. Expansiunea Macedoniei

Prefață

Isocrates, în scrisoarea sa către Filip al II-lea susține că „oamenii de fapte mari nu ar trebui să făptuiască lucruri pe care un om de rând le-ar putea îndeplini cu succes”. Filip este un om „de fapte mari” care a realizat lucruri pe care niciun om de rând nu ar fi fost capabil să le întreprindă. Chiar și acest redutabil opozant atenian, Demosthenes, nu putea să își rostească discursurile fără subtile „scăpări” de respect pentru Filip. Regele a fost, nu de puține ori, în învățământul secolului XXI, trecut cu vederea în favoarea fiului său mai energic, Alexandru, însă, decoperiri arheologice recente lângă Aigai (Vergina), precum și în alte situri arheologice din teritoriul vechii Macedonii, au revitalizat interesul pentru regii secolelor V și IV, în special pentru Filip.

Cu acest nou interes pentru Filip, istoricii pot privi mai în detaliu la geniul diplomației, inovațiile armatei, abilitățile strategice uimitoare și situațiile imposibile în care s-a aflat și din care a ieșit. Filip era cel mai mare rege de care Europa avusese parte, și nu numai datorită abilităților militare. Filip era mare pentru că indeplinise ceva ce niciun strămoș al său nu reușise, și anume să construiască o Macedonie unită și să o pună în poziția de putere supremă a lumii mediteraneene. În drumul spre măreția Macedoniei, a cucerit și unit cea mai mare parte a lumii grecești prin diplomție și putere militară superioară.

Pentru a înțelege cu adevărat realizările lui Filip trebuie să studiem istoria de până și după acestea. A ajuns la putere întrun moment oribil în istoria Macedoniei dar s-a dovedit a avea mare succes. Nu numai că a unit triburile „împrăștiate” ale macedonenilor, dar a și eliminat dușmanii seculari ai acestora. A menținut aceste avantaje și a mărit regatul mai mult decât ar fi crezut cineva că este posibil. Acțiunile acestea l-au pus în față în față cu vecini mult mai puternici care au fost, la rândul, lor spulberați. Întrun final „a pus ochii” pe vechiul dușman al neamului său: Persia. Toate aceste grandioase „victorii” sunt rezultatul a mai mici, dar nu și neînsemnate, acțiuni pe care Filip le-a întreprins.

Suma tuturor victoriilor sale, militare și politice, a permis fiului său Alexandru să pornească în expediție și să cucerească Persia și teritorii din Arabia și India. Filip a construit regatul Macedonean din temelie. Aceasta era o creație însemnată dacă luăm în considerare istoria haotică a triburilor macedonene și moștenirea destrămată pe care o primise regele.

De la Filip Chiorul, Macedonia nu va mai fi niciodată la fel.

CAPITOLUL I

ÎNCEPUTUL DOMNIEI LUI

FILIP AL II-LEA

„…în mai puțin de patru ani a transformat

Macedonia dintr-un regat înapoiat și primitiv

<<într-unul dintre cele mai puternice state din

lumea greacă>>…”

Peter Green, “Alexander of Macedon,

356-323 B.C. A Historical Biography

Închiși în țara lor , la nord de munți înalți cu trecători puține, la vest și la sud de un alt lanț muntos (Pindul), precum și de legendarul Olimp, cu creste înalte ce se apropie de 3000 de metri, în general având un relief pronunțat, alternat cu vaste câmpii și păduri mari, macedonenii, neam grec amestecat cu elemente tracice și ilirice, format definitiv după invazia doriană s-au ținut departe de frământările și certurile ce măcinau Grecia clasică, rămânând, pe undeva, în afara procesului de dezvoltare cunoscut de polisurile grecești. Și ocupațiile lor erau altele sau, oricum, aveau alte forme de manifestare: câmpiile mănoase permiteau o bună agricultură cerealieră, creșterea vitelor mari și mai ales a cailor, pădurile bogate furnizau material lemnos din belșug, mai ales pentru export, o faună de excepție întreținea vânătoarea în tot cursul anului, subsolul bogat în minereuri , inclusiv aurifere, făcuse vestit mineritul macedonenilor, care exportau în lumea greacă și aiurea gudron și smoală. Deci, pentru greci era o civilizație „nordică” de tip danubian, barbară.

„În favoarea identității grecești a macedonenilor vine ceea ce știm despre limba lor: nume de locuri, numele lunilor și multe dintre numele lor, in special numele regale, care sunt grecești la origine. Aceasta sugerează nu numai că foloseau limba greacă ca pe o <<lingua franca>>, ci și că o foloseau ca limbă de origine (deși cu un accent local care, de exemplu, îl transforma pe <<Filip>> în <<Bilip>>). Tradiția macedoneană atribuia începuturile casei lor regale unui anume Argeas, fiu al lui Macedon, fiu al lui Zeus, și susținea că o nouă dinastie, cea a Temenizilor, își avea originile în emigranți din Argos, în Grecia, din secolul al VI-lea î.e.n., primul dintre acești regi fiind Perdiccas. Această tradiție a devenit o parte foarte importantă a identității culturale a Macedoniei. I-a permis lui Alexandru I să participe la Jocurile Olympice (la care numai adevărații<<hellenes>> puteau concura); și era încastrată în politica lui Archelaos care invitase pe Euripides din Atena la curtea sa, unde Euripides nu numai că a scris <<Bacantele>>, dar și o piesă pierdută numită <<Archelaos>> (și Socrates fusese invitat, însă a refuzat).” În plus, vecinătatea cu seminții barbare (cu care se și amestecaseră, cel puțin în vremuri preistorice), cum erau moloșii (la vest, în nordul Epirului), ilirii (nord-vest), tracii (est), peonii (nord), întărea în mintea grecilor ideea pe care și-o făcuseră despre Macedonia.

Primul rege important al Macedoniei a fost Amyntas I, care, către 513 î.e.n. acceptă suveranitatea persană, în urma invazei imperiale condusă de Darius I. „Alexandru I, a fost un deschizător de drumuri, și nu numai prin extinderea teritorială. El a muncit din greu pentru a aduce Macedonia în sânul familiei elene”. „Macedonenii argeazi se aflau acum în contact cu unii dintre macedonenii munților vestici, care erau forțați să accepte o vasalitate cu care nu se împăcau niciodată. Este evident că aceste triburi își păstrau casele regale și o considerabilă autonomie locală. Însă pentru cel puțin un secol și jumătate , legăturile dintre macedonenii de jos și cei de sus aveau să fie firave”. El fusese nevoit, în 480, să colaboreze cu perșii în primul război medic, dar, ajutându-i în secret pe greci, prin dezvăluirea planului de acțiune al lui Xerxes, după al doilea război medic, redobândi independența Macedoniei. Perdicas al II-lea care îi urmă la domnie (454/413) și succesorul său, Archelaos (413/399), care mută capitala la Pella, duseră o politică activă în Grecia, prin apropierea de aceasta și chiar prin amestecul în grupările ce-și disputau întâietatea în razboiul peloponesiac. Acesta din urmă efectuă o serie de reforme care întări puterea regală, construi o rețea eficientă de drumuri, asigură granițele, inovă structurile armatei, pe care o moderniză și cu „cincizeci de ani înainte de nașterea lui Alexandru […] se simțise onorat să găzduiască pe bătrânul dramaturg <<modernist>> Euripides, în vârstă de optzeci de ani și sătul de o democrație ce dusese Atena la înfrângere și revoluție , și ai cărei filistini îl acuzau pe Euripides de propovăduirea ateismului și imoralității.” Cel mai important dintre urmașii săi fu Amyntas al III-lea (393/370, cu intermitențe), care stinse certurile dinastice. „În ciuda faptului că Thucydides numea acum întreaga zonă <<Macedonia>>, argezii nu au fost capabili să integreze în regat rudele lor muntene până la domnia lui Filip al II-lea, și chiar și atunci numai cu un succes relativ.”

După moartea lui Amyntas al III-lea, în 370 î.e.n., niciunul dintre contemporanii săi nu putea anticipa că nepotul său va transforma Macedonia într-o putere ce va domina întregul răsărit al Mediteranei. Condițiile propice necesare acestui lucru părea că lipseau cu desăvârșire. Numai datorită eforturilor uriașe și norocului a reușit Amyntas să dea țării o oarecare stabilitate. La moartea sa, veșnica problemă, amestecul extern și disputele interne cu privire la succesiune, avea să își facă din nou apariția.

La început, acest pericol a rămas “stins”. Alexandru, cel mai mare dintre cei trei fii proveniți din căsătoria “politică” a lui Amyntas cu Eurydike, avea în jur de douzeci de ani când i-a urmat la tron tatălui său. După puțin timp s-a simțit în măsură să se implice în luptele pentru putere din Tesalia. Acesta îi ajută pe Aleuazii din Larissa să lupte împotriva tiranului de atunci din Pherai, Alexandros. Ocupă zona urbană a Larissei, și la scurt timp după aceasta, ocupă Crannonul. Trupe de ocupație macedonene au intrat în ambele orașe. În lipsa regelui, ostili ai acestuia au înscenat o rebeliune împotriva sa și l-au prezentat drept candidat la tron pe Ptolemaios din Aloros. Ptolemaios, o rudă mai în vârsta și cu experiența a regelui, se căsătorise cu sora lui Alexandru, Eurynoe. Se pare că Ptolemaios avusese o legătură amoroasă cu Eurydike, regina mamă, după cum marturisește tradiția, și că a fost susținut de aceasta. Trupele de ocupație din Tesalia nu puteau rezista prea mult. Cam în aceeași vreme cu solicitarea ajutorului de către Aleuazi, un alt grup de tesalieni a apelat la asistența Thebei, noua mare putere din Grecia centrală. Ca răspuns la aceast apel, Pelopidas, unul din oamenii politici cei mai influenți, care instrumentase dominația puterii beoțiene și care avea deja contacte bine consolidate în Tesalia, conduce o armată în Tesalia și preia conducerea din mâna macedonenilor. La puțin timp după acest incident Pelopidas este chemat să medieze disputele interne macedonene, mediere ce atrăgea după sine recunoașterea unei anumite suzeranități thebane asupra Macedoniei. Astfel, putem realiza de ce Alexandru a trebuit să trimită la Theba treizeci de ostatici, printre care și fratele său mai mic Filip, și de ce Ptolemaios a trebuit să rămână nepedepsit. La puțină vreme, tânărul rege este asasinat. S-a spus că Ptolemaios, sau chiar mama sa, Eurydike, a ordonat uciderea lui. În orice caz, Ptolemaios era principalul câștigător al acestui act și a fost recunoscut ca regent al celor doi fii ai lui Amyntas, Perdiccas si Filip, amândoi fiind minori. În acest fel, fără Theba nu putea fi vorba de stabilitate. Partizanii regelui asasinat, cei mai multi fiind, probabil, rude ale ostaticilor, au recurs imediat la Pelopidas. De data aceasta el confirmă regența lui Ptolemaios și ia alți cincizeci de ostatici, inclusiv pe fiul lui Ptolemaios, Filoxenos. Cam în același timp, un anume Pausanias, înrudit și el într-un fel cu casa regală, încearcă să cucerească Macedonia, din Chalcidica cu ajutor trac, dar este oprit de intervenția generalului atenian Iphicrates.

Trăinicia Macedoniei, realizată cu multă trudă de Amyntas, părea că se spulberă. Nici un cârmuitor nu își putea impune voința cu fermitate peste oponenții săi din interior fără ajutor extern, iar Theba, Tesalia, Atena, regele trac Cotys și, probabil, olintenii încercau să accentueze crizele guvernării din Macedonia. Era imposibil de evitat ca uciderea lui Ptolemaios de către tânărul Perdiccas în 365 î.e.n. să ducă la continuarea implicării străine, dar de data aceasta nu avea să fie Theba. Thebanii nu au reușit să intevină imediat, iar moartea lui Pelopidas din anul următor a dus la abandonarea politicii beoțiene în nord, pe care Pelopidas o plănuise și o pusese în aplicare. Atenienii au fost cei care au umplut golul, iar implicarea lor era mult mai periculoasă pentru Macedonia, deoarece aveau planuri mari pentru nord: doreau să redobândescă Amphipolisul, pe care îl pierduseră în 424 și care, de atunci, opunea o rezistența înverșunată, și să își restabilească autoritatea în Chalcidica. Influența lor în Mac moartea lui Pelopidas din anul următor a dus la abandonarea politicii beoțiene în nord, pe care Pelopidas o plănuise și o pusese în aplicare. Atenienii au fost cei care au umplut golul, iar implicarea lor era mult mai periculoasă pentru Macedonia, deoarece aveau planuri mari pentru nord: doreau să redobândescă Amphipolisul, pe care îl pierduseră în 424 și care, de atunci, opunea o rezistența înverșunată, și să își restabilească autoritatea în Chalcidica. Influența lor în Macedonia a fost la început destul de puternică încât să îl facă pe Perdiccas să participe sub comanda lui Timoteos la operațiuni împotriva Amphipolisului și Potideei precum și împotriva altor orașe chalcidice în 365-364 și 363-362. Dar înfrângerea lui Perdiccas de către generalul atenian Callisthenes în 362-361 implică o schimbare politică ce trebuie să fi fost in vreun fel legata de Amphipolis, care fusese pus sub ocupație de o garnizoană macedoneană cândva înainte de 359. Ocuparea de către Timoteos a orașelor costiere Methone și Pydna ( probabil în 360-359) poate face parte, deasemenea, din reacția Atenei.

Să se opună amenințării ateniene nu putea fi o prioritate pentru Perdiccas în anii 360 și 359. Macedonia de Sus se afla în pericolul de a fi copleșita de batrânul Bardylis: „Cât despre rivalitatea dintre familiile macedonene, aceasta este neclară până în vremea lui Filip al II-lea, si aici, cele mai multe dovezi indică ostilitatea dintre casele regale ale Macedoniei vestice și Argeazi”. Regiunea Orestis, sau doar o parte din ea, probabil că deja se alăturase vecinilor din vest, moloșilor, pentru ca „munții din vest erau populați de moloși (grecii vestici ai Epirului)”. Dar chiar și acest pas nu poate să fi adus siguranță din moment ce cârmuitorul molos Arybbas era ocupat cu protejarea chiar a centrului statului său împotriva ilirilor. În primăvara lui 359 Perdiccas pornește să îl înfrunte pe regele ilir. Operațiunea a fost un dezastru total. El împreună cu mai mult de patru mii de ostași cad pe câmpul de luptă.

Moartea celui de al treilea rege într-o perioadă de zece ani de la decesul lui Amyntas pare să fi fost văzută ca un semn al slăbiciunii monarhiei macedonene. Deși cel de-al treilea fiu al lui Amyntas cu Eurydike a fost imediat recunoscut ca rege de către cei mai influenți dintre nobili, succesiunea acestuia nu a înflăcărat prea mult spiritele: de ce ar fi mai capabil decât frații săi mai mari? Ilirii, conduși de Bardylis, se aflau în posesia Macedoniei de Sus; peonii din valea Axios-ului nu au pierdut ocazia de a organiza atacuri în zonele învecinate ale Macedoniei. Au apărut trei pretendenți la tron, dintre care cel puțin doi dintre ei erau sprijiniți din afară, și toți își susțineau cauza. Situația semăna foarte mult cu cea din anii 390. La acea vreme tatăl lui Filip avea și el probleme cu ilirii dar a mai tras un pic de timp prin plata tributului. Oprirea plății tributului de către Perdiccas, cu puțin timp înainte de ostilitățile inițiate de iliri, poate să fi provocat atacul acestora din urmă. Principiul ținerii dușmanilor la distanță prin plata tributului putea fi reintrodus, chiar dacă nu in relațiile cu ilirii, și în tactica aceasta Filip a dovedit că este la fel de șiret și ascuțit la minte ca tatăl său.

Ilirii au rămas pentru moment în Macedonia de Sus. Filip și-a îndreptat pentru început atenția către peoni, care se aflau mai aproape.; și despre această secvență Diodoros spune că pe unii dintre ei i-a corupt cu daruri; pe alții i-a convins cu promisiuni generoase, astfel încat o pace destul de fragilă a fost restabilită pe valea Axiosului. Într-un mod asemănător a reușit să îl liniștească pe lacomul rege trac Berisades, care sprijinise un pretendent la tron, pe Pausanias. Nu se mai aude nimic de Pausanias și putem deduce că Berisades s-a purtat în mod pașnic, cel puțin pentru o vreme. Alți doi aspiranți erau mult mai puternici. Unul dintre ei era fratele vitreg al lui Filip, Archelaos, născut din prima căsătorie a lui Amyntas cu Gygaia. Ce s-a întâmplat cu adevarat nu știm, dar putem presupune că proporțiile pericolului erau mari din moment ce Filip îi “oferă” o moarte violentă lui Archelaos și îi urmarește pe ceilalți doi frați vitregi timp de zece ani.

Când Perdiccas a murit, Macedonia se afla în pragul războiului cu Atena. Așadar nu trebuie să ne surprindă faptul că Atena își urmarea propriile interese prin implicarea în succesiunea la tronul Macedoniei. Un rege înscăunat cu ajutorul Atenei ar fi acționat imediat în sprijinul acesteia pentru a recupera mult râvnitul Amphipolis, din moment ce soldați macedoneni ocupau orașul. Atenienii au găsit un candidat acceptabil în persoana bătrânului Argaios, care, cu multă vreme în urmă punea bețe în roate tatălui lui Filip, Amyntas. De atunci trăise în exil, probabil la Atena, și se afla la dispoziția atenienilor. Aceștia l-au trimis împreună cu trei mii de soldați la Methone, iar de aici a pornit în scurta sa călătorie către Aigai. Sperase într-o primire călduroasă din partea locuitorilor vechii capitale, dar nimeni nu venise să îl întâmpine. Nu era nici o revoltă împotriva lui Filip. Lipsit de orice speranță, Argaios a încercat să se intoarcă la Methone, însă pe drum s-a întâlnit cu Filip care împreună cu armata sa i-a înfrânt pe mercenarii aflați in serviciul Atenei. Au fost luați mulți prizonieri iar despre Argaios nu mai auzim nimic. Atenienii s-au convins că Amphipolisul nu avea să fie ușor de redobândit, însă Filip rezolvase ușor problema. Pentru a se degaja de presiunea Atenei, el își retrăsese garnizoana din Amphipolis înainte de a se întâlni cu Argaios: nu era nevoit să abandoneze ceea ce nu stăpânea. Un Amphipolis liber era mai puțin periculos pentru Macedonia decât unul ocupat de Atena. Ca un semn de împacare, Filip a eliberat prizonierii atenieni fără să ceară vreo răscumpărare și a propus o pace pe care Atena s-a simțit incapabilă să o refuze. Au avut loc negocieri chiar si pentru o alianță.

„Pentru prima dată a ințeles că instituțiile demodate ale Macedoniei, atat de disprețuite <<de restul Greciei>>, ar putea fi o sursă de putere în relațiile cu astfel de oponenți.” Acești primi pași ai lui Filip dovedeau apariția unui excepțional talent politic. La moartea lui Perdiccas lupii se înhăitaseră să prade și să împartă pământurile, și cu toate acestea, numai după șase luni, toți pretendenții la tron erau alungați și toți vecinii periculoși, cu excepția ilirilor, fuseseră calmați. În acțiunile sale, tânărul rege etalase un inegalabil talent în a asocia diplomația și putera militară, lucru ce avea să devină un remarcabil atu. Pare logic că a fost acceptat imediat de cercurile importante din Macedonia. Din acest considerent a putut să pună ordine în afacerea “Archelaos” și să îi alunge pe ceilalți doi frați vitregi; mai mult decât atât, supușii săi din Aigai nu au arătat nici un pic de entuziasm față de Argaios. Există zvonuri despre un “turneu” regal prin țara, cu discursuri către popor care trebuie să fi contribuit la consolidarea regimului său. Ocupația iliră asupra unor mari regiuni din Macedonia de Sus avea și beneficii. În această conjunctură, Filip nu se putea aștepta la pericole prea mari din partea nobililior locului, care erau dependenți de regimul central dacă doreau să se debaraseze de iliri. Filip, ca fiu al Eurydikei din neamul lynceștilor trebuia să se implice, mai devreme sau mai târziu, dar, din fericire, Bardylis și-a păstrat pozițiile după ce l-a învins pe Filip, dându-i acestuia din urmă un răgaz neprețuit. Până la urmă, norocul era, după părerea anticilor, unul din atributele unui mare general si rege. În atitudinea sa față de vecini, descoperim la Filip un al șaselea simț ce ii permitea să descopere slăbiciunile acestora. Dorința peonilor de a jefui putea fi stăvilită prin tribut. În aceeasi situație se afla si rege trac Berisades. De vreme ce atenienii doreau Amphipolisul, primul său pas a fost să iși retragă forțele de ocupație pentru a se elibera de apăsarea Atenei și era în acelați timp și o bună campanie de propagandă pentru iubitorii de libertate atenieni. Cel de-al doilea pas a fost să îl înfrangă pe Argaios ți pe însoțitorii săi din Atena și apoi să facă o mare demonstrație de generozitate. Ulterior, un tratat formal de pace a fost încheiat, și au fost inițiate negocieri pentru încheierea unei alianțe. Negocierile costă puțin și câștigă timp. Trebuia să se cunoască unul pe celalalt.

CAPITOLUL II

EXPANSIUNEA MACEDONIEI

SPRE VEST

„…dezlănțuiți câinii războiului!”

Whilliam Shakespeare, Julius Caesar, III, 1

Filip s-a folosit de răgazul pe care îl obținuse pentru a antrena o nouă armată. Sursele antice ne vorbesc despre antrenamente frecvente si despre arme noi pe care le-a furnizat armatei. Despre ce este vorba cu exactitate nu știm, însă noile arme probabil ca erau “sarissa”, o sulița de împuns de aproximativ cinci metri care avea să devină arma specifică a noii armate macedonene. Materialul pentru această inovație nu era greu de obținut, putând fi procurat din pădurile și minele regale. Nevoia de antrenament a armatei pentru obținerea succesului trebuie să fi fost o lecție învățată în ultimii ani de la greci, unde eficacitatea mult antrenatei armate a beoțienilor sub comanda lui Pelopidas și Epaminondas impresionase pe toți, indiferent că erau adversari sau doar spectatori. Filip însuși petrecuse trei ani ca ostatic la Theba, precum și alți tineri macedoneni, și trebuie să fi aprofundat observațiile sale în domeniul militar: „Unul dintre aceștia a fost un prinț macedonean, Filip, care petrecuse trei ani la Theba, în tinerețile sale, învațând multe lucruri despre politică și strategie militară de la Epaminondas. Macedonenii erau greci înapoiați, însă clasa lor conducătoare era dornică să absoarbă cât mai multă cultură grecească.”

Mai multe inovații au fost aduse in primăvară. Nu numai că infanteria marșăluia într-o formație bine disciplinată, înarmată cu noua “sarissa”, dar și cavaleriei îi fusese acordat un nou rol foarte important, acela de a ataca pe flancuri, deoarece, „ca și Tesalia, stat organizat in mod <<feudal>> și care se baza pe crescutul cailor, Macedonia deținea o redutabilă cavalerie grea.” Acest rol probabil că a fost exersat cu regularitate în cursul iernii.

Măsurile de urgența au fost suficiente. Înainte de bătălia decisivă cu ilirii Filip a inițiat o campanie împotriva peonilor, al căror rege, Agis, murise de curând. Campania s-a dovedit a fi un simplu exercițiu, și victoria totală a lui Filip i-a umilit atât de mult pe peoni, încât pământurile lor puteau fi considerate de acum o provincie nordică a Macedoniei. Imediat după aceea, Filip mărșăluește spre Macedonia de Sus, respinge ofertele de negocieri ale lui Bardylis, care era luat ca din oala și ii zdrobește pe iliri atat de rău încât au fost nevoiți să părăsească Macedonia de Sus. Izvoarele spun că mai mult de șapte mii de iliri au pierit pe câmpul de bataie. Această victorie surprinzătoare nu numai că i-a îndepărtat pe iliri și a eliberat principatele Macedoniei de Sus, dar a și instituit dominația puterii centrale atât de puternic încât Diodoros scria că Filip i-a subjugat pe toți băștinașii, pana la lacul Lychnidos. Nobilii locului nu au reușit să se elibereze singuri de iliri, și creditul poate fi acordat numai regelui lor Filip, care le-a sărit în ajutor de la Pella cu o armată bine organizată și instruită. Aspirațiile Macedoniei de Sus către independență, care creaseră atâtea neplăceri înaintașilor lui Filip, putem spune că ajunseseră la sfârșit. Interesul lui Filip către regiunile din vestul regatului său nu a scăzut după victoria asupra lui Bardylis: „…este clar că argeazii erau extrem de certăreți, și că orice unitate pe care avea să o posede regatul macedonean trebuia să depindă de forța care putea fi exercitată de pe tron”. El a remarcat fără întârziere ocazia pe care și-a creat-o de a integra principatele vestice, și mai presus de toate Lynkestis, Pelagonia, Orestis și Tymphaia, în regatul macedonean. Sursele despre dezvoltarea Macedoniei din anul următor sunt sărace, de vreme ce scriitorii greci sunt sursele noastre. Regiunea macedoneană era privită de greci ca barbară și lipsită de interes, dar putem presupune că multe s-au realizat: „Filip a reușit să încorporeze cantoanele Macedoniei vestice în Macedonia cea mare în totalitate. Aceste regiuni muntoase fuseseră, realmente, independente, și uneori ostile, până la domnia lui Filip, și supunerea acestora era printre primele lui priorități în vederea consolidării frontierelor.”

Cea mai importantă condiție pentru această integrare era interesul continuu al regelui și entuziasmul nestăvilit cu care regele investește timp, energie și bani in Macedonia de Sus. El a luat amenințarea iliră la modul cel mai serios. Spre asigurarea pe mai departe a frontierelor s-a căsătorit cu Audata, fiica unui nobil ilir, aceasta fiind prima dintr-o serie de căsătorii politice cu femei din afara stirpei macedonene. O fiica, Kynnane, a fost născută din aceasta căsătorie. Această mișcare însă nu a avut efectul scontat. Pacea cu triburile ilire nu a putut fi înfăptuită, și doi ani mai târziu, în 356, generalul lui Filip, Parmenion, a mai dus o bătălie împotriva ilirilor, de data aceasta împotriva lui Grabos. Din nou, victoria obținută a avantajat întreaga Macedonie de Sus. În anii urmatori Filip a continuat operațiunile în zonele vestice de frontieră cu rezultate care l-au facut in 346 pe Isocrate să scrie, pe drept, deși puțin exagerat, că Filip stăpânea peste toți ilirii cu excepția locuitorilor coastelor Adriaticii. Această stăpânire, însă, nu era în nici un caz una trainică. Ulterior au avut loc alte campanii împotriva ilirilor (nu se știe cu exactitate împotriva căror triburi), mai precis între 345 și 343, în care Filip este rănit și trupele macedonene iau o pradă bogată. Tot acum este momentul în care Isocrates îi reproșează lui Filip că își riscă viața în „bătălii obscure”.

Deja, în 351 Demosthenes ne vorbește despre fortificări de orașe în regiuni ilire, și o relatare a lui Iustin, care nu poate fi datată cu precizie, face referire la un schimb de populație în zonele de frontieră. Aceste mărturii indică faptul că Filip era cât se poate de sistematic, așezând în zonele de graniță oameni pe care se putea bizui. De exemplu, a făcut donații de pământ, care serveau, printre altele, la atașamentul primitorului de rege. A consolidat piața existentă și a construit forturi în punctele strategice. Arrian ne citează un discurs imaginar al lui Alexandru: „ Filip a dat de niște oameni pribegi, fara un ban (e vorba de voi); pe etunci nu știați, aproape nici unul, decât de cojoc și duceați oile la păscut în munți – câteva oi pentru care trebuia să vă bateți din greu cu ilirii, cu tribalii și cu tracii, vecinii voștri. Filip v-a înlocuit cojocul cu hlamida, v-a cules de prin munți și v-a adus la câmpie, v-a făcut în stare să țineți piept, în luptă, barbarilor vecini, ca să prindeți puteri și să nu vi se mai pară că forța voastră nu stă decât în sălbăticia locurilor voastre. Mai târziu v-a adus la oraș și v-a dăruit cu cele mai bune legi și cu cele mai frumoase datini”.Cu siguranță că au fost mai multe obiective atinse prin aceste măsuri, la care se adaugă prezența militară care acorda credibilitate promptitudinii regelui cu privire la Macedonia de Sus ca parte integrantă a regatului său.

Regiunile Macedoniei de Sus nu au fost dizolvate ca entități politice, ci au fost incluse cu fermitate în sistemul statal. Putem observa aceasta în problemele de natură militară. Vechea nobilime, care se luptase jalnic cu ilirii, a fost integrată în serviciul militar central al Macedoniei. Tinerii aristocrați au fost aduși la curte sub forma unui corp de paji, precum și mebrii ai familiilor nobile din Macedoni de Sus. O siguranță absolută nu putea fi, bineînțeles, dobândită. Nu toții membrii unei foste case regale erau mulțumiți cu noile atribuții. Un anumit regionalism, fără îndoială că a rămas, deși nouă ne este greu să îl observăm. Totuși, Filip pare că realizat pace în vest, și nici o amenințare serioasă din această regiune asupra unității statului nu ne mai este cunoscută. Cel de-al doilea stâlp de rezistență al strategiei de apărare în vest a lui Filip este reprezentat de relațiile sale cu Moloșii. Moloșii erau cei mai puternici și, hotărâtor pentru Macedonia, cel mai estic dintre cele mai importante trei triburi epirote. Precum Macedonia și spre deosebire de triburile din Thesprotia și din Chaonia, Moloșii și-au păstrat conducerea monarhică. Erau greci, vorbeau un dialect similar cu cel macedonean, erau și ei victimele prădăciunilor ilirilor, deci constituiau partenerii ideali ai unui rege macedonean care dorea să rezolve problema iliră pentru totdeauna. Filip pare să fi apreciat acest interes comun încă de la început, și deja din 357 o ia in căsătorie pe Olimpyada, o vară a regelui Molos Arybbas. Sora Olympiadei, Troas, era deja căsătorită cu Arybbas. În vara lui 356, când Olympiada a dat naștere unui fiu al lui Filip, Alexandru, care a fost recunoscut de rege ca succesor al său, astfel această legătură devenind și mai strânsă.

Rolul conexiunii cu Epirul nu era numai acela de a produce urmași. Fratele Olympiadei, Alexandru trebuia să își asume un rol politic crucial. La mijlocul anilor 350, pe când era încă tânăr, Olympiada l-a adus la Pella, unde a câstigat foarte repede încrederea cumnatului său. Când avea douazeci de ani, cu proximație în 350, a primit sprijin militar din partea lui Filip pentru a-l detrona pe Arybbas, care a trebuit să plece în exil. Alexandru, prietenul de încredere al lui Filip(erau zvonuri despre o aventură amoroasă), a continuat într-o manieră exemplară relația dintre cele doua state, un serviciu bine răsplătit de Filip. În 343, de exemplu, el adaugă posesiunilor cumnatului său cele patru orașe cucerite din Cassopia. Există indicii despre extinderea influenței regelui Molos asupra Thesprotiei.

În 337 are loc o neînțelegere între Filip și Olympiada. Filip se căsătorește cu tânăra de viță nobilă Cleopatra, iar Olympiada, având peste patruzeci de ani și temându-se să nu fie pusa în ipostaza de a doua sotie, pleacă la fratele său. Alexandru nu era pregătit să renunțe la relațiile sale de cordialitate cu Filip din cauza unei surori ofensate, și loialitatea sa avea să fie răsplătită imediat prin căsătoria sa cu fiica lui Filip și a Olympiadei, care era, evident, și nepoata sa. Relațiile de familie dintre casele regale ale celor două state învecinate a continuat sa aibă o mare importanță și pentru cea de a doua generație.

CAPITOLUL III

OFENSIVA MACEDONEANĂ

SPRE RĂSĂRIT

„Marile imperii nu se mențin prin timiditate”

Publilius Syrus

Deși criza din 359 s-a facut simțită în Macedonia vestică, statul macedonean se afla, de asemenea, sub o continuă amenințare și din răsărit. Principalele pericole erau reprezentate de grecii din Chalcidica, sub conducerea Olintului, și de triburile trace aflate dincolo de Strymon. Și Atena, însă, căuta să își atingă unele obiective care implicau această regiune. Atena dorea să recupereze Amphipolisul și obținuse deja Pydna și Methone, iar in Potideea trimisese coloniști. Când Filip a ajuns la putere, Atena și regele trac învecinat, poate și Olintul, au sprijint, din nou, candidați la tron. Obiectivul lui Filip, acela de a împiedica, pe mai departe, amestecul străin, putea fi dus la bun sfârșit doar dacă Atenienii erau alungați din noile lor posesiuni. In ceea ce privește Chalcidica, o gândire sistematică ar fi putut duce la o singură soluție, aceea de a încorpora întreaga regiune în statul macedonean. Așa se întamplase și cu Mygdonia și Bisaltia cu mai mult de o sută de ani în urmă, când Alexandru I a stabilit frontiera macedoneană pe cursul râului Strymon.

Prin comparație, problema tracilor era cu mult mai complicată. Popoarele pe care grecii le numeau traci consistau dintr-un număr de triburi mai mult sau mai puțin independente, așezate între Marea Egee și Dunăre. Dintre acestea, numai cele mai sudice, odrizii, au reușit să creeze un sistem statal recunoscut. Cu acest regat al odrizilor, Atena a încercat întotdeauna să mențină relații de prietenie, lucru care a dat Macedoniei mare bătaie de cap. Exista o singură metdodă de apropiere. De ceva vreme, odrizii nu mai erau organizați într-un singur regat, ci au constituit trei mai mici, ale căror regi, în ciuda legăturilor de sânge, au devenit dușmani. Cel mai apropiat de Macedonia era Berisades, care stăpânea teritoriul dintre Strymon și Nestos; următorul era Amadocos care conducea până la Maroneea sau chiar până la Hebros; și regiunea de baștină a odrizilor, la răsărit de Hebros, aparținea lui Kersobleptes. Un atac asupra unuia dintre acești regi nu ar fi fost văzută ca o provocare de către ceilalți. Eliminarea lui Berisades, sprijinitorul lui Pausanias, și poate chiar și încorporarea pământurilor sale în statul macedonean, ar fi putut fi posibile pentru regele și armata care fuseseră capabile să îl spulbere pe Bardylis. Această idee era atractivă nu numai din motive de securitate, ci și pentru că Berisades controla Pangaionul, munți în care se găsea cea mai bogată sursă de metale prețioase din întreaga regiune a Egeei: „În orice caz, unii atribuie Macedoniei pământurile ce se întind de la Strymon până la râul Nestos, devreme ce Filip era atât de interesat de aceste ținuturi pe care și le-a însușit și de unde obținea mari venituri din mine și din alte resurse naturale ale locului.”

După victoria sa împotriva ilirilor, Filip și-a propus să elimine problemele răsăritene ale Macedoniei. Fratele său, Perdiccas, deja inițiase acest program prin ruperea relațiilor cu Atena și instalarea trupelor macedonene în Amphipolis, care controla cel mai de jos pod peste Strymon. La început, Filip și-a retras armata de aici pentru a nu provoca acțiuni ostile din partea Atenei, dar având în vedere ajutorul dat de Berisades lui Pausanias, controlul asupra Amphipolisului a devenit din nou de mare, poate de cea mai mare importanță. Cuceritorul ilirilor nu avea motive de temere din partea atenienilor, aceștia constituind un pericol numai pentru nord, datorită manevrabilității flotei. În 357 Filip face primele mutări. Momentul era ideal, datorită lipsei unității aflate chiar în interiorul cetății Amphilpolisului, confuziei Atenei creată de neîntelegeri între membrii confederației, și datorită morții lui Berisades. Un grup de amphipolitani au trimis, într-adevar, doi mesageri, Hierax si Stratocles, la Atena pentru a le acorda asistență. Nu au realizat nimic, și, prin toamnă, Filip și-a încheiat asediul cu succes. Slăbiciunile Atenei în nordul Egeei nu puteau fi dovedite mai bine de atât. Nu au fost capabili nici măcar să ocupe Amphipolisul, pe care îl doreau de mai bine de șaizeci de ani, atunci când au fost invitați să o facă de cei mai influenți dintre locuitori. Amphipolis a fost obligat să reziste singur împotriva lui Filip, iar “prietenul Atenei”, Stratocles, și-a găsit loc de exil, ca o consecința logică a victoriei lui Filip. Acesta a realizat repede că atenienii mai degrabă vor fi dispuși să negocieze decât să se bată. În timpul asediului el a lăsat să se știe că vrea să cucerească orașul pentru Atena, iar imediat după încheierea asediului el primește mesageri atenieni care sugerau posibilitatea unui schimb: dădeau Pydna pentru Amphipolis. Theopompos din Chios susține că Filip s-ar fi oferit să ocupe Amphipolis pentru Atena și să primească în schimb Pydna. Oferta lor a dezvăluit că Atena nu avea de gând să lupte pentru Pydna cu orice preț, și astfel, Filip nu a întarziat să ocupe și acest oraș. Atenienii au declarat război și altceva nu au mai făcut. Olintenii, îngrijorați de succesele regelui, au trimis o delegație la Atena, precum făcuseră și amphipolitanii, dar solii lor s-au întors acasă decepționați. În căutarea lor de aliați, au reușit să încheie un tratat cu căpetenia iliră Grabos, însă Filip a reușit să submineze acest tratat prin multe promisiuni generoase, care nu au rămas doar promisiuni. A restituit olintenilor o zonă controversată de frontieră cu Anthemous și, mult mai important, a ajutat la eliminarea prezenței ateniene în Potideea, doar la trei kilometri de Olint. După încheierea asediului a înrobit populația, însă pe coloniștii atenieni i-a expediat acasă. Olintul intră în posesia pământului în 356. Pe această cale, statele din Chalcidica nu numai că faceau parte din tratat, dar erau și implicate, din cauza Potideei, în războiul cu Atena. Șansele Atenei de a-și exercita influența în nord scădeau rapid; numai Methone le mai rămasese ca bază.

În același an, o șansă irezistibilă a apărut în Tracia, care a condus la amestecul Macedoniei. Berisades, căpetenia tracă a copiosului Pangaion, moare în 357, iar copiii săi împart regatul între ei. O dispută apare imediat între Ketriporis și înfloritorul oraș minier Crenides care exploata zăcăminte de aur. Populația din Crenides apelează la Filip. O cooperare întețelaptă cu aceasta i-ar putea oferi controlul asupra celui mai mare zăcământ de metale prețioase. Crenides nu trebuia lăsat ca o insulă în mijlocul teritoriilor vrajmașe trace. Libera trecere în Pangaion era esențială pentru o activitate economică de succes. Un ajutor activ pentru oraș implica satisfacerea acestei necesități, care în situația dată, putea fi îndeplinită numai prin controlul macedonean asupra întregii regiuni pangaionice. Un astfel de control însemna, pe termen lung, abandonarea Strymonului ca frontieră, și stabilirea unei noi frontiere naturale. Singura alternativă era Nestosul, care până acum formase frontiera de răsărit a regatului lui Berisades și fiilor săi. Toate lucrurile fiind luate în considerare, ajutorul viguros pentru Crenides a atras după el cucerirea completă a Traciei până la Nestos.

Filip a executat acest program de ajutor pentru Crenides cu perspicacitatea specifică. L-a izgonit pe Ketriporis din Crenides, a adus noi coloniști, iar pentru a evidenția faptul că noul oraș avea fundament regal, l-a numit Philippoi. Nu avem mărturii despre măsurile necesare care au urmat, precum asanarea și colonizarea câmpiilor mlăștinoase din Philippoi și nici despre cucerirea pământurilor până la Nestos, însă aceste întreprinderi puteau fi ușor finanțate din venitul anual de o mie de talanți scos din minerit. Sub Alexandru teritoriul orașului a fost mărit sau reorganizat, dovadă a dezvoltării acestuia. Deși în vara lui 356 Ketriporis s-a aliat cu Atena, cu ilirul Grabos și cu peonul Lyppeios, el nu a mai reușit să recupereze Crenides, în ciuda faptului că recuperarea acestuia era menționată în tratat, și pare să fi recunoscut suveranitatea regelui macedonean. În anul următor(355) Filip cucerește, în sfârșit, Methone. Această ultimă “redută” ateniană a căzut în urma unui asediu în care Filip și-a pierdut ochiul drept. Ca răzbunare pentru rezistența încrâncenată pe care au opus-o și, poate, pentru ochiul pierdut, Methone a fost ras de pe suprafața pământului iar locuitorilor li s-a permis să plece numai cu hainele de pe ei. Pământul orașului a fost împărțit macedonenilor merituoși.

Câștigurile venite prin preluarea Crenidesului curgeau direct în vistieria statului macedonean. Acestea au facut posibil ca Filip să își lase la vatră oastea cetățenească și să angajeze mercenari. Noile teritorii cucerite dintre Strymon și Nestos au fost acordate macedonenilor și celor care doreau să devină macedoneni. Capitularea imediată a lui Ketriporis nu a însemnat și sfârșitul problemelor create de traci. Atena cultivase de mult timp relații de prietenie cu regii odrizi, luând în considerare importanța celor două strâmtori, Bosfor și Hellespont(Dardanele), vitale pentru importul de cereale din sudul Rusiei de azi, de care Atena era dependentă. Neapolis, Abdera, Maroneea și Ainos, cele mai importante orașe costiere grecești, depindeau și ele de relațiile bune cu vecinii lor traci, altfel propria lor siguranță se afla sub semnul întrebării. Din pricina așezării vulnerabile, toate aceste orașe, printre care și Thasos, făceau parte din Confederația ateniană. Doua tratate ne lămuresc în privința relațiilor Atenei cu tracii. Unul este încheiat înainte de moartea lui Berisades, în jurul lui 358, între cei trei regi traci din acea vreme. Scopul era de a proteja interesele semnatarilor cu privire la orașele grecești, care trebuia să rămână libere și autonome atâta timp cât își plăteau tributurile, atât tracilor cât și atenienilor. Celălalt tratat a fost semnat în 356, de data aceasta cu Ketriporis și frații săi, și se pare că obiectivele erau aceleași. Atenienii își aleg acum Neapolis, doar la șaisprezece kilometri de Philippoi și principalul port natural al regiunii, ca bază pentru flota lor, împiedicându-l, astfel, pe Filip să aducă provizii pe mare, în noul său domeniu regal.

Dar mai presus de toți, a fost vecinul lor, tracul Amadocos, cel care a dat motive de îngrijorare macedonenilor. În 353 el a refuzat cererea lui Filip de a acorda liberă trecere prietenului său theban Pammenes, care se afla în drum spre Asia Mică împreună cu cinci mii de soldați beoțieni, deși Kersobleptes, stăpân peste teritoriile de dincolo de Hebros, își dăduse deja acordul. Filip și-a dezlănțuit furia devastând Maroneea si Abdera. O ocazie potrivită de a se răzbuna pe un dificil și periculos vecin a apărut în toamna anului 352. Amadocos a intrat în conflict cu Kersobleptes și a primit ajutor din partea celor mai mari două orașe grecești din regatul lui Kersobleptes, Bizanț si Perinthos. Kersobleptes se afla, deasemenea, sub amenințarea Atenei, al carei general, Chares, tocmai recucerise Sestos, o posesiune mai timpurie a Atenei din Dardanele, cu o brutalitate înspăimântătoare. Ucisese toți barbații, iar femeile și copiii fuseseră trimiși în robie. Până în vara lui 352 au fost aduși coloniști atenieni în orașul părăsit pentru a asigura această importantă bază pentru “drumul cerealelor”. Impresionat de această sălbatică demonstrație de forță, Kersobleptes a cedat venitul său de până atunci din Chersones, cu excepția Cardiei, către Atena.

Amenințarea întregii regiuni a Pangaionului, în situația în care Amadocos ar câștiga razboiul împotriva lui Kersobleptes, poate fi deja anticipată. Kersobleptes a promis să fie un client mai supus al Macedoniei, deși flirtul impus cu Atena îl făcea destul de suspicios. Filip apare rapid în zonă. Demosthenes încearcă să convingă Adunarea că este necesară lansarea la apă a patruzeci de trireme și mobilizarea hopliților sub 45 de ani și reușește acest lucru. Deși propunerea a fost acceptată lucrurile au fost tergiversate. În noiembrie Filip a sosit la Heraion Teichos, pe coasta Mării Marmara, și a încheiat războiul. Kersobleptes a fost forțat să se retragă din teritoriul disputat și să îl lase pe fiul său ostatic la Filip. Despre Amadocos nu mai auzim nimic, ceea ce sugerează faptul că a fost detronat și înlocuit de fiul său Teres. În acest fel, Filip a câștigat doi regi slabi ca clienți și a reușit să își asigure noile pământuri procurate. Atenienii sunt speriați de progresele lui Filip și Demosthenes iși face auzită Filipica întâia: „Dacă nu vom voi să-l înfruntăm acolo azi, poate că vom fi constrânși sa-l înfruntăm aici.”

Acum, numai o singură regiune se mai găsea la frontierele vechi ale Macedoniei, o zonă care reprezentase un mare pericol în trecut și în care Filip nu modificase situația în totalitate: Chalcidica. Numai cu puțina vreme în urmă, olintenii se dovediseră, din nou, a fi indiferenți la interesele macedonene și deci, și la ale lor, apropiindu-se de Atena și semnând din proprie inițiativă pacea cu aceasta, în ciuda unor morale(din cauza Potideei si Anthemousului) și contractuale obligații față de Filip, cum că nu o vor face. Că figurile politice conducătoare din Olint au comis o dublă eroare prostească, nu numai garantând azil celor doi frați vitregi ai lui Filip care erau vanați, ci și refuzând să îi extrădeze, duce la concluzia că ei nu mai erau capabili să observe că balanța puterii dintre ei și macedoneni nu se mai afla în echilibru, și că nu mai puteau să îl trateze pe Filip după cum făcuseră cu răposatul lui tată, Amyntas.

Oricât de curajoasă ar fi părut decizia lor, vremurile în care statele chalcidice puteau să exercite o oarecare influență, consultativă sau decisivă, în succesiunea la tronul Macedoniei erau, irevocabil, terminate. Singura posibilitate practică a Olintului și Chalcidicăi, în viitorul apropiat, ar fi fost să accepte un statut clientelar. Filip se străduiște la început să se ajungă la un astfel de compromis. Fusese generos, făcând donații de pământ, câstigând, astfel, de partea sa, politicienii influenți ai cetății și cimentuind prietenia acestora cu daruri scumpe. A fost iluzia Olintului că este o mare putere, și nu prieteniile lui Filip, cea care a determinat viitorul curs al evenimentelor. Să spunem că Filip ar fi anexat Chalcidica la teritoriul Macedoniei chiar dacă Olintul și-ar fi respectat obligațiile asumate ar fi o speculație. Este sigur, însa, că acțiunile olintelior au reprezentat un factor decisiv pentru executarea fără compromisuri a atacului macedonean și pentru momentul în care acesta a fost susținut. “Iubitoarea de libertate”, Atena, tocmai demonstrase la Sestos cum un stat grec, ai carui oratori îl acuzau ocazional de barbarism pe Filip, poate, pentru a-și urmari exclusiv propriile interese, să distrugă un alt stat grec cu o brutalitate neîndurătoare.

Olint era singurul oraș din Liga Chalcidică ce ar fi putut să opună o rezistență demnă de menționat. Investițiile lui Filip în clienți dădeau de acum roade. Cel mai mare oraș din Chalcidica a fost ocupat și prădat în vara tarzie a anului 348, iar locuitorii săi au fost vânduți ca sclavi. Olint nu mai exista, iar Liga Chalcidică, a carei capitală era Olintul, a fost dizolvată. Ca în toate noile teritorii cucerite de Filip, si aici au fost adusi noi locuitori macedoneni. Pentru Macedonia era de mare importanță, pentru viitor, nu numai că pericolul chalcidic fusese eliminat ci și că aceste regiuni agricole bogate, aflate atât de aproape de țară, vor face parte din nucleul statului macedonean.

Filip avea motive să se mândrească cu realizările sale de la frontierele Macedoniei. Securitatea teritoriilor statului macedonean sau a intereselor statale de maximă importanță, precum Crenides-Philippoi, aveau întotdeauna prioritate. El și-a urmat agresiv aceste interese: în apus împotriva ilirilor, Moloșilor și peonilor și în răsărit împotriva tracilor, orașelor chalcidice și Atenei. În orice caz, linia de demarcație între politica de securitate ofensivă și o fățișă construcție a unei poziții de dominație este cenușie și estompată. Această incertitudine face dificil pentru un istoric să evalueze și să stabilească unde o amenințare adevarată a dat motive pentru a acționa sau unde un pericol a fost inventat ca o scuză pentru expansiune.

Această problemă poate fi pusă în directă legatură cu dezvoltarea ulterioară a relațiilor Macedoniei cu popoarele și căpeteniile trace. Macedonenii, și mai ales regele lor, erau, după zece ani, obișnuiți cu opresiunea militară. După generații în care hotarele lor fuseseră supuse atacurilor repetate din partea tuturor vecinilor lor, bucuria și satisfacția pe care le dădeau victoria nu veneau doar pentru că aceste amenințări nu mai erau realizabile, ci și pentru că soarta celor care până atunci creaseră atâtea probleme era acum în mâinile lor. Popoarele și pământurile Traciei și orașelor grecești din zona încep să fie privite de macedoneni ca un teritoriu în care își pot stinge setea de putere și ca un teritoriu pentru jafuri. Tracii trebuia acum să sufere chinurile prin care macedonenii trecuseră din pricina lor de-a lungul secolelor. Nu doar macedonenii s-au rezumat la această atitudine; chiar și atenienii par să fi simțit la Sestos că în nord existau alte standarde. Cu siguranță, și aici, au jucat un rol important și considerente de stat: cu cât vecinii neascultători sunt mai linistiți, cu atât regii și nobilii lor sunt mai servili; și cu cât zona tampon dintre țara și dușmani este mai întinsă, cu atât sunt mai sigure frontierele statului. Ca o completare, tributul putea fi pretins, la care se putea adăuga chiar și o formă de control permanent. Într-un fel sau altul, statul și-a extins și dezvoltat o gamă mai largă și mai complicată de interese, care au depășit cu mult nevoia inițială de securitate; statul a crescut și a câștigat, indiferent de motivele expansiunii.

Sursele pe care le avem la dispoziție nu ne permit să facem o analiză amănunțită a acestei dezvoltări. Știm, totuși, că în preajma primăverii lui 346, Filip era atât de nemulțumit de Kersobleptes încât a considerat necesară o nouă campanie. Atacul său a fost îndreptat împotriva unor așezări fortificate, până la Marea Marmara. Serrion, Serrhaion Teichos, Doriscos, Ergiske, Ganos si Hieron Oros sunt menționate, și cel putin două dintre acestea, Serrhaion Teichos si Hieron Oros, erau ocupate de trupe ateniene pe care Filip le-a alungat. Nu se știe dacă Kersobleptes, al cărui fiu se afla încă în Macedonia ca ostatic, a făcut mai mult decât să coopereze sub presiune cu liderul militar local atenian, Chares. Dar acesta avea prieteni abili în viața politică ateniană care au încercat, imediat, să îl facă părtaș la negocierile de pace cu Filip, ca membru al Confederației ateniene, statut pe care nu îl avea. Incursiunea din primăvara a lui Filip și a escortei sale militare au pus capăt acestui proiect. Scopul principal, însă, era acela de a sublinia permanența intereselor macedonene în Tracia răsăriteană. Chares a descris atenienilor intervenția lui Filip din punctul de vedere al unui atenian ca “pierderea de către Kersobleptes a pământurilor sale”, însă adevărul este că Kersobleptes a rămas rege pentru încă patru ani. Din punctul de vedere macedonean, relația impusă încă din 352 fusese restabilită. Kersobleptes, fără îndoială, și-a pierdut puterea politică, însă concepția lui Filip era că la această libertate el nu mai avusese dreptul înca din 352. Din setea de cuceriri a Macedoniei, Tracia dintre Dunăre și Marea Egee a fost principalul câmp de bătaie pentru armata regală macedoneană pentru încă patru ani după 342. Cu siguranță că s-au găsit motive “intemeiate” care să servească drept scuze de fiecare dată, și pot fi privite ca măsuri luate în numele prietenilor și aliaților Macedoniei. În orice caz, acestea au slujit expansiunii macedonene asupra întregii regiuni condusă până atunci de odrizi, de la Strymon până la Marea Marmara și de la coastele Egeei până in Munții Balcani(Haimos). Faptul că Filip a avansat până la Dunăre poate fi privit ca un indiciu că nici măcar Balcanii nu erau considerați ultima frontieră a noului imperiu macedonean.

Centrul de activitate, însa, era fără îndoială teritoriul odriz. Kersobleptes și Teres au fost, într-un final, detronati, iar foștii lor supuși au fost forțați să plătească tribut macedonenilor. Plata tributului presupunea existența unui aparat administrativ de colectare și control al sumelor. Regii odrizi trebuie să fi posedat o organizare adiministrativă primitivă, însă colectarea tributului a încetat să ma existe odată cu regalitatea. O alternativă era folosirea administrației orășenești. Filip a construit niște orașe în inima teritoriilor odrize: Philippopolis(Plovdiv) în valea Hebrosului, Kabyle, probabil, in această zonă mai era și Beroia și necunoscutul Bine sau Binai. În 340 va fi construit Alexandropolis, în regiunea Maidoi, întemeiat de fiul regelui, Alexandru. Aceste noi fundații, la început, aveau misiunea de a asigura securitatea posesiunile macedonene și, astfel, aveau, în primul rând, o funcție politico-militară. Chiar și în Macedonia, comunitățile mai mari nu puteau exista fără un aparat administrativ cât de mic și putem presupune că aceste orașe formau nucleul unui sistem administrativ regal și că tributurile din zonele ce le înconjurau erau percepute de administrația acestora. Câțiva ani mai târziu, avem mărturii despre un funcționar regal pentru Tracia având titlul militar de “strategos”, sau general. Că un astfel de comandant fusese deja numit de Filip, probabil la retragerea sa din 339, nu poate fi demonstrat. Totuși, este probabil. Trebuie să fi durat câțiva ani până când sistemul a început să meargă bine și orașele să fie organizate cum trebuie.

Desființarea regatului odriz și instalarea unei administrații macedonene a avut consecințe și pentru orașele grecești de pe coastă. Orașele grecești plătiseră, probabil, tribut tracilor invers proporțional cu mărimea și puterea fiecăruia, și cu relațiile pe care le aveau cu tracii din zonă. Această regulă se aplică mai ales orașelor mici de pe coasta Mării Negre. Unul cel puțin, Apollonia, pare să fi întreținut relații cu Filip la acea vreme, și este posibil ca Filip să fi susținut că reprezintă interesele orașelor grecești împotriva tracilor, la fel cum apărase și Crenides împotriva lui Ketriporis, pe care îl va transforma mai tarziu intr-un oraș înfloritor, și cum ajutase, în 352, Cardia împotriva lui Kersobleptes.

Orașele grecești, inclusiv cele din rămășițele Confederației ateniene, precum Abdera, Neapolis, Maroneea și Ainos trebuie să fi fost destul de mulțumiți de scăderea influenței regilor traci. Dar când macedonenii au început nu numai să le slăbească, dar și să le ia locul, atitudinea grecilor a luat o altă turnură. Unii dintre ei s-au conformat iar orașele din nordul Egeei este posibil să fi abandonat Atena și să se fi supus noii puteri. Cardia, prinsă din punct de vedere strategic la mijloc între posesiunile Atenei și un Filip prietenos, evident că a ramas fidelă lui Filip. O problemă de principiu a luat naștere pentru cele mai mari două orașe din regiune: Perinthos și Bizanț, care până acum îl susținuseră pe Filip împotriva lui Kersobleptes. Tracii par să nu fi încercat să exercite o influență în problemele de ordin economic și de politică externă asupra orașelor “lor” grecești; însă acum, când Filip pornise către o reformă profundă a chestiunii trace, chiar și cele mai mari orașe erau afectate. În plus, atenienii deveneau din ce în ce mai convinși de argumentele politicienilor lor alarmiști, și prin 340 era destul de clar că pacea pe care o încheiaseră cu Filip în 346 nu putea fi păstrată.

Diopeithes, un comandant atenian de mercenari, deja pustiise, în 341, Cardia și locurile învecinate din Tracia, pornind de la o bază din Chersones și fusese apărat de atenieni. Perinthos și Bizanț, amândouă orașe comerciale, depindeau, printre altele, de comerțul cu Atena, și în situația unui război între Macedonia si Atena trebuia să ia parte la acesta. Pe lângă acestea, ei au înțeles, fără îndoială, că Filip nu dădea doi bani pe libertatea de decizie a orașelor din sfera sa de influență. În comparație cu regii odrizi, el dorea să influențeze factorii de decizie. Perinthos și Bizanț, poate și Selymbria, au decis să dea piept cu Filip, și, în ciuda marilor eforturi macedonene, au avut succes mulțumită asistenței acordate de Atena și de alte state negustorești grecești, precum și de persani. Se pare că satrapul persan al Frigiei hellespontice începuse să realizeze că noul său vecin european va introduce un nou și incalculabil factor în situația confortabilă de până atunci din Marea Marmara, Bosfor și Hellespont, în cazul în care avea să obțină controlul celor mai mari orașe portuare de aici. Pentru că acest factor era total incalculabil, Filip trebuia ținut cât de departe posibil. Ajutorul dat de atenieni și de persani a dat noi dimensiuni dureroasei înfrângeri a lui Filip și avea să schimbe cursul evenimentelor. Cele două orașe grecești nu erau vitale pentru securitatea celorlalte cuceriri trace ale lui Filip, dar devenea clar că activitatea macedoneană în Tracia deranja alte puteri mai mari și mai puternice decât cele implicate direct.

Filip nu a acordat nici cea mai mică atenție acestui factor. În toamna lui 340, ca un răspuns la provocatoarele jafuri ale lui Diopeithes, el a capturat întreaga flotă de transport cerealier a Atenei când se afla la Hieron, înainte de intrarea în strâmtorile Bosforului. În fond, acest lucru nu era decât un act scump și provocator de piraterie care a fost primit ca o declarație de razboi de către atenienii înfuriați, ai căror oratori preferați supraevaluau dimensiunea ateniană a faptelor lui Filip din Tracia și le-au răstălmăcit ca fiind îndreptate către Atena însăși. Piatra pe care termenii Păcii lui Philocrates din 346 fuseseră scriși a fost spartă, și atenienii, încă o dată, au declarat razboi. Acest război, care s-a încheiat cu bătălia de la Cheroneea din august 338, nu privea în mod direct doar nordul, și grecii nordici nu au luat parte la el. Totuși, înfrângerea atenienilor, thebanilor și a altor câteva orașe grecești din sud care erau implicate, cu siguranță ca a avut un impact și asupra nordului. Orașele grecești din nordul Egeei care nu se alăturaseră deja Macedoniei, au făcut-o acum. Era momentul oportun să ocupe Bizanțul și, probabil, Perinthos. Bizanțul a fost folosit de Alexandru în 335 ca bază de pornire pentru flota atunci când a trecut Dunărea, și probabil că de aici a și procurat vasele. Înfrângerea Atenei i-a privat pe grecii nordici de singurul sprijin efectiv pe care l-ar fi putut primi.

Filip nu s-a hazardat imediat într-un război cu Atena. El dorea ca mai întâi să epuizeze oportunitățile din Tracia și a pus la cale o invazie prin Dobrogea. În timp ce acționau în zona Haimosului, în 342-341, ei au luat contact cu unele căpetenii dintre Balcani și Dunăre. Cothelas, căpetenie a geților, a întărit prietenia sa cu Filip oferindu-i mâna fiicei sale Meda, iar bătrânul rege scit Atheas l-a chemat pe Filip în ajutor împotriva grecilor din Histria și se punea problema recunoașterii lui Filip ca succesor; Filip a trimis niște soldați. În timpul asediului Bizanțului, Filip a cerut, la rândul lui, ajutor. Solicitarea i-a fost respinsă. Refuzul era inacceptabil, fie deoarece credea cu adevărat ca îi compromitea securitatea, fie pentru că, mai probabil, credea că armata sa mai avea nevoie de o victorie. A obținut și această victorie. Atheas a căzut și o bogată pradă a fost adunată. Douăzeci de mii de copii și femei au fost înrobiți, iar macedonenii au putut lua cu ei mari turme de animale, printre care și douăzeci de mii de iepe. Nimic, însă, nu a ajuns în Macedonia, fiind atacați de tribali, un trib tracic ce nu fusese înca supus de macedoneni, în timp ce treceau prin Balcani, cu o asemenea forță, încât cu greu au mai reușit să ajungă acasă. Plutarh chiar ne spune că piciorul lui Filip a fost străpuns de o suliță.

Astfel, Filip nu a transformat în vasal nici un popor aflat între Marea Egee și Dunăre. Tribalii sunt un exemplu foarte clar. Au reacționat atât de impetuos la aflarea veștii despre moartea lui Filip în 336, încât prima operațiune militară a lui Alexandru a fost dusă împotriva lor. Nu numai tribalii refuzau să recunoască suveranitatea macedoneană. În drumul său prin Haimos, Alexandru a trebuit să țină piept tracilor liberi care îi blocaseră accesul printr-o trecătoare importantă. În această regiune luptaseră Antipatros și Parmenion împotriva Tetrachoritailor, “locuitorii celor patru ținuturi”, în 340. Se pare că macedonenilor nu le-a fost ușor să se stabilească în Haimos în 342 și 341. Tribalii erau mult mai importanți, ei fiind recunoscuți ca cei mai sălbatici și mai aprigi dintre toate triburile balcanice. În vremuri mai timpurii ei susțineau expediții de pradă până la Marea Egee și până în Dobrogea, și mai erau capabili să pună în dificultate intervenția macedonenilor în Tracia. Eforturile lui Alexandru au fost încoronate de succes. După o victorie asupra tribalilor, el a negociat cu regele Syrmos, negocieri în urma cărora regele i-a “oferit” lui Alexandru două mii de soldați tribali pentru armata cu care avea să ajungă în Asia Mică. Acești soldați erau, într-un fel, ostatici care trebuia să asigure buna purtare a compatrioților lor de acasă. Toate popoarele aflate până la Dunăre recunoscuseră dominația macedoneană. Setea de aventură a lui Alexandru l-a dus pe acesta până la trecerea Dunării și provocarea unei confruntări cu geții de pe malul nordic, însă acest episod a rămas fără consecințe pe termen lung. Strategia lui Filip pentru securitatea frontierelor macedonene, mai ales în răsărit, a avut ca efect înmulțirea teritoriilor pretinse de către coroana macedoneană. În alte zone, nobilii locului sau aparatul administrativ existent au fost folosite de către macedoneni, în această situație aflându-se ilirii lui Bardylis, al cărui fiu, Cleitos, era acum lider peste triburile de moloși, peoni, agrieni și tribali. Numai în fostele teritorii ale odrizilor, după aproximativ cincisprezece ani de la detronarea lui Kersobleptes și a lui Teres, în 342, nu există marturii despre căpetenii locale în functii de conducere. Locul lor a fost preluat de către guvernatorul macedonean și de către noile orașe construite. Asta nu înseamnă că familia regală odriză fusese exterminată.

CAPITOLUL IV

EXPANSIUNE ÎN TESALIA

„Alianța cu cel puternic nu este

demnă de încredere”

Phaedrus

Când Filip a venit la putere în Macedonia în 359, războiul persisita printre vecinii săi sudici, tesalienii. Tensiuni în interiorul Confederației tesaliane, adică între cel mai mare oraș al ligii, Larissa, care menținuse întotdeauna relații bune cu Macedonia, și Pherai, care încercase sub câțiva tirani să preia conducerea ligii, continuaseră fără pauză încă de prin anii 370. La acea vreme, Iason reușise să fie recunoscut ca lider(“tagos”) al ligii, însă liga, care era în mod tradițional condusă de cel mai puternic clan din Larissa, Aleuazii, era considerată ca un factor ce contribuia la stabilitatea Greciei nordice datorită structurii sale aristocratice. Liga a respins pretențiile emise de succesorii lui Iason. Ea a primit sprijin atât din partea Macedoniei, în 369, condusă de Alexandru al II-lea, cât și din partea Thebei, până în 364. Și Atena a trimis ajutor în urma semnării unui tratat. Pentru macedoneni, frontierele sudice, în ciuda barierelor naturale constituite de lanțul muntos al Olimpului, par să fi fost foarte nesigure din cauza situației tensionate din Tesalia. Când, în 358, Aleuazii au apelat la Filip după victoriile sale asupra celorlalți pretendenți la tron, asupra peonilor și cel mai spectaculos, asupra ilirilor, tânărul rege, a carei atracție pentru aristocrații iubitori de cai din Larissa trebuie să fi avut atât aspecte politice cât și personale, a văzut în aceasta mari avantaje pentru el. Se pare că la acea vreme el nu a întreprins prea multe împotriva celor din Pherai. Totuși, nu trebuie subevaluată importanța cultivării contactelor personale pentru relațiile interstatale, o piatră de temelie a politicii grecești, în special pentru aristocrați. Chiar și binecunoscuta slăbiciune a lui Filip pentru femeile frumoase a jucat un rol important în dezvoltarea relațiilor. Grecii au făcut mare caz din viciile lui Filip. Polybios ne expune opinia lui Theopmpos din Chios cu privire la aceasta: „…ni-l expune ca fiind nestăpânit cand este vorba de femei, fapt pentru care și-a destrămat familia…”Din legătura sa amoroasă cu Philinna, care s-a desfășurat, probabil, în această perioadă, s-a nascut un fiu, Arhidaios, care în 323 a fost recunoscut de către macedoneni ca rege.

Probabil că nu mai devreme de 355, Aleuazii au fost nevoiți să îl cheme pe Filip în ajutor împotriva tiranului din Pherai, acum Lycophron. Acesta a acționat imediat. De data aceasta pheraienii au simțit apăsarea lui Filip și acesta “a readus libertatea orașelor și a demonstrat o mare bunăvoința față de tesalieni”. Bunăvoința(eunoia) trebuie să fi fost pentru Filip cel mai important aspect al întregii campanii. Relațiile dintre Macedonia și vecinii săi sudici fuseseră întotdeauna întreținute cu demonstrații repetate de bunăvoință reciprocă.

Între timp au avut loc mari schimbări în sud, care aveau să-i influențeze puternic pe tesalieni. Aceștia împreună cu ai lor perioikoi (vecini semidependenți) controlau jumătate din cele douăzeci și patru de voturi ale Consiliului amficționic, care era adunarea popoarelor vecine cu cele două sanctuare: al Demetrei de la Termopile și al lui Apollo de la Delphi. Liga de la Delphi avea o structura elaborată prin organizarea de întruniri bianuale, existența unui consiliu și a unei forțe militare de protecție a sanctuarului. Și aici, numărul aliaților este de 12 (poate un număr cu funcție magică) și, deasemenea, s-a ajuns la folosirea ligii ca instrument politic în cazuri de arbitraj.” Din cauza acestor voturi, beoțienii, vechi prieteni ai ligii, au găsit justificare pentru inițierea unui război sacru împotriva vecinilor lor, focidienii, în al căror teritoriu se afla sanctuarul de la Delphi. Războiul sacru putea fi declarat(deși, în practică, se întampla foarte rar) de către Consiliul amficționic pentru a proteja interesele zeului Apollo. Consiliul, totuși, se politizase în decursul secolului IV și era folosit pentru a servi interesele celui mai puternic membru, la acea vreme Beoția. Acest abuz a reprezentat cauza războiului. Focidienii intră în conflict cu beoțienii și locrienii din cauza amenzilor impuse nu numai focidienilor, ci și Spartei în perioada dominației Thebane în Grecia centrală. În vara lui 356 focidienii au reacționat impetuos, ocupând împrejurimile sanctuarului de la Delphi și opunând rezistență armată beoțienilor și locrienilor. Un an mai târziu era declarat Războiul Sacru. A devenit destul de repede clar că focidienii nu aveau să primească ajutor din partea simpatizanților lor(cei mai importanți fiind Atena și Sparta, ostili Thebei), așa că au “împrumutat” bani din vistieria templului și au angajat o mare armată de mercenari. Victoria militară a focidienilor, însă, nu putea pune capăt Războiul Sacru. Pentru ca aceasta să se întample, trebuia adoptată o nouă rezoluție de către Consiliul amficționic, și pentru că tesalienii controlau jumătate din voturi, decizia era în mâinile lor. Tesalienii fideli ligii, opozanți ai Pheraiului, au decis că războiul trebuie continuat. Prin urmare, voturile de care aveau nevoie focidienii puteau fi obținute numai printr-o schimbare radicală a puterii în Tesalia. Lycophron din Pherai a văzut acum oportunitatea de a obține ajutor din afară și a recurs la liderul focidian Onomarchos, care văzuse în dominația Pheraiului în Tesalia, o posibilitate de a termina Războiul Sacru în favoarea sa. În 353 mercenarii focidieni au atacat armata ligii și aliaților lor macedoneni în Tesalia, iar Filip a fost înfrânt de Onomarchos, suferind pierderi grele și retrăgându-se în Macedonia pentru a-și replia forțele. În acest moment, dacă, după victoria militară, ar fi urmat și schimbări politice, pentru Macedonia ar fi apărut dificultăți uriașe. Dominația Pheraiului în Tesalia ar fi însemnat în același timp dominația forțelor ostile Macedoniei, situație care ar fi avut consecințe dramatice pentru regiunile de frontieră sudice ale Macedoniei. Prin urmare, Filip s-a opus din nou Pheraiului și lui Onomarchos în anul urmator. De data aceasta nu a mai făcut greșeala de a-și subestima adversarul. Într-o mare bătălie, macedonenii și tesalienii au învins armata de mercenari a lui Onomarchos. Pentru blasfemia sa, cadavrul lui Onomarchos a fost crucificat, iar soldaților focidieni care au căzut în luptă le-au fost aruncate corpurile în mare, fiind pedepsiți pentru ca au pângărit templul: „În locul lor, ca membrii, au fost aleși macedonenii. Cele două voturi din consiliu ale Focidei au fost transferate către statul macedonean. La sugestia lui Filip consiliul a publicat un regulament cu privire la custodia oracolului și la orice altceva ce ținea de practicile religioase, de pacea comună și de buna înțelegere între greci. În Beoția Theba avea mână liberă. A distrus trei orașe care fuseseră forțate să se supună Focidei și a trimis în robie cetățenii acestora. Ar fi preferat să trateze și Focida în mod similar.”

Rolul jucat de Filip în Razboiul Sacru este cu siguranță determinat și de influența prietenilor săi din Confederația tesaliană. El nu s-a prezentat doar ca prieten și aliat ci și, cel puțin formal, s-a contopit cu obiectivele ideologice ale ligii. Această noutate trebuie că nu a fost pierdută din vedere. Nimicirea tiranilor din Pherai și sfârșitul războiului civil din Tesalia (pheraienii s-au predat la scurt timp după luptă, iar orașul-port Pagasai a fost ocupat de Filip după un scurt asediu), s-a ridicat imediat problema neutralizării tesalienilor sau chiar a supunerii lor viitoarelor trebuințe ale Macedoniei. Fără amenințarea Pheraiului, Aleuazii, probabil că au întampinat dificultăți în menținerea conducerii Larissei, din moment ce, nici chiar în privința Pheraiului, toți membrii ligii nu împărtășeau aceleași opinii. Crannon și Pelinna, și, probabil, Trikka și Pharkedon, se pare că au trecut în tabăra Pheraienilor și a lui Onomarchos. Apăraeau, astfel, incertitudini pentru Macedonia, însă interesul comun al macedonenilor și tesalienilor, evident în lupta cu Onomarchos și pheraienii, indica soluția problemei lui Filip și a Aleuazilor: Filip trebuia să fie ales lider pe viața al Confederației tesaliene. Alegerea se pare că a avut loc în vara anului 352. Probabil că Aleuazii i-au silit pe prietenii lor din ligă să îl aleagă pe Filip, însă impresia făcută de victoria macedoneană care era în interesul tesalienilor, precum și prezența armatei macedonene victorioase pe tereitoriul lor, trebuie să fi contribuit la alegerea lui Filip, rege al Macedoniei, ca lider al Confederației tesaliene.

Această numire presupunea atât drepturi cât si îndatoriri. Liderul ligii era în mod tradițional comandant al armatei acesteia. În consecință, atribuțiile sale se extindeau la mobilizare și la suprevegherea finanțelor federale și avea putere și mai mare de decizie asupra “periecilor” ligii, controlând direct plata tributurilor de către aceștia și încorporarea lor. În practică, extensia la care ajungeau aceste drepturi varia în funcție de puterea din acel moment a șefului ligii, dar el devenea întotdeuana puternic imediat dupa alegerea sa. Ca șef al ligii el era reprezentantul intereselor comune ale membrilor, atât în politica internă cât și în cea externî. În ceea ce privește politica internă, el trebuia să se preocupe cu menținerea păcii între orașele ligii, a căror rivalitate era binecunoscută. Această îndatorire pare să fi fost creată în mod special pentru noul lider al ligii, care, ca macedonean, era interesat, în Tesalia, numai de aceste încurcături și incertitudini. Conflictul dintre membrii ligii a asigurat securitatea frontierelor sudice ale Macedoniei, și nu trebuie să ne surprindă că Filip s-a ocupat mai întâi de această problemă. Au fost trimise trupe în Pherai și Pagasai, iar în Magnesia, aflată anterior sub stăpânirea pheraienilor, au fost construite câteva forturi. În alte locuri el a căutat să construiască noi așezări și să stabilească relații de prietenie. O expunere a lui Polyainos ne aduce marturii despre eforturile lui Filip. Polyainos ne vorbește despre relațiile lui Filip cu Tesalia, însă nu numai din această perioada timpurie. Obiectivele politicii lui Filip față de Tesalia pot fi bine observate: el nu a distrus sau dezarmat pe cei învinși și nici nu a dărâmat zidurile acestora. El era preocupat de cei slabi și i-a slăbit pe cei puternici; era prietenul oamenilor de rând(demoi) din orașe și îi încuraja pe oratorii acestora.

Eforturile lui Filip de a-i trata pe tesalieni ca pe niște prieteni și nu ca pe învinși erau făcute în interesul Macedoniei. În contrast cu soarta celor din Chalcidica, de exemplu, nu există nici o mărturie despre coloniști macedoneni în Tesalia sau despre vreo strămutare a tesalienilor. Liderul ligii a căutat să câștige încrederea prietenilor și suporterilor săi din orașe, căutând să câștige influență, iar unde nu avea legături tradiționale și-a creat altele noi, atrăgând de partea sa pe demoi. Povestea amoroasă cu o fată din Pherai, din care a rezultat o fiică, Thessalonike, sau “victoria tesalienilor”, probabil că l-a ajutat să stabilească relații bune cu anumite clase sociale ale orașului cucerit.

De acum încolo, drepturile și îndatoririle liderului Confederației tesaliene vor sluji intereselor statale ale macedoniei. Acesta nu era și cazul politicii externe. La început, această chestiune nu s-a ciocnit de interesele Macedoniei. Războiul Sacru fusese început fără Macedonia din moment ce nu era membră a Consiliului amficționic, însă este greu de crezut că s-ar fi putut pune capăt războiului fără intervenția Macedoniei. Dar nu fără Tesalia. La alegerea sa ca șef al Confederației tesaliene, Filip a devenit automat și liderul unei regiuni ce deținea douăsprezece din cele douăzeci și patru de voturi ale Consiliului amficționic. Dacă dorea să își asigure influența, putea lua în considerare aceste voturi, care fuseseră cruciale în declararea Războiului Sacru. Așadar, Războiul Sacru era o extensie a responsabilităților șefului ligii pe care nu o putea evita. Filip a înțeles repede semnificația războiului pentru tesalieni, lucru evidențiat de trimiterea soldaților săi în luptă împodobiți cu coroane de lauri și de tratarea lui Onomarchos și a mercenarilor săi ca profanatori ai templului. Pe de altă parte el nu s-a arătat interesat foarte mult de continuarea războiului cu focidienii. Cel mai important lucru pentru el era să își asigure influența în Tesalia, deși aceasta depindea de capacitatea sa de a nu îi dezamăgi prea mult pe cei care își puseseră speranța în el.

Dacă Filip s-ar fi năpustit imediat după bătălia de la Crocus asupra focidienilor, ar fi putut cu siguranță să pună capăt războiului în câteva săptămâni, dacă nu chiar în câteva zile, în favoarea aliaților săi. Faptul că nu a făcut acest lucru demonstrează ca își pusese în ordine prioritățile. Filip se implicase în Războiul Sacru numai pentru că Onomarchos îi ajutase pe pheraieni. Diodoros mărturisește că eliberearea Pheraiului și celelalte acțiuni din Tesalia erau consecințele imediate ale bătăliei. Numai după ce a devenit șef al Confederației tesaliene, Filip a întreprins, obligat de funcție, mai multe acțiuni împotriva focidienilor, dar de mică amploare. Focidienii au profitat de timpul câștigat pentru a-și mobiliza aliații(spartanii, atenienii și aheenii) și un contingent atenian ocupă poziții la momentul potrivit la Termopile. Când Filip a auzit de aceste pregătiri în timpul înaintării sale, el nu a încercat să meargă mai departe. Atenienii au sărbătorit acest insignifiant succes ca pe o victorie asupra imperialismului macedonean, dar Filip, probabil că era mulțumit. Nu părea să intrezărească, în 352, interese macedonene de orice fel în Grecia centrală și nici să se amestece în conflictele mici și inutile dintre statele grecești sudice. O dovadă clară a acestei neimplicări este faptul că din 352 până în 346 nu a inițiat nici o acțiune militară împotriva focidienilor, deși această inactivitate a creat nemulțumire printre tesalieni. Unii istorici susțin că Filip a exploatat acest război în favoarea ambițiilor sale imperialiste asupra statelor din centrul Greciei și că el câștigase acum o poziție importantă pentru a extinde dominația macedoneană către sud. O astfel de interpretare nu ia în considerare nici prioritățile statului macedonean din acea vreme și nici instabilitatea stăpânirii sale în zonele imediat învecinate ale frontierelor Macedoniei. Ei adoptă pur și simplu acea “interpretatio atheniensis” a lui Demosthenes. La Termopile, în 352, Filip nu era reprezentantul intereselor Macedoniei, ci al intereselor Tesaliei, în principal.

Alegerea lui Filip ca șef al Confederației tesaliene a marcat începutul unei relații permanente, oficiale, între regele Macedoniei și Liga Tesaliană, din moment ce acesta era ales pe viață. Nu era ușor pentru Filip să îndeplinească această dublă funcție, din moment ce slujba tesaliană era de importanță secundară pentru el. Afacerile externe tesaliene, și mai presus de toate, Războiul Sacru, au fost la început destul de neglijate și ordinea priorităților lui Filip reiese din acțiunile militare macedonene din următorii ani în Tracia și în Chalcidica, în Iliria și în Epir. Deja din 349, tesalienii începeau să își exprime nemulțumirea. Macedonenii continuau să ocupe Pagasai, fostul oraș port al tiranilor din Pherai și au construit, de asemenea, unele fortificații în Magnesia. Unii tesalieni erau victime ale discriminării în această zonă, lăsându-se impresia că este o posesie macedoneană. Mai mult, Filip a fost acuzat că și-a însușit sume din fondul tesalian, partea federală din câștigurile provenite din activitățile comerciale întreprinse în piață și în port cuvenite orașelor membre, în interes personal. Din această cauză, Filip trebuie să fi fost forțat să intervină din nou în Pherai, dar este puțin probabil să fi făcut ceva până în 346, într-un moment propice, când a izbutit să pună capăt rapid Războiului Sacru, fără vărsare de sânge. Doar etalarea armatei sale a fost de ajuns pentru a-i face pe focidieni să se predea. Orașele beoțiene pe care le luaseră au fost restituite Thebei; cele două voturi din Consiliul amficționic care fuseseră ale lor de secole au fost, acum, transferate personal lui Filip. Despăgubiri de război au fost cerute Focidei, iar structura așezării a fost modificată. Focidienii, și mai presus de toți, Atena, nu puteau face altceva decât să privească, când în toamna lui 346 Filip se afla chiar în calitate de președinte al Jocurilor Pythice. Până la urmă își făcuse datoria splendid, ca șef al Confederației tesaliene.

Ca și în afacerile externe, Filip, ca lider al Confederației tesaliene, neglija chiar și cele mai importante probleme și le amâna pentru a acorda o mai mare atenție celor ce priveau în mod direct Macedonia. Politica sa internă se rezuma strict la orânduirea trebuințelor Macedoniei. Perrhebii, care se aflau la hotarele Macedoniei și care aveau statutul de “perieci”, au fost plasați sub administrarea unui nou prieten tesalian al lui Filip, Agathocles, înainte de 346. De vreme ce același lucru s-a întâmplat și în cazul Magnesiei în 352, această situație semnifica, deși trebuia să dureze doar câțiva ani, că zonele Tesaliei care se învecinau cu Macedonia erau controlate în mod direct de către macedoneni. Polyainos expune în scrierile sale faptul că sporirea influenței lui Filip se datora cultivării de prietenii personale. Pharsalos este un exemplu bun. În 346 orașul port Halos, aflat în mod tradițional sub dominația orașului Pharsalos, emitea tendințe centrifuge și chiar i s-a opus lui Filip, în speranța unui ajutor din partea Atenei. Filip a acționat în întregime în favoarea Pharsalosului , împresurând Halosul și restituindu-l stăpânilor săi mai vechi.

Ridicarea Pharsalosului, probabil că a mers mână în mână cu discordia din Larissa , unde Eudicos și Simos, care erau răspunzători pentru poziția actuală a lui Filip în Tesalia, au fost părăsiți de Filip. Aristotel, în egală măsură, ne vorbește despre prăbușirea conducerii familiei Aleuazilor în frunte cu Simos, ca exemplu al unei oligarhii divizate, și este ușor de dedus că aceste evenimente erau în directă legătură cu preluarea controlului de către Filip a regiunii locuite pe perrhebi, prin Agathocles. Aceste zone fuseseră, parțial, controlate din Larissa, iar Filip instaurase o nouă politică de dominație prin susținerea celor de rând, după cum spune Polyainos, împotriva aristocrației. Pare să fi întâmpinat, din nou, dificultăți în Pherai în jurul anului 344. Diodoros relatează că “i-a surghiunit pe tirani din orașe și că a câștigat pe tesalieni de partea sa prin faptele sale binevoitoare”. Evenimentele din Larissa ar putea fi incluse printre aceste fapte, cu toate acestea, alte surse ne spun că exista o continuă stare de nemulțumire și că garnizoane macedonene erau prezente. Este atestat, în special, că la un moment dat cei din Pherai au refuzat să mai slujească sub conducerea lui Filip. Chiar și din această dovada fragmentară se evidențiază o criză în relația șefului macedonean al ligii cu tesalienii, care pare să fi atins punctul critic după încheierea Războiului Sacru. Nu este greu de observat de ce s-ar fi întamplat așa. Filip fusese ales, sub presiune, în dezavantajul Aleuazilor, într-un moment în care alegerea sa părea să ofere o încheiere timpurie a războiului. Prin urmare, trebuie să se fi așteptat ca el să privească acest titlu ca fiind onorific și să își îndeplinească funcția în conformitate cu interesele prietenilor săi din Larissa. Spre surprinderea lor, ei au fost obligați să recunoască faptul că Filip obținea avantaje concrete pentru Macedonia în slujba sa tesaliană, în special posibilitatea de a menține Tesalia ca pe o zonă tampon la granițele sudice ale Macedoniei, după cum arată tratamentul impus celor din Pagasai, Magnesiei și perrhebilor. Chestiunea viitoarei relații a devenit mult mai gravă în 346, când devenea limpede că Filip nu avea nici cea mai mică intenție de a-și abandona avantajele sau de a le lăsa neexploatate. Serioase diferențe de opinie au apărut, cel puțin în Pherai și Larissa, și acestea au culminat cu ocuparea Pheraiului și răsturnarea lui Simos în Larissa, evenimente prezentate de Diodoros ca surghiun al tiranilor.

În opinia lui Polyainos, noii oameni aflați la putere nu mai făceau parte din vechile familii aristocrate, ci erau oameni precum Agathocles, care îi datorau totul lui Filip. O înclinare în balanța puterii avea să apară și în interiorul Confederației tesaliene în favoarea Pharsalosului, care va juca un rol important în ligă în anii ce vor urma. Totuși, Filip nu era mulțumit de structura ligii orașelor. Tesalia era în mod tradițional împarțită în patru mari regiuni, sau tetrarhii, Hestiaiotis, Pelasgiotis, Thessaliotis si Phthiotis, fiecare dintre acestea furnizând armatei ligii câte un contingent, și din acest motiv era condusă de un tetrarh, mai târziu numit polemarh, sau comandant militar. Tetrarhia a funcționat ca un soi de organizare intermediara între ligă și orașele care compuneau liga, iar polemarhii erau aleși anual. Filip pare să fi modificat procedura de învestire a polemarhilor. El a reintrodus vechiul titlul de tetrarh, probabil că i-a mărit puterea și s-a autointitulat(probabil ca șef al ligii) șef al tetrarhiilor. Nu este limpede ce fel de rezultate au adus aceste schimbări. Adversarii lui Filip l-au mustrat că i-a înrobit pe tesalieni; însa orice măsură de control era prezentată în acest fel de retorica ațâțătorilor de la Atena, chiar și când era îndreptată împotriva puterii vechii aristocrații tesaliene, deci atacul nu poate fi luat în serios. În orice caz, este sigur că schimbările în politica internă și noile măsuri organizatorice din Tesalia au folosit mai mult ca oricui Macedoniei și că erau noii prieteni de nadejde ai Macedoniei din Tesalia cei care profitau din plin de această dezvoltare. Reorganizarea din 344-342 i-a permis lui Filip să își folosescă calitatea de lider al ligii în mod mai eficient, chiar și atunci când nu era în țară, învestind locțiitori. Doi dintre noii tetrarhi, Daochos și Thrasidaios, care erau din Pharsalos, făceau parte din grupul de politicieni greci pe care Demosthenes, din punctul său de vedere, îi vedea ca pe niște trădători ai grecilor. Prin urmare, probabil că aceștia l-au slujit cu loialitate pe Filip prin realizarea îndatoririlor lor.

Sursele ne dezvăluie puține detalii despre Tesalia după 342. Președintele Consiliului amficționic, Cottyphos din Pharsalos, precum și ceilalți membrii tesalieni erau instrumente ușor de utilizat de către Filip în 339, când Războiul sacru a fost din nou declarat, de data aceasta împotriva Amphissei. Demosthenes declară despre Eschines că „introduce războiul în Atica, un război amficționic.” Războiul i-a oferit încă o dată lui Filip oportunitatea de a-și duce armatele în centrul Greciei în numele lui Apollo, exact în momentul în care Atena declara din nou razboi Macedoniei. Tetrarhii tesalieni Daochos și Thrasidaios au însoțit coloanele lui Filip în încercarea lor nereușită de a convinge Theba să nu devină aliat al Atenei, și putem presupune, deși nu este atestat oficial, că un contingent tesalian de cavalerie a fost alăturat armatei lui Filip care în august 338, la Cheroneea, i-a învins pe atenieni, thebani și pe aliații lor. Când Alexandru a pornit spre Asia Mică, el avea cu el și 1.800 de cavaleri tesalieni, singurul contingent grecesc demn de luat în considerare. Încrederea pe care Alexandru o avea în cavaleria tesaliană se baza pe organizarea sigură construită de Filip. Slujba de șef al Confederației tesaliene a trecut fără nici un fel de probleme la Alexandru, dupa moartea lui Filip. Mai mult, Tesalia trebuie să fi fost membră a Ligii Corintice înființată de Filip în 338, o organizație construită pentru a asigura pacea membrilor și care a constituit cadrul pe care s-a clădit planul campaniei împotriva perșilor. Numărul de voturi deținute de statele membre depindeau, probabil, și de puterea lor militară, iar dacă acest lucru este adevărat, calitatea de membru a Tesaliei avea o greutate considerabilă.

Istoria relațiilor dintre Tesalia și Macedonia din timpul lui Filip al II-lea și Alexandru al III-lea este istoria unei încercari de a influența și de a conduce, care a devenit din ce în ce mai severă. De la parteneriatul controlat întemeiat de Filip în 352 și întărit zece ani mai târziu, care era fie dorit fie tolerat s-a ajuns la exercitarea integrală a puterii de către Macedonia după Razboiul lamiac.

CAPITOLUL V

MACEDONIA ȘI MARILE PUTERI

ALE GRECIEI

-„Atenieni, vă bucurați de pace?”

-„Pe Zeus, NU, […] noi ducem război

împotriva lui Filip!”

Demosthenes, Filipica întâia, 25

În momentul în care Filip a ajuns pe tronul Macedoniei, istoria Greciei centrale și sudice fusese caracterizată de ambițiile imperialiste ale celor trei mari puteri din Grecia. Sparta stăpânea în Peloponez, Theba în Beoția și Grecia centrală, iar Atena, datorită flotei sale, stăpânea insulele și comunitățile costiere. Aceste sfere de influență nu erau fixe, și în afară de câteva perioade, nu exista o recunoaștere a avantajelor obținute. După Războiul peloponesiac s-au făcut eforturi pentru obținerea hegemoniei, mai întâi de către Sparta, apoi de Atena, iar într-un final, Theba și-a încercat și ea norocul. Această dezbinare nu a făcut altceva decât să ducă la slăbirea tuturor acestor puteri, chiar și în ariile în care acestea își impuneau hegemonia în mod tradițional. Cea mai evidentă era slăbirea Spartei în Peloponez, unde o mișcare de independență sprijinită de Theba a spulberat structura puterii ce stăpânea acolo de două secole. Xenofon, istoric contemporan cu evenimentele, a cărui mentalitate se rezumă la structurile puterii convenționale, și-a terminat lucrarea de istorie a grecilor(“Hellenika”) după bătălia de la Mantineea, în 362, în care atât spartanii cât și inamicii lor, thebanii, au suferit pierderi grele, cu concluzia demoralizatoare că era mai multă incertitudine și confuzie printre greci după bătălie decât înaintea ei.

Prin această bătălie, soarta Spartei fusese, practic, pecetluită. În Peloponez, în noile state independente din Mesenia și Arcadia, teama de trecutul mareț al Spartei a rămas un factor dominant, și la început nu era o certitudine că Sparta nu va trata Peloponezul, din nou, ca pe propria posesiune. Însa după moartea lui Epaminondas în luptă, Theba s-a retras și s-a limitat din nou la Grecia centrală, iar prietenii săi din Tesalia și din Peloponez au fost forțați să se descurce fără ajutorul theban. Vecinii Thebei, și mai presus de toți Focida, au început să resimtă curând această preocupare a Thebei pentru centrul Greciei când au fost implicați în Războiul sacru, în 356, la instigația Thebei. Numai Atena a rămas imună la această slăbire a puterii, deși a participat la luptă în calitate de aliat al Spartei. Pentru că flota nu fusese implicată, modesta bază a puterii ateniene, minuțios construită în anii 380, a rămas pentru moment neafectată. Totuși, Atena nu mai fusese capabilă să concureze singură împotriva Spartei și Thebei, de la înfrângerea suferită în Războiul Peloponesiac, deși vise cu reconstrucția fostei glorii ateniene dădeau aripi imaginației unora dintre politicienii săi, iar flota îngăduia păstrarea rutelor de transport pentru grânele sosite din Marea Neagră. Situația era cu totul alta. Poziția de putere conducătoare pe care Atena părea să o ocupe după bătălia de la Mantineea era doar un simptom al slăbiciunii generale militare a statelor grecești libere, care până atunci dăduseră tonul pentru întreaga regiune a Egeei.

Semnificația istorică a confruntării cu Atena în timpul extinderii dominației macedonene este exagerată în majoritatea lucrărilor moderne. Motivul este ușor de descoperit: aproape toate izvoarele existente care ne relatează despre extinderea dominației macedonene printre statele Greciei sudice sunt ateniene și cea mai mare parte din ele se reduce la discursuri contemporane ale politicienilor ce se opuneau cu vehemența lui Filip, precum Demosthenes și prietenii săi, sau ale politicienlor mai moderați precum Eschines. Principala caracteristică a acestor discursuri, pe lângă animozitatea față de Macedonia, este prin natura lucrurilor o concentrare a atenției spre Atena datorită oratorilor aflați dinaintea Adunării poporului sau a unui tribunal atenian. Atena a constituit, inevitabil, centrul lumii. Totul era interpretat din punct de vedere atenian, în special conform vederii oratorilor partizani ai intereselor curente ateniene.

Această atitudine e prostească mai ales în cazul lui Demosthenes, șeful instigatorilor la razboi de la sfârșitul anilor 340 , care nici măcar nu se abține să denatureze adevărul sau chiar să inventeze întâmplări pentru a insufla atenienilor propria ură față de Filip, Demosthenes împroșcând cu norori în Filip care era „un macedonean mizerabil” ce provenea dintr-o țară „de unde odinioară nu se puteau lua nici măcar scalvi buni”. El îi acuză pe opozanții săi, din Atena sau din afara ei, de trădare și le impută faptul că sunt marionete plătite și manevrate de regele macedonean, și respinge cu vehemență faptul că unii dintre ei ar putea acționa din alte motive decât cele gândite de el. Astfel este natura discursurilor politice fanatice, care nu prezintă nici un fel de încredere ca izvoare istorice, cel puțin în ceea ce privește motivele celor considerați oponenți politici. În opinia lui Polybios, care s-a opus condamnării “celui mai distins dintre greci” și care i-a apărat pe peloponesieni pentru alegerea lui Filip ca protector al statelor lor impotriva Spartei, nu toată lumea îi considera pe cei prietenoși cu Filip ca pe niște trădători ai țării lor. Polybios a scris la două secole după eveniment. Dar nu avem nici un motiv să ne îndoim că punctul lui de vedere reflectă punctul de vedere al multor contemporani cu evenimentele. Aceștia erau în principal cetățeni ai statelor mai mici, care în sfârșit întrezăreau îndelung așteptata posibilitate de a se dezrobi de sub stăpânirea atenienilor, thebanilor sau spartanilor. Poate de aceea Atena nu a reușit să formeze o alianța cu Peloponesul, dovadă fiind ambasadele trimise și refuzate ale lui Eschines, mai ales la Megalopolis. Bineînțeles, caracteristică acestor expuneri este relatarea unui astfel de politician, Cleochares din Chalcis, care a declarat în legătură cu negocierile care au dus la Pacea lui Philocrates dintre Filip și Atena în 346, că statele mici se temeau de diplomația secretă a marilor puteri.

Dezvoltarea relațiilor dintre statul macedonean sub conducerea lui Filip și Alexandru și orașele din sudul Greciei este ca un câmp minat pentru istoricul care nu e mulțumit doar cu acceptarea punctului de vedere al unui Demosthenes. Este sigur că la început nu existau motive de securitate din partea Macedoniei pentru a lua măsuri agresive împotriva grecilor din sudul Tesaliei. Deși Macedonia, precum multe alte state grecești, suferise în trecut din cauza tendințelor imperialiste ale Atenei, Spartei și mai recent ale Thebei, nu există nici o semn de răzbunare dincolo de asigurarea strictului necesar pentru integritatea pământului strămoșesc macedonean și de securizarea granițelor. În fond, „de la Alexandru I, care a călărit până la trupele ateniene în ajunul bătăliei de la Plateea și care s-a prezentat generalilor greci ca fiind prietenul lor și un grec veritabil, până la Amyntas, tatăl lui Filip, care se alăturase spartanilor în 382, regii Macedoniei au tânjit la ajutorul grecilor și fuseseră mai eleni decât elenii”, iar atunci cand unii dintre greci nu ar fi vrut ca Alexandru I să fie acceptat la Jocurile Olympice pentru că era „barbar”, hellanodicii îl vor accepta datorită descendenței sale argiene. Toate eforturile lui Filip în nord, inclusiv distrugerea Olintului și integrarea Chalcidicăi în statul macedonean, pot fi considerate, în totalitate, ca servind intereselor macedonene. Inițial, aceste măsuri nu au fost îndreptate împotriva Atenei, cu care Macedonia era în stare de război încă din 357, de la acapararea Potideei. Nici acțiunile lui Filip în Tracia nu erau îndreptate împotriva Atenei, deși numai gândul ca ar putea câștiga o poziție din care să controleze traficul prin Dardanele și Bosfor îi îngrozea pe atenieni.

Evenimentele din Tesalia în special, i-au convins pe unii atenieni că Filip avea planuri mari împotriva lor. În Războiul Sacru atenienii au luat partea focidienilor, și când în 352, Filip, proaspăt numit șef al Confederației tesaliene, a încercat sa încheie războiul în avantajul tesalienilor printr-un marș rapid prin Termopile, atenienii au trimis imediat un detașament să blocheze trecătoarea. După retragera lui Filip, atenienii, convinși că Filip dorea să dezlănțuie câinii războiului împotriva lor, s-au felicitat pentru câstigarea așa-zisei victorii. Însă nimic de genul acesta nu s-a întamplat. Spre iritarea prietenilor săi din Tesalia, el nu a arătat pre mult interes față de Războiul Sacru. Abia șase ani mai târziu și-a făcut apariția ca “războinic sacru” în Tesalia, când circumstanțele se schimbaseră atât de mult încât a putut să pună ordine în afacerile Consiliului amficționic fără să întâmpine rezistență, deși între timp trupe macedonene nu fuseseră văzute la sud de Tesalia. Nu se poate pune problema unei încercări de a obține putere în Grecia în acea regiune.

Această atitudine era în contrast cu cea a orașelor state conducătoare. Un element constant în politica orașelor grecești mai mari erau aspirațiile fățișe de hegemonie, deși multe din orașele mai mici acceptau de bună voie, potrivit circumstanțelor, dominația uneia sau alteia dintre marile puteri, pentru a-și asigura securitatea. Această nemărginită dorință de a domina caracterizase politica grecească încă de pe vremea imperiului atenian, în secolul V î.e.n., deși fuseseră stabilite limite aplicării ei. Noutatea situației actuale era că posibilități clare rămâneau nefolosite și că treburile chalcidicienilor, tracilor, ilirilor sau moloșilor păreau mai importante decât cele ale lui Apollo din Delphi. Pentru grecii sudici era ceva uluitor ca macedonenii să îi considere de o importanța neînsemnată. Ei vedeau atitudinea lui Filip ca problematică și aveau suspiciuni în privința lui. Deja din anii 350 unii oameni politici din centrele de putere au mirosit o urzeală pe care nu o puteau defini cu exactitate și au început să inventeze amenințări inexistente și să creeze un climat de neîncredere, în care orice eveniment nefavorabil era pus pe seama lui Filip.

În statele mai mici unii dintre liderii mai abili au văzut o posibilitate să se facă cunoscuți sau să se protejeze, fără riscuri prea mari, de vechile mari puteri ale Greciei, ale căror pretenții de dominație deveneau din ce în ce mai supărătoare. Nu era un lucru nou pentru un stătuleț să se sprijine pe o mare putere de departe pentru a se apăra de o a treia parte. Putem deduce că cel puțin unii dintre politicieni erau impresionați de succesul Confedarației tesaliene împotriva Pherai-ului. Începând cu sfârșitul anilor 350 au avut loc încercări de a-l face pe Filip să devină interesat de problemele Greciei sudice. În primavara lui 346, mesageri din aproape întreaga lume greacă s-au adunat la Pella. Au fost surprinși la auzul știrilor despre negocierile de pace cu Atena, iar orașele mai mici și-au arătat teama că marile puteri ar putea ajunge la o înțelegere secretă fără să le dea de știre. Această masivă întreprindere diplomatică de la Pella ne conduce spre supoziția că statele mici se așteptau, de asemenea, de la Filip la mai mult decât la o simplă stingere a animozităților dintre marile puteri. Fiecare stat acționa individual în interes propriu și spera sau se aștepta la ințelegere din partea lui Filip. Astfel, până în 346, fie că voia sau nu, fie că din inițiativa ei sau nu, Macedonia devenise, cel puțin din punct de vedere diplomatic, un factor important în atenția grecilor din sud, în special a celor din statele mici.

Întrebarea dacă în această situație ar fi fost posibilă evitarea acestei augmentări a influenței și, automat, a responsabilității, este inutilă. Toate aceste lucruri, inevitabil, trebuia să culmineze cu pretenții de hegemonie, după cum se așteptau grecii. Un stat condus de funcționari civili sau o democrație funcțională ar fi arătat solicitanților ușa, însă monarhia macedoneană era prea puternic dominată de personalitatea regelui pentru a “gândi la rece” tot timpul, iar Filip cu siguranță că se bucura să îi fie curtea transformată, din senin, într-un centru al lumii grecești pentru că „în timp ce atenienii aveau ca formă de guvernământ democrația, Macedonia încă mai era condusă de un tip de monarhie care dispăruse din alte orașe-state cu secole în urmă”. Îi plăcea să fie curtat și se bucura că se întovărășea cu înțelepții de la miazăzi. El își întâmpină oaspeții cu daruri generoase și lasă impresia fiecăruia dintre ei că este pregătit să devină prietenul sau chiar aliatul său. În sfera politică, greu de diferențiat de cea personală într-un astfel de stat, unde cele două sunt interdependente, el dorea să fie acceptat ca partener de cele mai mari puteri și să fie recunoscută și Macedonia ca o mare putere, care oricum se ciocnea de puține interese ale Atenei, și de și mai puține ale Thebei.

În orice caz, Filip nu s-a alăturat tendințelor expansioniste ale unora dintre politicienii atenieni. Aceste tendințe s-au dovedit a fi dezastruoase, grecii devenind supuși, și nu parteneri ai macedonenilor. Aceste tendințe au determinat viitorul model al intereselor macedonene în sud, un model care ar fi putut fi cu totul altfel. În primii ani ai neînțelegerilor lui Filip cu Atena, acesta nu a făcut mai mult decât să distrugă speranțe și vise, făcându-le să pară exact ceea ce erau: iluzii. Methone, Pydna și Potideea fuseseră obținute de către Atena cu puțin timp înainte ca Filip să le cucerească; orașul Amphipolis nu fusese atenian până în 424, iar Olint-ul s-a aliat cu Atena numai în momentul în care o confruntare cu Filip părea inevitabilă. Deși Filip a prevenit restabilirea unei regiuni condusă de atenieni la granița cu Macedonia, este oricum dubios că atenienii ar fi putut să se mențină acolo la nesfârșit, chiar și fără intervenția lui Filip.

Totuși, atenienii s-au simțit foarte ofensați și au ezitat mult până să ia în considerare, în mod serios, oferta de negociere a păcii din partea lui Filip, ofertă facută pentru prima oară în 348. Tratatul, Pacea lui Philocrates, nu a fost acceptat de ambele părți și jurămintele nu au fost depuse decât la începutul verii lui 346. Tratatul își avea fundația pe o recunoaștere reciprocă a posesiunilor fiecărei părți. Prin tratat s-a încheiat și o alianță. Înțelegerea a fost încehiată sub amenințarea tacită a pregatirilor militare ale lui Filip pentru a încheia Războiul sacru, și este destul de limpede că daca Filip ar fi vrut, ar fi putut obține mai multe avantaje de pe urma acestui tratat. El s-a mulțumit cu forma finală a tratatului, recunoașterea reciprocă și parteneriatul contractual, care lăsa Atena în posesia a ceea ce mai rămăsese din confederație. Astfel, Filip și-a atins obiectivele fără ca relația sa cu Atena să se strice.

Până în 346 Filip a pus ordine în relațiile sale cu cele mai importante state din sudul Greciei. Atena era prinsă, mai mult sau mai puțin silită, în tovărășia cu Macedonia datorită tratatului de pace. Ca rezultat al Războiului sacru, care se încheiase fără vărsare de sânge, Filip dispunea acum de majoritatea voturior în Consiliul amficționic după bunul plac și la oriyont apărea, inevitabil, interesul său pentru sanctuarul de la Delphi. Beoțienii, sub conducerea Thebei, au provocat Războiul sacru pentru că au crezut în puterea lor pentru a domina Grecia centrală, în dezavantajul focidienilor. Până la urmă nu au câștigat nimic, decât ceea ce ce pierduseră în timpul războiului și de acum erau conștienți că nu vor mai fi capabili niciodată să manipuleze Consiliul amficționic cum o făcuseră până de curând. În plus, Nikaia, care controla trecătoarea de la Termopile fusese cedată tesalienilor. Beoțienii nu vor mai putea niciodată să folosească trecătoatea în scop militar pentru a junge cât mai repede în sudul Tesaliei, iar pesimiștii credeau că posibilitatea de a bloca trecerea lui Filip fusese pierdută.

Atenienii nu se arătau prea entuziaști în a-i arăta noului aliat respectul cuvenit. Atât atenienii cât și spartanii nu au fost pedepsiți pentru sprijinul acordat profanatorilor focidieni, iar acest gest de bunăvoință poate fi pus pe seama toleranței lui Filip. Cu toate acestea, atenienii au fost reținuți în problema recunoașterii drepturilor de vot ale lui Filip în Consiliul amficționic și nu au trimis nici un delegat la festivalul pythic unde victoria era sărbătorită. Din punct de vedere formal, relațiile erau de pace și prietenie, dar încrederea reciprocă de care era nevoie pentru pentru ca acestea să se realizeze nu exista. Majoritatea statelor puternice ale Greciei, fiecare în felul său, au refuzat să recunoască pe deplin această tovărășie. Ei nu credeau că Filip se va mulțumi doar cu recunoașterea tratatului și că mai devreme sau mai târziu se va folosi de puterea militară pe care o avea, așa după cum ar fi făcut-o oricare dintre ei dacă ar fi fost în aceeași situație: „Toată politica lui Filip este un complot împotriva orașului nostru.” Pentru greci s-a dovedit catastrofal acest calcul, care în final a dus la aceeași împrejurare de care se temeau la început, iar după evenimentele de mai târziu este evident că ei au putut să justifice această concepție greșită. În anii următori, până în 340, macedonenii nu au întreprins nici un acțiune care ar fi putut pune sub umbra îndoilelii aceste înțelegeri. În nord-est, nord-vest și în Tesalia, Filip a condus și a cucerit pentru Macedonia. În Grecia, sudul Tesaliei, el s-a supus regulilor și a participat în mod regulat prin delegați la adunările Consiliului amficționic. În același timp el și-a extins activitatea diplomatică în funcție de „cererea și oferta” diferitelor state grecești și politicienilor acestora dar nu a dat nici cel mai mic semne de nemulțumire cu privire la „status quo”-ul stabilit în 346. Ar fi naiv să presupunem că această activitate nu a îmbunătățit statutul și influența Macedoniei printre greci și să nu recunoaștem că odată cu preluarea drepturilor focidienilor în Consiliul amficționic de către o mare putere a fost inaugurată o nouă și ireversibilă fază îm politica Greciei. Emisarii statelor mici, care mai înainte mergeu cu petiții la Atena, Sparta sau Theba, acum puteau merge în Macedonia. Pentru a face asta nu era necesar să meargă mai întâi la Pella deoarece puteau lua contact cu reprezentanții lui Filip din Consiliul amficționic. Un caz tipic a fost acela al lui Callias din Chalcis, în Eubeea, a cărui țintă politică era să formeze o ligă a orașelor eubeene, deși celelalte orașe ale insulei șovăiau. Mai întâi el a apelat la Filip, însă acesta i-a acordat prietenia sa nu și suportul necesar pentru formarea ligii. În cele din urmă se îndreaptă către Theba care se va dovedi la fel de impasibilă ca și Filip la întreprinderea sa. Numai atunci va recurge la Atena, unde va beneficia de susținerea lui Demosthenes.

Nu toți au fost refuzați de Filip. În Peloponez, de exemplu, noile state Mesena și Arcadia, întemeiate sub auspiciile Thebei, se temeau de represalii din partea Spartei în cazul în care Theba s-ar fi retras din teritoriu. Statele mici erau susținute de Macedonia cu audiențe pline de compasiune, însă au primit la început numai ajutor diplomatic. Tentația de a îndrepta atenția noului membru al Consiliului amficționic către problemele locale, în care vechile puteri nu erau demne de încredere, era mare, și multe din micile orașe se bucurau de această nouă posibilitate. Conflictul de interese dintre statele mici și marile puteri sunt evidente, ceea ce duce, inevitabil, la o insignifiantă recție la încercările unor politicieni Atenieni de a forma o alianță în sud împotriva lui Filip. Presupusul dușman părea multora mai prietenos și mai de încredere decât Atena însăși. După aproape două sute de ani de dominație macedoneană, Polybios s-a simțit în măsură să îi apere pe acei conducători din orașele mici care văzuseră salvarea patriilor lor în alierea cu Macedonia, împotriva insultelor lui Demosthenes, care îi acuza de trădare pe toți cei care nu erau de acord cu el. Interesele tuturor grecilor nu erau, pur și simplu, aceleași cu cele ale atenienilor însetati de putere.

Istoria Greciei, atât cât estea ea cunoscută pentru cei șase ani de la Pacea lui Philocrates este dominată de Atena doarece toate sursele care ne-au parvenit sunt de la Atena sau au fost influențate de ea, și istoria Atenei este dominată de campania facțiunii politice condusă de Demosthenes pentru a căștiga autoritate și pentru a stabili un curent potrivnic Macedoniei. Este imposibil să reconstituim toate fazele acestor relații. Discursurile lui Demosthenes care au ajuns până la noi oferă doar fragmente, însă chiar și acestea ne transmit respingeri provocatoare ale negocierilor, acuzații fără temei, denaturarea adevarului și instigare la ură, ură ce putea fi potolită numai de o chemare la arme. Ura a devenit antetul politicii ateniene, de vreme ce grupul condus de Demosthenes câștigase în popularitate. În final Demosthenes reușește să convingă majoritatea Adunării poporului să adopte verdictul său cu privire la Filip. Rapida ascensiune a facțiunii lui Demosthenes a distrus rapid speranțele puse de Filip în Pacea lui Philocrates. Era evident că tovărășia Macedoniei cu Atena nu va rezista prea mult. Atenienii nu puteau dormi liniștiți. Demosthenes și prietenii săi au stârnit decepția și nemulțumirea care dominau în Atena de când renunțase în mod oficial la revendicările sale tradiționale asupra nordului și de când îi abandonase pe focidieni. Acești oameni nu au dorit să îmbunătățească relațiile de pace. În 344 Filip a încercat să contrabalanseze atitudinea ostilă, ce era în continuă creștere, în Atena și să încurajeze susținătorii păcii prin cererea unor sugestii pentru îmbunătățire ei. Ca răspuns, Hegesipos, prietenul lui Demosthenes, a instrumentat o hotărâre a Adunării poporului prin care atenienii cereau ca Filip să restituie Amphipolis-ul și alte locuri de la nord de Atena. Această cerere de revizuire a uneia dintre clauzele principale ale tratatului era de facto o încercare de subminare a negocierilor. Filip, însă, nu a cedat, pentru ca la Atena se mai aflau susținători ai păcii care mai puteau câștiga în influență. O rază de speranță a apărut în 343 când Aeschines a fost exonerat, deși doar de acuzațiile lui Demosthenes că și-a înșelat și trădat țara atunci când a fost în delegația care a negociat condițiile păcii, în situația în care Philocrates însuși fusese mai devreme condamnat la moarte. O altă ofertă de negocieri a fost propusă, dar și aceasta, în 343, a fost atacată de Hegesippos într-un discurs atât de încărcat de ură încât negocierile au fost întrerupte.

Este greu să acorzi o justificare acestei instigări la război. Eschines îi reproșează lui Demosthenes că „apasă prea mult pe silabe” înrăutățind relațiile dintre atenieni și Filip.Dorința de răzbunare nu poate fi pusă intotdeauna pe seama unei gandiri raționale și nu se bazează nepărat pe un studiu de fezabilitate care să garanteze succesul. Motivele esențiale sunt de alt tip, înrădăcinate în rănirea propriului orgoliu, ceea ce îl face pe istoric mai mult să ghicească. Demosthenes și prietenii săi răsuceau cuțitul în mândria rănită a poprului atenian: „Filip adună Grecia parte cu parte […]în timp ce Atena doarme”. Gloria și puterea trecutului, care erau prezente în mintea atenienilor la vederea fiecărui monument din oraș, erau mult mai influente decât oricare dintre viziunile banale despre viitor pe care susținătorii realiști ai păcii le prevedeau întro cooperare prietenoasă cu Macedonia. Acestor oameni pare că le-a lipsit imaginația politică ce ar fi putut crea o atitudine mult mai favorabilă unei cooperări și conviețuiri cu Macedonia. Instigatorii la război au câștigat suportul cetățenilor în 346, odată cu înfrângerea focidienilor, și l-au menținut, cu excepția unor scurte perdioade, până la catastrofă.

Din punct de vedere militar Atena se afla într-o poziție slabă pentru a putea susține un război cu Macedonia. Chiar dacă Adunarea poporului ar fi fost de acord să aloce sume enorme necesare pentru război, marea flotă a Atenei nu ar fi reușit să întreprindă nimic decisiv împotriva trupelor terestre macedonene. Din acest motiv oratorii s-au limitat, la început, la încercări de a otrăvi climatul politic, nu numai la Atena ci și în alte orașe unde au văzut slăbiciuni. Acestea nu erau multe, numai rămățițele Confederației ateniene și orașele din Eubeea, unde Atena îl ajutase pe Callias să formeze o nouă ligă. Cele mai multe dintre orașele din Peloponez au preferat să se așeze sub aripa protectoare a îndepărtatei Macedonii. În nord, coloniștii atenieni (klerouchoi) se aflau pe poziții ferme în Chersones. Lemnos și Imbros aparțineu Atenei iat Thasos a rămas fidelă atenienilor. Aceste poziții, aflate pe „drumul grânelor” ce pornea din Marea Neagră, erau singurele rămase sub dominația Atenei, dar chiar și acolo atenienii șovăiau să investească în armată. În 342, un aventurier cu numele de Diopeithes a fost trimis ca lider mercenar cu noi coloniști în Chersones. Acesta nu a primit însă și suport material, astfel că Diopeithes și-a dat mână liberă în a conduce raiduri de pradă în Tracia, care între timp intrase în posesia lui Filip. Acesta este motivul pentru care a avut întregul sprijin atenian, mai întâi din partea lui Demosthenes, iar mai apoi din partea poporului atenian.

Acest abuz, împreună cu alte nedreptăți au fost înșiruite de către Filip în 340 într-un ultimatum adresat Atenei. Acest document este dovada clară ca Filip renunțase la orice speranță de cooperare cu atenienii. Nu era o declarație de război, însă aceasta se încheia cu o amenințare. Atitudinea tolerantă pe care o adoptase față de sensibilitatea exagerată a atenienilor a fost abandonată. Atenienii aveau să își dea seama târziu de avantajele de care se bucuraseră de pe urma tratatului de pace, și care erau acum pierdute din cauza „belicoșilor”.

Filip era ocupat cu prima fază a asediului Perinthosului cand a trimis emisari la Atena. Atenienii nu erau implicați în mod direct în apărarea orașului, însă aliații lor bizantini și perșii, cu care atenienii se aflau îm negocieri, au venit în ajutorul cetății. După câteva săptămâni Filip asediază Bizanțul, și acum Filip găsește momentul oportun să demonstreze Atenei gravitatea poziției lor. Vasele cu cereale pentru Atena trebuiau să fie escortate de către un contingent naval comandat de Chares. Când vasele încărcate se adunau la Hieron, aproape de gurile Bosforului, acestea au fost atacate de către macedoneni și toate cele 230 de vase au fost capturate. Aceasta manevră a avut loc fără ca în prealabil să se fi declarat război și trebuie să fi fost văzută de Filip ca o lovitură peste mâna încleștată pe lance a partidei antimacedonene de la Atena; un avertisment că nici măcar marea flota de război nu va putea asigura rezervele de cereale ale orașului, în situația în care Filip s-ar afla în conflict militar cu Atena. Chiar și acest ultim efort de a demonstra atenienilor cât de lipsite de noimă și irealizabile sunt eforturile partidei „belicoase” nu a reușit să îi aducă pe aceștia cu picioarele pe pământ. Răspunsul atenian a fost sec. Atenienii nu păreau deloc îngrijorați de aceste demonstrații de forță și nu au luat în considerare o schimbare a politicii lor față de Macedonia. Furia a fost singura reacție pe care au avut-o, și acest moment era oportun pentru ca instigatorii la război să acționeze și să declare că pacea își va găsi sfârșitul.

Această decizie a marcat începutul unei noi etape în relațiile dintre Macedonia și statele grecești sudice. Încercarea de a lega relații diplomatice strânse cu puterile cele mai mari prin demonstrații de cumpătare și toleranță dăduse greș. Acest eșec era cel mai evident la Atena, dar nemulțumiri existau și la Theba, unde thebanii încă nu se puteau obișnui cu ideea ca Filip conducea cu o mână de fier Consiliul amficționic. În 339 lideri nechibzuiți au luat măsuri pripite: au alungat mica garnizoană pe care Filip o lăsase în Nikaia și au preluat controlul asupra micului oraș, care domina trecătoarea de la Termopile, din mâna tesalienior. În ceea ce privește atitudinea Macedoniei față de Grecia este o distincție clară intre nordul acesteia, inclusiv Tesalia, unde Filip a trebuit încă de la început să își pună armele la încercare și orașele grecești din sud, cu care, deși cu mare greutate, Filip a încercat să aibă relații diplomatice bune. Diplomația în momentul de față nu își mai putea continua existența. Atenienii și, în cele din urmă, thebanii, prin refuzul lor de a recunoaște că această distincție era reală, pierduseră marea șansă de a avea o mare influență asupra lui Filip și să încerce o politică pentru orașele grecești din sud diferită de cea pe care o aveau față de traci și iliri. Însă politicienii lor obtuzi nu se puteau abate de la tradiționalele lor practici spre puterea absolută și astfel nu vedeau în Macedonia decât un rival și nu o nouă entitate politică cu care se putea întreține relații diplomatice. Ținând cont de poziția pe care o avea în Consiliul amficționic și de noile posesii din Tracia, Filip nu putea să ignore pregătirile de război din Grecia centrală. Din moment ce și abilii afaceriști atenieni nu au reușit să realizeze sau au preferat să ignore zădărnicia unui război, era imposibil să prezică numărul altor state care care aveau să aibă aceeași iluzie. Filip, cu siguranță, nu se îndoia de superioritatea sa militară. Drama stă în faptul că chiar și după o victorie și-ar fi pierdut cea mai bună șansă de a fi acceptat în timpul vieții de către liderii politici din sudul Greciei. În 346 căștigase războaie fără măcar să trebuiască sa ducă o luptă, însă în ciuda acestor victorii, el deja pierduse, încă de pe atunci, pacea. De data aceasta trebuia lucrat fără mănuși. Folosirea forței militare împotriva Atenei și Thebei aducea inevitabil și o oarecare asimilare politică a comunităților grecești din nord care erau deja sub conducerea directă a Macedoniei. Rezultatul unui război proiectat în acest fel avea să ducă la o atitudine mult mai severă decât cea din 346. Chiar dacă Filip ar fi gândit altfel, consilierii săi nu ar mai fi fost de acord cu un tratament special acordat Atenei și Thebei. Simplul fapt că războiul avea să se țină ducea inevitabil la extinderea sferei de influență a statului macedonean.

Filip, totuși, a reacționat cu greu la noua situație din sudul Greciei. Nu mai devreme de sfârșitul toamnei lui 339, după campania dusă împotriva sciților de la Dunăre, regele macedonean și-a condus armata în Grecia centrala, ca reprezentant autorizat al Consiliului amficționic. Principala sarcină nu avea nimic de a face cu Theba sau Atena, ci cu delictele comise de orașul locrian Amphissa împotriva lui Apollo din Delphi. Mai întâi Filip și-a condus armata la Elateea, în Focida, evitând cu abilitate Termopile și garnizoana thebană din Nikaia pentru a nu provoca o confruntare imediată cu Theba; însă atenienii au fost induși în eroare de către Demosthenes spre a interpreta această acțiune ca un act de agresiune împotriva lor: „Ziua aceea cerea cuvântul unui om care să fi urmărit evenimentele de la început și care să fi reflectet conștiincios la motivele și scopul faptelor luiFilip […] Și, în ziua aceea, omul acela apăru: eram eu.” Astfel au deschis rapid o ofensivă dipolmatică, urmată de succes, pentru a câștiga de partea lor pe vechii lor inamici, Thebanii, fără a le cere nimic în schimb pentru că ar fi fost „lipsit de cuviință în circumstanțele date.” Imediat după aceea, trupe militare au ocupat trecătorile de la Elateea spre Amphissa și în direcția Beoției unde regele încearcă de două ori să pătrundă și eșuează. Filip a încercat să negocieze atât cu Theba cât și cu Atena, dar dimplomația lui nu a putut face nimic împotriva convingerilor doctrinare ale oponenților săi. Nici măcar încheierea încununată de succes a disputei amficționice cu Amphissa care a făcut necesară retragerea forțelor grecești în apropiere de Cheroneea nu a putut să înfrângă dorința majorității din cele două orașe.

Până în august 338, Filip își abandonase speranțele de a încheia această dispută printr-o soluție împăciuitoare și ocupă poziție de luptă în fața trupelor grecești de lângă Cheroneea. Cea mai mare parte a armatei greceși era formată din atenieni și beoțieni, însă și din unii aliați și sateliți: corinteni și aheeni din Peloponez; eubeeni și reprezentanți ai Confederației ateniene din insule precum și focidieni, megarieni și câțiva acarnanieni din Grecia centrală. Macedonenii și aliații lor aveau probabil cam același număr, însă luptele grele pe care le duseseră până în acel moment macedonenii aveau să își pună pecetea pe soarta bătăliei. Până seara o mie de cetățeni atenieni căzuseră și două mii fuseseră luați prizonieri; de partea aliaților, probabil că pierderile erau în ceeași proporție. Zadarnicul război era la final.

Victoria a încurajat pe acei macedoneni care aprobau un tratament unitar pentru cei învinși, după modelul trac. Filip la fel, după eșecul eforturilor sale diplomatice, nu a respins asemenea opinii. Victoria deschidea drumul unor acțiuni mai riguroase. În același timp, victoria asupra grecilor dădea speranța că în orașe vor prelua conducerea forțe moderate. În contextul unui tratat general de pace ar fi posibil sprijinul unor astfel de forțe mai mult decât înainte. Totuși, crearea unei organizații care să guverneze întreaga Grecie, precum în Tesalia nu a fost luat în considerare. Grecii sudici nu erau încă atât de importanți pentru macedoneni încât să justifice un asemenea efort. Acum, ca niciodată, scopul era acela ca orașele grecești să fie responsabile pentru propriile afaceri, însă Macedonia să beneficieze de mai multa considerație și mai mult respect ca înainte. Acest obiectiv ar fi cu mult mai repede îndeplinit dacă interese comune ar fi găsite și promovate, dacă o cooperare activă ar fi realizată și dacă o stare de dependență reciprocă s-ar dezvolta. Experiența spune că din 346 asemenea dorințe nu puteau fi îndeplinite fără ajutorul Macedoniei. Chiar și atunci, în lumina iraționalului succes al lui Demosthenes și apropiaților săi, exista scepticism cu privire la excluderea acelora care torpilau toate încercările de cooperare în vederea unei apropieri reciproce.

Era important ca, mai presus de toate, să îi ajute pe partizani și să câștige noi prieteni. Din nou Filip se orientează mai mult spre Atena. Fiind cel mai populat stat grec, cel mai important centru comercial din Marea Egee și, teoretic, cea mai mare putere navală, Atena a rămas, chiar și după Cheroneea, ținta eforturilor diplomatice macedonene. Nu se putea trece peste Atena: trebuia să se încerce sprijinirea prietenilor de acolo și a oamenilor precum Aeschines, Phokion și Demades să obțină influență. Acest țel nu putea fi îndeplinit prin impunerea unor condiții grele, ci prin acte de generozitate care puteau fi prezentate ca gesturi de reconciliere. Filip, totuși, nu era pregătit să tolereze continuitatea Confederației ateniene și nici, se pare, posesiunile din Chersones, care oricum nu puteau fi menținute dacă Macedonia și le-ar fi dorit cu adevărat. Cu toate acestea, Atena a primit, spre dezamăgirea Beoțienilor, orașul de graniță Oropos, cu imoprtantul său sanctuar al eroului Amphiaraios; i-a fost permis să păstreze insulele Imbros, Lemnos, Skyros și Samos. Pe desupra, acei atenieni luați prizonieri au fost înapoiați fără a se cere obișnuita sumă de răscumpărare. Și asta a fost tot. Prietenii lui Filip au putut să profite. Datorită lui Demades, în cea mai mare parte, un astfel de tratat avantajos a putut fi negociat, dar extremiștii nu au fost pedepsiți altfel decât prin faptul că au fost nevoiți să fie martori la eșecul propriei lor politici. Demosthenes a fost chiar ales să țină discursul funerar pentru cei căzuți (pe care ar fi trebui să îi aibă pe conștiință), iar refugiaților politici din alte state le-a fost oferit azil. Înfrângerea a fost considerată, totuși, una onorabilă, însă cei responsabili, „belicoșii”, cel puțin la momentul respectiv, nu mai îndeplineau nici o funcție importantă pe plan politic. Oamenii îi ascultau acum de realiștii moderați, de oameni precum Lycurgos, Demades și Phokion, cărora nu le păsa neapărat de Macedonia, și care considerau că interesele Atenei erau garantate printr-o cooperare atentă. Cu o astfel de atitudine Filip trebuie să fi fost mulțumit; nu se putea aștepta să fie primit cu entuziasm la Atena și nu a făcut o vizită orașului.

Entuziasm nu îl aștepta nici la Theba, deși posibilități ale unei imixtiuni efective erau mai mari decât la Atena. Theba era capitala Ligii beoțiene, care era condusă în mod „democratic”, printr-o adunare a poporului. Deoarece întâlnirile acestei adunări aveau loc la Theba, în esență, populația Thebei era cea care avea influența decisivă în cadrul ligii. În cursul obținerii acestei poziții de superioritate în Beoția, thebanii distruseseră sau trataseră cu cruzime trei orașe: Plateea, Thespiai și Orchomenos, și astfel le intimidaseră pe celelalte. Thebanii nu erau, în niciun caz iubiți în Beoția, cu atât mai puțin după catastrofa de la Cheroneea, astfel că o politică oarecum ostilă față de aceștia ar fi dus la câștigarea unor noi prieteni și dobândirea unei mari sfere de influență în Beoția. Trei măsuri au redus mult capacitatea politică a Thebei. Mai întâi, Plateea, Thespiai și Orchomenos aveau să fie reconstruite cu ajutorul Macedoniei. În al doilea rând, oamenilor înstăriți din celelalte orașe ale Beoției li se acordau oportunități mai mari pentru a exercita influnță în cadrul ligii prin înlocuirea locului în care adunările aveau loc. Acestea aveau să se țina în satul Onchestos, unde se afla și un important sanctuar. Trebuia înființat un consiliu alcătuit din trei sute de membrii, care consista, în parte, din exilați readuși în patrie. Lideri politici thebani erau amendați sau exilați. Cea de-a treia măsură consta în aducerea la Theba a une garnizoane macedonene. Aceasta avea să ocupe acropolisul theban, Cadmeea. Astfel, o evoluție importantă a amestecului macedonean în Beoția a avut loc. Macedonia era puterea protectoare a ligii reorganizate împotriva pretențiilor Thebei, la fel cum fusese și înainte cazul Tesaliei împotriva pretențiilor orașului Pherai.

Cea de a treia fostă mare putere a Greciei, Sparta, nu participase la dezastrul de la Cheroneea. Cu toate acestea, încă din anii 340 unii politicieni din Peloponez, cel puțin din Arcadia și Mesenia, sperau ca Macedonia să preia rolul de protector al asupriților de către Sparta din Peloponez. În prima fază a politicii sale față de grecii sudici, Filip le acordase, într-adevăr, sprijin diplomatic. Acum, prietenii săi îl chemau cu armata în Peloponez pentru a-și recupera, în sfârșit, pământurile din mâinile Spartei. Fără a subestima importanța marilor puteri, Filip realiza că putea câștiga o mare influență în în statele mai mici, pe care le-ar fi putut folosi pentru a neutraliza eficacitatea celor mari. Astfel că a îndeplinit dorința orașelor mici și a scos unele teritorii disputate de sub controlul spartan.

CAPITOLUL VI

LIGA DE LA CORINT

ȘI

URMĂRILE ACESTEIA

-„Copii, tata va cuceri totul

înaintea mea …”

Plutarh, Vieți paralele: Alexandru și Cezar, V

Esența politicii macedonene a rămas, așadar, chiar și după bătălia de la Cheroneea, promovarea prietenilor politici, o tactică aflată în strânsă legatură cu personalitatea unui rege care punea mare bază pe prietenii și în viața particulară. Totuși, punea interesele pe primul loc. Din teritoriile nordice cucerite, inclusiv din Tesalia, își lua câte o soție din aristocrația băștinașă, pentru ca aceasta să își întărească legăturile cu Macedonia, însă nu a intrat în nici o astfel de alianță cu nici un stat din sudul Greciei. Nu avea nici o intenție de a conduce, personal, acolo. Dar, experiența avută cu orașele din Tesalia l-a învățat cât de avantajoasă este o organizare statală care să opereze deasupra celei orășenești. Mai întâi s-a autoproclamat șef al Confederației tesaliene, mai apoi a revenit instituția tetrarhiei, pe ai cărei lideri a făcut în așa fel să fie adjuncții săi. Era, deasemenea, avantajoasă posibilitatea de a conduce trupe tesaliene, și, depășind statutul de simplă cooperare militară, campaniile comune și victoriile împărtășite au strâns legăturile dintre cele doua state.

O asemenea organizare nu mai exista altundeva în Grecia. Ligile regionale, precum cele din Beoția, Peloponez și Marea Egee fără îndoială că existau, dar nu erau altceva decât o implementare a autorității thebane, lacedemoniene sau ateniene. Nici o altă putere nu putea inteveni. Încă de la așa zisa Pace a Regelui, cu aproape cincizeci de ani în urmă, grecii „jucaseră” pe scena politică cu termenul de pace comună (koine eirene). O particularitate a tratatului de pace din 387/386 era aceea că regele Persiei se autoerija în girant al păcii, deși el impunea termenii păcii și în afara Asiei Mici, la Sparta. Paradoxul, încă de pe atunci, pe care mulți greci nu l-au putut înțelege, era dacă pe de o parte „libertatea și autonomia” orașelor grecești fusese stabilită și pe de altă parte, dacă orașele grecești din Asia Mică erau recunoscute ca făcând parte din domeniul regelui ahemenid.

Deși interpretarea clauzei cu privire la autonomie a fost discutată, o clauză care să garanteze că toți participanții ar putea sau ar trebui să ia măsuri împotriva celor care încălcau tratatul era considerat esențial în toate tratatele de pace, trebuia încheiat orice război ulterior tratatului în care erau implicate, efectiv, mai mult de două state. Filip se mai întâlnise cu acest flexibil, și foarte expansibil concept de pace comună în timpul negocierilor cu Atena din 346, când unii atenieni doreau să „scape” în tratat o astfel de clauză pentru focidieni, care să permită, într-o perioadă de trei luni, unui al stat să devină semnatar al păcii. Deși a respins această clauză deoarece prietenii săi tesalieni nu ar fi acceptat niciodată o astfel de trădare a intereselor amficționice, Filip a cochetat mai târziu cu această idee în timpul negocierilor pentru îmbunătățirea tratatului, dar de data aceasta atenienii erau șovăielnici.

Conceptul devenise, acum, foarte atrăgător pentru Filip, și după bătălia de la Cheroneea putea fi pus în practică. Considera că o astfel de pace comună, de care orice stat era legat, ar fi putut pune temelia unei viitoare relații între Macedonia și grecii sudici. Clauza garanției, obișnuită în astfel de tratate, era exact ceea ce îi trebuia pentru a justifica posibile intervenții pentru binele păcii și al prietenilor săi pașnici din orașe. În plus, funcția de girant putea fi extinsă după exemplul Confederației tesaliene. În 387/383, Artaxerxes își exercitase puterea de girant numai prin adresarea unor amenințări și prin aplicarea ei la Sparta. Recunoașterea formală a Macedoniei ca putere garantă nu ar fi ceva nou. Noutatea era că Filip aspira la un legământ exprimat în mod formal și legal. La Corint, în 337, „cu Filip ca lider, orașele grecești s-au unit sub egida unui tratat cunoscut sub numele de <<Liga de la Corint>>. Numai Sparta s-a împotrivit și a militat pentru independență”. Astfel s-a semat Pacea Comună cu Filip ca „hegemon”:

„Jurământ. Jur pe Zeus, Pământ, Soare, Poseidon, Atena, Ares, pe toți zeii și pe toate zeițele: voi respecta pacea și nu voi rupe tratatul cu Filip; nu voi ridica armele cu gânduri vrăjmașe împotriva nici unuia dintre cei care respectă jurămintele, nici pe pământ și nici pe apă; nu voi lua prin luptă nici o cetate, nici o fortăreață și nici un port ale vreunuia dintre participanții la pace, nu voi pune la cale niciun vicleșug sau uneltire; nu voi distruge nici regalitatea lui Filip și a succesorilor săi, nici constituțiile în vigoare în fiecare stat în momentul încheierii păcii; eu însumi nu voi face nimic împotriva tratatului și nu voi permite nici altcuiva să facă asta atât cât îmi stă în putință; dacă cineva acționează contrar dispozițiilor tratatului, eu voi ajuta victimele, așa cum ele îmi vor fi cerut, și voi purta război împotriva celui care a încălcat Pacea Comună, în conformitate cu deciziile Consiliului comun și ordinelor hegemonului său: nu voi părăsi…”

În textul jurământului urmează o înșiruire de cetăți și popoare, câteodată grupate, urmate de cifre (care pe fragmentul care s-a păstrat variază de la 1 la 10) Aceste cifre indică cel mai probabil numărul de reprezentanți ai fiecărei comunități în Consiliul comun. Partea de listă care a supraviețuit privește numai nordul Greciei.

Alegerea titlului de hegemon ne dezvăluie o minusculă parte din planul pe termen lung al lui Filip. Deși principalul lui obectiv era să găsească țeluri comune pentru Greci, experiența avută cu Theba și Atena încă din 346, l-a învățat că un astfel de obiectiv pasiv, precum menținerea păcii, oricât de importantă ar fi aceasta, nu era de ajuns, pe termen lung, să sufoce toate temeiurile nemulțumirilor. Numai un singur țel putea să îi dea asemenea speranțe: un război împotriva perșilor care încă mai considerau statele grecești din Asia Mică propriile lor domenii. În plus, răzbunarea face din vechi dușmani, aliați de încredere, mai ales când vorbim de state cu orgolii mari precum cele din Grecia. Filip pare să nu fi avut planuri vechi pentru Asia Mică. Ca și în situația Greciei continentale, căpetenii locale și alții din Asia Mică avuseseră legături cu el din când în când. Hermeias din Atarneus, prietenul lui Aristotel, de exemplu, sau Pixodaros, satrapul provinciei persane Caria, care chiar aspira la o alianță prin mariaj. Persanii par să nu fi acționat în nici un fel împotriva lui Filip, până la asediul Perinthosului cel puțin, deși în același timp Demosthenes era tentat să obțină bani de la perși pentru a-i folosi împotriva lui Filip, în același fel în care în anii 390 atenienii acceptaseră ajutor persan împotriva Spartei.

Prin contrast, intelectuali atenieni, și mai mult ca oricine profesorul de retorică Isocrates, au pledat pentru mai mult de o jumătate de secol în favoarea unei campanii împotriva Imperiului Persan. Isocrates, „căutând, în zadar, un lider grec puternic, el credea că omul potrivit era Filip, regele Macedoniei, care avea mari calități, atât de războinic cât și de politician” și mai credea cu tărie că aceasta este singura soluție pentru a îi uni pe greci. Și un predecesor al lui Filip la conducerea Confederației tesaliene, tagos-ul Iason din Pherai, pare să fi cochetat cu ideea de a ridica armele împotriva perșilor, iar “în timp ce Filip, când era tânăr și se afla la Theba , bătrânul Agesilaos, primul dintre greci căruia îi venise idea să invadeze Estul, încă mai căuta o cale să își realizeze proiectul, nu de puține ori zădărnicit.” Isocrates i-a trimis, intr-adevăr, lui Filip un pamflet în 346, „Philippos”, în care îi dezvăluia un început de proiect în acest sens, însă la acea vreme nu i-a stârnit nici un interes o astfel de idee. Interesul, însă, i-a fost trezit în timpul războiului cu Atena și Theba, poate din cauza contactelor pe care le-au inițiat rivalii atenieni ai Macedoniei. O invazie în Asia Mică nu pare să fi devenit un proiect bine închegat decât după victoria de la Cheroneea, iar pecetea a fost pusă odată cu Pacea Comună. Motivele pentru o campanie în Asia trebuie să fi fost cu mult mai numeroase și variate decât credem noi. Pare, totuși, probabil ca Filip să nu fi plănuit o campanie în Asia Mică daca războiul cu Atena și Theba nu ar fi avut loc. Căutarea de obiective comune pentru grecii participanți la Pacea Comună, care ar fi ajutat la acomodarea cu ideea unui parteneriat cu marea putere Macedonia, precum tesalienii deja făcuseră, și la ameliorarea durerii înfrângerii, a fost, probabil, factorul decisiv. Campania trebuia să fie o uitare a trecutului apropiat, odată ce rivalii Macedoniei făcuseră un pact cu vechiul lor inamic. Începută această campanie, ar fi crescut reputația prietenilor din orașe ai lui Filip și i-ar fi adus și lui faimă. S-ar fi strâns mai multă pradă pentru Macedonia decât ar fi fost nevoie pentru a acoperi cheltuielile inițiativei și Filip trebuie să fi fost stimulat și de ideea de a se erija în răzbunătorul templelor grecești distruse, hegemonul cruciadei grecești și apărătorul Păcii Comune, și în Asia Mică. Cu toate acestea “ideea că orice putere militară, care ar fi dominat Grecia, și-ar fi îndreptat armele către Asia, în primul rând din interese proprii și în al doilea rând din motive naționaliste, nu era nouă.“ Poate în acest fel ar putea să îi convingă pe greci, în sfârșit, să accepte Macedonia ca deschizător de drumuri, lider, și apărător al intereselor lor.

Ar fi lipsit de temei să credem că întreprinderea lui Filip ar fi avut succes daca asasinarea sa în 336 de către Pausanias din motive personale nu ar fi avut loc. Până atunci organizase doar aparatul administrativ în vederea „Păcii Comune agresive”. Un consiliu (Synedrion) fusese alcătuit în care toți participanții la tratat, aparent toți grecii, cu excepția Spartei, erau reprezentați. Exceptând întâlnirea de la Corint, care probabil că a fost urmată de o a doua pentru a aproba campania antipersană: “La un an după Cheroneea Filip a fost numit de către congresul de la Corint, comandant al tuturor grecilor pentru a dezlănțui răzbunarea seculară a Eladei asupra Persiei.” Consiliul a fost convocat o singură dată la Jocurile Panelenice, deoarece nu avea alte funcții. Asigurarea păcii era, de fapt, de datoria hegemonului sau a subalternilor săi regionali, aceia numiți pentru securitatea comună, a căror funcție semăna cu cea a tetrarhilor tesalieni. Din câte se știe, statele grecești garantau autonomia cetăților, iar pe lângă aceasta și păstrarea propriilor constituții; libertatea statelor semnatare era garantată de absența garnizoanelor macedonene și de eliminarea taxelor către un tezaur federal, precum și de inexistența trupelor federale; libertatea de navigație și comerțul erau garantate; erau interzise execuțiile, exilul, confiscarea averilor, partajul de pământ, și abolirea datoriilor. Jurământul mai stipula că eliberarea sclavilor „cu scopul unei revoluții” era intolerabilă. În situația unui conflict, rolul de arbitru revenea regelui macedonean, care era hegemon. Sediul ligii era la Corint. Schimbări ale dreptului la proprietate și ale constituției și structurilor politice interne erau interzise. Încălcarea acestor angajamente ducea la intervenția autorităților ligii. Aceleași condiții se aplicau în mod explicit și Macedoniei. Hegemonul avea „obligația” de a organiza orice operație comună a membrilor tratatului, inclusiv campania împotriva Persiei. Ca făuritor al acestei organizări; cu prieteni fideli care îi datorau tot ce aveau în mai toate orașele și cu o campanie comună de pregătit, foarte eficientă ca propagandă de altfel, este posibil ca Filip să fi reușit să îi convingă pe mulți grecică că puterea macedoneană constituia o amenințare neînsemnată pentru interesele și modul de viață grecesc. Întotdeauna vor fi și oameni care vor refuza să recunoască noua putere, însă se nutreau speranțe, și nu neîntemeiate, că se va găsi un consens care să creeze baza pentru o conviețuire prietenoasă pe termen lung.

CAPITOLUL VII

MOARTEA LUI FILIP ȘI ATITUDINEA

LUI ALEXANDRU CEL MARE

FAȚĂ DE LUMEA

GREACĂ

-„Copile, cată-ți o împărăție pe măsura ta,

căci Macedonia

e prea mică pentru tine!”.

Plutarh, Vieți paralele: Alexandru și Cezar, VI

Moartea lui Filip înainte ca măcar campania comună să înceapă, când numai o avangarda macedoneană fusese trimisă și înainte ca noua pace să fi avut timp să fie pusă în valoare, a avut un efect catastrofic asupra relațiilor cu grecii. Filip care dăduse dovadă de o oarecare sensibilitate și tact în comportarea cu ei, fusese înlocuit de „dependența de adrenalină” a fiului său Alexandru, care încă de la început nu era prea bine pregîtit la capitolul „respectarea sensibilitîților grecești”. Ajuns abia la vârsta de douăzeci de ani, era, prin propria natura, nerăbdător și vulcanic, iar prima lui prioritate era să câștige respectul aristocrației macedonene. Este desul de ușor de înțeles că mulți macedoneni nu vedeau cu ochi buni toleranța și răbdarea pe care Filip le avea în relațiile cu grecii. În tot acest timp Demosthenes nu se lasă și încă mai încearcă să convingă pe atenieni că Filip nu este invincibil, deși aduce în discuție doar o minoră neînțelegere între rege și supușii lui. Astfel că, încă de la început, pare mai veridică o comportare mai aspră, din mai multe motive; iar orașele grecești cu influență se pare că nu au întreprins nimic pentru a îmbunătăți starea lucrurilor, ba au făcut chiar contrariul. Doar doi ani trecuseră de la dezastrul de la Cheroneea și până la moartea lui Filip, și „odată ce Filip i-a unit pe Greci în mod forțat, fiul său s-a putut mișca rapid.” Grecii din sud, cu siguranță că nu erau singurii care îl subestimau pe Alexandru și care îi dădeau o prea mare importanță personalității tatălui său și nu realizau cât de solidă era structura statului pe care îl lăsase moștenire. Reacția lor nu a făcut decât să întărească poziția șoimilor de la Pella. La Atena, lui Demosthenes nu i-a luat mult să redobândească încrederea poporului. I-a convins pe atenieni să organizeze un festival prin care să mulțumească zeilor pentru moartea lui Filip și să îl decoreze pe Pausanias cu o cunună de onoare. Thebanii începuseră să facă pregătiri pentru îndepărtarea garnizoanei macedonene din Cadmeea, o inițiativă care, dacă ar fi avut succes, ar fi reînnoit războiul care tocmai luase sfârșit. În Theba, precum și la Atena, extremiștii se aflau din nou la putere. Fusese prea puțin timp pentru a crea o opinie publică pro-macedoneană. Rănile trecutului nu prea îndepărtat erau încă sângerânde, și speranțe mai vechi încolțeau în sufletele încrâncenate ale oamenilor. Și în alte state prietenii Macedoniei au întâmpinat dificultăți din partea rivalilor politici.

Nu pentru mult timp. Deja în 336 Alexandru mărșăluia spre sud: „<<Demostene, care m-a numit copil când eram prins în lupte cu ilirii și cu tribalii, și băiat când am ajuns în Tesalia, va vedea că-s bărbat când voi fi sub zidul Atenei>>”. S-a făcut recunoscut în Tesalia ca succesor al lui Filip la conducerea Confederației tesaliene; la Termopile a fost recunoscut ca succesor legitim al lui Filip la conducerea Consiliului amficționic; iar la Corint, delegații convocați în grabă au confirmat hegemonia sa pentru binele Păcii Comune și al campaniei antipersane. În drumul lui îi intimidase pe thebani și primise reprezentanți ai Atenei, care s-au scuzat pentru „felicitările” stânjenitoare pe care le aduseseră cu ocazia succederii la tron. A tratat pe toată lumea cu prietenie dar și cu hotărârea și încrederea în propriile forțe pe care i le oferea armata macedoneană. A dat, fără întârziere, impresia că nu este de jucat cu el.

În vara următoare avea să confirme cele spuse mai sus într-o manieră neîndurătoare. Un zvon neconfirmat cum că Alexandru murise i-a făcut pe thebani, acum îndemnați și de proprii exilați precum și de extremiștii atenieni, să încerce să își ducă planul, inițiat cu un an în urmă, de a alunga garnizoana macedoneană de pe Cadmeea. S-a dovedit un lucru nu foarte ușor de făcut, iar în timp ce asediul citadelei era în desfășurare, armata macedoneană, aflată sub conducerea unui Alexandru pe cât de viu pe atât de indignat, apăru la porțile Thebei. Pe câtă vreme Filip ar fi văzut în Theba nobilul, venerabilul fost lider al lumii grecești în care își petrecuse trei ani din tinerețe și cu care ar fi fost predispus să negocieze, fiul său nu lăsă nici o îndoială că nu va tolera astfel de prieteni nestatornici. După o luptă sălbatică, în care macedonenii au fost ajutați, mai mult decât de oricine, de focidieni și de vechii rivali beoțieni ai Thebei, Plateea, Thespiai și Orchomenos, pe care care Filip îi repuseseră de curând în drepturi, a urmat distrugerea totală a străvechiului oraș. Cei care nu au căzut în luptă sau care nu au reușit să fugă au fost vânduți în târgurile de sclavi. Și Atena a simțit atitudinea schimbată a macedonenilor. Numai prin exploatarea la maximum a influenței personale a lui Demades s-a reușit convingerea lui Alexandru de a renunța la cererile ca unii politicieni, numiși de el ca rivali, să fie extrădați: „Theba a fost tratată aspru pentru încălcarea jurămintelor depuse. Atena a fost tratată în mod generos. Alexandru a condus o gardă de onoare care a adus cenușa atenienilor morți în orașul lor de baștină, un omagiu unic pentru un dușman învins, iar cei două mii de prizonieri atenieni au fost eliberați fără cererea unei răscumpărări.”

Distrugerea Thebei este o dovadă a mai mult decât o simplă schimbare în relațiile dintre Macedonia și grecii sudici. Divulgă o cu totul altă politică și atitudine față de greci. O sporire a importanței implica, cel puțin, o tendință spre un control mai mare. Comparând noul regim cu cel vechi, Filip distrugea orașe numai acolo unde voia să impună un control personal total, la Methone și în Chalcidica. Filip i-a pus pe greci sub presiune, și totuși, chiar și după Cheroneea, a căutat să stabilească relații de prietenie, atitudine care avea să contribuie la configurarea Păcii Comune. Tendința lui Alexandru de a îi trata pe greci ca pe supuși, care trebuia să se închine intereselor macedonene reprezentate de către el, este imediat evidentă. Este vizibilă o aliniere cu celelalte teritorii aflate sub dominația Macedoniei și unde nu existau inhibiții cu privire la folosirea forței, dacă era nevoie. Nenorocirea care îi lovise pe thebani era un exemplu îngroztor pentru celelalte state. Dacă era necesar, Macedonia era pregătită, acum, să folosească forța, chiar și în sudul Greciei, pentru a-și proteja interesele. Luând în considerare această poziție, întregul aparat al Păcii Comune putea fi folosit, bineînțeles, folosit ca instrument al puterii. Alexandru pare să fi interpretat poziția sa ca hegemon în acest fel, devreme ce i-a încurajat pe vechii rivali ai Thebei care au luptat de partea lui să voteze distrugerea orașului în contextul Păcii Comune.

Când Alexandru a pornit în 334 campania din Asia Mică împotriva perșilor, grecii erau supuși în devenire ai macedonenilor. Fără nici o discuție, erau recrutate trupe și vase, sub egida Păcii Comune, și puse sub conducerea ofițerilor macedoneni. Împuternicirea vechiului prieten al lui Filip, Antipatros, cu titlul de strateg al Europei este un argument în plus pentru a demonstra subjugarea grecilor. Antipatros era responsabil cu toate treburile grecești și macedonene din Europa. Alexandru își numise propriul ofițer, fără a consulta în vreun fel Synedrionul, în funcția de reprezentant al său, funcție care presupunea și rezolvarea treburilor Păcii Comune. Astfel, Alexandru folosea entitatea Păcii Comune în același mod în care își impusese aparatul intern de stat în Macedonia. Așa că nu este de mirare că oponenți ai săi din Atena îl numeau tiran. Atitudinea autocratică a lui Aleandru față de acest organism al păcii a împiedicat evoluța unui consens și pur și simplu a hrănit indoielile rivalilor săi și părea să justifice, retrospectiv, politica lui Demosthenes și a susținătorilor săi din 346. Această evoluție iese la lumină în mod clar din succesul lui Demosthenes din 330 în procesul împotriva Ctesiphonului, care în 336 propunea acordarea unei cununi de onoare lui Demosthenes.

În realitate, grecii erau divizați. Theba nu mai exista, iar Sparta se menținuse cât mai departe de Cheroneea. Acum, în absența lui Alexandru, și cu grosul trupelor macedonene prinse în focul luptelor din Asia, când regele spartan Agis vazu posibilitatea de a se alătura regelui persan pentru o îmbunătățire a rezistenței, atenienii nu erau pregătiți să coopereze. Astfel că opoziția era divizată și ineficace. În 331 rebeliunea lui Agis era spulberată de Antipatros într-o mare bătălie la Megalopolis, în Peloponez. Cea de a treia veche mare putere era, acum, anihilată. Rezultatul a fost, fără îndoială, un tratament mult mai drastic al macedonenilor față de greci, cărora le era aproape imposibil să îi mai considere pe greci potențiali parteneri. Își dăduseră seama în două mari confruntări militare că era posibil să acționeze și fără o întovărășire, dacă acționau în mod hotărâtor. Forma luată de rezistența greacă, coroborată cu absența regelui, slujit cu strășnicie de Antipatros, a dus rapid la stabilizarea unei dominații oficiale maedonene în sudul Greciei. În 331 lucrurile nu ajunseseră atât de departe. Pentru ca aceasta să se întâmple era nevoie de o catastrofă și mai mare.

În mod paradoxal, absența regelui a dus la promovarea conducerii sale în Grecia. Regele însuși, fiind departe, nu se confrunta cu problemele agravante și complexe din sudul grecesc și tindea să dea frâu liber soluțiilor simple, precum tăierea nodului gordian, care, în politică, sunt mai ușor de „înghițit” de la distanță. Prin contrast, chiar și prietenii Macedoniei aveau cu mult mai puțin acces la rege acum decât pe vremea lui Filip. Antipatros era cel care lua deciziile cele mai importante, lăsându-i lui Alexandru decizia finală în situațiile cele mai speciale: după bătălia de la Megalopolis, când Synedrionul Păcii Comune nu a reușit să ia o decizie, Antipatros a luat cincizeci de ostatici și a lăsat decizia finală, necunoscută nouă, pe seama lui Alexandru. Decursul lucrurilor a dus la o înstrăinare între greci și Alexandru care nu putea fi ameliorată prin gesturi individuale spectaculoase precum trimitera a trei sute de armuri persane la Atena, ca ofrandă adusă Atenei după bătălia de la Granicos, în 334, sau prin promisiunea de a aduce la Atena statuile ucigașilor atenieni de tirani, pe care perșii le duseseră la Susa în 480.

Și mai important pentru descrierea relației lui Alexandru cu Grecia a fost refuzul său de a elibera mercenarii atenieni care luptaseră pentru perși în bătălia de la Granicos și care fuseseră luați prizonieri, refuz asupra căruia va reflecta mai mult cu ocazia evenimentelor din Peloponez. Prizonierii au fost eliberați. La moartea lui Darius, în 330, cruciada împotriva perșilor lua, oficial, sfârșit, iar contingentele din Grecia au fost lăsate la vatră. Până în acest moment grecii luaseră parte la campanie așa cum plănuise Filip și cum își dorise Isocrates: „L-a sfătuit pe Filip, ca lider al celui mai puternic stat din Europa, să aducă orașele-state la bună înțelegere, să le conducă împotriva Persiei, să îi elibereze pe grecii din Asia Mică și să construiască acolo orașe care să absoarbă surplusul populației din Grecia continentală.” Aceștia însă nu aveau absolut nici o putere de decizie. În ciuda succeselor militare obținute împreună, nu a existat nici o apropiere între Macedonia și greci. Alexandru nu aspirase niciodată la așa ceva iar nivlelul participării Macedoniei la campanii fusese întotdeauna prea mare. Întenția lui Alexandru era, acum, să continue fără greci, exceptând situația în care greci se înrolau ca mercenari. Decizia macedoneanului ne arată clar că odată îndeplinită această misiune, concepută de Filip pentru a eficientiza politica sa față de greci, noi aventuri în Asia erau mult mai importante pentru Alexandru decât legăturile sale cu țara de baștină sau împăcarea cu statele grecești. După demobilizarea trupelor de greci, și ca un rezultat al operațiunilor militare ce l-au dus pe Alexandru și mai departe de Europa, relația Macedoniei cu grecii sudici a evoluat agravant spre un statut de subjugare al acestora din urmă. În situații în care, nu regele, ci reprezentantul său era singura persoană cu care grecii puteau intra în contact, nu se putea întreprinde nimic, devreme ce Antipatros nu avea autoritatea necesară. Singura puterea pe care o avea era ca delegat al regelui, și, astfel, avea posibilitatea confortabilă de a lua decizii, chiar și nepotrivite, în absența suveranului; altminteri el continua să își indeplinească datoria fără alte intervenții. Sistemul a funcționat bine atâta timp cât regele era inaccesibil din cauza campaniilor din estul Iranului și India. Problemele se înmulțeau. Întoarcerea lui Alexandru în Orientul Apropiat în 325/324 înseamna că, în sfârșit, începea să se ia decizii și să se dezvolte noi întreprinderi regale.

Anii petrecuți de Alexandru în Asia nu i-au mărit sensibilitatea față de greci. Încă de la început el a preferat să dea ordine, nu să negocieze, așa cum tatăl lui făcea cu o deosebită măiestrie; iar această situație s-a accentuat de-a lungul anilor în care a fost comandant suprem al armatei și în care a avut de a face cu diferite popoare care erau obișnuite să primească ordine, nu să negocieze. Grecii, și nu numai ei aveau să simtă aveau să simtă curând rezultatele acestei schimbări. Una dintre cele mai mari probleme ale lumii grecești, și mai ales pentru secolul patru î.e.n., era aceea a refugiaților care din diverse motive erau dați afară sau erau obligați de împrejurări să fugă din locurile lor de baștină. Politica macedoneană în Grecia nu a făcut altceva decât să agraveze situația, dar problema refugiaților este mult mai complexă și are rădăcini adânc înfipte în însăși natura orașelor-state, unde resentimentele puternice, intr-o situație de criză, nu puteau fi reduse doar la nivel local. Această incapacitate de a amortiza și de a controla sentimentele pătimașe ducea, în planul afacerilor externe, la maltratarea și jefuirea altor orașe, iar pe plan intern, la persecutarea oponenților, chiar dacă era un stat democratic. În oricare din situații, rezultatul era un val de refugiați. Unii găseau refugiu în orașele învecinate, iar alții îți găseau un nou drum printre diversele războaie, ca mercenari. Fugari erau peste tot, dar destinele lor erau individuale, diferind de la persoană la persoană, și de la oraș la oraș. Orașelor-state mai mici le era imposibil să rezolve problema pentru că nu o vedeau în ansamblu, în complexitatea ei. De exemplu, fugarii din Tegeea nu aveau nici o legătură cu Atena, atâta vreme cât nu doreau să obțină azil acolo; chiar și în asemenea situații, azilanții erau luați în considerare la nivel individual, și nu la nivel de grup de refugiați din locul cu pricina.

Alexandru nu s-a implicat în acest obicei specific și nu era obișnuit să îi privească pe greci în modul tradițional, deosebit. Deoarece structura organizatorică a Păcii Comune încuraja o perspectivă globală, Alexandru vedea aceste probleme la modul general. La un astfel de discernământ a ajuns și datorită legăturilor de diverse tipuri pe care le avea cu mercenarii greci, care luptau de partea sau împotriva lui, și cu reprezentanții greci, care căutau întotdeauna să câștige avantaje din partea regelui pentru statele lor. Probabil că mercenarii, dintre care foarte mulți luptaseră pentru Darius și pentru Agis și care acum nu erau altceva decât o gloată disperată și imprevizibilă, au reprezentat declanșatorul.

Răspunsul lui Alexandru a fost pe cât de caracteristic lui pe atât de catastrofic pentru relațiile lui cu statele grecești. Bazându-se doar pe conceptul de putere aboslută, el a ordonat întoarcerea tuturor exilaților greci, mai puțin a celor blestemați precum criminalii, anunțând acest decret la Jocurile Olympice din august 324. Amenințarea a fost făcută fățiș: nesupunerea avea să fie pedepsită în mod exemplar prin forță de către Antipatros. Niciodată nu mai fuseseră grecii tratați într-un asemenea fel; niciodată nu mai intervenise nimeni atât de brutal în problemele lor interne, exceptând scurte perioade care urmau după infrângeri în razboaie, iar acum împărtășeau, toți, aceeași soartă blestemată. Prin acest decret Alexandru trata fiecare stat grec ca și cum l-ar fi învins în luptă. Părea evident că acest act autoritar, această stăpânire prin forță, reflecta doar dorința regelui de a supune pe greci în același fel și din același loc, de la Susa, de unde Marele Rege al Persiei îi „manevra” pe grecii din Asia Mică.

Era testul final. Nu mai era vorba despre câteva state conduse de fanteziile unor politicieni fataliști; acum, aproape toate statele grecești erau în mod direct provocate, în ciuda diversității situațiilor lor. Gravitatea amenințării, ce devenise din ce în ce mai ostentativă de la moartea lui Filip, că grecii ar putea fi reduși la statutul de provincie macedoneană cu o administrație comună, era acum clară tuturor. Dar din cauza eterogenității statelor greceși mai mici, reacțiile au variat în funcție de gradul în care fiecare dintre ele era afectat sau de situația generală din momentul respectiv. Unele par să se supună imediat și să ia măsuri administrative pentru a-și repune în drepturi exilații. Alții, inclusiv atenienii și Liga etoliană, s-au bazat pe negocieri pentru a câștiga mai mult timp. Atât etolienii cât și atenienii aveau probleme grave în privința aceasta. Din 365/364 Atena ocupase insula Samos. Populase insula cu coloniști după ce locuitorii insulei fuseseră alungați. Etolienii procedaseră în același mod la Oiniadai. Ar fi trebuit să renunțe la aceste vechi posesiuni în favoarea macedonenilor doar pentru că unii se bucurau de o atenție suplimentară temporară deoarece regele era îngrijorat de mercenarii fără slujbă?

În cazul în care negocierile ar fi eșuat, s-a decis ca mercenarii, care se adunau cu preponderență în jurul Tainaronului, în sudul Peloponezului, să fie contactați. Atenianul Leosthenes, care asigurase transportul mercenarilor din Asia, s-a oferit să îndeplinească această misiune. Se afla într-una din cele mai înalte poziții de la Atena (strategos) în 324/323, și în decursul anului, în timp ce negocierile Atenei cu Alexandru, la Babilon, nu dădeau nici un rezultat, a păstrat contactul cu Tainaronul, cu acordul consiliului atenian.

Multe dintre fețele evenimentelor din 323 sunt ascunse, dar atenienii au reacționat, cu siguranță, imediat când au ajuns vești la Atena că Alexandru murise la Babilon, la 10 iunie. S-a început angajarea mercenarilor și contactarea etolienilor și a altor state din centrul Greciei. Fără întârziere, s-au făcur pregătiri pentru o rezistență armată împotriva unei Macedonii lipsită de conducător. Nu toate statele au luat parte. Beoțienii au rămas, fățiș, loiali Macedoniei, dar cei mai mulți tesalieni, care nu mai erau legați de Macedonia, odată cu moartea lui Alexandru, s-au alăturat rebelilor. Același lucru, cu puține excepții, l-au făcut și statele din centrul Greciei. Din Grecia centrală, Argos, Sicyone, Elis și Messena s-au alăturat insurgenților. Dacă facem comparație între slabele reacții la instigările la revoltă ale lui Demosthenes și, mai târziu, Agis, care au dus la înfrângerile de la Cheroneea și Megalopolis, și marea alianță a lui Leosthenes, este limpede că de data aceasta mult mai multe state găseau atitudinea dominantă a macedonenilor și a regelui lor inacceptabilă, chiar periculoasă. De data aceasta mult mai mulți oameni împărtășeau opinia că Macedonia, sub conducerea lui Alexandru și Antipatros, distrusese sau amenința cu distrugerea, însăși natura structurii comunității grecești. Popoarele în numele cărora Alexandru începuse campania se simțeau acum intimidate și amenințate. Faptul că tocmai tesalienii erau cei care formau nucleul rezistenței, demonstrează cât de mult neglijase Alexandru sistemul bine asamblat de relații personale și interdependență pe care Filip îl crease (deși mai era nevoie uneori de constrângere). Sistemul s-a prăbușit complet din cauza neglijenței.

Nu vom descrie în detaliu războiul. La început, alianța lui Leosthenes a fost încununată de succes. Au izbutit să îl încercuiască pe Antipatros, care la început nu a putut reacționa în plină forță datorită nesiguranței cu privire la succesiunea regală, și să îl țină sub presiune în Lamia în iarna lui 323/322. De asemenea, au reușit să distrugă întăririle și să îl ucidă pe comandant lor, Leonatos. Cu toate acestea, în jurul lui august 322, după ce Leosthenes fusese ucis, forțele grecești au trebuit să se recunoască învinse. Antipatros primise noi întăriri din partea lui Crateros, iar cei doi generali s-au unit pentru câștiga bătălia decisivă de lângă Crannon, în Tesalia, în timp ce flota ateniană era distrusă de către amiralul macedonean Cleitos.

De data aceasta combatanții știau pentru ce se luptau. Se punea problema unei tentative finale de a salva vechiul sistem al statelor libere de sub stăpânirea macedoneană, pe când macedonenii doreau să sfărâme ultima opoziție importantă îndreptată împotriva stăpânirii Macedoniei asupra grecilor din sud. Filip dorise să lucreze printr-o asociere liberă susținută de relații personale și fără o constrângere evidentă. Această manevră nu era realizabilă pentru oricine. Alexandru poate că dobândise o astfel de iscusință, dar era prea tânăr și dispăruse prea repede prin alte colțuri ale lumii. Numai un rege răbdător, întotdeauna prezent, disponibil și doritor de a-și menține legăturile ar fi putut menține sistemul promovat de Filip. Bătrânul Antipatros, cu siguranță nu mai putea face lucrul acesta, chiar dacă ar fi dorit. După bătălia de la Crannon, spre deosebire de ceea ce urmase după bătălia de la Cheroneea, o garnizoană macedoneană a ocupat fortul de la Munichia, ce controla Piraeusul. Sistemul democratic atenian a fost desființat, iar participarea la treburile statului a fost limitată la un restrâns grup de oameni bogați ai clasei mijlocii. Pământuri în Tracia au fost oferite altor atenieni. În alte state s-au aplicat aceleași măsuri și numai etolienii au rămas nesupuși. Supremația macedoneană fusese atinsă.

Anexe

Hărți

Evoluția regatului

Macedoniei până la moartea lui Filip . . . . . . . . . . 91

Resurse naturale în lumea greacă . . . . . . . . . . . . .92

Formația de luptă macedoneană . . . . . . . . . . . . . .93

Tactica „Ciocan și nicovală”

a armatei macedonene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94

Bătălia de la Cheroneea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95

Fotografii

Filip („Muzeul Arheologic”, Thessaloniki) . . . . . . 97

Demosthenes

(Römisch-Germanisches Museum, Köln) . . . . . . . . 98

Alexandru, bust de la Delos (Luvru, Paris) . . . . . 99

Câmpia de la Cheroneea

și muntele Parnassus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .100

Mormântul thebanilor căzuți

la Cheroneea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .101

Teatrul de la Aegae, unde Filip

a fost asasinat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .102

Mormântul de la Vergina . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .103

Dinastia Argeadă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

INSCRIPȚII

Inscriptiones Graecae

M.N. Tod – Greek Historical Inscriptions, Oxford, 1948

AUTORI

Aristotel – Politica, Berlin, 1831

Arrianus – Anabasis, Cluj, 1966

Demosthenes – Filipica înâia, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Demosthenes – Filipica a doua, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Demosthenes – Filipica a treia, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Demosthenes – Olintica întâia, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Demosthenes – Olintica a doua, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Demosthenes – Olintica a treia, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Demosthenes – Asupra situației din Chersones, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Demosthenes – Despre ambasada necredincioasă, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Demosthenes – Despre Coroană, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Demosthenes – Împotriva lui Aristocrates, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Diodorus Siculus – Bibliotheca Historica, Harvard University Press, London, 1935

Eschines – Despre ambasada necredincioasă, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Eschines – Împotriva lui Ctesiphon, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Herodotos – Istoriai, București, Minerva, 1984

Isocrates – Panegiric, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Isocrates – Scrisoare către Filip, <<Oratori greci>>, București, Editura pentru literatură, 1969

Polyainos – Manevrele, <<Ruses de guerre>>, Paris, MM. Ch. Liskenne et Sauvan, 1840

Polybios – Istoriai, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1966

Plutarch – Moralia, Harmondsworth, Penguin Books, 1985

Plutarch – Vieți paralele, București, Editura Științifică, 1957

Pseudo-Demosthenes – Despre convențiile cu Alexandru, Paris, Fayard, 1990

Strabon – Geographica, București, Editura Științifică, 1972

Thucydides – Razboiul peloponesiac, București, Editura Științifică, 1966

LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE

Berstein, Serge și Mitza, Pierre – Istoria Europei, vol.I, Iași, 1997-1998

Billows, Richard A. – Kings and Colonists; Aspects of Macedonian Imperialism, Leiden, 1995

Borza, E.N. – On The Shadow of Olympus, Princeton, 1990

Bost, Stephen J. – Ancient History, Ancient Warriors and Stories of Courage, New York, 2002

Burn, A. R. – Alexander the Great and the Hellenistic Empire, New York, 1948

Carlier, Pierre – Secolul al IV-lea grec, Bucureși, 1998

Cawkwell, George – Philip of Macedon, Berkeley, 1991

Errington, R. Malcom – A History of Macedonia, Berkeley, 1990

Finley, M.I. – Vechii greci, București, 1974

Green, Peter – Alexander of Macedon, 356-323 B.C. A Historical Biography, Berkley, 1991

Hammond, N. G. L. – A History of Macedonia, Vol. II, Oxford, 1979

Hammond, N.G.L. – The Genius of Alexander the Great, Chapel Hill, 1997

Hatzopoulos, Miltiades B. și Loukopoulos, Louisa D. – Philip of Macedon, Atena, 1991

Hogarth, David G. – The Ancient East, Londra, 1914

Hogarth, David G. – Philip and Alexander of Macedon, Londra, 2005

Jouguet, Pierre – Macedonian Imperialism and the Hellenization of the East, Londra, 1996

Matei, Horia C. – O istorie a lumii antice, București, 1984

Randall, Bernard – Alexander the Great: Macedonian King and Conqueror, New York, 2004

Savill, Agnes – Alexander the Great and His Time, New York, 1993

Starr, Chester G. – A History of the Ancient World, New York, 1983

Stoneman, Richard – Alexander the Great, New York, 2004

The Cambridge Ancient History, Cambridge, 1954

Will, E. – Histoire politique du monde héllénistique, vol.1-2, Nancy, 1966