Există o serie de arhetipuri fundamentale și simboluri universale, valabile [610463]

Există o serie de arhetipuri fundamentale și simboluri universale, valabile
pretutindeni în familia umană, ce se referă la localizarea, ontologia și simbolismul
spațiului sacru (Mircea Eliade, Sacrul și Profanul , p. 21 -64). Astfel lipsa de omogenitate a
spațiului, scindat între aspectul său profan și cel sacru, revelat de cele mai multe ori
printr -o teofanie, consacrarea sa, care este de fapt o repetare simbolică a genezei
cosmosului, ideea de centralitate a lumii locuite de o anumită societate religioasă ce se
autocaracterizează ca fiind microcosmos, sunt idei care deși se găsesc mai mult sau mai
puțin în majoritatea religiilor, au fost valorizate în mod diferit. Unitatea lor fundamentală
nu a dus la concepții identice despre cosmos, despre consacrarea sp ațiului sacru, sau
despre existența omului într -un anumit context spațial și temporal. Influența diferitelor
culturi, a evenimentelor sociale și istorice și -au pus amprenta în mod iremediabil asupra
modului lor de interpretare și înțelegere. Studierea feno menelor ce au generat această
segregare este imposibilă. Ceea ce putem analiza azi nu e decât rezultatul sau mai bine zis
rezultatele acestui proces de valorificare a unor idei, ce aparțin în ultimă instanță însăși
structurii conștiinței umane.
Lăcașul de cult apare astăzi în marile religii ca un loc în care relația omului cu
Dumnezeu și comunitatea îmbracă un caracter privilegiat, chiar dacă nu totdeauna
sacralitatea sa este subînțeleasă sau acceptată.
Un criteriu al sacralității spațiului cultic este pe l ângă o anume consacrare rituală,
funcțiunea și rolul său în viața omului religios. Cultul desfășurat în cadrul său apare ca o
garanție a prezenței divine în el, deși uneori această prezență este gândită doar la nivel
simbolic, nu ca fiind reală. Dealtfel m odul în care este gândită și afirmată relația cu
Dumnezeu în cadrul serviciului cultic, reală sau simbolică, are efecte și asupra ideii de
sacralitate a lăcașului cultic. Se pot observa trecând peste granițele religiilor și
confesiunilor deosebiri conceptu ale radicale în ceea ce privește sacralitatea lăcașului de
cult: de la templul lui Solomon, în care prezența divină era efectivă, sub forma norului
slavei divine (III Regi VIII, 10) și a cărui sfințenie nu mai putea fi pusă în discuție, până
la casa de rug ăciune sau adunare protestantă, în care prezența lui Hristos este declarată
simbolică până și în elementele euharistice! Construcția și arhitectura lăcașurilor de cult
este condiționată de ansamblul acestor concepții și realități, de evoluția și stagnarea lor,
cu alte cuvinte de factorii interni, la care abia ulterior se adaugă influența factorilor
externi: stiluri arhitectonice, curente estetice, caracteristici geografice, etc..
Lăcașul de cult nu apare deci pretutindeni ca un loc prin excelență sfânt chia r dacă
importanța sa spirituală este subînțeleasă, datorită rolului pe care -l are în viața comunității
și a individului. Ritualul de consacrare, care poate fi mai simplu sau mai complex, cu sau
fără simbolism ne face să deducem ca și cultul și ceremoniile desfășurate în el necesitatea
și valoarea sacralității sale în mentalitatea diferitelor societăți religioase. La formarea unei
imagini complete despre ceea ce înseamnă spațiu cultic în marile religii contribuie apoi și
ansamblul unor noțiuni sau idei funda mentale prezente în fiecare religie: sfințenia,
cosmologia, relația cu Divinitatea, comunitatea, idealuri sociale și religioase .