Expansiunea Corporatiilor Multinationale Efect al Fluxului Comercial sau al Fluxului de Cooperare
Lucrare de Disertație
Expansiunea corporațiilor multinaționale – efect al fluxului comercial sau al fluxului de cooperare
CUPRINS
CUPRINS
Introducere
Capitolul I
Impactul firmelor transnaționale asupra economiei mondiale – efecte Externe
I. 1 Internaționalizare și globalizare
I. 1.1 Intensificarea internaționalizării mediului de afaceri
I. 1.2 Globalizarea vieții economice
I. 2 Importanța procesului de extindere la scară internațională globală
I. 3 Motivațiile transnaționalizării afacerilor firme
I. 1.5 Criterii de extindere la scară internațională-globală
I. 2 Dinamica investițiilor externe directe și a producției transnaționale
I. 2. 1 Investițiile externe directe-evoluție și tendințe de stratificare17
I. 3 Producția multinațională-tendințe actuale
Capitolul II
Firmele transnaționale și rețele globale de producție2
II.1 Competiția globală și organizarea fluxului comercial și a fluxului de cooperare
II.2 Forme organizaționale de globalizare a afacerilor
II.3 Rețele de producție: comparații sectoriale
2.4 Rolul infrastructurii în proliferarea afacerilor la nivel global
Capitolul III34
România în contextul globalizării și dezvoltării firmelor transnaționale
III.1 Impactul globalizării asupra mediului de afaceri din România
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Introducere
Tendința de expansiune, pe toate planurile, a globalizării și în special a mediului economic este în plină afirmare. Noile tehnologii au făcut posibilă globalizarea, iar firmele transnaționale au transpus-o în practică. Prin intermediul deciziilor adoptate de acestea în domeniul achizițiilor, producției și investițiilor s-au creat piețe globale și s-a oferit impulsul pentru creșterea interdependențelor. De-a lungul anilor, societăților transnaționale au deținut poziții tot mai importante iar în prezent sunt implicate în cea mai mare parte a comerțului internațional și în majoritatea investițiilor ce se fac pe plan mondial. Anii `80 au fost martorii unor schimbări majore survenite în sistemul de producție al lumii, în care societățile transnaționale au constituit și constituie forțele principale care modelează viitorul inovațiilor tehnologice. În același timp, s-a dezvoltat o relație mai pragmatică și mai adaptată relațiilor de tipul afacerilor între guvernele-gazdă și societățile transnaționale. Multe țări în curs de dezvoltare, împovărate de datorii și care se confruntă cu un proces de stagnare economică, au liberalizat politicile lor față de societățile transnaționale, în timp ce aceste firme au arătat o sensibilitate tot mai mare față de scopurile economice și de dezvoltare ale țărilor gazdă. Era confruntărilor s-a încheiat și a fost înlocuită de o abordare practică, de acomodare, care este benefică pentru toate interesele.
Nu se preconizează o încetinire a vitezei și magnitudinii schimbării în mediul competițional de astăzi. De fapt, se preconizează o sporire a competiției transnaționalelor în majoritatea ramurilor industriale în decursul viitorului previzibil. În contextul acestor idei generale privind evoluția și poziția ocupată în prezent de societățile transnaționale, a fost concepută dizertația. Pe baza datelor oferite de literatura de specialitate, s-a urmărit o clarificare a noțiunii de „societate transnațională” și totodată evidențierea rolului pe care ele îl au în procesul de globalizare. În acest context a fost abordat rolul societăților transnaționale în procesul de internaționalizare-globalizare, dinamica investițiilor străine directe și a producției transnaționale, competiția globală și globalizarea organizării afacerilorTematica prezintă un interes deosebit, deoarece conceptul de organizație s-a modificat substanțial. În timp ce oportunitățile pentru afacerile international sunt mari, fiind determinate de diversitatea, de noile tehnologii și de mediile dinamice, sporește totodată și gradul de incertitudine și în consecință și cel de risc în afaceri. O atenție sporită a fost acordată realității românești prin analiza efectuată asupra mediului de afaceri din țara noastră în contextul globalizării, de pe urma căreia au putut fi evidențiate principalele modalități de extindere a raporturilor biunivoce cu societățile transnaționale.
Capitolul I
Impactul firmelor transnaționale asupra economiei mondiale – efecte Externe
I. 1 Internaționalizare și globalizare
Societatea multinațională este un fenomen economic în plină dinamică: uriașe imperii care se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale echivalente cu PNB-ul multor națiuni. Teoriile privind societatea transnațională nu sunt nici pe departe unitare și urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internațional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăși denumirea fenomenului analizat.
În sensul cel mai cuprinzător, o societate transnațională este o companie care produce bunuri sau oferă servicii în mai multe țări. În sensul cel mai restrâns, se referă la o întreprindere care, prin investiții externe directe (IED), deține și administrează filiale într-un număr de țări, în afara bazei sale interne.
Terminologia utilizată pentru a defini aceste societăți (corporații) este însă foarte variată: societăți sau companii internaționale, firme pluri sau multinaționale, firme transnaționale.
Societățile pe acțiuni care sunt amplasate în mai mult de o țară sunt adesea numite întreprinderi multinaționale, deși Națiunile Unite le desemnează oficial prin corporații1 transnaționale (CTN). ONU definește aceste societți transnaționale drept acele întreprinderi care dețin sau controlează unități de producție sau de servicii situate în afara țării în care se află sediul central. O afacere transnațională sau multinațională operează în mai multe țări, pe când o afacere internă operează într-o singură țară.
Viziunea UNCTAD asupra societății transnaționale este una foarte largă, ea definindu-se ca o entitate economică formată dintr-o companie- mamă și din filialele ei în străinătate. În literatura economică românească și cea internațională există numeroase abordări ale
problematicii societăților transnaționale. Teoriile privind aceste firme nu sunt nici pe departe unitare și urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internațional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăși denumirea fenomenului analizat.
Corporație (engl. corporation)-firmă, societate pe acțiuni. A nu se confunda cu valorile corporatiste și, în general, cu corporatismul.
După cum observă Anda Maziliu2, expresia „întreprindere multinațională” este utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fară ca între aceasta și cea de „corporație transnațională” să mai poată fi întrevăzute în prezent și alte diferențe decât acelea de ordin lingvistic. Același lucru se poate spune și despre sintagma de „societate transnațională” versus cea de
„corporație transnațională”.
Sterian Dumitrescu3 definește societatea transnațională ca, alcătuind un vast ansamblu la scară mondoeconomică, format dintr-o societate principală și un număr de filiale importante în diferite țări (nu se oferă un criteriu al gradului de importanță al filialelor-n.n.)”.
Firește, sintagma „corporație transnațională” are o anumită savoare și o putere de sugestie mult mai mare decât banala „întreprindere multinațională”. De aceea, economiștii radicali vor folosi cu precădere corporația transnațională ca țintă a discursurilor lor antiglobaliste, ba chiar o vor înlocui cu noțiunea de concern transnațional, dacă li se va părea că puterea reprezintă o definiție prin ea însăși.
Mult mai nuanțată este atitudinea lui D. Papp4 care descrie „corporația multinațională” ca pe o corporație care acționează într-o multitudine de medii și identifică trei stadii de dezvoltare a acesteia.
În primul stadiu, corporația multinațională creează strategii de afaceri separate pentru fiecare țară în care operează și poate fi numită mai degrabă "corporație multilocală".
Una din caracteristicile definitorii ale evoluției mediului de afaceri la scară mondială -în a doua jumătate a secolului al XX-lea este tendința de trecere de la internaționalizare la globalizarea vieții economice. Această tendință se înscrie într-un proces istoric multisecular, care s-a desfășurat progresiv, dar și cu discontinuități și reculuri, în domeniul relațiilor comerciale (expansiunea comerțului mondial), al investițiilor în străinătate (internaționalizarea producției), al structurilor organizaționale de afaceri (internaționalizarea firmei).
Sub presiunea unui complex de forțe de natură economică, tehnologică și politică, procesul internaționalizării intră într-o nouă etapă, cea a emergenței unei economii globale, întemeiată pe un sistem de interdependențe transnaționale în comerț, producție și în domeniul financiar.
2 Maziliu, A., „Transnaționalele și competitivitatea”, Ed. Economică, 1990.
3 Dumitrescu, S.& Bal , A.,”Economie Mondială”, Editura Economică, 2002.
4 Papp, D., „Contemporary International Relations”, MacMillan, 1991.
1.1 Intensificarea internaționalizării mediului de afaceri
Internaționalizarea este un proces obiectiv. Realitatea istorică arată faptul că, pe măsura dezvoltării sale, firma tinde să depășească limitele locale, naționale și regionale ale mediului de afaceri, să-și extindă activitatea în spațiul economic global, a cărui formare este posibilă prin chiar mișcarea înspre exterior a firmei. La baza acestui proces stă expansionismul imanent al forțelor pieței, tendința acestora de a invada mediul înconjurător, "nemarketizat", și a-l include într-un sistem economic bazat pe mecanismul pieței.
Internaționalizarea a fost definită, aparent tautologic, drept "un proces de creștere a implicării firmei în operațiuni internaționale"2.
Internaționalizarea firmei se realizează, în principiu, în mod gradual, prin parcurgerea mai multor stadii, care definesc tot atâtea tipuri de firme cu activitate internațională și exprimă motivații specifice ale participării la piața mondială.
Internaționalizarea a fost definită, aparent tautologic, drept "un proces de creștere a implicării firmei în operațiuni internaționale".
• Comerțul internațional
În ultimele decenii ale secolului XX, comerțul internațional a cunoscut o expansiune puternică și aproape neîntreruptă, devansând atât creșterea producției industriale, cât și a PIB pe plan mondial.
Față de alte perioade istorice, afirmarea principiului libertății comerțului în ultimele decenii ale secolului XX, prezintă câteva trăsături distinctive:
– are ca origine "centrul" dezvoltat al economiei mondiale, țările occidentale promovând, dincolo de alternanțele la guvernare, politici orientate ferm spre piață; ori prin definiție, economia de piață dezvoltă piața, deci comerțul;
– reprezintă o tendință dominantă la scară mondială, chiar dacă
elemente de protecționism se întâlnesc atât în relațiile Nord-Nord, cât și în cele Nord-Sud; binefacerile liberalismului comercial se confirmă însă numai acolo unde economia de piață este funcțională și consolidată;
– are o bază instituționalizată la nivel mondial, reprezentată în principal de OMC, dar și de alte organisme de vocație globală sau regională;
5Buckley, Peter J., Ghauri, Pervez (editors), „The Internationalization of the Firm”, 1994, p. 156.
se aplică nu numai în domeniul relațiilor comerciale, ci și (sau mai ales) în cel al relațiilor financiare internaționale, liberalizarea piețelor de mărfuri fiind îngemănată cu liberalizarea piețelor valutare și de capital. O serie de factori au fost evocați pentru a explica dezvoltarea relațiilor comerciale internaționale în perioada contemporană. Progresul tehnic impetuos, care a marcat profund societatea umană în a doua jumătate a secolului XX, a avut impact direct și asupra comerțului internațional. Dacă încă din anii '60 se vorbea despre trecerea de la societatea industrială la societatea post-industrială, abia în ultimele două decenii natura și contururile acesteia din urmă încep să se întrevadă. În do protecționism se întâlnesc atât în relațiile Nord-Nord, cât și în cele Nord-Sud; binefacerile liberalismului comercial se confirmă însă numai acolo unde economia de piață este funcțională și consolidată;
– are o bază instituționalizată la nivel mondial, reprezentată în principal de OMC, dar și de alte organisme de vocație globală sau regională;
5Buckley, Peter J., Ghauri, Pervez (editors), „The Internationalization of the Firm”, 1994, p. 156.
se aplică nu numai în domeniul relațiilor comerciale, ci și (sau mai ales) în cel al relațiilor financiare internaționale, liberalizarea piețelor de mărfuri fiind îngemănată cu liberalizarea piețelor valutare și de capital. O serie de factori au fost evocați pentru a explica dezvoltarea relațiilor comerciale internaționale în perioada contemporană. Progresul tehnic impetuos, care a marcat profund societatea umană în a doua jumătate a secolului XX, a avut impact direct și asupra comerțului internațional. Dacă încă din anii '60 se vorbea despre trecerea de la societatea industrială la societatea post-industrială, abia în ultimele două decenii natura și contururile acesteia din urmă încep să se întrevadă. În domeniul economic, acestea sunt sintetizate în sintagma "economia informațională", care, conform unor studii, se bazează pe șase industrii și tehnologii noi: industria tehnicii informaționale (semiconductori, calculatoare, electronica de consum, telecomunicațiile, automatizarea industrială, electronica auto și electronica medicală); biotehnica, având în centru tehnica genetică; industria noilor materiale; sistemul energetic bazat pe forme de energie reînnoibile și nepoluante; tehnica mediului; tehnica spațială3.
Un alt factor care determină dezvoltarea comerțului internațional, punându-și amprenta asupra configurației geografice a schimburilor, îl reprezintă procesele de integrare
economică regională. Dacă aceste procese s-au derulat în diferite forme și cu diferite intensități atât în lumea dezvoltată, cât și în regiuni din "lumea a treia", cazul cel mai exemplar îl reprezintă integrarea țărilor din Europa în cadrul Uniunii Europene.
Adevărata performanță a Uniunii Europene o constituie însă adâncirea progresivă a integrării în spațiul intra-comunitar și, în paralel, creșterea rolului Uniunii de centru de putere economică și comercială în economia mondială.
Investițiile în străinătate se deosebesc de comerțul internațional prin mai multe aspecte.
Mai întâi, în timp ce relațiile comerciale presupun interdependențe între părți în domeniul relațiilor marfă-bani (aprovizionare-desfacere), investițiile în străinătate creează și dezvoltă raporturi directe în domeniul producției. Din punct de vedere economic, o investiție în străinătate implică o opțiune pentru internaționalizarea activității economice, în speță, a producției de bunuri și servicii.
Două precizări se impun aici: 1) Este vorba de investițiile străine directe, adică acelea care duc la o implicare nemijlocită a investitorului într-o afacere (firmă) din țara gazdă. Nu
6Nistorescu, Nicolae (coord),”Mutații majore în economia mondială”, Centrul de Informare și Documentare Economică, Caietul Nr.1/1995.
avem deci în vedere investițiile de portofoliu, care reprezintă un plasament financiar; 2) Este vorba de investițiile care se valorifică în sfera economiei reale, adică în procese de transformare (producție) și schimb, și nu cele în sfera economiei simbolice (financiare).
Apoi, investițiile străine directe înseamnă implicarea investitorului în managementul firmei din țara gazdă, participarea acestuia la partajarea profiturilor și riscurilor afacerii. Aceasta se poate realiza fie prin fundarea unei firme noi (investiție "pe loc gol"- green field investment), fie prin cumpărarea unui pachet de acțiuni la o firmă din țara străină, în mod convențional se consideră că achiziția unei cote de peste 10% din capitalul social al unei firme străine reprezintă o investiție directă.
Între comerțul internațional și investițiile în străinătate există o relație complexă: exportul de mărfuri poate reprezenta o primă fază într-o expansiune internațională care duce la investiții în străinătate; după cum, investițiile străine pot stimula relațiile comerciale dintre țara de origine și țara receptoare a investițiilor.
I. 1.2 Globalizarea vieții economice
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, procesul de accentuare a interdependențelor economice s-a desfășurat în mai multe etape: anii '50-'70, caracterizați prin expansiunea comerțului internațional; anii '70-'80, în care relațiile financiare internaționale capătă o importanță deosebită; anii '90, în care are loc trecerea de la internaționalizare la globalizare în economia mondială.
O serie de aspecte ale vieții social-economice din zilele noastre reflectă procesul globalizării:
– natura globală a științei și tehnologiei: chiar dacă sursele principale ale progresului tehnic sunt concentrate în lumea dezvoltată, cercetarea științifică se bazează pe resurse globale, iar punerea în aplicare a tehnologiei vizează scopuri globale;
– marketingul global: strategia de marketing a firmelor răspunde cerințelor globalizării și promovează acest proces (mărcile universale, "cocacolizarea" consumului, cultura publicității etc.)
Globalizarea comerțului, în a doua jumătate a secolului nostru – pe fondul inexistenței unor conflagrații la scară mondială și sub impactul factorilor determinanți ai procesului internaționalizării – s-a produs o extindere treptată a diviziunii internaționale a muncii, cu tendința constituirii unui sistem de interdependențe la scară globală.
Chiar dacă în anii postbelici s-a delimitat o zonă de mare concentrare a schimburilor- "Triada"- în rețeaua diviziunii mondiale a muncii au fost atrase progresiv noi state și grupări de state: noile țări industrializate, iar, în ultimul deceniu, țările din Europa Centrală și de Est (economii în tranziție). W. Andreff7 găsește, însă, că noua diviziune internațională a muncii are ca noutate faptul că, în timp ce integrează țările "triadei" și noile state industrializate, ea dezintegrează cea mai mare parte a țărilor în curs de dezvoltare. "Globalizarea este deci formarea unei economii mondiale ..comportând specificități regionale."
Două categorii de servicii au contribuit în mod decisiv, îndeosebi în anii '80 și '90, la globalizarea relațiilor de afaceri: cele de consultanță și cele financiare.
Societățile transnaționale industriale și terțiare au început să se implice tot mai mult în tranzacții pe piețele financiare internaționale; ele se diversifică înspre activități financiare, se "financiarizează". Tocmai această diversitate de activități – industriale, terțiare, financiare-integrate într-o rețea de conglomerat dă specificul transnaționalelor globale.
În anii '80 și '90 noțiunea de globalizare capătă un contur teoretic tot mai precis și este utilizată în contextul analizei strategiilor societăților multinaționale, al analizei raporturilor dintre economia "centrului" și cea a "periferiei" și al studierii "sistemului industrial mondial". Michael Porter, autorul teoriei avantajelor competitive, introduce conceptul de "industrie globală", în timp ce R. Reich publică o lucrare despre "economia mondializată".
Una dintre problemele care fac obiectul dezbaterilor actuale se referă la viitorul economiei naționale într-o lume aflată într-un proces accelerat de globalizare. Este vorba, de fapt, de versiunea "la zi" a unei teme recurente în literatura de specialitate a secolului XX: raportul național – internațional în dezvoltarea economiei, între cele două poziții extreme: a) economia națională, "celula de bază", inexpugnabilă a economiei mondiale și b) economia globală, ca spațiu mondial omogen, în care se topesc economiile naționale – există o diversitate de poziții:
-internaționalizarea producției înseamnă un grad ridicat de interdependență între procesele de producție localizate în țări diferite, ceea ce duce la o pierdere a autonomiei sistemelor productive naționale
– formarea sistemului economic mondial, proces în derulare în anii '80, este expresia unei dialectici între statele naționale și societățile transnaționale.
7Andreff, Wladimir,”Les Multinationales globales”, Editions La Decouverte, Paris, 1996, p.79.
– deoarece pe plan global intră în competiție firmele și nu statele, structurarea economiei globale este determinată de dinamica "industriilor" și de efortul firmelor de a-și crea avantaje competitive. C. A. Michalet explică formarea și dezvoltarea societăților multinaționale prin supraacumularea de capital și efortul de obținere a unei rate a profitului mai ridicată, într-un proces care determină structura sistemului economic mondial8
Una dintre problemele care fac obiectul dezbaterilor actuale se referă la viitorul economiei naționale într-o lume aflată într-un proces accelerat de globalizare. Este vorba, de fapt, de versiunea "la zi" a unei teme recurente în literatura de specialitate a secolului XX: raportul național – internațional în dezvoltarea economiei, între cele două poziții extreme: a) economia națională, "celula de bază", inexpugnabilă a economiei mondiale și b) economia globală, ca spațiu mondial omogen, în care se topesc economiile naționale – există o diversitate de poziții: -internaționalizarea producției înseamnă un grad ridicat de interdependență între procesele de producție localizate în țări diferite,ceea ce duce la o pierdere a autonomiei sistemelor productive naționale9.- formarea sistemului economic mondial, proces în derulare în anii '80, este expresia unei dialectici între statele naționale și societățile transnaționale10.
– deoarece pe plan global intră în competiție firmele și nu statele, structurarea economiei globale este determinată de dinamica "industriilor" și de efortul firmelor de a-și crea avantaje competitive11.
O altă problemă de actualitate se referă la consecințele posibile ale dereglementării și globalizării piețelor financiare. Este vorba, din nou, de o temă perenă în literatura de specialitate: raportul dintre economia reală și economia simbolică. În concepția unor autori, în anii '90, s-a produs o "supraîncălzire" periculoasă a piețelor financiare internaționale (Indicele Dow Jones a trecut în mai 1999 peste pragul psihologic de 11.000 de puncte), accentuându-se decalajul dintre dezvoltarea economiei simbolice și creșterea economică reală. Concluzia lor: probabilitatea ridicată (pentru unii, iminența) a unei crize financiare globale (criza din Asia de Sud-Est, Rusia și Brazilia fiind considerate "ajustări" parțiale).
I. 2 Importanța procesului de extindere la scară internațională globală
În perioada contemporană, progresele în domeniul tehnicii au redus distanțele,
8Hodgetts, Richard M.; Luthans, Fred, „International Management”, Third Edition, McGraw-Hill Book Co., 1997 .
9 Andreff, Wladimir, op. citate.
10Michalet, C.A.,”Le Capitalisme mondial”, PUF, Paris, 1985.
11 Porter, Michael E.,”The Competitive Advantage of Nation”s, MacMillan, 1990.
apropiind firmele de piețe potențiale. Ideologia liberală prezintă creșterea intensității schimburilor internaționale ca o condiție majoră a progresului economic, moral și politic.
Marile instituții internaționale cum ar fi Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială sau Organizația Mondială a Comerțului recomandă deschiderea piețelor și delocalizarea activităților comerciale și productive, ca și abolirea tuturor frânelor din calea schimburilor. Nici o întreprindere nu poate scăpa acestui proces de mondializare.
Internaționalizarea afacerilor a devenit un imperativ al progresului și evoluției mediului economic. Ca urmare, internaționalizarea afacerilor, caracteristică esențială a epocii contemporane, a determinat o creștere fără precedent a rolului marketingului internațional.
Conducerile firmelor acordă puțină atenție comerțului exterior atunci când piața internă este suficient de mare și abundentă în ocazii favorabile12.
Acțiunea pe piața internă este mult mai comodă, oferind un grad mare de siguranță, în timp ce abordarea piețelor externe comportă un grad foarte înalt de risc, datorită multitudinii de
elemente necunoscute și necontrolabile cu care se confruntă firmele.
Managerii nu sunt nevoiți să învețe limbi străine, să lucreze cu valute necunoscute a căror valoare se modifică mereu, să facă față unor schimbări politice sau legislative neprevăzute sau să-și adapteze produsele în funcție de nevoile sau așteptările diferiților consumatori. Cu toate acestea, ca urmare a procesului de globalizare și schimbărilor rapide care au loc în lumea afacerilor, firmele nu-și mai pot permite să ignore piețele externe.
Lumea contemporană a afacerilor se află într-un permanent proces de schimbare, iar firmele, pentru a supraviețui trebuie să se adapteze. Creșterea dependenței statelor lumii de bunurile și serviciile produse de fiecare dintre ele a determinat sporirea interesului firmelor pentru extinderea activității la nivel internațional. Importanța piețelor externe este cu atât mai mare cu cât majoritatea firmelor sunt angrenate într-un proces de dezvoltare, care le obligă să găsească noi ocazii de afaceri în alte țări, pe măsură ce piețele interne se maturizează. O dată cu liberalizarea comerțului internațional, firmele se confruntă în țările de origine cu o concurență străină tot mai puternică. Ele trebuie fie să-și creeze acele capacități care să le permită să facă față atacurilor lansate de concurență pe piața internă, fie să valorifice ocaziile
de afaceri ivite pe piețele externe. Dar companiile care operează deja la nivelul unor industrii globale nu mai au decât varianta internaționalizării operațiunilor lor. În plus, timpul și distanțele se scurtează tot mai mult pe măsura apariției unor mijloace financiare, de comunicare și de transport rapide.
12Kotler, Philip,”Marketing. Management”,Ed.Teora, 1999.
Astăzi mai mult ca oricând o firmă trebuie să caute să obțină un avantaj diferențial atât pe piața internă, cât și pe cea externă unde-și desfășoară activitatea.
Procesul de globalizare rapidă a activității firmelor din întreaga lume obligă agenții economici naționali care operează în industriile globale să acționeze rapid, înainte ca ușa de la intrarea pe piața globală să se închidă.
Firmele mici și mijlocii trebuie să aplice o strategie de pătrundere pe nișele pieței globale.
Conducerile firmelor care au de înfruntat pe propriile piețe concurența internațională trebuie să găsească răspuns la unele întrebări esențiale:
1) Ce poziție ar trebui să încercăm să ocupăm pe piața națională, regională și globală?
2) Cine vor fi concurenții noștri globali, care sunt strategiile lor și de ce resurse dispun?
3) Unde ar trebui să producem sau să asamblăm produsele noastre?
4) Ce alianțe strategice ar trebui să formăm cu alte firme din străinătate?
Necesitatea supraviețuirii firmelor, în condițiile maturizării piețelor interne, le obligă să găsească noi oportunități de afaceri în alte țări. Pe măsura ce a crescut gradul de liberalizare al comerțului internațional, concomitent cu accentuarea globalizării, firmele se confruntă chiar pe propriile piețe cu o concurență străină tot mai puternică, căreia trebuie să-i facă față, fie prin înfruntarea directă, prin abordarea unor strategii foarte ofensive, atunci când mijloacele financiare o permit, fie prin valorificarea altor ocazii de afaceri ivite pe piețele externe.
În ultimele decenii, pentru un număr din ce în ce mai mare de întreprinderi, internaționalizarea a devenit în același timp mai necesară și relativ mai ușoară decât era înainte. Ea este mai necesară în special în domeniul economiilor de scară, când o întreprindere nu poate fi competitivă decât dacă prin internaționalizarea afacerilor sau mondializarea activităților, ea poate atinge o dimensiune critică. Este cazul, de exemplu pentru industria aeronautică, de automobile, chimică, electronică, informatică și de asemenea, din ce în ce mai mult, pentru bunurile de larg consum.
Internaționalizarea a devenit mai ușoară, fiind facilitată de acțiunea a diverși factori tehnologici, politici sau culturali, cum ar fi:
– dezvoltarea mijloacelor de transport și comunicație pe distanțe lungi (faxul, e-mail, Internet etc);
– diminuarea piedicilor din calea circulației mărfurilor și a comerțului internațional, în special în zonele de liber schimb;
– tendința reducerii diferențelor dintre țări, din punct de vedere al modului de producție și al obiceiurilor de consum. Numeroase produse și servicii au depășit granițele culturale, fiind comercializate în întreaga lume, fără a avea nevoie de adaptări (ex: automobilele, mașini-unelte, aparate electrocasnice, Coca-Cola, preparatele fast-food, muzica rock etc).
Firmele care nu doresc să părăsească piața internă din motive de siguranță, ratează nu numai șansa pătrunderii lor pe piața externă, dar riscă chiar să-și piardă propria piață, datorită concurenței acerbe la care sunt supuse atât de firmele interne, cât mai ales de firmele străine care pătrund pe piața sa.
I. 3 Motivațiile transnaționalizării afacerilor firmei
Succesul unei firme pe plan internațional are la bază orientarea spre piață a activităților acesteia. Philip Kotler în cartea sa “Principiile Marketingului” găsește că printre factorii care determină decizia de extindere pe piețele internaționale pot fi amintiți:
-creșterea limitată a pieței interne și intensificarea concurenței la nivelul acesteia
-pătrunderea pe diverse piețe geografice este utilizată în vederea reducerii riscului operării pe o anumită piață, risc determinat de diferitele cicluri care caracterizează viața politico-economică a unei țări.
Aatunci când producția crește în vederea desfacerii ei pe alte piețe, costul unitar al produselor fabricate scade. Dacă obținerea economiilor de scară constituie un puternic element de stimulare a exporturilor unei firme, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că aceste exporturi contribuie la creșterea cheltuielilor administrative și a celor legate de desfacere, distribuție și marketing
-firmele se extind în străinătate pentru obținerea de profituri sau pentru a supraviețui. Înainte de a trece granițele naționale, o firmă trebuie să cântărească riscurile și să analizeze capacitatea de operare la scară globală.
Succesul activității firmelor la nivel internațional se bazează pe identificarea ocaziilor favorabile de pe piața externă, anticiparea potențialelor obstacole, elaborarea și aplicarea cu atenție a strategiilor, în așa fel încât să existe o proporție corespunzătoare între resursele firmei, pe de o parte, și nevoile și dorințele consumatorilor străini, pe de altă parte. Șansele de succes sporesc în momentul în care firma adoptă o atitudine activă și nu reactivă în raport cu situația de pe piața internațională.
Luarea deciziei se realizează în general în funcție de trei criterii principale13: potențialul pieței, reglementările mediului și riscurile economice și politice.
Scăderea costurilor cu personalul
Internaționalizarea și în mod special delocalizarea au adesea ca obiectiv-fructificarea diferențelor de cost al mâinii de lucru- prin implantarea în țări cu costuri mai mici (dumping social) ale manoperei decât în propria țară.
Prin scăderea acestor costuri se ajunge la scăderea prețului produsului obținut și în acest fel la creșterea competitivității.
Prelungirea vieții produsului
Atunci când un produs ajunge în faza de declin pe o anumită piața, este posibil să-i conferi o a doua tinerețe într-o altă regiune a lumii, unde produsul va întâlni cerere.
Ameliorarea producției de valoare
Firmele transnaționale își diminuează costurile, specializând fiecare filial într-un domeniu cu competență distinctă. În plus, diferențiind piața, obțin avantaje substanțiale și reduc riscurile. Într-un cuvânt, internaționalizarea ameliorează calitatea verigilor lanțului valorii.
I. 1.5 Criterii de extindere la scară internațională-globală
În condițiile în care o firmă se hotărăște să-și extindă activitatea în exterior, ea poate să se decidă asupra tipului de piețe vizate, determinând gradul de atractivitate al unei țări în funcție de producția acesteia, de factorii geografici, de venitul și de populația sa, de climatul politic etc. Pentru întreprinderile confruntate cu imperativul internaționalizării, primele două decizii- respectiv alegerea țării unde să se implanteze și alegerea formulei de implantare- sunt cele mai importante.
Aceste decizii presupun analiza detaliată și evaluarea potențialului piețelor străine, precum și a posibilităților firmei de pătrundere pe piețele avute în vedere. Luarea deciziei se realizează în general în funcție de trei criterii principale: potențialul pieței, reglementările mediului și riscurile economice și politice.
Potențialul pieței
Pentru a evalua potențialul unei piețe se culeg o multitudine de informații cu ajutorul cercetărilor de birou și al cercetărilor de teren.
Cercetările au ca scop evaluarea unor aspecte, dintre care cele mai importante ar fi:
-situația și tendințele demografice (mărimea, structura și evoluția populației);
13Lendrevie J., Lindon D.,” Mercator- Theorie et pratique du marketing”, Ed. Dalloz, Paris, 1997,p.717.
-situația economică generală (structura ramurilor economice, nivelul și rata creșterii PNB, venitul/cap de locuitor etc);
-mărimea și tendințele pieței pentru produsele avute în vedere;
-analiza factorilor culturali (religie, mod de viață, obiceiuri de consum și cumpărare, motivații etc) susceptibili de a avea o influență negativă sau pozitivă asupra dezvoltării pieței;
-analiza concurenței existente (număr de concurenți, mărimea și strategia principalilor concurenți, cote de piață deținute etc);
-caracteristicile canalelor de distribuție și de comunicare existente.
Reglementările de mediu
Cercetarea mediului este o operațiune complexă, ce are în vedere o serie de aspecte economico-legale, cum ar fi:
-politici comerciale- bariere tarifare sau netarifare la intrarea mărfurilor:
eventuale restricții la import, la producția sau vânzarea produselor avute în vedere, restricțiile la licențiere;
-reglementări privind prețul și în special gradul de libertate în fixarea acestuia;
-eventuale restricții referitoare la mișcările de capital și la repatrierea profitului;
-posibilitatea de a obține ajutoare, credite sau alte mijloace de încurajare oferite de puterile publice;
-legislația socială – cum ar fi, de exemplu, dreptul de a angaja personal străin, nivelul minim al salariilor, condiții de muncă obligatorii;
-reglementări privind publicitatea (în special interdicțiile și restricțiile privind produsele avute în vedere).
Riscurile economice și politice
Internaționalizarea este supusă și ea riscului global pe care și-l asumă orice firmă. Pe de o parte, internaționalizarea minimizează acest risc, iar pe de altă parte îl maximizează. Riscul este diminuat prin repartizarea elementelor aleatorii pe mai multe piețe și prin surplusul de vânzare realizat și implicit de profit. Pe de altă parte, riscurile sporesc datorită noilor pericole și elemente necontrolabile ce se adaugă pentru fiecare piață.
Riscurile – categorii de risc
Printre riscurile care apar, două categorii au o importanță deosebită:
riscurile economice și riscurile politice.
Riscurile economice – rezultă în special din fluctuarea ratelor de schimb. Acestea influențează atât schimburile comerciale (exporturi și importuri), cât și operațiunile financiare ale firmei: investiții, împrumuturi etc. Acestui risc monetar i se adaugă și alte pericole: concurenții noi care apar continuu pe piață, modificarea circuitelor de distribuție, schimbările de comportament ale consumatorilor etc.
Riscurile politice – au la origine bulversări și tulburări politice, a căror previziune este greu de realizat într-o lume aflată în permanentă schimbare. Ca urmare a schimbărilor politice pot apare noi decizii politice, care pot viza aspecte cum ar fi: naționalizarea unor firme (inclusiv străine), blocarea unor fonduri- interdicția repatrierii profitului, neplata unor obligații – creanțe, noi măsuri de politică comercială etc. Evaluarea riscurilor politice este importantă atunci când este vorba de țări a căror stabilitate politică și instituțională nu este asigurată. Se au astfel în vedere: tulburările sociale susceptibile de a provoca o criză economică sau financiară, riscul schimbărilor nafavorabile în reglementările existente etc.
Indiferent însă de forma de internaționalizare, riscurile afectează afacerile pe o piață nouă într-o măsură mai mare sau mai mică.
Există numeroase metode de evaluare și gestiune a riscurilor pentru țările alese. Cea mai simplă metodă constă în evaluarea mai multor criterii determinante, recurgând la un calcul bazat pe note ponderate. Alte metode utilizează analiza informațiilor și încearcă să stabilească posibile scenarii, urmând ca apoi țările să fie clasificate în funcție de riscul apreciat.
Sensibilitatea întreprinderii la riscul de țară variază în funcție de talia firmei. Cele mai puțin sensibile sunt transnaționalele. Intensitatea riscului variază și în funcție de natura tranzacției: marile contracte de vânzare de echipamente industriale sunt mai expuse riscurilor politice, în comparație cu exporturile de produse. O dată riscurile evaluate, se trece la studierea clienților posibili, cu scopul de a repera grupurile care posedă caracteristici comune.
Majoritatea informațiilor necesare evaluării riscului de țară și interesului de implantare într-o țară dată pot fi obținute prin cercetări de birou.
Principalele surse de informații disponibile sunt:
-organismele internaționale care publică anuare și dispune de bănci de date: ONU, UNCTAD, GATT/OMC, Banca Mondială, FMI, OCDE etc
-organismele publice din țările studiate: ministere, institute oficiale de statistică, camere de comerț sau alte organisme specializate .
Astfel, pentru luarea deciziei de internaționalizare, decidenții își pun o dublă întrebare. Prima vizează capacitățile de internaționalizare ale firmei, iar cea de-a doua se referă la piețele susceptibile de a fi vizate. În luarea deciziei de extindere sau de implantare pe piața externă, firma trebuie să aibă în vedere o multitudine de elemente și trebuie să realizeze o serie de acțiuni, atât pe linia analizei posibilităților de internaționalizare ale firmei, cât și pe linia analizei climatului internațional .
I. 2 Dinamica investițiilor externe directe și a producției transnaționale
I. 2. 1 Investițiile externe directe-evoluție și tendințe de stratificare
Instrumentul principal al societaților transationale (CMN) pentru dezvoltarea operațiilor străine a fost investiția externă directă legată de interesul de control în facilitățile producției străine, fie prin achiziționarea facilităților existente, fie prin construirea unora noi.
Investițiile internaționale au avut, în special în ultimele trei decenii, un impact puternic asupra creșterii economice, a comerțului exterior și a structurilor productive din, practic, toate țările lumii.
Există multe motive pentru ca o companie să fie mai interesată în a investi în străinătate, în a-și transfera o parte din producția sa în afara sediului său de acasă (devenind astfel o CMN) decât în a produce totul acasă și apoi a exporta producția. Mai întâi contează condițiile locale. Pe măsură ce produsele devin mai sofisticate și mai diferențiate, localizarea producției pe marile piețe locale permite răspunsuri mai flexibile la nevoile locale decât pot fi atinse prin producția centralizată de "acasă". În al doilea rând, barierele netarifare puse comerțului fac localizarea pe piețele străine mari, cum ar fi Statele Unite și Uniunea Europeană, mai puțin riscante decât trimiterea exporturilor de la baza de acasă. În al treilea rând, multe din STNuri se află acum amplasate în servicii cu dezvoltare rapidă, cum ar fi publicitatea, marketingul, managementul public, contabilitatea, dreptul și serviciile financiare, unde nu există opțiunea de a produce totul acasă și apoi a exporta; pentru a produce un serviciu într-o anumită țară este nevoie de o prezență fizică în acea țară. În al patrulea rând, revoluția computerelor și cea a comunicațiilor au permis ca producția să fie "dezintegrată" pe o bază globală. Componentele oricărui produs sunt adesea fabricate în multe țări, fiecare componentă fiind făcută acolo unde producția este cea mai ieftină.
Această globalizare a producției a fost un beneficiu pentru majoritatea țărilor mai puțin dezvoltate care au câștigat un număr sporit de angajări cu salarii care sunt scăzute, comparativ cu standardele mondiale, dar ridicate pentru țara respectivă. Din contră, însă, unele CMN-uri care și-au transferat în străinătate ansamblul operațiilor, în anii 1970, le-au repatriat recent în țara de origine, mai ales în America de Nord. Aceasta rezultă dintr-o procedură a încercării și erorii, unde unele operațiuni s-au dovedit a nu avea costuri mai scăzute, în ciuda reducerii salariilor. Costurile depind, în definitiv, de salariile plătite muncitorilor, de productivitatea muncii și de toate celelalte costuri legate de alegerea de-a desfășura afaceri în diferite amplasamente.
Ca un rezultat al "transnaționalizării", CMN-urile răspund de o mare proporție a comerțului străin din multe țări dezvoltate. Aceasta a fost mult timp valabil pentru Statele Unite și devine acum o realitate pentru câteva alte țări, în special pentru Japonia. Deși toate tipurile de CMN-uri s-au dezvoltat, o mare parte din dezvoltarea din anii recenți s-a concentrat în CMN-urile mici și medii, incluzând și pe cele amplasate în țările mai puțin dezvoltate. Așa cum spun Națiunile Unite, "aspectul dinamic al creșterii CMN-urilor este unul din canalele majore prin care schimbarea economică este difuzată în lume".
Intensitatea și extensiunea investițiilor externe directe și ale producției multinaționale au crescut în perioada postbelică. Marea majoritate a investițiile externe directe (IED) continuă să provină dintr-un număr redus de țări OCDE. După cum se observă în tabelul I. 1, pe parcursul perioadei postbelice, CMN-urile din doar opt țări -economiile G5 plus Olanda, Suedia și Elveția-generau peste trei sferturi din stocurile mondiale de investițiile externe directe (IED) . Se observă că stocurile sunt măsurate în valori istorice; aceasta le subestimează valoarea actuală, care este probabil cu aproximativ 50-70% mai mare decât valorile înregistrate.
Tabelul I. 1
Distribuția stocurilor de investițiile externe directe (IED) către interior între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, 1960-2012
Sursă: UNCTAD, WIR, 2012
În perioada contemporană s-au produs câteva modificări distribuționale importante. SUA rămân în mod evident cel mai mare investitor în străinătate până în 2013, iar stocul lor de IED a continuat să crească în termeni absoluți, însă aportul lor la IED globale s-a diminuat de la circa 50% în 1960 la circa 25% în prezent. În mod asemănător, contribuția Marii Britanii și a Olandei, doi importanți investitori tradiționali, a scăzut în această perioadă, cu toate că stocurile lor de IED au crescut în valori absolute
Factorii determinanți care au stat la baza acestui declin sunt în continuare încetinirea creșterii economice mondiale, inclusiv înregistrarea unor ritmuri de dezvoltare scăzute în cazul țărilor dezvoltate, diminuarea profitabilității companiilor mari și scăderea semnalată pe piețele de capital. La stagnarea fluxurilor IED a contribuit în mod considerabil și scăderea numărului de fuziuni și achiziții transnaționale – factor decisiv în evoluția IED la nivel mondial, cu impact direct asupra procesului de privatizare a țărilor aflate în tranziție.
Sectoarele în care s-au finalizat cele mai multe fuziuni și achiziții au fost cel al telecomunicațiilor și cel energetic. France Telecom a preluat compania operatorului german Mobilcom contra a 7,1 miliarde USD, iar operatorul finladez Sonetra a fost cumparat de Telia – Suedia, cu 5,8 miliarde dolari, pentru a enumera numai cele mai mari tranzacții. În domeniul energetic, preluarea de catre Royal-Dutch/Shell, pentru cinci miliarde USD, a producătorului independent de petrol Entreprise Oil s-a situat pe primul loc în acest domeniu.
Tabelul I. 2
Fuziuni și achiziții transfrontaliere cu valoare de peste 1 miliard dolari,1997-2012
Sursă: UNCTAD, WIR, 2013
La nivelul țărilor din Europa Centrală și de Est, cele mai atractive pentru investitori se dovedesc a fi statele care au aderat primele la UE.
Cehia, Ungaria și Polonia se apropie din ce in ce mai mult de tendințele ce se manifestă în Europa de Vest. Cu toate că ritmul anual de creștere a activității de fuziuni și achiziții, componenta-cheie a fluxurilor de investiții străine directe, nu s-a mai ridicat la valori de 30 – 60%, înregistrate în anii de vârf; scăderile au fost mult mai reduse în aceste cazuri. Această activitate se va situa la un nivel comparativ cu cel din Europa Occidentală, cu anumite creșteri în unele țări, în funcție de desfășurarea procesului de tranziție. Ritmul privatizării continuă să influențeze creșterea numărului de tranzacții în sectorul privat din majoritatea țărilor. Din studiile realizate în ultimii ani se constată că investitorii nu mai includ toate țările aflate în tranziție în aceeași categorie, ci își orientează investițiile cu precădere spre anumite state. Rusia a consemnat o creștere semnificativă a investițiilor străine, precum și a activității de fuziuni și achiziții. Explicația constă în interesul marilor companii din domeniul energetic în explorarea și exploatarea resurselor de petrol și gaze naturale.
. Companiile occidentale, în special cele americane, recurg la outsourcing și offshoring pentru a-și mari profitabilitatea.
Tabel I. 3
Fluxurile de ISD către interior, 2011 și 2012
Sursă: UNCTAD, 2013
În concluzie, se poate spune că stocul de IED în interiorul Triadei (EU, Japonia și SUA), a rămas la un nivel ridicat între 2000 și 2012 (aproximativ 80% din ieșirile de IED și 50-60% din intrările la nivel mondial).
Țările ce nu aparțin Triadei au încă puternice legături cu fiecare membru al Triadei.
Concentrarea de IED între țările OCDE i-a determinat pe mulți sceptici să pretindă că IED sunt caracterizate de o părtinire regională specifică, în sensul că sunt organizate în jurul „Triadei" Europa (UE), NAFTA (Acordul Nord American de Liber Schimb) și CEAP (Cooperarea Economică Asia-Pacific). Există aici două aspecte: în primul rând, deși e posibil să existe o concentrare regională de stocuri de IED, datele demonstrează indubitabil existența unor fluxuri interregionale considerabile de IED. În termenii acestui studiu, asemenea fluxuri de IED reprezintă, în mod evident, un fenomen global. Faptul că IED sunt concentrate între țările OCDE reflectă mai degrabă stratificarea acestora decât regionalizarea lor; ceea ce înseamnă că sunt neomogene și organizate ierarhic și în al doilea rând, chiar dat fiind acest pattern de stratificare, nu par să existe patternuri accentuate de concentrare regională a fluxurilor de IED. Se poate spune că datele prezentate continuă și confirmă traiectoria anterioară a IED. Cu alte cuvinte, IED constituie un flux mondial ce se practică prioritar între țările bogate.
În condițiile ascensiunii economiei cunoașterii, CMN, pentru a promova inovația, preferă să facă investiții în zone cu întreprinderi aflate în strânsă apropiere geografică și cu persoane care au cunoștințe tacite diferite ce și le pot împărtăși prin contacte directe – așa cum stau lucrurile în țările dezvoltate. La acestea se adaugă dotarea economiilor dezvoltate cu infrastructuri bine ramificate și diversificate, care nu mai necesita noi investiții din partea CMN, precum și existenta unor piețe cu consumatori avuți.
I. 3 Producția multinațională-tendințe actuale
Deoarece cea mai mare parte a comerțului și o mare parte a investițiilor sunt întreprinse de către CMN, nici o țară nu se poate dezvolta ca parte integrantă a economiei mondiale fără a asista la o prezență substanțială a CMN în interiorul granițelor lor. Acest lucru este acum recunoscut și cele mai multe țări care aspiră la dezvoltare urează de obicei bun venit corporațiilor multinaționale. Câteva țări, cum ar fi, de exemplu, India, mai pun încă obstacole în calea investițiilor străine. Dar, chiar și în acest caz, atitudinile nu mai sunt actualmente tot atât de dure, astfel încât investițiile externe au devenit și în această țară, în ultimul timp, tot mai mult tolerate și, în anumite împrejurări, se poate spune că ele sunt chiar încurajate.
În industriile care vând produse nediferențiate, cum ar fi, de exemplu, oțelul sau hârtia, și în industrii cu importante economii de scală, cum ar fi cea aeronautică, producția tinde să fie concentrată în țara de baștină, în timp ce rezultatele producției sunt, de cele mai multe ori, exportate. Dimpotrivă, investițiile externe directe (IED) tind să se ridice la cote înalte în industriile care vând produse diferențiate, dar care nu au importante economii de scală. Aceste sectoare de activitate se referă, în general, la multe dintre bunurile de consum. Investițiile externe directe, IED, permit ca piața locală să fie deservită cu diferite produse adecvate și adesea creează un comerț multidirecțional, care include diferite varietăți ale aceluiași produs de bază, din care o mare parte o deține comerțul desfășurat chiar în interiorul firmei.
Tot mai mult societățile transnaționale operează în sectoarele unde se utilizează tehnologii avansate și în care procesele de fabricație sunt tot mai complexe. Societățile transnaționale care produc în aceste sectoare tind să își concentreze activitatea în țările în care productivitatea capitalului este ridicată, în care mediul afacerilor este favorabil și în care sunt prezenți, de asemenea, și alți investitori. Acest tip de investiții străine directe, IED, este adesea întreprins de către firme autohtone care dețin un anumit avantaj pe piața locală, cum ar fi, de exemplu, patentele și know-how-ul, avantaj care le conferă alte avantaje atunci când se deplasează pe piețe străine.
Trebuie menționat totuși că există țări, cum ar fi, de exemplu, Japonia și Taiwan, care s-au industrializat fără contribuția unor importante infuzii de investiții străine directe, IED, și care au reușit să facă acest lucru înainte de globalizarea propriu-zisă a economiei mondiale. Este îndoielnic însă că multe dintre țările sărace ale lumii de astăzi, sau măcar una dintre ele, s-ar putea înscrie pe căi de creștere rapidă, susținută fără a beneficia de o cantitate substanțială de investiții străine directe, IED, aduse în țară de către societățile transnaționale, aflate în proprietate străină. Fără astfel de investiții străine directe, IED, atât transferul de tehnologie, cât și funcționarea în rețea a corporațiilor transnaționale din străinătate ar fi dificil de realizat.
Țările în curs de dezvoltare au ajuns treptat să accepte avantajele investițiilor străine directe și au reușit chiar, în mare măsură, să renunțe la ostilitatea lor tradițională față de astfel de investiții. În primul rând, s-a sesizat că, de regulă, IED furnizează adesea unele locuri de muncă care sunt mai bine plătite comparativ cu alte locuri de muncă disponibile pentru cetățenii locali. În al doilea rând, furnizează investiții care nu trebuie să fie finanțate pe bază de economisiri locale. În al treilea rând, IED permit interconectarea economiei locale cu economia mondială, în modalități care ar fi, de cele mai multe ori, dificil de acceptat de către firmele noi, care sunt de origine exclusiv locală. În al patrulea rând, CMN asigură un nivel de calificare, atât pentru lucrători, cât și pentru manageri, care să permită exersarea operării în cadrul unor firme mari, care sunt interdependente și care funcționează în conexiune pe piața internațională. În al cincilea rând, IED pot furniza accesul la tehnologii avansate care nu pot fi transferate cu ușurință în exteriorul firmelor care sunt deja familiarizate cu utilizarea lor.
Astăzi, în mod virtual, aproape toate economiile țărilor în curs de dezvoltare încurajează societățile transnaționale străine să își amplaseze activitatea și în interiorul granițelor lor. Mai mult, acolo unde, până nu demult, guvernele erau îngrijorate că țările lor ar avea mult prea multe investiții străine directe, IED, acum, nu de puține ori, se manifestă o relativă îngrijorare legată de faptul că nivelul acestor investiții ar putea fi mult prea mic.
În următoarele decade, firmele transnaționale de succes vor fi cele care vor profita de economiile globale de scară prin vânzarea de produse similare în lumea întreagă și prin oferirea de servicii similare în zeci de țări. Cu toate acestea, ei trebuie să-și armonizeze operațiunile pe plan local pentru a câștiga piața, pentru a afla ce dorește concurența și pentru a avea acces la ideile, tacticile și tehnologiile noi. Schimbul de informații și inovațiile trebuie încurajate în cadrul unei firme pentru asigurarea avantajului competițional, pentru a răspunde mai repede la piețele concurențiale actuale sau anticipate.
Nu se preconizează o încetinire a vitezei și magnitudinii schimbării în mediul competițional global de astăzi. De fapt, se preconizează o sporire a competiției multinaționale în majoritatea ramurilor industriale în cursul decadei următoare.
În continuare, pentru o mai bună argumentare a aspectelor enunțate, vor fi analizate activitățile CMN-urilor pentru cele mai importante state capitaliste avansate, alături de alte economii în curs de dezvoltare și în tranziție.
Transformarea Statelor Unite dintr-un exportator net de IED într-o măsură copleșitoare la poziția actuală de importantă țară receptoare de IED (rămânând în același timp și un exportator) este reflectată în proporția ridicată de filiale străine în sectorul prelucrător intern: la mijlocul anilor '90, proporția era de circa 20%3I. Până în anii '70. industria americană a avut un avans tehnologic evident în majoritatea sectoarelor; pe măsură ce acesta s-a erodat, a devenit profitabil pentru firmele din străinătate să se stabilească în SUA. Ponderea multinaționalelor americane în producția privată americană (exceptând sistemul bancar) a scăzut de la circa o treime la un sfert în perioada 1977-2003, însă acest lucru ascunde importante deosebiri între domenii, CMN-urile americane continuând să domine sectorul prelucrător intern. Diminuarea se datorează probabil mai mult dezvoltării sectorului serviciilor, care are, în mod tradițional, niveluri mai reduse de pătrundere a CMN-urilor decât faptului că CMN-urile americane și-au redus ponderea pe piața internă în favoarea filialelor străine. IED au scăzut de la 58,5 miliarde de dolari în 2006 la 48,4 miliarde în 2007, un an în care investițiile străine în Statele Unite au scăzut, pentru prima oară în zece ani, din cauza crizei asiatice.
În ansamblu, lumea dezvoltată continuă să fie prima destinație a investițiilor externe directe, atrăgând peste două-treimi din intrările la nivel mondial. Triada – Uniunea Europeană (UE), Statele Unite ale Americii și Japonia – au înregistrat 71 % din intrările și 82% din ieșirile de IED din 2000, la nivel internațional. Până la sfârșitul anilor `90, aici erau înregistrate aproape 50.000 de societăți transnaționale și aproape 100.000 de filiale străine ale unor asemenea corporații. Din Triadă , Uniunea Europeană s-a remarcat atât ca sursă, cât și ca destinație pentru IED. Intrările record au fost stimulate și de progresul înregistrat în procesul regional de integrare, în timp ce alte țări din vestul Europei (în special Elveția) și Statele Unite ale Americii rămân principalii parteneri ai UE, în afara țărilor membre.
Cu toate că economiilor în tranziție le revine o proporție mică (dar în creștere) din stocurile și fluxurile de IED, acestea au fost incluse rapid în rețelele de producție ale CMN-urilor. Fluxurile de IED își aduc în prezent o contribuție importantă la investițiile în aceste țări.
În mai puțin de un deceniu, CMN-urile europene, în special în industria automobilului, au inclus economiile Europei de Est în rețelele lor de producție. Schimbarea de sistem economic și politic survenită în zona est europenă la sfirșitul anilor `80 și începutul anilor `90 a deschis o importantă piața potențială pentru CMN-uri.
Capitolul II
Firmele transnaționale Și rețele globale de producție
Firmele se implică în producția internațională deoarece au un avantaj competitiv specific care este cel mai bine exploatat în acest fel. Avantajul poate consta într-un produs sau o tehnică brevetată, dar poate include și tehnici de management sau atuuri precum calificarea și expertiza firmei sau ale personalului său. Dar, chiar și având asemenea avantaje, firmele nu sunt obligate să producă în străinătate; piețele străine pot fi deservite prin exporturi sau prin oferirea sub licență a tehnologiei către producătorii din străinătate; sau procesul de producție poate fi subcontractat unor companii independente, posibil autorizate să folosească tehnologia firmei. Cu toate acestea, dezvoltarea rețelelor globale de producție implică în mod necesar organizarea strategică a tranzacțiilor transnaționale în cadrul firmelor sau între grupuri de firme, și nu prin mecanismul pieței. Deși globalizarea economică este înțeleasă adesea ca fiind doar răspândirea piețelor globale, dezvoltarea CMN-urilor și a rețelelor globale de producție reprezintă ceva foarte diferit: organizarea din ce în ce mai transnațională a producției și distribuției în cadrul firmelor și între acestea, și nu prin intermediul piețelor. Piețele internaționale nu sunt perfecte: dacă ar fi perfecte, CMN-urile și rețelele globale de producție nu ar exista. Prin urmare, costurile presupuse de activitățile CMN-urilor sunt considerabil mai mici dacă acestea organizează activitatea economică în cadrul firmei sau prin rețele de firme, și nu prin relații de piață.
Restricțiile asupra comerțului internațional, precum și costurile de transport stimulează firmele să se poziționeze și să producă în străinătate, în loc sa exporte pe piețele străine. CMN-urile pot organiza producția pe plan internațional pentru a profita de costurile reduse din străinătate pentru anumite etape ale procesului de producție. Însă avantajele strategice ale organizării producției internaționale în cadrul firmei, în defavoarea sourcing-ului de la producători independenți, sunt date de doi factori: mai întâi, prevenirea răspândirii oricărui avantaj tehnologic al corporației către competitorii poiențiali; iar în al doilea rând, în măsura în care avantajul competitiv al unui CMN nu rezidă doar în cunoștințe codificate, ci și într-o serie de cunoștințe și expertiză tacite în cadrul firmei, modul optim de a-l exploata este producția intrafirmă în străinătate, și nu producția sub licență sau subcontractarea în străinătate.
II.1 Competiția globală și organizarea fluxului comercial și a fluxului de cooperare
CMN-urile s-au dezvoltat în perioada postbelică deoarece si-au exploatat pe plan internațional avantajele competitive. În unele cazuri, aceste avantaje provin din economii de scară, din tehnici superioare de management și/sau rețele mondiale de vânzări. Însă sursa esențială a avantajului competitiv pentru STNuri în perioada postbelică a fost inovația tehnologică. CMN-urile tind să se numere printre cele mai inovatoare companii și sunt puternic reprezentate în industriile cele mai dinamice din punct de vedere tehnologic. Ele sunt responsabile pentru majoritatea cheltuielilor private pentru cercetare și dezvoltare. Mai mult, inovația tehnologică a ajutat procesul de „secționare a lanțului valorii" , prin care un proces de producție poate fi secționat și distribuit pe tot cuprinsul globului. Expansiunea CMN-urilor reflectă astfel atât capacitatea acestora de a inova, cât și capacitatea lor de a exploata acest lucru la nivel internațional.
Totuși, deși CMN-urile domină producția și distribuția globală a multor bunuri și servicii, avantajele lor tehnologice și organizaționale nu le-au făcut invincibile în fața competiției. Într-o serie de sectoare, de la electronice la articole de îmbrăcăminte, unele IMM-uri au capacitatea de inovație și flexibilitate continue, ceea ce creează un mediu de „hipercompetiție", în care CMN-urile consacrate se situează pe poziții defensive. Prin urmare, avantajele competitive nu mai rezidă doar în produse și tehnologii, ci depind și de viteza cu care se produce inovația și cu care pot fi create și distribuite noile produse (stiluri etc.). Această accelerare a competiției globale a fost sporită foarte mult de revoluția „informaticii". Asemenea factori au încurajat creșterea rețelelor transfrontaliere de producție și distribuție dirijate de producător și de cumpărător, care permit întreprinderilor mici și mijlocii să intre în legătură cu marile corporații, formând rețele capabile să inoveze și să se adapteze asiduu.
Globalizarea afacerilor depinde așadar de capacitatea de inovare a firmelor și de abilitatea lor de a organiza eficient rețele transfrontaliere de producție și distribuție cu ajutorul progreselor în tehnologia comunicațiilor și în tehnicile de management. Dacă producția multinațională ar fi inițiată, ca în trecut, doar pentru a eluda barierele comerciale, ar fi de așteptat ca expansiunea acesteia să fi încetinit sau chiar să fi scăzut, deoarece restricțiile comerciale și costurile de transport au scăzut spectaculos. Însă ea a continuat, sugerând că barierele comerciale nu mai explică, singure, creșterea producției transnaționale; esențială este capacitatea firmelor de a inova în planul tehnologiei și al produsului.
Pe măsură ce inovația tehnologică devine mai decisivă pentru avantajele competitive ale CMN-urilor, există stimulente mai mari pentru organizarea producției și distribuției în cadrul firmei sau al rețelelor de firme dispersate geografic dirijate de CMN-uri. J. Dunning susține că aceasta duce la o situație de noutate, prin aceea că tranzacțiile intrafirmă devin mai importante în raport cu tranzacțiile pe piață. Ne aflăm aici în fața unui paradox, deoarece, așa cum globalizarea economică a contribuit la evoluția piețelor globale, și globalizarea afacerilor a încurajat substituirea tranzacțiilor pe piață prin rețele intrafirmă și între firme. Dacă așa stau lucrurile, ar fi de așteptat ca proporția comerțului intrafirmă în comerțul mondial să crească pe măsură ce cresc tranzacțiile în cadrul CMN-urilor. După cum am observat, deși nivelul comerțului intrafirmă este ridicat, el pare să fi rămas stabil ca proporție din comerțul total din ultimul deceniu. Dar, din moment ce comerțul a crescut în comparație cu venitul mondial, aceasta ar tinde să sugereze o creștere a comerțului intrafirmă raportat Ia producția mondială.
Deși CMN-urile individuale variază în ceea ce privește capacitatea lor de a organiza producția și comerțul intrafirmă, luate în ansamblu, ele aprovizionează piețele din toată lumea și produc din locații de pe toate continentele. Chiar dacă CMN-urile individuale nu aprovizionează fiecare piață națională sau sursă din fiecare țară, activitățile lor, luate împreună, au determinat o trecere structurală la o competiție globală mai intensă din cauza expansiunii sistemelor globale de producție.
II.2 Forme organizaționale de globalizare a afacerilor
Din anii '80 s-a intensificat organizarea globală a producției și a distribuției în cadrul unor sectoare industriale fundamentale. CMN-urile au avut un rol central în această evoluție. Firmele americane au în mod tipic activitățile cele mai vaste și mai de durată în străinătate, deși acest lucru este valabil și pentru unii producători europeni. Multe firme europene și-au dezvoltat producția multinațională pornind de la baza lor internă, ceea ce este valabil, în principiu, și pentru toți producătorii japonezi. Expansiunea în străinătate pentru a evita protecționismul real sau potențial a constituit un factor-cheie în determinarea companiilor ezitante, japoneze și de alte naționalități, să producă în străinătate, însă CMN-urile nu s-au extins în străinătate doar pentru a-și asigura accesul la piețe: au procedat astfel pentru a raționaliza procesul de producție corporatistă prin transnaționalizare.
Acest lucru evidențiază o idee centrală, CMN-urile au trecut la înființarea rețelelor de afaceri transnaționale incluzând filialele lor, subcontractanții, clienții și alte firme din industrie. Însă aceste rețele dirijate de producător sau cumpărător implică un anumit grad de răspândire a puterii și a deciziei, astfel încât reprezentarea clasică a CMN (și a producției multinaționale) ca o structură ierarhică, integrată vertical, nu mai reflectă diversitatea uluitoare a formelor actuale de organizare. W. Ruigrok și R. Tulder oferă o tipologie utilă pentru clasificarea formelor organizaționale ale rețelelor globale de producție și distribuție. Adaptându-le tipologia, putem identifica două forme de organizare ce reprezintă extremitățile unui spectru: producția dispersată cu control central intens și producția dispersată cu control central redus. În practică, CMN-urile (și rețelele globale de producție) se situează adesea undeva între aceste două extreme.
Producția geografic dispersată sub control central redus se referă la sistemele transnaționale de producție în care unitățile de producție au un grad considerabil de autonomie. Din punct de vedere istoric, acest lucru a însemnat producție pe cont propriu, adică firmele amplasau în străinătate uzine pentru a deservi piețele locale, fără însă ca aceste operații să fie integrate în sistemele transnaționale de producție. Aceasta nu este doar o metodă de a pătrunde pe piețele protejate, întrucât, acolo unde condițiile de cerere variază considerabil de la o țară la alta, ea poate fi o strategie eficientă pentru aprovizionarea piețelor străine. Serviciile, mai ales, sunt adesea furnizate la nivel local, în loc să mențină un puternic control central, unele CMN-uri adoptă sisteme mult mai difuze de management corporatist. Pentru ca operațiile în străinătate să fie eficiente, ar putea fi necesar să li se acorde o autonomie mai mare, în loc să li se impună un control centralizat; ideea este valabilă în special în cazul diviziilor de cercetare și dezvoltare, dar și pentru o sferă mai largă. În plus, în multe sectoare, CMN-urile au trecut de la proprietatea și controlul direct la folosirea în mai mare măsură a relațiilor de subcontractare cu firme de aprovizionare (formal) independente.
Producția geografic dispersată sub control central puternic determină organizarea procesului de producție la scară globală ca strategie coordonată la nivel central. Aceasta este și percepția populară despre CMN-uri vaste care controlează rețele de producție în toată lumea, dar procesul nu se mai desfășoară neapărat prin proprietatea directă asupra filialelor din străinătate. Această formă de organizare este frecventă, într-o oarecare măsură, în extracția de minereuri și agricultură. O parte din asamblarea producției în sectorul prelucrător este organizată pe baza ierarhiei stricte a liniei de producție operând la nivel transnațional. De asemenea, poate fi reflectată și în sectorul serviciilor: de exemplu, firmele americane recurg la birouri de culegere de date în America Centrală și în Caraibe, iar firmele europene fac același lucru, ajungând până în Asia de Sud. Este valabilă și pentru cazuri în care CMN-urile produc un bun sau un serviciu la nivel local, menținând însă controlul central asupra producției și calității; pentru multe bunuri și servicii recunoscute pe plan internațional, marca comercială (precum Benetton) este creată ca o garanție a calității consecvente pretutindeni în lume.
Pe lângă aceste forme de organizare distincte, pot fi identificate și strategii corporatiste de comutare globală și focalizare globală. Comutarea globală se referă la capacitatea CMN-urilor de a comuta producția între diferite locații pe plan internațional ca răspuns la condițiile de piață în schimbare. Focalizarea globală, dimpotrivă, se referă la strategia corporatistă de a concentra producția într-un număr mic de locuri considerate a avea cel mai puternic avantaj pe termen lung. Din anii '80, multe CMN-uri cu un număr considerabil de subcontractanți au încercat să-și raționalizeze activitatea dezvoltând relații mai intense cu un număr mai mic; dimpotrivă, firmele cu un număr limitat de relații de subcontractare au tins să le extindă. Ambele strategii sunt în esență tipuri ideale, însă pun accentul pe alegerile strategice cu care se confruntă firmele, ca reacție la provocările și oportunitățile competiției globale.
II.3 Rețele de producție: comparații sectoriale
O anumită înțelegere ne poate fi oferită de compararea naturii și diferențelor în ceea ce privește organizarea producției globale în sectoare industriale-cheie. Această secțiune oferă o astfel de analiză a patru industrii: a autovehiculelor, a electronicii, a produselor chimice și a textilelor. Aceste sectoare totalizează împreună aproximativ jumătate din stocurile de IED industriale ale principalelor economii investitoare, adică Franța, Germania, Japonia, Olanda, Marea Britanic și SUA. Sourcing-ul internațional, distribuția și vânzările în străinătate sunt importante din punct de vedere strategic în toate aceste sectoare, în timp ce fluxurile de IED contribuie într-o măsură consistentă la formarea capitalului în toate aceste industrii. Textilele și confecțiile totalizează doar circa 2% din stocurile mondiale de IED, însă ele constituie una dintre industriile cele mai dispersate geografic și în care rețelele globale de producție și distribuție sunt esențiale. Prin contrast, industriei chimice îi revin peste 20% din stocurile industriale de IED, în timp ce industria echipamentului electric și cea a autovehiculelor contribuie, fiecare, cu peste 10%.
Industria autovehiculelor
Industria autovehiculelor a fost, după cum se poate demonstra, industria de vârf în timpul boom-ului economic postbelic. Producătorii americani precum Ford și General Motors puseseră bazele unor activități, însă perioada postbelică a fost martora expansiunii lor internaționale fără precedent, în special în Europa. Protecția piețelor naționale și costurile de transport făceau din IED instrumentul evident pentru deservirea acestor piețe, pe măsură ce firmele americane reproduceau liniile de asamblare a producției de masă în Europa, și nu numai. Deși marile firme au reușit să câștige porțiuni importante din piață, pe piețele naționale europene protejate au apărut competitori naționali, adesea susținuți de guvernele respective.
Producția internaționalizată și dispariția barierelor impuse comerțului au dus la o competiție globală în industria autovehiculelor. În cazul principalilor producători, cel puțin 40% din producție este vândută în străinătate, fie prin exporturi, fie prin producția filialelor străine. Sourcing-ul internațional justifică între un sfert și o treime din întreaga producție de componente, iar comerțul intrafirmă reprezintă majoritatea comerțului în acest sector. Firmele americane au dezvoltat rețelele de producție cele mai extinse geografic, ca o strategie de reducere a costurilor, în așa fel încât procesul de producție în Europa, de exemplu, este răspândit în prezent în mai multe țări. Cu toate acestea, visul unei mașini mondiale, cu un singur model care să fie vândut în toată lumea, iar producția să fie organizată la nivel global, rămâne neîndeplinit – deși Ford a fost aproape, cu seria sa Mondeo. În ceea ce le privește, firmele europene au rețele mai puțin extinse geografic, însă și-au sporit prezența în străinătate prin reorganizarea proceselor de producție pe teritoriul Europei, inclusiv în Europa de Est. S-a înregistrat o consolidare transfrontalieră considerabilă în cadrul industriei, în special în Marea Britanie, pe măsură ce CMN-urile străine au preluat producătorii interni. Firmele europene și-au extins, de asemenea, prezența globală prin societăți mixte și prin alte aranjamente de colaborare cu producători est-asiatici. Deși corporațiile japoneze au organizat în mod tradițional sourcing-ul părților componente cât mai aproape posibil (din punct de vedere geografic) de uzinele lor de asamblare, presiunile exercitate de costuri le-au impus un sourcing internațional, de la filiale și subcontractanți din străinătate: firmele japoneze administrează acum rețele de producție care fac legătura între Europa și Asia de Sud-Est.
Industria electronică
Electronica a fost una dintre primele industrii în care etape ale procesului de producție au fost răspândite în țări în curs de dezvoltare. Nu numai că procesul de producție este răspândit pe plan internațional, dar există și niveluri înalte de comerț intercontinental, iar firmele concurează pe piețele din întreaga lume. În special în industria computerelor și în cele înrudite, niveluri înalte ale competiției în privința prețurilor și a inovațiilor aferente produselor au generat o adevărată hipercompetiție. Aceasta determină firmele să mențină strategii competitive, dar și aranjamente transfrontaliere de colaborare cu alte firme.
2.4 Rolul infrastructurii în proliferarea afacerilor la nivel global
Deși coordonarea internațională a producției a devenit posibilă înainte de război grație telegrafului și telefonului, ea rămas limitată. În ultimii treizeci de ani, tehnologia comunicațiilor a progresat enorm și a devenit considerabill mai ieftină. S-au înregistrat de asemenea progrese majore în infrastructurile din transport, cum ar fi transportul naval și folosirea containerelor. Revoluțiile din domeniile informației și transportului împreună cu inovațiile în strategiile de management au transformat capacitatea firmelor de a organiza producția la nivel transnațional. CMN-urile s-au situat în primele rânduri ale corporațiilor care exploatau noile infrastructuri globale pentru a organiza producția internațională în chiar interiorul firmei.
Complexitatea administrării lanțurilor internaționale de producție, în special acolo unde filialele adaptează noua tehnologie și/sau au nevoie să răspundă la condițiile în schimbare ale pieței, poate face din aceasta o strategie de management internațional mai eficientă decât o ierarhie strictă. În al doilea rând, CMN – urile contractează extern din ce în ce mai multe activități cu întreprinderi mici și mijlocii (IMM); acestea pot avea costuri mai mici și pot fi mai flexibile, permițând astfel CMN-urilor să devieze costurile ajustării la condițiile în schimbare ale pieței. Dată fiind cunoașterea de către CMN-uri a piețelor globale, e posibil ca avantajul lor competitiv ca procesoare ale informațiilor de pe piață și organizatoare ale piețelor să fi crescut în comparație cu avantajul lor ca organizatoare ale producției. În al treilea rând, în cadrul unei evoluții denumite de către J. Dunning „capitalism al alianțelor", firmele din aceeași ramură cooperează tot mai mult într-o sferă de inițiative, întreprinderile mixte și o serie de aranjamente ce nu presupuneau transfer de acțiuni între firme din diferite țări au fost frecvente în perioada postbelică, însă, după cum am menționat anterior, numărul celor încheiate anual a sporit în ultimii. Acestea includ relații de subcontractare și francize, precum și inițiative de cooperare pentru dezvoltarea anumitor produse și pătrunderea pe anumite piețe. Cifrele respective exclud alianțele strategice (adică marile inițiative cooperatiste între firme din diferite țări pentru a întreprinde activități de cercetare și dezvoltare și a dezvolta astfel tehnologii împreună). Numărul alianțelor de acest tip stabilite anual a crescut de la 280 în 2001 la peste 600 în 200058. În anii 1980, s-au format peste 4.000 de alianțe de acest tip, cu precădere în industriile cele mai dinamice din punct de vedere tehnologic, peste jumătate fiind în biotehnologie și tehnologia informației. Multe dintre aceste alianțe nu sunt doar transfrontaliere, ci intercontinentale și, de aceea, au o dimensiune cu adevărat globală. De exemplu, în anii '80, CMN-urile americane au încheiat aproape 600 de alianțe strategice cu companii japoneze și peste 900 cu companii europene. Importanța alianțelor strategice este dublă, în primul rând, firmele nu se mai confruntă ca simpli competitori, ci colaborează din ce în ce mai mult pentru a-și dezvolta împreună avantajele competitive. În al doilea rând, firmele nu se mai pot bizui doar pe baza tehnologică proprie sau pe cea a țării lor de origine pentru a-și crea un avantaj competitiv, ci trebuie să acționeze la un nivel tot mai global pentru a-l dobândi.
Capitolul III
România în contextul globalizării și dezvoltării firmelor transnaționale
III.1 Impactul globalizării asupra mediului de afaceri din România
În prezent numeroși cercetători analizează viitorul țărilor aflate în tranziție în condițiile globalizării și a dezvoltării fără precedent a societăților transnaționale. Întrebările la care se caută obținerea unui răspuns se referă la modul cum vor evolua în continuare aceste țări, la direcția spre care se îndreaptă acestea.
În România procesul de privatizare continuă, situația economică este fluctuantă, în special datorită transformărilor care au determinat ca întreprinderile românești să se găsească într-o competiție la care iau parte organizații cu tradiție, care posedă o importantă experiență în lupta concurențială. Întârzierea privatizării nu a permis efectuarea restructurării, modernizării și retehnologizării marilor întreprinderi și mai ales schimbarea profundă a managementului organizațiilor. Spre deosebire de țările dezvoltate unde creșterea dimensiunilor unei întreprinderi corespunde creșterii cererii pe piață și este urmată, în funcție de conjunctura economică, de procese de restructurare, marile întreprinderi din România, în multe cazuri, au fost concepute să satisfacă cererile de pe piața CAER. Odată cu modificarea radicală a condițiilor acesteia nu s-au mai putut retehnologiza și moderniza în mod corespunzător. Nici restructurarea n-a fost eficientă datorită întârzierii procesului de privatizare. De asemenea, divizarea marilor întreprinderi din România a avut drept consecință fragmentarea fluxurilor tehnologice și scăderea competitivității produsului final. De exemplu, la întreprinderea de autoturisme DACIA Pitești, în anul 2000, fluxul tehnologic a fost divizat în șase societăți comerciale, iar rezultatul a fost o creștere a costurilor de producție. În anul 2004 a fost necesară revenirea la structura organizatorică inițială.
O problemă majoră o reprezintă modul în care întreprinderile mici și mijlocii pot să facă față procesului globalizării. În acest context globalizarea este caracterizată de intensificarea competiției dintre întreprinderi atât internaționale, cât și naționale, de apariția unor noi zone de producție, care oferă noi oportunități organizațiilor care sunt în măsură să beneficieze de acestea și de creșterea numărului de întreprinderi care optează pentru implementarea unei strategii de internaționalizare.
Un factor de influență determinant în cadrul acestui proces este proprietatea de stat asupra anumitor întreprinderi, care nu trebuie privită prin prisma teoriilor simpliste care o consideră drept principala cauză de ineficientă economică, ci prin prisma faptului că acestea nu își mai găsesc coordonarea de care au nevoie la nivelul administrației de stat, neexistând o rețea de informații necesară coordonării activităților întreprinderilor. Modelul de parteneriat stat –companie multinationala este prezetat in figura 3.1.
Figura 3.1 .Parteneriat stat –companie multinationala este prezetat in
Această rețea a existat în trecut, coordonarea fiind realizată prin intermediul planurilor centralizate, având drept poli de răspundere ministerele de resort.
În multe situații acest vid creat care a condus la dispariția unor agenți economici este adâncit de interesele anumitor grupuri care domină serviciile bancare. Există multe cazuri în care managerii unor întreprinderi producătoare declară că nu au nevoie de politici în aprovizionare deoarece sunt nevoiți să cumpere resursele de care au nevoie din străinătate imediat ce obțin lichidități valutare în cont. În urma unui calcul relativ simplu se poate demonstra că această practică poate fi păgubitoare pentru organizațiile respective, care și așa nu au o situație financiară prea bună.
CONCLUZII:
Societatea transnațională este acea entitate economică formată dintr-o firmă-mamă și din filialele ei în mai multe țări, care este caracterizată de internaționalizarea producției, care se bazează pe un „bazin” internațional de resurse umane, materiale și financiare, și care promovează la scară globală un anumit set de valori proprii.
Primele companii semnificative din punct de vedere economic care și-au desfășurat activitatea pe mai multe continente au fost marile companii comerciale din secolele XVI-XVIII, în special companiile Indiilor de Est ale puterilor imperiale (dintre care se remarcă cea olandeză și cea britanică), acționând între Europa și Asia, Hudson Bay Company, care opera între America de Nord și Marea Britanie și British Royal Africa Company
Pe parcursul secolului al XIX-lea, investițiile internaționale au crescut rapid. Cu toate că, majoritatea acestor investiții erau de portofoliu, cercetările recente indică faptul că investițiile străine constituiau o proporție semnificativă și că internaționalizarea producției a fost importantă în anumite sectoare și pentru anumite economii. La începutul secolului al XIX-lea, investițiile în străinătate au tins să se concentreze asupra materiilor prime și a industriilor extractive – sectorul primar. Însă în această perioadă s-a desfășurat și o importantă activitate bancară transnațională, iar începând cu anul 1850, câteva companii prelucrătoare au început activități în străinătate. Către sfârșitul secolului al XIX-lea, investițiile în străinătate se extinseseră și în agricultură, cu IED în plantații și ferme. CMN-urile din această perioadă au câteva asemănări structurale cu cele contemporane, dar se deosebesc radical de companiile comerciale anterioare. Inițial, multe dintre investiții se făceau în întreprinderi „independente", investitorii administrând o firmă din străinătate care nu forma o parte a unui lanț internațional de producție.
CMN-urile au avut astfel un rol important în formarea rețelelor comerciale globale pentru mărfurile de bază în perioada clasică a Etalonului-Aur.
Primul război mondial a întrerupt fluxurile de IED, dar, din moment ce multe dintre acestea erau bazate pe legăturile imperiale existente și pe proximitatea geografică, ele și-au revenit în scurt timp
În perioada postbelică, CMN-urile au dobândit o prezență globală. În cea mai mare parte a acestei perioade, stocurile și fluxurile de IED au crescut mai repede decât venitul mondial și, uneori, decât comerțul, în special în anii '60 și începând cu mijlocul anilor '80. Este incontestabil faptul că transnaționalele au devenit jucători de primă mărime în economia mondială: în afară de anii '70 și începutul anilor '80, cifra de afaceri a celor mai mari 500 de companii a crescut mai repede decât producția mondială. CMN-urile totalizează acum majoritatea exporturilor mondiale, în timp ce vânzările filialelor din străinătate depășesc totalul exporturilor globale. Mai mult, pe măsură ce CMN-urile s-au dezvoltat, s-a înregistrat o transnaționalizare semnificativă a producției, exprimată în formarea rețelelor globale de producție și distribuție.
O data cu începutul anilor '90, majoritatea țărilor au liberalizat reglementările privind investițiile străine și au încurajat activ investițiile către interior. În perioada 2001-2006, 95% dintre cele 599 de modificări de pe glob în reglementările naționale referitoare la IED s-au făcut în sensul unei liberalizări progresive. Această tendință a fost deosebit de importantă pentru investițiile în servicii, în special în serviciile financiare, acolo unde companiile străine se confruntaseră anterior cu diferite restricții naționale.
Una din caracteristicile definitorii ale evoluției mediului de afaceri la scară mondială -în a doua jumătate a secolului al XX-lea este tendința de trecere de la internaționalizare la globalizarea vieții economice. Această tendință se înscrie într- un proces istoric multisecular, care s-a desfășurat progresiv, dar și cu discontinuități și reculuri, în domeniul relațiilor comerciale (expansiunea comerțului mondial), al investițiilor în străinătate (internaționalizarea producției), al structurilor organizaționale de afaceri (internaționalizarea firmei).
Sub presiunea unui complex de forțe de natură economică, tehnologică și politică, procesul internaționalizării intră într-o nouă etapă, cea a emergenței unei economii globale, întemeiată pe un sistem de interdependențe transnaționale în comerț, producție și în domeniul financiar.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, procesul de accentuare a interdependențelor economice s-a desfășurat în mai multe etape: anii '50-'70, caracterizați prin expansiunea comerțului internațional; anii '70-'80, în care relațiile financiare internaționale capătă o importanță deosebită; anii '90, în care are loc trecerea de la internaționalizare la globalizare în economia mondială.
Procesul globalizării este stimulat și de dezvoltarea interdependentă a comerțului internațional și investițiilor străine în străinătate. Față de alte perioade istorice, în prezent tot mai multe firme, și în primul rând societățile transnaționale, adoptă strategii de afaceri care vizează direct mediul global, piața mondială în ansamblu, în cadrul acestor strategii, se practică diferite forme de tranzacții internaționale – din categoria comerțului, a cooperării sau formelor de implantare – sau combinații ale acestora.
Deoarece cea mai mare parte a comerțului și o mare parte a investițiilor sunt întreprinse de către CMN, nici o țară nu se poate dezvolta ca parte integrantă a economiei mondiale fără a asista la o prezență substanțială a CMN în interiorul granițelor lor. Acest lucru este acum recunoscut și cele mai multe țări care aspiră la dezvoltare urează de obicei bun venit societăților transnaționale. Câteva țări, cum ar fi, de exemplu, India, mai pun încă obstacole în calea investițiilor străine. Dar, chiar și în acest caz, atitudinile nu mai sunt actualmente tot atât de dure, astfel încât investițiile externe au devenit și în această țară, în ultimul timp, tot mai mult tolerate și, în anumite împrejurări, se poate spune că ele sunt chiar încurajate.
În industriile care vând produse nediferențiate, cum ar fi, de exemplu, oțelul sau hârtia, și în industrii cu importante economii de scală, cum ar fi cea aeronautică, producția tinde să fie concentrată în țara de baștină, în timp ce rezultatele producției sunt, de cele mai multe ori, exportate. Dimpotrivă, investițiile externe directe (IED) tind să se ridice la cote înalte în industriile care vând produse diferențiate, dar care nu au importante economii de scală. Aceste sectoare de activitate se referă, în general, la multe dintre bunurile de consum. Investițiile externe directe, IED, permit ca piața locală să fie deservită cu diferite produse adecvate și adesea creează un comerț multidirecțional, care include diferite varietăți ale aceluiași produs de bază, din care o mare parte o deține comerțul desfășurat chiar în interiorul firmei.
Tot mai mult societățile transnaționale operează în sectoarele unde se utilizează tehnologii avansate și în care procesele de fabricație sunt tot mai complexe. Societățile transnaționale care produc în aceste sectoare tind să își concentreze activitatea în țările în care productivitatea capitalului este ridicată, în care mediul afacerilor este favorabil și în care sunt prezenți, de asemenea, și alți investitori. Acest tip de investiții străine directe, IED, este adesea întreprins de către firme autohtone care dețin un anumit avantaj pe piața locală, cum ar fi, de exemplu, patentele și know-how-ul, avantaj care le conferă alte avantaje atunci când se deplasează pe piețe străine.
Astăzi, în mod virtual, aproape toate economiile țărilor în curs de dezvoltare încurajează societățile transnaționale străine să își amplaseze activitatea și în interiorul granițelor lor. Mai mult, acolo unde, până nu demult, guvernele erau îngrijorate că țările lor ar avea mult prea multe investiții străine directe, IED, acum, nu de puține ori, se manifestă o relativă îngrijorare legată de faptul că nivelul acestor investiții ar putea fi mult prea mic.
În următoarele decade, firmele transnaționale de succes vor fi cele care vor profita de economiile globale de scară prin vânzarea de produse similare în lumea întreagă și prin oferirea de servicii similare în zeci de țări. Cu toate acestea, ei trebuie să-și armonizeze operațiunile pe plan local pentru a câștiga piața, pentru a afla ce dorește concurența și pentru a avea acces la ideile, tacticile și tehnologiile noi. Schimbul de informații și inovațiile trebuie încurajate în cadrul unei firme pentru asigurarea avantajului competițional, pentru a răspunde mai repede la piețele concurențiale actuale sau anticipate.
În prezent, globalizarea producției este organizată în mare măsură de CMN-uri. Întâietatea lor în planul producției, comerțului, investițiilor și transferului de tehnologie pe plan mondial este unică. Chiar și atunci când CMN-urile au o bază națională clară, interesul lor urmărește în primul rând profitabilitatea globală. CMN-urile s-au dezvoltat din firme naționale în concerne globale care folosesc investițiile internaționale pentru a exploata propriile avantaje competitive.
Globalizarea afacerilor și a producției face ca economiile naționale și destinele comunităților din cadrul lor să fie din ce în ce mai interconectate. În teoria economica tradițională, IED pot avea, în principiu, un impact pozitiv sau negativ asupra bunăstării naționale, însă mulți hiperglobaliști susțin că producția și competiția globală sporesc eficiența economiei mondiale, deoarece CMN-urile încurajează o diviziune internațională a muncii, astfel încât țările devin mai specializate în producerea bunurilor în care dețin un avantaj comparativ.
Scepticii în privința tezei globalizării adoptă un punct de vedere mai tradițional, concepând CMN-urile drept companii în esență naționale, cu activități peste hotare; în consecință, ele sunt expuse controlului național.
Rețelele globale de producție pot periclita eficiența strategiei economice guvernamentale în mai multe moduri, dar în special prin modificarea costurilor și beneficiilor opțiunilor de politică economică și ale instrumentelor politice. Activitățile CMN-urilor au efecte asupra eficienței instrumentelor tradiționale de management macroeconomic.
Politicile de management al cererii au un impact mai redus asupra șomajului și a producției decât la începutul perioadei postbelice, parțial deoarece veniturile în creștere dintr-o țară pot fi canalizate către exterior, pentru a finanța investiții ale CMN-urilor în alte părți. Mai mult, CMN-urile pot împrumuta din străinătate atunci când ratele interne ale dobânzilor sunt mari; și invers, profită de rate scăzute ale dobânzilor interne, împrumutând spre a finanța proiecte în străinătate. Acest lucru compromite în mod evident eficiența politicii monetare naționale, în calitate de actori financiari globali semnificativi. CMN-urile joacă, de asemenea, un rol important pe piețele valutare.
Totodată CMN-urile sunt fundamentale în globalizarea competiției. După cum se știe comerțul joacă un rol esențial, însă producția multinațională este la fel de importantă. Producția transnațională, după cum am văzut anterior, a interpus competiția globală în cadrul piețelor naționale, astfel încât multe firme sunt obligate să producă la frontiera mondială a productivității sau să iasă din afaceri. Agendele corporatiste și naționale, precum și alegerile strategice pe termen mai lung cu care se confruntă multe firme naționale sunt astfel influențate considerabil de impactul competiției globale.
Impactul CMN-urilor, prin intermediul investițiilor străine directe, asupra balanței de plăti a unei țari variază în funcție de scopul investiției, de natura activității și de stadiul de dezvoltare a proiectului investițional.
Influența CMN-urilor asupra mediului competițional al statului-gazdă nu este neapărat nociv, după cum susțin mulți economiști radicali. Pătrunderea unei CMN pe o piață națională cu un număr limitat de concurenți raportat la capacitatea pieței poate mări gradul de competiție pe respectiva piață. Aportul corporației la procesul competițional include reducerea prețurilor (în cazul în care corporația este mai eficientă decât firmele locale), diferențierea produselor, publicitate, introducerea de produse noi datorită activității de cercetare și dezvoltare. Este posibil ca, pe lângă bunăstarea consumatorilor, apariția unei CMN în peisajul concurențial de pe o piață națională să determine îmbunătățirea performanțelor firmelor locale.
Globalizarea economiei nu poate să rămână fără efecte notabile asupra pieței forței de muncă. Studiile întreprinse în acest sens arată că schimbările produse la nivelul forței de muncă, chiar dacă sunt mai puțin intense decât cele corespunzătoare fluxurilor economice internaționale, nu sunt neglijabile. În cadrul societăților transnaționale calificarea personalului, formarea și dezvoltarea acestuia constituie cheia succesului. CMN-urile sunt adeseori percepute ca fiind dăunătoare forței de muncă. Capacitatea lor de a organiza producția la nivel transnațional sporește, se spune, puterea corporatistă în comparație cu puterea muncitorilor, exercitând o presiune descendentă asupra salariilor și condițiilor de muncă. Dincolo de aceasta, CMN-urile pot transfera tehnologie în străinătate, astfel încât locurile de muncă de calificare superioară sunt pierdute în favoarea țărilor cu salarii mici și, prin urmare, muncitorii din economiile avansate își însușesc mai puțin din câștigul material al inovației tehnologice . Cu toate acestea, date atât din țările OCDE, cât și din țările în curs de dezvoltare indică faptul că CMN-urile plătesc salarii peste medie – deși, dacă alți factori sunt ținuți sub control, nu este evident că acest lucru este semnificativ.
Globalizarea producției duce la o balanță incomodă între statele capitaliste avansate și CMN-uri, în care rolul și funcțiile guvernului național trebuie să se ajusteze la noua ordine mondială a producției. Orice firmă transnațională trebuie să țină cont de faptul că va opera într-o țară străină al cărei guvern, prin politica sa, va sprijini sau descuraja activitatea acesteia, sau va controla anumite domenii de activitate. Deși compania nu poate influența sau controla direct mediul politic din țara gazdă, există numeroase măsuri care să reducă gradul de susceptibilitate al guvernului față de activitatea ei pe acel teritoriu.
BIBLIOGRAFIE:
Allaire, Y., Fîrsirotu, M., „Management Strategic”, Ed. Economică, București,
Bergesen, A. și Fernandez, R.,”Who has the most Fortune 500 firms? A network analysis of global economic competition, 1956-1989”, în Jurnal of World- Systems research,1, 2005. & Dicken, P.,”Global Shift (ediția a III-a)”, Londra, Chapman, 2008.
Cassou, S., „The link between tax rates and foreign direct investment”, în Applied Economics, 29, 2007.
Dunning, J., „Alliance Capitalism and Global Business”, Londra, Routledge, 2007.
Gopinath, P.,”Global production system”, lucrare prezentată la Conference on International Solidarity and Globalization, Stockholm, 18 și 29 octombrie, 2007.
Ham, R. și Mowery, D.,”The United States of America”, în J. Dunning (coord.), Governments, Globalization and International Bussiness, Oxford, Oxford University Press, 2007.
Kerwin, Kathleed, Maria Stepenek, and david Welch, „ At Ford, E- Commerce Is Job 1”, Business Week, February 28, 2000.
Kotabe M.,”Global Marketing Management’, John Wiley and Sons,Inc., New York, 2008
Martin, H., Schumann, H., „Capcana Globalizării”, Ed. Economică, București, 2006.
Miftode, V., „Societatea românească și globalizarea’’ în voumul „Starea societății românești după 10 ani de tranziție”, coord. Zamfir, C., Zamfir, Elena, Bădescu, I., Ed. Expert, București, 2000.
Oprescu, Gh., Rohlick, E., „Competition Policy in Transition Economies: The Case of Romania”, Competition Policy Newsletter nr.3, 2009.
Papp Papp, D., „Contemporary International Relations”, MacMillan, 2001.
Rugman A., Hodgets R., „International Business- a strategic approach”, International edition, SUA, 2005.
Rugman, A., „Multinational Enterprises and Trade Policies”, Elgar, 2006.
Skapinger, M., „Airlines Bent on Bigamy Ruffle Alliances”, Financial Times, June 23,
Sorkin, Andrew Ross, „Taking Virgin's Brand Into Internet Territory”, The New York Times, February 14, 2000.
Takahashi, Dean, „Intel Is Exciting Graphic Chips For High End”, The Wall Street Journal, August 20, 2009, p. B3.
Vogel, S., „International Games With National Rules: How Regulation Shapes Competition in Global Markets”, Jurnal of Public Policy No. 1, 2007.
Wagstyl, S., „Citigroup to Pay $1Bn for Poland's Top Corporate Bank”, Financial
UNCTAD, „World Investment Report 2007: Transnational Corporations, Market Structure and Competition Policy”, New York, United Nations.
www.scritube.com/management/Managementul-culturii-la-nivel1822211719.php.
BIBLIOGRAFIE:
Allaire, Y., Fîrsirotu, M., „Management Strategic”, Ed. Economică, București,
Bergesen, A. și Fernandez, R.,”Who has the most Fortune 500 firms? A network analysis of global economic competition, 1956-1989”, în Jurnal of World- Systems research,1, 2005. & Dicken, P.,”Global Shift (ediția a III-a)”, Londra, Chapman, 2008.
Cassou, S., „The link between tax rates and foreign direct investment”, în Applied Economics, 29, 2007.
Dunning, J., „Alliance Capitalism and Global Business”, Londra, Routledge, 2007.
Gopinath, P.,”Global production system”, lucrare prezentată la Conference on International Solidarity and Globalization, Stockholm, 18 și 29 octombrie, 2007.
Ham, R. și Mowery, D.,”The United States of America”, în J. Dunning (coord.), Governments, Globalization and International Bussiness, Oxford, Oxford University Press, 2007.
Kerwin, Kathleed, Maria Stepenek, and david Welch, „ At Ford, E- Commerce Is Job 1”, Business Week, February 28, 2000.
Kotabe M.,”Global Marketing Management’, John Wiley and Sons,Inc., New York, 2008
Martin, H., Schumann, H., „Capcana Globalizării”, Ed. Economică, București, 2006.
Miftode, V., „Societatea românească și globalizarea’’ în voumul „Starea societății românești după 10 ani de tranziție”, coord. Zamfir, C., Zamfir, Elena, Bădescu, I., Ed. Expert, București, 2000.
Oprescu, Gh., Rohlick, E., „Competition Policy in Transition Economies: The Case of Romania”, Competition Policy Newsletter nr.3, 2009.
Papp Papp, D., „Contemporary International Relations”, MacMillan, 2001.
Rugman A., Hodgets R., „International Business- a strategic approach”, International edition, SUA, 2005.
Rugman, A., „Multinational Enterprises and Trade Policies”, Elgar, 2006.
Skapinger, M., „Airlines Bent on Bigamy Ruffle Alliances”, Financial Times, June 23,
Sorkin, Andrew Ross, „Taking Virgin's Brand Into Internet Territory”, The New York Times, February 14, 2000.
Takahashi, Dean, „Intel Is Exciting Graphic Chips For High End”, The Wall Street Journal, August 20, 2009, p. B3.
Vogel, S., „International Games With National Rules: How Regulation Shapes Competition in Global Markets”, Jurnal of Public Policy No. 1, 2007.
Wagstyl, S., „Citigroup to Pay $1Bn for Poland's Top Corporate Bank”, Financial
UNCTAD, „World Investment Report 2007: Transnational Corporations, Market Structure and Competition Policy”, New York, United Nations.
www.scritube.com/management/Managementul-culturii-la-nivel1822211719.php.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Expansiunea Corporatiilor Multinationale Efect al Fluxului Comercial sau al Fluxului de Cooperare (ID: 140132)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.