe sol. Scăunelele lungi s-au folosit și pentru tors sau depănat, prin găurirea mijlocului scaunului pentru fixarea furcii sau vârtelniței.

Forma lor simplă ce rezulta din cioplirea lor cu barda în fațete, care căpăta în timp o patină specifică lemnului de esență tare, a conferit o frumusețe aparte acestor piese de mobilier. Decorul mai puțin obișnuit la aceste scaune consta într-o incizie aplicată pe platforma rotundă sub formă de cercuri concetrice sau rozete trase cu compasul.45

Scaunele cu spătar plin reprezintă forma originală și erau cel mai profund legate de formele tradiționale lucrate în lemn de pe teritoriul României. Îmbinareaacestora se făcea fără liant sau cuie de fier și aveau stabilitatea asigurată prin folosirea cepurilor.

Scaunul autohton cu spătar avea două forme: scaunul mic cu spătar înalt și scaunul de înălțime obișnuită. Era foarte răspândit în zona Beiușului, în Banat, Maramureș, Transilvania și nordul Olteniei. Scaunul mic cu spătar înalt era compus dintr-o platformă pătrată, dreptunghiulară sau trapezoidală, susținută de patru picioare fixate, mai mult sau mai puțin înclinate. Exista o tendință de a atașa spătarul paralel cu latura îngustă a scaunului, devenind mai adânc decât lat. La un capăt al scândurii era realizat un gol de cca 2-3 cm lățime, cu o lungime de aproximativ două treimi din lățimea platformei. Spătarul se fixa în acest gol și era, în general, mai înalt decât picioarele. Partea de jos era puțin îngustată, trecea prin scândură și se prindea cu două cepuri. Se folosea lemnul de fag, de păr, cireș și mai rar, cel de stejar.46

Cea mai bogată zonă cu acest tip de scaune este Bihorul. Picioarele scaunelor nu depășeau înălțimea de 35-40 de cm, spătarele atingeau 50-60 de cm, iar silueta avea o mare diversitate din punct de vedere al formelor.

Principul de construcție era același și la scaunele joase și la cele înalte, dar aspectul general diferea prin modificarea proporțiilor. Decorul acestora, care se încadra în concepția artistică a constructorilor de biserici de lemn, impunea, în primul rând, silueta monumentului.47 Caracteristica decorului era contrastul dintre plin și gol, care se realiza exclusiv din profile, se decupa numai conturul sau se realizau anumite goluri în înteriorul scândurii. Partea de sus a spătarului era aproape mereu rotunjită, cu terminație în semicerc sau cerc. Există câteva exemplarela muzeul din Oradea și la muzeul din Beiuș, majoritatea confecționate în împrejurimile satului Ferice, renumit pentru scaunele cu spătar înalt. Pe lângă decupajul siluetei, un rol important îl reprezentau și formele care se realizau în plinul spătarului, care aveau rol funcțional sau decorativ.48

Scaun jos cu trei picioare

(sursă foto – ceramicahorezu.ro)

Scaune cu spătar ornamentate

Transilvania, sfârșitul sec XIX

(sursă foto – exhibitd.ro)

Sacun transilvănean – secolul al XVIII-lea

1.1.6 Polița

Polița a fost cea mai simplă piesă folosită pentru depozitare și era nelipsită din casele țărănești tradiționale. Era construită la o distanță de cca 20 de cm de la tavanul de bârne, existența ei fiind legată de construcția casei. Polița era o scândură de legătură, lată sau îngustă, între bârnele tavanului. În spațiul de deasupra meștergrinzii sau pe aceste polițe s-au păstrat lumânări, cărți, lână și cânepă, acest fenomen existând în nordul Moldovei și în Transilvania.49

Un alt tip de poliță era o scândură prinsă în pereții încăperii cu ajutorul cuielor de lemn. În nordul țării și în Munții Apuseni se întâlnesc cele mai masive polițe cu înălțimea de apriximativ 1,50 de m care ocupau spațiul dintre ușa de la intrare și fereastră. Scândura era fasonată cu barda, avea o lățime de până la 40 de cm și era folosită pentru depozitarea obiectelor casnice. Era o piesă de strictă necesitate, fiind lipsită de ornamente.

Polițele cu destinație de suport și-au făcut apariția în toate regiunile țării. În sud, a fost legată de sistemul de amenajare al locuințelor semiîngropate, fiind fixată pe peretele îngust, spre exterior, deasupra laviței de dormit. Deasupra poliței erau așezate vase de decor și icoane.50

Pe teritoriul țării noastre, polița era așezată vizavi de ușa de la intrare, ocupând un loc foarte important ce a dus deseori la ornamentarea ei. Scândura, care se tăia cu barda sau cu fierăstrăul se atașează în partea de jos a platformei, formând astfel ,,o dantelă de lemn, aidoma ,,pânzei,, de la streașina acoperișului.'' 51

Polița ocupa în unele regiuni, zona de deasupra sau dintre ferestre și era destinată in special păstrării blidelor și a ajuns să poarte chiar denumirea de ,,blidar'' în Moldova. În Maramureș, polițele erau de dimensiuni mici, de lățimea ferestrelor. Erau prinse deasupra acestora și uneori chiar în exteriorul caselor. Ele nu au fost niciodată acoperite de culoare, lemnul fasonat manual vibrând prin efecte de umbră și lumină.52

Blidar (polițe) tradițională cu vase ornametale

(sursă foto – Artizanescu.ro)

1.1.7 Cuierul

Cuierul era alcătuit dintr-o scândură care se atașa cu latura lată de perete, reprezentând doar un suport pentru cuiele de lemn bătute în scândură, de care se atârnau hainele sau piese din ceramică. Cuierele clasice aveau o lățime cuprinsăîntre 15-20 de cm, foarte rar depășind această dimensiune. Aveau o lungime de pănă la 5-6 m și uneori erau croite după dimensiunea camerei.

Din punct de vedere funcțional și al locului în care era amplasat, din secolul XIX, existau două tipuri diferite de cuiere. În sudul țării, și mai rar în celelalte regiuni, cuierul era așezat fie pe peretele îngust mijlociu, fie pe cel lung din față, imediat după ușa de la intrare și era folosit pentru atârnarea hainelor.

Cuierele care au aparținut direct tradiției populare românești au fost cele din Transilvania, Banat, Maramureș și nordul Moldovei. Scândura acestora, care avea lungimea întregii camere se menține tot la lățimea de 15-20 de cm. Acestea erau fixate deasupra ferestrelor, pe peretele din față și,ocazional, în continuare, pe cel lateral, spre exterior. Scândurile cuierelor erau confecționate din lemn de fag, de paltin sau uneori din gorun. Prin ritmul cuielor, s-au creat niște frize ornamentale de o frumusețe deosebită. Câteva exemplare pot fi vâzute la muzeele din Cluj, București, Baia-Mare și Câmpulung-Moldovenesc, cele provenind din zona Hunedoara sau Banat, au dovedit un interes deosebit pentru realizarea ,,unor alternanțe de deschis și închis, de plin și gol, în cadrul acestei frize decorative.'' 53

Pentru ornamentare s-a folosit în general tehnica de incizie, desenul horjat decupându-se ca o linie pe fondul închis. În Oaș și Hunedoara se folosea crestarea propriu-zisă, care una dintre cele mai vechi moduri de decorare la mobilier.

În nordul țării, la cuiere se păstra linia dreaptă a scândurii. În cele mai multe cazuri, piesa era compusă dintr-o scândură mai lată, de cca 15-25 de cm, în care erau prinse cuiele de lemn, și una mai îngustă, fixată prin două sau trei colonete de lemn de bază.54

Decorul cuierelor se realiza prin tehnica de incizie. Suprafața scândurii se compartimentează prin dungi verticale, realizându-se pătrate mici, iar motivele din interiorul lor alternează în ritmuri de ABAB, friza fiind un ornament continuu.55 Elementul component al acestui decor era cercul, sub forma unor rozete cu șase petale, fragmentate, ca semicerc și uneori cercul alterna în X sau alte motive extrem de simple. Scândura de sus era și ea la fel ornamentată.

Cuierele din lemn care erau neacoperite în întregime erau executate simplu, prin cioplitura cu barda, de unde rezulta și conturul neregulat al scândurii, neavând niciodată lățimea perfect egală. Deși prezența culorii naturale a lemnului era importantă, s-a intervenit cu câteva nuanțe care, însă, nu se îndepărtau de armonia de brunuri galbene sau roșcate ci s-au creeat doar unele deosebiri cromatice, dar care făceau parte din aceeași gamă.

În țara noastră s-au întâlnit atât cuiere pictate, cât și cuierele simple pe care se desenau doar niște flori cu mai multe petale, fără a se trage înainte culoarea de fond, acestea fiind cel mai frecvent întâlmite în zona Branului și în Țara Oltului.56

Cuier săsesc, pictat manual – 1890

Cuier sculptat din Rona de Jos, jud. Maramureș

(sursă foto – Aurel Bodiu – Ornamentica Mobilierului Țărănesc din Transilvania)

1.1.8 Dulapul înalt

Dulapurile înalte erau întâlnite sub diverse forme în casele țărănești. Acesta era amplasat în același loc ca și blidarele, în tindă sau în colțul de după ușă, uneori apărând și sub forma de colțare.Cele mai vechi piese, sau cele lucrate prin ,,metoda primară,, de îmbinare și decorare s-au descoperit în Oltenia, Hunedoara și Munții Apuseni, unele piese aflăndu-se astăzi la muzeele din București.57

Dulapurile înalte au existat, de asemnea, în toate regiunile țării. Pe parcurs, acestea au fost înlocuite cu blidarele care aveau rafturi cu scândurile laterale prelungite până la podea, sub formă de picioare. Lateralele erau fasonate cu barda din lemn de fag, care continua uneori până în partea de sus, iar forma finală reprezenta capul de cal. Uneori se găseau în partea inferioară profile tăiate, în special atunci când dulapul închis ocupa doar partea de sus a mobilei.Înălțimea lor era de cca 160 de cm, iar lățimea de 80 de cm-1 m și adâncimea de 30 de cm. Ușile erau prinse în sistem tradițional, prin ,,pivoți (țâțâni)'', în jurul cărora se rotea ușa. De-a lungul axului central s-a fixat o scândură mai îngustă în care se bate, în partea de sus sau la mijloc, un lemn mobil, în poziție orizontală, cu rolul de a bloca ușile. În unele cazuri, zăvoarele primitive erau prinse în corpul dulapului.58

Decorul pieselor se făcea prin decupare și incizie în Transilvania, iar în Oltenia se foloseau și liniile gravate. La majoritatea dulapurilor din Oltenia și parțial la cele din Transilvania, împărțirea fațadei era asimetrică. Uneori, la împărțirea dulapurilor pe verticală serealiza o jumătate divizată prin mai multe rafturi, iar cealaltă jumătate rămânea liberă pe toată înălțimea.

În dulapurile înalte din Moldova și Dobrogea se depozitau în special vasele și erau amplasate în colțul camerei. Aceste piese erau construite odată cu casa, nu atașate după aceea.

Au mai existat, de asemenea, și multe alte variante de dulapuri înalte, lucrate atât de gospodari, cât și de meșteri specialiști. Sistemul rafturilor parțial închise apare sub denumirea de ,,stălaje'',în Transilvania și Banat, piese combinate destinate pentru păstrarea vaselor și alimentelor. ,,Stălajele'' erau decorate prin decupajul profilelor, incizarea dispărând aproape complet. Dulapurile erau amplasate în bucătărie sau în cameră, îndeplinind doar rol funcțional, nu și decorativ.59

Dulap cu profile decupate, începutul secolului al XX -lea

Dulap – blidar din secolul al XIX-lea

1.1.9 Lada de zestre

Lăzile de zestre s-au numărat printre cele mai interesante piese de mobilier care au existat în casele țărănești de pe tot teritoriul țării. Această piesă avea și anumite cerințe și dorințe estetice. Lada de zestre nu a fost doar un obiect de mobilier propriu-zis, ci era legată și de întreaga ceremonie a nunților. Această piesă reprezenta un dar de nuntă deosebit de prețios, așezându-se în ea și deasupra ei, cu ocazia nunții, zestrea fetei care urma să se mărite, dusă în căruță prin sat, până la casa mirelui.,,Importanța ce seacordă acestei piese ca obiectcu valori rituale reiese și din relatarea unei femei bătrâne din Valea Teuzului, care afirmă că lada de zestre nu putea fi distrusă, ci trebuia arsă.'' 60

Lăzile de zestre lucrate prin sistemul de îmbinare ,,pană și uluc'' sunt împărțite în două criterii: zonal și cronologic, criterii aplicate la forma și ornamentarea lor.

Lăzile erau confecționate cel mai frecvent din lemn de fag și uneori din lemn de stejar. În nordul țării se mai folosea și lemnul de tisă sau de arțar, iar mai târziu s-a folosit și plopul, în special în sudul țării.

Din punct de vedere al dimensiunii, unele lăzi erau tranformate în bănci de până la 2 metri lungime și cca 50 de cm înălțime, cunoscute sub termenul popular de ,,lădoaie'', cucapacul plan. În medie, lungimea lor a variat între 70-110 cm, fără includerea ,,lădițelor'' pentru podoabe sau cărți sau la cele oltenești pentru copii, cu o lungime ce nu depășește 20-30 de cm. Înălțimea diferea în funcție de modul în care a fost construit capacul, clasificat în două feluri: capac plan și capac în două ape. Lăzile cu capacul în două ape atingeau dimensiunea de 100 de cm, însă cele mai multe lăzi aveau capacul plan, cu înălțimea între 40 și 60 de cm, media fiind de 55 de cm.

Lăzile cu capacul plan au fost întâlnite în toate regiunile țării, iar lăzile cu capac în două ape erau specifice pentru Transilvania.

S-au mai păstrat până în prezent unele centre de confecționare a lăzilor de zestre în nordul și vestul Transilvaniei și în partea subcarpatică a Olteniei și Munteniei. Lăzile de zestre au fost decorate prin încrestare adâncă sau împodobite prin adâncituri făcute cu horjul, prin tehnica inciziei. Lăzile cu crestături au existat doar în nordul Moldovei, în Maramureș și întâmplător în vestul Transilvaniei.

În aproximativ jumătate din cazuri, decorul lăzilor din ultimele două secole, realizat prin tehnica de incizie, a fost susținut de folosirea culorii în două modalități diferite de aplicare. Prima modalitate constă în spații delimitate prin liniile adâncite cu horjul care sunt umplute cu o tentă de culoare sau ton care diferă de fondul lăzii. S-au folosit uneori mai multe nuanțe, adesea închise, printre care negru și maro roșcat, iar în zona Ineului s-au folosit culorile stridente. La a doua modalitate, pe întreaga suprafață care urma să fie ornamentată se întindeau câteva dungi de culoare, cel mai frecvent verde și roșu, în care se gravau liniile de decor. Acest decor aparea sub forma unor dungi albe pe fondul ușor colorat.61 La prepararea culorilor s-au folosit coloranții vegetali.

Aceste procedee au fost înlocuite cu timpul de tehnica picturii. Primul mod de decorare s-a întâlnit în nordul și vestul Carpaților și în nordul Moldovei, iar al doilea mod de decorare s-a întâlnit în regiunile din sudul lanțului carpatic.

Lăzile de zestre au avut și câteva particularități specifice zonei din care proveneau.

Ladă de zestre din centrul Plopiș, Țara Chioarului, decorată doar cu ajutorul liniei – Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare

Ladă de zestre din jud. Vâlcea, comuna Bălcești, secolul XX – Muzeul Național al Țăranului Român , București

(sursă foto – clasate.cimec.ro)

Ladă de zestre din jud. Mureș, comuna Brâncovenești, Idicel-Pădure, a doua jumătate a sec. XIX – Muzeul Național al Țăranului Român , București

(sursă foto – clasate.cimec.ro)

Ladă de zestre săsească, 1856 – Muzeul Național al Țăranului Român , București

(sursă foto – clasate.cimec.ro)

Ladă de zestre brașovenească (tămplărească)

1.4 Tehnici de confecționare a mobilierului

De-a lungul secolelor, au existat diverse tehnici de confecționarea mobilierui, tradiționale sau moderne.

Înainte de toate, se alegeau arborii, se tăiau la momentul potrivit și se lăsau la uscat. Materiaulul lemnos se procura cel mai frecvent iarna, deorece atunci era cel mai sărac în sevă și era lăsat la uscat până în primăvară.62

Prelucrarea materialului lemnos începea încă din pădure. Arborii aleși pentru confecționarea mobilierului trebuiau să fie cât mai drepți, și să nu aibă noduri. Din aceștia se tăia cu toporul o bucată de lemn pentru a vedea dacă acesta crăpa sau era drept în secțiune. Dacă aceste condiții erau îndeplinite, copacii urmau să fie tăiați cu fierăstrăul și cu securea de la o înălțime de aproximativ 0,30 de m de sol. După ce erau doborâți, copacii se curățau complet de crengi cu barda, după care se secționau în butuci cu dimensiuni de obicei cuprinse între 0,40 și 1,30 de m lungime cu ajutorul fierăstrăului, după care se despicau pe lungime cu toporul, pene de lemn și maiul, rezultând câte patru bucăți care vor constitui scândurile componente ale pieselor de mobilier.

Pentru o mai bună calitate a mobilierului, lemnul era lăsat la uscat în pod, în poziție orizontală, timp de un an. Existau și alte metode mai rapide, precum uscarea la soare care dura două-trei săptămâni, sau în sobă, care, din păcate avea și un dezavantaj. Mobilierul confecționat din lemn uscat în sobă se deforma cu timpul.

O tehnică menită să dea mai multă trăinicie lemnului o reprezenta afumarea scândurilor înainte de prelucrare. Spre deosebire de lemnul masiv care se prelucra numai după uscarea acestuia, nuielele se impleteau când erau încă verzi, pentru ca, cojirea să se facă treptat, odată cu avansarea lucrului. Lemnul verde se tăia în tăblii și era apoi umezit prin înmuierea în apă fierbinte pentru încovoiere în cazul confecționării leagănelor.63

Cele mai simple tehnici de confecționare pentru mobilier erau împletiturile, care era și o tehnică foarte veche, alături de ,,ajustarea mobilierului cules''.64

La mobilierul cioplit, metodele de lucru au mai multe etape. ,,Lobdelele'' se ciopleau cu barda în lungime și în lățime pentru a primi forma necesară, se trăgeau la cuțitoaie care era o unealtă alcătuită dintr-o lamă ascuțită din oțel, terminată la capete cu două mânere. Scândurile ,,blanele'' erau netezite în acest fel pentru ornamentare. Cioplirea se făcea mai întâi la picioarele pieselor de mobilier (lăzi de zestre, mese, paturi etc), folosindu-se lemnul uniform și drept, fără noduri, pentru o rezistență mai bună și pentru a permite ,,ulucirea'' sau ,,horjarea'', care consta în executarea a două șanțuri (scobituri) verticale pentru fixarea scândurilor. Horjul era o unealtă alcătuită dintr-o bară de oțel de 0,30-0,40 de cm lungime, cu capete ușor lățite și muchia tăioasă și întoarsă, prinsă în mijloc pe un mâner de lemn lung de 0,15-0,20 de m.

După ce se croiau și finisau picioarele, se trecea la finisarea scândurilor componente, care erau subțiate cu cuțitoaiele la capete și pe una dintre laturi, iar lacealaltă latură se făcea un șanț mic cu horjul, pentru ca, la montare, marginea subțiată a uneia intră în marginea șănțuită aceleilalte, îmbinându-se perfect, fără curbarea scândurilor.

După pregătirea pieselor componente se trecea la montare. Lăzile de zestre și hambarele se montau prin așezarea paralelă și la distanță exactă a picioarelor după care se plasau între ele pereții prin introducerea scândurilor în ,,scoburi'' și fixarea lor prin cuie de lemn. Rama capacului avea la extermități orificii executate cu burghiul, prin care intrau ,,țâțânile'' care erau cioplite în prelungirea scândurii superioare a peretelui din spate.65

Cioplitul și sistemul dulgheresc de îmbinare în ,,pană și uluc'' se întâlnea și la confecționarea mesei-dulap care avea aceeași metodă de fixare a pereților și fundului ca cea a lăzii de zestre, cu excepția ușilor care erau lucratedintr-o singură tăblie, cu aceeași metodă de prindere în ,,țâțâni'' ca la capacul lăzilor. Fața mesei, care sealcătuia din mai multe scânduri sau dintr-un blat întreg de stejar sau fag se fixa prin două stinghii prinse de laturi cu ajutorul cuielor de lemn.

Construcție similară aveau și paturile vechi, compuse din patru picioare și o ramă dreptunghiulară din scânduri ce au fost introduse în șanțurile horjite ale picioarelor și fixate cu cuie de lemn. Laturile longitudinale aveau montate câte o stinghie în interior, pe careerau sprijinire scândurile ce compuneau fundul patului, așezate pe lățime.66

Tot prin tehnica cioplitului, dar cu alt mod de îmbinare a componentelor, s-au realizat blidarele, dulapurile înalte de vase, mesele și scaunele. La dulapuri și blidare, încheierea scândurilor se făcea cu ajutorul cepurilor, a penelor și a cuierelor. La mese și scaune, picioarele în formă de baston erau introduse în orificii făcute cu burghiul și înțepenite cu pene de lemn, acest sistem folosindu-se și la unele paturi, prin trecerea unui segment de scândură în orificii făcute în stâlpii de susținere.

Ultima modalitate de îmbinare a părților compomemte la mobilierul dulgheresc, este îmbinarea în,,coadă de rândunică''. Acest sistem se folosea încă din timpurile vechi în arhitectura populară. S-a utilizat îmbinarea ,,în colț'' de formă triunghiulară sau trapezoidală. la capetele unora dintre scânduri existau decupaje cu aceste forme îmbucate în golurile de aceeași formă care se afla la capătul scândurilor cu care se încheiau. Acest sistem era întâlnit la unele paturi și la lăzile din Brașov.67

La tehnica tâmplărească (orășenească), croirea și finisarea părților componente se face cu ferăstrăul, rindeaua și strungul de lemn, iar îmbinarea se face în,,coadă de rândunică'' sau cu cuie de fier.

Cuțitoaie

Strungul de lemn

Sistem de îmbinare în ,,coadă de rândunică''

Sistem de îmbinare în ,,pană și uluc''

Sistem de îmbinare cu ajutorul penelor

1.5 Ornamentică și estetică

,,Unul dintre principalele mijloace de realizare a frumosului în mobilierul artistic este ornamentul. El a fost creat de om ca o necesitate spirituală obiectivă a vieții lui, pentru înfrumusețarea lucrurilor utile și a mediului în care trăiește. Însuși numele de ornament provine de la verbul ,,ornare'' din limba latină, care are înțelesul de împodobire, înfrumusețare.'' 68

Ornamentele s-au supus regulii de estetică și a cerințelor de construcție și funcția piesei de mobilier ce urma să fie ornamentată. Ornamentele trebuiau să se integreze în forma obiectului, să corespundă cu stilul și concepția artistică. De asemenea, acestea trebuiau să fie proporționale cu suprafețele și elementele constructive ale obiectului, să se adapteze materialului de lucru și structurii și să îl pună în valoare.69

La ornamentare s-au folosit cele mai diverse motive decorative. Acestea puteau fi simple, geometrice sau inspirate din natură (elemente vegetale și animale).

Din dragoste și pasiune pentru tot ceea ce era frumos, țăranii români și-au ornamentat mobilierul și nu numai, reușind astfel să creeze o puternică legătură între latura estetică și latura practică a piesei. Cele mai întâlnite tehnici de ornamentare au fost cioplirea, sculpura, crestarea, scrijelarea, traforajul și pictarea manuală.70

Tehnica picturii a fost mai puțin specifică poporului român, fiind cea mai răspândită în Transilvania, dar se mai întâlnea și în nordul Moldovei și Gorj.71

1.2.1 Tipuri de ornamente

– Ornamentele de factură geometrică puteau fi alcătuite din puncte, linii, suprafețe și volume geometrice. Se pornea de la un punct geometric și se alcătuiau diverse puncte decorative de mici dimensiuni. Prin prelucrarea în diferite materiale și încadrarea în diverse forme, precum cercul, pătratul, poligonul și alte forme, se alcătuiau diverse aranjamente ornamentale foarte interesante.

– Liniile și figurile geometrice erau niște elemente din care se realizau o gamă nesfârșită de ornamente, acestea fiind utilizate în special în tehnicile care realizează ornamente plane precum intarsia, marchetăria, pictura decorativă.

– Volumele geometrice s-au utilizat ca motive decorative prin care se realizau o varietate foarte mare de ornamente abstracte cu caracter sculptural, cu o imensă valoare artistică.

– Elementele naturale au reprezentat o adevărată sursă de inspirație în procesul de creație a ornamentelor. Elementele vegetale au fost cel mai frecvent utilizate în decorarea mobilierului artistic.72 Arborele vieții, motiv cunoscut în general sub numele de pomul vieții, are origini străvechi. ''Bogăția poveștilor și credințelor legate de arbore ca și cea a formelor de artă este surprinzătoare, mărturisind nu numai vechimea ci și însemnătatea dendrolatriei în viața oamenilor din trecut.''73 Acesta a devenit un important motiv decorativ pe obiectele de artă, fiind deseori pictat pe suprafețele interne ale capacelor lăzilor de zestre. Acest arbore era considerat un simbol al regenerării și renașterii, care murea în fiecare toamnă și renăștea în fiecare primăvară. Apare cel mai frecvent sub formă de brad, schematic realizat uneori, era încadrat de rozete solare.74

– Elementele inspirate din regnul animal au fost realizate din toate timpurile la ornamentarea mobilei artistice. Deseori, au fost alcătuite elemente constructiv-decorative pentru mobilier, prin combinarea formelor animale cu elementele vegetale.Un exemplu îl constituie picioarele de mese și scaune terminate în formă de labă de animal și ornamentate cu elemente vegetale.75 Cele mai frecvent utilizate forme au fost cele ale șarpelui, ale calului și ale păsărilor.76

1.2.2 Simbolistica ornamentelor

Încă din timpurile vechi, ornamentele au avut diferite semnificații pentru poporul român. Prezența tuturor simbolurilor în arta lemnului, în special a mobilierului, din întregul spațiu carpatic au constituit o dovadă a faptului că poporul din aceste zone avea aceeași credință și aceleași legi de convenție.77 Printre cele mai frecvente ornamente cu diferite semnificații s-au întâlnit coloana, unghiul, rombul, cercul, spirala circulară și unghiulară etc.

Coloana este un semn care a pornit încă din paleolitic și în neolitic primește noi semnificații. Planul și poziția coloanei a alterat în diferite epoci, având rădăcini din religie și magie. Poziția verticală a coloanei simboliza tendința spre înălțimi de care omul a devenit obsedat în timpul evoluției sale. Verticalitatea avea și doi poli opuși ca poziție în spațiu și spiritualitate. Primul pol începea din lumea subpământeană sau de pe pământ, simbolizând forțele răului. Al doilea pol era situat în lumea cerului, spre care se desfășoară întregul urcuș și care simbolizează forțele binelui.78

Unghiul era un motiv care mai purta și denumirea de ,,căprior'' sau ,,V''-ul și care întruchipa viața și îndestularea. Unghiurile erau fie alăturate, fie opuse la vârf, realizând un segment de coloană. Semnele puteau fi, de asemnea, repetate în grup cu laturi paralele, prin care se realizau combinații de transmitere a mesajului.79 Simbolul principal din semnul unghiului a fost zeița-pasăre și apoi doar pasărea. În timp a apărut șirul de unghiuri ,,umplute'' sau hașurate, din care s-au creat un flanc de triunghiuri, apoi compoziții din grupe de câte trei triunghiuri cu laturi paralele, care subliniază multiplul de trei, un semn magic foarte des întâlnit în ornamentica poporului român. Acest semn simboliza cele trei aspecte ale existenței: nașterea, viața și moartea. Era întâlnit pe obiectele care se ofereau drept ofrandă, pe veșminte sau pe piese de mobilier.

Rombul simboliza fertilitatea solului. Acesta era hașurat cu linii paralele, orizontale sau perpendicular așezate pe unghiuri obtuze. Romburile circumscrise cu spațiul dintre linii încărcat de puncte era un simbol al superlativului, bogăției și fertilității. Rombul luat simplu, era folosit ca decor prin incizarea ceramicii și mobilierului, fiind și un simbol solar.80

Cercul era un simbol asociat cu ideea de creație primordială, de cosmogonie, dar era și un simbol al regenerării și al mișcării veșnice. Cercurile concentrice reprezentau gradele ființei în ierarhiile create. Pentru a atrage atenția asupra multiplei semnificații a cercului, oamenii au incizat pe piesele de mobilier rozete din cercuri concentrice cu punct în centru și cu cercuri în descreștere până la miniaturizare. Uneori, cercul se hașura cu grup oblic de linii paralele. Cercul privit ca un punct fix ținea de perfecțiune.81

Spirala circulară datează din paleolitic și a existat pretutindeni în conștiința umană, prin ea a pulsat energia mișcării universale. În regnul vegetal era reprezentată de vița de vie și de zorele, iar în regnul animal de melci și de scoici, aducând o stare benefică. Spirala a fost înscrisă de miscarea roții olarului, fiind reprezentată pe obiectele de cult, pe toiagul destinat sufletelor morților. Ea a simbolizat echilibrul mișcării și energia regenerativă. Spirala dublă semnifica cele două sensuri ale mișcării: viața și moartea. Era întâlnită pe piese de mobilier precum cuiere, colțare și polițe.82

Spirala unghiulară era în unghi, simplă și cu înfășurarea în sensul invers mersului celor de ceasornic, simbolizând ,,solul, pământul în adânculcăruia omule cuprins de un vârtej tenebros, în clocotul volutelor unghiulare.'' 83

Partea a II-a

Restaurarea unei lăzi de zestre cu numărul de inventar 23-CL

foto înainte de restaurare

2.1 Selectarea piesei

Piesa pentru lucrarea de licență a fost aleasă din depozitul Complexului Național Muzeal ,,ASTRA'' Sibiu, din colecția de mobilier pictat. Am ales o ladă de zestre deoarece am fost atrasă în mod deosebit de vechimea acestui gen de obiect și de caracterul divers al funcțiilor simbolice și utilitare pe care le avea.

2.2 Cercetarea științifică

Lada aparține Complexului Național Muzeal ,,ASTRA'', colecția Landleri, achiziționată din localitatea Turnișor, județul Sibiu, donație de la Fundația pentru Cultura Landlerilor Sibiu, Muzeul de Istorie și Etnografie Orlat, nr. inv. 34.

Conform buletinului de analiză biologică, lada este confecționată din lemn de brad-Abies alba.

Lada de zestre este lucrată în tehnica tâmplărească într-un atelier specializat în confecționarea mobilierului țărănesc. Piesa este decorată cu pictură manuală în tehnica tempera grase de către un pictor cu mare experiență în decorul floral specific mobilierului săsesc.

Lemnul utilizat este de calitate, iar îmbinările sunt realizate precis în ,,coadă de rândunică''.

2.3 Descrierea detaliată a piesei

Tehnica de confecționare și elementele componente:

Lada de zestre ce datează din secolul al XIX-lea a fost realizată în tehnică tâmplărească, iar elementele componente ale cutiei lăzii au fost asamblate în ,,coadă de rândunică''. Capacul lăzii a fost fixat de corpul lăzii, inițial cu patru balamale realizate manual, iar ulterior, după degradarea acestora, capacul a fost prins de corpul lăzii cu două balamale industriale fixate cu două șuruburi. Capacul lăzii are pe trei laturi baghete prinse de capac cu cuie de lemn. Fundul lăzii este prins de cutia lăzii cu cuie din lemn. La partea inferioară a lăzii există pe trei laturi, de asemenea, baghete profilate fixate în cepuri.

Lada este compusă din șase zone (capac, fund, zona din spate, zona frontală și cele două zone laterale), iar fiecare zonă este alcătuită din două bucăți, cele mai bine îmbinate fiind cele din zona capacului, zonele laterale și zona frontală.

Pictura:

Decorul pictat este amplasat pe partea interioară a capacului și pe partea frontală a lăzii. Decorul pictural din interiorul capacului este realizat manual și reprezintă trei arbori (primul și ultimul fiind identici). Decorul simbolizează Arborele Vieții și credința oamenilor în regenerare, deoarece arborele murea în fiecare toamnă și renăștea în fiecare primăvară. Decorul este realizat în culori tempera.

Pe partea frontală a lăzii sunt reprezentate șase chenare conturate în linii gri și roșii (trei având fundal albastru) cu motive florale dispuse simetric, pe un fond brun. Florile reprezentate în chenare sunt simbolice: trandafir, garoafă, lalea, floarea-iubirii). Decorul este realizat manual în culori tempera cu ulei (tempera grase).

Părțile laterale sunt acoperite cu vopsea maro-roșiatică.

2.4 Starea de conservare înainte de restaurare

Piesa este într-o stare relativ bună de conservare. Piesa prezintă următoarele degradări:

-depuneri de murdărie grasă, aderentă, praf și pete de rugină.

– zgârieturi și urme de atacuri ale insectelor xilofage

– mici lipsuri ale stratului pictural pe partea frontală a piesei și și lipsa în totalitate a stratului pictural de pe capac.

– rugină pe balamale și încuietori.

– lipsa elementelor de încuietoare de pe capac

– lipsa puișorului din interiorul lăzii

– lipsa celor 4 picioare de la baza lăzii

– mici pierderi de material și uzură funcțională

– vernișul este degradat și brunificat.

2.5 Diagnostic

Fizico-mecanici:

-uzură funcțională

– zgârieturi

– lovituri

– fisuri (foto 1, 2)

– mici lipsuri din structura de lemn (foto 3, 4) și din stratul pictural (foto 5, 6, 7, 8, 9, 10)

– lipsă puișor (foto 11)

foto 1 – Fisură pe partea exterioară a capacului foto 2 – Fisură pe partea interioară a capacului

foto 3 – Lipsa materialului lemnos foto 4 – Lipsa materialului lemnos

Desprinderi și pierderi ale stratului pictural

foto 5 foto 6

foto 7 foto 8

foto 9 foto 10

foto 11 – Lipsa puișorului

Biologici

-atac inactiv de insecte xilofage (foto 12)

– rosături de șoareci pe partea laterală din stânga (foto 13)

foto 12 – Atac de insecte xilofage (inaciv)

foto 13 – Rosături de șoareci

Chimici

– oxizi metalici (foto 14, 15, 16)

– pete diverse

foto 14, 15 – Balamalele prezintă oxizi metalici (rugină)

foto 16 – Coroziuni metalice pe încuietoare

foto 17 – Pete pe capac

foto 18 – Pete pe suprafața interioară a capacului

2.6 Teste preliminarii: (buletin de analiză biologică, buletin de analiză chimică)

BULETIN DE ANALIZĂ BIOLOGICĂ

Nr 34 din 21.05.2018

Foto nr.1 Ladă de zestre pictată

Denumire piesă: Ladă de zestre pictată (foto nr.1)

Nr.inventar : 23

Cod colectie:CL

Autor:necunoscut

Determinări solicitate: identificarea esențelor,caracterizarea materialului lemnos.

-identificarea agenților de biodegradare.

Analize efectuate:-examinarea microscopică cu binocular, stereobinocular.

REZULTATE

Lada este confecționată din lemn de rășinoase (foto nr.2)

Lemnul prezintă defecte naturale sub formă de noduri

Foto nr.2 Ladă pictată- lemn de rășinoase

După analiza caracterelor macroscopice s-a putut deduce că este un lemn moale, ușor, de culoare alb-gălbui, cu structură fină și omogenă (foto nr.3).

Foto nr.3 Prob[ nr.1 Imagine stereobinocular

Pentru identificarea esenței s-a recurs la prelevarea de probe(foto nr.4).

Foto nr.4 Prelevare de probe

După fierberea probelor s-au putut efectua secțiuni transversale și longitudinale pentru preparatele microscopice.

Din analiza probelor a reieșit că este vorba de lemn de brad Abies alba deoarece în secțiunile transversale nu au fost observate canale rezinifere , la lemnul timpuriu. (foto nr 5)

Foto nr.5 Proba nr.1-Imagine microscopică-Secțiune longitudinală

Prezintă traheide axiale , făra îngroșări elicoidale, cu punctuații areolare pe un singur rând.

CONCLUZII:

Probele puse la dispozitie sunt lemn de brad-Abies alba(foto nr.4).

Lada este confectionată din lemn de brad.

Prezintă atac de insecte xilofage, din specia Anobium punctatum.

Atacul nu este activ.

Data: Intocmit:

21.05.2018 Biolog Ileana Chirtea

BULETIN DE ANALIZĂ CHIMICĂ

Obiectul analizei: Ladă de zestre pictată, loc.Turnișor, jud. Sibiu

Nr. bul.699/30 mai 2018

Număr inventar: 23-CL

Determinări solicitate: test pentru material gras

Analize efectuate: examinări macroscopice, comparare cu probe martor, teste microchimice.

Observații, concluzii ale investigațiilor. Considerații generale:

Foto nr.1Ladă de zestre pictată

Testul pentru materiale grase cu perhidrol, H2O2 30% : hidroxid de amoniu, NH4OH 25% în amestec 1:1 este pozitiv: material gras prezent.

Întocmit,

Văcariu Daniela

Chimist specialist principal

2.7 Test de curățire

Pentru suprafețele nepictate s-a folosit o combinație de apă, alcool, detergent neionic și amoniac în următoarea proporție: 74% apă, 24% alcool etilic, 1% detergent neionic C2000 și câteva picături de amoniac.

Pentru suprafețele pictate s-a folosit o combinație de 78% alcool, 20% apa și câteva picături de amoniac

Curățirea se face pe suprafețe delimitate cu tampoane de vată înfășurate pe bețișor.

Curățirea oxizilor metalici de pe balamale și încuietoare cu o soluție de complexon 10% dizolvat în apă prin comprese cu tampoane de vată.

2.8 Propuneri de restaurare

– consolidare profilatică a picturii fragilizate cu clei de pește și foiță japoneză.

– aplicarea se va face cu clei cald cu ajutorul pensulei pe hârtia japoneză

– consolidarea structurii de lemn și completarea elementelor lipsă (puișorul) din interiorul piesei

– se vor face cu lemn de rășinoase, având aceeași umiditate ca a piesei.

– curățirea mecanică pe exterioarele nepictate și în interiorul piesei se va face cu pensulă, aspirator și unelte specifice (bisturiu, spatulă etc.)

– consolidarea structurală a picturii se va face prin călcare cu spatula electrică la 70 de grade Celsius.

– îndepărtarea foiței japoneze cu tampon de vată înmuiat în apă la temperatura camerei

– curățirea chimică a suprafețelor nepictate se va face cu soluția de curățire conform testului

– chituirea lacunelor de pictură și a celor din structura lemnului se va face cu praf de rumeguș și clei pentru structura de lemn și cu praf de cretă și clei de pește în ptoporție de 5% pentru suprafețele pictate

– șlefuirea suprafețelor chituite se va face cu dop de plută umezit cu apă

– curățirea chimică a picturii se va face cu combinația de solvenți, conform testului de curățire

– integrarea cromatică a suprafețelor chituite se va face cu culori de apă în liniuțe sau puncte delimitate

– vernisarea suprafețelor pictate se va face cu o rășină dammar în proporție de 10% dizolvată în terebentină

– vernisarea suprafețelor nepictate (spate și fundul lăzii) se va face cu ceară de albine 20% dizolvată în petrol

2.9 Descrierea etapelor de restaurare efectuate

În prima fază, am îndepărtat mecanic murdăria prin aspirarea interiorului și spatelui lăzii, iar murdăria din orificii am îndepărtat-o cu ajutorul unei pensule. (foto 19, 20, 21)

Aspirarea interiorului lăzii

foto 19
foto 20

foto 21 – Aspirarea spatelui lăzii

După îndepărtarea murdăriei am efectuat operațiunea de consolidare a stratului pictural prin aplicarea pe suprafețele pictate a foiței japoneze cu un strat de clei de pește deasupra. Cleiul l-am aplicat cu ajutorul unei pensule subțiri prin mișcări de tip ''stea'' (foto 22, 23, 24). După uscare, am călcat stratul pictural cu spatula, la o temperatură de maxim 70 de grade, pentru netezirea stratului (foto 25, 26). După câteva zile, am îndepărtat foița japoneză cu ajutorul unei bucăți de vată îmbibată în apă, începând din colțuri. (foto 27, 28)

Aplicarea foiței japoneze

foto 22 foto 23

foto 24

Călcarea stratului pictural

foto 25 foto 26

Îndepărtarea foiței japoneze

foto 27 foto 28

După ce am îndepărtat în întregime foița japoneză și eventualele urme rămase, am aplicat cu ajutorul pensulei clei pe suprafețele pictate foarte mici care prezentau risc de desprindere al stratului pictural, după care am aplicat folie de plastic și am presat ușor cu degetul pentru a netezi porțiunile și a ajuta la lipirea stratului. (foto 29, 30)

foto 29 – Aplicarea cleiului pe suprafețele foarte mici foto 30 – Presare cu degetul peste folie

cu risc de desprindere

Următorul pas este chituirea stratului pictural și a zonelor lacunare. Am preparat chitul din 30 ml de apă cu clei de pește 5% (1,5 g) și le-am pus la încălzit. După topirea cleiului am adăugat praf de cretă până am obținut consistența unei smântâne (foto 31, 32, 33, 34, 35). Chitul l-am aplicat cu ajutorul pensulei pe stratul pictural și pe zonele lacunare (foto 36, 37, 38, 39, 40), apoi am așteptat să se usuce. După uscare, am șlefuit zonele chituite cu dop de plută înmuiat în apă, prin mișcări circulare. (foto 41, 42)

Prepararea chitului

foto 31 – Clei de pește foto 32 – Cântărire

foto 33 – Topirea cleiului în 30 ml apă foto 34 – Adăugarea prafului de cretă

foto 35 – Chitul după adăugarea prafului de cretă

Detalii din timpul chituirii

foto 36foto 37

foto 38

foto 39

foto 40

Șlefuirea chitului

foto 41 foto 42

După șlefuire, am trecut la etapa de curățire. Pentru început am folosit comprese de vată îmbibate cu tehnisol minim 95% volum (foto 43) pentru a ușura îndepărtarea murdăriei (foto 44, 45). Această soluție nu a dat cele mai bune rezultate, așa că am folosit o combinație de apă, alcool, detergent neionic și amoniac în următoarea proporție: 74% apă, 24% alcool etilic, 1% detergent neionic C2000 și câteva picături de amoniac, pe suprafețele nepictate. Curățirea am efectuat-o cu bucăți de vată. (foto 46)

La suprafețele pictate am folosit vată înfășurată în bețisor. Acestea au fost curățate cu o combinație de 78% alcool, 20% apă și câteva picături de amoniac. după care am dat cu o soluție cu alcool, apă pentru neutralizare. (foto 47, 48, 49)

La capac am folosit o combinație de alcool etilic, apă, detergent și amoniac, curățându-l cu ajutorului buretelui. Cu aceeași soluțieam curățat apoi spatele, interiorul, după ce am mai aspirat încă o dată și fundul lăzii. (foto 50, 51, 52, 53)

foto 43 – Tehnisol

Compresare cu tehnisol

foto 44 foto 45

foto 46 – Curățirea suprafeței nepictate

Curățirea stratului pictural

foto 47 foto 48

foto 49 – Detaliu înainte și după curățire

(garoafa din stânga necurățită – garoafa din dreapta, curățită)

foto 50 – Curățirea capacului foto 51 – Curățirea spatelui

foto 52 – Curățarea interiorului foto 53 – Curățarea fundului

După curățarea completă a lăzii, am integrat cromatic chitul pentru a-i conferi culoarea lemnului lăzii și puișorul în culoarea lemnului vechi, apoi zonele chituite ale stratului pictural, folosind culori tempera. (foto 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60)

Detalii din timpul integrării cromatice

foto 54 – Vopsirea puișorului în culoarea foto 55 – Puișorul în timpul vopsirii

lemnului vechi

Integrarea cromatică a chitului în culoarea lemnului

foto 56 foto 57

Integrarea cromatică propriu-zisă

foto 58 foto 59

foto 60 foto 61

După ce am integrat cromatic lada, am consolidat rosăturile din partea stângă a lăzii cu cepuri de lemn, folosind un burghiu electric (foto 62) pentru a face niște orificii în care am fixat apoi cepurile (foto 63). După aceea am preparat un chit pe bază de rumeguș și clei topit (foto 64), pe care l-am aplicat în zona rosăturilor. (foto 65, 66, 67, 68)

foto 62 – Crearea orificiilor cu burghiul foto 63 – Consolidarea cu cepuri de lemn

foto 64 – Preparare chit cu rumeguș și clei

topit

Aplicarea chitului

foto 65 foto 66

foto 67 – Detaliu, după chituire foto 68 – Detaliu, după chituire

După aceea, am tratat părțile metalice (cele două balamale și încuietoarea) cu complexon 10% prin compresare cu vată, timp de 20 de minute (foto 69), apoi am curățat coroziunile metalice cu ajutorul bisturiului și a periei de sârmă. (foto 70, 71)

După îndepărtarea coroziunilor metalice, am încălzit încălzit părțile metalice cu foehn-ul la o temperatură de 40 de grade (foto 72). Peste metalul cald am aplicat cu pensula un prim strat de tanin de stejar (foto 73), iar după ce s-a uscat primul strat (aproximativ 10 minute) l-am aplicat pe cel de-al doilea, pentru a uniformiza culoarea. (foto 74, 75)

foto 69 – Compresare părților metalice foto 70 – Îndepărtarea coroziunilor metalice

foto 71 – Elementele metalice după îndepărtarea coroziunii

foto 72 – Încălzirea părților metalice cu foehn-ul foto 73 – Aplicarea taninului de stejar

Elementele metalice după aplicarea celui de-al doilea strat de tanin

foto 74 foto 75

Apoi, m-am ocupat de petele albe de vopsea existente pe capac, pe care le-am curățat cu ajutorul soluției KROMOFAG (foto 76), aplicată cu pensula (foto 77) și apoi petele le-am îndepărtat ușor cu bisturiul.

foto 76 – KROMOFAG foto 77 – Aplicare KROMOFAG pe petele de culoare

Urmează vernisarea suprafețelor exterioare (exceptând spatele și fundul lăzii) cu esență de terebentină (foto 78). Am preparat un verniș din gumă dammar sau rășini 10% (foto 79) dizolvate în terebentină, pe care l-am aplicat cu ajutorul unei pensule late. (foto 80)

foto 78 foto 79

foto 80 – Aplicarea vernișului

Pentru spate și pentru fundul lăzii am preparat un alt verniș cu 20% ceară de albine (foto 81, 82) și 80% gaz lampant (foto 83). Vernișul l-am aplicat cu pensula lată. (foto 84)

foto 81 – Ceară de albine foto 82 – Cantitatea de ceară folosită

foto 83 foto 84 – Versnisarea

Ansamblul foto înainte și după restaurare

Piesa înainte de restaurare

Piesa după restaurare

2.10 Recomandări privind condițiile de expunere și de depozitare

Lada de zestre se va păstra în următoarele condiții microclimatice: temperatură cuprinsă între 17-20 de grade Celsius și 45-55% UR.

Lada se va așeza în poziția normală cu capacul ușor întredeschis, în vederea asigurării unei ventilații normale și echilibrate atât la interior cât și la exterior.

În cazul efectuării unor transporturi, lada trebuie ambalată în vederea protejării stratului pictural.

În expunere, piesa trebuie ferită de lumina directă a soarelui, iar condițiile de microclimat trebuie să fie identice cu cele din depozitare.

2.11 Concluzii

În concluzie, piesele de mobilier, în special cel pictat, reprezintă una dintre cele mai vechi forme de artă ale lemnului.

Lemnul a fost utilizat încă din Paleoliticul inferior la fabricarea celor mai simple unelte, evoluând până la utilizarea în multiple scopuri și activități în perioada geto-dacilor.

Lavițele și lăzile de zestre au fost printre primele piese care au apărut în casele țărănești, lavița evoluând de-a lungul timpului ca formă și funcția ei principală fiind mai târziu înlocuită de pat. De asemenea, și băncile au reprezentat o formă mai evoluată a acestora. Alte piese care au mai existat dintotdeauna în casele țărănești au fost scaunele, mesele, cuierele, polițele și dulapurile. Toate aceste piese au evoluat ca aspect și tehnică de construcție de-a lungul timpului, existând și diversitatea pe zone în cazul scaunelor, a cuierelor și a dulapurilor.

Ornamentarea pieselor de mobilier a avut o valoare estetică și simbolică, multe elemente precum: unghiul, cercul, rombul, spirala etc având anumite semnificații spirituale pentru poporul român.

Așadar, multe piese de mobilier țărănesc nu au îndeplinit doar rolul utilitar, ci și rolul spiritual care rezulta din decorarea acestora cu elementele-simbol.

Bibliografie:

Cornel Irimie, Marcela Necula – Arta Țărănească a lemnului, Editura Meridiane; București, 1983

Boris Zderciuc și Georgeta Stoica – Crestături în lemn în arta populară românească, Editura Meridiane, București, 1967

Paul Petrescu, Elena Secoșan, Georgeta Stoica, Pavel Ciobanu – Arta populară din Mehedinți, Drobeta-Turnu Severin, 1983

Muzeul Național al Satului ,,Dimitrie Gusti'', Ana Bârcă – Plastica Arhitecturii Rurale, Editura Ad Libri

Georgeta Stoica, Olga Horșia – Meșteșuguri artistice tradiționale, Editura Enciclopedică, București, 2001

Viorica Tătulea – Mobilierul Țărănesc din Oltenia, Editura Sport-Turism, București, 1989

Mihai Camilar – Arhitectura populară Bucovineană, Suceava, 2014

Ionuț Dumitrescu – Arhitectura tradițională din Vâlcea (secolele XVIII-XX), Editura Offsetcolor, Râmnicu Vâlcea, 2011

Simona Malearov, Camelia Ștefan – Mobilier pictat transilvănean, Editura Astra Museum, Sibiu, 2007

Roswith Capesius – Mobilierul țărănesc românesc, Editura Dacia, Cluj 1974

Romeo Țăranu, Florin Cristescu, Gheorghe Țăranu – Fabricarea mobilei artistice și a elementelor decorative pentru mobilier, Editura Tehnică, București, 1976

Bănățeanu Tancred – Mobilier și feronerie populară

Ion Al. Florescu – Civilizația lemnului, Editura Ceres, București, 1976

Paul H. Stahl – Folclorul și arta populară românească, Editura Meridiane; București, 1968

Aurel Bodiu – Ornamentica mobilierului țărănesc din Transilvania, Cluj-Napoca, 2006