Exorcismul

=== l ===

CUPRINS

SIGLE ȘI ABREVIERI

1. Cărțile biblice

Gen Cartea Genezei

Lev Cartea Leviticului

Num Cartea Numerilor

Dt Cartea Deuteronomului

1Re Cartea întâi a Regilor

2Re Cartea a doua a Regilor

Tob Cartea lui Tobia

Iob Cartea lui Iob

Ps Cartea Psalmilor

Înț Cartea Înțelepciunii

Is Cartea profetului Isaia

Lam Cartea Lamentațiunilor (Plângerile lui Ieremia)

Za Cartea profetului Zaharia

Mt Evanghelia după Sfântul Matei

Mc Evanghelia după Sfântul Marcu

Lc Evanghelia după sfântul Luca

In Evanghelia după Sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Rom Scrisoarea Sfântului Paul către Romani

1Cor Scrisoarea întâi a Sfântului Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului Paul către Corinteni

Gal Scrisoarea Sfântului Paul către Galateni

Ef Scrisoarea Sfântului Paul către Efeseni

Col Scrisoarea Sfântului Paul către Coloseni

1Tes Scrisoarea întâi a Sfântului Paul către Tesaloniceni

2Tes Scrisoarea a doua a sfântului Paul către Tesaloniceni

1Tim Scrisoarea întâi a Sfântului Paul către Timotei

Ev Scrisoarea către Evrei

Iac Scrisoarea Sfântului apostol Iacob

1Pt Scrisoarea întâi a Sfântului apostol Petru

2Pt Scrisoarea a doua a Sfântului apostol Petru

1In Scrisoarea întâi a Sfântului apostol Ioan

Iud Scrisoarea Sfântului apostol Iuda

Ap Cartea Apocalipsului

2. Cărțile Apocrife

1En Cartea întâi a lui Enoch

2En Cartea a doua a lui Enoch

Jub Cartea Jubileelor

Ap Bar Cartea Apocalipsului lui Baruch

3. Documentele Conciliului al II-lea din Vatican

LG Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium

GS Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemoporană Gaudium et spes

SC Constituția despre liturgie Sacrosantum concilium

AG Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes

4. Dicționare și enciclopedii

DE Dizionario Ecclesiastico, vol. I (sub îngrijirea Mons. Mercati A. – Pelzer A.), Unione Tipografico – Editrice Torinese, Torino 1953.

DEX Aa. Vv., Dicționarul Explicativ al limbii Române, Univers Enciclopedic, București 19982.

DO Manlio S. – Triacca M. A., Dizionario di omiletica, ELLE DI CI – Velar, Leumann – Gorle 1988.

DT Dizionario Teologico2, vol. III (sub îngrijirea Fries H.), Queriniana, Brescia 1969.

DTC Dictionaire de Théologie Catholique, vol. V/2 (sub îngrijirea Vacant A. – Mangenot E.), Libraire Letouzey et Ané, Paris 1926.

DS H. Denzinger, Enchiridion Symbolorum definitionum et declarationum de rebus fidei et morum (sub îngrijirea P. HÜnermann), Bologna 19962.

EC Aa. Vv., Enciclopedia Cattolica, Città del Vaticano, Roma 1953.

EF Aa. Vv., Enciclopedia Filosofica, Istituto per la colaborazione culturale, Venezia – Roma 1957.

EGEU Aa. Vv., Euro 20. Grande Enciclopedia Universale, European Book, Milano 2004.

EI Aa. Vv., Enciclopedia Italiana, vol. XII, Istituto Poligrafico dello Stato, Roma 1950.

Aa. Vv., Enciclopedia Italiana, vol. XIV, Istituto Poligrafico dello Stato, Roma 1951.

Aa. Vv., Enciclopedia Italiana, vol. XXX, Istituto Poligrafico dello Stato, Roma 1949.

LThK Lexikon für Theologie und Kirche, vol. III (sub îngrijirea Aa. Vv.), Herder, Freiburg im Breisgau 19953.

NDL Nuovo Dizionario di Liturgia (sub îngrijirea Sartore D. – Triacca M. A.), Paoline, Torino 19883.

SM Aa. Vv., Sacramentum Mundi, vol.III, Morcelliana, Brescia 1975.

Dicționar Enciclopedic, vol. II (coord. Popa D. M.), Editura Enciclopedică, București 1996.

Dicționar de Psihologie (coord. Șchiopu U.), Babel, București 1997.

Dicționar de Psihanaliză, (sub îngrijirea Chemama R.), (trad. Gavriliu L.), Univers Enciclopedic, București 1997.

Dox G. I. – Melloni J. B., HarperCollins. Dicționar Medical Ilustrat (trad. May C. – Neacșu G.), Orizonturi, București 2000.

Pont – Humbert C., Dicționar Universal de Rituri, Credințe și Simboluri (trad. Constantinescu N.), Lucman, București 1996.

Silamy N., Dicționar de Psihologie, Univers Enciclopedic, București 2000.

VTB X. L. Dufour – J. Duplacy, Vocabular de Teologie Biblică, Arhiepiscopia Romano – Catolică, București 2001.

5. Izvoare Magisteriale

Sfânta Scriptură sau Biblia

CBC Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano – Catolică, București 1993.

CEI Conferenza Episcopale Italiana, Rito del batesimo dei bambini, Libreria Editrice Vaticana, Roma 1989.

CEI Rituale Romano riformato a norma dei decreti del Concilio Ecumenico Vaticano II e promulgata da papa Giovanni Paolo II. Rito degli esorcismi e preghiere per circostanze particolari, Città del Vaticano 2001.

CIC Codex Iuris Canonici, Sapientia, Iași 2004.

DESQ Rituale Romanum ex Decreto Sacrosanti Oecumenici Concilii Vaticani II instauratum auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatum. De exorcismis et supplicationibus quibusdam, Editio typica; Typis Polyglottis Vaticanis, Città del Vaticano 1999.

EV Enchiridion Vaticanum, Documenti Ufficiali della Santa Sede, Edizioni Dehoniane, Bologna 1971-2000.

Rituale Romanum Pauli V Pontificis Maximi jussu editum, Romae-Tornaci-Parisiis 1934.

Ritualul Roman. Binecuvântările, Arhiepiscopia Romano – Catolică, București 2003.

Congregația pentru Doctrina Credinței, Les formes multiples de la superstition, 26 iunie 1975.

______, Normae de exorcismis din 29 septembrie 1985, în AAS 77 (1985).

Congregația Pentru Cultul Divin Și Disciplina Sacramentelor, De exorcismis et supplicationibus quibusdam (22 noimbrie 1998).

Paul al VI-lea, Scrisoarea Apostolică Ministeria Quaedam, 15 august 1972.

______, Discorso per l’udienza generale del 15 novembre 1972 „Liberaci dal male”, Insegnamenti di Paolo VI, vol. X (1972).

______, Discorso per l’udienza generale del 23 febbraio 1977 „Vigilaza ed energia morale per resistere alle tentazioni del mondo”, Insegnamenti di Paolo VI, vol. XV (1977).

Ioan Paul II, Exortația Apostolică post sinodală Reconciliatio et poenitentia din 2 decembrie 1984, în AAS 77 (1985).

______, Enciclica Dominum et vivificantem din 18 mai 1986, AAS 78 (1986).

______, Enciclica Ut unum sint din 25 mai 1995, în AAS 87 (1995).

______, Udienza generale del 13 agosto 1986 „La caduta degli angeli ribelli”, La Traccia 7 (8, 1986).

______, Udienza generale del 20 agosto 1986 „La vittoria di Cristo sul male”, La Traccia 7 (8,1986).

6. Izvoare Patristice

Apologeți de limbă greacă, (trad. Bodogae T. – Fecioru D.), IBM al BOR, București 1980.

Apologeți de limbă latină, (trad. Chitescu N. – Papadopol P.), IBM al BOR, București 1981.

Atanazie Cel Mare, Scrieri I (trad. Stăniloae D.), IBM al BOR, București 1987.

Atanazie Cel Mare, Viața Sfântului Antonie cel Mare, Anastasia, București 2000.

Chiril al Ierusalimului, Cateheze (trad. Fecioru D.), IBM al BOR, București 2003.

Eusebiu de Cezareea, Scrieri, vol. I (trad. BODOGAE T.), IBM al BOR, București 1987.

Giustino, Le Apologie, Messaggero, Padova 1982.

Grogoire De Nysse, Discours catéchétique, les Editions du Cerf, Paris 2000.

Grigore de Nyssa, Scrieri, vol. I (trad. Stăniloae D.), IBM al BOR, București 1982.

Ioan Gură De Aur, Scrieri, vol. III (trad. Fecioru D.), IBM al BOR, București 1994.

IrÉnÉe de Lyon, Contre les hérésies, Paris 1962.

Origen, Scrieri alese (trad. Bodogae T.), IBM al BOR, București 1984.

Scrierile Părinților Apostolici (trad. Fecioru D.), IBM al BOR, București 1979.

Sant’Agostino, La città di Dio, vol. III, Città Nuova, Roma 1988.

Vasile Cel Mare, Despre botez (trad. Georgescu V. D.), Anastasia, București 1999.

______, Scrieri, vol. I (trad. Fecioru D.), IBM al BOR, București 1986.

INTRODUCERE

„Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura. Cine va crede și va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat. Acestea sunt semnele care îi vor însoți pe cei care cred: în numele meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua șerpi în mână și dacă vor bea ceva aducător de moarte nu le va dăuna. Își vor pune mâinile peste cei bolnavi și ei se vor vindeca” (Mc 16,15-18).

Cristos, unicul învingător al Satanei, a dat învățături și porunci precise Apostolilor și discipolilor împotriva demonului. Încep prin a preciza că acest studiu este limitat. Nu voi vorbi despre antichitate decât în ceea ce privește doctrina despre diavol în Vechiul Testament, adică în religia ebraică și nu voi atinge acest subiect în doctrina altor religii, chiar dacă în toate religiile și la toate popoarele din antichitate a existat o intuiție a existenței demonilor și a exorciștilor dar sub alte forme și denumiri. Nu voi trata despre diavol și exorcism în Bisericile creștine necatolice, limitându-mă a mă axa pe doctrina Bisericii catolice. Sunt convins de bogăția altor confesiuni, deoarece și Enciclica „Ut unum sint” al Papei Ioan Paul al II-lea subliniază importanța cunoașterii Bisericilor surori și revelează că în ele: „Importante aspecte ale misterului creștin de multe ori au fost puse în lumină printr-un mod mai eficace”. Această observație se poate aplica de exemplu asupra exorcismelor, care în lumea ortodoxă în general și în câteva confesiuni protestante, constituie o practică pastorală ordinară, cum era în trecut în Biserica latină, ceea ce astăzi aproape nu mai există.

Tema pe care o aprofundez este un studiu făcut în mod cronologic și sistematic.

În primul capitol voi trata despre exorcismele în Sfânta Scriptură în ansamblul ei, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, mai întâi dezbătând problema hermeneutică, adică problema diavolului – personajul principal – cine este, ce face, dacă poate fi învins. Într-o altă ordine de idei voi încerca să definesc exorcismele cu ajutorul dicționarelor, atât din punct de vedere științific cât mai ales religios.

Cu al treilea punct intitulat „Existența Satanei în Vechiul Testament”, luând în mod cronologic studiul meu, încep a trata despre diavol, existența lui, natura lui, activitatea lui în Vechiul Testament și vom observa dificultatea și secretul cu care ne este prezentat acest personaj. Vechiul Testament nu ne oferă o învățătură sistematică despre Satana și duhurile necurate. Însă pe de altă parte, menționează o ființă misterioasă care a jucat un rol capital încă de la începuturile omenirii. Geneza nu ne amintește decât de șarpe, care este înzestrat cu o cunoaștere și o iscusință care le depășesc pe cele ale omului. Au existat și alți demoni pe care poporul israelit le-a împrumutat de la alte popoare? Literatura canonică și extracanonică ne demonstrează că acest lucru a fost posibil. Totodată, tot literatura extracanonică amintește și despre metodele prin care evreii făceau exorcisme.

Noul Testament pare a fi în antiteză cu Vechiul Testament cu referire la doctrina despre diavol și exorcisme. Aproape că nu găsim pagină de Evanghelie în care acest personaj, diavolul, să nu-și facă apariția, fie sub numele de Satana, fie sub alt nume. El este descris de fiecare evanghelist și îl găsim și în scrierile pauline. Cum este învins și cine poate să-l învingă pe Satana? Răspunsul la această întrebare este Cristos și toți aceia care au primit puterea de la el de a izgoni diavoli. Viața și activitatea lui Isus se situează în perspectiva acestui duel între două lumi a cărei miză este în final mântuirea omului. Isus îl înfruntă personal pe Satana și obține biruința asupra lui (cf. Mt 4,11; In 12,31) și instaurează Împărăția lui Dumnezeu aici pe pământ. Isus vindecă bolnavii, alungă demonii din corpul uman. Exorcismele sale puneau și orientau problema misiunii și persoanei sale.

În capitolul al II-lea, intitulat: „Exorcismele în scrierile Sfinților Părinți și în Magisteriul Bisericii”, vreau să fac o incursiune în istoria ecleziastică, precum și în doctrina Sfinților Părinți pentru a vedea cum s-au confruntat cu problema demonologică și cu diavolul personal, cum au pus în practică poruncile și învățăturile Domnului cu referință la exorcism, întrebările pe care le puneau cu referire la diavol, despre natura lui, activitatea lui, originea lui etc.

Majoritatea Sfinților Părinți, în scrierile lor, au tratat mai mult sau mai puțin despre diavol. Tradiția creștină repetă în substanță datele evanghelice. Și vom vedea în studiul elaborat cine și ce a spus sau cum a abordat această problemă, ideea principală rămânând că ideile lor sunt valabile și astăzi, credința și exemplul lor este și astăzi un model în Biserică pentru fiecare creștin.

Odată cu apariția pe scena ecleziastică a diferitelor secte și curente împreună cu o doctrină ce nu era în acord cu doctrina Bisericii, Biserica începe să ia atitudine împotriva acestor atacuri prin diferite concilii și profesiuni de credință. Aici aș putea aminti Conciliul din Toledo (400) cu profesiunea de credință; Conciliul din Braga (561); Conciliul din Calcedonia (secolul al V-lea) și cel mai important conciliu din această perioadă, Conciliul al IV-lea din Lateran, care s-a oprit pe lângă alte probleme și asupra problemei demonologice.

Începând cu Evul Mediu, interesul pentru exorcisme scade și locul exorcismelor îl ia rugul. Începe vânătoarea de vrăjitoare care va dura mai multe secole. Am putea spune că au fost secole de teroare pentru că Biserica a participat cu toate forțele, începând de la papă până la ultimul călugăr. În această perioadă în loc să se folosească exorcismele, se folosea rugul. Iată un reproș care se aduce Bisericii astăzi! Multe persoane au căzut victimă naivității și răutății oamenilor. Un rol important l-a jucat și Inchiziția care nu a iertat nimic timp de trei secole.

După secolul al XVIII-lea, odată cu Iluminismul și apariția celorlalte ideologii dominante, credința în diavol a scăzut, cauzând explozia ocultismului, a magiei, a superstițiilor, a păgânismului care a dus la înflorirea satanismului din secolul al XX-lea. Astfel exorcismul din Biserică treptat treptat dispare.

În zilele noastre se pune întrebarea: există diavolul? Această întrebare și-o pune occidentul, unde se simte un puternic dezinteres pentru Biserică și Dumnezeu și o atracție foarte puternică spre senzațional și ocult. Dar ce este mai dureros este că și oameni ai Bisericii își pun această întrebare și vin cu diferite argumentații cu care încearcă să demonstreze inexistența acestui personaj. Biserica Catolică în acest punct are o lacună și acest lucru este recunoscut și de Papa Paul al VI-lea. Deși Conciliul al II-lea din Vatican atrage atenția asupra lucrării și activității diavolului, iar papii secolului trecut și cel prezent este în sintonie cu Conciliul, pe plan pastoral se simte o mare lipsă. În practica liturgică, teoretic există practica exorcismelor, acest lucru fiind confirmat de CBC și CIC, însă practic? Cei ce mai exorcizează încă, folosesc textul latin din Ritualul Roman din 1614, Ritualul Roman nou, tradus și în românește nu amintește nimic de exorcisme. De ce? Rămâne doar o întrebare care are multe răspunsuri și cei ce sunt în măsură pot răspunde.

Capitolul al III-lea este ceva nou. Odată cu progresul științific s-au descoperit și multe boli care în trecut erau puse pe seama posesiei demonice. Psihologia, psihiatria, psihanaliza sunt științe care cercetează conștientul și inconștientul uman și încearcă să găsească remedii pentru tulburările pe care le descoperă și de multe ori reușesc cu succes. Însă nu întotdeauna fenomenele care se petrec în om și cu un om sunt de explicat și aici intervine teologia.

Lucrarea de față are ca scop să analizeze activitatea diavolului precum și metodele prin care acesta poate fi combătut. Chiar dacă lucrarea urmează o evoluție logică, nu se oprește la premise teoretice (existența demonului, posibilitatea posedării fizice etc) și nici la concluzii doctrinare.

Baza informațională a acestei lucrări se găsește în Biblioteca Institutului Teologic Franciscan din Roman precum și în biblioteca mânăstirii fraților minori conventuali din Schwarzenberg (Germania). Materialul folosit cu cea mai mare frecvență este în limba italiană și germană, dar am făcut apel și la traducerile din diferitele limbi clasice și moderne. Folosirea unor informații relativ vechi nu influențează veridicitatea doctrinei actuale despre problematica dezbătută în această lucrare, ci se îmbină cu diferitele scrieri moderne și cu cele de factură pontificală.

CAPITOLUL I

EXORCISMELE ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

1. Problema hermeneutică

A vorbi și a discuta despre diavol și demoni astǎzi este și nu este un lucru greu. A accepta sau a refuza existența lui iarăși nu este un lucru greu. Omul încă de la început a fost și este preocupat de existența răului în lume care a fost explicat de mulți oameni de știință, de mulți filozofi, de mulți teologi dar totodată a fost și ignorat de lumea de rând, dar ceea ce este surprinzător că acest lucru s-a întâmplat și în rândul oamenilor Bisericii și se întâmplă și în secolul nostru, însă nimeni nu a reușit să de-a o definiție concretă sau să rezolve problema răului. Pe lângă toate religiile și pe lângă toate popoarele au existat diavoli și exorciști, chiar dacă sub diverse denumiri. Chiar înainte de evrei, egipteni, asirieni, babilonieni, fiecare popor a avut intuiția existenței spiritelor rele de care se fereau și încercau să se elibereze. Normal că concepția despre aceste spirite depindea și depinde de mentalitatea socio-culturală a diverselor popoare și așa și remediile: rituri, vrăjitorii, dansuri, incantații, sacrificii etc. Filozofia ne învață că: „răul este lipsa binelui”; teologia ne învață că răul provine de la diavol și de la îndepărtarea omului de Dumnezeu și că ceea ce i se întâmplă omului în viață și nu este bine, este o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru îndepărtarea omului de Dumnezeu și pentru faptele care nu sunt conforme cu poruncile și planul divin.

Din punct de vedere al credinței noastre, diavolul este sursa răului. El „dușmanul” care „ca un leu rage, dă târcoale pe cine să înghită” (1Pt 5,8), caută să-l prindă pe om în mrejele sale și să-l îndepărteze cât mai mult de faptele bune, de Dumnezeu.

Se pune întrebarea dacă ne putem împotrivi diavolului și cum se poate face acest lucru? Conform Sfintei Scripturi cea mai importantă armă este „credința”(1Pt 5,9), apoi rugăciunea, încrederea în ajutorul lui Dumnezeu și în eficiența sacramentelor și a sacramentaliilor mai ales în cel al exorcismului. Sf. Paul ne învață să nu dăm ocazie diavolului (cf. Ef 4,27) să intre în viața noastră oricare ar fi ofertele lui. Și ofertele sale sunt cele mai tentante cum ar fi banii, bogățiile, plăcerile, dorința de a fi cât mai înalt în societate, mândria, etc. Aparent sunt lucruri pe care fiecare și le dorește și este normal ca omul să ducă o viață cât mai bună și cât mai decentă, dar să nu uităm că tot omul în libertatea lui a păcătuit și păcătuiește, același om îl reneagă pe Dumnezeu, același om săvârșește orice, chiar făcând pact cu diavolul pentru a-și atinge țelul, care de multe ori nu este mântuirea, ci dorința de a avea cât mai mult în această viață, de a fi cât mai autosuficient. Sfinții Părinți ne învață că diavolul se hrănește din aceste lucruri rele și caută să-l îndepărteze pe om de la Dumnezeu prin ademeniri mincinoase. El este autorul lucrurilor rele afirmă Tertulian: „El este îngerul răutății, făuritor al oricărei greșeli, antrenat în toate lucrurile lumii acesteia”.

Diavolul este o realitate care există, este o ființă care acționează când vrea și unde vrea, bineînțeles puterile sale sunt limitate, căci dacă nu, ar asupri tot pământul după afirmația Sf. Augustin. Trebuie să ne temem de diavol? Sf. Tereza de Avila în autobiografia sa spune că nu trebuie să ne temem atâta timp cât ne încredințăm în mâna lui Dumnezeu. Diavolul înspăimântă doar când omul se preocupă de onoruri, plăceri și de bogățiile lumii: „El este prietenul minciunii și el însuși este minciuna, nu este niciodată de acord cu cine pășește în adevăr. Dar dacă vede că intelectul este întunecat, face tot posibilul ca să-l orbească de tot, și dacă își dă seama că cineva este atât de orbit încât să se complacă în lucrurile lumești, care sunt trecătoare și vane ca și jocurile copiilor, se convinge că are de a face cu un copil, îl tratează ca atare și se distrează asaltându-l o dată sau de mai multe ori”.

Problema cea mai grea este atunci când diavolul reușește să posede un corp într-un fel sau altul. Sfânta Scriptura ne oferă foarte multe pasaje în care putem citi cum Isus a scos diavoli și că această putere a fost transmisă Apostolilor. Exorcismul s-a folosit în Biserică și așa cum vom vedea în capitolele următoare are efect împotriva diavolului. Este unica armă și ultima prin care poate fi scos diavolul dintr-un corp. Eficiența exorcismului depinde de credință. Această credință diferă de la persoană la persoană, diferă de la secol la secol, ajungându-se ca în secolul nostru această credință să se reducă aproape la zero, oamenii fiind mai interesați de senzațional decât de Dumnezeu.

2. Definiție

După consultarea mai multor dicționare, care oferă aceeași definiție despre exorcism, dar fiecare folosește un alt limbaj, voi încerca să cuprind în câteva fraze esențialul și să explic cât mai pe larg etimologia acestei practici. În primul rând voi recurge la Dicționarul Explicativ al Limbii Române în care exorcismul: „Este o practică magică (rugăciuni, descântece, etc.) care are drept scop alungarea duhurilor rele, a diavolilor etc. Provine din grecescul έξ-ορχισμός iar în latină ad-iuratio ce înseamnă invocare, implorare, invocarea a ceva sacru. Exorcismus = descântec”. Enciclopedia Italiană explică astfel: „Este un rit magic-religios în virtutea căruia, prin intermediul formulelor, gesturilor și obiectelor, folosite împreună cu invocarea unei ființe cu puteri supranaturale, se alungă influxurile rele care pricinuiesc rău lucrurilor și persoanelor. Exorcismul aparține categoriei de rituri de purificare și se recurge la acest mod de luptă împotriva puterilor spiritiste sau demoniace ce au pus stăpânire pe o persoană. Cuvântul a asumat acest sens specific în Noul Testament”. Enciclopedia Româna afirmă că: „Exorcismul este o ceremonie rituală însoțită de rugăciuni pentru alungarea demonilor din trupul unui posedat, dintr-o casă, etc., se practică însă și ocazional pentru eliberarea oamenilor din posesia diavolului”. După ce am văzut aceste definiții care afirmă că exorcismul este „o practică magică”, în continuare să vedem ce oferă și dicționarele religioase și autorii religioși, dar înainte trebuie să vedem o definiție a „stării de posesiune”, pentru că fără acest lucru nu există exorcism. În Dicționarul Universal de rituri, C. P. Humbert explică astfel: „Posedarea este o stare de trecere de la conștiința obișnuită la o stare neobișnuită care se manifestă prin semne foarte precise: atitudini corporale, dansuri, țipete, tresăriri, expresii deosebite ale feței, răsucirea mâinilor… În lumea iudeo-creștină posedarea este asimilată răului, practicilor satanice, ea este opera diavolului sau a complicilor lui, care pătrund în posedați și care trebuie scoși afară prin recurgerea la exorcism”. Autorii catolici afirmă că exorcismele sunt: „Ceremonii și rugăciuni speciale folosite de Biserică pentru a elibera de demon corpurile posedaților”. Din punctul de vedere al Dreptului Canonic: „Constituie exorcisme în sens strict toate invocațiile și rugăciunile pe care ministrul desemnat de Biserică, le face în numele lui Dumnezeu cu autoritate împotriva demonului pentru a abandona persoana posedată, sau pentru a înceta să mai infesteze persoane sau lucruri chiar dacă nu sunt însuflețite. Exorcismul dacă nu este sacramental, nu obține efectul de alungare a demonului sau de a elimina infestările malefice. La acest lucru contribuie și sfințenia personală a ministrului. Exorcismele în mod normal se practică în biserică sau în alt loc de pietate sau religios, nu în fața unui public numeros” J. Forget, care dedică o importanță deosebită acestui fenomen explică: „Exorcismul la drept vorbind este o obligare a diavolului sa renunțe la un loc, să abandoneze o situație, să redea libertatea unei persoane pe care o posedă mai mult sau mai puțin în puterea sa, invocarea se face fie sub forma direct adresată diavolului dar în numele lui Dumnezeu sau a lui Isus Cristos, fie sub o formă de invocare, de implorare adresată lui Dumnezeu și Domnului nostru în vederea obținerii din partea lui Dumnezeu ordinul de expulzare sau ca El să asigure executarea”. Deci când se vorbește de practica exorcismului se vorbește despre un ordin, o impunere, o poruncă precisă îndreptată către diavol pentru ca el să înceteze a dăuna persoanelor.

În Biserică, exorcismul este un sacramental. Prin el, Biserica, după exemplul lui Cristos, cere protecție din partea Tatălui în lupta contra satanei ce pune obstacole dezvoltării persoanei umane și planului universal de mântuire. Catehismul Bisericii Catolice atrage atenția: „Când Biserica cere în mod public și cu autoritate, în numele lui Isus Cristos ca o persoană sau un obiect să fie apărat împotriva influenței celui rău și eliberat de sub stăpânirea lui, se vorbește de exorcism. Isus l-a practicat (cf. Mc 1,25-28) iar Biserica are de la El puterea și însărcinarea de a exorciza (cf. Mc 3,15; 6,7.13; 16,17-19). Exorcismul are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influența demonică și aceasta prin autoritatea spirituala pe care Isus a încredințat-o Bisericii sale”.

Acest sacramental creează mari dificultăți omului contemporan din cauza problematicii din jurul demonului în viața umana. Vom vedea mai târziu argumente pro și contra, dacă diavolul există sau nu, dacă poate acționa sau nu în jurul și în viața omului.

3. Existența Satanei în Vechiul Testament

Pentru a putea trata despre exorcism în Vechiul Testament, suntem trimiși la istoria poporului israelit și la datele care ne parvin nu numai din Vechiul Testament, dar trebuie luate în seamă și datele oferite de unii istorici cum este J. Flavius. Cine este demonul sau ce este? Există? Iată două întrebări la care trebuie mai întâi să căutăm un răspuns pentru a putea vorbi de exorcism. În Cartea Înțelepciunii, citim că: „iar prin prisma diavolului, moartea a intrat în lume și cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască” (Înț 2,24). Acest text recheamă pe acela din Cartea Genezei în care ni se relatează ispitirea și căderea protopărinților noștri venită prin „invidia demonului” (Gen 3,1-15). Sfântul Paul contrapune păcatul originar al protopărinților noștrii cu justificarea și mântuirea lui Cristos (cf. Rom 5,12-20). În textele biblice citate, apare drama ce tulbura condiția umană: invidios pe om și pe fericirea sa, unul dintre ființele create ca si el, îl împinge să dubiteze cuvântul divin, stingând lumina credinței sale. Tradiția biblică îl califică „adversar”, „tatăl minciunii”, „satana”, „acuzatorul”, „dușmanul”, „ispititorul”. Ambientul semitic reține „șarpele” ca valid în magia neagră ca personificare a lui satana.

Biblia nu ne oferă o învățătură sistematică despre satana și despre duhurile necurate. Vechiul Testament cunoaște figura unui acuzator (Satana) ceresc al oamenilor în fața lui Dumnezeu (Iob 1; Zah 3,1). Folosirea frecventă a cuvântului „satana” în sensul profan pentru a desemna un dușman, un adversar, demonstrează că nu este în joc existența unei ființe supreme demoniace. Cu siguranță credința în spiritele necurate era răspândită în Israel. Deja în perioada premozaică și după, israeliții se temeau de spirite. Se´irim (Lev 17,1-7) era un demon cu chip de țap. Era un spirit malign care locuia în locuri aride în deșert. Scedîm era un spirit devastator. Israeliții îi ofereau sacrificii (cf. Dt 32,17; Ps 106,37). Lilith era un spirit nocturn feminin (cf. Is 34,14).

Frica de demoni este subliniată și în câteva legi. Și exemplele sunt multe: interzicerea de a mânca anumite animale: porcul, asinul, șarpele, multe păsări care trăiau printre stânci – locul demonilor – (cf. Lev 11); impuritatea celei ce a născut (Lev 12,1-8), ceremonialul vindecării unui lepros (Lev 14,1-46) etc. Toate acestea își aveau originea în frica de demoni. Aza´zel era un demon rău care primea ca și Ihwh o capră ca și sacrificiu. Era imaginat ca și o capră. Israeliții vedeau în el un cap al îngerilor răi (1En 6,7; 8,1). Asmodeu este numit în Cartea lui Tobia, demon (Tob 3,8). Apare ca un demon al pasiunilor necurate, Satana. „În Vechiul Testament sátán reprezintă amenințarea cu ruina ce planează deasupra omului; este acela care tulbură relațiile dintre om și Dumnezeu, în particular între Dumnezeu și Israel, făcând prezente în fața lui Dumnezeu păcatele umane și punând obstacol economiei salvifice divine. Ființa în esență perversă era Aza´zel, conceput ca demonul deșertului pe care erau descărcate toate păcatele lui Israel în ritualul anual de curățire (cf. Lev 16,8-22)”.

Sub numele de Satana (ebr. satan = potrivnicul, purtătorul de rău, etc) sau de diavol (gr. diabolos = calomniatorul), Biblia desemnează o ființă personală, invizibilă, dar a cărei influență se manifestă fie în activitatea altor ființe (demoni sau duhuri necurate) fie prin ispite. De altfel, Biblia dă dovadă de o extremă sobrietate, limitându-se la a ne informa despre existența acestui personaj și a vicleniilor lui precum și despre mijloacele prin care ne putem feri de acesta. „Numai iudaismul târziu a abandonat aceasta rezervație, pe care Vechiul Testament îl avea voluntar reținut în fața reprezentărilor populare și păgâne a demonilor. Șarpele din paradisul terestru este văzut ca o mascare demonică (Inț 2,24); căderea îngerilor schițat ușor în Gen 6,1-4 este descrisă apoi foarte pe larg de apocrifii antici (1En 6; 9,4; Jub 5,1; Ap Bar 56,10 etc). Ca și înger căzut demonul apare nu numai în literatura rabinică. El este prezentat ca acuzator înaintea lui Dumnezeu și denumit numai de Samuel (cf. 2En 24,4; 31,4). Mulțumită scrierilor de la Qumran, în special 1QS 3,13-4,26 cunoaștem azi cu minuțiozitate demonologia iudaismului târziu. În fragmentul doctrinal al regulei sectei se vorbește de acțiunea a două spirite. Îngerul întunericului (denumit și îngerul răutății) poarta numele de Belial. El ispitește și face să cadă fiii luminii, oprimându-i și persecutându-i”.

Se pune întrebarea de ce această reținere a autorilor sacrii de a ascunde cât mai bine prezența acestui personaj în scrierile Vechiului Testament? Vechiul Testament nu pomenește de Satana decât foarte rar și sub o formă care păstrând transcendența Dumnezeului Unic, evită tot ce l-ar fi putut atrage pe Israel către un dualism spre care Israel era deja prea înclinat. Satana nu apare atât ca un adversar propriu-zis, cât mai degrabă ca unul dintre îngerii de la curtea lui Ihwh, îndeplinind la tribunalul ceresc o funcție analoagă celui de acuzator public, însărcinat cu respectarea pe pământ a dreptății și drepturilor lui Dumnezeu. Însă pe de altă parte, Biblia menționează o ființă misterioasă care a jucat un rol capital încă de la începuturile omenirii. Geneza nu amintește decât de șarpe. Creatură a lui Dumnezeu „ca oricare alta” (Gen 3,1), acest Șarpe este totuși înzestrat cu o cunoaștere și o iscusință care le depășesc pe cele ale omului. Cu precădere, încă de la intrarea sa pe scenă, este prezentat ca dușmanul umanității. Invidios pe fericirea omului (cf. Înț 2,24) el își atinge țelul făcând deja uz de armele care îl vor caracteriza mereu: șiretenia și minciuna, „cel mai șiret dintre toate viețuitoarele câmpului” (Gen 3,1), „amăgitor” (Gen 3,13; Rom 7,11; Ap 12,9; 20,8), „ucigaș de oameni și mincinos de la început” (In 8,44). Acestui Șarpe, Cartea Înțelepciunii îi dă adevăratul nume: el este diavolul (Înț 2,24).

3.1. Exorcismele în Vechiul Testament

În Vechiul Testament nu se află nici un exemplu în care demonii să fie alungați de oameni. În Cartea lui Tobia 8,3 apare îngerul ce a luat diavolul și l-a încătușat în Egiptul de Jos, iar instrucțiunile anterioare date tânărului Tobia (Tob 6,18-19) de a prăji inima peștelui par a fi mai mult o încercare a îngerului de a-și ascunde propria identitate.

Isaia 47,9,12 vorbește despre magia caldeilor pe care o foloseau evreii după întoarcerea din Babilon.

În literatura extracanonica, există incantații pentru a exorciza demonii, exemple pot fi găsite în Talmud (Schabbath XIV,3; Avodah Zarah XII,2; Sanhedrin X,1) care ne fac cunoscute rituri de a exorciza cum ar fi punerea de cărbuni pe creștetul exorcizatului. Caracteristicile principale ale exorcismului evreu sunt menținerea numelor, nume ce se cred a fi eficace; numele îngerilor sunt folosite fie singure, fie în combinație cu numele lui Dumnezeu. Într-adevăr, încrederea în numele simple a devenit o superstiție la evrei și a fost considerată mai importantă decât numele propriu-zise ce variau la tipuri și ocazii diferite. A fost o credință superstițioasă fără îndoială, ceea ce a determinat fiii lui Sceva, care sunt martorii Sf. Paul, când acesta a exorcizat cu succes în numele lui Isus și au încercat formula: „Te conjur pe Isus pe care Paul l-a predicat” cu rezultate dezastruoase asupra cinstei lor (cf. Fap 19,13). Era o credință evreiască populară, acceptată chiar de învățați, prin care Solomon a primit puterea de a alunga demonii și prin care a compus și a transmis anumite formule eficace pentru acest scop.

O altă mărturie în acest scop este relatată de istoricul J. Flavius care vorbește despre o plantă a cărei rădăcina, „e de ajuns să fie adusă în preajma celor bolnavi pentru ca să fie alungați așa numiții demoni, adică duhurile oamenilor răi care se strecoară…”. Tot el îl descrie pe un anume Eleazar, care în prezența împăratului Vespasian, a fiilor și a supușilor săi, prin folosirea unui inel magic care era apropiat de nasul celui posedat, demonul ieșea și nu se mai întorcea. Inelul conținea o plantă rară, iar incantațiile erau cele compuse de Solomon.

Despre imprecațiile pentru alungarea demonului în Vechiul Testament amintește și Origene în disputa sa cu grecul Celsiu. La simpla invocare a Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacob, „dracii se biruie și sunt învinși la simpla pomenire a acestor nume”; numele pronunțat a lui Avraam, Isaac și Iacob împreună cu numele lui Dumnezeu, au o putere mare împotriva demonilor. La fel și Sf. Iustin în Dial. cum Triph. La numărul 85, amintește că evreii exorcizau „în numele Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacob” dar practicile lor exorcistice erau la nivelul celor păgâne.

Despre superstiție și magie este implicat și răspunsul lui Isus către farizei, care îl acuzau că alungă demonii prin puterea lui Belzebuth, de aceea unii evrei, în timpul Său au exorcizat cu succes în numele Domnului „…și dacă Eu scot afara dracii cu ajutorul lui Belzebuth, fiii voștri cu cine-i scot? De aceea vor fi judecătorii voștri” (Mt 12,27).

4. Diavolul și exorcismele în Noul Testament

Ca și cum ar fi în antiteză cu Vechiul Testament, doctrina despre diavol în Noul Testament este foarte bogată și fiecare din cei patru evangheliști amintesc în special lupta lui Isus cu diavolul. „LXX amintește că evreii vorbitori de limbă greacă numeau acești îngeri δαιμόνια și ei se contrapuneau îngerilor buni, din care dealtfel derivă, și au fost alungați din cer deoarece s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (cf. 1Pt 3,19; 2Pt 2,4; Iud 6). Ei formează o împărăție a răului sub conducerea unui principe care este numit comun Satana sau alte nume”. Din iudaism, credința în demoni a trecut foarte repede în Noul Testament. În Mt este numit răul (Mt 13,19.38); după părerea Sf. Paul, este dumnezeul acestei lumi (2Cor 4,4), iar la Ioan este principele acestei lumi (In 12,31; 14,30; 16,11), care se opun lui Dumnezeu ca întunericul luminii, ca minciuna adevărului. Isus presupune în mod evident (cf. Mc 3,24) existența unei împărății a satanei, bine organizată, dar ceea ce este mai important este că Isus concepe viitoarea Împărăție a lui Dumnezeu ca sfârșitul actualei împărății a diavolului, bucurându-se că ucenicii săi reușiseră să alunge demoni (cf. Mt 10,8; Lc 10,17).

Satana este un cuvânt de origine ebraica, perpetuat prin intermediul Bibliei, dar se găsește și în vocabularele altor limbi: siriacă și alte limbi semitice, dar și în alte limbi europene. Substantivul ebraic sátán este derivat din s ț n care are semnificativul de „a fi împotriva”, „a ataca” dar și „a acuza”, „a calomnia”, deoarece substantivul în principiu ar avea semnificativul generic de „adversar” în luptă (1Re 29,4) și în judecată (Ps 109,4), de „opunător” (Num 22,22.32), de „consilier rău” în general (2Re 19,22). Acest ultim semnificat a rămas probabil și în Mt 16,23 și Mc 8,33.

C. Bricarelli în Enciclopedia Italiana afirmă: „Acest substantiv a devenit nume propriu și înseamnă „Adversar”, „Acuzator”. În Noul Testament acest „Adversar” prin excelență este identificat cu diavolul (cf. 1Pt 5,8), cu dragonul și șarpele antic care a fost izgonit din cer pe pământ (cf. Lc 10,18; Ap 12,9; 20,2) care l-a ispitit pe Isus (cf. Mt 4,1.10) și ispitește toți oamenii (cf. Fap 5,3; 1Cor 7,5; 2Cor 11,14; 12,7) producând în ei și rău fizic (cf. Lc 13,16). Satana are și o împărăție (cf. Mt 12,26; Mc 3,23) care este în deschisă luptă cu Împărăția lui Cristos (cf. Lc 22,31; 1Tes 2,18; 2Tes 2,9; Ap 2,9.13; 3,9) și împrăștie doctrine false (cf. Ap 2,24)”.

J. Smit, observă că termenul grec daimonion, referindu-se numai la cazuri de posedare diabolică, apare în Evanghelii de peste 55 de ori și aproape că nu există pagină cu povestirea vieții publice a lui Isus în care să nu apară o agresiune demonică sau să nu se facă aluzie la acesta. Dealtfel „Noul Testament îl menționează de 188 de ori (de 62 ori ca demon, de 36 ori ca satana, de 33 ori ca diavol, de 37 ori ca sălbăticiune, de 13 ori ca dragon, de 7 ori ca Belzebuth)”. Satana, nume folosit în Noul Testament în varianta Satanas, corespunde biblicului Satana, calomniator și adversar prin excelență și capătă o fizionomie strict personală de purtător mitic al răului. El este identic cu dragonul și șarpele pe care Isus îl vede căzând din cer ca un fulger (Lc 10,18), consolidându-se astfel identificarea definitivă de mai târziu cu Lucifer. Asupra Satanei nu au putere decât discipolii și apostolii (cf. Lc 10,19). El fură ca să distrugă cuvântul cel bun semănat de Evanghelie (cf. Mc 10,15), îl ispitește pe Isus (cf. Mt 4,10; Mc 1,13), provoacă răul fizic (cf. Lc 13,16), îi persecută pe cei care urmează învățăturile Evangheliei pentru a-i alege așa cum se alege grâul (cf. Lc 32,31) de o împărăție a sa în sens temporal și spațial (cf. Mt 12,26; Mc 3,26), pune stăpânire pe sufletul și sentimentele lui Iuda (cf. Lc 22,3; In 13,27).

A. Romeo referindu-se la opera lui Cristos scrie: „În Noul Testament, doctrina despre demon este cu referință la opera de mântuire a lui Cristos; universul și toată istoria umanității are valoare dacă este cu referire la opera soteriologică a lui Cristos, care este opera triumfului asupra Satanei. Persoana supranaturală a Satanei este centrul și sinteza imperiului aducător de moarte (cf. Ev 2,14) și rău. Demonologia neotestamentară este toată în funcțiunea soteriologiei. Satana se impune între Dumnezeu și oameni pentru a împiedica salvarea acestora, Cristos în schimb se interpune ca mediator vivificant”. Isus a venit pe pământ pentru a învinge Satana și a substitui împărăția sa cu propria împărăție mesianică de mântuire care este împărăție de sfințenie, dreptate, iubire și pace. Toată viața lui Cristos revelează această operă și această luptă de la începutul vieții publice până la înviere. El începe misiunea de mântuire permițând să fie ispitit de Satana pentru a ne învăța nu numai că El este învingător, dar și pentru a demonstra și a ne învăța pe noi cum să luptăm împotriva Satanei (cf. Mt 4,1-11; Mc 1,13; Lc 4,1-13).

Izgonind demonii, Cristos demonstrează că: „Împărăția lui Dumnezeu a ajuns cu adevărat la voi” (Mt 12,28), și puterea aparent indestructibilă a Satanei a fost înfrântă și ruptă (cf. Mc 3,27; Lc 10,18) și tot același Satana recunoaște în Isus pe adevăratul Mesia (cf. Mc 1,24.34; Lc 4,34). Opera salvifică a lui Cristos împotriva Satanei este conferită și Apostolilor cu putere particulară pentru ca și ei să lupte împotriva dușmanului, până ce acesta va înceta să mai molesteze credincioșii lui Cristos, care au fost botezați și consacrați în numele Sfintei Treimi (cf. Mt 10,1; Mc 6,12-13; 7,22; 9,38-39), în schimb diavolul va continua mereu, prin permisiune divină să molesteze urmașii lui Cristos, dar nu va învinge niciodată deoarece ei trăiesc în credința certă a victoriei finale a lui Cristos.

Caracteristică Noului Testament și în special al scrierilor ioaniene și pauline, este ideea regatului universal al Satanei prin păcat și moarte. În Sf. Ioan, demonul îmbracă alte forme decât ale sinopticilor, este numit Anticrist care este opusul lui Dumnezeu și a lui Cristos. El vorbește despre demon mai ales în Apocalipsă. Întregul cadru creat de el oferă o viziune asupra creșterii aparițiilor demonice, care, la sfârșit vor fi învinse definitiv de către Dumnezeu. Demonul este descris ca „o fiară ce urcă din adâncuri” dar apare și ca dragon. Ioan recurge la o tematică demonică înfricoșătoare ca descriere, ceea ce va avea o puternică influență asupra dezvoltării ulterioare a demonologiei inclusiv sub aspect iconografic.

4.1. Demonologia în scrierile pauline

În scrierile Sf. Paul, figura demonică urmează o linie deosebită de dezvoltare dualistă, un dualism totuși interiorizat, în sensul că o conflictualitate între „lumea aceasta” dominată de Satana și lumea lui Dumnezeu, are loc cu precădere în sensul păcatului și al tentației care există în noi. La Sfântul Paul, sfera păcatului trebuie delimitată de sfera corporalității, ceea ce reiese foarte bine din Scrisoarea către Efeseni 6,12. Apar desigur și pasaje din care răzbate la suprafață demonismul în sens mitologic. Trebuie amintite în acest sens „ierarhiile întâietăților, al autorităților, ale celor ce stăpânesc peste tenebre, ale spiritelor răului existente în atmosferă” (Ef 6,12). Persistă amintirea Șarpelui care a „amăgit-o pe Eva în viclenia lui” (2Cor 11,13). Totul se plasează însă pe planul unei bătălii între cele două universe, al păcatului și al mântuirii; al prăbușirii și al împărtășirii din iertare, astfel încât diavolul este încă în afara noastră, dar se strecoară în ascunzișurile conștiinței noastre. Dualismul se definește ulterior prin contradicția dintre „această lume” ca împărăție a Satanei și lumea lui Dumnezeu și a tuturor acelora care sunt iluminați de harul divin.

Lupta care trebuie dusă este cu acest înger și nu lupta cu corpul. Diavolul este un înger subtil, căci poate recurge tot atât de bine la teoria devalorizării corpului, dacă exaltarea corpului nu-i reușește. Fără duhuri ale răutății nu există rele trupești, afirmă A. Pleșu. Demonologia paulină ne atrage atenția nu asupra mizeriilor triste ale cărnii, ci asupra excesului de înaripare, asupra superbiei, asupra incapacității noastre de a rezista la „proba aerului”. Vizate sunt nu neputințele noastre, ci înzestrările noastre, facultățile creatoare de care dispunem.

Pe plan mitologic, demonologia lui Paul capătă caracteristicile unei lupte existențiale intense împotriva păcatului ca prezență demonica în sufletul oamenilor. Diavolul, în fapt, ispitește sufletele pentru a le face să cadă în păcat: „să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana din pricina neînfrânării voastre” (1Cor 7,5), „…ca să nu ne lăsăm covârșiți de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (2Cor 2,11). Demonul lucrează continuu, ca un demon al acestui secol și provoacă o răsucire a conștiințelor „ de la cei din afară ca să nu cadă în ocara și în cursa diavolului” (1Tim 3,7). Rezultatul final al luptei este victoria lumii luminii asupra celei de întuneric, a discipolilor Evangheliei asupra celor ai ispitei iadului. În momentul final, urmașii lui Cristos vor fi chemați să-i judece și pe demoni (cf. 1Cor 6,3).

Referitor la acțiunea și forța demonilor, a căror putere este limitată de Dumnezeu (cf. Mt 11,29; Mc 5,7; Lc 8,28), mărturiile cele mai importante ale Evangheliei privesc posesiunea, adică invadarea trupului de către Satana sau de către un alt spirit demonic. Demonii alungați de om, rătăcesc prin pustiuri în căutarea odihnei și când nu reușesc, se întorc în cel posedat, mai puternici decât la început (cf. Mt 12,43; Lc11,24).

4.2. Exorcismele în viața lui Isus

Am văzut până acum problematica diavolului atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament și totodată frecvența cu care apare el în pasajele Evangheliei. Totodată am văzut că omniprezența diavolului în Noul Testament se manifestă în mod spectaculos prin multitudinea cazurilor de posedare, care îi oferă lui Isus și ucenicilor lui să-și manifeste puterea de a scoate diavoli. În privința exorcismului, Noul Testament se găsește în ruptură totală față de Vechiul Testament. Am văzut că în Vechiul Testament nu ne este prezentat nici un caz concret de exorcism, pe când paginile Noul Testament sunt pline de relatări ale manifestării diavolului, care încearcă prin diferite metode să subjuge lumea, să acapareze totul sub puterea lui. Am văzut că nu s-a dat înapoi nici de a-l ispiti pe Isus.

Viața și activitatea lui Isus se situează în perspectiva acestui duel între două lumi, a cărei miză este în final mântuirea omului. Isus îl înfruntă personal pe Satana și obține biruința asupra lui (cf. Mt 4,11; In 12,31). El înfruntă și spiritele rele care au putere asupra lumii păcătoase și le învinge pe terenul lor. De multe ori posedarea se îmbină cu boala (cf. Mt 17,15.18), de aceea se spune uneori că Isus îi vindeca pe îndrăciți (cf. Lc 6,18; 7,21), alte ori că scoate demonii (cf. Mc 1, 34-39). Fără a pune la îndoială cazurile de posedare foarte clare (cf. Mc 1,23; 5,6) trebuie avut în vedere și opinia timpului, care atribuia în mod direct diavolului, fenomene care astăzi sunt de domeniul psihiatriei (cf. Mc 9,20). Trebuie să ne amintim că orice boală este un semn al puterii Satanei asupra omenirii (cf. Lc 13,11).

Înfruntând boala, Isus îl înfruntă pe Satana; dând vindecarea, El triumfă asupra Satanei. Isus alungă pe Satana prin Duhul lui Dumnezeu, iar aceasta dovedește că Împărăția lui Dumnezeu a ajuns până la oameni (cf. Mt 7,22; Mc 9,38). Trimițând ucenicii în misiune, Isus le transmite puterea sa asupra demonilor (cf. Mc 6,7.13). În fapt ucenicii constată că demonii le sunt supuși: dovada evidentă a căderii Satanei (cf. Lc 10,17-20). Acesta va fi în toate veacurile unul din semnele ce vor însoți predicarea Evangheliei, alături de miracole (cf. Mc 16,17).

Biruința omului asupra Satanei constituie într-adevăr țelul misiunii lui Cristos care a venit „ca să nimicească prin moartea sa pe acela care are stăpânirea morții, adică pe diavol” (Ev 2,14), „să nimicească lucrările diavolului” (1In 3,8), altfel spus să înlocuiască împărăția Satanei cu cea a Tatălui ceresc (cf. 1Cor 15,24-28; Col 1,13). De aceea Evangheliile prezintă viața publică a lui Isus ca pe o luptă împotriva Satanei. Înfruntarea începe cu episodul ispitirii, în care pentru prima dată de la scena din paradis, un om, reprezentând omenirea, „fiu a lui Adam” (Lc 3,38) se află față în față cu diavolul. Această luptă se manifestă prin eliberarea celor posedați de demon, dovadă că „Împărăția lui Dumnezeu este de față” (Mc 3,22), iar cea a lui satana s-a sfârșit (cf. Lc 10,17-20), sau chiar prin vindecările unor bolnavi obișnuiți (cf. Fap 10,38). Lupta continuă mai disimulat, și în confruntarea dintre Isus și iudeii necredincioși, acești veritabili „fii ai diavolului” (In 8,44; cf. Mt 13,38), acești „pui de vipere” (Mt 3,7; 12,34; 23,33).

Eliberarea posedaților ocupă un loc important în viața publică a lui Isus, precum El a voit, sau prin cazurile speciale pe care le relatează evangheliștii, sau mai ales prin formulele generale în care ei rezumă timpul la ministerul Său. Sf. Evanghelist Marcu scrie: „Cand s-a înserat… i-au adus la El pe toți bolnavii și posedații de diavol. El a vindecat pe mulți care sufereau de diferite boli și a alungat mulți diavoli… și a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor și alungând diavoli” (Mc 1,32-34.39). Sf. Matei scrie: „Erau aduși la El toți cei care sufereau de diferite boli și chinuri: posedați, lunatici și paralizați, iar El îi vindeca” (Mt 4,23-24). Și Sf. Luca: „în ceasul acela îi vindecase pe mulți de boli, de infirmități și de duhuri rele” (Lc 7,21). Deasemeni erau și persoane care îl urmau pe Maestru și care au fost vindecate: „… unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele și boli, Maria numită Magdalena, din care scosese șapte diavoli” (Lc 8,2).

Cazurile speciale de expulzare relatate de evangheliști sunt șapte:

1. Demoniacul din Cafarnaum: Mc 1,21-28; Lc 4, 31-37;

2. Un posedat orb și mut, iar prin eliberare atrage blestemele evreilor: Mt 12,22-23; Lc 11,14;

3. Posedații din ținutul Gherasenilor: Mt 8,28-34; Mc 5,1-20; Lc 8,26-39;

4. Posedatul mut: Mt 9,32-34;

5. Fiica cananeencei: Mt 15,21-28; Mc 7,21-30;

6. Tânărul lunatic: Mt 17, 14-20; Mc 9,13-28; Lc 9,37-44;

7. Femeia infirmă: Lc 13, 10-17;

În toate aceste obscurități, maniere prin care Isus se exprimă și acționează nu este remarcabilă, cât rezultatele obținute. De fiecare dată când el eliberează un demoniac, se adresează cu putere demonului, vorbește ca Maestru, vorbește ca Dumnezeu. El vorbește cu autoritate și evident nu acceptă nici o replică. Vorbele lui sunt poruncă și diavolul execută fără nici o rezistență.

Principalele vindecări făcute de Isus asupra posedaților au fost făcute în momente care rezultă decisive în relatările ministerului său. Exorcismele sale puneau și orientau problema misiunii și persoanei sale, cum demonstrează suficient reacțiile care au urmat. Fără a mai pune Satana în centrul Evangheliei sale, Isus ne vorbește îndeosebi numai în momente evident cruciale și cu declarații importante. Înainte de toate, începând ministerul său public, acceptă să fie ispitit de diavol în deșert: relatarea lui Marcu, din cauza sobrietății sale, este decisivă față de Matei și Luca. Împotriva acestui adversar el ne pune în gardă în discursul de pe munte și în rugăciunea „Tatăl nostru”.

În parabole, Isus atribuie lui Satana obstacolele întâlnite în predicarea sa. Lui Simon Petru îi anunță că „puterea infernului” ar fi tentată să domine Biserica. În momentul în care părăsește cenacolul, Cristos declară venirea iminentă al „principelui acestei lumi”. În grădina Ghetsemani, când soldații au pus mâna pe El ca să-l aresteze, afirmă că a sosit ora „puterilor întunericului” (Lc 22,53), cu toate că El știa și afirmase în cenacol că „principele acestei lumi era deja condamnat”. Aceste fapte și aceste afirmații, bine încadrate, repetate și concordante nu sunt cazuale și nu este posibil să le tratăm ca și date dintr-o poveste. Altfel, ar fi nevoie să acceptam că în acele ore critice, conștiința lui Isus, care era lucidă și avea stăpânirea de sine în fața iudeilor, era în prada fantasmelor iluzorii și că cuvântul său era privat de orice fermitate, ceea ce ar contraveni cu impresia primilor ascultători și cititori ai Evangheliilor. Se impune așadar o concluzie: Satana pe care Isus l-a înfruntat cu exorcismele sale, pe care l-a întâlnit în deșert și în pătimire, nu poate fi un simplu produs al facultății umane de a face legende și de a personifica ideile, sau un rebut aberant al unui limbaj cultural primitiv.

CAPITOLUL II

EXORCISMELE ÎN SCRIERILE SFINȚILOR PĂRINȚI ȘI ÎN MAGISTERIUL BISERICII

„Când diavolul cel prea viclean, făcând multe, nu poate împiedica rugăciunea dreptului, o lasă pentru puțină vreme mai domol și pe urmă îl ispitește iarăși pe cel ce se roagă. Căci fie că-l aprinde pe acesta spre mânie, și așa strică starea lui cea bună dobândită prin rugăciune, fie că-l ațâță la plăcere pătimașă, și așa îi pângărește mintea”

(Sf. Ioan Gură de Aur)

1. Expunerea sintetică a exorcismelor

Numai prin revelație divină, omul a ajuns la o cunoaștere exactă sau parțială a lumii invizibile. Cunoașterea forțelor malefice, a demonilor ca ființe spirituale și personale, creați buni de Dumnezeu, mai precis creați îngeri care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu ajungând la o totală și ireversibilă perversiune. Numai cu venirea lui Cristos, și exorcismul dobândește o eficacitate deplină, deoarece Isus a venit „pentru a distruge operele Satanei” (1In 3,8), a venit pentru a distruge împărăția demonului și a instaura Împărăția lui Dumnezeu (cf. Lc 11,20).

Maestrul divin a dat învățături precise și puteri precise împotriva diavolului, clarificând dubiile care și în timpul său erau curente despre existența răului: farizeii credeau, saduceii nu. A scos clar în evidență acțiunea Satanei împotriva lui Dumnezeu. De exemplu, explicațiile pe care el însuși le-a dat parabolei sămânței bune și a discordiei, precum și parabola semănătorului. A eliberat indemoniați, distingând cu claritate eliberarea de demon de vindecarea bolnavilor. Chiar și conferind puterea Apostolilor, Isus subliniază bine distincția între puterea de eliberare de Satana și puterea de a vindeca bolnavii.

Odată cu înălțarea lui Isus la cer, puterea de a izgoni diavoli precum și de a săvârși alte minuni, revine Apostolilor. Această putere nu este exercitată numai de ei ci este transmisă mai departe slujitorilor și ucenicilor care cred în Cristos și îl urmează pe El. Eliberarea celor îndrăciți apare din nou în Faptele Apostolilor (cf. Fap 8,7; 19,11-17). Totuși duelul trimișilor lui Isus cu demonii îmbracă și alte forme: lupta împotriva magiei, a superstițiilor de tot felul (cf. Fap 13,8, 19,18), a credinței în spirite prezicătoare (cf. Fap 16,16); lupta împotriva idolatriei în care demonii se fac adorați (cf. Fap 9,20) și îi invită pe oameni la masa lor (cf. 1Cor 10,20); lupta împotriva falsei înțelepciuni (cf. Iac 3,15); împotriva învățăturilor demoniace care se vor strădui tot timpul să-i înșele pe oameni (cf. 1Tim 4,1), împotriva făcătorilor de minuni mincinoase angajați în slujba fiarei (cf. Ap 16,13). Satana și ajutoarele sale acționează în spatele tuturor acestor fapte omenești care se opun înaintării Evangheliei. Angajată în urmarea lui Isus, într-un război pe viață și pe moarte, Biserica păstrează o speranță de neînvins: Satana deja biruit, nu mai are decât o putere limitată; sfârșitul timpurilor va arăta înfrângerea definitivă a lui și a tuturor ajutoarelor lui (cf. Ap 20,1.7-10).

Evangheliile ne demonstrează că diavolul există. Apostolii și ucenicii lor au luptat împotriva lui. Nu se poate vorbi de exorcisme fără a fi convinși că acest înger decăzut există. P. Ernetti afirmă: „Negarea existenței și centralității diavolului în creștinism, înseamnă a contrazice învățătura Apostolilor și dezvoltarea istorică a doctrinei creștine. A se defini creștinismul fără aceștia, literar este fără sens, intelectual este nepotrivit a susține un creștinism care exclude diavolul. Dacă diavolul nu există, se poate spune că creștinismul a fost o eroare într-un punct central încă de la început”.

Exorcismele se găsesc frecvent în Evanghelii și am văzut acest lucru în capitolul precedent precum și în istoria primitivă a creștinismului. Autoritatea asupra demonilor constituită de Cristos este conferită Apostolilor și discipolilor. Numeroase pasaje din primii scriitori ecleziastici arată că o astfel de putere a fost exercitată în fapt deja în secolul III. În decursul secolelor, și în special în ultimele, multe precauții au fost impuse împotriva fanatismului popular în ușoarele interferențe cu magia. În disciplina ecleziastică în vigoare, numai preotul este lecit a face exorcisme după formula conținută în Rituale Romanum, cu autorizație explicită din partea episcopului. Încă din sec. II-III apar în liturgie exorcisme în pregătirea primirii botezului, care încă sunt în liturgia baptismală, iar mai târziu apar exorcismele particulare în favoarea obiectelor de uz sacru.

Printr-o antică și neîntreruptă tradiție, Biserica a stabilit drumul inițierii creștine în modul care să exprime cu claritate și să de-a un început efectiv luptei spirituale împotriva puterii diavolului (cf. Ef 6-12). Exorcismele care se împlinesc în formă simplă asupra aleșilor în timpul catecumenatului, fiind vorba de exorcisme minore, sunt rugăciuni prin care Biserica cere ca ei să ia cunoștință de misterul lui Cristos care eliberează din păcat, să fie eliberați de consecințele păcatului și de încercările diavolului, să fie întăriți în drumul lor spiritual și să-și deschidă inimile pentru a primi darurile Mântuitorului. În celebrarea botezului cei botezați se leapădă de Satana, de actele și seducțiile acestuia, și le contrapun credința lor în Dumnezeu Unul în Ființă și Întreit în Persoană. Și în cazul botezului copiilor se rostesc rugăciuni de exorcizare cerând ca, apărați împotriva răului din lume și în lupta împotriva ispitelor diavolului, să fie întăriți de harul lui Cristos pe drumul vieții lor. Prin botezul care îl naște a doua oară, omul participă la victoria lui Cristos asupra diavolului și asupra păcatului, „trecând de la condiția în care s-a născut fiul primului Adam la starea de har și adopție a fiilor lui Dumnezeu prin lucrarea celui de-al doilea Adam, Isus Cristos”; în acest mod obține eliberarea din sclavia păcatului prin puterea acelei libertăți cu care Cristos ne-a eliberat (cf. Gal 5,1).

Credincioșii chiar dacă sunt renăscuți în Cristos, experimentează totodată și tentațiile lumii: trebuie de aceea să vegheze cu rugăciunea și cu seriozitatea vieții, deoarece dușmanul lor, diavolul, dă târcoale ca un leu care rage și caută pe cine să înghită (1Pt 5,8), în fața lui trebuie să reziste tari în credință, întăriți în Domnul și în tăria puterii Lui (Ef 6-10) și sprijiniți de rugăciunea Bisericii prin care, aceasta cere ca fiii săi să fie la adăpost de orice tulburare. Prin darul sacramentelor, și în special prin celebrarea frecventă a spovezii, dobândesc forța de a ajunge la deplina libertate de fii ai lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21).

Mai dificil de înțeles pentru noi este planul îndurării divine când, cu permisiunea lui Dumnezeu se întâmplă o chinuire particulară sau o posesiune a diavolului asupra unui membru al poporului lui Dumnezeu pe care Cristos l-a luminat astfel încât să se îndrepte spre viața veșnică ca fiu al luminii. Atunci misterul inechității care operează în lume (cf. 2Tes 2,7) se manifestă cu o particulară evidență (cf. Ef 6,12), chiar dacă diavolul nu poate depăși limitele stabilite de Dumnezeu. Această formă de putere a diavolului asupra omului este diversă de cea care derivă din păcatul originar, care este păcat prin excelență. În aceste circumstanțe Biserica intervine implorându-l pe Cristos Domnul și Mântuitorul, și susținută de puterea Sa, îi oferă credinciosului chinuit sau posedat de cel rău diverse ajutoare, astfel încât să fie eliberat de asuprirea și obsesia demonică.

Între aceste ajutoare se distinge exorcismul solemn, care este o celebrarea liturgică, numită și „exorcismul mare”. Exorcismul care „are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influența demonică prin autoritatea spirituală pe care Isus a încredințat-o Bisericii sale” este o rugăciune de tipul sacramentaliilor, un semn sacru prin care „sunt semnificate și prin puterea de mijlocire a Bisericii, sunt obținute efecte mai ales spirituale”.

În exorcismele majore, Biserica, unită în Duhul Sfânt, imploră același Duh Sfânt să vină în ajutorul slăbiciunii noastre (cf. Rom 8,26) pentru alungarea demonilor și împiedicarea lor în a-i afecta pe credincioși. Încrezătoare în suflul prin care Fiul lui Dumnezeu l-a dat pe Duhul Sfânt după înviere, Biserica înfăptuiește exorcismele nu în nume propriu ci doar în numele lui Dumnezeu sau doar a Domnului Isus Cristos căruia toate ființele, inclusiv diavolii și demonii trebuie să i se supună.

2. Doctrina despre existența diavolului în scrierile Sfinților Părinți

După ce am luat în considerație existența Satanei în Vechiul Testament și în Noul Testament și după ce am citat întregi fragmente evanghelice din care a rezultat evident că Cristos este învingătorul diavolului, încerc în acest capitol să vorbesc despre Satana în tradiția creștină.

Întrebările pe care primii creștini, primii scriitori ecleziastici, părinți apostolici, părinți apologeți și doctorii Bisericii ș-i le puneau erau multe de luat în considerație, plecând de la ideea că diavolul este un înger decăzut, se nășteau o serie lungă de întrebări care ridicau o serie de probleme. Care este natura demonului și a căderii sale? Se tratează despre un păcat moral, de o pierdere a demnității? Și geografia căderii? Se tratează despre o cădere din cer în adâncuri? Din cer pe pământ? Din cer în infern? Unde este locuința diavolului? În cer, pe pământ sau în infern? Ca păcat moral, este creat la începutul lumii, înainte de crearea umanității sau în timpul lui Adam? Care este rolul diavolului în acest mileniu? Păcatul său este fructul unei lipse de natură sau voință? Este un păcat de mândrie, de invidie sau de luxurie, desfrâu? Dacă se tratează despre invidie, este invidia față de Dumnezeu sau față de umanitate? Diavolul are un corp? Este vizibil? Dacă da, ce aspect are? Care este raportul între îngeri și demoni? Diavolul se mai poate salva? Care sunt puterile lui? Ce funcțiuni exercită în cosmos? Ce funcțiuni are față de umanitate? Este el cauza răului natural, al bolilor, al nebuniilor și al morții? El este cauza răului moral? Aceste și multe alte întrebări au fost și vor fi mereu în mintea tuturor oamenilor și în toate religiile.

Problema centrală al acestor secole rămâne cea a naturii, al originii și a funcționării răului cosmic și uman, natural și moral care apare la prima vedere de neexplicat, dată fiind prezența unui Dumnezeu de o bunătate fundamentală. Trebuie amintit că în această perioadă apare și gnosticismul. „Gnosticii rezolvaseră prin moștenirea iraniană aporia răului, recurgând la mitul unei creațiuni greșite, involuntar sau intenționat, datorată unor demiurgi care se substituie Bunului Dumnezeu și îi sabotează lucrarea, într-o opțiune pesimista care neaga lumea prezentă și mută totul într-o reconstituire a unității distruse din cauza răutății”. Pentru Sfinții Părinți, prima soluție constă în reabilitarea povestirii biblice despre păcatul primilor oameni, căderea îngerilor rebeli și ispita satanică din noile teologii. Aceasta este o soluție care, trecând peste dificultăți exegetice enorme, este propusă drept cadru mitic, excepție făcând Sf. Augustin care indica problema răului la nivelul speculației filosofice înalte.

Un rol nefast în căderea omului l-a avut diavolul care în chipul șarpelui a sfătuit pe Adam și pe Eva să nu asculte de porunca lui Dumnezeu. Șarpele era considerat de primii oameni prieten și apropiat, ca unul ce părea că-i sfătuiește ceva folositor și bun, îndemnându-i să se lepede de porunca dumnezeiască. Diavolul scoate prin acest sfat viclean porunca lui Dumnezeu din urechile oamenilor și introduce în locul ei îndoiala și confuzia. Vrăjmașul era gelos de starea fericită a omului, pentru aceea l-a făcut să se depărteze de viața fericită și să se lipsească de comuniunea cu Dumnezeu.

În scrierile lor, majoritatea dintre Sfinții Părinți au tratat mai mult sau mai puțin despre diavol. Atât Părinții greci cât și cei latini tratează într-o formă sau alta problema diavolului așa cum vom vedea mai departe. Tradiția creștină repetă în substanță datele evanghelice.

Cristos, chiar dacă a încredințat Apostolilor puterile sale, a subliniat bine distincția dintre puterea de a elibera de Satana și puterea de a vindeca bolnavii. A procedat progresiv: prima dată a dat puterea de a izgoni diavoli apostolilor; apoi l-a extins discipolilor; la sfârșit l-a conferit tuturor acelora care vor crede în el și acționează cu forța numelui său (cf. Mc 16,17). Urmând cuvintele Maestrului și exemplul Apostolilor, în primele trei secole, toți creștinii care vroiau puteau face exorcisme. Acest fapt a avut și o mare valoare apologetică deoarece păgânii indemoniați alergau la creștini pentru a fi eliberați. Sf. Iustin scrie: „Cristos s-a născut prin voința Tatălui spre mântuirea celor ce cred și spre ruinarea demonilor. Voi vă puteți convinge de aceasta prin ceea ce vedeți cu ochii. În tot universul și în orașul vostru (Roma) sunt numeroși indemoniați pe care alți exorciști, incantatori și magi nu i-au putut vindeca. În schimb mulți din noi creștinii, poruncindu-le lor în numele lui Isus Cristos, crucificat sub Ponțiu Pilat, i-am vindecat, reducând la impotență demonii care îi posedau pe oameni”.

Așa, Epistola lui Barnaba vorbește despre cele două căi, a luminii și a întunericului, iar cea a întunericului este condusă de „îngerii satanei… care sunt stăpânitorii timpului de acum și al fărădelegii”. Idei analoge se găsesc și la Sf. Ignațiu în Scrisoarea către Tralieni, către Efeseni și către Romani. Sfinții Părinți aveau cunoștință de puterea și faptele diavolului. Astfel autorul cărții Păstorul lui Hermas ne sfătuiește: „De diavol să nu te temi; dacă te temi de Domnul, vei birui pe diavol, că n-are putere, iar de cel care n-are putere, n-ai nici o teamă pentru că este disprețuit de toți. Teme-te dar de faptele diavolului că sunt rele. Temându-te însa de Domnul, te vei teme de faptele diavolului și nu le vei face, ci te vei feri de ele”.

Tot Sf. Iustin, confruntându-se cu problemele teologice din timpul său, încearcă să demonstreze nașterea demonilor spunând că: „Unii îngeri, violând legea Creatorului, s-au unit cu femeile și au generat fii, așa numiții demoni”. Aceștia au făcut sclavi generația umană inspirând false temeri, constrângând la probe sacrilege, instigând oamenii să înfăptuiască toate formele de fapte ticăloase și răutate, incitând până a persecuta și creștinii: „împinși de o pasiune nebună și de biciul demonilor răi, dați pedepse fără a reflecta”. Totodată recunoaște că: „Principele demonilor răi există și este numit șarpele, Satana sau diavol, dar Cristos ne-a făcut să înțelegem că a fost aruncat în foc cu armatele sale și cu oamenii care l-au urmat pentru a fi loviți fără sfârșit”. Sf. Atanaziu amintește de puterea pe care o are crucea în alungarea diavolilor, căci numai folosind semnul Crucii, oamenii alungă amăgirile dracilor care odinioară stârneau închipuirile oamenilor punând stăpânire pe izvoare sau: „… să se folosească numai de semnul Crucii celei luate în râs de aceia, rostind numai numele lui Cristos, și va vedea cum sunt puși dracii pe fugă prin ea, și ghiciturile încetează și toată vrăjitoria și orice farmec se golește de putere”.

Sfinții Părinți pun pe seama diavolului tot ceea ce este rău în Biserică. Astfel Eusebiu de Cezareea spune că diavolul, dușmanul binelui, care totdeauna s-a împotrivit adevărului și care a fost vrăjmaș neîmpăcat al mântuirii omului a născut tot felul de curse împotriva Bisericii. Diavolul a pus la cale prigoanele împotriva Bisericii, s-a folosit de oameni răi, de vrăjitori, de slujitori ai pierzaniei. Dar din fericire sunt și persoane, ucenici ai lui Cristos, care potrivit darului primit de la El, scot demoni cu adevărat în așa fel încât deseori tocmai cei care au fost curățați de duhuri rele cred și rămân în Biserică.

Despre diavol ca și înger decăzut și despre răutatea lor vorbește și Tatian în opera Ad graecos: „Înainte de a crea omul, Cuvântul a creat îngerii” și amândouă creații au fost în gradul de a alege între bine și rău și de a dobândi lauda sau pedeapsa, după alegerea făcută. Dar când oamenii au decis să-l urmeze pe cel care era răzvrătit împotriva legii divine și îl onorau ca pe un dumnezeu, „puterea Cuvântului a îndepărtat de la conviețuirea Sa pe capul mulțimii răzvrătite și pe urmașii lui și cel ce a fost creat după imaginea lui Dumnezeu, separat de același spirit mai puternic, a devenit muritor”. Îngerii care s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu sunt demonii care au făcut din capul lor (Lucifer) dumnezeul lor și au început să subjuge oamenii, făcându-i prin orice mijloc sclavii lor. Demonii nu mor ușor, sunt în schimb fără corp, dar trăind săvârșesc acțiuni mortale. Toți demonii privați de spiritul și comuniunea vieții cu Cuvântul, se abandonează viciului și luxuriei până la sfârșitul lumii; alungați de la viața cerească trăiesc acum cu animalele pământului și instigă omul la păcat, recurgând la orice artă și mijloc de ispită. Idolatria, astrologia, magia și medicina sunt arte și științe îngrozitoare pe care Tatian le condamnă ca și curse ale demonului, inventate pentru îndepărtarea omului de teama lui Dumnezeu. Dar în timp ce omul se poate căi de păcatele sale și să-și elibereze inima de corupție, demonilor nu le este acordată nici o șansă și sunt excluși pentru vecie de la viața eternă, vor primi doar „o moarte în imortalitate”, așadar o moarte eternă.

Sf. Iustin vorbește despre alungarea diavolului, cu alte cuvinte despre exorcism, cu convingere căci orice demon alungat în numele Lui, al acestui Fiu a lui Dumnezeu și Întâiul născut al întregii zidiri (Col 1,15) „… este învins și este supus. Dacă cineva ar exorciza în numele unui împărat, drept, profet, patriarh, nici un demon nu s-ar supune. Dar dacă cineva ar exorciza în numele Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacob, poate că se va supune”.

Despre eficacitatea exorcismelor și proveniența lor precum și despre uneltele diavolului vorbește și Sf. Ciril din Ierusalim. În catehezele pe care le ținea, îi învăța și îi îndemna pe creștini: „Primește cu râvnă exorcismele. Și dacă ț-i se sufla peste față și dacă ești exorcizat sunt spre mântuirea ta …, fără exorcisme nu poate fi curățit sufletul. Exorcismele sunt dumnezeiești, căci sunt adunate din dumnezeieștile Scripturi. Exorcismele curăță sufletul cum se curăță aurul în foc și dușmanul demon fuge”. Alungarea diavolului se face prin Sângele Mielului nevinovat al lui Cristos. Diavolul este îndrăzneț, nerușinat și izvor al răului care piere prin apa botezului. Satana este întuneric și are puterea sa; viclean și șarpe șiret, adevărat ispititor care sub chip de prietenie a pricinuit căderea strămoșilor noștri; făcătorul și lucrătorul oricărei răutăți. Orice fel de păcat este numărat între lucrurile diavolului. Diavolul se slujeste de temple. Ghicirea făcută cu ajutorul păsărilor, ghicirea viitorului, talismanele, vrăjitoriile și alte înșelătorii sunt lucrările diavolului.

Problema răului și a diavolului o pune și Sf. Vasile cel Mare. „De unde diavolul, dacă relele nu vin de la Dumnezeu?” se întreabă Vasile cel Mare. Răul omului provine din propria sa voință. La fel și diavolul, avea și el libertatea voinței și era în puterea lui să rămână lângă Dumnezeu sau să se înstrăineze de bine. Ce este răul? Înstrăinarea de Dumnezeu. Diavolul a ajuns să se războiască cu omul din invidie. Nu a suferit să-l vadă pe om înălțat prin propășirea în virtute, la vrednicia îngerilor. Se numește Satan pentru că se împotrivește binelui. Se numește diavol pentru că este în același timp și colaborator al păcatului nostru și acuzator; se bucură de pierderea noastră, dar și denunță faptele noastre. Firea lui este necorporală potrivit cuvintelor Apostolului: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui și trupului, ci împotriva duhurilor răutății” (Ef 6,12).dregătoria lui este de conducător: „Lupta noastră este împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului” (Ef 6,12). Locul în care își află sediul conducerea lui, este aerian după cum spune apostolul: „împotriva conducătorului care stăpânește în văzduh, care lucrează acum în fiii neascultării” (Ef 2,2).

Diavolul luptă în fiecare moment pentru pierderea omului și deseori se folosește de om, de propriile fapte și pofte ca să-l prindă. „Vrăjmașul și prigonitorul nostru dintr-u început, se ascunde la umbra plăcerilor lumești ca un tâlhar și de acolo ne întinde fără să ne dăm seama, lațurile pierzării.

Pe aceeași linie cu Vasile cel Mare este și Sf. Ioan Gura de Aur care spune că diavolul este cel rău. Domnul ne poruncește să purtăm cu el război neîmpăcat și ne arată că diavolul nu-i prin fire așa. Că răutatea nu vine de la fire ci de la voință. Diavolul este numit prin excelență așa din pricina covârșitoarei lui răutăți și din pricină că duce cu noi război neîmpăcat. El este pricina tuturor relelor. Diavolul ne scrie în inimi toate grijile lumești, toate poftele, toate dorințele ca să ne despartă de Dumnezeu și să nu avem timp pentru El. Tot ce este invidie, lăcomie, jaf, clevetism, sunt de la diavol. Deasemenea, toată răutatea ce zace în inima omului este sădit de diavol. Dacă cuvintele sunt atât de rele, gândește-te cât de rea este rădăcina și izvorul acestor cuvinte. Scoate deci răul din rădăcină și atunci nu va mai fi nici rodul.

Tot în această perioadă găsim autori care ne vorbesc despre starea de posesiune, sau de acțiunea diavolului prin corpul uman, precum și despre alungarea sau izgonirea lor din corpul omenesc, ceea ce ne dovedește existența exorciștilor și practicarea exorcismului.

Minucius Felix afirmă că: „Spiritele necurate (demonii) se ascund sub statui și chipuri consacrate. Ne îndepărtează de cer și ne coboară de la Dumnezeul adevărat la materie, ne tulbură viața, ne neliniștește prin visuri furișându-se hoțește în corpul nostru. Duhuri foarte ciudate, ele ne dau boli, ne îngrozesc mintea, ne chinuie trupul să ne silească să le adorăm … demonii înșiși mărturisesc despre ei toate acestea ori de câte ori prin chinurile vorbelor, sau prin focul rugăciunii, îi provocăm să iasă din corpuri. Ei dispar cu încetul, după cum îl ajută credința pe cel posedat sau după vrednicia celui ce-i alungă”.

Toată istoria creștină atestă larg credința în demoni și eficacitatea credinței pentru a fi combătuți ca și eficacitatea riturilor exterioare, exorcisme, care au devenit de la sfârșitul sec. II o instituție oficială și permanentă. Eusebiu din Cezareea ne vorbește despre existența exorciștilor, care ajutau la primirea catehumenilor în Biserică prin lepădarea lor de Satana și unirea cu Cristos, împreună cu semnul întreit al Sfintei Cruci.

Un alt autor important din orient este Origene care vine cu elemente noi când mărturisește că în numele lui Isus pot fi alungați demonii nu numai din persoane dar și din obiecte, din case, din animale. La afirmația lui Celsiu precum că: „creștinii par a exercita o atracție puternică prin invocarea numelor unor demoni”, făcând aluzie la exorciștii care alungă demoni, Origene afirmă că: „Nu prin invocări par a exercita ei influență, ci prin rostirea numelui lui Isus … într-adevăr această citire a pasajelor din viața lui Isus, e în stare adeseori să alunge pe demon din om, mai ales când cei ce le citesc rostesc cuvintele dintr-o dispoziție curată de adevărată credință. Puterea numelui lui Isus e atât de mare asupra demonilor, încât adeseori are efect asupra lor chiar dacă e făcută de niște păcătoși”. Origene îi răspunde lui Celsiu la provocări prin folosirea exorcismelor, adică invocarea numelui lui Dumnezeu și al lui Cristos „pentru vindecarea de suferințele grele, de tulburarea minții, de nebunie și de alte nenumărate boli” .

Tertulian este primul mare teolog care tratează pe larg despre problema diavolului. Problema binelui și a răului apare frecvent în operele sale polemice, ajungând la concluzia că adevărata modalitate de opunere în fața demonului este moralitatea mereu trează și riguroasă a comportamentului uman. Păgânii sunt soldații Satanei. Creațiunea este bună la origine dar este străbătută de păcat. Acest păcat nu este un principiu opus lui Dumnezeu, ci derivă de la Satana și discipolii săi. Din acest motiv, demonul nu este decât o creatură pervertită, nu un demiurg sau un creator cum se afirma în gnoze. Dumnezeu l-a creat bun și perfect, dar decăzând din cauza invidiei și geloziei sale, el a devenit răufăcător. Dacă Dumnezeu creează lumea, el încearcă s-o distrugă și într-un asemenea sens distructiv, este stăpânul acestei lumi, căpetenie a îngerilor decăzuți, al giganților, al bărbaților și femeilor corupte și poartă numele de Satana. Se strecoară ca un adevarat spirit malign și ispititor în sufletele oamenilor și tot lui îi aparțin îngerii supraveghetori ce le-au adus femeilor magia. Satana și adepții săi provoacă relele naturale, furtunile, distrugerea recoltelor, toate acestea fiindcă Dumnezeu permite, pentru ca astfel să pedepsească păcatele oamenilor. Acest lucru nu înseamnă că Dumnezeu nu este îndurător „căci Domnul nu părăsește pentru totdeauna, ci, când pedepsește pe cineva, se îndură iarăși de el, dupa îndurarea lui cea mare; căci el nu umilește cu plăcere, nici nu-i pedepsește bucuros pe fiii oamenilor” (Lam 3,31-33). Diavolul îi chinuie pe oameni cu mirajul luxului, al jocurilor și al spectacolelor. Pătimirea lui Cristos le-a slăbit puterile, dar acțiunea lor persecutoare va dura până la judecata de apoi, iar în vremurile de azi, omul se poate apăra de ei prin afirmarea credinței în Isus Cristos, prin botez și exorcism.

Doctrina despre diavol a Sf. Ciprian este cuprinsă în mai multe opere, cum ar fi „De Catholicae Ecclesiae Unitate” în care spune că: „Dușmanul care se strecoară nevăzut, ascuns sub masca înșelătoare a păcii, se târăște ca un șarpe (I,13) viclean și prefăcut (III,3) împotriva noastră. El este întotdeauna viclean, folosește căi întunecate și ocolite pentru a-l împresura pe om”. În opera De Patientia spune că: „Diavolul, răul absolut este izvorul nerăbdării” (V), „al slăbiciunii și al răutății” în De Oratione VIII. Creștinii pot dovedi existența demonilor „căci singuri îi scoatem din corpuri prin darurile Duhului Sfânt (De Testimonio animae III). Duhurile rele și necurate, care se dedau la atacuri împotriva oamenilor, prin amenințări mustrătoare pot fi constrânse la mărturisire, prin lovituri puternice pot fi silite să iasă din corpurile în care au intrat. Acțiunea lor este reală deși nu se vede; rana este ascunsa dar efectul este manifestat” (Ad Donatum V). Sf. Ciprian spune lui Demetriu: „Vino și auzi cu propriile tale urechi demonii, vino și vezi cu proprii tăi ochi în momentele în care cedând exorcismelor noastre, biciuirilor noastre spirituale și torturii cuvintelor noastre, ei abandonează corpurile pe care le luaseră în posesie”.

Un alt Sfânt Părinte este Sf. Irineu, care în opera sa fundamentală Adversus haereses respinge în bloc tezele ereticilor gnostici, care vedeau lumea, creată de un creator rău. Adevăratul Creator este Logosul, așadar Cuvântul Dumnezeului Bun. Îngerii sunt parte a cosmosului creat de Dumnezeu; și diavolul, ca și alți îngeri, este un înger creat bun, creatură inerentă și etern inferior și subordonat lui Dumnezeu, dar a comis „apostazia” și imediat exclus din cer. Prin aceasta, satana este „apostaziatul prin antonomazie” și răufăcătorul universului, care „vrea să ne facă rău minții, să întunece inimile noastre, să ne ispitească și să ne convingă să-l adorăm pe el și nu pe adevăratul Dumnezeu”. Dar puterile sale sunt limitate asupra noastră, deoarece este numai un „uzurpator al autorității”, care legitim și fundamental aparține lui Dumnezeu și nu ne poate constrânge să păcătuim.

Doctrina despre diavol la Sf. Augustin este la nivelul speculației filosofice. Pentru a trata despre diavol el pornește de la creație și în special de la creația îngerilor care la început erau toți buni. „Și diavolul își are originea în cer, când primele creaturi ale lui Dumnezeu, îngerii, s-au declarat fideli sau infideli Domnului lor. Aceștia din urmă, cei infideli, „obsedați de propria putere, au coborât din înaltul și bunul univers, la binele particular și substituind lăudăroșenia orgoliului cu înalta eternitate, răutatea minciunii cu adevărul evident, gustul dezbinării cu caritatea unificantă, au devenit mândrii, mincinoși, aducători de răutate”. În urma acestei nefaste alegeri: pe de o parte fericirea sigură și deplină, pe de altă parte perversiunea și nefericirea definitivă, iau naștere cele două cetăți: al îngerilor buni și al celor răi. Aceștia din urmă, „s-ar fi făcut trufași ai superiorității în locul gloriei eterne, șiretenia vanității în locul siguranței adevărului, diviziunea părtinitoare în locul indisolubilei iubiri și au devenit mândrii, răi, invidioși”. Totodată, în societatea păcătoșilor, el este un „corp” mistic al diavolului despre care va vorbi mai târziu în Moralia in Iob.

Natura diavolului este subliniată și de Leon cel Mare în scrisoarea „Quam laudabiliter” scrisă episcopului Turibiu din Astorga: „diavolul ar fi fost bun dacă ar fi rămas ceea ce a fost creat. Dar ca urmare, că a folosit rău superioritatea sa naturala și că nu a rămas în adevăr (In 8,44) nu a trecut într-o substanță contrasă, dar s-a separat de supremul bine, de care era lipsit”.

Ca și o concluzie la acest subpunct, putem spune că Sfinții Părinți s-au preocupat mult de problematica diavolului și am văzut acest lucru din scrierile ce ne-au parvenit. Totodată ei au indicat și metodele prin care diavolul poate fi învins și alungat. Printre aceste metode este și exorcismul. Data înființării unui ordin al exorciștilor este necunoscută, dar existența acestuia este atestată la Conciliul al IV-lea din Cartagina (398).

Practica exorcismului apare pentru prima dată, inclusă în slujba de botez. Și se aplică la început în cazul botezului catehumenilor adulți, trecând apoi și la copii. Tradiția creștină creează astfel o teologie și un sistem ritual care exprimă o prezență ereditară a demonului în om, considerată ca o moștenire a ispitei originare. În același timp vindecarea celor posedați de demon reprezenta în vechea Biserică, un har pe care, după cum ne informează deseori patristica îl posedau mulți creștini. Mai mult, Minucius Felix în opera sa Octavius afirmă că numai creștinii pot porunci în numele lui Cristos demonilor să-i elibereze pe cei posedați de ei: „Demonii, prin descântarea în numele singurului Dumnezeu adevărat, în ciuda voinței lor, sunt cuprinși de spaimă și se îndepărtează imediat sau dispar treptat, după cum contribuie la aceasta și credința pacientului sau harul celui care vindecă”.

Acțiunea exorcistică nu era îndreptată numai împotriva demonilor ci și împotriva divinităților păgâne, considerate ca formă de înscenare a acestor demoni. Cu toate astea, din epoca patristică lipsesc formule propriu-zise de exorcism oficial și se presupune că în cadrul comunității, acestea nu erau stabilite și exorcistul avea libertatea să le compună și să le folosească după cum credea de cuviință. Invocarea lui Cristos constituia, după mărturiile patristice, metoda cel mai des folosită în exorcism. Mai târziu numele invocate sunt mai numeroase deoarece apar cele ale patriarhilor din Vechiul Testament (Avraam, Isaac, Iob, mai ales în formula „Dumnezeul lui Avraam”), cele ebraice: Sabaoth și Adonai și ale îngerilor Mihail, Gabriel și Rafael. În paralel, pe lângă rostirea formulei, apare și gestica, exorcistul întărind eficacitatea acțiunii sale prin semnul crucii și prin suflarea asupra pacientului.

2.1. Posibilitatea răului

O problemă importantă care s-a ridicat în timpul Sfinților Părinți a fost și posibilitatea răului. Sfântul Vasile se întreabă: „De unde diavolul, dacă relele nu vin de la Dumnezeu?” se întreabă Vasile cel Mare. Răul omului provine din propria sa voință. La fel și diavolul, avea și el libertatea voinței și era în puterea lui să rămână lângă Dumnezeu sau să se înstrăineze de bine. Ce este răul? Înstrăinarea de Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssa întrezărește posibilitatea răului în caracterul schimbător al firii noastre umane. Faptul că omul este supus schimbării este un dar ceresc dar și eșec. Omul este dus într-acolo unde-l duce libera sa alegere. Datorită acestei alterități se naște în suflet un război lăuntric în care amintirea se luptă cu speranța, această stare interioară naște în suflet întristarea și rușinea ca semne evidente ale lucrării răului. Adam după căderea în păcat constată în sinea lui o altă lege care îl determină să se îndepărteze de adevăr și să trăiască în confuzia păcatului. Această nouă viață este marcată de revoltă și confuzie întrucât răul denaturează și dezbină, uzând firea umană până la epuizare. Răul i-a adus sărăcirea și l-a împins spre o direcție greșită. Toate nenorocirile au venit peste om o dată cu începerea răutății. El nu a existat de la început, dar odată intrat în natura omului, omul a căzut pradă patimilor.

Libertatea ca dar a lui Dumnezeu îl făcea pe om asemenea cu Cel ceresc, dar utilizarea ei într-o direcție opusă contemplării a adus întunericul în trupul și sufletul său. În această catastrofă, Dumnezeu nu poate fi învinuit, „tocmai El care ne-a înzestrat cu o fire liberă și neîngrădită, ci prostia noastră de a alege răul în locul binelui”. Sfântul afirmă cu tărie că: „Dumnezeu nu poate fi învinuit de răul pe care-l vedem, căci El e autor a ceea ce există, adică al binelui, nu a ceea ce nu există. El a făcut vederea nu orbirea…”. Omul a ajuns să guste răul în urma unui gest liber al voinței sale, introducând pentru o clipă de plăcere răul în sângele său ca pe un fel de otravă în care s-a amestecat miere și căzând pentru această pricină din fericirea cuvenită unor ființe lipsite de patimi, fiind conduși de acum numai spre răutăți.

Răul s-a ivit în om în afara binelui, prin însă-și retragerea lui din ființa acestuia. În acest sens el nu ține în mod necesar de ființa omului ci „s-a scurs în ea prin scobitura vieții, ca un fel de drojdie și de tină. Lipindu-se ca un noroi învârtoșat de firea omenească, răul a împiedicat-o să mai vadă prin astfel de întuneric lumina dumnezeiască”. Astfel, păcatul e socotit un rău pentru că sfârșește în amărăciune. Sfântul Grigore neagă fundamentul ontologic al răului. El nu este o creație a lui Dumnezeu, ci își are originea într-o voință pervertită și împietrită în această pervertire. El va exista cât va exista realitatea personală purtătoarea unei asemenea voințe. Răul însă depășește aspectul etic al vieții omului, el afectează însăși ființa omului prin suferință și boală.

Pornind de la textele scripturistice: „Eu, Dumnezeu, întocmesc lumina și fac întunericul. Eu dau propășirea și aduc restriștea. Eu, Domnul, fac aceste lucruri” (Is 45,7) și „Domnul a făcut toate pentru o țintă, chiar și pe cel rău pentru ziua nenorocirii” (Pv 16,4), speculația cabalistică a încercat să demonstreze că temeiul metafizic al răului stă în chiar misterul creației, că există un rău potențial (actualizabil doar prin opțiunea pentru el a omului liber) în chiar instituirea polarităților originare, respectiv în cele două aspecte definitorii ale autorității dumnezeiești: iubirea și rigoarea. „Răul” e mâna stângă a lui Dumnezeu, funcția lui pedepsitoare, dar justificată prin iubirea corelativă care o echilibrează. Cu alte cuvinte, e legitimă atâta rigoare câtă acoperire în iubire există pentru exercitarea ei. „Rigoarea” demonică însă e pură: îi lipsește ingredientul iubirii. Ea va fi anulată abia la sfârșitul timpurilor, când „nu va mai fi noapte” (Ap 22,5), când minereul confuz al lumii va deveni cristal.

3. Exorcismele de la Sfinții Părinți la Conciliul Tridentin

Începând din secolul al IV-lea, Biserica a luat poziție împotriva tezelor maniheiste, a celor două principii coeterne și opuse; fie în orient, fie în occident, Biserica învață ferm că satana și demonii au fost creați buni. „Trebuie crezut că nu exista o esență a răului, nici un regat al răului lipsit de principiu sau subzistent prin sine însuși sau creat de Dumnezeu” afirmă Ioan Crizostomul, în Oratio. Diavolul era considerat creatură a lui Dumnezeu, la origine bună și luminoasă, care nu a perseverat în adevăr, în care a fost stabilit, dar s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Răutatea așadar nu era în natura sa, dar într-un act liber și contingent al voinței sale, afirmă același autor în opera „De diabolo tentatore” .

Afirmații – în general se pot citi în Sf. Vasile, Sf. Grigore din Nazianz, Sf. Ioan Crizostomul, Didim din Alexandria în orient; în Tertulian, Eusebiu din Vercelli, Sf. Ambroziu și Sf. Augustin în occident – ar putea asuma eventual o formă dogmatică fermă. Ele se găsesc sub formă de condamnare doctrinală sau de profesiune de credință. Aici putem aminti anatemele lui Eusebiu din Vercelli în opera „De Trinitate”: „ Dacă cineva profesează (crede) că în natura în care a fost făcut îngerul apostat nu este opera lui Dumnezeu, dar că el există în sine însuși, ajungând până a-i atribui că el își găsește în el propriul principiu, blestemat să fie …”. Asemenea redactări sub formă de anateme nu sunt cazuri unice; se găsesc și în Commonitorium atribuit Sf. Augustin, scris împotriva maniheilor.

În Spania, primul Conciliu din Toledo (4oo) profesa că: „Dumnezeu este creatorul tuturor ființelor, vizibile și invizibile” și că în afara Lui „nu există natură divină, înger, spirit sau putere ce ar putea fi reținut ca Dumnezeu”.

Între timp aceste expresii dogmatice nu și-au pierdut valoarea. În secolul al V-lea, scrisoarea Papei Leon cel Mare către episcopul Turibiu din Astorga, vorbea cu același ton și aceeași claritate, declarând că „substanța tuturor creaturilor fie spirituale, fie corporale este bună și răul nu este o natură, din moment ce Dumnezeu a creat numai ce este bun. De aceea același diavol, ar fi fost bun dacă ar fi rămas în postura în care a fost creat”. Aceste puncte ale Papei Leon cel Mare se găsesc și în declarațiile Conciliului din Braga (561) în care este sintetizat învățătura secolelor IV-V.

Printre marile figuri din istorie care au practicat exorcismul în această perioadă, istoria Bisericii ni-i amintește pe Sf. Martin din Tours și apoi primii monahi printre care Sf. Antonie, Sf. Pahomie, Sf. Ilariu.

Pe la jumătatea secolului al V-lea, în vigilia Conciliului din Calcedonia „Tomo-ul” papei Leon cel Mare adresat lui Flavian, preciza unul din țelul economiei mântuirii, evocând victoria asupra morții și asupra diavolului, care potrivit Scrisorii către Evrei deținea supremația asupra morții.

Părintele M. Gal explică: „În toate riturile baptismale din secolul al IV-lea și al V-lea se stabilesc exorcisme și formule de renunțare la Satana. Binecuvântarea apei pentru botez cuprinde ritul gustării sării binecuvântate și exorcizată de caracterul curățirii malefice. Înainte de sfârșitul secolului al V-lea cercetătorii disciplinei antice romane a botezului pun accentul în mod exclusiv pentru a elibera catehumenii de influența demoniacă. Eucologia lui Serapion în binecuvântarea crismei pentru mir, anunță prezența unei puteri victorioase asupra Satanei. Capitolul al VIII-lea din Constitutiile Apostolice atribuie uleiului pentru ungerea bolnavilor o putere împotriva diavolului”.

Pentru a ajunge la Conciliul al IV-lea din Lateran, Biserica s-a confruntat cu o serie de probleme pe plan dogmatic. De-a lungul secolelor au apărut multe erezii dualiste care profesau existența a două principii: Principiul Binelui care este Dumnezeu și Principiul Răului care este diavolul; profesau existența și a două naturi: natura bună (ființele incorporale, așadar îngerii) și natura rea (ființele corporale) care erau create de diavol. Dumnezeu a creat numai ființele invizibile și incorporale, pe când diavolul – dumnezeul întunericului – a creat lucrurile corporale și vizibile. Aceasta era doctrina catară (sec. XII-XIII) și chiar după Conciliul al IV-lea din Lateran mai afirmau că: „Este necesar să recunoaștem existența unui alt principiu, acela al răului, care acționează cu răutate împotriva adevăratului Dumnezeu și împotriva creaturii sale”.

În Evul Mediu exorcismul capătă o importanță deosebită atât din cauza complexității stărilor de boală atribuite invaziei diavolilor, cât și datorită fenomenelor frecvente de isterie colectivă și de presupuse invadări. Hagiografia latină occidentală a consemnat numeroase exemple de exorcizări practicate de sfinți, călugări, femei sfinte, și în cadrul acestor exemple, apar primele formule, încă neoficiale. Pentru secolele V-XII, A. Franz ne oferă un important număr de metode exorcistice care iau naștere din când în când, din acțiunea preoților, din practicarea ascezei sau din inițiativele antidemonice ale altor membri ai clerului. În secolul al X-lea dealtfel, avem primele informații despre o slujbă exorcistică destinată celor bolnavi și posedaților, în Codex Vindobonensis Palatinus 1888, aflat în Hofbibliotek din Viena. Formule lungi de exorcism, făcând parte din liturghii, referitoare la secolele VI și VII găsim în Missale Gallicanum Vetus; pentru secolul al IX-lea în Codicele 15 al Bibliotecii Capitoline a domului din Köln; în Codex Monacense Latinus 17027. Un întreg Ordo celebrandus super eum, qui a spiritu immundo vexatur de la jumatatea secolul al XI-lea se află în Liber Ordinum din Silos.

3.1. Conciliul al IV-lea din Lateran

Conciliul al IV-lea din Lateran, pe lângă alte probleme care afectau Biserica, s-a oprit și asupra problemei demonologice, împotriva sectelor dualiste care erau: maniheismul, priscilianismul, catarii și albigenzii. Enunțul dogmatic de atunci, formulat într-un cadru dogmatic familiar, corespunde mult sensibilității noastre, deoarece este implicată viziunea universului și creației din partea lui Dumnezeu. „Noi credem ferm și profesăm cu simplitate … un Principiu Unic al universului, creatorul tuturor lucrurilor vizibile și invizibile, spirituale și corporale: cu puterea Sa la începutul timpurilor, El a creat împreună din nimic, una și cealaltă creatură, spirituală și corporală, așadar îngerii și lumea … Diavolul și alți demoni au fost creați de Dumnezeu în natură buni, dar au devenit răi de la sine însăși din propria inițiativă; omul a păcătuit prin instigarea diavolului”.

Esențialul acestei expozițiuni este sobru. Despre diavoli și demoni, Conciliul se limitează a afirma că, creaturi al Unicului Dumnezeu, ei nu sunt în substanță răi, dar au devenit răi prin liberul arbitru. Nu este precizat nici numărul, nici vina, nici extensiunea puterii lor. Ceea ce este foarte important este faptul că Conciliul după ce a afirmat creația universală, documentul nu trece la problema diavolului și a demonilor ca la o concluzie logică dedusă, ci prezintă cazul satanei ca o probă a afirmației precedente, ca un argument împotriva dualismului.

Imediat după Conciliul din Lateran IV, pe scena teologică apare Sf. Toma de Aquino cu imensa operă „Summa Theologiae”. Doctrina despre îngeri, „De Angelis” este foarte vastă, însa eu voi puncta doar despre doctrina sa despre diavol. Diavolul nu este rău prin natură, ci prin „perversa voință”. Nu au păcătuit în momentul creației lor, dar imediat după. Lucifer, în ordinea naturală, era cel mai frumos și cel mai mare dintre toți îngerii, buni sau răi, și avea un motiv în plus de „mândrie”. Cu exemplul, cu sugestia, cu persuasiunea, a reușit să târască tovarășii lui în păcat, chiar dacă păcatul este lucru contrar naturii angelice.

Îngerii decăzuți au conservat cunoștința naturală, dar splendida lor voință a fost dusă „pentru totdeauna” în păcat. În condiția lor de creaturi decăzute, diavolii deplâng pierderea cerului, mântuirea celor fericiți, limitele puse voinței lor rele și pedeapsa infernului. După primul păcat de orgoliu și mândrie, „ei au căzut în păcatul invidiei”, contra binelui fiilor lui Dumnezeu, sfințiți de mântuirea lui Cristos, oameni care vor fi persecutați până la paruzie. Sf. Toma reține că focul infernului torturează demonii nu numai cu privarea totală a viziunii beatifice a lui Dumnezeu, dar și prin limitarea activității naturii lor spirituale. Chiar și atunci când diavolii chinuiesc ființele umane pe pământ, poartă cu sine atmosfera lor lugubră și continuă să sufere pedeapsa păcatului lor. Puterea lui nu este absolută și suverană, dar este limitată de virtutea divină a lui Dumnezeu; Satana nu poate face nimic contra oamenilor fără voința și permisiunea lui Dumnezeu și în limitele de El stabilite: Satana este și va rămâne creatura dintotdeauna și pentru totdeauna subiect al voinței lui Dumnezeu. Așadar, Satana niciodată nu va putea avea în posesiune sufletul unei persoane dar poate să lovească corpul. Cauzele și motivele pentru care Dumnezeu permite ispitele diabolice, infestările, posesiunea și obsesia sunt variate și multe, dar toate au scopul precis de a scoate binele chiar și din rău. În acest caz „exorcismele protejează împotriva asalturilor spiritelor rele”.

3.2. Marea vânătoare de vrăjitoare

Începând cu Evul Mediu târziu interesul pentru exorcisme scade și locul exorcismului îl ia rugul. Aceste secole care urmează, au fost secole triste. Începe vânătoarea de vrăjitoare. Până în secolul al XII-lea, diavolul, integrat în cultura creștină, este un personaj supranatural, obiect al speculațiilor teologice, al povestirilor monastice, al predicilor parohiale, al sculpturilor religioase și al superstițiilor difuze, dar rămânând într-o oarecare măsură la locul său, adică în lumea spirituală. Dacă acționează în lume, el nu este fizic prezent și în general, se refuză recunoașterea cazurilor de posedare și vrăjitorie.

Începând din secolul al XIII-lea, această stare de spirit, relativ echilibrată cunoaște un recul, în principal din cauza creșterii amenințării eretice: bogomilii, catarii, valdezii la care se adaugă presiunile turcilor și prezența evreilor, explică apariția unei mentalități obsesionale, a unei temeri foarte bine analizate de Jean Delumeau care acreditează impresia unui asalt concertat asupra creștinătății, condus de o putere supranaturală, de către inamic, diavolul. Cei diabolizați sunt în primul rând ereticii – instrumentele lui Satana – care sunt acuzați de fel și fel de lucruri: adunări orgiastice, acte de bestialitate, infanticid, canibalism în prezența demonilor, etc. Pentru prima oară se organizează o vânătoare de vrăjitoare în Germania în jurul anului 1230. De ce? Pentru că exista mentalitatea că dacă nu se poate pune mâna pe diavolul însuși, trebuie făcut astfel încât să eșueze planul său de subminare a creștinătății, demascând și arzându-i pe rug pe complicii săi, vrăjitori și vrăjitoare care propagau erezia. Nu întârzie să apară pe plan ecleziastic bule papale care condamnau aceste ritualuri: în 1233, Papa Grigore IX în bula „Vox in Rama” descrie aceste reuniuni și afirmă cum: „Acești eretici îl adoră pe Lucifer, considerat adevăratul creator al lumii pe nedrept trimis în Infern de Dumnezeu și care își va recăpăta puterea cu ajutorul lor”. Acest lucru va căpăta amploare în credința populară dar și în mediile ecleziastice cele mai înalte, iar bulele papale nu se lasă așteptate pentru că: „Diavolul și-a început deci marea sa operă de subminare, iar cei care sunt instrumentele sale trebuie hăituiți”.

Pe durata a trei secole vor apărea o succesiune lungă de bule papale. În 1318, Papa Ioan XXII acuză pe valdezi de practicarea orgiilor nocturne în peșteri. În 1326 prin bula „Super illius specula” același papă declara că toți cei care fac pact cu diavolul sunt pasibili de ardere pe rug. Papii renașterii accentuează presiunea: în 1484, bula „Summis desirantes” al Papei Inocențiu VIII dă libertate inchizitorilor germani de a acționa împotriva vrăjitoarelor. În 1513, papa Iulian II cere inchizitorului din Cremona să-i urmărească pe cei care se închină diavolului. Pe aceeași direcție vor continua și următorii papi: Leon X, Adrian VI, Clement VII. În 1536, Conciliul din Köln îi excomunică pe clericii care s-au dedat la vrăjitorii. În 1565, Conciliul de la Cambrai interzice practicile magice și vrăjitoria. Bineînțeles că au fost și exagerări mai ales din partea inchizitorilor, de aceea Urban VIII cere judecătorilor să dea dovadă de mai mult discernământ. În 1590, episcopul de Tournai, ordonă cu privire la copiii care erau suspectați de vrăjitorie: mai întâi aceștia să fie bine catehizați și instruiți, conduși apoi către pocăință și dezicere de respingătorul păcat, apoi trimiși la spovadă, folosindu-se daca este nevoie exorcismul.

Exorcismul în această perioadă a jucat un rol capital. Chiar autori spirituali remarcabili precum Cardinalul Pierre de Bèrulle descrie fenomenul posedării diabolice în Traitè des energumènes: „Diavolul chiar intră uneori în trupul omului, și deși sufletul acestuia rămâne în corp ca în propriul lăcaș, el îl posedă și îi ia puterea și capacitatea de a acționa, înlocuindu-le cu forța și activitatea sa … printr-o invazie furioasă pe care o numim posedare”. Aspectul teatral al exorcismului este adecvat pentru a șoca imaginațiile, a le inspira teamă de Dumnezeu ca și de diavol și a sporii în ochii tuturora puterea clerului capabil să se impună în fața forțelor răului.

Procesele intentate împotriva vrăjitorilor se desfășurau după reguli foarte dure, se folosea tortura, astfel încât cu siguranță au fost numeroase persoane victime ale naivității și răutății oamenilor. Însuși modul de desfășurare a exorcismelor din acea perioadă putea declanșa crize de isterie în rândul celor suferinzi. Formulele de exorcizare, cu un limbaj dur împotriva diavolului pot mări agresivitatea exorcizatului și să-i sugereze anumite răspunsuri sau atitudini. În plus cei supuși torturii recunoșteau orice, numai să scape de coșmarul prin care treceau.

Am amintit cum anumiți papi au luat măsuri împotriva metodelor dure cu care acționau inchizitorii. În această perioadă un merit deosebit îl are și iezuitul Friedrich Spee, care în 1631 publică cartea Cautio criminalis, în care face o critică dură împotriva torturilor și a vânării de vrăjitoare. Biserica Catolică nu se mândrește cu această perioadă cât au acționat inchizitorii până în sec XVIII. Vrăjitoria a fost un fenomen cu care Biserica s-a confruntat și s-a luptat de la papă până la ultimul călugăr. Inchiziția a jucat un rol important și nu a iertat nimic timp de trei secole. Întotdeauna vrăjitoria era asociată ca lucrare a diavolului, iar mărturiile care erau date de cele mai multe ori sub tortură, acuzau persoanele de cele mai oribile fapte și crime. În mai toate țările unde a acționat Inchiziția, se cunosc practicile, care de cele mai multe ori nu erau cele mai umane, prin care oamenii Bisericii scoteau adevărul. Acest lucru este demonstrat și de istoria și de literatura care este plină și din ce în ce mai bogată de-a lungul secolelor cu privire la vrăjitori și vrăjitoare și modul în care acționau inchizitorii. Secolele XVI-XVIII au cunoscut cu siguranță cele mai înfiorătoare cazuri și procese de vrăjitorie. Totodată din aceste secole sunt povestite și marile posedări ale diavolului în mânăstiri cum ar fi „Afacerea Gaufridi”, „Afacerea din Loudun”, „Afacerea din Leuviers” etc. Nu voi descrie ce s-a întâmplat acolo pentru că de multe ori aceste „afaceri” au îmbrăcat și au avut și alte interese atât din partea autorităților ecleziastice cât și civile.

Posedații își asumă în această epocă a Evului Mediu caracteristicile lor tipice: chipurile lor se transformă, scot urlete ca și de lup, răgete, se agită convulsiv, profanează, blestemă, se retrag din fața obiectelor sacre, manifestă o forță ieșită din comun la care mai multe persoane au probleme în a-l imobiliza. În acest caz remediul fundamental al exorcismului este administrat de către religioși, preoți, care întrupează multe din puterile materiale cât și cele spirituale. În multe din aceste cazuri comunitatea nu se strânge în jurul persoanei bolnave, cu regrete îl izolează, marginalizându-l de restul societății.

După secolul al XVIII-lea, cu Iluminismul și celelalte ideologii dominante, credința în existența diavolului a scăzut, cauzând explozia ocultismului, a magiei, a superstițiilor, a păgânismului care a condus la înflorirea satanismului din secolul al XX-lea. Cum necredința în existența diavolului, cel puțin în practică a contaminat o bună parte din cler și din teologi, exorcismele s-au împuținat până aproape de dispariție.

La sfârșitul perioadei medievale putem defini și delimita anumite aspecte fundamentale pentru aceia care privesc interpretarea fenomenelor de posesiune:

– recunoașterea existenței efective de o tulburare (supărare) cauzată de pose-siunea din partea demonilor;

– constatarea faptului că măcar epilepsia nu era provocată de către posesiunea demonică;

– cunoașterea altor cauze, fiziologice și ambientale care erau la originea unor tulburări mentale.

3.3. Conciliul Tridentin 1545-1563

Conciliul Tridentin vorbește despre diavol ca fiind: „Anticul șarpe, veșnicul inamic al generației umane”. În Constituția Dominici gregis custodiae cu referire la cărțile interzise afirmă: „Libris omnes et scripte geomantiae, hydromantiae, aëromantiae, pyromantiae, oneiromantiae, chiromantiae, necromantiae, sive in quibus continentur sortilegia, veneficia, auguria, auspicia, incantationes artis magicae prorsus reiiciuntur”. Totodată în Sesiunea a XXIII-a, Doctrina et canone de sacramento ordinis, declară ca anatemă pe aceia care nu cred că în Biserica Catolică există și ordine minore: subdiacon, acolit, exorcist, lector, ostiar …. Acest lucru demonstrează că exista un ordin al exorciștilor care funcționa în secolul al XVI-lea. Deasemeni ritul baptezimal, imediat după conciliu ne prezintă 3 exorcisme înainte ca, candidatul să fie botezat: 1. „rugăciunea … distruge puterea satanei, spiritului răului …” urmează ungerea cu ulei (nr. 56-57). 2. „semnul crucii” (nr. 40). 3. „lepădarea de satana” (nr. 65). Conciliul Tridentin în Sesiunea a V-a (17 iunie 1646) declară cu autoritate, și această declarație a rămas valabilă până în zilele noastre ca și dogmă de credință, că: „ cu păcatul originar omul este căzut sub puterea diavolului”.

4. Exorcismele în doctrina actuală a Bisericii

Pentru a putea face o incursiune în doctrina actuala a Bisericii cu referință la exorcism, cred că cel mai indicat este sa plec de la Catehismul Bisericii Catolice, care este cel mai indicat document cu referință la credința noastră.

„Răscumpărarea, mister al vieții lui Cristos, ne vine prin Sângele lui Cristos, ne vine prin Sângele crucii. Acest mister acționează în toată viața lui Cristos încă de la Întruparea Sa, prin care făcându-se sărac, ne îmbogățește prin sărăcia sa, în viața sa ascunsă, care prin supunerea sa, repară nesupunerea noastră; în Cuvântul său, care îi purifică pe cei care ascultă, în vindecările și exorcismele sale prin care «a luat asupră-și slăbiciunile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat» (Mt 8,17)”.

Totul se concentrează asupra misterului răscumpărător a lui Cristos pentru că venirea lui este venirea Împărăției lui Dumnezeu și înfrângerea împărăției satanei: «dacă prin Duhul lui Dumnezeu îi alung pe diavoli înseamnă că a sosit pentru voi împărăția lui Dumnezeu» (Mt 12,28). „Exorcismele lui Isus îi eliberează pe oameni de sub puterea diavolilor. Ele anticipează marea victorie a lui Isus asupra «principelui lumii acesteia» (In 12,31)”.

Începând cu secolul al XVIII-lea se neagă orice existență a diavolului care va fi văzut până în zilele noastre ca o maimuță, sau ca o idee abstractă a răului. La această bruscă trecere a contribuit cultura laică, ateismul predicat de mase, raționalismul lumii științifice și culturale. Care este consecința a acestei pierderi a credinței se vede în lumea de azi, în lumea în care trăim și noi în care asistăm la creșterea oricărei forme de superstiții și extinderea oricărei forme de ocultism. În ce punct ne găsim se întreabă Părintele G. Amorth?

Problema demonologică se pune foarte diferit astăzi. Autosuficiența, încrederea în sine și în puterile proprii, eliminarea lui Dumnezeu din viața proprie fac ca omul din ziua de azi să caute lucruri noi și incitante cu privire la diavol și puterile sale. „Problema demonului, puterile sale, activitatea sa malefică provin din Biblie, de la Magisteriul Bisericii și din argumentațiile teologice catolice. Dacă Dumnezeu nu ar fi revelat acest adevăr, omul nu ar fi putut niciodată să descopere cu certitudine existența demonului și al îngerilor în general”.

4.1. Există diavolul?

Conciliul al II-lea din Vatican spune clar: „Întreaga istorie a omenirii este ocupată de o luptă teribilă împotriva puterilor întunericului, luptă începută chiar de la originea lumii și destinată să dureze, cum spune Domnul, până în ultima zi”. Iar Ioan Paul al II-lea: „La victoria lui Cristos asupra diavolului participă și Biserica: Cristos într-adevăr a dat discipolilor săi puterea de a alunga demonii. Biserica exercită o astfel de putere victorioasă prin intermediul credinței în Cristos și rugăciunea care, în cazuri specifice, poate asuma forma exorcismului”.

Biserica se exprimă foarte clar, atât prin Magisteriul ei cât și papi prin audiențele și conferințele pe care le țin. Însă această problemă apare în viața omului atunci când experimentează acțiunea sa răufăcătoare, atunci când toate încep să-i meargă prost, dar și interesul pentru senzațional este un factor care împinge omul modern să se intereseze de diavol și de fenomenele diabolice. Sectele satanice cunosc o răspândire uimitoare. Cultul satanic este răspândit prin mii de publicații anuale, mesajele sunt transmise pe toate căile, inclusiv prin muzică. Acțiunile prin care se recurge la forțele obscure ale diavolului: magie, farmece, vrăjitorii etc, sunt foarte răspândite. S-ar părea că trăim într-o eră a Satanei. Diavolul vizează nu numai distrugerea individului, dar și a grupurilor umane, de la familii până la națiuni. Prima cauză a prezenței excepționale a Satanei în lume în timpurile noastre este îndepărtarea omenirii de Dumnezeu. „Impresionantele cuvinte ale Apostolului Ioan: «lumea întreagă zace sub stăpânirea celui rău» (5,19), se referă și la prezența Satanei în istoria omenirii, o prezență care e tot mai puternică pe măsură ce omul și societatea se îndepărtează de Dumnezeu”.

4.1.1. Demonologia în teologia protestantă

Paradoxal, cu cât prezența diavolului este mai evidentă în special în societățile totalitare de tip fascist și comunist, pe atât necredința în existența diavolului crește la o bună parte a omenirii. Pentru mulți diavolul este o poveste bună de speriat copiii, rod al imaginației populare sau cel mult poate fi un simbol, o personificare a răului din noi și din lume. Din păcate chiar și unii teologi neagă existența diavolului afirmând că îndrăciții pe care i-a eliberat Isus erau bolnavi psihici. Astfel, teologul protestant R. Bultman scrie: „Nu poți să te folosești de lumina electrică și de radio sau să recurgi în caz de boală la descoperirile medicale și chimice moderne și în același timp să crezi în lumea spiritelor și minunilor propuse de Noul Testament”. Personajul mai semnificativ care se îndoiește de existența diavolului este David F. Strauß (1808-1874) vestit mai ales pentru studiile sale asupra Evangheliilor și a vieții lui Isus care afirma că: „prin concepția copernicană a fost luat locul în care antichitatea iudaica și creștină gândea locul tronului lui Dumnezeu”. Această poziție nu a fost niciodată acceptată de majoritatea teologilor protestanți liberali. Un alt teolog important este F. Schleiermacher (1768-1834) care are o poziție agnostică sau de dezinteres: îngerii și demonii se pot lăsa pietății populare, dar teologul care se respectă nu trebuie să-i ia în considerare. Este combătut de K. Barth. Între acești teologi de marcă ai protestantismului se înscriu și P. Tillich în viziunea căruia, demonii sunt simple metafore ale negativului îngropat în concret având o evoluție istorică. Pentru C. Westermann demonii sunt niște cifre ale impulsului ucigător al păcatului care este prezent și lucrează în lume. Tot pe aceeași linie se află și P. Ricoeur pentru care demonul reprezintă în primul rând figura degradării pe care fiecare ființă umană o introduce în lume cu propriile păcate. Pentru J. Moltmann, diavolul nu face parte din nici o profesiune de credință a vreunei confesiuni creștine, de aceea îl reduce la un simplu simbol al răului.

4.1.2. Demonologia în teologia catolică

În teologia catolică îl avem pe H. Haag, expert în Vechiul Testament și autor al unui important Dicționar Biblic. Cartea scrisă de el „Abschid vom Teufel” a fost criticată dur de J. Ratzinger, actualul papă. Teza lui Haag este simplă: demonul nu există, este numai un simbol, simbolul răutății în lume. Care sunt argumnetele? Se rezumă în următoarea frază: „Tot ce se afirmă despre Satana în Noul Testament nu aparține mesajului direct legat de Revelație, dar acelei imagini caracteristică lumii scriitorilor biblici sau mentalității epocii lor”.

K. Rahner a influențat puternic în anii trecuți și încă conținutul demonologiei afectat de dezinteres: „Nu există nici un motiv pentru a pune doctrina demonului cuprins în vestire pe primul plan al ierarhiei adevărului cum în parte a fost făcut în timpurile trecute. Nu pentru că nu există o definiție de credință cu valoare permanentă despre demon, dar pentru că ceea ce ea spune pentru înțelegerea concretă al existenței creștine, poate fi spus în conținutul său determinant și fără o astfel de doctrină explicită despre demon, sau cu atât mai puțin, accesul la această doctrină este relativ dificil pentru omul de azi. Discursul cu privire la demon nu se găsește în schimb în marile profesiuni de credință. Subtila corporeitate a demonilor, știința și puterea lor, posesiunea diabolică, vrățitorii și vrășitoria etc. nu sunt altceva decât un stadiu al teologumena, deoarece nu există un punct de plecare autentic teologic pentru soluționarea lor”.

Teologul G. Gozzelino, profesor la Universitatea Pontificală saleziană din Roma și Torino, împarte poziția teologilor în trei orientări:

– afirmativ-irineic: realitatea spiritelor rele se pune și găsește soluție făcând recurs la Biblie. Dintre acești teologi fac parte: A. Winklhofer, M. Seeman, D. Zähringer, M. Schmaus.

– afirmativ-critic: din această categorie fac parte teologi cu nume mare precum: H. U. Von Balthasar, J. Ratzinger, W. Kasper, K. Lehman și mulți alții. Ei admit realitatea demonilor ca și ființe personale pervertite, superiori oamenilor, însă această credință tradițională este supusă unui discernământ profund critic cu o deschidere mare către științele umane.

– dubitativ-devalorizator: problema Satanei este este văzută ca o realitate sau un simbol (J. P. Jossua); lupta contra răului nu va fi serioasă dacă nu va fi contra unui demon personal (P. Schoonenberg); etc.

Într-adevăr, demonul nu se găsește în Crezul Apostolic, nici în alt Crez dar îl găsim în rugăciunea Tatăl nostru și cu absolută siguranță îl găsim în profesiunea de credință al Conciliului din Lateran IV, care în capitolul „Firmiter” declară: „… diavolul, în schimb și alți demoni au fost creați buni de Dumnezeu, dar ei înșiși s-au transformat în răi. Apoi omul a păcătuit la sugestia demonului”. Până în timpurile moderne nimeni nu a pus la îndoială existența diavolului. Aceasta este tactica cea mai subtilă a sa. Poetul C. Baudelaire scrie: „Viclenia cea mai subtilă a diavolului este aceea de a ne face să credem că el nu există”. Iar C. S. Lewis spune: „Există două greșeli egale și opuse pe care noi, rasa umană, le putem face în legătură cu dracii. Una este să nu credem în existența lor. Cealaltă este să credem și să avem pentru ei un interes exagerat și bolnăvicios. În ce-i privește, ei sunt la fel de mulțumiți din ambele greșeli și aclamă cu aceeași încântare un materialist sau un vrăjitor” El este o persoană și nu un simbol sau o personificare a răului. Este amintit în Sfânta Scriptură și acest lucru este demonstrat și de faptul că Isus a fost ispitit.

Totuși la 26 iunie 1975 a fost publicat de Congregația pentru Doctrina Credinței un document intitulat Les formes multiples de la superstition pe tema Credința creștină și demonologia, unde tema demonologiei este înfruntată în mod teologic și doctrinal.

4. 2. Conciliul al II-lea din Vatican

Conciliul Vatican II se referă în permanență, cu elocvență la constanta învățătură a Bisericii: „Întreaga istorie a omenirii este ocupată de o luptă teribilă împotriva puterilor întunericului, lupta începută chiar de la originea lumii”. Tot acest document afirmă: „Omul ispitit de cel rău, chiar de la originile istoriei, a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu și râvnind să-și urmeze destinul în afara lui Dumnezeu, refuzând să-l recunoască pe Dumnezeu ca început al său, omul a frânt ordinea care trebuia respectată în raport cu scopul său ultim”. Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad Gentes afirmă: „Dar Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul său cu scopul de a-i scoate, prin mijloacele Sale pe oameni de sub puterea întunericului și a demonului” Cum înțeleg opera lui Cristos aceia care neagă existența și activa lucrare a diavolului? Cum înțeleg ei valoarea morții mântuitoare a lui Cristos? Pe baza textelor Sfintei Scripturi Conciliul Vatican II în Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes afirmă: „Cristos ne-a eliberat prin moartea sa de sub puterea Satanei”; „Isus răstignit și înviat l-a învins definitiv pe Satana”.

Învins de Cristos, Satana poartă lupta împotriva credincioșilor săi; lupta împotriva „duhurilor rele continuă și va dura, cum spune Domnul, până în ultima zi”. În aceste vremuri, fiecare om este în stare de război, viața pământească fiind o dovadă a fidelității față de Dumnezeu. De aceea „credincioșii trebuie să facă eforturi mari pentru a rămâne tari în fața curselor demonului și pentru a-i ține piept în ziua cea rea”.

4. 3. Activitatea demonului

După ce am văzut că diavolul există cu adevărat în continuare să vedem cum acționează în viața omului și a tot ce îl înconjoară pe om.

Evident că nu tot ce e rău în viața omului sau a societății trebuie atribuit diavolului. Omul este capabil să facă răul și fără intervenția Satanei. Deasemenea unele manifestări considerate diabolice pot avea cauze naturale.

Ispitirea: este modul cel mai ordinar și cel mai comun al intervenției diabolice, acel stimul de incitare la rău și la păcat. Diavolul ne ispitește pentru că omul poartă în el chipul și asemănarea lui Dumnezeu. El ne ispitește necontenit la rău, influențându-ne sensibilitatea și imaginația, găsindu-și complici în noi și în afara noastră. Propriile dorințe dezordonate; traume psihologice conștiente sau inconștiente; leziuni sau insuficiențe organice; boli nevrotice (isteria); realități ale lumii exterioare contaminate de păcat; imagini pornografice; secte satanice; ocultism; magie; spiritism; vrăjitorie; farmece; superstiții etc. Doctrina catolică ne învață că dușmanii noștri spirituali sunt trei: propriul eu, lumea și Satana. Ispita propriului Eu – carne este aceea care provine din înclinațiile noastre la rău, din slăbiciunile noastre, din viciile noastre. Ispita din partea lumii poate fi asaltul din partea oamenilor, prieteni, ipocriți sau dușmani declarați, sau din ambientul în care se trăiește prin false doctrine cu o pseudo-complăcere sau reală, prin onoruri, bogății, carieră etc. Ispita din partea demonului poate fi confundată cu cele două, dar de fapt este specifică deoarece persoana simte instigarea, ispita de la un alt „eu” din afară.

Magia și vrăjitoria: constau în a recurge la intervenția diavolului pentru a obține anumite foloase sau pentru a face rău altora. „Este teribil a constata cum și astăzi există vrăjitoria. Nu se poate nega acest fapt, dovadă sunt jurnalele de fiecare zi și nu este un fenomen care dispare ci este în creștere continuă: cultele satanice, ura, gelozia, invidia. Cartomanți, chiromanți, magi, vrăjitori, secte de magie neagră, secte satanice, necromanți … toți sunt persoane care mai mult sau mai puțin au de a face cu lumea demonică și care sunt condamnați de Sfânta Scriptură fie în Vechiul Testament cât și în Noul Testament. Conceptului de „vrăjitorie” corespunde sensul de seducție până la posesiune și obsesie diabolică, prin care demonul poate dăuna omului fie sub aspectul fizic, fie sub cel fiziologic”.

Infestația diabolică: Dumnezeu permite uneori ca diavolul să-și folosească puterea, care este mai mare ca a omului, spre a provoca daune, dar niciodată nu-i îngăduie să folosească toată forța de care dispune. Astfel sunt locuri infestate de diavol. În afară de cazurile particulare de ordin psihiatric cum sunt iluziile, halucinațiile, delirurile și variatele manifestări parapsihologice, infestările pot fi operate de demon fie la nivel local și ambiental: există locuri sau case unde se aud bătăi, zgomote, pași, strigăte, râsete, rafale de vânt, se observă mișcări de obiecte, mirosuri etc., toate acestea fără explicații naturale; fie direct pe persoane la nivel intern-interior ca și la nivel extern-exterior: diavolul chinuie aceste persoane lovindu-le, provocând lucruri misteriose. Asemenea fenomene se găsesc în viața multor sfinți.

Posesia diabolică: este activitatea cea mai gravă, teribilă și dăunătoare pe care o poate exercita diavolul. Este o proprie și adevărată posesiune, dominare ce îl exercită asupra corpului și indirect asupra sufletului. În acest caz diavolul intră în trupul omului, îi stăpânește complet mintea și voința, făcând din el un instrument orb și docil al puterii despotice și perverse a diavolului. Experiența demonstrează că diavolul poate face cu o persoană ceea ce vrea: să-l ridice, ținându-l suspendat mult timp, să-l transporte în diferite locuri cu maximă facilitate și rapiditate, să vorbească limbi antice și moderne, să modifice funcțiile fizice ale corpului etc. Persoana respectivă nu mai este responsabilă de faptele sale.

Obsesia: după ce ispitele, infestațiile și posesiunile diabolice nu au fost vindecate imediat și direct prin mijloacele pe care Domnul n-i le-a lăsat și prezența demonului continuă, se vorbește de obsesie diabolică, care reduce pacientul la o formă aproape bestială, se distruge sistemul neurovegetativ, somnul și apetitul încetează și el slăbește tot mai mult psihofiziologic. Sunt acele cazuri când pacientului nu i se găsește nici o boală, deși el este practic bolnav. Psihiatria, neurologia, psihologia, parapsihologia nu sunt capabile de a înțelege realitatea acestui fapt. Azi tot mai multe clinici au început să colaboreze cu exorciști, obținându-se rezultate satisfăcătoare.

4. 3. 1. Activitatea ordinară și extraordinară a diavolului

Activitatea ordinară: demonul exercită activitatea sa ordinară asupra noastră favorizând și trezind concupiscența pentru a ne face să păcătuim. Este comună învățătura catehetică după care împingerea la rău provine din trei cauze: din natura noastră umană lovită de păcatul originar, lume și demon.

Activitatea extraordinară:

a) supunerea (ascultarea) demonică: cine face un pact explicit sau implicit cu demonul, dându-se lui, consacrându-se lui, botezându-se cu propriul sânge în numele lui, cade sub domnia demonului și este foarte greu de a mai ieși de sub această domnie. Sunt aceia care practică magia neagră, aceia care fac parte din secte satanice. Cu toate că astfel de acte par a fi de domneniul SF-ului, totuși satanismul este o realitate a zilelor noastre. Sunt foarte numeroase cazurile de posesiune, care survin în urma dedicării trup și suflet lui Satan prin ritual și prin semnarea unui act de consacrare cu propriul sânge. Persoanele posedate trec prin perioade în care sunt inconștiente și săvârșesc acte fără să-și amintească apoi ce s-a petrecut în timpul crizei. Prin amploarea și fenomenologia posesiunii demonice se depășesc limitele patologiei psihiatrice și se intră într-un domeniu marginal disciplinelor pozitive.

b) disturbări externe: sunt suferințele externe care se găsesc și în viețile sfinților (Sf. Benedict, Sf. Francisc, Ioan Vianey, Padre Pio). Sunt cazuri adevărate și inexplicabile din punct de vedere uman și științific.

c) infestări diabolice: sunt asalturile demonului nu direct asupra omului ci asupra bunurilor (Ex. Iob), locurilor, obiectelor și animalelor.

d) vexații diabolice: sunt forme și manifestări diabolice mai mult sau mai puțin grave ce pot lovi persoana sau grupuri în comportament, afecțiuni, muncă, raporturi reciproce. Este dificil a nu vedea opera și asaltul demonului de exemplu în opera de distrugere a familiei. Separările și avortul, ce sunt dacă nu adevărate vexații diabolice?

e) invazii diabolice: sunt sindromuri intelectuale și dedublare intelectivă, dar nu volitivă prin care voința rămâne încă liberă să acționeze după liberul arbitru. Sunt situații dificile fie în diagnosticare fie în vindecare.

f) Posesiuni diabolice: sunt forme grave de prezență demonică. Demonul se împosesează de corpul uman (nu de suflet) și îl face să spună sau să facă lucruri pe care nu le-a făcut niciodată.

g) obsesii diabolice: este forma diabolica mai grava ce comportă prezența permanentă a demonului în corpul uman. Pot fi manifestări externe teribile: cunoștința de limbi ignorate de persoană, cunoștința de lucruri oculte, forță inumană etc. Preaviz tipic este aversiunea față de sacru. CIC în canonul 1127 stabilește: „Nimeni nu poate legitim să pronunțe exorcisme asupra obsedaților”. De multe ori acești obsedați vorbesc liber, cunoscând bine acel preot care face exorcismul; cu multă facilitate și precizie spun păcatele comise de exorcist și multe altele despre cei prezenți. Obsedații așadar sunt tratați de exorcistul autorizat de Ordinariu, sau el va trebui să fie un adevărat exorcist.

4. 4. Exorcismele în practica liturgică

„Cei ce vor crede în Mine, vor alunga demonii în numele Meu” (Mc 16,17): această putere pe care Isus a încredințat-o tuturor credincioșilor își păstrează pe deplin validitatea. Este o putere generală bazată pe credință și pe rugăciune. Biserica pentru a face mai eficace această putere primită de la Isus și pentru a păzi credincioșii de escroci și magi, a stabilit un sacramental special, exorcismul, care poate fi administrat exclusiv de episcopi sau de preoți care au primit însărcinarea de la episcop în mod expres și specificat clar. Așa stabilește Codul de Drept Canonic care ne amintește și cum sacramentalele se împărtășesc de puterea Bisericii de a îndupleca, spre deosebire de rugăciunile private și cum ele trebuiesc administrate observând cu atenție riturile și formele aprobate de Biserică.

În Biserica Catolică există două exorcisme: exorcismi primi seu minores formulate în mod deprecatoriu și pozitiv, care se administrează în timpul ritualului Botezului, în care prin ungerea cu ulei sau prin impunerea mâinilor celebrantului asupra candidatului, acesta se leapădă explicit de Satana. Aceste exorcisme aparțin primului grad de catehumenat și sunt celebrate de un preot sau diacon sau de un catehist demn și pregătit; „primele exorcisme sau exorcismele minore formulate în mod pozitiv și deprecatoriu, prezintă ochilor catecumenilor adevăratele caractere ale vieții spirituale, lupta între carne și spirit”. Exorcismele minore care se fac asupra catecumenilor, sunt rugăciuni cu care Biserica cere ca ei să ia cunoștință de misterul lui Cristos care eliberează de păcat, sunt eliberați de consecințele păcatului și de influxul diabolic, sunt revigorați pe drumul lor spiritual și deschid inima pentru a primi darurile Duhului Sfânt. Exorcismul mare sau solemn, numit de CBC „exorcismus in obsessos”, „nu poate fi făcut decât de către un preot și cu permisiunea episcopului. Are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influența demonică. Foarte diferit este cazul maladiilor, mai ales psihice, a căror îngrijire este de domeniul științelor medicale. Așadar este important să se stabilească înainte de a celebra exorcismul, că este vorba de o prezență a celui rău și nu de o boală”. Acest paragraf este foarte important deoarece vorbește nu doar de eliberarea persoanelor, ci și a obiectelor (termen generic care poate include case, animale, lucruri, conform tradiției). Și în afară de aceasta, aplică exorcismul nu numai asupra posesiilor ci și asupra influențelor demonice. Destinatarii acestui exorcism sunt catolicii, dar pot fi și de alte confesiuni (excomunicați, nebotezați), în acest caz trebuie cerută licența episcopului. Chiar dacă Biserica atribuie o atenție deosebită științelor umane moderne, nu le poate atribui ultimul cuvânt de decizie. Decizia dacă cineva este posedat sau bolnav trebuie luată la lumina tuturor simptomelor naturale-psihologice în optica caracterului salvific sau malefic după regula discernământului sufletului. Așadar, se cere în primul rând o colaborare cu psihologii și cu medicii și apoi să se ia o decizie dacă cineva este posedat de diavol sau este bolnav de vreo boală naturală.

Pentru a putea exorciza, preotul sau episcopul trebuie să urmeze cu fidelitate ritul de exorcizare. Ritualul exorcismului este fixat cu precizie în sec. XVI: acest moment marchează punctul culminant al obsesiei satanice. Papa Leon X impune în Biserică ritualul stabilit în 1523 de către Alberto Castellani în lucrarea „Liber sacerdotalis” reeditată de 16 ori până în 1597 și îmbunătățită de cardinalul Santori în 1584. În 1614, Paul V temperează aceste excese publicând Ritualul Roman care se află încă la baza exorcismelor actuale după unele modificări în 1926, 1952 și 1998. Ritualul din 1614 cere exorcistului să de-a dovadă de prudență și discernământ; descrie și metodele de alungare a diavolului, locul unde să se desfășoare exorcismul.

Ministerul exorcismului era inițial un lucru foarte răspândit în comunitatea creștină și al cărei exercițiu era cât de cât liber. Cu timpul acest minister a fost circumscris prezbiterilor. Ca urmare s-a stabilit de către papa Benedict XIV la 1 octombrie 1745 că preotul poate administra exorcismul numai dacă are licență din partea episcopului și aceasta a rămas norma care s-a consolidat în Biserica Catolică.

Înainte de 1972 se puteau face rugăciuni recomandării sufletului, care evocau oroarea infernului și ultimele asalturi ale demonului, dar aceste texte semnificative acum au dispărut. În zilele noastre caracteristica ministerului exorcismului, fără a fi radical abolit, este redus la un serviciu și subzistă de fapt numai la consultarea episcopilor fără ca vreun rit să fie prevăzut pentru conferirea sa. Asta nu înseamnă că preotul nu are puterea de a exorciza, nici că el nu mai poate face acest lucru, asta obligă să se constate că Biserica, nefăcând din acest minister o funcție specifică, nu mai recunoaște importanța exorcismului pe care îl avea în primele secole. Această evoluție merită să fie luată în considerație. Dovadă că acest minister este din ce în ce mai puțin exercitat și într-o manieră din ce în ce mai discretă este Scrisoarea Apostolică „Ministeria Quedam” a papei Paul VI care la 15 august 1972 practic a desființat ordinul exorciștilor. Acest minister poate fi cerut Sfântului Scaun „pentru motive particulare” de Conferința Episcopală a unei țări și pot fi instituite anumite persoane pentru a practica acest minister. Asta nu înseamnă că se exclude credința în realitatea demonică pentru că același papă trei luni mai târziu, la 15 noiembrie 1972 declară: „Iese din cadrul învățăturii biblice și bisericești cine refuză să recunoască existența realității demonice, adică cine îl consideră un principiu de sine stătător, neavând ca și orice creatură, origine de la Dumnezeu, sau îl explică ca și o pseudo-realitate, o personificare conceptuală și fantastică ale cauzelor necunoscute ale nenorocirilor noastre” și mai departe adaugă: „Demonul, influența pe care o poate exercita asupra persoanelor, asupra comunităților, asupra unor întregi societăți sau asupra unor evenimente – acesta este un capitol foarte important al doctrinei catolice care trebuie restudiat, chiar dacă azi nu este încă”. Același papă declară la 23 februarie 1977 că: „Sfânta Scriptură ne amintește într-un mod acerb că tot pământul zace sub puterea celui rău” Așadar: „Dacă diavolul există în mod oficial și intervine în lume, trebuie să admitem cazurile de posedare și deci practica exorcismului, ceea ce Biserica este obligată să facă chiar dacă nu cu mare publicitate”.

La 29 septembrie, Congregația pentru Doctrina Credinței, atrage atenția că: „Există grupuri ecleziastice care se reunesc pentru a face rugăciuni cu scopul precis de a obține eliberarea de sub influxurile demonice fie sub conducerea laicilor, fie a unui preot”, de aceea atrage atenția episcopilor că exorcismele se pot face numai în baza CIC conform canonului 1172 și totodată atenționează că credincioșii nu pot practica exorcismele împotriva Satanei și a îngerilor rebeli.

Exorcisme făcea papa Pius VII, cel luat în captivitate de Napoleon. Pius XII l-a exorcizat în mai multe rânduri la distanță pe Hitler. Se știe că Hitler era satanist membru al sectei Thule. Numai că exorcismul făcut la distanță potrivit părintelui G. Amorth nu-și face niciodată efectul.

Pe 7 aprilie 1990, ziarul L’Europeo, publica știrea că papa Ioan Paul al II-lea face exorcisme în Vatican. În articol se preciza: „Episoadele sunt cunoscute familiei pontificale și unor exponenți ai Secretariatului de Stat. Faptul că papa a exorcizat, nu trebuie să ne mire, căci el a făcut un lucru care îl privește pe orice episcop catolic. E cunoscut faptul că Karol Wojtyla, deja ca arhiepiscop de Cracovia, exorciza”.

În 1991 a fost trimis episcopilor și preoților care se ocupă cu exorcismul, un Ritual de exorcisme ad interum în limba italiană. Până în 1998 era în vigoare ritualul exorcismului din 1614. El este încă utilizat încă de mulți exorciști. Congregația pentru Cultul Divin și disciplina Sacramentelor încredințează uzul exorcismelor episcopilor și aceștia mai departe exorciștilor desemnați de ei. Se readuc la cunoștință o serie de reguli inițiale asupra modului de administrare a exorcismului precum și câteva norme de discernământ. În primul rând preotul nu trebuie să creadă foarte ușor că cineva ar fi posedat de diavol. Precum am mai amintit, cazurile de posesie adevărată sunt rare: „In primis, ne facile credat, aliquem a daemonio esse obsessum”.

În 1998 s-a tiparit noul ritual în ediția tipică latină cu titlul De exorcismis et supplicationibus quibusdam care revizuiește și substituie Titulus XI din Ritualul roman din 1614. Acest document, chiar dacă a apărut mai târziu, este bine venit și pune în aplicare decizia numărul 79 din SC cu privire la reînnoirea ritualurilor. Acest document a fost tradus în limba italiană de CEI care afirmă că: „Noul ritual vede lumina într-o situație culturală însemnată de o largă răspândire de practici cultuale deviate sau suprestițioase”.

Practica exorcistică pe care ritualul în chestiune îl dă ca și normă, se îndreaptă la eliberarea nu de ceva de natură negativă, dar de așa zisele „posesiuni diabolice” în care se reține a fi direct jocul și puterea diavolului și a demonilor. N. Giampietro reține că: „Noul ritual înglobează în plinătatea sa practica Bisericii postconciliare și reflectă achizițiile teologiei contemporane”.

În practica liturgică concret avem exorcisme în ritualul botezului. Este adevărat că ritualul inițierii creștine a adulților a fost modificat și nu mai interpeleaza diavolul cu apostrofări imperative, dar în același timp invocă pe Dumnezeu sub forma rugăciunii cu un ton mai puțin spectaculos dar expresiv și eficace. E fals a pretinde că exorcismele au fost eliminate din noul ritual al catecumenatului. Așadar exorcismele rămân. Astăzi ca și ieri, ele cer victoria asupra Satanei, diavolul – principele acestei lumi – este puterea întunericului, iar exorcismele au același scop negativ și pozitiv ca și înainte: „eliberarea de păcat și diavol” și în același timp „fortificarea în Cristos”. În celebrarea Botezului, botezatul renunță la Satana, la operele sale, la seducțiile sale și contrapun credința lor în Dumnezeul Unic și Întreit. Prin Botez, omul este regenerat, el participă la victoria lui Cristos asupra diavolului și asupra păcatului „trecând de la condiția în care se naște fiul primului Adam la statul harului și de fiu adoptiv a lui Dumnezeu prin opera celui de-al doilea Adam, Isus Cristos”.

Pe plan local și aici mă refer la Dioceza de Iași, noul Ritual Roman tradus și în limba română nu conține capitolul XI din vechiul ritual cu referire la exorcism. În Observații Generale la numărul 11 afirmă: „Formulele binecuvântărilor au ca scop, în primul rând, să-l preamărească pe Dumnezeu pentru darurile sale, să obțină binefacerile lui și să înfrângă puterea celui rău în lume”. Pentru o pastorație mai bună și pentru o înțelegere mai bună a documentului emis în 1998, ar fi bine dacă s-ar traduce acest document, deoarece și Decretul promulgării încurajează acest fapt.

CAPITOLUL III

ASPECTUL PSIHILOGIC AL EXORCISMELOR

1. Expunerea problemei

Pentru a putea trata despre această problemă, trebuie să plecăm de la ceea ce scrie în primul rând în CBC: „Exorcismul are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influența demonică. Foarte diferit este cazul maladiilor, mai ales psihice, a căror îngrijire este de domeniul științelor medicale. Așadar, este important să se stabilească, înainte de a se celebra exorcismul, că este vorba de o prezență a celui rău și nu de o boală”. Ritualul roman la capitolul XI, atât cel din 1614 cât și noul Ritual din 1998 rețin „ne facile credat” că cineva ar fi posedat de diavol.

Din punct de vedere științific, fenomenul posedării „este o manifestare schizoidă și delirantă, bolnavul simțind că „este dominat de …”, „este condus de …”, în așa fel încât forța străină dominantă determină o dezordine fizico-psihică în ce privește relația cu lumea reală și se instalează ca o idee fixă în mintea bolnavului”.

Din punct de vedere religios, „posesiunea diabolică constă într-o dominare pe care Satana o exercită direct asupra corpului și indirect asupra sufletului unei persoane. Ea reprezintă manifestarea extraordinară mai gravă și teribilă, transformând individul într-un instrument fatal și docil al puterilor despotice a demonului. Dat fiind natura sa spirituală, demonul poate intra oriunde și oricând. Un demon poate molesta și poseda mai mulți indivizi: în acest caz mai multe corpuri formează unicul loc în care el activează direct. Este posibil și contrariul, când mai mulți demoni posedă un singur corp”.

Acțiunea diavolului asupra corpului uman este în primul rând asupra sănătății persoanei. Poate afecta orice și oricând. Din relatările exorciștilor cele mai multe persoane care au fost afectate de diavol sufereau, dar medicina nu găsea remediul. Fiecare medic dădea un alt diagnostic și alte medicamente. Foarte dese sunt afecțiunile psihice unde de multe ori știința nu poate explica sau da răspunsuri ambigue, dar nimeni nu dă un răspuns clar pacientului că suferă de boala aceasta sau de altă boală. Până unde poate merge știința? Cum se explică ceea ce nu cunoaște știința?

Prezența în indivizi diferiți a unor fenomene asemănătoare, nu dă autorizație nimănui să concludă unicitatea cauzei lor, în special dacă acestea s-au verificat cu modalități și circumstanțe diferite. În cazul posesiunii au loc manifestări care prezintă o asemănare proprie cu tulburări de ordin psihiatric sau cu fenomene de ordin parapsihologic; de aici ar trebui să derive necesitatea unui adevărat examen diagnostic dar nu o interpretare univocă ale acelorași manifestări. Medicul neurolog Andreea Romero profesor de boli nervoase și mintale de la Universitatea din Torino scrie: „Frontul scepticismului e format din psihanaliști, psihiatrii, psihologi și parapsihologi. Aceștia îl plasează pe diavol printre superstiții și explică fenomenele de presupusă posesiune ca fiind epilepsie, complexe de culpabilitate care explodează, sugestionabilitate, bigotism sau în cel mai bun caz puteri paranormale”.

Pentru o mai bună reușită în lupta pe care o duce exorcistul cu diavolul, noul Ritual recomandă colaborarea exorcistului cu psihiatrii și psihoterapeuții, dar medicii trebuie să fie convinși și consștienți că „știința medicală este inferioară lumii Spiritului”, dar o discernere în cazul ființei umane în dificultate care se prezintă reprezentanților lumii Spiritului nu poate să nu plece de la baze umane, mai ales dacă aceste baze cognitive nu sunt și nu vor fi programate pentru a recunoaște entități proprii religiei. Colaborarea cu experții nu trebuie să fie o luptă, deoarece este întotdeauna o persoană care suferă, care are nevoie să fie condusă, care înainte de toate trebuie să-și accepte propria condiție fizică, spirituală și că poate greși oricând.

1. 1. Fenomenele de presupusă posesiune demonică sau psihopatologică

Cazurile de presupusă posesiune demonică reprezintă o realitate foarte prezentă, propuse de către Biserică și de mijloacele de comunicare în masă care ne aduc la cunoștință, chiar daca deseori sunt cunoscute, în repetate rânduri cu o insuficientă proprietate critică și științifică, de numeroasele cazuri de presupuși posedați, de secte satanice și de multe alte evenimente de credință în existența demonilor. Evenimentele care sunt actuale în timpurile noastre au fost actuale și în timpurile de mult apuse. Modul de manifestare în caz de posesiune a rămas, în realitate neschimbat în cursul istoriei civilizației umane, astfel încât și astăzi putem observa acest fenomen într-un mod asemănător cum era observat de exemplu în Evul Mediu ori în timpurile primelor civilizații. Dacă se admite existența diavolului, nu sunt argumente împotriva credinței în existența posesiunii diabolice. Nu e vorba doar de o posibilitate abstractă, ci de o realitate concretă. Dovadă nenumăratele episoade din Evanghelii care ne vorbesc de îndrăciții eliberați de Isus.

Figura diavolului, aici se face cunoscută ca o reprezentare a răului, și universală prezentă, mereu cu variantele sale, în toate religiile cunoscute, ca trăind bine mai ales în imaginația colectivă cu totul având o serie precisă de caracteristici – (mirosul de sulf ce însoțea apariția lui și dispariția lui, în imaginea caprei sau a altor animale cum ar fi câini negrii, porci, șerpi etc., propunerile lor tantrice și capacitatea lor de a se impune asupra persoanelor). – ce își asuma un caracter diabolic puternic periodic. Credința în demoni constituie pentru unii o realitate așa zisă fenomen de posesiune, iar suferința ce este tolerată de individul care este posedat este subliniată de numeroase studii condusă asupra argumentului în clasificarea lor pe patru mari arii sau câmpuri de căutare: teologic-religios, antropologie; parapsihologie; psihiatric.

2. Dimensiunea religioasă a fenomenului de posesiune

Viziunea religioasă a fenomenului de posesiune demonică a fost și încă mai este mai ales la nivel popular. Acest punct de vedere al posesiunii este produs de acțiunea unui sau mai multor diavoli egali, mulțumind ajutorului lui Dumnezeu putem explica acea „satisfacție demonică” ce poate să aibă loc și datorită „predispoziției oamenilor”.

Între oamenii religioși mereu există diverse moduri de privire asupra posesiunilor și asupra diagnosticării și folosirii unor terapii adecvate pentru vindecare. În timp ce într-adevăr anumiți preoți efectuează ritualuri de exorcizare cu mare ușurință, recunoscând realitatea cazurilor de posesiune, pe de altă parte alți religioși nu cred în această realitate a fenomenului de posesiune sau se tem sau evită de a folosi exorcismul ca și terapie de vindecare a unei persoane. De exemplu Părintele Corrado Balducci care nu era un exorcist ci un demonolog, subliniază excepționalitatea activităților „extraordinare” ale diavolului reafirmând necesitatea de o extremă prudență în aplicarea practică a exorcismului, fie pentru unii care privesc folosirea lui ca terapie, sau pentru alții care cred în exorcism ca jumătate de diagnostic, pentru recunoașterea cazurilor de „adevărată” posesiune diabolică.

Folosirea exorcismelor într-adevăr nu este lipsită de pericole. Riscul principal este acela de confirmare și eliminare în presupusul posedat a credinței ce poate în anumite cazuri, a fost înrădăcinată în trecut; atunci când se arată este necesară o mare prudență pentru a reveni la practica exorcistică. Fundamental este colaborarea între psihiatrii și preoți pentru a obține adevărate rezultate terapeutice pentru beneficiul persoanei posedate.

Diagnosticul de posedare este pus de către exorcist și nu de medicul psihiatru, din punct de vedere teologic-religios se bazează pe unele caracteristici stabilite de Ritualul Roman din 1614 pentru care posedatul trebuie:

– să înțeleagă sau să vorbească o limbă necunoscută;

– să vorbească sau să facă referire la fapte și evenimente întâmplate în epocile trecute și cu care nu putea să intre în contact direct sau să-i fie povestite de alte persoane;

– să manifeste o forță fizică superioară față de una normală pentru vârsta sa și alte lucruri evidente care depășesc capacitățile umane normale;

– să reacționeze brutal la vederea obiectelor sacre: crucifix, apă sfințită, tămâie, icoane, biserici sau la citirea rugăciunilor.

Noul Ritual prezintă și elemente negative, cazuri în care nu este posesiune diabolică și nu este nevoie de exorcism. Nu poate fi reținut ca posesie diabolică: cine este afectat de o boală cu caracter psihic; cine afirmă a fi vexat în mod discontinuu; cine se plânge că a fost lovit el însuși, familia sa, de blesteme; cine se chinuie cu ispita celui Rău, fără a fi lovit. În aceste cazuri, persoana interesată nu trebuie abandonată ci trebuie ajutată prin rugăciuni adaptate, dar nu se poate practica exorcismul, conform aceluiași Ritual.

3. Dimensiunea antropologică a fenomenului de posesiune

Din punct de vedere antropologic relația om-ambianță vine să-și asume o importanță fundamentală în fenomenele de posedare care își însușește aspectul de reacție individuală sau colectivă de adaptarea la ambianța ce poate avea loc mulțumită unei presupuneri, trecând fără prea mare succes prin diferite ritualuri, așa zise „stări alterate de conștiință”. Scăpând deci de caracteristicile sale negative, posedarea poate să-și asume în anumite contexte culturale o valoare pozitivă, de multe ori chiar și terapeutică. Posedarea care are la bază elemente negative, se așează astfel alături de posedarea rituală cu caracteristici pozitive, benigne și social acceptate, după cum în cazul religiilor shamanice rămâne pecetea shamanică.

În anumite situații de criză, posesiunea poate să exprime o formă de protest social ce nu poate fi făcută în altă formă. În diferite moduri clasele sociale excesiv marginalizate (minorități etnice, femeile în anumite contexte sociale, marginalizații etc.) pot să caute anumite mângâieri „ușurări” intense continuu ce au la origine condițiile grele de viață în care trăiesc.

Vine astfel subliniat acel concept de relativism psihiatric pentru care: „Nici un comportament nu poate fi judecat anormal deoarece este acceptat în societatea din care vine” și care trebuie să reprezinte o referință constantă în construirea nivelului de moralitate. Exorcismul desprins direct din shamanism sau provenind de la alte culturi religioase, caută în conștiința sa, în arhetipurile colective, condivizând comunitatea (demoni, zeitati, figuri mitice, etc.) și își asumă în acest context un aspect „cordial, afectuos” ce ține să reunească comunitatea în jurul unei singure suferințe, având nevoie de ajutor.

4. Dimensiunea parapsihologică a fenomenului de posesiune

Înainte de a intra în tratarea acestui subiect cred că este important să definim parapsihologia. „Este disciplina care studiază fenomenele paranormale (clarviziune, telepatie telekinezie … ). F. Laplatine ajunge la concluzia că acest fenomen este un mod de comunicare senzorial, intermitent, involuntar și semiconștient, care nu este nici explicabil și nici reproductibil după voie”. E. A. Friederichs explică că: „Parapsihologia este știința care are ca obiect studiul și analiza unor categorii de fenomene care la prima vedere sunt inexplicabile, dar care pot mai târziu să se reveleze omului. Este studiul științific al ocultismului și al inconștientului uman”.

Fenomenele stranii, minunate, au chemat întotdeauna atenția omului, care, în dificultatea de a da o explicație naturală și înclinat mai mult a vedea în aceste fenomene elementul religios în tot ceea ce este în afara cunoștințelor naturale, le atribui forțelor superioare: spirite bune și rele sau le atribui divinității.

Pentru același motiv, încă din primele timpuri, fiecare popor a inventat mijloace particulare pentru a se pune în contact cu viața ultraterenă; astfel apela la lumea magiei, spiritismului, la toate practicile oculte, care într-un mod mai mult sau mai puțin accentuat, reprezentau mereu marea parte a patrimoniului superstițios al umanității. Nu lipseau astfel rarele și sporadicele tentative de explicații naturale, numai la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începând cu medicul vienez Mesmer, s-a început o adevărată cercetare științifică a fenomenologiei oculte.

Puține decenii după, în 1847 în Hydesville, lângă New York, un fapt senzațional atrăgea atenția lumii: în casa soților Fox se auzeau insistent strigăte stranii; fiicele Margaret și Kate, crezând că strigătele proveneau de la vreun spirit defunct, s-au gândit să invite forța misterioasă să producă un număr determinat de lovituri și spre surpriza tuturor, prin folosirea unui alfabet convențional, acele strigăte au început să aibă un caracter inteligent. Asemănător surorilor Fox, alții au încercat să se facă intermediari (medium) între vii și sufletele decedaților. Numărul acestor indivizi în puțini ani a crescut considerabil; și fenomenologia obținută s-a îmbogățit, în special spiritismul care a luat proporții în America și afară.

Există multe tipuri de fenomene paranormale. Este dificil a face o clasificare științifică, subordonată încă diverselor interpretări escogitate pentru a explica aceleași fenomene. Bazându-ne pe fapte, fără a ne lega de ipoteze particulare, mă voi referi la acele fenomene care apar cu frecvență în indemoniat și care într-un oarecare mod sunt enumerate în rubricile Ritualului Roman ca și indicii de posesiune. Părintele Balducci împarte aceste fenomene în:

1. Fenomene fizice sau obiective:

– loviturile produse asupra unei mese, porți, pereți, alte obiecte;

– fenomene luminoase;

– variații de temperatură;

– variații de greutate;

– fenomene electrice, magnetice, fotochimice;

– telechinezia: mișcarea obiectelor fără a fi aparent atinse de nimeni: o forma mai intensă este levitația sau ridicarea de persoane sau obiecte;

– scrierea directă;

– vocea directă: voci diverse și independente de cea senzitivă, etc.

2. Fenomene psihice sau subiective:

– autoscopia: perceperea sau viziunea propriului intern;

– transpunerea simțurilor: consistă în perceperea unor determinate senzații în părțile corpului;

– schimbările de personalitate;

– scrierea automatică: individul scrie fără a fi condus de propria facultate, dar sub impulsul unei forțe străine, diversă de cea proprie;

– telepatia: cunoașterea gândurilor unei alte persoane prezentă sau absentă;

– clarviziunea: este cunoașterea directă de obiecte sau evenimente prezente în timp fără folosirea simțurilor;

– psihometria sau precogniția: cunoașterea evenimentelor din viitor;

– xenoglosia: consistă în vorbirea unei limbi total necunoscute.

Aceste fenomene parapsihologice pot fi interpretate în diverse forme. Din punct de vedere spiritistic, aceste fenomene ar trebui atribuite sufletelor defuncților. Din punct de vedere demonologic aceste fenomene revelează fără dubiu o cauza inteligentă; pe de alta parte se prezintă contrare legilor naturii; trebuie așadar atribuite intervenției unei forțe supranaturale. Sufletele dezincarnate sunt excluse prin imposibilitatea de a le identifica și din alte considerații de ordin filosofico-teologic. Nu rămân decât îngerii, dar caracterul frivol, răutăcios, obscen și alte elemente ce acompaniază asemenea fenomene exclud îngerii buni; este necesar atunci a se recurge la spiritele rele, așadar la demon.

Din punct de vedere parapsihologic sau metapsihic aceste fenomene pot fi explicate după părerea E. A. Friderichs, care afirmă că : „Chiar dacă parapsihologia în faza actuală este numai la nivel teoretic, de aceea aplicațiile sale practice nu sunt numeroase și se poate vedea o dezvoltare în acest câmp”, el explică foarte pe larg cum poate individul să-și autosugestioneze anumite comportamente care pentru mulți sunt paranormale dar studiate mai îndeaproape pot fi explicate și acesta este marele merit al parapsihologiei care demonstrează că o serie de forțe extraordinare sunt efectul facultății umane. Fenomene ca telepatia, clarviziunea, divinația, viziunile, case infestate și cunoașterea viitorului nu mai pot fi atribuite vrăjitorilor, demonilor și spiritelor morților. Asta este părerea autorului sus menționat dar totodată recunoaște că ceea ce nu poate explica știința, trece în câmpul teologic.

Demonul poate acționa în orice parte a corpului, dar cel mai grav este atunci când lovește intelectul și voința, adică viața senzitivă, pentru că poate cauza fie fenomene și anomalii simile așa ziselor disturbări psihice, fie făcând uz de excepționalele sale puteri. Individul se prezintă atunci în poziții mai instabile, poate face mișcări acrobatice, mergând și alergând cu ochii închiși evitând în mod miraculos obstacolele, să întreprindă ceea ce nu a făcut niciodată, să emită voci acustice cu timbre diverse de cel propriu, să scrie sau să vorbească limbi necunoscute, să cunoască lucruri din trecut, de departe, ascunse, să citească gândurile altora, să facă alte lucruri surprinzătoare. Demonul nu-și exercită puterea mereu asupra persoanei posedate, astfel pacientul are perioade de crize și perioade calme.

5. Dimensiunea posedării în câmpul psihiatric

Prezentând fenomenul de posesiune ca o fenomenologie care în parte este asemănătoare cu acele tulburări și boli psihice, iar în altă parte se găsește în manifestări parapsihologice, nu se pot ignora asemenea fenomene naturale pentru a putea deduce acele elemente indispensabile în diagnosticarea indemoniatului.

Omul este compus din materie și spirit. Aceste două elemente sunt intim unite pentru a forma o unică persoană, și sunt independente una de alta, una are nevoie de cealaltă, chiar dacă partea spirituală are o oarecare supremație asupra celei materiale: corpul are nevoie de suflet pentru a trăi, iar sufletul are nevoie de un corp pentru a acționa. În particular, sufletul, pentru a putea explica facultățile sale cognitive și volitive, fie senzitive sau spirituale, are nevoie în corp de determinate instrumente: organe senzoriale, sistem nervos, creier.

Din această legătură și din particulara dependență a sufletului de corp, rezultat ca o leziune, o malformație, o disfuncție a acestor instrumente, se repercutează asupra activității și facultății sufletului, astfel încât acestea (organele senzoriale, sistemul nervos, creierul etc.) apar anormale, imperfecte, îmbolnăvite, apar atunci așa numitele tulburări psihice care prezintă cadrele clinice ale diverselor boli psihice sau mentale.

Tulburările și bolile psihice constau în acele anomalii, care lovind direct organele corporale, se repercutează indirect asupra sufletului, determinând un dezechilibru în exercițiul facultăților sale. Am putea continua cercetarea noastră în câmpul psihiatric și poate nu am reuși niciodată să ajungem la un final, dar ne întoarcem în câmpul posesiunii diabolice și să vedem în continuare cum acționează diavolul asupra facultăților mintale și indirect asupra sufletului.

Pentru științele psihiatrice, posedarea vine definită ca „convingere delirantă de a fi posedat de un altul în interiorul tău care-ți controlează gesturile, cuvintele și gândurile”. Astfel persoana posedată este redusă la nimic. Ea nu poate acționa de bună voie, ci demonul acționează în ea. Atunci pacientul în comportamentul său exterior, va manifesta o fenomenologie mult asemănătoare cu cea proprie tulburărilor mentale, caracterizate de dedublarea personalității sau de prezența unui principiu intern care îl împinge să acționeze în alt mod decât în cel normal. Există boli în care pacientul în perioade mai mult sau mai puțin discontinue, asumă atitudini stranii, violente și contrarii comportamentului său normal. Asemenea manifestări, în timp ce la bolnavii mintal pot fi forme variate de atitudini, determinate de diverse idei dominante, la posedați aceste manifestări sunt caracterizate de o aversiune puternică la sacru și la tot ce constituie pentru individ o alinare spirituală și în multe cazuri morală și corporală. În concret, persoana posedată manifestă poziția (statul) sau anormal cu schimbări și contorsionări ale fizionomiei, relaxări sau înțepeniri ale corpului la invitația unui oarecare act de pietate, de devoțiune, etc. Va reacționa în mod turbulent cu o hiperexcitație a membrelor, cu amenințări și urlete înfricoșătoare, cu atitudini provocatoare, blesteme, etc. Demonul își face apariția malefică provocând boli, paralizii, uneltind în moduri variate împotriva integrității vieții individului.

În această privință, în documentul din 22 noiembrie 1998 cu privire la exorcisme, la numărul 17 afirmă: „Exorcistul va decide cu prudență după un examen atent, după ce a consultat persoane experte în probleme de viață spirituală și dacă este necesar și persoane experte în medicină și psihiatrie, competenți în probleme spirituale”.

5.1. Elemente de psihiatrie și posibilele legături în cadrul fenomenului de posedare demonică

Înainte de a intra în aprofundarea acestei teme cred că este foarte important clarificarea unor termeni pentru că sunt termeni științifici și nu este pe înțelesul tuturor folosirea simplă a lor.

Patologia (gr. pathos – suferință; logos – știință) studiază modul în care se instalează, evoluează și se termină bolile.

Psihopatologia (gr. psiché – suflet; pathos – suferință; logos – știință) studiază modul în care se instalează, evoluează și se termină tulburările psihice. În sens larg, prin psihopatologie se înțelege însă și știința care se ocupă cu studiul și tratamentul tulburărilor mentale după criterii teoretice, utilizând noțiuni abstracte evidențiabile prin analiza raporturilor dintre datele unei observații critice.

În continuare voi trata despre acele tulburări psihice care se manifestă în mod natural în evoluția bolii unui bolnav psihic și cum se arată aceste boli într-un indemoniat.

Isterismul: este: „Nevroză care se exprimă corporal. Crizele de isterie se manifestă prin convulsii tumultuoase, paralizie, pierderea vederii sau a limbajului vorbit, etc. Isteria este o nevroză expresională, crizele având o semnificație. Aceste crize survin practic întotdeauna în public. În Evul Mediu erau atribuite posedării demonice; în sec. XIX dezmățului sexual. Ele sunt manifestarea somatică și spectaculară a conflictelor inconștiente. Indivizii isterici pot fi tratați prin psihanaliză”. „Este o nevroză caracterizată prin polimorfismul manifestărilor clinice”. Isteria este „tulburarea cauzată de un conflict emoțional, caracterizată prin lipsa controlului asupra acțiunilor și emoțiilor și prin alte simptome mentale și fizice care nu au origine organică”. Am citat și voi cita din mai multe dicționare pentru a confrunta definițiile și cum se observă fiecare definește aceeași boală și aceleași simptome dar cu alte cuvinte sau într-o altă formulare.

Isterismul apare ca o adevărată boală polimorfă, capabilă în nemăsuratele sale resurse, de a simula diverse fenomene ale vieții spirituale și mistice. În particular, pentru cât privește prezentul studiu, isterismul este o stare bolnăvicioasă (morbidă) care mai mult ca altceva se prestează a realiza complexa fenomenologie psihică a posesiunii diabolice. Dacă într-adevăr în isteric ia corp ideea de Satana, a puterii sale, a posibilității sale de a se împropria de corpul uman, pacientul va reproduce de minune partea indemoniatului, punând în acțiune toate resursele și toate secretele plasticității și maleabilității sale excepționale psihice și somatice. Iată așadar o atitudine amenințătoare, necuviincioasă, o agitație violentă, o vorbire obscenă, descrieri de scene infernale expuse cu voce groasă, impresionantă, invitații la rău, aversiune dură la ceea ce este sacru, insulte și alte manifestări.

Ideea de posesiune poate fi rezultatul sugestiei voluntare sau involuntare, inconștientă, alte dăți în schimb este în joc o adevărată autosugestie: și pacientul, cu impresiile și amintirile sale poate construi un scenariu diabolic. Această elevată putere sugestivă trebuie să facă a reflecta foarte serios, întru-cât privește examenul diagnostic, fie pe cei care trăiesc cu el, fie pe cei care sunt trimiși să facă terapie exorcistică, de multe ori cu comentariile lor ușoare și intervenții ar putea confirma, încuraja, agrava ceea ce vor să elimine. Examenul anamnetic familial, în multe cazuri ar trebui orientat deja spre o soluție naturală, deoarece isterismul este ereditar. Anamneza individuală trebuie să vadă ce a pus în mișcare acest isterism, primele crize.

Isteria este patologia care poate împrumuta o interpretare în sens demonic. Manifestările sale clinice în realitate (manifestările isterice, paraliziile, amneziile, stadiurile de pierdere pentru o anumită perioadă a conștiinței și disocieri) pot să mimeze perfecțiunea simptomelor tipice de posesiune. Pacienții isterici pot să fie ușor direcționați, să fie influențați de persoane, lecturi, cărți, filme, practici spiritistice, credința în rău etc., patologia lui traversând tematicile demoniace, fac loc unei stări care se poate defini o „isterie cu transformări demonice”.

Epilepsia: În Dicționarul de Psihologie este explicat astfel: „Boală nervoasă, caracterizată în general prin convulsii și pierderea cunoștinței. Este provocată de descărcarea intempestivă a celulelor cerebrale. Ea poate fi spectaculară (criza majoră) cu cădere, contracții spasmodice ale corpului, mușcarea limbii, pierderea de urină, deranjantă pentru cei care asistă. Poate fi și limitată (criza minoră) la câteva momente de absență sau secuse musculare (mioclonii), ba chiar poate trece și neobservată la copii atunci când se produce noaptea. Este foarte răspândită și lovește toate păturile sociale”.

Epilepsia poate fi clasificată în funcție de cauze:

a) epilepsia idiopatică, ale cărei cauze nu sunt cunoscute (se consideră ca o anomalie a mediatorilor chimici din creier produc o instabilitate electrică a celulelor creierului). Acest tip de epilepsie are un caracter familial, fiind moștenită din familie.

b) epilepsia dobândită , caracterizată prin crize, care sunt doar simptome ale unor suferințe ce afectează activitatea electrică a creierului. Cauzele epilepsiei dobândite sunt:

c) anoxia (lipsa oxigenului) sau hipoxia (scăderea concentrației oxigenului). Aceasta provine din suferințe ale inimii sau plămânilor, ducând la scăderea cantității de oxigen ce ajunge la creier sau apar în urma unor traumatisme suferite la naștere, care scad fluxul de sânge către creier;

d) o boala infecțioasă cum ar fi meningita; febra;

e) expunerea la substanțe toxice;

f) traumatisme la nivelul capului;

g) tulburări metabolice – de exemplu, scăderea concentrației de zahăr în sânge;

h) carențe nutriționale (deficiențele de vitamina B6).

Factori care declanșează crizele epileptice:

a) stresul emoțional;

b) stresul fiziologic, consumul exagerat de apă, stările febrile, constipația, anumite mirosuri, anumite ritmuri muzicale, zgomote puternice, menstruația, sarcina, lumini intermitente (stroboscop, jocuri video etc).

Simptomele de epilepsie ne pot duce foarte ușor în eroare, de aceea marea parte a oamenilor, la vederea unei crize de epilepsie se gândesc în primul rând că acea persoana este posedată, aceste idei fiind vehiculate mai ales în mediul rural.

Criza majoră a epilepticului nu trebuie confundată cu posesiunea demonică. Nici criza minoră. Însă manifestările prezintă un cadru simptomatologic foarte asemănător cu fenomenul psihic al posesiunii. Acele schimbări neprevăzute de comportament care se exteriorizează prin atitudini de expresie iritabilă, în acte agresive răutăcioase săvârșite într-o întunecare/tulburare a conștiinței, apoi totul agravat de stări halucinatorii și delirante, și acele întoarceri rapide la normalitate, realizează la perfect fenomenul dedublării persoanei, dând impresia de prezența unei forțe străine, malefice, care împosesat de individ exercită din când în când o putere despotică, servindu-se de el ca de un instrument orb, ascultător de poruncile sale. Foarte important este identificarea cauzei tulburărilor atât în mediul familial cât și la individ.

Schizofrenia: Autorul Dicționarului de Psihologie, N. Silamy explică schizofrenia ca fiind : „Stare patologică definită printr-o ruptură de contact cu lumea înconjurătoare, retragerea din realitate, precum și printr-o gândire autistă. Este o maladie universală. Se compune din tulburări precum: idei delirante, halucinații auditive, un raționament ilogic, indiferență afectivă, izolarea socială, o conduită stranie”. Simptomele caracteristice implică procese psihologice multiple. Sunt modificate profund conținutul și forma gândirii, bolnavul nu are o înlănțuire logica a ideilor, cuvintele se succed după asociații verbale. Frecvent este modificată și percepția, sunt prezente halucinațiile auditive, tactile, somatice, vizuale, gestative.

Schizofrenia este o boală care afectează:

a) gândurile: dificultăți de concentrare și organizare a gândurilor proprii;

b) sentimentele: nepotrivire între sentiment, emoția simțită și modul de expri-mare a lor (ex. să plângi de la o glumă)

c) activitatea: în lipsa tratamentului, persoanele cu schizofrenie pot avea dificultăți în a-și menține slujba sau relațiile sociale sănătoase.

Este o boală psihică ce apare în tinerețe, ea este de obicei diagnosticată înaintea vârstei de 25 ani, afectează 1 din 100 de persoane – conform Organizației Mondiale a Sănătății – bărbați și femei deopotrivă. Simptomele schizofreniei diferă de la o persoana la alta, pot dura sase luni sau mai mult, apar și dispar deseori în cicluri. Din manifestarea bolii se poate crede, fără voința persoanei, că este vorba de o posesiune adevărată. Indivizii trec de la un subiect la altul, au idei delirante, care sunt convingeri false și foarte persistente (de ex. că extratereștrii îi controlează și le conduc gândurile și faptele, că sunt oameni vestiți, etc.), halucinațiile – că aud voci imaginare care îi insultă și le dau comenzi, că văd, gustă sau simt mirosul unor lucruri care nu există pentru alții.

Gândurile și modul de a se exprima este dezorganizat, fără se putea explica cu multă ușurință și coerență, alunecarea de la un gând la altul fără legătură între ele, crearea unor cuvinte noi inexistente în vocabularul limbii respective, utilizarea de rime sau sunete în locul cuvintelor, toate acestea duc persoana la un dezechilibru. Alte simptome ale schizofreniei pot include: comportament infantil, mișcări nemotivate și repetitive (ex. scuturatul în continuu a capului), deteriorarea ținutei exterioare și a igienei personale (ex. îmbrăcarea paltonului vara; ignorarea cerințelor minime de igienă personala), catatonia – nu fac nici o mișcare ore în șir. Au tendința de retragere și evită contactul ochilor, renunță ușor la scopurile propuse, îndepărtează familia și prietenii, comportamentul bizar și limbajul excentric îi îndepărtează pe ceilalți ceea ce contribuie deasemenea la izolarea acestor suferinzi.

Caracteristicile psihopatologice ale schizofrenicilor se răsfrâng și în viața lor religioasă. Tendința de izolare îi împinge spre o viață meditativă și contemplativă, desprinsă de orice contact cu lumea externă, într-o realitate fantastică clar patologică. Delirulile cu conținut religios sunt frecvente care se traduc în idei delirante de grandoare, superioritate sau de persecuție. Sunt însoțite de halucinații vizibile și auditive și ele cu un conținut religios, considerate apariții sau comunicări din partea ființelor supranaturale. Boisen a atras atenția asupra faptului că simbolurile schizofrenicilor au aproape mereu un fond religios.

Biserica invită exorcistul să nu atribuie cu ușurință orice manifestare posesiunii și colaborarea cu specialiști din domeniul psihologiei și psihiatriei; numai lucrul în echipă poate fi folositor în delimitarea adecvată a fenomenului și în vindecarea subiectului respectiv. În practica pastorala există numeroase cazuri de posesiuni demoniace care se ascund sub masca schizofreniei dar și false posesiuni care pun probleme atât exorciștilor cât și psihiatrilor.

Halucinația: N. Silamy în Dicționarul de Psihologie explică astfel: „Perceperea de către un subiect în stare de veghe a unui obiect care în realitate nu există”. Halucinațiile văzute ca simptomatologie parțială de determinate boli mintale, intră în fenomenologia posesiunii, dacă în schimb se consideră direct la trei diverse forme de influx diabolic; și în particular halucinațiile externe pot simula infestarea, cele cinestetice, posesiunea fizică, iar halucinațiile psihice pot simula posesiunea fizică fie în formă liniștită. Aceste halucinații pot fi cauzate de cauze naturale, sau mai bine spus sunt boli mintale, dar pot fi cauzate și de demon în forma posesiunii. Fundamental este examenul diagnostic. În alt caz, cel cinestetic, individul simte în corp prezența în corp a unei ființe străine, dăunătoare, care foarte ușor pot fi identificate cu demonul. Puțin importă cum sunt denumite aceste ființe, diagnosticul medical poate fi: deliruri provocate de senzații interne sau halucinații de același gen. Halucinațiile psihice, prin caracterul lor de spontaneitate și de independență sau dependență antagonistă de gândirea pacientului, ar putea să ne facă să ne gândim la prezența internă a unei forțe ostile, malefice în contrast cu atitudinea normală a individului.

Actele impulsive: T. Crețu explică astfel: „Manifestare psihică particulară. Se semnalează la unii bolnavi mintal (schizofreni, epileptici) sau la persoanele agresive și se caracterizează prin comiterea unor acte ce ies de sub controlul voinței”.

Individul pe neașteptate se trezește condus de o forță străină, misterioasă, foarte puternică, care îl face să facă acțiuni negândite și respingătoare. Se poate gândi cu ușurință la prezența internă a unei ființe malefice, care brutal se substituie facultăților directive ale individului, după ce l-a redus la impotență, pacientul singur, mai mult ca oricând, se va convinge, sfârșind de multe ori în delir, că fenomenologia sa crescândă completează cadrul scenic al posesiunii diabolice.

Delirul: Dicționarul de Psihologie definește delirul ca o: „Dezordine a gândirii care face ca fapte imaginare să fie luate drept fapte reale. Se întâlnește la maladiile mintale, infecțioase și în cadrul febrei ridicate. Temele delirante sunt nenumărate: persecuție, frustrare, culpabilitate, grandoare, posesiune etc”. Pacientul poate simula posesiunea diabolică (sau să se orienteze spre această interpretare), sau se poate gândi la o posesiune fizică sau la o influență demonică.

Psihastenia: N. Silamy explică astfel fenomenul de psihastenie: „Nevroză caracterizată de un sentiment de incompletitudine, preocupări obsedante, scrupule, timiditate și o slăbire generală a voinței”.

Posibilitatea de a vedea în psihastenic un indemoniat este atribuit în mod special fenomenului obsesiunii impulsive. Individul are impresia că o adevărată forță străina operează în interiorul său în contrast cu voința sa, o asemenea forță izolantă sau inhibantă, (aici se explică în acțiuni contrare a tot ceea ce este religios), este ușor identificat și explicat cu prezența unui spirit malign. Așa spre exemplu, persoane pioase, bune, care detestă și cel mai mic păcat, se simt purtate la acțiuni rele, abominante ca blestemele, acte impure; alte persoane nu se pot ruga fără a fi lovite de gânduri rele, obscene, pe care încearcă inutil să le alunge. Alții se simt împiedicați să săvârșească acte sfinte: așa nu pot intra în biserică fără a avertiza că o ființă rea îi constrânge să iasă, alții se găsesc în imposibilitatea de a se ruga, etc. În asemenea cazuri pentru o persoană deja convinsă de existența spiritelor rele, explicația demonică este spontană. Este foarte important examenul anamnetic, familial și individual pentru a individualiza de unde vine tulburarea.

Concluzie

Exorciștii zilelor noastre sunt pe cale de dispariție. Nimănui, laic sau religios, nu i-ar plăcea să i se aducă la cunoștință că Satana trăiește și încă bine, chinuind și distrugând suflete. Mulți religioși nu cred în posedare și multora le este frică să creadă că le poate trece prin minte așa ceva. Se pare că multor religioși le este frică de Satana și de ceea ce le poate face acesta, mai mult decât să aibă credință în faptul că Dumnezeu poate face totul. El ne protejează și ne păzește prin Biserică, preoți, sacramente, pentru ca nici o creatură să nu sufere. Frica este cel mai bun prieten al Satanei. Dacă îi este frică cuiva de Satana, atunci el l-a învins pe acesta. Clerul n-a mai realizat că frica cea mai mare a Satanei, mai mult decât exorcizarea, este spovada. Să nu-ți folosești puterile cu care Cristos te-a înzestrat, este o neîncredere directă în poruncile Sale!

De ce această lipsă de încredere? Este o întrebare importantă și am văzut de-a lungul lucrării cum diavolul poate fi învins și cum diferite persoane au avut curajul să se lupte cu puterile satanei. Se poate spune că este și o lipsă de pregătire a preoților deoarece de câteva decenii în seminarii și în universitățile ecleziastice nu se mai studiază acea parte a teologiei dogmatice care, vorbind despre Dumnezeu Creatorul, vorbește despre îngeri, despre încercarea lor, despre rebeliunea demonilor; așa demonii nu mai există în studiu. Nu se mai studiază teologia spirituală care tratează despre acțiunea ordinară a diavolului, ispita și despre acțiunea lui extraordinară, posesiunea etc. Despre exorcism ca și remediu se vorbește foarte puțin. În consecință nu se mai crede în exorcisme. Nu se mai studiază în teologia morală acea parte care privește păcatele certe împotriva poruncii I: magia, necromanția, spiritismul, diferite forme de superstiții condamnate de Biblie și foarte răspândite. De aceea poporul lui Dumnezeu când se apropie de preoți invocând astfel de probleme se izbesc ca de un perete de neînțelegere și ignoranță.

Din aceste două mari carențe, studiul și experiența directă, se ajunge la erori doctrinare a atâtor teologi și bibliști, care ajung până acolo până a nega exorcismele în Evanghelii (și am văzut acest lucru), reținându-le ca „limbaje culturale” sau „adaptare la mentalitatea culturală”. Este adevărat că împotriva acestor erori s-a ridicat vocea Pontifilor, mai ales Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea în timpul cărora a fost emanat documentul asupra demonologiei publicat la 26 iunie 1975 și înserat în documentele oficiale ale Bisericii. Acest lucru nu ajunge pentru a ridica ceața radicală a incredulității. Unde duce această neîncredere? Poporul lui Dumnezeu caută alte remedii dacă citește această neîncredere în slujitorii Bisericii. Poporul intuiește că cine este dedicat rugăciunii și postului este apt a face și exorcisme. Este motivul pentru care astăzi, în Biserica Ortodoxă, pentru a găsi un exorcist ajunge să bați la poarta unei mânăstiri; administrarea exorcismelor este considerată o carismă și cum afirmă Constituțiile Apostolice din 380: „se devine exorcist nu prin ordin sacru, dar prin decizie personală, voință bună, putere sufletească și har”.

Metoda folosită în această lucrare a fost una analitică, speculativă. Am încercat astfel să-mi axez expunerea lucrării pe partea biblică, Sfânta Tradiție, Magisteriul Bisericii dar neexcluzând nici lucrările de psihologie a unor specialiști. Toate acestea le-am adaptat practicii actuale, folosindu-mă de elementele eticii catolice. Am încercat să trasez liniile directoare ale teologiei actuale având ca centru Sfânta Scriptură, Patristica și Magisteriul. Am dorit ulterior să accentuez unele elemente istorice, psihologice, medicale și pastorale legate de diavoli și exorcisme în societate.

Luată în ansamblul ei, lucrarea a dorit să cuprindă o sinteză teologico-doctrinară despre valoarea exorcismelor în mediul ecleziastic și societate. Datorită elementelor de controversă referitoare la diavol și care pretind un studiu atent al tuturor argumentelor am făcut deseori apel la metoda speculativă care în aceste cazuri nu trebuie eliminată. Critica textuală preponderentă este cea care dă caracterul moral al lucrării de față, și care departe de a rezolva toate problemele încearcă să ofere unele indicii pentru a obține o viziune mai largă asupra adevărului despre ceea ce înseamnă diavolul și posesiunile demonice.

BIBLIOGRAFIE

Amorth G., Exorcistul Romei se destăinuie (trad. Puia M.), IHTYS, Oradea 2003.

Balducci C., La possessione diabolica, Edizioni Mediterranee, Roma 1974.

Barth K., Die kirchliche Dogmatik, vol. III/3, Theologischer Verlag, Zürich 1950.

Benazzi N. – D’amico M., Cartea neagră a Inchiziției. Reconstituirea marilor procese, Saeculum I. O., București 2001.

Bultmann R., Nuovo Testamento e mitologia, Morcelliana, Brescia 1970.

Buzalic A. – Buzalic A., Psihologia religiei, Logos, Oradea 1999.

Dacquino G., Religiosità e psocoanalisi, Società Editrice Internazionale, Torino 1980.

D’aquino T., La Somma Teologica, vol. IV, Edizioni Studio Domenicano, Bologna 1988.

Dimier C., Ce que l’Ancien Testament ne dit pas, Fayard, Paris 1963.

Di Nola M. A., Diavolul. Chipurile, isprăvile, istoria Satanei și prezența sa malefică la toate popoarele din Antichitate până astăzi (trad. Gâdei R.), BIC ALL, București 2001.

Dumea C., Istoria Mântuirii. Credința creștină catolică, Arhiepiscopia Romano – Catolica, București 1993.

______, Îngeri și Diavoli, Sapienția, Iași 2003.

Ernetti P., La catechesi di Satana, Segno, Udine 1992.

Flavius J., Antichități iudaice, vol. I, Hasefer, București 1999.

Flavius J., Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Hasefer, București 1999.

Franz A., Di kirchliche Benedictionen in Mittelalter, vol. II, Graz 1960. Friederichs A. E., Parapsihologia Senza Misteri. Guida ai fenomeni paranormali, Messaggero, Padova 1996.

Gal M., Un Fragment din Univers, Serafica, Roman 2004.

Haag H., La liquidazione del diavolo? Queriniana, Brescia 1970.

Heinisch P., Teologia del Vecchio Testamento, Marietti, Roma 1950.

Lewis S. C., The Screwtape Letters & Screwtape Proposes a Toast, Bles, London 1961.

Manlio S., Tra maleficio, patologie e possessione demoniaca, teologia e pastorale dell’ esorcismo, Messaggero, Padova 2003.

Minois G., Diavolul, Corint, București 2003.

Mastronardi V., L'ipnosi clinica da Freud a Bandler e Grinder, vol. II, Ed. Universitarie Romane, Roma 1991.

Montgomery W. J., Puteri și domnii, Cartea creștină, Oradea 2003.

Muratori A. L., Liturgia Romana Vetus, vol. II, Venezia 1748.

Palou J., Vrăjitoria (trad. Screciu O.), Editura de Vest, Timișoara 1992.

Pleșu A. Despre îngeri, Humanitas, București 2003.

Prunea M., Epilepsia astăzi, Cartier, Chișinău 2002.

Quevedo G. O., Antes que demonios voltem. Explicaçao dos fenomenos e analise das teorias a luz da psicologia, filosofia e parapsicologia, vol. I., Ediçôes Loyola, (trad. în it: M. M. Scaini, Prima che i demoni ritornino), Treviso 1989.

Ricoeur P., Finitude et Culpabilité, vol. II: La symbolique du mal, Aubier, Paris 1968.

Russel B. J., Satana. Il diavolo e l'inferno tra il primo e il quinto secolo, Longanesi, Milano1986.

Slătineanul I., Omul ființă spre îndumnezeire, Reîntregirea, Alba iulia 2000.

Scholem G., Von der mystischen gestalt der Gottheit. Studien zu grundbegriffen der Kabbala, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1977.

Strauss F. D., Die christliche Glaubenslehre, vol. III/2, Theologischer Verlag, Zürich 1950.

Terrin A., Il sacro off limits, Edizioni Dehoniane, Bologna 1994.

Tillich P., Systematic Theology, vol. I, University Press, Chicago 1953.

Waltzing J. P., Apologetique de Tertullien, Sociètè d'etition „Les Belles Lettres”, Paris 1931.

Westermann C., Gottes Engels brauchen keine Flügel, Kreuz, Stuttgart 1978.