Existentialismul In Insemnari din Subterana de F. M. Dostoievski

Capitolul III – Existențialismul in Însemnări din subterană

de F. M. Dostoievski

Scriitorul și filosoful rus F. M. Dostoievski, născut în anul 1821 – decedat în anul 1881 devine faimos datorită romanelor sale precum Crimă și Pedeapsă (1866), Idiotul (1869) sau Frații Karamazov (1880). Totuși, ceea ce a lăsat o urmă profundă și marcantă în filosofia existențialistă de mai târziu a fost nuvela sa Însemnări din subterană (1864), ce a inspirat nume celebre precum Nietzsche și alții, nuvelă considerată a fi printre primele texte de tip existențialist scrise vreodată.

Nuvela Însemnări din subterană este alcătuită din două părți: prima parte, intitulată simplu Subterana, (Pag 5-57) constituie o treime din toată nuvela și importă majoritatea ideilor filosofice prezente în această lucrare; cea de-a doua parte, intitulată Pornind de la lapoviță (pag 57-174) este o ficțiune narativă autobiografică care exemplifică și elaborează unele dintre temele principale introduse în prima parte .

Primul paragraf al nuvelei introduce tema răutății, care este, de fapt, o formă de sfidare existențială. Romanul începe,infim: “Sînt un om bolnav…Sînt un om rău…Un om lipsit de farmec…Cred că sînt bolnav de ficat…” și continuă la distanță de câteva paragrafe “ Și totuși,dacă nu mă tratez,o fac din răutate. Dacă tot mă doare ficatul, las’ să mă doară și mai tare!”. Acest pasaj reflectă un motiv și mai mare care este prezent în decursul romanului. Dostoievski invocă și pune sub semnul întrebării idei fundamentale care au luat deja formă și condiționează viața omului, nu doar pe la jumătatea secolului al XIX-lea, ba chiar și în zilele noastre. Această încercare de a pune sub semnul întrebării logica fundamental se reflectă de asemenea și în cea de-a doua temă principală a nuvelei, care vrea a examina valoarea conștiinței reflexive, în deosebi valoarea conștiinței reflexive care stă la baza evaluării moraliste a nouă înșine și a altora. Aici este locul în care își face loc motivul subteranei, motivul îngropării în adâncuri.

Protagonistul acestei lucrări, cunoscut simplu ca omul subteranei lasă de înțeles că se simte precum un om din adâncuri, om îngropat în refuzul propriei conștiințe, a judecății și a imaginației fără folos concret în realitate. În contrast total cu toate acestea, omul din subterană descrie, ceea ce numește el, omul normal, real sau omul acțiunii , a cărui energie și conștiința îl împing înainte, dar care posedă o capacitate de percepție superficială a intelectului.

Omul din subterană simte o adâncă ambivalență cu privire la lumea lui subterană a conștiinței reflexive. Pe de o parte,el simte o invidie acută asupra omului normal, în mare parte datorată faptului că acesta nu se simte paralizat de anumite întrebări, dubii sau resentimente care pe el îl bântuie. Pe de altă parte, își găsește oarecum un refugiu în superioritatea sa intelectuală de percepție. În acest scop, abordarea lui Dostoievski este paralelă, dar în mod sigur nu identică cu distincția de mai târziu a lui Friedrich Nietzsche prin “moralitatea suveranului și a sclavului”.

După cum aflăm din cea de a două parte a nuvelei lui Dostoievski, toată conștiința reflexivă a omului din subterană pendulează în jurul temei superiorității sau a inferiorității oamenilor din jur, și se extinde degajând o energie extraordinară, concepând fantezii elaborate asupra a ceea ce gândesc despre el și ce ar trebui să facă el în această privință. În cele din urmă, ajunge să trăiască într-un iad construit din propriile meditații interioare, în mod special meditațiile asupra ierarhiei în care se află in societate. Se pune întrebarea dacă Dostoievski încearcă să susțină că toată, sau cel puțin o parte din, conștiința noastră interioară este structurată în acest fel. E greu de afirmat bazându-ne doar pe textul propriu zis, dar în orice caz ne oferă o ilustrare intensă a paranoiei, a meditației interioare și a suferinței care se naște din reflectarea în mod repetat asupra vieții structurate în jurul paradigmei judecării morale de tip ierarhic.

O a treia temă principală ce se regăsește în Însemnări din subterană are de a face cu libertatea umană și se rezumă în special la idea că omenirea se rezumă la goana după fericire, în moduri mai mult sau mai puțin raționale. Întrebarea care se ivește este: Suntem noi liberi cu adevărat dacă toate alegerile pe care le facem în viață se rezumă la creșterea avantajelor, a plăcerilor și a statuturilor noastre? Se pare că pentru omul subteranei lui Dostoievski răspunsul este nu, deoarece pentru ca libertatea noastră să fie reală e necesar ca alegerile noastre să reflecte tot spectrul posibilităților umane – nu doar pe cele plăcute, altminteri libertatea se traduce printr-o voință mecanică de obținere a plăcerii, ceea ce funcționează precum clapele unui pian. În alte cuvinte, libertatea umană sau libera alegere se rezumă la 3 procese: perceperea posibilităților, estimarea probabilităților și a beneficiilor potențiale și la final alegerea automată a celui mai favorabil rezultat cu cele mai bune avantaje și cele mai puține probleme sau bătăi de cap. Deci libera alegere este pre-controlată de teoria estimării puse în practică .

Prin urmare, Dostoievski plasează o prioritate specială asupra alegerilor care sfidează aceste calcule, mai sus menționate. Dostoievski nu vorbește aici despre alegerile dificile sau exagerate pe care facem pentru a dobândi alte avantaje, cum ar fi a te înrola în armată pentru a strânge bani pentru studii, ci vorbește despre alegerile negative pe care le facem din capricii, neavând niciun motiv întemeiat. Aceste alegeri sunt importante pentru el deoarece îi dau voie libertății umane să treacă peste orice calcul al fericirii, al foloaselor, îi dau voie sa facă alegeri independente, nemaifiind automatisme prestabilite. Așadar, ”cel mai avantajos avantaj pentru om este acela de a fi ființă umană liberă pe deplin”, spune Dostoievski. Cu alte cuvinte, această sfidare ne oferă cel mai avantajos avantaj dintre toate: acela de a fi liberi cu adevărat. Răutatea, prima temă a nuvelei este un fel de stare sau atitudine ce te face să fi liber cu adevărat,o stare in care sfidăm toate ademenirile înșelătoare și seducătoare ce ne-ar împinge să facem contrariul.

Deși poate fi greu de admis acest lucru, fiecare dintre noi am simțit la un moment dat nevoia irezonabilă de a sparge ceva sau de a lovi cu putere un obiect fără a avea vre-un motiv întemeiat, mai mult sau mai puțin. Pentru Dostoievski, acest tip de moment este categorisit ca fiind cel mai uman moment cu putință. Fiind forțat să fi bun și inofensiv mereu, folosind replicile politice potrivite la locul și timpul potrivit, nu este nimic altceva decât doar un mod de a supraviețuii și de a trăi o viață plictisitoare, extrem de constrictivă. Printr-o analiză finală, momentele negative, dureroase, distructive și irezonabile sunt acele componente ale vieții care o fac să fie interesantă, atât de ciudată și frumoasă în cele din urmă. Scurt și la obiect, viața merită pe deplin să fie trăită sub toate formele și aspectele ei, pozitive sau negative.

Din punctul de vedere al criticii literare nuvela Însemnări din subterană reprezintă un fel de critică adusă viziunii predominant iluministe asupra vieții și în mod special o critică la adresa ideii că rațiunea umană în mod automat duce la fericire. De asemenea,reprezintă chemarea fiecărui individ de a-și asuma umanitatea în totalitatea ei, nu doar a părților bune și frumoase, după cum spune acesta: “Nu omul este cel care poate iubește și altceva pe lângă starea de bine,poate că este pasionat și de suferință? Poate că suferința este un beneficiu la fel de mare pentru el ca starea de bine. Omul este câteodată extraordinar de pasionat de suferință și asta este un adevăr valabil. Nu este nevoie să apelăm la istorie pentru a demonstra acest lucru; întreabă-te pe ține însuți dacă ești om și ai trăit cu adevărat. Indiferent că e bine sau rău, uneori este foarte plăcut, de asemenea, să izbești lucruri. Nu mă rezum nici la suferință și nici la bunăstare. Susțin capriciile mele și faptul că sunt acolo la nevoie”.

Însemnări din subterană de F. M. Dostoievski este la bază o lucrare clasică a literaturii existențialiste, un hibrid între confesiune, un tratat filosofic și o povestire scurtă scrisă la persoana I, operă care devine pe parcursul vremii foarte influență în procesul de creare și dezvoltare al operelor existențialiste de mai târziu, fiind citată că sursă bibliografică foarte des. De ce este o lucrare atât de valoroasă din punct de vedere literar și filosofic? Am să încerc în cele ce urmează să dezvolt pas cu pas. Însemnările sunt o reprezentare a posturii existențialiste față de lume, față de realitate, față de emoțiile umane, de raționalitate; față de societatea culturală a vremii , față de relația dintre oameni într-o măsură sau alta. De fapt nu se poate spune că există o singură postură existențialistă care poate să le cuprindă pe toate în întregime, acestea sunt împărțite în mai multe deoarece orizontul de studiu este unul foarte amplu și răspândit. La începutul acestui curent filosofic și literar îi avem pe Kierkegaard, Dostoievski și Nietzsche ca și reprezentanți marcanți și totuși au fost destul de diferiți unul de celălalt deși toți 3 sunt reprezentanți ai aceleiași mișcări. Nuvela Lui Dostoievski se poate încadra într-o postură tipic existențialistă,însă această postură nu este unică.

După cum am precizat la începutul acestui capitol, protagonistul nuvelei este omul subteranei după cum se auto-intitulează (sau după cum îl numește Dostoievski,depinde din ce perspectivă privești), lăsând acest concept fără a oferi explicația sa întocmai pentru ca este o explicație foarte amplă pe care o voi parcurge în cele ce urmează.

Așadar,cine este acest om al subteranei? Cine este acest caracter,acest narator, această persoană? Dostoievski nu ne spune prea multe din start, însă începe prin această notă de subsol „Firește, autorul însemnărilor este imaginar, așa cum și Însemnările sunt imaginare. Și totuși,persoane precum autorul acestor însemnări nu numai că pot, dar chiar trebuie să existe în societatea noastră, ținând cont de împrejurările în care s-a format. Am vrut să înfățișez publicului, mai evident decât în mod obișnuit, unul dintre caracterele timpului de curând apus. Acesta este unul dintre reprezentanții generației care el însuși parcă vrea să elucideze cauzele în virtutea cărora a apărut și trebuia să apară în mediul nostru. În capitolul următor vom reproduce de-acum adevăratele „însemnări” ale acestei persoane, privitoare la câteva întâmplări din viața sa”. Dostoievski adaptează astfel într-un fel nuvela sa la ficțiune. Nu ne spune direct că ar fi găsit aceste note și că ceea ce ne prezintă nouă cititorilor este o replică – deși tocmai acesta pare să fie cadrul.

La sfârșitul lucrării sale, Dostoievski adaugă un paragraf foarte interesant din punctul meu de vedere, în care spune în felul următor: „ De altfel, însemnările acestui paradoxalist nu se sfârșesc aici. N-a rezistat și le-a continuat. Dar și nouă ni se pare că putem pune punct”. Dostoievski ne oferă un detaliu cheie, este ca și cum el are acele însemnări în față să și le reproduce la momentul redactării nuvelei sale și că însemnările continuă dar Dostoievski crede că este destul. Însemnările însele, genul în care au fost scrise, dacă ar fi să alegem un gen, sunt un fel de confesiune. Și spune acesta: „Dar vedeți dumneavoastră : mi-a trecut prin minte o fantezie și, fie ce-o fi, vreau să o duc la îndeplinire. Iată despre ce este vorba: Printre amintirile oricărui om există lucruri pe care nu le dezvăluie tuturor, ci poate doar prietenilor. Există și unele pe care nu le dezvăluie nici prietenilor, ci poate, doar sieși, ba încă și în secret. Dar există, în sfârșit, lucruri pe care omul se teme să le dezvăluie până și lui însuși, și fiecare om cumsecade acumulează destule asemenea lucruri. Adică se întâmplă chiar așa: cu cât omul este mai cumsecade, cu atât mai multe lucruri din astea are. Eu unul de abia recent am îndrăznit să-mi amintesc unele peripeții din trecut, însă până acum le-am evitat, chiar cu un fel de îngrijorare. Dar acum, când nu doar mi le amintesc, ci m-am decis chiar să le aștern pe hârtie, iată la ce încercare am de gând să mă pun: e oare posibil să fi absolut sincer măcar cu ține însuți și să nu-ți fie frică să rostești tot adevărul? (…) Heine afirmă că autobiografiile exacte sunt aproape imposibile (…) . Sunt convins că Heine are dreptate, însă Heine se referea la un om care s-a confesat în fața publicului. Eu, dimpotrivă, scriu doar pentru mine și declar o dată pentru totdeauna că, deși scriu parcă adresându-mă unor cititori, n-o fac decât în ochii lumii și cititori nu voi avea niciodată. Am mai spus-o.”

Sunt o mulțime de paradoxuri răspândite în acest paragraf. Așteaptă Dostoievski să aibă vre-un cititor pentru această opera? Omul care îi dictează așteaptă cititori ? Sau doar se scuză în acest fel că să poată scoate adevărul pur dinăuntrul sau, forma brută a trăirilor sale? Cel de-al doilea paradox constă într-o declarație, și anume „mi-e teamă”, ”mi-e teamă de întregul adevăr”. Așadar frica este prezentă și e prezentă în mai multe rânduri de-a lungul nuvelei. Frică de tot felul împreunată cu lașitate sau vitejie, depinzând de context. Omului din subterană îi este teamă să aștearnă pe hârtie această lașitate și totuși o face, arătând că de fapt nu este laș. Este oare doar o altă încercare de a ascunde ceva ce este evident, de a se încuraja pentru a avea puterea să scrie? Însă poate fi doar un moment de vitejie, un moment în care încearcă să-și depășească propriile temeri.

După cum am mai menționat, Însemnările din subterană sunt alcătuite din două părți: prima parte, prin care începe și ne spune din ce în ce mai multe despre el, devenind din ce în ce mai filosofic până ajunge în anumite culmi care mă duce cu gândul la un tratat de filosofie; și cea de-a doua parte, care este în esență un fel de povestire despre cum se aventurează în anumite situații, în care împrumută niște bani, se reîntâlnește cu niște rude mai vechi, merge să cineze cu ei, face din sine un comesean nu prea agreabil în timpul cinei și multe alte peripeții ale sale. Ba chiar ne povestește și de atunci când se duce la bordel unde întâlnește o prostituată cu care are o discuție destul de lungă și elaborată, dându-i adresa lui și mai apoi plecând, prostituata vizitându-l după câteva zile, sfârșind nu tocmai favorabil pentru niciunul dintre ei. Tot felul de astfel de întâmplări ne sunt relatate în cea de-a doua parte, ceea ce mă duce serios cu gândul la o povestire.

Mă întorc la citatul de mai devreme: “Dar există, în sfârșit, lucruri pe care omul se teme să le dezvăluie până și lui însuși, și fiecare om cumsecade acumulează destule asemenea lucruri”; asemenea lucruri pe care lui îi este teamă să le recunoască și tocmai de aceea simte nevoia să spună că nu o scrie pentru „cititori” ci pentru el însuși – creează astfel o barieră ce-i permite să discute despre lucruri nu tocmai plăcute (ca de exemplu vizita la bordel) fără a se simți judecat de publicul larg sau de cei din jur.

Totuși, haide să înțelegem pe deplin cine este acest om al subteranei. Ce știm mai exact despre el? Omul subteranei este un orfan, ne spune asta încă de la început; ne spune că a crescut fără părinți. A fost la școală, a întâlnit multe persoane și excelează în studii, după care intră în serviciul guvernului cu scopul de a avea ce pune pe masă: „(…) am muncit că să am ce mânca (dar numai pentru asta) (…)”, după care se transferă de la departamentul sau la altul, doar pentru a nu mai lucra cu colegii lui cu care a fost la școală odinioară – de unde trag concluzia că era genul de om către tratează lucrurile pe la spate. Lucrează drept asesor de colegiude la vârsta de 20 de ani până pe la vârsta de 40 de ani, până când „ (…) anul trecut , prin testament, una din rudele mele îndepărtate mi-a lăsat șase mii de ruble”, moment în care acesta renunță la locul de muncă și se mută într-un apartament situat în Petersburg, apartament în care a mai stat și odinioară dar nu reușea să se întrețină așa de bine; însă nu pare că se va ocupa de ceva în mod special după această mutație, în ciuda ajutorului primit. Apoi ne povestește cum că un anumit ofițer Anton Antonych Setochkin ar fi singura sa cunoștință – fapt ce nu este întocmai adevărat deoarece din a doua parte a Însemnărilor reiese clar că avea și alte cunoștințe din perioada studiilor, unde mai pui că există și servitoarea sa bătrână cu care nu se poate spune că se înțelege foarte bine, datorită caracterului nu tocmai strălucit al acestuia.

Se vrea și este în acest moment un om izolat, un intelectual, un gânditor nu întocmai practic însă reușește să realizeze câte ceva din ce-și propune, cum ar fi să împrumute bani mai târziu; însă reușește și să-și păstreze viziunile concrete, nu este doar un simplu visător cu capul în nori, dar din păcate, după cum ne spune chiar el, acțiunile-i sunt infectate cu prea multe idei concomitent, se gândește prea mult și ajunge la rezultate greșite uneori. Așadar omul subteranei pare să fie acel tip de om căruia indiferent de cât de multe i-ai spune, tot mai are ceva de adăugat și de analizat.

Se simte însă o nesiguranță în capacitatea lui de a gândi și a reflecta asupra vieții, nu neapărat în maniera în care nu ar avea un rost, ci în maniera în care realizează că mai sunt și alți oameni intelectuali cu rezultate mult mai bune decât el și asta nu-l face să se simtă bine deloc, nu-l lasă să fie fericit. Pare să fie foarte preocupat de faptul că cei din jur trebuie să-l privească nu doar ca un simplu intelectual, ci mult mai mult de atât: “Chiar dacă fața nu mi-o fi frumoasă, mă gândeam eu, să fie în schimb distinsă, expresivă și, în primul rând, extrem de inteligentă. Însă știam precis și chinuitor că fața mea nu va fi niciodată în stare să exprime aceste perfecțiuni. Dar cel mai groaznic era că-mi găseam figura eminamente neghioabă. M-aș fi putut împăca pe deplin cu gândul că mintea mi-e proastă. Aș fi acceptat chiar și o expresie mârșavă, însă numai cu condiția ca fața mea să fie în același timp considerată (de către toți) extrem de inteligentă.”. Așadar, deși el chiar este un om inteligent, un gânditor, un om talentat, vrea ca ceilalți oameni, chiar dacă îi cunoaște puțin sau deloc, să îl privească ca fiind un om extrem de inteligent, ca și cum i-ar fi scris pe frunte – ceea ce pare imposibil și absurd. Omul subteranei dă dovadă de o insecuritate fundamentală. Și ne mai spune ceva interesant despre el, câteva paragrafe mai încolo„ (…) eram bolnăvicios de cultivat ,cum se cuvine să fie cultivat un om al timpului nostru”. Ce vrea să spună prin „al timpului nostru”? Vorbește despre un timp al iluminării, un timp în care oamenii nu se mai bazează atât de mult unii pe ceilalți din punctul de vedere al relațiilor feudale și economice dintre ei, un timp al războiului, o perioada grea pentru Rusia; însă oamenii despre care vorbește el se bazează unul pe celălalt în alte moduri. În mod evident e nesigur de cine sau ce este el față de lumea în care trăiește. Duce lipsă de perseverență și se vede că este o problemă reală pentru statutul său de intelectual însă nici nu-și dă interesul să comunice și să interacționeze permanent cu oamenii, să fie un om de rând.

După cum știm, una dintre temele principale ale nuvelei este tema răutăți; răutate care îl împinge pe acesta să nu ezite să se comporte așa cum este el de fapt, să nu ezite în fața unei șanse de a se răzbuna pe cineva sau de a acționa într-un fel nu tocmai potrivit sau pozitiv. Aceasta este o bună parte din caracterul omului subteranei, ființă rațională stăpânită de două stări sufletești majore: un amalgam de teamă, anxietate, grijă față de ceea ce cred ceilalți despre el și poate puțină rușine și o stare sufletească ce se rezumă la indignare, mânie și malițiozitate. În acest spectru larg își situează cam toate sentimentele de care dă dovadă pe parcursul nuvelei.

Desigur, vorbește de asemenea și despre bucurie, despre dorință dar cele două sentimente majore sub care se consolează sunt teama și furia. Face și unele remarci despre citit, remarci care sunt foarte relevante: “Acasă, în primul rând, mai mult citeam. Voiam, cu ajutorul senzațiilor exterioare, să înăbuș clocotul necontenit din mine. Iar dintre senzațiile exterioare pentru mine nu era accesibilă decât lectură.” Extrem de interesant aș spune eu : omul din subterană simte nevoia de a evada prin citit; Câți dintre noi sau câte persoane nu cunoaștem care citesc din dorința de a evada din viața de zi cu zi, din dorința de a trăi o altfel de experiență? Acesta citea deci ca să depășească barierele impuse de real și de statutul sau. Și continuă citatul: “Desigur, lectura îmi era de mare ajutor – mă emoționa, mă desfăta și mă chinuia. Dar uneori mă plictisea îngrozitor. Voiam totuși să fac mișcare și, brusc, mă cufundam în desfrâu, nu într-unul adevărat, ci într-unul meschin, obscur, subteran, dezgustător. Pasiunile îmi erau acute, fierbinți, din pricina veșniciei, bolnăvicioasei mele irascibilități. Avânturile mele erau isterice, cu lacrimi și convulsii. Cu excepția lecturii, nu mai aveam unde mă duce – adică nu există nimic demn de stimă în mediul meu înconjurător, nimic care să mă atragă. Pe deasupra, fierbea urâtul în mine; își făcea apariția setea isterică de contradicții și iată-mă lăsându-mă în desfrâu.” Despre ce contradicții este vorba ? Ei bine, aceste contradicții alcătuiesc un alt element cheie al caracterului său deoarece el este cel care spune diferite lucruri oamenilor din jur pentru a-i scoate din zona de confort și a le arăta că este peste nivelul lor de inteligență.

Un alt citat care ne oferă informații prețioase despre acesta spune în felul următor: ”Mă dedam desfrâului în singurătate, noaptea, pe furiș, cu temeri, cu murdărie, cu rușine,care nu mă părăseau în cele mai dezgustătoare momente, și care, chiar în asemenea momente, ajungeau să fie un blestem. Încă de pe atunci purtam subterana în sufletul meu. Mi-era o frică teribilă să nu cumva să mă vadă, să mă întâlnească, să mă recunoască cineva. De aceea umblam prin locuri tare dubioase”. Abandonează deci cititul până la urmă și se complace în vicii reale, tipice omului; se angajează în argumente și vorbește doar de dragul de a se face auzit, bârfește, minte alți oameni, vizitează bordelul. Ne oferă chiar mai multe detalii „ Odată, trecând noaptea pe lângă o cârciumioară, privind pe fereastră luminată, am văzut cum domnii dinăuntru s-au luat la bătaie cu tacurile de biliard și cum unuia dintre ei i-au făcut vânt pe fereastră. Altădată aș fi fost foarte scârbit; însă atunci a dat ceasul rău peste mine ,am început să-l invidiez pe domnul azvârlit pe fereastră și invidia îmi era așa de mare, încât am intrat în cârciumă, în sala de biliard. Poate am norocul să mă iau și eu la bătaie și să fiu azvârlit pe fereastră” spune acesta .

Dorința de a fi cineva, de a ajunge o persoană importantă pentru cei din jur este foarte mare; de aici și impulsul de a „se lua la bătaie și a fi azvârlit pe fereastră”. Cititul deja nu îl izolează, chiar dacă îi oferă momente în care scapă de viața lui, viață care se pare că este într-o oarecare măsură destul de activă.

M-am avântat destul de adânc în latura sa vicioasă, negativă ; dar ce știm oare despre latura sa pozitivă? Există așa ceva ? Ce știm despre iubire,despre credința lui ? “Dar se termina câte-o perioada din meschinul meu desfrâu (…) . Venea căința, o alungam: prea mi-era greață. Totuși puțin câte puțin mă obișnuiam cu asta (…) . Aveam în schimb o portiță de scăpare care le împăca pe toate: să evadez în „frumos și sublim” , firește, în vis. Visam teribil, visam câte trei luni la rând, înfundat în ungherul meu, și credeți-mă, în clipele acelea nu mai semănam cu mine (…) . Aveam momente de asemenea fericire deplină fără ca să consider această fericire ridicolă”. Destul de ciudată afirmație, „ de asemenea fericire deplină fără s-o consider ridicolă”. Deci omul subteranei este un om care se teme până și de fericire. “Aveam credință, speranță, iubire „– cele trei virtuți teologice. Pe deoparte se înscrie în tiparul omului vicios cu acele păcate minore, după care, în visurile sale se căiește către Dumnezeu, de la care primește cele trei virtuți; în vis se vede de partea bună, reușește să biruie stilul său vicios de viață (păcat că doar în vis) și trece de partea ce-a dreaptă. Din nou avem motivul lecturii și al visării. Însă până la urmă nici-o minune nu șine mai mult de trei zile și apar probleme iar : „Problema e că pe-atunci credeam orbește că printr-o minune, toate acestea se vor desface, se vor lărgi; că, pe neașteptate, va apărea orizontul unei activități corespunzătoare, benefice, sublime, și, mai ales, de-a gata (…) , și iată-mă făcându-mi apariția în lumea ce-a mare, călare pe-un cal alb și cu o coroana de lauri pe frunte”. Deja din visarea benefică nu-i mai rămân decât aluzii deșarte. Se depărtează de viziunea religioasă, se depărtează de smerenie –căci, știm cu toții, smerenia și căința în umilință sunt o parte esențială a creștinătății – se depărtează oarecum de tipologia în care „Mă duc unde e nevoie, pentru că Dumnezeu vrea asta de la mine, și nu sunt atât de important în comparație cu ceilalți oameni, toți suntem egali”. De fapt nici n-a avut vreodată acest tipar in minte,dimpotrivă.

Despre ce anume este acest vis al său? Visează că este o persoană importantă, persoană căreia i se deschide „orizontul unei activități corespunzătoare”, visează că i se cuvine lui și numai lui. Trece așadar înapoi la dorința lui de a fi cineva important pentru lume. Se află din nou în contradicție cu el însuși. Visează la activități folositoare, dar „sublime”, cumva nobile – în ciuda activităților sale dubioase de zi cu zi. Însă ar putea la fel de bine să facă referire la a se îndrăgosti de cineva care să-i transforme viața într-una minunată; cineva care să aducă victoria în viață – nu putem să-l judecăm pe deplin.

„Nu puteam concepe să am un rol secundar și tocmai de aceea am jucat în realitate rolul cel mai neînsemnat”. Așadar dacă el nu poate fi deasupra tuturor, dacă nu poate fi în vârf atunci nimic nu mai contează, se mulțumește cu a fi cel mai de jos; tipologia omului care nu știe sau nu vrea să piardă sau să fie pe locul doi. Cu cât analizez mai mult, cu atât îmi pare că mă apropii tot mai mult ceea ce această nuvelă vrea să-mi prezinte: un caracter cât se poate de uman și de prezent în zilele noastre.

Așadar nu există cale de mijloc pentru omul subteranei, nu există locul doi. „Ori erou, ori în mocirlă, cale de mijloc nu există „susține el scurt și la obiect. „Asta m-a și nenorocit, căci în mocirla mă consolăm cu gândul că în alte momente sînt erou, iar eroul, cu faptele sale, acoperea mocirla: pasămite, unui om obișnuit îi e rușine să se murdărească, iar eroul e prea sus că să se murdărească de tot, dar prin urmare se poate murdări. Semnificativ e că aceste afluxuri a tot ce e „frumos și sublim” mă vizitau și în timpul meschinului meu desfrâu și mai ales atunci când eram la fund de tot, mă vizitau așa, cu mici izbucniri disparate, parcă amintindu-mi de faptul că există și, totuși, cu apariția lor parcă îl înviorau prin contrast (…) “ . Ce vrea să spună el prin aceasta și cum se leagă iată acest desfrâu al vieții sale și visele în care el este omul bun, omul lui Dumnezeu, omul important și „extrem” de inteligent al societății? Într-un mod simplu dar totuși complicat. Omul subteranei lui Dostoievski, având aceste clipe de visare în care este un erou imaginar, socotește nu numai că îl ajută să depășească fiecare zi,dar îi dă oarecum voie, îi permite să iasă noaptea pe drum, să se îmbete, să se desfrâneze căci altminteri nu ar avea curajul să facă toate astea. Își maschează și își consolează practic viața lui dezordonată prin visare, ba chiar consideră că îi permite; se amăgește amarnic. „Dar câtă iubire, Dumnezeule, câtă iubire trăiam uneori în aceste vise ale mele, în aceste „mântuiri în tot ce e frumos și sublim”: deși era o iubire fantastică, deși nu se aplică niciodată la ceva omenesc, era atât de mare această iubire, încât mai apoi, în realitate, nici nu mai resimțeam nevoia s-o aplic: ar fi fost un lux excesiv.” Devine și mai interesant,omul subteranei simte efectul iubirii, însă această iubire nu este pentru nimic în particular, ci o iubire generală,care în concepția lui, dacă ar fi fost transpusă în ceva omenesc și concret, ar fi fost un „lux excesiv”. Din nou acea contradicție filosofică. Iubește totul dar nu iubește nimic; vrea să fie salvat dar se complace și în mocirlă. Însă când credeam că zăresc o urmă de compasiune în el pentru oamenii din jur, pentru viață, o urmă de bunătate, umanitate vine și completează astfel: „Eu, de pildă, triumf asupra tuturor; toți, firește, sunt făcuți praf și nevoiți să-mi recunoască toate perfecțiunile mele, iar eu îi iert pe toți. Mă îndrăgostesc, fiind poet celebru; câștig nenumărate milioane și imediat le donez pentru binele omenirii, recunoscându-mi pe loc,în fața întregului popor, toate infamiile care, firește, nu-s simple infamii, ci conțin foarte mult „frumos și sublim” (…) . Toți plâng și mă sărută (altfel ce fel de proști ar mai fi?), iar eu mă duc desculț și flamand să predic noile idei și-i zdrobesc pe retrograzi la Austerlitz.” Iată deci cum se îmbată în propriile vise și se vede un fel de revoluționar. Idele sale grandioase despre ce urmează să facă, această dragoste de viață și lumea înconjurătoare se transformă foarte rapid într-o dragoste de sine,se transformă din dragostea ce pleacă din interiorul lui către exterior în dragoste ce se vrea a venii din partea exteriorului pentru el însuși, dând dovadă de narcisism. Are anumite lipsuri, îi lipsește dragostea, nu se simte iubit dar nici nu vrea asta sub nici-o formă și e foarte problematic pentru el, după cum accentuează către sfârșitul povestirii prin refuzul categoric al iubirii Lizei, prostituata de la bordel: „ Mă obișnuisem până într-atât să gândesc și să-mi imaginez totul cum scrie la carte, ca și cum toată lumea ar fi exact așa cum am făurit-o eu în visele mele, încât nici nu mi-am dat seama din prima clipă că se întâmplă ceva ciudat. Și iată ce s-a întâmplat: Liza, jignită și călcată în picioare, a înțeles infinit mai mult decât îmi imaginam eu. Din toate acestea a înțeles ceea ce femeia, dacă iubește sincer, înțelege de la bun început și anume: că eu însumi sînt nefericit!”. Cu alte cuvinte, omul subteranei este deci capabil să vadă în Liza o femeie care îl iubește sincer, datorită felului în care aceasta îl tratează; nu este în totalitate orb și neștiutor despre ce este iubirea, în ce constă, dar oare sub ce formă se poate înfățișa iubirea pe care o oferă el altor oameni? Aici își dă arama pe față cu totul: „Știu, mi se va spune că e incredibil ca un om să fie atât de rău, de prost că mine; se va spune poate că a fost incredibil să n-o îndrăgesc sau măcar să-i prețuiesc dragostea. „ – din nou, e conștient de răutatea sa și caută oarecum să-și explice această răutate – De ce să fie incredibil? În primul rând, n-o mai puteam îndrăgi, deoarece, repet, pentru mine a iubi înseamnă să tiranizez și să domin moral. Toată viața nici măcar nu mi-am putut imagina altfel de dragoste și am ajuns până acolo, încât acum mă gândesc uneori că dragostea constă tocmai în dreptul de a-l tiraniza pe cel pe care îl iubești, drept pe care chiar el ți-l dăruiește de bunăvoie. Nici în visele mele din subterană nu-mi imaginam altfel dragostea, pentru mine ca o luptă ,o începeam întotdeauna cu ură și sfârșeam cu victoria mea morală, după care habar n-aveam ce să fac cu persoana cucerită.”

Omul subteranei are o viziune bolnavă asupra iubirii, vede iubirea ca pe o dorință și nimic mai mult, nici măcar ca și simplu eros, dorința de a face dragoste cu persoana respectivă sau de a fi în centrul atenției pentru persoana iubită, pentru el a iubi este echivalent cu a domina sau a intimida: o relație de iubire începe și se va desfășura corect din punctul lui de vedere atunci când persoana respectivă se lasă intimidată de către el. Ce este de remarcat în particular despre toate aceste relatări ale sale despre iubire și despre viziunea să personală a iubirii? Se remarcă un lucru foarte interesant: este capabil totuși să recunoască că dragostea nu se rezumă doar la a domina sau a intimida,însă pentru el dragostea se rezumă doar la asta.

Problema existențialistă cheie în jurul căreia se axează toată nuvela este aceea că există o discontinuitate pentru omul subteranei, la fel ca pentru toți oamenii, între cum lucrurile ideale arată, cum sunt prezentate în cărți, în vise, în planuri și intenții și cum se dovedesc a ajunge să fie transpuse în realitate. Un om integru nu se conturează pe sine ignorând acest aspect vital, ci își integrează toată visele și speranțele cu realitatea. Există două feluri de a nu fi o persoană bine definită în totalitate: primul fel este alegerea omului subteranei de a renunța în fața realității, de a se rezuma la atitudinea din tiparul “Aceasta este realitatea, așa e ea. Nu-mi pasă de ce-i în jur, o să continui să fiu așa cum sunt și toate visele, speranțele, iubirea și viziunile mele sunt nerealiste, n-am nevoie de ele așadar pot o să scap de ele.” Alege să se afle într-o stare de negare, nefăcând nimic altceva decât să ucidă părți din el, ucigând tocmai “frumosul și sublimul”, despre care tot face referire în text. Cu siguranță, acest “frumos și sublim” trebuie și poate să fie temperat într-o oarecare manieră; al doilea fel este atunci când se refugiază în propria lui imaginație precară și uzată deoarece o folosește mult prea des .

Așadar,nu ai voie să ignori visele și speranțele dar nici nu trebuie sa te lași cufundat în ele dacă vrei să fi un om integru. Omul subteranei nu este însă, nu este tipul de ideolog care să creadă în preferințele și viziunea lui, în ideologia sa, conformând astfel realitatea tuturor la realitatea să imaginară; nu are cale de mijloc – să facă toate astea ar însemna să fie un om al acțiunii, nu? Același om al acțiunii despre care am mai vorbit și pe care îl disprețuiește și îl invidiază în același timp – omul subteranei vrea de fapt ca propriul său ideal să fie realitate, nu poate să realizeze asta, și deci ajunge să urască realitatea drept răsplată.

Chiar dacă acest tip de comportament se reflectă din multe puncte de vedere la o categorie foarte mare de oameni, Dostoievski nu conturează, nici măcar nu-și dorește a categorisii această condiție umană că fiind condiția umană general valabilă tuturor. Ceea ce vrea să pună acesta în evidență este răspunsul pe care cei mai mulți oameni îl îmbrățișează în cadrul relației dintre vise, planuri, speranțe și realitatea care nu se conformează fără a duce o luptă continuă.

Ce valori de referință are omul subteranei? Ce reprezintă bunătatea și frumusețea pentru el,două dintre valorile clasice ale literaturii, ale filosofiei, ale omenirii în general ? “Cu cât eram mai conștient de ce e bine și de tot acest „frumos și sublim”, cu atât mai adânc mă cufundam în tihna mea și cu atât mai capabil eram să mă împotmolesc în ea. Iar trăsătura cea mai importantă constă în faptul că toate acestea parcă nu existau întâmplător în ființa mea,ci parcă chiar trebuia să existe. Ca și cum asta ar fi fost starea mea cea mai normală, nefiind câtuși de puțin boală sau degradare, astfel încât, în cele din urmă, mi-a pierit și cheful să lupt cu această degradare.” Atât de deznădăjduit este încât vede urâtul și răul ca pe ceva necesar in viața lui.

Un alt detaliu interesant despre mentalitatea sa reiese dintr-o discuție despre o răzbunare în care se angajează la un moment dat,și reflectă asupra ei. De ce această nevoie de răzbunare asupra cuiva care ne spune ceva greșit,care ne rănește într-un fel sau altul? Omul acțiunii se simte ofensat și mai apoi caută răzbunarea dacă este cu putință, văzând asta ca pe un lucru drept, se simte îndreptățit să facă asta. Dacă n-ar vedea răzbunarea ca o dreptate necesară, n-ar mai face-o, nu? Dacă ar veni cineva să spună „Oprește-te,ceea ce faci nu este bine!”atunci s-ar conforma. Dostoievski vrea să spună de fapt că omul acțiunii se va poticnii întotdeauna în fața unui zid de piatră, în fața unui obstacol peste care nu este în stare să treacă singur; va încerca întotdeauna să ocolească zidul pentru că este mai ușor. Comportamentul acesta se poate zării foarte ușor și la animale, luând spre exemplu un animal domestic și punându-l în fața unui gard. Nu va încerca să sară gardul din prima ci după ce se obișnuiește cu gardul; va vrea doar să-l ocolească, pentru că este mai ușor să ocolești o problemă decât să treci peste ea. De aceea Dostoievski consideră omul acțiunii ca fiind slab și superficial.

Însă,și intelectualul dorește răzbunare, nu doar omul acțiunii. Iar intelectualul se simte ofensat mult mai ușor deoarece gândirea pe care o posedă îi conferă posibilitatea de a descifra mesajele mult mai ușor, de a citi conținutul cu o mai mare lejeritate decât omul acțiunii. Ba se va simți ofensat chiar și dacă cel care îl ofensează nu a realizat că se simte ofensat. Din nou putem îl putem încadra pe omul subteranei într-o mulțime mare de oameni ca și acesta, oameni ranchiunoși și surprinși care îți impun practic a nu mai vorbi despre ceva anume, sau a nu mai face ceva anume pentru că se simt ofensați. Iar acest tip de comportament nu se sfârșește aici: ba chiar simt nevoia să ridice vocea, să folosească cuvinte, ridicând uneori și mâna să lovească însă n-o v-or face; discutăm de omul intelectual aici, nu de omul acțiunii . Omul acțiunii va lovi, aplică legea pumnului direct. Intelectualul gândește mai rapid în momentele acestea și abordează un stil de răzbunare indirectă, căutând portițe deschise, căutând momente potrivite că să se răzbune. Este un contrast clasic între răzbunare deschisă, imediată și răzbunare pasiv-agresivă. După cum am mai spus, omul acțiunii, în viziunea lui Dostoievski, este de părere că ceea ce face, acțiunile pe care le întreprinde atunci când se răzbună sunt îndreptățite. Poate se înșeală în privința asta,însă simte că-i corect ceea ce face.

Pe de cealaltă parte, intelectualul simte că nu este corect să te răzbuni în modul acesta, crede că dacă ar acționa la fel ar deveni la fel de rău precum cel sau cei care l-au ofensat; conștientizează că face ceva nepotrivit în tot procesul acesta al răzbunării și asta îl face să se simtă și mai rău.

Însă care este morala până la urmă? Rezultatul? Nimic nu se schimbă în comportament. Când vine vorba de legi ale naturii, ziduri de piatră sau după cum spune el,c când se lovește de 2 + 2 = 4, omul acțiunii se oprește spunând „Ok, e un zid, mă opresc aici”, pe când omul intelectual nu-l acceptă. Aceasta este o diferența majoră dintre cei doi. Zidul există pentru amândoi, însă intelectualul nu îl acceptă, refuză, are curajul de a-și exprima dezacordul. Omul subteranei este un om intelectual, un om care refuză să fie de acord cu realitatea, ba chiar o urăște.

Există un pasaj despre iluminarea gândirii umane, prin care omul subteranei ne dezvăluie următoarele: ”O, spuneți-mi cine a declarat primul, cine a proclamat primul că omul se dedă la josnicii numai pentru că nu-și cunoaște adevăratele interese; și că, dacă i-ai lumina mintea, dacă i-ai deschide ochii asupra intereselor lui adevărate, normale, omul ar înceta pe loc a se mai deda la josnicii, de îndată ar deveni bun și nobil, deoarece, luminat fiind și înțelegând adevăratele sale avantaje, tocmai în bunătate și-ar vedea propriul folos(…).” . La asta se rezumă iluminarea în viziunea unor filosofi existențialiști. Dacă omul ar cunoaște pe deplin care ar fi adevăratele sale interesuri care să-l ducă în punctul în care să devină o ființă bună și prosperă, nu s-ar mai desfăta în josnicii,ci ar începe imediat să reflecte asupra sa și să se purifice. Însă Dostoievski nu este de acord cu această viziune, o consideră incompletă și o împarte în trei mai probleme. În primul rând, spune el,continuând citatul : „Păi, în primul rând, unde s-a mai văzut, de-a lungul mileniilor, ca omul să acționeze împins numai de propriul lui interes?”; în al doilea rând, lansează o provocare „(…) Avantajul! Ce-i acela avantaj? Oare vă veți încumeta să definiți absolut exact în ce constă avantajul omului ?”, iar în al treilea rând, conform teoriei greșite cum că omul trebuie să acționeze după adevăratele sale interese și dacă ar face asta ar rezulta sublimul, pune o întrebare filosofică „ Și ce-ar fi dacă uneori folosul omului nu numai că poate,ci și trebuie într-un caz sau altul să constea în a-și dori răul și nu binele ?”. Așadar acestea sunt cele 3 probleme ale lui. Dacă iluminarea ar fi ținut cont de aceste trei probleme, dacă le-ar fi integrat și le-ar fi explicat sau rezolvat, susține el, ar fi fost în regulă. Dar nu se poate de fapt și continuă să vorbească despre rațiune : „(…) toate aceste minunate sisteme, toate aceste teorii care-i explică omenirii interesele sale adevărate, normale pentru că ea,omenirea,tinzând în mod necesar spre împlinirea acestor interese, să devină deîndată bună și nobilă, deci, totul deocamdată, este, după părerea mea,doar logistică și nimic mai mult! Da, rogu-vă, logistică! Dar omul e în așa hal atașat de sistem încât e gata să deformeze cu bună știință adevărul, numai să-și justifice logica. Dau acest exemplu tocmai pentru că este unul foarte clar.”

Dostoievski critică într-un fel iluminarea; rațiunea este bună însă rațiunea excesivă duce la consecințe nefericite (vezi cazul omului subteranei). Cu cât omul devine mai iluminat ar trebui să devină și mai puțin însetat de sânge, mai civilizat, ceea ce nu este adevărat. Asta se petrecea înaintea primului Război Mondial, când anumiți gânditori au început să realizeze că ideea e greșită. Și continuă Dostoievski „Păi,uitați-vă împrejur: sângele curge gârlă și fierbe atât de zglobiu de zici că-i șampanie (…) Asta-i America de Nord, alianța eternă, aruncată în război civil”. Din păcate cel mai sângeros război din câte au existat și unul dintre cele mai brutale.(…) Deci, ce îmblânzește în noi civilizația ? Civilizația nu dezvoltă în om decât multilateralitatea simțurilor și nimic altceva. Și prin dezvoltarea acestei multilateralități omul ar putea să evolueze până într-atât, încât să-și găsească desfătarea în sânge.” Aici atinge un punct sensibil și face referire la cea de-a treia problemă și anume „Și ce-ar fi dacă uneori folosul omului nu numai că poate, ci și trebuie într-un caz sau altul să-și dorească răul și nu binele ?”

Dostoievski conclude astfel despre rațiune „Vedeți dumneavoastră: rațiunea, domnilor, e un lucru bun, nu încape îndoială, dar rațiunea nu-i decât rațiune și-i satisface omului numai capacitatea de a raționa, pe când vrerea este manifestarea întregii vieți, adică a întregii vieți a omului, de la rațiune până la a simți nevoia primară de a te scărpina. (…) Eu, de pildă, absolut firesc, vreau să trăiesc ca să-mi satisfac toată capacitatea mea de a trăi, nu ca să-mi satisfac capacitatea mea de a raționa, adică a douăzecea parte din toată capacitatea mea de a trăi. Ce știe rațiunea? Rațiunea nu știe decât ce a apucat să afle.” Așadar în concepția lui, rațiunea nu știe decât ceea ce a apucat să afle până în prezent. Și știm deja foarte bine că elementul care desființează rațiunea, iluminarea și orice tipar cunoscut este capriciul; dorința de a realiza lucrurile într-un fel diferit chiar dacă e lipsit de sens sau nu aduce într-un final siguranță sau prosperitate. Așadar omul trebuie și se poate ridica în picioare, spunând ferm „ NU!” asupra tuturor factorilor externi ce ar urma să-l modeleze într-un alt fel. „Domniile voastre, de pildă, vreți să-l dezbărați pe om de vechile lui năravuri și să-i corijați voința în funcție de ceea ce pretind știința și bunul simt. Dar de unde știți că pe om nu numai că se poate, dar și trebuie să-l transformi așa?”. Omul subteranei nu face altceva decât să se declare apărător al umanității, apărător al unicului de factură umană și acuză știința că ne vrea a ajunge niște roboți la un moment dat. Ce dacă omul greșește ? Ce dacă nu este perfect ? Acesta este omul, și nu trebuie schimbat, spune cu alte cuvinte Dostoievski.

Puține lucrări din literatura modernă sunt mai citite sau mai frecvent citate decât Însemnări din subterană a lui F. M. Dostoievski. Denumirea de om al subteranei a intrat in vocabularul conștiinței moderne alături de Hamlet, Don Quijote, Don Juan și Faust. Fiecare mișcare culturală importantă a jumătății secolului trecut – Nietzscheanismul, Freudianismul, Expresionismul, Suprarealismul sau Existențialismul – și-a revendicat propriul om al subteranei. Într-adevăr, Însemnările din subterană par a fi fost cercetate pe toate părțile posibile și din toate punctele de vedere posibile până acum,mai puțin dintr-un punct de vedere – acela fiind al lui Dostoievski însuși.

Ce a încercat oare Dostoievski să realizeze prin aceasta lucrare,în afara polemicii existențialiste? E o întrebare care se pune foarte des. Se știe faptul că nuvela Însemnări din subterană a fost concepută ca o polemică inspirată din opoziția lui Dostoievski împotriva socialiștilor radicaliști din timpul său ( cunoscuți popular drept "Nihiliști" ).

Însă Dostoievski nu este singura voce care s-a făcut auzită împotriva sistemului politic al vremii, el este doar unul dintre aceștia. S-a mai făcut remarcat și Nicolai G. Chernyshevsky al cărui roman utopic Ce este de făcut? a apărut în primăvara anului 1863, fiind o senzație a vremii. Nuvela lui Dostoievski a fost scrisă cu intenția de a răspunde la această operă. Chernyshevsky și radicaliștii credeau că omul, prin esența sa este bun și maleabil în raționament, și că, odată iluminat întru adevăratele sale interese, rațiunea și știința l-ar conduce într-un final spre crearea societății perfecte.

Dostoievski, de cealaltă parte, credea că omul este nativ rău, irațional, capricios și distructiv; și că nu rațiunea ci doar credința în Hristos l-ar putea ajuta în cele din urmă să reușească a tempera haosul impulsurilor sale omenești – adică o viziune total contrară lui Chernyshevsky. Această viziune, regăsită și în Însemnări din subterană a fost la început promovată de către filosoful rus V. Rozanov în studiul său Legenda Marelui Inchizitor. Totuși, teoria lui Rozanov nu este altceva decât o teorie înșelătoare și seducătoare, doar pe jumătate adevărată. Intenția primară a lui nu a fost aceea de a interpreta arta lui Dostoievski, ci de a enunța numele acestuia care inspiră venerație în privința filosofiei sale religioase; în timp ce empatizează pe nedrept doar un singur aspect al Însemnărilor din subterană, aducându-l în față ca și cum ar reprezenta întreaga nuvelă, neținând cont practic de contextul lucrării.

Dacă această interpretare a sa ar fi fost adevărată, ar fi însemnat să concludem în ideea că Dostoievski nu a fost propagat nimic altceva decât cea mai teribilă polemică din istoria literară. Ar fi putut deci Dostoievski să-și închipuie că oricare cititor al acestei lucrări, în deplinătatea facultăților sale mintale ar fi ales lumea vicioasă a omului subteranei ca alternativă la idilica utopie socialistă a lui Chernyshevsky? Greu de crezut. Dostoievski nu a fost nici pe departe doar un naiv și un stângaci precum îl considera Rozanov. În realitate, atacul lui Dostoievski la adresa lui și a nihiliștilor este pe bună dreptate mai insidios, subtil și mai efectiv decât i s-a acordat vreodată credit lui Dostoievski.

Începând cu V. L. Komarovich în 1924, un număr important de critici ruși au început să exploreze în detaliu relația dintre Însemnări din subterană și Ce este de făcut? , ajungându-se la concluzia că pasaje întregi din nuvela lui Dostoievski – ca de exemplu, faimoasa întâlnire cu prostituata Lisa – nu sunt nimic altceva decât parodierea unor episoade specifice din romanul lui Chernyshevsky. Descoperirea acestor parodii au adus la iveală primele idei asupra viziunii măiestriei lui Dostoievski; însă criticii ruși nu au reușit să realizeze pe moment că Însemnările din subterană, ca și întreg, a fost concepută spre a fi o minunată parodie satirică, parodie care constă în respingerea nihilismului și plasarea în locul acestei doctrine o versiune competitivă a naturii umane, și nu numai. Dostoievski asimilează majoritatea doctrinelor nihiliste rusești în interiorul vieții omului subteranei; iar prin scoaterea la iveală a neajunsurilor acestor doctrine intenționează să le submineze din interior. Dostoievski însuși a punctat clar folosirea parodiei în opera sa, în nota de subsol de la începutul nuvelei: "atât autorul Însemnărilor cât și însemnările " scrie el, " sunt, desigur, fictive ".

Societatea rusească, cum se așteaptă Dostoievski ca toți cititorii săi să afle, a fost formată prin acumularea succesivă a influențelor vestice care au pătruns în Rusia încă de pe vremea lui Petru cel Mare . Omul din subterană încorporează și reflectă ultimele faze ale acestei evoluții rusești. Doar dacă ne apropiem de Însemnări din subterană în acest mod putem a înțelege alegerea lui Dostoievski și metoda să de organizare. Fiecare dintre cele două segmente din nuvela sa corespunde unei perioade diferite și cruciale din istoria spirituala a intelectului rusesc. Prima secțiune îl prezintă pe omul subteranei în prinsoarea ideologică a nihilismului anilor ’60; iar cea de-a doua, ca și produs perfect al romanticismului social al anilor ’40. Fiecare secțiune scoate la iveală o manieră diferită în care personalitatea cetățeanului educat rus, depinzând de ideologia dominantă la acel moment, a fost dezorganizată și întreruptă de încercarea de a trăi conform idealurilor și doctrinelor alienate ale vremii. Acest fapt de asemenea explică inversarea secvențelor cronologice și înaintarea prin întoarcerea în timp.

Însemnările nu se rezumă însă la auto-revelația a unei personalități patologice sau la teologica lamentare a disperării asupra răutății naturii umane – „de altfel însemnările acestui paradoxalist nu se sfârșesc aici. N-a rezistat și le-a continuat. Dar și nouă ni se pare că putem pune punct.”

Concluzii

Puține lucrări din literatura modernă sunt mai citite sau mai frecvent citate decât nuvela Însemnări din subterană a lui F. M. Dostoievski. Denumirea de om al subteranei a intrat in vocabularul conștiinței umane moderne alături de Hamlet,Don Quijote,Don Juan și Faust.

Condus de credința că „omului îi place să-și cântărească numai amărăciunea, iar fericirea nu și-o cântărește”, povestitorul fără nume al Însemnărilor din subterană este un mizantrop care trăiește singur in Sankt-Petersburg, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Viața lui este o luptă fără sfârșit cu sentimentul tot mai acut de înstrăinare față de semeni. În însemnările sale, el se revoltă împotriva tuturor concepțiilor și valorilor societății, opunându-se științei si raționalismului absolut adoptate de contemporani. Însă atunci când încearcă să-și pună în aplicare principiile si să-și exercite libertatea absolută de conștiință în care crede în viața de zi cu zi, rezultatele sunt dureroase, ceea ce îi sporește alienarea si disprețul de sine și față de semeni. Deși este una din operele scurte ale autorului rus, nuvela se constituie într-o proză densă, concentrată, și poate nu e ușor de abordat, căci despre Dostoievski s-au spus multe. Însemnările sunt o reprezentare a posturii existențialiste față de lume,de realitate,de emoțiile umane,de raționalitate; față de societatea culturală a vremii și de relația dintre oameni într-o măsură sau alta.

Problema cheie existențialistă în jurul căreia se axează toată nuvela este aceea că există o discontinuitate pentru omul subteranei,la fel ca pentru toți oamenii, între cum lucrurile ideale arată,cum sunt prezentate în cărți,în vise, în planuri și intenții și cum se dovedesc a ajunge să fie transpuse în realitate. Ridicarea la un rang înalt a voinței fiecărui individ, transpunerea tuturor viselor și dorințelor în realitate,libertatea deplină a ființei umane,descătușarea prin capriciu și reflectarea asupra vieții umane sunt doar câteva dintre aspectele marcante ale nuvelei lui Dostoievski.

Synthesis

Only a few works of modern literature are more frequently cited or read than F. M. Dostoevsky’s Notes from the Underground. “The underground man” designation entered the vocabulary of modern human consciousness along with Hamlet, Don Quixote, Don Juan and Faust.

Driven by the belief that "man likes to weigh only bitterness and happiness never at all" nameless narrator of Notes from the Underground is a misanthrope who lives alone in St. Petersburg, in the second half of the nineteenth century. His life is an endless struggle with rising sense of alienation from peers. In his notes, he rebels against all concepts and values ​​of society, opposing science and rationalism absolutely taken by contemporaries. But when trying to implement the principles and to exercise absolute freedom of conscience in which he believes in everyday life, the results are painful, which increases its alienation and contempt for self and for others. Although it is one of the most interesting works of the Russian author, the novella is a prose in density, very concentrated, and cannot be easily addressed, for about Dostoevsky we were told a lot. The Notes are a representation of existential posture towards reality, emotions, human rationality; towards cultural society and the relationship between humans in one way or another.

The key issue around which revolves the whole existentialist novella is that there is a gap for underground man, like for everyone, between how things looks ideal, as presented in books, dreams, plans and intentions and how they prove to become translated into reality. Raising individual's wishes to the higher ranks, transposition of all dreams and desires into reality, complete freedom of the human being, unleashing trough whims and reflection on human life are just some of the key aspects of Dostoevsky's novella.