Experimentul Festinger Teoria Disonanței Cognitive

Disonanța cognitivă a fost explicată pentru prima oara în 1957 de către profesorulde psihologie de la Universitatea Standford, Leon Festinger în lucrarea

„A Theory of Cognitive Dissonance”.

Ulterior ea a fost studiată și prelucrată și de către alți psihologi precum Baron și Byrne.Noțiunea de “disonanță cognitivă” desemnează un disconfort psihologic produs de existența a cel puțin două elemente cognitive (informații, comportamente, opinii, senzații etc.), care se neagă sau se contrazic reciproc. Baron & Byrne (2004) definesc disonața cognitivă ca pe o “stare internă de disconfort ce apare atunci când indivizii observă inconsecvență între două sau mai multe atitudini sau între atitudini și comportament”. Festinger numește disonanță cognitivă lipsa consensului între opiniile, atitudinile,cunoștințele și valorile unei persoane (1957, p. 260).

ConformDicționarului de Psihologie Socială  publicat de Editura Științifică și Enciclopedică în 1981, disonanță cognitivă desemnează “discordanță sau contradicție încunoaștere, pricinuită de informații contradictorii privitoare la același obiect, situație saueveniment și care este trăită de subiect tensional, ca stare de dezechilibru cognitiv, deneliniște psihică (L.Festinger, 1957). De asemenea, această disonanță cognitivă se mai poate manifsta ca un dezacord între atitudine și realitate (R. Pinto, 1969). Disonanța cognitivă creează tendința și nevoia subiectului de a reduce starea tensională și a realiza echilibrul cognitiv necesar, fie prin obținerea uneor noi informații congruente cucunoașterea inițială (C. E. Osgood, P. F. Tannenbaum, 1955), fie prin schimbarea atitudinii subiectului față de obiectul, situația, evenimentul dat. În consecință, și schimbarea de atitudini se poate provoca prin crearea unei disonanțe cognitive la început, iar apoi prin suplimentare de informații în direcția echilibrului cognitiv dorit (F. Heider,1946). În activitatea de cunoaștere starea de disonanță poate avea un rol motivațional: demobilizare a individului în direcția suplimentării informațiilor, a stabilizării lor ori a reconsiderării unor cunoștințe și idei în raport cu noile date primite. (A. B. T.)”Psihologul Leon Festinger a propus această teorie în 1957 după ce a publicat cartea“When Prophecy Fails” (“Când profeția dă greș”), observând persistența credinței contraintuitive a membrilor unui cult UFO al Apocalipsei și creșterea numărului deconvertiri după ce profeția liderului a fost infirmată. Presupusul mesaj trimis de extratereștrii, unei femei în 1956, ce prevestea ditrugerea pământului, a devenit oașteptare infirmată care a crescut disonanța dintre cogniții, astfel determinând majoritatea membrilor cultului să reducă disonanța acceptând o nouă profeție: aceea că extratereștrii au cruțat planeta datorită credinței respectivului cult. Au fost utilizate mai multe metode experimentale pentru a dovedi existențadisonanței cognitive, cum ar fi:

•

Studii de complezență indusă (“acord forțat”), în care participanții eraurugați să se comporte contrar atitudinilor lor (Festinger&Carlsmith,1959; Harmon-Jones, Brehm, Greenberg, Simon&Nelson, 1996);

•

Studii postdecizionale, în care sunt studiate alternativele respinse aleunei decizii (Brehm,1956; Harmon-Jones & Harmon-Jones,2002;Egan, Santos & Bloom, 2007);1

•

Studii ale modalităților și căilor prin care oamenii caută informații cesunt consonante cu părerile lor, astfel încât să evite disonanța cognitivă(Frez,1982);

•

Studii ale felurilor în care oamenii răspund informațiilor care suntinconsistente cu principiile, credințele, atitudinile sau angajamentelelor (Festinger, Riecken & Schachter, 1956; Batson, 1975; Burris,Harmon-Jones, Tarpley, 1997);

•

Studiul jucăriilor interzise (Aronson & Carlsmith, 1963).Studiul jucăriilor interziseAronson și Carlsmith au studiat prin acest experiment justificarea cognitivă șisupunerea forțată la copii.Experimentatorii au pus un grup de copii să aprecieze care jucării îi atrag mai mult,dintr-un set de jucării prezentat, și care îi atrag mai puțin. Apoi experimentatorul a alescâte o jucărie care copiilor le plăcea foarte mult, i-a pus într-o cameră cu acea jucărie și a părăsit camera. Înainte să plece din cameră, experimentatorul a spus la jumătate dintrecopii că dacă se vor juca cu acea jucărie vor fi sever pedepsiți și celelilalte jumătăți că vor suferi o pedeapsă moderată.Mai târziu, când pedeapsa, atât cea severă cât și cea moderată, a fost înlăturată,copiii care ar fi suferit pedeapsa moderată nu se mai jucau acum atât de mult cu acea jucărie, deși în acest moment nu ar mai fi fost nicio repercusiune.Când au fost întrebați, copiii din condiția moderată a pedepsei, și-au exprimat undezinteres mai mare decât era așteptat pentru o jucărie pe care inițial o plăceau foartemult. În mod alternativ, deziderabilitatea jucăriei a crescut pentru copiii din condițiaseveră a pedepsei.Studiul a pus în evidență efectul suprajustificării și insuficientei justificări asupracogniției.În cazul suprajustificării, atitudinile și părerile personale ale copilor nu se schimbădeoarece ei au o justificare exterioară puternică pentru acțiunile lor. Copiii amenințați cu pedeapsa severă au avut o bună justificare exterioară penrtu care nu s-au juact cu jucăria,și anume faptul că știau că vor fi pedepsiți cumplit dacă s-ar fi jucat cu aceasta. Totuși, eiîncă erau atrași de respectiva jucărie și o dată ce pedeapsa a fost înlăturată ei erau maidispuși să se joace cu ea.În paralel, copiii care ar fi suferit o pedeapsă moderată au prezentat o justificareinsuficientă deoarece trebuiau să-și explice motivul pentru care nu au vrut să se joace cu jucăria de vreme ce motivația externă, gradul de severitate al pedepsei, nu era suficient de puternic în sine. Astfel, ei au acceptat că jucăria nu era atât de atractivă și de aceea ei nuau mai fost atrași de ea când pedeapsa a fost înlăturată.Studiile disonaței postdecizionaleExperimentul lui Jack Brehm a arătat motivul pentru care 225 de studente, după ceau luat o decizie, au preferat mai mult alternativele alese (Brehm, 1956)

Acest fenomen poate fi explicat prin disonanță cognitivă: a se orienta spre optiunirespinse anterior ar fi provocat o disonață între cognițiile “ Eu am ales altceva.” și “Prefer cealaltă opțiune.”.Teoria disonanței cognitive privește cunoașterea și relațiile între cunoștințe. DupaLeon Festinger elementele de cunoaștere trebuie analizate cu ajutorul a ceea ce elnumește implicație psihologică.Implicația psihologică se referă la o legatură optimă, din punctul de vedere alindividului, între două cunoștințe luate separat, prezența uneia implicând într-un fel prezența celeilalte.Implicația psihologică permite definirea a trei tipuri de relații între cunoștințe:consonanță, disonanță, neutralitate.Consonanța cognitivă între două elemente de cunoaștere presupune că unul dintreele poate fi obținut prin implicare psihologică a celuilalt. Exemplu: „mi-e sete" – „beauapa".Disonanța între două elemente cognitive apare atunci când unul se opune celuilalt prin implicația psihologică. De exemplu: „mi-e sete" – „trebuie să nu beau".Există o relație de neutralitate atunci când două cunoștințe intrând în registrediferite nu pot fi analizate cu ajutorul implicării psihologice, nici una neimplicând-o pecealaltă.La fel ca în teoriile echilibrului, Festinger consideră că o persoană care are înuniversul său cognitiv două elemente ce nu sunt în acord, nu va putea menține acestdezacord (disonanță), ci va încerca să-l reducă, modificând unul dintre aceste elemente pentru a-l face să se potrivească cu celelalte. Astfel, dacă persoanei îi este sete și știe cănu trebuie să bea apă, iși va spune că de fapt nu-i este chiar atât de sete în fond. Persoanacaută deci motive susceptibile să-și justifice acțiunea de a nu bea.Disonanța produsă prin dezacordul între două elemente de cunoaștere este greu desuportat, generând o tensiune care va determina o dinamică cognitivă orientată exclusivspre reducerea disonanței. „Reducerea disonanței – spune Festinger – constituie o răsplată,la fel ca mâncatul atunci cand ți-e foame".Forța dinamicii cognitive depinde de mărimea disonanței. Cu cât disonanța este maimare, cu atât efortul de reducere va fi mai intens.Teoria disonanței cognitive se referă la mijloacele de schimbare a atitudinilor. Acestlucru se întamplă ca o consecință a faptului că un individ determinat să realizeze uncomportament contrar convingerilor lui, își transformă opiniile în direcția acestuicomportament.Fenomenele persuasive sunt o ilustrare a teoriei lui Festinger care dă seama de efecteleinconsistenței cognitive. Aceasta poate avea patru surse:- logică (incongruența între două idei sau credințe)- culturală (incongruența între un comportament și o normă)- raport între particular și general (incongruența între o opinie sau un comportament și oserie de opinii și comportamente ale aceleiași persoane)- raport între experiența trecută și cea prezentă (incongruența între așteptări și fapte)3

Posibilitatea de a reduce disonanțe vine fie din modificarea elementului disonant,fie din diminuarea importanței lui, fie din eliminarea lui propriu-zisă. Când rezistența este prea importanta, reducerea disonanței se face prin adăugarea de elemente noi încunoaștere care să crească consonanța.Modul în care este concepută, face ca teoria lui Festinger să fie considerată pertinentă din punct de vedere sociologic, permițând analiza eforturilor proceselor devalorificare a opțiunilor sau a rezultatelor consecutive și în general pentru înțelegereamodului de interiorizare a normelor sociale.In teoria disonanței cognitive, relațiile dintre două elemente de cunoaștere nudepind deloc de criterii logice pe care individul le-ar putea păstra congruente. Individulnu se conformează pe baza unei analize a cunoștințelor, ci este impins la aceasta de onevoie psihologică.Una dintre aplicațiile teoriei disonanței cognitive tratate de Brehm (1956) priveștealegerea între două obiecte, persoane sau situații la fel de atrăgătoare. În acest caz, celcare face alegerea, valorifică obiectul ales în detrimentul celuilalt. Ceea ce se întamplă înaceastă situație este disonanța datorată libertații individului de a alege, care generează„sentimentul individual de responsabilitate, de control și de alegere atunci când unindivid ia o decizie".În același mod se poate explica și experiența care rezultă din justificarea pe care și-o dau oamenii la îndeplinirea unei sarcini neplăcute.În condițiile în care motivarea externă pentru realizarea unei astfel de sarcini nu o justifică suficient, individul se simte nevoit să o justifice prin sine însuși.O alta aplicație a acestei teorii privește interacțiunea de grup și se referă la modul încare un individ își modifică evaluarile despre un grup în măsura în care este inițiat să participe la acesta. Cu cât inițierea este mai avansată, se constată că evaluările sunt maifavorabile.„Acordul forțat" este o altă aplicație și privește modificarea opiniilor unui individcare este determinat să spună sau să se comporte contrar opiniilor sale obișnuite. Înaceastă situație se observă că după ce s-a comportat contrar propriilor opinii, individul vaîncerca să-și modifice opiniile, astfel încât acestea să se potrivească cu comportamentulmanifestat.Teoria disonanței cognitive presupune o explicație a modificărilor produse încunoștințele sau credințele oamenilor prin conduite care comportă costuri ridicate. Decele mai multe ori este vorba despre o schimbare atitudinală consecutiva unuicomportament de supunere.Din punct de vedere sociologic, importanța teoriei constă în faptul că atrage atențiaasupra unor categorii de actori sociali caracterizați printr-o puternică mobilitate socială.S-a propus ipoteza (Ostfeld și Katz) că este posibil ca fenomenul de disonanță să fie tipic„claselor medii". Se poate de asemenea ca acest fenomen de disonanță să fie apanajulunor indivizi aflați într-o situație de mobilitate socială și convinși de capacitatea lor de a-și trasa propriile traiectorii.Raționalizarea actelor cu mare relevanță pentru destinul individual ar fi un act tipic pentru persoanele care se concep ca autori ai reușitelor sau eșecurilor lor sociale.În acest sens pledează rezultatele experiențelor lui Aronson care raporteaza relațiaîntre elementele de cunoaștere disonantă la imaginea despre ei a indivizilor, la modul încare aceștia își concep propriul eu. Conform teoriei lui Aronson , imaginea de sine este4

cunoștința care generează fenomenul disonanței. „Dacă disonanța există, ea existădeoarece comportamentul unui individ este inconsistent cu ideea pe care o are despre elînsuși". Raționalizarea la care recurg indivizii este o încercare de a da dovadă de rațiune,atât față de ceilalți, cât și față de ei înșiși.În acest sens, disonanța presupune violarea unor valori personale. Indivizii secomportă diferit față de disonanță în funcție de trei criterii: toleranța față de disonanță,modul de a o reduce și ce anume deranjează pe o anumită persoană.Persoanele care suferă cel mai mult din cauza disonanței sunt cele care au imaginede sine pozitivă sau care au o stimă de sine foarte înaltă. Dacă nu beneficiază de o astfelde stimă de sine, o persoană nu va fi neapărat deranjată spunând lucruri stânjenitoare.La rândul lor, Brehm și Wickhund (1962) concep implicarea indivizilor înreducerea disonanței prin intermediul noțiunii de responsabilitate: fără responsabilitate personală – consideră ei – elementele nu sunt pertinente pentru individ.Puși în situaþia să îndeplinească sarcini costisitoare, oamenii pot prevedeaconsecințele acestora sau nu. În cazul în care persoana nu prevede consecințele faptelor sale, efectul nu produce disonanță, ci eventual surpriză sau teamă. Dimpotrivă,consecințele prevazute generează un impact specific de disonanță cognitivă. În primasituație, responsabilitatea indivizilor nu este în cauză. Ea ar putea totuși să fie prezentă înmăsura în care individul fără să fi prevăzut consecinþele, își impută aceste consecințe.Această perspectivă este accentuată în lucrările lui Cooper și Fazio care distingdouă momente în procesul de rezolvare al disonanței cognitive. Mai întai – considerăcercetătorii – este activată disonanța și abia apoi impulsul motivant declanșat dedisonanță. Altfel spus, momentul activării subiective este premers de faptul că individul percepe apriori un rezultat negativ unei conduite la care el a aderat. Dacă persoana ar atribui acțiunea unei situații exterioare care nu a depins de el, poate să scape deresponsabilitate și disonanța nu se va produce.Schimbarea atitudinii nu este legată în cazul acesta de conduită, cât mai ales demodul de a înțelege consecințele acesteia. Reducerea disonanței se poate face doar prinredarea unui sens mai plăcut acestor consecințe. Lucrul acesta se poate realiza nu doar  prin schimbarea atitudinii, ci și prin deprecierea elementelor cadrului situațional în careindividul a acționat. În acest proces destul de complicat, impulsul care motivează peindivizi să-și schimbe atitudinile, nu se mai datorează atât disonanței dintre elementele decunoaștere, cât mai ales restabilirii echilibrului între cunoștințele obișnuite ale acestora șimodul în care ei explică unele comportamente disonante.Importanța unei alte teorii – aparținand lui Beauvois și Joule – rezidă în modul încare pune în evidență întaietatea actelor indivizilor asupra ideilor. Pentru acești autori, producerea unei anumite conduite va genera o raționalizare atunci când relativ la aceastăconduită elementele de cunoaștere disonante sunt superioare elementelor consonante.Acest lucru se întamplă doar dacă comportamentul respectiv este prezentat ca public, irevocabil, liber decis și, prin aceste caracteristici, angajant, pentru cel căruia îiaparține. Într-o manieră foarte materialistă, autorii acestor teorii subliniază modul în careapar raționalizarile actorilor sociali puși în situații de disonanță.Accentuând această tendință de a acorda primat conduitei față de atitudini behavioristul radical Bem consideră că indivizii manifestă atitudini care nu sunt decâtinferențe – explicații la propriile lor comportamente.5

Bem nutrește convingerea că există o simulare interpersonală care înseamnă căfiecare actor social se comportă ca un observator pentru a-și forma cunoștințele despre elînsuși sau despre ceilalți. Pentru Bem, circumstanțele și actele persoanelor permitcunoașterea unor stări interne precum sentimentele, opiniile și atitudinile. Elconcluzionează deci, că se poate modifica atitudinea cuiva determinându-l să facă ceva cenu face în mod obișnuit. Conferind propriilor lor acte o anumita valoare, indivizii adoptăidei sau motivații conforme cu ceea ce au făcut.6

Cercetătorii s-au întrebat de ce acțiunile noastre nu sunt întotdeauna în concordanță cu felul în care gândim, iar astfel s-a născut una dintre cele mai populare teorii din psihologia socială: teoria disonanței cognitive a lui Festinger. ȘTIRI PE ACEEAȘI TEMĂ Autocenzura pe Facebook, o tendință în plină creștere printre utilizat… Studiul clasic al disonaței cognitive a fost publicat de Festinger și Carl Smith în anul 1959. Ei au vrut să testeze ce se întâmplă atunci când oamenii nu acționează în conformitate cu covingerile lor.  Astfel, participanții la un studiu au fost puși să rezolve o sarcină plictisitoare: să mute 48 de țărușe la 45 de grade, în sensul acelor de ceasornic și, de îndată ce teminau, să o ia de la capăt și să mute fiecare țăruș cu încă 45 de grade. Atunci când participanții au crezut că studiul s-a terminat, ei au fost rugați să explice procesul și următorului subiect. Toți au fost de acord să îi explice următorului procesul, însă ceea ce nu știau era că următorul participant era un confederat al persoanei care dezvoltase experimentul, informează BBC News.  Participanții au fost plătiți cu un dolar, 20 de dolari sau nu au fost plătiți deloc. După ce au explicat ce au fost nevoiți să facă, participanții studiului au răspuns la câteva întrebări legate de cum li s-a părut experimentul. La momentul respectiv, psihologii au bănuit că cei recompensați cu 20 de dolari ar fi cei mai afectați, pentru că, în general, sentimentele oamenilor sunt modelate de recompense. De fapt, cei care au fost plătiți cu 20 de dolari au avut același sentiment ca aceia care nu au primit nicio recompensă.  În schimb, cei care au primit un dolar pentru participarea la experiment au declarat că experiența a fost una plăcută. Ei au judecat experimentul ca fiind mai important din punct de vedere științific și au avut cea mai mare dorință de a participa pe viitor la studii similare. Disonanța apare între acțiunile participanților și părerea lor despre ei înșiși. Oamenii care au fost plătiți cel mai bine pot invoca motivul banilor atunci când le spun următoarei persoane că experimentul este unul distractiv. Motivul financiar nu se aplică, însă, în cazul celor care au primit un dolar, pentru că i-ar făcea să se simtă lipsiți de valoare.  În cazul în care acțiunile sau credințele noastre există dintr-un motiv prea complex, prea rușinos sau prea greu de articulat în cuvinte, atunci avem posibilitatea să ne schimbăm convingerea, de altfel validă, cum ar fi inutilitatea și caracterul plictisitoar al unei cerințe ca cea de mai sus. Entuziaștii disonanței cognitive afimă că acesta este motivul pentru care, atunci când oamenii sunt forțați să își apere un anumită poziție și să spună că este datoria lor să facă un anumit lucru, ajung, într-un final, să și creadă lucrul respectiv. Teoria disonanței cognitive poate fi răspunsul și în cazul serviciilor militare care au ritualuri bizare de pedepsire a membrilor săi. Este mult mai reconfortant să te gâdești că ritualul a meritat, asta cu cât consideri mai cu mult că grupul căruia aparții este unul de valoare.

Bibliografie*** –

Dicționar de psihologie socială, Editura Științifică șiEnciclopedică, București, 1981. Neculau Adrian (Coord.)

–

Psihologie socială. Aspecte contemporane, Ed. Polirom,Iași, 1996.Moscovici Serge (Coord.)

–

Psihologia socialș a relațiilor cu celălalt, Ed. Polirom,Iași, 1998.www.Wikipedia.com