Exil, Emigrație și Creație Literară. Momentul 1848

=== Teza doctorat ===

INTRODUCERE

Prin teza de doctorat cu titlul Exil, emigrație și creație literară. Momentul 1848 ne-am propus să realizăm o analiză a fenomenului exilului în perioada pașoptistă, abordând acest subiect din perspectivă istorică și literară. Perioada pașoptistă a fost o perioadă de transformări radicale în toate planurile societății – social, politic și cultural. Paul Cornea afirma că pașoptismul, ,,labil, înțeles ca o simplă consecuție (ceea ce urmează după 1848), denumește o perioadă de eterogenie și tranziție, strivită între revoluție și marii clasici; ea apare ca un epigonism, dacă privim dindărăt, și ca o anticameră, dacă privim dinainte (dinspre marii clasici înapoi)”. Din punct de vedere cultural, un loc important în ansamblul transformărilor îl ocupă structurarea limbii și literaturii române, ca element central al culturii naționale. Analiza acestui aspect nu poate fi făcută în mod izolat, scoasă din contextul istoric și social, cu atât mai mult cu cât promotorii culturali, scriitori și revoluționari, au avut o implicare masivă în evenimentele culturale, politice și sociale ale perioadei. Exilul ocupă un loc aparte în acest tablou istoric, politic și literar. Astfel scopul demersului nostru este evidențierea rolului pe care acest fenomen l-a avut în epocă, în structurarea caracteristicilor culturii române naționale moderne.

Formularea titlului indică aria de interes a studiului nostru. Am ales sintagma Momentul 1848 pentru a încadra clar în timpul istoric perioada de exil la care facem referire, știut fiind că exilul apare ca fenomen din antichitate până în contemporaneitate, toate perioadele fiind reflectate și în literatură. Perioada pașoptistă este caracterizată printr-o puternică manifestare a conștiinței naționale în toate provinciile românești, între anii 1830 – 1860. În evoluția istorică a literaturii românești această perioadă este numită în mod curent epoca pașoptistă. Termenul pașoptism, care desemnează o perioadă importantă în istoria literaturii românești, este un termen generat de anul revoluționar 1848.

Abordarea nu este doar una longitudinală, ci și analitică, descriptiv – explicativă, monografică, tinzând la identitar, dorindu-se de fapt o radiografiere transversală în timpul istoric. Pentru aceasta, am extras momentul 1848, care include ca fenomen anii premergători Revoluției de la 1848, începând cu 1821, Revoluția de la 1848 și anii ulteriori, până la 1859. Chiar dacă dezvoltarea modernă a Principatelor Române nu se termină cu anul 1859, Unirea fiind continuată de demersurile pentru obținerea Independenței, am focalizat cercetarea asupra perioadei efective de exil pașoptist, adică intervalul 1848 – 1858. Există în această perioadă o dublă perspectivă asupra exilului – exilul consecință și exilul mesianic. Acțiunea autorităților viza exilarea revoluționarilor ca apărare față de actele acestora, care tulburau puterea/ordinea instaurată de stăpânire, sau ca formă de a provoca suferință, ca o consecință a nerespectării legii. De cealaltă parte, revoluționarii transformă exilul în misiune salvatoare, în luptă generatoare de transformări sociale și politice, luptă în care este cuprinsă și suferința dezrădăcinării, a neînțelegerii și a eșecului.

Georges Dumézil (Mit și epopee), Mircea Eliade (Aspecte ale mitului) și Roger Caillois au în vedere asemenea aspecte privitoare la funcțiunile unei societăți, întâlnirea dintre istorie și mit și ceremoniile de regenerare a naturii și societății, în care poate fi cuprins și scenariul revoluției și al restaurării. Scenariul și conturul persecuțiilor, cum le înregistrează René Girard, cuprinde o ,,schemă transculturală a violenței colective”. Din exemplele date rezultă că ,,regăsim în Revoluție trăsăturile caracteristice marilor crize care favorizează persecuțiile colective”. Înregistrarea crizei, a violenței și persecuției și identificarea unui asemenea scenariu în Revoluție și a mecanismului „țapului ispășitor” justifică/explică alternanța revoluție și reacțiune, elan și reprimare, sărbătoare și carnaval, bucurie și suferință la nivel colectiv și individual. Este un registru în care teza noastră se înscrie prin unele din exemplele și argumentele folosite și prin biografia și opera celor zece scriitori și revoluționari pașoptiști prezentați. „Sărbătoarea revoluției” în formularea lui Paul Cornea, se sprijină pe un asemenea scenariu, care explică mișcarea revoluționară, spirala istoriei și funcționarea societății.

Al. Zub arată că „discursul pe care omul îl produce asupra istoriei sale e înțesat de mituri și legende, redus la fragmentarism și aproximații, dator de aceea să se refacă mereu”. Situarea individului și a colectivității în „ordinea devenirii” înseamnă documentare, analiză „sistematizare, sinteză continuă”. Ele constituie premise ale modului de lucru ale celui care se apleacă asupra trecutului. Ne-au ghidat și pe noi în investigarea exilului individual și de grup ale scriitorilor pașoptiști și a creației lor în această perioadă.

Dimensiunea mesianică a eroului romantic devine astfel o constantă e exilului pașoptist. Astfel că, în acest caz exilul îi evidențiază pe scriitorii și revoluționarii implicați în idealurile revoluției, ale Unirii din 1859 și apoi ale dobândirii Independenței, la 1877. El a avut efect doar de separare fizică față de spațiul natal, cei exilați rămânând de fapt în contact politic, social, cultural și ideologic cu spațiul național, cu cei din țară. Argumentele sunt extrase din creația literară a acestora, din publicistică și din examinarea modului de participare la istorie, la evenimentele legate de revoluție și de propășirea culturală.

Exilul scriitorilor începe adeseori ca un accident biografic și sfârșește, în cazuri privilegiate, cu o renaștere spirituală. Rupt de mediul său cultural, obligat la izolare socială, și de multe ori la marginalizare, scriitorul nu are alte resurse pentru supraviețuire, decât aceea de a coborî în sine însuși, de a întreprinde, pe cont propriu, explorarea microcosmosului, alături de participarea la istorie. Cuprins în condiționarea social-biografică obișnuită, plasat într-o acută situație-limită, creatorul autentic se autodescoperă, identifică filonul creației, asociat revoluției și crezului patriotic. Proiectat pe spațiul cultural al țării sale, împins de propria sa biografie, scriitorul îmbracă haina stilistică a locului său de origine și a timpului său istoric; izolat prin exil într-un limes existențial, el are șansa de a-și descoperi propria-i identitate. Tocmai această dimensiune interioară urmează să fie analizată.

Interesul și motivația pentru această temă rezultă din dorința de a oferi o imagine sintetică și nuanțată, pe cât posibil, asupra fenomenului exilului în perioada pașoptistă. În acest caz, înțelegerea literaturii interbelice și contemporane nu poate fi completă fără plasarea lor într-o continuitate, cu elemente componente interdependente și progresive. Pentru a înțelege și integra mai bine prezentul din literatură este important să înțelegem evoluția acesteia. Această evoluție capătă complexitate în perioada pașoptistă, când coexistă aspecte clasice, romantice și realiste remarcabile, după cum se știe. „Oricum, pașoptismul e un termen umbrelă. El desemnează (uneori) o perioadă de confuzie și instabilitate, de suprapuneri și interferențe de vârste literare, de schimbări bruște de climat politic (restaurația concomitentă cu exilul, faza unionistă urmată de antagonizarea conflictului dintre liberali și conservatori)”.

Realizarea unei sinteze a perioadei exilului pașoptist, care să îmbine datele monografice cu prezentarea creației literare a celor exilați, poate completa tabloul istoriografiei noastre literare. Cercetarea noastră răspunde unui asemenea deziderat. Arătăm că acest demers are o componentă istorică și una culturală, axate pe viața și opera exilaților pașoptiști, ca model de urmat de generațiile actuale în ceea ce privește efervescența, caracterul imediat, sinceritatea și implicarea profundă cu care au trăit și au reflectat prezentul lor istoric. Asta în condițiile în care au experimentat atât bucuria și euforia fenomenului revoluționar, transformator, emergent al schimbării, dar și durerea și dezamăgirea eșecului. Ce este constant însă în aceste manifestări ample, individuale și colective, este spiritul lor mesianic – ideea de oameni meniți să aducă schimbarea, în ciuda persecuțiilor, a chinurilor și suferințelor la care sunt supuși, asumarea condiției de oameni ai începutului de drum, pentru ei și pentru etnie, în istorie și în cultură.

Actualitatea temei este una mai degrabă implicită și subînțeleasă. Pentru unii grăbiți, subiectul pașoptism și autorii pașoptiști poate fi perceput ca fiind epuizat sau irelevant pentru literatura română contemporană. Actualitatea temei este dată de prezența în lucrare a unor scriitori pașoptiști importanți și a operei acestora, care au beneficiat de cuprindere în istoriile literare și în unele canoane literare. Intenția noastră nu este de a realiza monografii literare, ci de a reuni acești autori, scriitori și revoluționari în tema, nișa exilului pașoptist și de a evidenția efectele pe care le-a avut acest exil asupra scriitorilor prezentați, asupra momentului cultural pașoptist și a legăturilor sale cu viața social – politică românească. De aici derivă și actualitatea temei – una cauzală, determinantă – literatura contemporană fiind o componentă a literaturii române, cu unele resurse și determinări în perioada pașoptistă. Modul de asociere a revoluției cu creația și exilul conferă identitate momentului pașoptist și experienței scriitorilor analizați.

Cercetările actuale cu privire la antropologie și istoria mentalităților, la înțelegerea lumii și ca o reprezentare a celuilalt (în condițiile globalizării și ale informatizării) constituie un arc peste timp la ceea ce a reprezentat mișcarea romantică pentru apropierea de creația populară și interesul scriitorilor și cărturarilor pentru folclor, etnopsihologie și pentru universul arhaic. În același timp, literatură exilului pașoptist s-a conturat ca expresie a disidenței reprezentanților acesteia în fața unei realități cultural-politice tributare feudalismului osificat. Această literatură a fost principalul vector de propagare a ideilor reformiste cu caracter național în epocă, un instrument la îndemâna unei generații de iluștri cărturari dedicați cu totul interesului național.

Răspândirea literaturii pașoptiste din exil a generat ecouri și la generațiile care au urmat, tocmai datorită onestității mesajului său. Deși folosea în propagarea ei o frecvență destinată mai mult burgheziei și elitei culturale, totuși a fost accesibilă și maselor populare, grație fidelității sale față de idealul comun al tuturor celor ce simțeau și trăiau românește, indiferent de starea socială ori spațiul din care făceau parte.

Un alt element de actualitate considerăm că este transferul cultural de la nivel european – atât atunci cât și acum la nivel social-politic se urmărește crearea unei unități în ceea ce privește ideologiile politice și sociale, iar schimburile culturale cu Occidentul și cu Orientul sunt o constantă.

Originalitatea lucrării derivă din abordarea predominant analitică a temei exilului și din perspectiva monografică a întregului, în care sunt cuprinși cei zece scriitori analizați. Demersul de cercetare se dorește o radiografiere a efectelor exilului asupra culturii românești din perioada pașoptistă și asupra evoluției acesteia după momentul 1848. Perspectiva longitudinală este folosită pentru a analiza exilul ca fenomen. Exilul este abordat ca un fenomen istoric complex, cu debut în perioada biblică și continuat până în contemporaneitate. Nu se poate evidenția rolul unui fenomen complex asupra culturii naționale dacă nu este privit în ansamblul său, nu doar ca o secvență istorică izolată. Exilul din perioada pașoptistă este corelat cu fenomenele sociale și politice din plan național și european, spațiul românesc ocupând un loc aparte în tabloul geopolitic al vremii, obținându-se astfel un tablou sintetic, integrat, al evenimentelor culturale și politice din această perioadă.

Rezultă rolul de catalizator și de liant al exilului în perioada pașoptistă – catalizator al transformărilor sociale, politice și mai ales culturale. Liant concretizat în unificarea eforturilor revoluționarilor exilați cu ale celor din țară pentru realizarea scopurilor de emancipare, unitate și independență națională.

Activitatea proscrișilor pașoptiști a fost accentuată de situația de expulzați, de devotamentul exilaților față de cauza revoluționară și de contactul cu cultura occidentală și participarea la evenimentele politice europene. În consecință, operele acestora au constituit vectori importanți pentru schimbările sociale, politice și culturale, și sunt rezultatul acestor transformări.

Se produce astfel nu doar un fenomen revoluționar, de transformare socială și politică, ci și unul de emergență culturală. Aportul exilaților la acest nivel este unul semnificativ, ei asigurând, prin prezența în spațiul occidental, transferul ideilor și orientărilor culturale și literare din perioada pașoptistă – a se vedea aici inserția masivă a romantismului în spațiul cultural românesc. Cu termenii lui Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu putem vorbi de rolul important al pașoptiștilor în formarea civilizației române moderne.

Strategia de cercetare presupune utilizarea mai multor abordări, tocmai datorită complexității temei, de la analiză și sinteză, la studiul documentelor și al creației literare. Analiza evenimentelor istorice și a exilului este făcută din perspectiva momentul pașoptist, integrat contextului european, la fel și exilului ca fenomen. Exilul este prezentat în contextul social-politic al perioadei. Rămânem în zona literaturii, nu doar a istoriei literare, prin analiza operelor scrise de reprezentanții mișcării revoluționare în perioada exilului. Ca metodă, am folosit „bricolajul metodologic”, termen propus de receptarea unora dintre cărțile lui Paul Cornea, Mihai Zamfir și Mircea Anghelescu. Prin această metodă sunt juxtapuse elemente din mai multe dimensiuni care au legătură cu opera literară, combinându-se în analiză individualul și gruparea, evenimentul și contextul, mentalitatea și ideea politică, literatura și biografia etc.

Aria de cercetare este subsumată finalității preconizate și anume conturarea unui tablou coerent al exilului din perioada pașoptistă, cu conotațiile sale istorice, dar mai ales culturale și literare. Odată cu încetarea domniile fanariote, în anul 1821 și revenirea la domnii pământeni, s-au creat premisele unei europenizări economice și spirituale. Limba franceză pătrunde în școli, astfel intelectualii au înțeles necesitatea modernizării societății românești, insistându-se pe activitățile culturale și literare. Înlăturarea domniilor fanariote și instalarea domnilor pământeni, apariția unor relații economice și politice inexistente până atunci constituiau premisele necesare pentru ridicarea societății românești pe o nouă treaptă de dezvoltare social-economică, pentru modernizarea vieții social-politice și culturale.

Dezvoltarea culturală este și rezultatul firesc al preocupărilor personalităților culturale și politice pentru emanciparea învățământului românesc. Acum sunt înființate primele școli, la toate nivelurile de învățământ – primar, normal, superior. În același timp se înființează și primele teatre, Teatrul Național din Iași condus de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi și sunt editate primele ziare: Curierul românesc la București – Ion Heliade Rădulescu, Albina românească la Iași – Gh. Asachi, Gazeta de Transilvania la Brașov – Gh. Barițiu.

O caracteristică importantă a pașoptismului este combaterea imitației și a traducerilor mediocre, care erau caracteristice perioadei, urmărindu-se în același timp reducerea provincialismului, prin unirea în paginile revistelor a tuturor scriitorilor, indiferent de zonă. În efortul lor de emancipare a culturii române și de asigurare a unității naționale, scriitorii pașoptiști au folosit ca sursă de inspirație istoria poporului, trecutul de luptă, frumusețile patriei, folclorul românesc, tradițiile și obiceiurile poporului, animați fiind de un puternic sentiment patriotic. Articolul lui Mihail Kogălniceanu, Introducție la Dacia literară, sintetizează ideile și idealurile generației pașoptiste „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de pitorești și poetice, pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații”. Acest efort de realizare a unității naționale și de emancipare a limbii și culturii române naționale, a venit în contradicție cu unele interese ale clasei politice și a generat o reacție adversă față de acești militanți.

Termenul de revoluție presupune în sine existența unei situații conflictuale, a unei stări de criză – conflictul între nou și vechi, între putere și opoziție, între imitație și autentic, între străin și autohton, conflict manifestat la toate nivelurile politice și culturale. Pe acest fond, mulți dintre cei implicați în această mișcare revoluționară au fost puși în situația de a părăsi țara, o situație fie impusă din exterior, fie adoptată ca soluție pentru a putea continua munca de dezvoltare culturală. Vorbim în această perioadă de un fenomen masiv de exil al unora dintre scriitorii, oamenii de cultură ai vremii – Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, C. A. Rosetti și alții. Indiferent de țara în care a fost exilat, de modul în care a fost pus în situația de exilat sau de perioada exilului, fiecare dintre aceștia a folosit situația sa de contact cu o altă cultură tot înspre dezvoltarea și promovarea culturii românești, naționale, prin transferul de ideologie politică, printr-o viață activă literară, culturală, socială și politică în țara unde erau exilați. Interesat de remarcat este faptul că ei se comportă apropiat, sub raport psihologic și stilistic, deși sunt dezbinați prin conflicte personale, cum e cazul cu disputa dintre Ion Heliade Rădulescu și Ion Ghica. „Emigrația nu se poate desprinde din utopia revoluției mântuitoare. Toate însușirile pe care le considerăm tipice generației – naționalismul democratic, dăruirea dezinteresată în serviciul unei cauze transpersonale, angajamentul civic, exaltarea sensibilității, încrederea într-o providență justițiară, se manifestă în acest răstimp sub o formă exacerbată”.

Structura lucrării operaționalizează noțiunile din titlu și ilustrează ipotezele și argumentele folosite. Apare astfel necesară integrarea unor informații diverse, de o mare complexitate, într-un tot unitar care pornește de la general – context istoric, exil – și ajunge la particular – autorul, opera și contribuția din exil a unor personalități ale vremii la transformările revoluționare din țară, contextul caracteristicilor politice și socio-culturale ale perioadei pașoptiste. Constanta exilului rezultă din întreg și din detaliile capitolelor.

Conținuturile lucrării se dezvoltă pornind de la noțiunile cheie – exilul și perioada pașoptistă. Raportarea activității literare se face la condiția de exilat a scriitorilor și la momentul pașoptist.

Pentru romanticii europeni exilul era o marcă a prestigiului, o validare a condiției existențiale, probă a autenticității, în care personalitatea se poate manifesta plenar. Exilul ajunge să însemne dovada irefutabilă a sacrificiului pentru ideile politice sau atașamentul pentru popor. Acestei condiții nu i poate imputa prefăcătoria, calculul meschin ori biografia retușată. Exemplele sunt numeroase, elocvente și, chiar așa risipit și frământat cum era fenomenul, s-a dovedit destul de activ ca să alimenteze ideologic viața politică românească de mai târziu. Marca afectivă a exilului este aceeași, indiferent de perioada istorică în care a avut loc, o scurtă trecere în revistă și încadrare a exilului pașoptist în istoria exilului fiind făcută și de noi în acest capitol.

O altă dimensiune importantă a lucrării este, așa cum spuneam, cadrul istoric care a generat modificările revoluționare de la nivel social, cultural și implicit literar. Ne referim aici la câteva repere istorice semnificative: domniile pământene, începând cu anul 1821; Unirea Principatelor din 1859 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza și sosirea lui Carol I în 1866. Toate aceste evenimente cu un caracter marcant revoluționar au generat modificări la toate nivelele societății românești care atunci se năștea ca stat unitar și implicit ca literatură națională.

Capitolul al treilea prezintă pe larg această contribuție la dezvoltarea literaturii, fiind prezentate aici contribuțiile la nivel de emancipare a limbii române, ca element de identitate națională, prin publicistică și literatură. În acest sens, sunt importante curentele literare la care aderă scriitorii din această perioadă, noile specii și genuri apărute acum, toate din viziunea celui plecat din țară, aflat în postura de exilat, de călător printr-o lume care, chiar dacă îi înțelege idealurile, nu îi poate oferi căldura pe care ți-o dă pământul natal. Este evidențiat caracterul național al producțiilor literare, indiferent de locul în care ele au fost create, scriitorii aflați în exil având un liant puternic – dorința de promovare a limbii române, a culturii și a națiunii române, care se dorea o națiune puternică, ce își cunoaște matca, asemenea Dunării.

O notă distinctă a perioadei este simbioza de statut a majorității reprezentanților mișcării revoluționare – aceeași persoană având preocupări literare, sociale și politice reunite toate sub un singur scop – emanciparea națională. Personalitățile acestei epoci, identificându-se cu un rol mesianic, își concentrează toate eforturile pentru atingerea acestuia la toate nivelurile culturale: în școală, în teatru, în publicistică, în literatură, tinzând uneori utopic la crearea unui cadru politic propice acestor deziderate. Are loc nu doar o revoluție ci o restaurare, fiind valorizate elemente de cultură și istorie autentice, naționale. Reformarea este pregătită din timp, demersurile lor fiind anterioare anului 1848 și are continuitate, depășind momentul Revoluției și fiind manifeste și în perioada pașoptistă și a exilului care a urmat Revoluției.

În perioada exilului pașoptist, care a urmat revoluției reprezentanții emigrației române rămân apropiați din punct de vedere psihologic și cultural, chiar dacă conflictele personale, răfuielile violente și intransigente îi dezbină pe mulți dintre ei. Există unitate la nivel ideologic, ideea centrală fiind revoluția mântuitoare, conotațiile utopice fiind evidente în ideile exaltate și efuziunile sentimentale frenetice, toate animate de ideea triumfului literaturii, fraternității, egalității și democrației. Exilaților le este specifică starea ambivalentă cu basculări bruște între entuziasm și disperare, iubire și ură, încredere și suspiciune, liberalism și socialism, exaltare și retragere, credință și deznădejde. În această perioadă se manifestă în mod exacerbat la exilați „naționalismul democratic, dăruirea dezinteresată în serviciul unei cauze transpersonale, angajamentul civic, exaltarea sensibilității, încrederea într-o providență justițiară ”.

Pornind de la emigrație, ca formă de luptă pentru identitate culturală și continuând cu exilul în Occident, Orient și în propria țară, capitolul al patrulea evidențiază a corelația dintre statutul de exilat al scriitorilor români și cel de actor al marilor modificări din cultura națională. De la preluarea unor idei străine, prin frecventarea unor școli și culturi occidentale, până la alungarea din țară, toți cei care au fost plasați voit sau forțat în această situație și-au adus contribuția la emanciparea socială și la fondarea literaturii române moderne.

Partea cea mai importantă a lucrării conține date referitoare la contribuțiile pe care personalitățile române aflate în exil în perioada pașoptistă le-au avut pentru dezvoltarea culturii, în general, și a literaturii române, în special. Au fost alese pentru studiile de caz personalități diverse în ceea ce privește specificul scrierilor lor – cu predominanță istorică și politică – Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, C.A. Rosetti sau cu predominanță literară – Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Grigore Alexandrescu; cu perioadă mai lungă de exil – Ion Heliade Rădulescu, C. A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica sau cu perioade mai scurte, dar cu rol de susținere a mișcării revoluționare în țară – Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu. Este de remarcat, analizând activitatea literară, propagandistică și publicistică a acestora, efectul de bumerang pe care l-a avut exilul asupra societății românești. Căci opozanții schimbărilor aduse de revoluție au dorit să stopeze prin exilul cărturarilor transformările propuse în cultură și instituțiile naționale.

Capitolul șase cuprinde date referitoare la statutul aparte de cultură de tranzit și în același timp tampon pe care l-a avut spațiul carpato-danubiano-pontic pentru marile puteri occidentale și orientale. Influența Occidentului se face mai puternic resimțită în această perioadă, la transformările din țară aducându-și o reprezentativă contribuție tocmai personalitățile exilate din țara mamă, care au folosit timpul petrecut în străinătate pentru afirmare și emancipare națională, bucurându-se de suportul politic și cultural al culturilor occidentale. Problema Dunării, ca și element comun al unui spațiu divers cultural, dar cu o importanță strategică majoră, a constituit în acea perioadă un subiect a cărui rezolvare a determinat configurații politice și sociale specifice spațiului balcanic, inclusiv celui românesc.

Alcătuirea unei cronologii, inventarierea producțiilor editoriale, propagandistice și literare din perioada exilului pașoptist, punctarea elementelor cheie ale vieții de exil, evidențierea determinărilor de tip cauzal ale exilului pașoptist pentru cultura europeană și pentru cea românească le considerăm puncte de reper valoroase în demersurile de înțelegere și prezentare a evoluției culturii române, în general și a limbii și literaturii române, în special.

CAPITOLUL I.

EXIL, EMIGRAȚIE, DISIDENȚĂ – CONSIDERAȚII GENERALE

Faptele petrecute în istorie se comportă ca niște oglinzi paralele, în care se reflectă ca niște martori oculari, întâmplări și evenimente. Despre exil, emigrație, disidență ca fapte umane, mai mult sau mai puțin marcante, facem referire în cele ce urmează. Un fenomen atât de complex precum exilul necesită câteva delimitări terminologice și nuanțări istorice și culturale. Exilul nu este un fenomen izolat istoric și cultural, el este parte din evoluția comunității care îl generează pe baza unor resorturi politice, sociale, religioase, culturale, care scapă deseori unei singure explicații. Cert este că, prin efectele sale, exilul a fost, dincolo de un mijloc de oprimare și de suferință, un cadru de dezvoltare a unor trăiri, concepții și opere remarcabile. În cazul pașoptiștilor exilul asociază ideile revoluționare cu mesianismul și creația scriitorilor în condițiile prigoanei politice cunoscute.

Delimitări terminologice

Emigrația, acest termen vine din franțuzescul émigrer și latinescul emigrare.  Astfel emigrant se numește acel individ care părăsește sau este obligat să părăsească locul de baștină, țara, pentru a se stabili (definitiv sau temporar) în altă țară; a se expatria sau a fi expatriat cum este și cazul unor scriitori și revoluționari ai generației de la ‘48, generație asupra căreia vom zăbovi în cele ce urmează.

Disidența poate fi definită ca o luptă pentru drepturile inalienabile ale persoanei umane, luptă dusă cu respectarea principiilor legalității, ale nonviolenței și ale transparenței. Pentru o înțelegere cât mai clară și o cuprindere plenară a cuvântului „disidență” trebuie să apelăm la etimologie. Observăm astfel că noțiunea de disident are străvechi rădăcini atât în substantivul comun latin dissidentia, care se traduce prin dezacord sau opoziție între obiecte, lucruri împrejur stătătoare, cât și în verbul latin disside, care înseamnă a fi în dezacord, a nu se înțelege, a se revolta, a se deosebi, a diferi.

În zilele noastre, termenul este folosit cu precădere pentru a desemna persoanele cu opinii opuse celor ale unui regim politic totalitar. Acest sens politic a început să fie utilizat începând cu anii ’40 ai secolului trecut în legătură cu proliferarea sistemelor totalitare, în special cu referire la întreg spațiul comunist. Astfel noțiunea de disidență presupune un comportament politic al unei persoane publice bazat pe o ideologie în totală opoziție cu cea care conduce despotic un anume stat.

În cazul momentului pașoptist este limpede că disidența corifeilor revoluției s-a manifestat ca o reacție firească a situației politice depășite din cele trei principate românești, caracterizată printr-un feudalism care întârzia parcă să apună, coroborată cu mișcările sociale de emancipare similare de pe continent. În literatura pașoptistă accentul disidenței a căzut desigur pe afirmarea românismului fundamentat pe moștenirea teritorială dacică și latinitatea limbii, pe promovarea dezideratelor de independență și neatârnare și pe reiterarea idealului unionist din care abia gustase neamul românesc sub Mihai Viteazul, la 1600. Toate acestea, fiind într-o antiteză cu interesele celor trei imperii învecinate, au transpus disidența în emigrare, iar apoi în exil, dar au încrustat la nivelul conștiințelor ancestralul mesaj al unității de neam, care s-a propagat și mai mult în deceniile ce au urmat, materializându-se la 1 decembrie 1918.

Exil vine din latinescul „exilium” și înseamnă deportare, condamnare, proscriere, expatriere, expulzare. Sunt întâlnite diferite accepțiuni ale termenului de exil – exilat politic, refugiați, disidenți, emigranți. În literatură se preferă termenul de exil, diasporă, emigrație. În alte domenii este preferat termenul de refugiat. Dar cum în literatură creatorii se exprimă în cuvinte, forma lor de a nu ceda era adeseori ascunsă, de aceea, în funcție de circumstanțe, unii au plecat, șansa evidențierii lor ca oameni și valori în țară producându-se doar după 1989, prin revenirea la matcă. La 1848 vorbim de o generație care și-a făcut studiile în Franța, luând contact direct cu Europa Occidentală, pe care au recunoscut-o drept model politic și cultural. Pentru ei Parisul era căminul spiritual, unde au înființat societăți pentru promovarea culturii naționale, pentru dezbaterea problemelor politice și sociale și au elaborat planuri ambițioase de reformă pentru țară. Pentru generația de la 1848 exilul poate fi privit ca un „exil constructiv”, un „exil reformator”.

Laurențiu Ulici în eseul Avatarii lui Ovidiu realizează un inventar de termeni în care explică noțiunea de exil și anume: fugă, sancțiune, opțiune, aventură, destin, salvare, terapie, revanșă, refuz, revoltă, regăsire, dor de ducă, întâmplare, frică, curaj, soluție, ajungând mai apoi să privească exilul ca un ,,fenomen”. Este perspectiva folosită de noi pentru a evidenția complexitatea fenomenului exilului în general și aplicat momentului 1848.

Definiții ale exilului sunt numeroase, de cele mai multe ori metaforice. Ștefan Augustin Doinaș spunea despre exil următoarele: ,,Farsă tragică a Istoriei pe care unii – foarte puțini – au puterea de a o transforma în destin, exilul este mărturia imposibilității de a ne naște a doua oară, dovadă că ne zbatem mereu în placenta existenței noastre originare”. O asemenea asumare întâlnim la mai mulți dintre scriitorii și revoluționarii români la 1848. Este dimensiunea în care întâlnim numeroase comparații posibile între scriitorii exilului postbelic și cei din exilul pașoptiștilor.

Exilului îi este asociată suferința, Ștefan Augustin Doinaș subliniind faptul că exilatul nu suferă pentru că a pierdut ceva, ,,ci pentru că nu se poate resemna să piardă ceea ce constituie însăși demnitatea condiției sale. Aceasta deoarece exilul presupune renunțarea la vechea identitate, ne obligă să devenim străini”. Același autor subliniază caracterul apocaliptic al exilului dar, ca orice sfârșit, poate reprezenta și un cadru al renașterii, al redescoperirii spirituale.

Pe parcursul istoriei, conotațiile exilului suportă modificări semnificative – de la efect al contingențelor evenimențiale în lumea antică, trecând prin dimensiunea antropologică dată de concepțiile religioase din Evul Mediu, conform cărora omul este doar un exilat pe acest pământ, în așteptarea vieții veșnice, până la exilul de natură intelectuală și politică din perioada modernă. Aici exilul deja se transformă în autoexil ca reacție la accidentele vieții publice și exprimând raportul individului cu comunitățile instituționalizate din care face parte.

Autoexil ca formă autoimpusă de izolare din cadrul social și cultural este des întâlnit pe parcursul istoriei și mai ales în momentele de mari transformări. Privit ca o formă de protest, atunci când celelalte forme nu mai au efectul scontat, autoexilarea a fost văzută ca o modalitate de manifestare a refuzului de a lua parte la ceea ce comunitatea înfăptuiește în dezacord cu credințele celui exilat. Trăit, poate, mai puțin frustrant, fiind o stare asumată nu impusă, autoexilul crea și premisele unei replieri și refaceri de forțe care să fie utilizate pentru obținerea transformărilor dezirabile. La 1848 putem vorbi de un asemenea moment, al exilului pașoptist, perioadă care durează zece ani. Cu siguranță că exilul istoric nu se suprapune exilului spiritual, care a marcat existența multor scriitori. Mihai Zamfir, în lucrarea sa, Din secolul romantic, vorbește despre un exil perpetuu al creatorului, un exil care reprezintă condiția solitudinii existențiale. Această condiție fundamentală a existenței artistice este târziu descoperită de majoritatea pașoptiștilor, cu ocazia adevăratului exil, cel de după 1848. Departe de țară, fără speranța de a o revedea curând, ajunși fără menajamente în cadre sociale și culturale cunoscute până atunci doar aproximativ, ei își schimbă – odată cu perspectiva lumii din jur – și maniera de a scrie. Astfel exilul ocazional duce la descoperirea exilului existențial.

Dacă exilul este rezultatul resimțit de o persoană, dacă are o conotație pasivă în ceea ce privește decizia de exilare, expulzarea este elementul activ. Din punct de vedere etimologic vine de la latinescul expulsare și franțuzescul expulser și înseamnă a obliga pe cineva să părăsească teritoriul unei țări (printr-un act al puterii de stat), a da afară, a sili să iasă. Așa cum reiese din definiție, reprezintă o acțiune de forță brută, egoistă, care nu face decât să exprime neputința autorităților care apelează la asemenea metode. De-a lungul istoriei s-a dovedit că acest gen de acțiune a fost urmată de căderea puterii care o promova. Pașoptismul și perioada de după al doilea război mondial au cunoscut asemenea manifestări ale forței oarbe și a arbitrarului.

Exilul aduce cu sine statutul de proscris – persoană care nu mai beneficiază de apărarea legii ca efect imediat al situației de exilat. Sentimentele de respingere, de abandon, de însingurare și de alienare se asociază firesc acestei stări, trăiri care au de fapt la bază sentimentul de dezrădăcinare.

Dezrădăcinare, sentiment resimțit de orice persoană aflată în situația de exil, indiferent de perioada istorică, de motivele care au generat exilul sau de durata exilului, semnifică de fapt acea durere profundă, mai mult sau mai puțin acut exprimată, dată de ruperea legăturilor cu originile. Prin origini înțelegem atât spațiul fizic de care este privat exilatul, cât și spațiul cultural și mai ales emoțional la care nu mai are acces. Paradoxul exilului este dat tocmai de acest sentiment al dezrădăcinării. Exilatul a fost exclus din mediul său pentru a fi oprit să mai acționeze pentru acest mediu – nație, popor, pământ, limbă, cultură – ori exilul, prin sentimentul de dezrădăcinare, nu a făcut altceva decât să intensifice, în cele mai multe cazuri, înverșunarea și puterea exilaților de a acționa tocmai pentru neamul și cultura lor, creându-se adevărate bastioane de luptă culturală pentru promovarea idealurilor interzise în țară. Acestea toate vor fi realizate de generația „mesianicilor pozitivi” cum scrie George Călinescu despre scriitorii generației pașoptiste.

Condiția exilatului

Condiția exilatului este evidențiată de Mircea Eliade: «Fiecare exilat este un Ulise în drum spre Itaca . Orice existență „reală” reproduce Odiseea. Drumul spre Itaca, spre Centru… Ceea ce descopăr deodată este că se oferă șansa de a deveni un nou Ulise oricărui exilat… Dar pentru a înțelege asta, exilatul trebuie să pătrundă sensul ascuns al rătăcirilor inițiatice (voite de „zei”) și ca pe tot atâtea obstacole pe drumul care-l readuce acasă (spre Centru)». Mesajul transmis de Eliade aici este unul presant, deoarece dacă oricărui exilat i se oferă șansa de a fi un Ulise, șansa aceasta este doar una teoretică, potențială, ca să profite de ea exilatul trebuie să-i calce pe urme lui Ulise, trebuie să probeze o tărie morală deosebită. Savantul român concepe exilul în mod inițiatic, arhetipal, ca un drum spre Centru, spre casă după tipologia exilului lui Ulise. Întreaga existență, însă mai ales cea excepțională a exilului, poartă în sine dimensiunea sacră a inițierii, a pătrunderii sensului ascuns al întâmplărilor. În acest sens, Mircea Eliade îi îndemna pe românii aflați în exil să-l aibă ca model pe Dante și nu pe Ovidiu, acesta din urmă devenind „prizonierul unui trecut necontenit idealizat de nostalgie”, pe când Dante a știut să-și transforme destinul într-o inițiere, suferințele ajutându-l să se regăsească pe sine, să se cunoască, să se ia în stăpânire. Pe el destinul nu l-a doborât, ci i-a pus în valoare geniul creator, căci fără experiența exilului, poate nu am fi avut astăzi Divina Comedia.

Scoaterea din centrul ființei neamului său îl determină pe exilat să poarte în sine propriul centru, să devină el însuși centru, însă drumul spre centru este cel mai greu de parcurs. Scoaterea din propriul neam echivalează cu o pierdere a identității, cu o lipsire de sens, fapt ce reclamă o urgentă resemnificare. Mircea Eliade nu numai că și-a găsit propriul său centru, dar a devenit un centru de referință pentru românii din exil, fiind receptat în felul acesta, iar dacă în tinerețe devenise figura emblematică a generației sale, în diaspora dorește să închege o rezistență culturală românească, căreia îi adresează mai multe manifeste, constituindu-se ca un ferment al ei. Acest fapt poate fi constatat din mărturiile mai multor conaționali, printre care îl amintim pe Mircea Alexandru: «Mircea Eliade a fost un asiduu colaborator al Îndreptarului. În paginile acestei foi a revenit cu insistență asupra datoriei de a înfrunta exilul cu conștiința unei misiuni precise pe care ne-o impune tragedia țării și destinul ingrat care ne-a împrăștiat peste hotare… Exilul ne oferă providențialul prilej de a ne smulge din „provincialismul cultural”, a ne lărgi universul spiritual prin contactul direct cu alte culturi, a ridica la nivel universal valorile autohtone, a traduce dragostea de țară în muncă, dăruire, cinste și creație culturală autentică».

Exilatul este ancorat în ideea de a se îndepărta de matcă, de a evada spre un tărâm necunoscut și obligat de a se adapta într-un timp mai mult sau mai puțin definit. Condiția exilatului e fixată în ipostaza omului care merge dublu; exilat față de sine și față de lume, pentru care spațiul și timpul sunt abolite. Numeroase asemenea manifeste, creații, semne și semnale ale scriitorului pribeag și singur ne oferă viața și opera lui Ștefan Baciu.

Fenomen complex, exilul are abordări și finalități dintre cele mai variate, diversitatea personalității și a epocilor celor exilați transformând un termen de la singular la plural. Vorbim astfel de exiluri nu de exil, o asemenea abordare permițând o analiză mai profundă a fenomenului literar asociat situației de exilat. Impactul pe are îl are exilul asupra celui exilat, cu o constanță în ceea ce privește sentimentul de desprindere, de rupere, poate la rândul său varia de la catalizator al creativității la abandonul în fața fatalității destinului. Astfel, exilul nu reprezintă doar o dezrădăcinare, ci și o înfrângere care produce răni vindecabile prin negație. Opusă negației, apare reconstrucția a ceea ce se mai poate salva. Plecați din est, din țara de origine, aceasta este reconstruită utopic în vest, în țara de exil. „Literatura exilului este literatura reconstrucției Utopiei, în măsura în care ea va păstra, prin cele mai de seamă nume ale ei bucuria de a releva lumii că acolo, în Est cea mai de seamă cetate a lumii, Utopia, se relevă a fi o sinistră iluzie”.

În același timp exilul are și o dimensiune misionară – exilații sunt datori să reconstruiască ceea ce acasă nu au putut realiza. Ei se constituie în mesageri ai culturii naționale, chiar dacă țara de proveniență îi renegă. Au fost totuși situații în care nume din exil erau asumate și tolerate de statul român din dorința de promovare a unei identități culturale valoroase – cum e cazul lui Mircea Eliade, dar mulți rămân la un moment dat cu statutul de proscriși, de dușmani ai națiunii, cum îi înregistrează puterea și restaurația.

Perspectiva cultural – istorică

Exilul s-ar defini – deși se admite că definiția este reductivă –,,între polii a două atitudini: cea ovidiană, neconsolată și cea dantescă, adaptată”.

Despre exil s-a scris și se va mai scrie încă multe secole, fiindcă este un fenomen ce a început cu Exilul poporului evreu – Fuga din Egipt – petrecut în jurul anului 1.700 î.Hr. și continuă și astăzi prin migrația dinspre Sud spre Nord și dinspre Est spre Vest. Cel mai îndepărtat exilat este poetul Ovidius Naso, care a fost expatriat la Pontul Euxin, Tomis, actualmente Constanța. Poetul latin avea 51 de ani când împăratul Augustus, în anul 8 d.Hr., l-a pedepsit și l-a trimis în exil pentru o cauză ce a rămas un mister. El spunea: „Ochii mei sunt vinovați, am văzut ceea ce nu trebuia să văd”.

Autorul Divinei comedii a fost nu numai în căutarea lui Beatrice, dar s-a implicat în agoră, având funcții în administrația Florenței, a activat alături de Guelfi și a avut misiuni diplomatice pe lângă Papa Bonifaciu al VII-lea. Dante a fost condamnat la un exil definitiv și a murit la Ravena, în 1321, când ghibelinii, partizani ai împăratului Germaniei, au preluat puterea la Florența. Leonardo da Vinci, „omul universal”, s-a consacrat multiplelor vocații, dar s-a alăturat puterii politice a lui Ludovic, prințul de la Milano și Republicii florentine, drept urmare, în cele din urmă a părăsit Italia la invitația regelui Franței, François I. A murit departe de țară, în 1519, în apropiere de castelul Amboise.

Exilul în Franța nu a fost decât în timpul războaielor religioase, când protestanții s-au refugiat în Germania. Victor Hugo a fost prima personalitate care în tinerețe a spus: „Vreau să fiu Chateubriand sau nimic”. După lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea, a scris articole critice la adresa împăratului. Drept urmare, între 1851 și 1870, a fost obligat să plece în exil, locuind mai întâi în Belgia, apoi în insulele Jersey și Guernsey. Din exil, a trimis articole extrem de acide, adevărate pamflete, care au fost publicate la Paris. S-a întors din exil în plin război și în timpul Comunei din Paris, spunând: „Exilul nu este un lucru material, ci unul moral. Proscrierea mea a fost bună și îi mulțumesc destinului”. A murit în 1885 și a avut onoarea unui doliu național, iar mesajul pe care l-a transmis posterității a fost: „Arta nu trebuie să slujească numai Frumosul, ci și Binele”, urmat de: „Geniul înseamnă un sacerdoțiu spre a găsi vastul și magnificul echilibru al cosmosului”.

Exilul la oamenii de cultură este prezent în toate momentele marcante și ale istoriei moderne. De exemplu, în timpul ocupației germane din Franța au părăsit țara: Jean Renoir, Julien Benda, Jacques Maritain, Claude Lévy-Strauss, André Bréton, Simon Weil, Henri Bergson, Georges Duhamel, Jean Giraudoux, François Mauriac, Marcel Mauss, André Siegfried, Georges Bernanos, Jules Romain, André Maurois, André Masson, Roger Caillois… suprarealiștii: Denis de Rougemont, Aimé Césaire Etiemble și Jean Wahl… pictorii: Chagall, Léger, Masson, Tanguy. Au fost urmați de matematicieni, fizicieni, geografi etc. în peregrinarea lor către la New York, în total – din 1933 și până în 1945 – 303 universitari, dintre care 191 germani și 36 francezi fiind plecați din Europa ocupată de naziști.

La fel s-a întâmplat și cu intelectualii din Germania – Thomas Mann, Klaus Mann, Heinrich Mann, Sigmund Freud, (cinzeci de medici din Societatea de psihanaliză s-au expatriat), Stefan Zweig, Karl Popper, Bertold Brecht, Robert Musil, Albert Einstein, Hannah Arend, Ernst Bloch, Lion Feuchtwanger, Walter Benjamin, Arnold Schönberg, reprezentanții Școlii de la Frankfurt, care s-au exilat în Statele Unite. „Părăsirea unei case, abandonarea unei biblioteci ce reprezenta iubirea pentru carte a câtorva generații… trecutul, amintirile, copilăria, iubirile, prieteniile, toate părăsite pentru un viitor necunoscut și plasat într-un spațiu și timp străine, uneori ostile și chiar damnate, cum a fost cazul lui Stefan Zweig, care s-a sinucis… Într-un cuvânt, acesta reprezintă exilul”.

Exilul în perioada pașoptistă

Perioada pașoptistă are ca și element definitoriu, pe lângă principiile de bază care promovau emanciparea pe toate planurile vieții sociale, culturale și politice, exilul. Exilul reprezenta în acest context o modalitate de excludere din spațiul existențial național, din matca tradițiilor și culturii proprii cu scopul protejării puterilor politice de transformările revoluționare. Pentru majoritatea pașoptiștilor români exilați, această perioadă a început odată cu înfrângerea revoluției în care s-au implicat activ la diverse nivele și a continuat pe perioade variabile de timp, pe unii finalul vieții ajungându-i tot în condiția de exilat. Supuși frustrărilor date de izolarea de cultura lor originară, expuși marginalizării și izolării culturale, mulți dintre exilații pașoptiști găsesc în aceste condiții resurse nu doar pentru a continua lupta politică pentru emancipare națională, ci și pentru o renaștere spirituală și culturală personală, în mersul țării și în cel european.

Exilul din această perioadă apare ca o formă de represiune a acțiunilor revoluționare, măsuri luate de autorități la nivel legislativ și administrativ. La București este emis un decret de exilare a capilor revoluției din 25 septembrie 1848, semnat de Faud – Effendi și caimacanul C. Cantacuzino. În decret sunt menționați cei care trebuie să ia calea exilului: 1. I. Eliad, 2. Chr. Tell, 3. N. Golescu, 4. St. Golescu, 5. C. Bolliac, 6. Gr. Grădișteanu, 7. C. (A.) Rosetti, 8. C. Bălcescu, 9. N. Bălcescu, 10. Gr. Ipătescu, 11. N. Ipătescu, 12. I. Voinescu, 13. D. Bolintineanu, 14. A. Zane, 15. Znagoveanu, 16. I. Brătianu, 17. D. Brătianu, 18. I. Ionescu, 19. Moldoveanu, 20. Deivos, 21. Moșoi, 22. N. Apoloni, 23. C. Aristia. Aceștia sunt trimiși sub escortă la Giurgiu și duși în susul Dunării cu ghimia până la Orșova. Numărul exilaților crește semnificativ – la 34 – în firmanul din 6 iulie 1849 publicat în Buletinul oficial cu hotărârea Porții de la Constantinopol și a Curții de la Petersburg. Acest firman întărește de asemenea menținerea exilului pentru cei cărora le fusese instituită această măsură. După ce revoluția este înăbușită și în Transilvania și Ungaria, în septembrie 1849, s-au intensificat măsurile de securitate pentru urmărirea acelor persoane care manifestau preocupări revoluționare și s-a întărit paza la granițele țării, pentru a împiedica revenirea celor exilați în țară.

Forțați să părăsească pământul natal, pentru care au nutrit cele mai puternice sentimente patriotice, exilații din perioada pașoptistă au fost, de fapt, mereu aproape, împreună cu conaționalii lor rămași în țară, chiar dacă erau risipiți în întreaga Europă și chiar în Asia Mică: Transilvania, la început, apoi Viena, Paris, Trieste, Londra, Constantinopol, Kutahia și Brussa. Contribuția lor nu a devenit mai săracă prin exil, autoritățile eșuând de fapt în încercarea de reprimare a eforturilor revoluționare ale acestora. Contactul cu alte culturi nu a însemnat decât o adăugare de valoare pentru munca istorică și literară a exilaților, iar statutul de exilat nu a făcut decât să releve și mai mult necesitatea unității. Ilustrativ în acest sens este exilul următoarelor personalități marcante ale perioadei pașoptiste, exil care însumează 54 de ani: Nicolae Bălcescu – 3 iunie 1848 – 29 noiembrie 1852 (5 ani de exil, cu întrerupere 3 luni), Ion Heliade Rădulescu – 1848– 1859 (10 ani de exil, cu o scurtă întrerupere în 1854), Dimitrie Bolintineanu – 30 octombrie 1849 – 1858 (9 ani de exil), Mihail Kogălniceanu – 1848 – 1849 (1 an de exil), Ion Ghica – 1848 – 1858 (10 ani de exil), Cezar Bolliac – 1849 – 1858 (8 ani de exil), C. A. Rosetti – 1848 – 1857 (10 ani de exil),Vasile Alecsandri – 1848 – 1849 (1 an de exil).

Conștienți de diminuarea puterii emigrației, datorită divergențelor existente, liderii aflați în exil au încercat unificarea membrilor acestei comunități. Astfel, Ion Ghica, la Constantinopol, a propus organizarea întregii emigrații sub conducerea unui reprezentant moldovean și unul muntean. Mai direcți, Tell, Eliade și Golescu au încercat să se impună la Paris ca lideri oficiali ai emigrației la începutul anului 1849. Această inițiativă era respinsă de Nicolae Bălcescu, care relua ideea colaborării emigranților moldoveni și munteni sub conducerea lui Costache Negri. Alături de inițiativa constituirii Comitetului democratic român înființat de Rosetti, Voinescu II, Brătianu și Mălinescu în iunie 1849 și de Asociația română pentru conducerea emigrației înființată la inițiativa lui Nicolae Bălcescu aceste inițiative au avut o durabilitate redusă datorită divergențelor ideologice manifestate de exilați – Bălcescu foarte radical susținea ideea unei revoluții armate mai puternică, care să depășească granițele Dunării, decât cea din 1848, pe când Ghica era adeptul diplomației; grupul lui Eliade adera la idei liberale moderate, care erau în puternic contrast cu radicalismul burghez al grupului lui C. A. Rosetti.

Nicolae Bălcescu reușește totuși să mențină unită emigrația românească, avându-i alături pe majoritatea fruntașilor exilați, reducând influența lui Eliade și restabilind încrederea în căile diplomatice propuse de Ghica. Eforturile sale revoluționare, progresiste își găsesc formularea sintetică și clară în scrierile publicistice și literare din exil, precum și în străduința de a stabili legături diplomatice și revoluționare atât cu autoritățile din Franța, Anglia, cât și cu emigrația din alte țări ale Europei. Publicarea în septembrie 1850 a proclamației către Poporul român a idealurilor și a programului de luptă a viitoarei revoluții, iar mai târziu detalierea acestora în Mersul revoluției la români în revista România viitoare reprezintă apogeul colaborării dintre reprezentanții revoluționari români din diaspora.

Legăturile strânse cu țara, în ciuda măsurilor de securitate instituite de autorități, prin emisari și prin corespondența permanentă, contribuie la menținerea trează a interesului pentru emancipare națională și pentru unitate. Același crez, cu pregnanța sentimentului de solidaritate, transpare și din legăturile strânse pe care Bălcescu le încurajează și le susține cu emigranții de alte naționalități – polonezi, ruși, italieni, maghiari, germani, toți fiind uniți de dorința de eliminare a dominațiilor autoritare, nedemocratice din Europa.

O perspectivă diferită asupra exilului o conferă migrația conducătorilor și boierilor din Muntenia, care, nemulțumiți de modificările aduse de revoluționari și îngrijorați de consecințele acestora, au ales să se refugieze în Transilvania, în special la Brașov, Sibiu sau Mehadia, devenite centre ale emigrației conservatoare. Concentrarea nucleului emigranților s-a făcut „în jurul fostului domnitor Gh. Bibescu, cel care sancționase Constituția, dar abandonase curând tronul de teama invaziei străine, cei mai mulți provenind din rândul categoriilor sociale privilegiate. De remarcat că rândul refugiaților era îngroșat și de unii munteni care, fără să fie ostili noului regim politic, considerau iminentă și inevitabilă intervenția străină și, în consecință, încercau să-și pună viața în siguranță. În categoria aceasta din urmă se plasează și familiile unora dintre fruntașii revoluției care, spre a fi scutite de complicații, s-au deplasat în Transilvania încă înainte de izbucnirea acțiunilor insurecționale, așteptând acolo desfășurarea evenimentelor, așezarea instituțiilor proclamate, dar mai ales consolidarea externă a regimului politic”.

Chiar dacă erau mai puțin numeroși decât grupul de emigranți ostili revoluției, unii membri ai familiilor de fruntași revoluționari din Muntenia au constituit și ei un grup semnificativ în Transilvania, ca emigranți activi susținători ai mișcării revoluționare. Astfel, la Brașov și Sibiu se aflau în vara anului 1848 soțiile și copiii lui Gh. Magheru, I. Eliade, Christian Tell, I. Voinescu II, care au facilitat menținerea legăturilor dintre Transilvania și Muntenia. Cea care se remarcă prin acțiunile ei de promovare a principiilor revoluționare și de susținere a acțiunilor reformatoare din Muntenia este Maria Eliade, soția fruntașului Revoluției pașoptiste. Prin acțiunile ei, pornind de la organizarea unor întâlniri culturale dintre refugiați și românii din Transilvania, până la publicarea unor scrisori în presa vremii, nu face altceva decât să „promoveze idealurile eliberatoare ale revoluției și să elogieze deschiderea și patriotismul transilvănenilor. Răspunsul pozitiv al unor personalități din Transilvania, participarea cu entuziasm a transilvănenilor la aceste acțiuni, aderarea la ideile revoluționare și intensificarea legăturilor cu Țara Românească reflectă clar ideile de unitate națională, de frăție și de solidaritate dintre „frații” români din cele două provincii”. Nu aceleași sentimente caracterizează relațiile dintre emigranții din Țara Românească.

Remarcăm atitudini de antipatie și respingere, chiar conflicte, între gruparea emigranților conservatori și cei care susțineau Revoluția. Boierii conservatori erau iritați de susținerea punctelor programatice ale revoluției muntene și încercau să împiedice promovarea ideilor reformatoare, care le distrugeau de fapt poziția dominatoare. De exemplu, au încercat stoparea publicării de informații despre mișcarea revoluționară din Muntenia în foile din Brașov, „făcând presiuni în redacțiile acestora, în unele cazuri mergând până la amenințări personale și chiar la tentativa de a înrola trei mii de contrarevoluționari cu intenția de a trece în Țara Românească și de a răsturna guvernul provizoriu”. Nemulțumirea boierilor conservatori se amplifică odată cu stoparea acestor planuri, ei neavând suportul nici al localnicilor, dar nici al autorităților locale și al celor habsburgice și maghiare. La plecarea din Transilvania în țară, după intervenția Turciei și a Rusiei, își manifestă din nou fățiș nemulțumirea față de solidarizarea transilvănenilor cu mișcarea revoluționară, făcând notă discordantă față de ceilalți români exilați care luptau pentru unitatea și afirmarea națională.

În ciuda conflictelor existente între reprezentanții exilului românesc, a divergențelor de opinii privind abordarea revoluției din țară, a controverselor referitoare la unii reprezentanți ai mișcării revoluționare și a lipsei de unitate a acestora se poate spune că ei, prin activitatea publicistică, politică, diplomatică și literară din perioada exilului reprezintă un reper important pentru transformarea modernă a națiunii române, deschizând un drum al exilului, urmat peste un secol de reprezentanți ai culturii din perioada comunistă, prigoniți politic. Efervescența ideilor revoluționare și atașamentul afectiv și moral față de țară a pașoptiștilor i-a determinat să se raporteze în permanență ca aparținând țării mame. Ei nu au fost de fapt niciodată „extra muros”, ei au fost tot timpul în cetate din punct de vedere ideologic, intențional și moral, doar din punct de vedere spațial fiind în afară. Nici măcar din punct de vedere acțional nu putem spune că au fost excluși, izolați – acțiunile lor publicistice și propagandistice fiind făcute pentru țară, chiar și în țară. Acest aspect diferențiază în mod substanțial exilul pașoptist de exilul postbelic. În acest caz, marea parte a exilaților s-au adaptat, integrat și chiar confundat cu cultura de „adopție”, regimul totalitar închizând complet perspectiva reîntoarcerii. Cu toate acestea, chiar și atunci când această barieră a căzut, cei care și-au manifestat intenția de a se întoarce în țară au fost prea puțini.

Exilul postbelic

Odată cu momentul 23 august 1944 a început instaurarea beznei comuniste peste țara noastră pentru un timp de 45 de ani. S-a instaurat o teroare de neimaginat, nocivă individului și societății. Lumea gândea un lucru, dar spunea altceva de frica unor posibile repercusiuni. A existat un fel de schizofrenie generalizată, care, acutizându-se cu timpul, a ajuns a se confunda cu viață autentic sănătoasă axiologic. Alterarea sufletească rămâne cu siguranță moștenirea cea mai tragică lăsată de această perioadă neagră a istoriei noastre. Mare parte din elita noastră intelectuală și politică a fost fie suprimată în închisori sau lagăre de muncă forțată (Canalul Dunăre – Marea Neagră), fie obligată să ia calea exilului.

Exilul cunoaște în această perioadă o dinamică interesantă, determinată de nuanțele cu care regimul comunist își exercita opresiunile ideologice, doctrinare, politice și sociale. Există mai multe opinii în ceea ce privește manifestarea în timp a exilului. Monica Lovinescu vorbește de trei etape ale exilului românesc postbelic: prima etapă între 1946 și 1956 cu caracter în special politic, a doua etapă următoare anului 1956 când revoluția maghiară a fost învinsă și o dată cu ea speranțele unei intervenții occidentale în Est, generând exiluri de natură economică, oamenii plecând pentru a avea un trai mai bun și a treia ipostază a exilului – disidența exilată – care are ca și corolar lupta pentru drepturile omului. Toate cele trei etape au în comun, conform autoarei Dialogurilor pe unde scurte, „visul întoarcerii acasă”.

În România literară, numărul 23 din 2008, Ioan Simuț propune o cronologie a exilului postbelic: „1. exilul din 1941 până la sfârșitul anului 1947, când granițele se închid sever și ermetic; 2. blocajul aproape total al exilului în perioada 1948-1964, cu singurul eveniment notabil (în domeniul literar) al fugii lui Petru Dumitriu; 3. exilul progresiv crescut în perioada Ceaușescu, declanșat semnificativ după 1971 și intensificat în anii '80. Cele trei perioade sau valuri ale exilului ar fi, de fapt, numai două. Cum în anii '50-'60 nu se întâmplă ceva semnificativ, altceva decât închiderea ermetică a granițelor, nu văd de ce am lipi aici deceniul următor, anii '70, numai pentru a nu înregistra un gol. Perioada Ceaușescu trebuie discutată în ansamblu, punând în evidență accelerarea numărului de scriitori exilați din 1965-1971 spre 1989, într-un fenomen coerent de reacție la dictatură. În prima perioadă, deciziile scriitorilor români (simultan cu ale unor intelectuali și politicieni) de a rămâne în exil se iau fie în 1941-1942, după înfrângerea rebeliunii legionare, fie în intervalul 1945-1947, când devine din ce în ce mai clar că România este o țară ocupată de trupele sovietice și că regimul politic se îndreaptă spre o dictatură comunistă”.

Analiza criticului literar evidențiază nume semnificative din exil, nu doar ale celor care au monopolizat relatările despre exil, ci și a celor pentru care notorietatea în cultura românească a început odată cu recuperarea biografiilor și parțial a operelor lor, după 1989. Amintim aici pe Aron Cotruș, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Ștefan Baciu, Horia Stamatu, George Uscătescu, Alexandru Ciorănescu, George Ciorănescu, Alexandru Busuioceanu, Pamfil Șeicaru, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, dar și unii mai puțin cunoscuți precum: Petru Grigore Cugler, Gherasim Luca, Teodor Scorțescu, N. I. Herescu, Lucian Boz, Nicu Caranica, L. M. Arcade, Th. Cazaban, D. C. Amzăr, C-tin Amăriuței. „De numele unora dintre cei mai importanți scriitori din acest prim val se leagă crearea unor instituții vitale pentru supraviețuirea culturală a exilului: reviste, edituri, fundații, institute de cercetare, cenacluri și colaborarea la posturi de radio care au asigurat cunoașterea activității și a atitudinii lor politice. Un alt aspect care ar trebuie discutat și reliefat în întreaga lui motivație complexă este constituirea grupurilor în exil, după principii politice (de-o parte foștii legionari, de alta oamenii Fundației Regale Universitare „Carol I” etc.) sau culturale (în jurul unei reviste, al unui cenaclu sau al unui post de radio), și turbulențele create de conflictele de interese”.

Același autor subliniază relativa acalmie din perioada 1965-1970 și „accelerarea ritmului exilării scriitorilor după 1971, odată cu enunțarea alarmantă a tezelor din iulie, care înseamnă instaurarea cultului personalității lui Ceaușescu și dezvăluirea noilor metode anti-culturale ale dictaturii comuniste (masificarea culturii, festivalul național „Cântarea României”, întețirea cenzurii)”. Pentru anii 1965-1970 nu există niciun caz politic răsunător, fiind ani în care nu s-a putut găsi niciun exilat – 1966 și 1967.

Nu același lucru se poate spune despre perioada 1971 – 1980, pentru această perioadă Ioan Simuț identificând 37 de exilați, scriitori și chiar oameni din structurile securității – faimosul caz Pacepa. Tot în această perioadă, în 1977 se acutizează conflictul regimului cu scriitorii și are loc exilarea lui Paul Goma în Franța, împreună cu întreaga familie. Acesta și-a asumat statutul de disident, Eugen Ionescu atribuindu-i într-un articol din Le Monde statutul de Soljenițân român. Mai târziu, la lansarea volumului Le tremblement des hommes a lui Goma în 1979, Arabal afirma foarte sugestiv despre cenzurarea lui în țară, evidențiind și o dramă majoră a exilatului, că „i se interzice să scrie în propria-i limbă, ca și cum ai avea dreptul să refuzi unui copac, pământul în care este înrădăcinat”.

În ultimul deceniu de regim comunist se continuă acest conflict, înregistrându-se un număr foarte mare de exilați – 49. Dintre aceștia Ioan Simuț evidențiază două cazuri marcante, „de nuanță diferită în modul de exercitare și exprimare a disidenței: Ion Caraion, exilat în 1981 în Elveția, își afirmă opiniile violent anti-ceaușiste după exilare, opinii adunate în volumul Insectele tovarășului Hitler, publicat la München în 1982; Dorin Tudoran formulează în 1984, din interior, cea mai aspră critică a comunismului ceaușist în eseul Frig sau frică – despre condiția intelectualului român, difuzat întâi de postul de radio Europa liberă și publicat apoi la Paris în revista Ethos, în timp ce autorul se afla în țară. După chinuitoare hărțuieli ale Securității, interogatorii, greva foamei, memorii, Dorin Tudoran emigrează în 1985 în SUA, unde obține azil politic. Este, după Paul Goma, cel mai important caz de disidență din rândul scriitorilor, disidență manifestată înainte de exilare”.

O privire statistică de astă dată asupra exilului postbelic poate reliefa atât destinația, țara care primește exilații, cât și domeniile în care aceștia își vor continua activitatea din exil. Astfel Ion Simuț propune următoarea statistică: în Franța „avem din 1941 până în 1989 aproximativ 60 de scriitori exilați; 2. în Germania, aproximativ 35 de scriitori români; 3. în USA, în jur de 30; 4. ar urma Israelul, cu cel puțin 30 de scriitori evrei de limbă română, dar am spus că e impropriu să vorbim de exil în cazul lor; 5. ar mai fi de notat Suedia cu cel puțin 10 scriitori români exilați; ar veni la rând, Canada, cu până la 10; Anglia, Australia, Olanda, cu până la 5. Curios e că Spania este preferată numai de primul val al exilului, de către vinovații participării la politica extremei drepte din România anilor '40. Analizând pe genuri literare acest tablou al scriitorilor români exilați în anii 1965-1989, putem face cele mai banale reflecții despre proporția de dramaturgi (doi: Al. Mirodan și Matei Vișniec), poeți (foarte puțini și fără șanse de a se afirma ca poeți români sau de altă limbă în exil), prozatori (cei mai mulți, unii capabili să-și continue activitatea literară ca prozatori și să se afirme ca atare în exil), critici literari rămași în zona publicisticii în limba română sau în altă limbă și, în sfârșit, universitarii (plecați din țară ca universitari și rămași universitari și în exil, devenind nume importante în mediul academic internațional)”.

Un statut aparte îl are exilarea scriitorilor români de diferite etnii. În aceste cazuri s-ar putea vorbi despre o întoarcere acasă din punct de vedere etnic, dar sentimentul de „acasă” rămâne discutabil, trăirea exilului fiind eminamente subiectivă. Este cazul și al lui Wolf Aichelburg (emigrat în 1980) și Peter Motzan (emigrat în 1990), plecați în Germania, „aflați într-o situație ambiguă, care nu poate fi considerată nici exil (pentru că scriitorii de limbă germană se integrează în mediul natural al limbii și culturii germane), nici întoarcere acasă (pentru că ei sunt originari din România). La fel ar fi de discutat despre plecarea multor scriitori maghiari din România, după 1989, la Budapesta și integrarea lor (cam fără succes) în mișcarea literară de acolo, tot mai puțin interesați de viața literară de la Cluj, Târgu Mureș sau Oradea – orașele lor de origine. Separat ar trebui analizată emigrația scriitorilor evrei, distingând între cei plecați în Occident (și având aceeași soartă cu scriitorii români exilați) și cei plecați în Israel (alcătuind acolo o grupare semnificativă a scriitorilor evrei de limbă română). Unii au plecat chiar în 1990 (Alexandru Sever, Elena Tacciu) sau după aceea”. Ioan Simuț apreciază că în cazurile germanilor plecați din România în Germania și a celor evrei plecați în Israel ar fi mai degrabă vorba de emigrare nu de exil.

O altă situație aparte, care nu poate fi definită ca exil, dar nici ca emigrație, o reprezintă scriitorii români aflați în Republica Moldova, în Serbia sau în Ungaria. Laurențiu Ulici apreciază că dacă românii din Basarabia și Bucovina sunt exilați și geografic, cei din Banat sunt doar o minoritate română, aflată în afara țării nu ca exilați ci ca membri ai diasporei. Scriitorii care au activat aici în această perioadă „nu sunt considerați scriitori exilați, având o cu totul altă situație decât cei care au fost în situația de a opta pentru exil ca răspuns la prigoana regimului comunist față de orice formă de exprimare ideologică liberă”. O clarificare în acest sens o aduce Sorin Alexandrescu în studiul său Invizibilitatea emigrației: „emigrația era economică, exilul politic, iar diaspora istorică, existentă deci de mai mult timp în țara respectivă ca minoritate etnică, indiferent dacă motivul originar de a ajunge acolo fusese economic sau politic”.

Din dorința de conservare a propriei identități, activitatea scriitorilor din exil era direcționată înspre conservarea tradiției și delimitarea categorică de literatura realist-socialistă din țară, cultivarea și studiul limbii naționale, recuperarea și prezentarea dintr-o perspectivă opusă celei oficiale. Făcând o analiză a caracteristicilor scriitorilor aflați în exil în perioada postbelică, Laurențiu Ulici identifică o serie de caracteristici: foarte puțini scriitori au reușit să se ridice în străinătate la ceea ce reprezentau ei în țară; doar foarte puțini s-au străduit să comunice din exil cu țara natală; o bună capacitate de a se adapta la mediul adoptiv; o slabă comunicare între reprezentanții exilului românesc ceea ce a dus la o slabă coeziune a acestei comunități în țările adoptive; tendința majorității de a nu mai reveni în țara natală atunci când motivele exilului au dispărut.

Analizând modul de raportare la situația de exilat, Eva Behring structurează fenomenul „identității culturale în exil” pe 3 niveluri (luând drept criterii: gradul schimbării limbii, productivitatea literară si strategia scriitoricească) după cum urmează:

neîncrederea fată de posibilitatea integrării în cultura si tradițiile țării-gazdă: menținerea, în principiu, a limbii române ca limbă a literaturii; orientarea către relațiile și publicul din România (ex.: Paul Goma, Ion Caraion, I. Negoițescu).

acceptarea unei identității culturale duble, resimțită ca duplicitară: stăpânirea și utilizarea idiomului natal, ca și a celui de exil, în egală măsură; orientarea în același timp către cititorul din patrie, cât și către cel din țara de adopție (ex.: M. Eliade, G. Uscătescu, V. Horia, M. Lovinescu, V. Ierunca, frații Ciorănescu, N. Manea, D. Tepeneag).

desprinderea de identitatea originară, asimilarea în noul mediu în concordanță cu folosirea consecventă a limbii din țara de exil, orientarea către cititorul din țara-gazdă (ex.: Emil Cioran – negația totală și ruptura de identitatea sa românească; Petru Popescu – integrare neproblematică, fără repudierea explicită și categorică a originilor culturale).

Un aspect important în analiza exilului postbelic este trăirea subiectivă a exilului. Ea este dusă de Irina Mavrodin până la investirea de către trăirea interioară a exilatului cu acest statut, aceasta afirmând că există atâta exil câtă conștiință a exilului. Multiplele fațete ale exilului relevă o dimensiune metafizică a acestuia, dar și o individualitate în manifestarea lui, existând tot atâtea moduri de a trăi, de a percepe și de a defini exilul câți exilați. „Inițial o sfâșiere, o ruptură, ea se compensează prin împlinirea într-o altă realitate, aceea a unei patrii ideale, pe care exilatul și-o construiește în mod treptat în plan afectiv și spiritual”. Reconstrucția utopică a unei lumi ideale, lumea natală, Edenul pierdut este o altă caracteristică a literaturii exilului postbelic. Această idee este dezvoltată și de Cornel Ungureanu în lucrarea sa La Vest de Eden. „Dacă estul ruinează utopia, scriitorul exilat încearcă să-i dea sens. Un orizont paradiziac înconjoară țările imaginare ale lui Horia Vintilă sau Mircea Eliade. Geografia românească, întrevăzută de ei, este una edenică. Tot ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă mirabil în această lume se petrece pe străzile Bucureștilor, pe malul Mării Negre, în Bucegi, în Câmpia Română, acolo unde copilăriseră sau își trăiseră tinerețea autorii noștri”. Aceste două aspecte – trăirea emoțională, subiectivă și reprezentarea unei lumi ideale – se regăsesc foarte bine ilustrate în Caete de dor, publicație a lui Constantin Amăruiței, apărută la Paris din 1951 până în 1960, în care afirma, dezvoltând teoria naționalismului transcendental: „Neamul românesc e mai întâi o Realitate Ontologică. Dorul mi-l arată fundat în transcendent, acolo unde Cuvântul s-a dorit chip și lume, s-a făcut om și-a ales o soartă de-a fi. Dumnezeu însuși a intrat în istorie, ca Neam, descălecând la începutul lumii între Nistru și Tisa, Dunărea și Marea cea Mare. De aceea noi am conceput Caete de Dor ca o revistă de metafizică și poezie; căci cum altfel s-ar putea vorbi de Neamul nostru ca o realitate ontologică, acolo unde omul este în dor de veșnicie și-n dialog cu Dumnezeul vecin uneltelor sale? […] Acest lucru e făcut de tot exilul, pe bună dreptate de altfel, dar credem, oarecum insuficient”.

Florin Manolescu prin lucrarea sa Enciclopedia exilului literar românesc 1945 – 1989, încearcă să recupereze, să sistematizeze și să introducă în circuitul culturii române, destine, opere, date și informații interzise în cea mai mare parte în România din 1845 până în 1989 și risipite în afara ei, pe mai multe continente.

Indiferent de perioada sau locul unde au fost exilați, aportul exilaților români la cultura internațională în plan literar și științific rămâne totuși unul remarcabil. Trecând de atitudinile extreme ale unora dintre membrii exilului românesc, care susțineau că doar în exil se face literatură românească, este evidentă notorietatea internațională a unora dintre oamenii de cultură din exil. Se susține ideea depășirii apartenenței etnice, prin activitatea lor aceștia intrând în patrimoniul internațional al științei sau literaturii. De exemplu: „Matei Călinescu a adus o contribuție importantă la teoria literaturii pe plan mondial prin volumul Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism (1987), citat ca o lucrare de bază. Lăsând la o parte opera lui Mircea Eliade sau a lui Emil Cioran, îl putem menționa pe Eugeniu Coșeriu, renumitul lingvist, care a contribuit la dezvoltarea structuralismului, a semanticii și a studiilor limbilor romanice în operele ca Principios de semantica estructurala (1977) sau Textlinguistik. Eine Einführung (1980), la început în Italia, pe urmă la universități din America de Sud, din Spania sau din Portugalia și, în sfîrșit, la Tübingen, în Germania. Un alt nume important este Sorin Alexandrescu, cunoscut nu numai datorită cursurilor dedicate literaturii române la Universitatea din Amsterdam, dar și datorită activității lui ca fondator al studiilor semiotice în Olanda și ca autor al unor cărți precum Transformational Grammar and the Romanian Language (1977) sau Figurative Art. Beginning and the End of the 20th Century in Romania (1998). Lista continuă cu Virgil Nemoianu, cunoscut în domeniul istoriografiei literare de secol XIX, în Vest și în Est,  din a cărui operă amintim The Taming of Romanticism (1983) sau Imperfection and Defeat: The Role of Aesthetic Imagination in Human Society (2006), cu Toma Pavel în domeniul lingvisticii, al naratologiei și al literaturii comparate în Europa (la Amsterdam) sau în Canada și America, cunoscut pentru titluri ca Fictional Worlds (1986) sau Le Mirage Linguistique. Essai sur la modernisation intellectuelle (1988). Din actualitatea imediată nu putem să nu-l menționăm pe M. Cornis Pope (SUA, Richmond), al cărui studiu de literatură comparată, semnat împreună cu J. Neubauer, a apărut în patru volume masive sub titlul History of the Literary Cultures of East-Central Europe. Junctures and disjunctures in the 19th and 20th centuries (2004-2010)”.

Exilul în propria țară

Între anii 1948 – 1952 a fost întemnițată elita intelectuală românească în mari centre numite de „reeducare” precum Sighet, Gherla, Aiud, Pitești sau Jilava, locuri în care prin practici inumane penitenții erau dezumanizați și exterminați. În aceste locuri au sfârșit potrivit statisticilor circa 300 000 de oameni. Lipsiți de orice libertate, ba chiar și de cea de conștiință, cei care au trăit acest sinistru episod istoric au experimentat de fapt o formă de exil. În acest macabru context putem fi de acord cu identificarea unui exil în propria țară.

Dintre categoriile intelectuale puse sub detenție de regimul comunist amintim: preoți și teologi ca Dumitru Stăniloaie, Silviu Dragomir, Valeriu Anania, Arsenie Boca, Nichifor Crainic, Nicolae Steinhardt; intelectuali: Constantin C. Giurescu, George Manu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Petre Țuțea; politicieni: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Gheorghe Brătianu, Lucrețiu Pătrășcanu, Aurel Vlad; poeți și scriitori: Radu Gyr, Virgil Maxim, Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Petru C. Baciu, Zorica Lațcu, Eugenie Indreica – Deamian sau Valeriu Gafencu.

Se dezvoltă oarecum paradoxal cu condițiile de viață o adevărată literatură a deținuților, care nu a văzut lumina tiparului decât numai după momentul decembrie 1989. Poezia scrisă în închisorile comuniste este mai mult o rugăciune, un mod de exprimare în linii artistice a stărilor de katharsis.

În exilul închisorilor comuniste a fost prigonită poezia însăși. Pentru un singur cuvânt scris pedeapsa era foarte aspră. Se scria doar în minte, în memorie, hârtia și creionul fiind cu totul interzise. Radu Gyr, spre exemplu, a fost condamnat la moarte pentru scrierea unei poezii. Pentru recitarea unor poezii s-au dat condamnări între 10 și 25 de ani, iar pentru difuzarea lor s-a dictat muncă silnică. Radu Demetrescu (Gyr) este probabil cea mai cunoscută și apreciată personalitate a poeziei românești din literatura de după gratii. Opera sa, scrisă în închisoare și transmisă cu greutate dincolo de gratii – face astăzi parte din tezaurul cultural al țării noastre.

Valeriu Gafencu este o altă figură emblematică a scriitorilor din închisorile comuniste. Datorită purității sale sufletești a și fost numit încă din perioada detenției „sfântul”. Una dintre cele mai complexe personalități ale culturii naționale care a suferit exilul detenției comuniste a fost, fără îndoială, Nichifor Crainic, deopotrivă teolog, filosof, poet și eseist. Prin vigoarea și lărgimea orizontului său cultural a creat prin revista Gândirea un curent al specificului nostru național numit ”gândirismul”, cu mari implicații în literatură, artă și filosofie.

Norman Manea este unul dintre aceia care au îndurat exilul în perioada comunistă. El este exilat în propria țară fără voia sa, țară pe care o iubește. Întoarcerea huliganului surprinde atașamentul firesc al omului față de locul în care vede lumina zilei, indiferent de etnie sau religie: „Acaparați de apropiata nuntă, astfel de gânduri dominau ziua. Fervoarea festivității le reamintise că se simțeau bine, de fapt, în locul unde trăiau de atâtea generații câte își puteau aminti”.

Un exil propriu-zis este trăit ca și copil de 5 ani care este nevoit să plece din orașul natal fiind transportat în Transnistria unde va supraviețui lagărului de concentrare. Mai apoi, tânăr fiind, Norman Manea se confruntă cu un alt tip de exil – exilul interior – în care evadau toți cei care se simțeau închiși în temnița comunistă. La vârsta de 50 de ani va lua din nou calea exilului, plecând în Germania apoi în Statele Unite. Cu toate acestea, scriitorul nu s-a despărțit niciodată de limba română, susținând că aceasta este singura sa „casă”.

Un remarcabil eseist, Norman Manea își stabilește în volumele ce adună articole, studii, interviuri, convorbiri, poziția față de exil, evreitate, țară și limba română. Trăiri intense precum traumă, durere, ruptură, nostalgie, determinate de experiența exilului devin la Norman Manea o înțelegere superioară a vieții. Pentru autor exilul este, după cum mărturisește, citându-l pe Brecht „cea mai bună școală a dialecticii”.

Perspectiva biblică

Exilul este umbra care l-a însoțit pe om în efemera sa existență, înstrăinare, suferință, destrămare, intoleranță, de la protopărinții Adam și Eva la marele poet latin Publius Ovidius Nasso și până în zilele noastre. Din perspectivă biblică, problematica exilului îmbracă o complexitate aparte, deoarece textul scripturistic poate fi citit, analizat, explicat, înțeles și criticat printr-o multitudine de abordări: teologică, socială, istorică, psihologică, filosofică, literară, etc.

Oricărui cititor curios în cunoașterea conținuturilor și învățăturilor Bibliei, la o lectură atentă și concentrată, problematica exilului biblic îi va deschide cel puțin șase mari tablouri, etape sau episoade: exilul primordial al protopărinților Adam și Eva din grădina Edenului, exilul-chemare al făgăduinței din vremea patriarhului Avraam, exilul-salvare al lui Lot – nepotul patriarhului Avraam – din cetatea Sodoma, exilul egiptean din vremea lui Iacov, exilul babilonian din secolul VI î.d. Hr. și auto-exilul misionar al sfinților apostoli din secolul I d. Hr. Fiecare dintre aceste tablouri biblice descrie exilul ca o dezrădăcinare dintr-un anumit context spiritual și accentuează mutațiile ce se produc atât la nivel personal, cât și (mai ales) comunitar.

Exilul primordial

În legătură cu acest episod din istoria lumii – lumea privită în dimensiunea ei de creație a divinității – se dezvoltă întreaga dramă a omenirii care încearcă din răsputeri să-și trăiască setea de absolut într-un context strâmt, ingrat și efemer. Secvența exilului debutează cu intervenția plină de răbdare și bunătate a lui Dumnezeu care aștepta o spovedanie a primilor oameni. Le-a dat timp de căință pentru fapta lor până seara, deși putea interveni imediat. Această spovedanie nu a venit și atunci Dumnezeu a făcut primul pas. Întrebarea adresată de Dumnezeu lui Adam: „Unde ești?” avea în vedere nu numai locul fizic, geografic, unde se afla, ci și situația de decădere morală în care l-a adus încălcarea Legii, în ce stadiul l-a pervertit păcatul. Răspunsul lui Adam este cuprinzător, indicându-și starea în ambele sensuri. Urmează pedeapsa – izgonirea din Rai.

Așa începe exilul primordial în care omul este alungat din starea de veșnicie la cea de efemer, unde, plin de nădejdi, încearcă să se pregătească pentru o altă mântuire, până la aflarea paradisului pierdut. Cu această nostalgie în suflet, omul călătorește prin această lume efemeră plângându-și starea de stricăciune care-i aduce numai frustrare. Astfel, mutațiile ce se petrec în întreaga ființă umană sunt multiple și profunde, ele putând fi condensate, comprimate și exprimate în mult utilizata sintagmă teologică „căderea în stricăciune”.

Aceeași frământare a sufletului și a minții o regăsim la exilații din perioada pașoptistă, orientată ca scop nu spre mântuirea personală ci spre reînnoirea și renașterea neamului. Revoluționarii pașoptiști exilați au fost animați și uniți, dincolo de orgoliile și divergențele lor personale, de idealul restaurării nației și culturii române. Privirea lor spre țară era una încărcată de speranță, uneori chiar utopică, în transformări emancipatoare și eliberatoare, speranță dublată de durerea dezrădăcinării, a alungării din „Edenul” patriei mamă.

Literatura romantică a pașoptiștilor cuprinde numeroase exemple privitoare la izgonirea din Paradis: Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, C. A. Rosetti, Ion Ghica și alții.

Exilul-chemare al făgăduinței din vremea patriarhului Avraam

Odată cu patriarhul Avraam începe propriu-zis și tradiția biblică a poporului evreu. Dacă până la vremea lui popoarele se formaseră ca neamuri descendente ale urmașilor copiilor și nepoților protopărinților Adam și Eva, începând cu Avram, Dumnezeu își zidește un popor al său din care se va naște ca om Răscumpărătorul (Mesia).

Emigrarea familiei lui Avraam din sud-estul Mesopotamiei s-a făcut în direcție nordică, de-a lungul râului Eufrat, cu două mii de ani î. d. Hr. Avraam a plecat împreună cu Terah, tatăl său, cu soția sa, Sara, și cu nepotul de frate numit Lot din cetatea Ur a Caldeeii spre ținutul Canaan. S-au oprit în locul numit Haran. Aici au rămas un oarecare timp, până a bolit și murit bătrânul Terah. De aici, urmau să coboare prin Damasc pe valea Iordanului spre ținutul Canaan. Tabloul acestei emigrări este descris în versetele 31 și 32 de la finele capitolului 11 al cărții Facerea. Începând cu capitolul 12 începe chemarea lui Avram de către Dumnezeu spre o altă țară ce îi va fi dată moștenire – țara Canaanului. Așadar, nu este un exil propriu-zis, ci o dezrădăcinare din ținuturile familiei, în vederea unei făgăduințe divine. Din această perspectivă poate fi considerat un exil. Avraam a rămas cu zona mai săracă din dreapta Iordanului, numită Canaan. Ca despăgubire pentru această situație Dumnezeu îl instituie proprietar al Canaanului. Acest drept de proprietate se moștenește de către descendenții patriarhului, din generație în generație. Astfel, Avraam pune capăt vieții nomade și primește răsplata divină pentru credința și docilitatea sa.

În urma acestui exil-chemare, Avraam își schimbă total existența începând cu strămutarea din Mesopotamia prin Egipt în Canaan. Din supus și docil tatălui său Terah, Avram devine credincios și ascultător față de Tatăl Ceresc. Devine stăpân peste un ținut întreg cu multe avuții materiale, turme de oi, de vite și sute de supuși. Încununarea darurilor primite rămâne însă investirea sa ca părinte al poporului evreu și patriarh al tuturor celor ce păstrează dreapta credință monoteistă.

Chemarea salvatoare se regăsește și la exilații pașoptiști. Alungarea din țară este văzută de aceștia ca o continuare a luptei pentru obținerea „Canaanului” social și politic visat – o țară a făgăduinței condusă de principii democratice, în care să domine prosperitatea și justiția. Deosebirea este că strămutarea lor în Occident este doar temporară, ei nu găsesc împlinirea idealurilor în afara țării, ei nu caută un pământ al făgăduinței. Acest pământ există deja, e țara natală, care are nevoie doar să fie salvată prin restaurare și reformă, misiunea aceasta revenind revoluționarilor, inclusiv celor aflați în exil.

Exilul – ,,salvare” al lui Lot din cetatea Sodoma

Personajul Lot este prezentat ca un model de credință și ascultare față de Dumnezeu. La primirea oaspeților, cei doi îngeri trimiși de Dumnezeu, Lot îi recunoaște ca prezențe sfinte și le oferă toată ospitalitatea de care putea da dovadă. Îi invită în casă, le oferă adăpost peste noapte și îi apără de dorințele pătimașe ale sodomiților, riscându-și fecioria celor două fete logodite și, în cele din urmă, propria viață. Sodomiții au primit refuzul lui Lot cu maximă ostilitate și s-au hotărât să-i spargă ușa casei și să-i distrugă familia.

În această atmosferă încărcată de mare pericol îngerii îl apără pe Lot lovindu-i cu orbire pe sodomiții înfuriați. Apoi îi propune exilul ca unica salvare din ceea ce urma să se întâmple: „Pe cine mai ai aici, ginere, fii sau fiice, tot ce este al tău în cetate, scoate-i din acest loc! Căci noi vom nimici locul acesta pentru că s-a mărit strigătul înaintea Domnului și Domnul ne-a trimis să-l nimicim”. Acest exil salvator, propus de îngerii lui Dumnezeu lui Lot, a fost primit cu multă credință și cu multă tristețe pentru durerea dezrădăcinării și a pierderii avutului familiei. Doar acesta explică șovăiala familiei lui Lot până către dimineață: „și când s-a revărsat de ziuă, îngerii siliră pe Lot zicând: Scoală-te, ia-ți femeia și cele două fete ale tale care se află aici, ca să nu pieri tu pentru păcatul cetății! Și el întârzia și l-au apucat cei doi bărbați de mână … căci Domnul voia să-l cruțe … Și după ce i-a scos afară din cetate a zis unul: Fugi, ca să-ți scapi viața! Înapoi să nu te uiți și să nu stai undeva în jurul acesta! Fugi la munte ca să nu pieri!” (cf. Facerea 19, 15-17)

A fugi la munte însemna să meargă în amonte pe valea Iordanului spre zona izvoarelor acestuia, în Muntele Moabului. Distanța fiind mare, Lot îndrăznește să-i ceară lui Dumnezeu favorul de a se refugia în cetatea Bela sau Țoar, cea mai mică și mai nordică din cele cinci. Argumentul lui Lot pentru salvarea cetății Țoar era micimea. Aceasta sublinia desigur și aspectul demografic, dar și cel moral: fiind mai puțini oameni, păcatele erau mai puține. De aceea s-a numit apoi Țoar, căci în limba aramaică însemna „mic”. Lot se temea că locul său de refugiu, Țoarul, va avea aceeași soartă ca celelalte patru cetăți. În puținul timp petrecut acolo a cunoscut moravurile locuitorilor care se asemănau probabil cu ale sodomiților. De aceea, el se hotărăște să se retragă în Muntele Moab, departe de tumultul și depravarea lumii înconjurătoare. Astfel, după un exil, Lot își asumă și autoexilul.

Pașoptiștii își asumă misiunii salvatoare, care este accentuată în exil pe fondul congruenței acestor mișcări revoluționare cu cele din țările unde au plecat proscrișii români. Pe lângă aceasta, plecarea lor din „cetatea” dominată de rău, a fost forțată la fel ca și în cazul lui Lot, dar spre deosebire de acesta care nu a avut voie să se uite înapoi, revoluționarii exilați au rămas în permanență cu privirea întoarsă spre „cetate”. Dacă pentru Lot exilul a însemnat salvarea lui, pentru pașoptiști exilul a însemnat salvarea țării.

Exilul egiptean din vremea patriarhului Iacov

Perioada în care poporul evreu a stat în pământul străin al Egiptului nu poate fi catalogată la propriu ca una de exil, ci mai mult ca o epocă de emigrare. În studiul de față am pornit la analiza exilului biblic din perspectiva dezrădăcinării. Din această cauză, am forțat puțin terminologia și am numit acest episod scripturistic exil egiptean. El îmbracă două aspecte: unul personal, în sensul dramei trăite de Iosif, vândut ca slugă în Egipt de către frații săi pizmași, și altul comunitar, în sensul emigrației celor douăsprezece seminții ale patriarhului Iacov.

Din perspectiva evenimentelor istorice, această perioadă de dezrădăcinare a poporului evreu cunoaște două etape: prima, a exilului determinat de emigrarea celor douăsprezece seminții în ținutul Goșen din teritoriile egiptene și sfârșită cu o robie cruntă; iar a doua, cea a exodului, a întoarcerii spre țara strămoșească a Canaanului, caracterizată printr-o rătăcire de circa 40 de ani în zona deșertului Sinai. Pentru prima etapă, personalitatea care domină întregul tablou este cea a lui Iosif, fiul lui Iacov (Israel). Această etapă debutează cu exilarea lui Iosif în Egipt de către frații săi invidioși. Pentru etapa de ieșire din robia egipteană, Biblia ne pune în față marea personalitate a lui Moise, care dă startul exodului, odată cu autoexilarea sa în deșertul Madian.

Potrivit Bibliei, marea migrație evreiască în Egipt a avut ca preludiu exilarea lui Iosif, fiul lui Iacov și al Rahelei, de către frații lui mai mari, care l-au vândut ca sclav la niște negustori egipteni. Acest eveniment s-a petrecut aproximativ prin secolul XVIII î.d.Hr. și reprezintă premisa migrației ulterioare. Așadar, drama unui popor începe cu drama unui om rânduit de Dumnezeu să rămână în istorie o figură marcantă pentru ambele civilizații, atât egipteană, cât mai ales evreiască.

Iosif trăiește drama exilului din pricina propriilor frați, cu deplină demnitate, izvorâtă dintr-o credință autentică în Dumnezeu. Fără vreo vină, experimentează un lanț nefericit de necazuri: este aruncat într-un puț secat, renegat și vândut ca sclav, hărțuit de nevasta nobilului egiptean Putifar, acuzat pe nedrept și întemnițat. Apoi, ca răsplată a fidelității, Dumnezeu rânduiește să fie eliberat și ridicat la rangul de mare dregător, mâna dreaptă a faraonului. Din această postură își cheamă părinții și toate rudele frățești la emigrare în țara sa de exil.

Întreaga tradiție biblică și istorică leagă amintirea evenimentului ieșirii poporului israelit din robia egipteană de figura gigantică a lui Moise, omul providențial, ales de Dumnezeu pentru această mare misiune, profetul care a grăit cu Dumnezeu față către față (cf. Deuteronom 24, 10 și Numerii 12, 8). El este eliberatorul și legislatorul poporului său, în care posteritatea a văzut pe autorul Pentateuhului (primele cinci cărți ale Bibliei), fondatorul religiei lui Israel și organizatorul cultului divin. După plecarea din Egipt, conduși de Moise, în singurătatea deșertului, evreii se cristalizează ca un popor închegat, ca obște religioasă foarte clar organizată și ca armată. Masa informă a fugarilor se transformă într-o societate închegată, cu o structură bine ierarhizată. Normele de conviețuire au fost reglementate de prevederi juridice, iar cultul divin a căpătat un cadru organizat sub forma instituțiilor religioase, a serviciului preoțesc și al ritualului.

Providențialismul, eliberarea și restaurarea se regăsesc plenar în personalități marcante ale exilului perioadei pașoptiste. Ele se conjugă în acea perioadă a mijlocului de secol XIX cu principii ale romantismului, care pun în centrul său eroul romantic, animat de idealuri transformatoare, dar suferind în același timp din cauza zădărniciei, a respingerii lui de către societate. Se poate spune totuși că așa cum Moise a generat o nouă lume, efortul conjugat al exilaților pașoptiști a depășit condiția utopică și de splin a romanticilor reușind să se constituie într-un debut semnificativ al transformărilor politice și sociale din Principatele Române, transformându-le pe acestea, prin Unire și Independență, într-un stat modern.

Exilul babilonian din secolul al VI – lea î.d.Hr.

Dintre toate istorisirile biblice, cele legate de perioada captivității babilonice a poporului evreu sunt cele mai tragice. Este o epocă neagră pentru istoria poporului israelit, o pagină scrisă cu mult sânge, sudoare și lacrimi de suferință, o perioadă de adevărat exil. Acest răstimp a fost profețit în mai multe rânduri de profeții mari ai poporului iudeu precum David în psalmul 136, ori Ieremia în cartea omonimă și capitolul 25, 11. Exilul babilonian a venit – potrivit accepțiunii biblice – ca pedeapsă divină pentru îndărătnicirea poporului față de Lege și prooroci.

Prologul exilului babilonian este dominat de figura tragică a profetului Ieremia, un personaj care a avut rolul cel mai ingrat, acela de a duce o politică defetistă în mijlocul unui popor amenințat, care aștepta mai degrabă încurajare și îndemn la rezistență. Din această perspectivă, profetul Ieremia rămâne în literatura biblică un personaj tragic. Influențele religioase păgâne dinspre popoarele vecine devin tot mai pregnante. Idolatria se infiltrează tot mai mult în rândurile poporului evreu, peste tot plutesc incertitudinea și spectrul anarhiei. Ieremia face tot ce poate să-l trezească pe rege din această somnolență bolnăvicioasă, dar fără vreun rezultat. El critică despotismul regelui Ioachim și îi profețește moartea cumplită. Profetul biciuia cu asprime falsa evlavie a așa-zișilor patrioți, ce-și ascundeau nelegiuirile printr-o religiozitate exterioară, afirmând că Dumnezeu va ocroti cetatea Ierusalimului și poporul evreu de dragul templului sfânt construit de marele Solomon.

Poporul evreu a ajuns mai târziu în situația de a alege între înfruntarea Babilonului sau supunerea față de această putere. Ieremia credea că Babilonul învingea oricum pentru că Egiptul devenise mult prea slab și prea măcinat de luptele interne, în vederea oferirii certitudinii unei victorii. În raport cu Nabucodonosor, dilema era alta: a opta între ocupație și deportare (exil). Orice mișcare de rezistență presupune neapărat dărâmarea templului și a cetății, calea exilului, depopularea patriei și, eventual, colonizarea ei cu triburi străine, așa cum se întâmplase în Samaria; cu alte cuvinte, dispariția lui Iuda ca stat. Atras de alianța cu egiptenii, împotriva sfaturilor pacifiste date de profetul Ieremia, Sedechia se grăbește și proclamă independența țării, atrăgând mânia lui Nabucodonosor. Astfel, în iarna anului 587 î.d.Hr. armata babiloniană a încercuit Ierusalimul, care era plin de refugiați, și l-a înconjurat cu șanțuri de asediu. În vara anului 586 î.d.Hr., după un asediu prelungit de optsprezece luni, babilonienii reușesc să facă o spărtură în zidul cetății și să năvălească în oraș, producând un măcel de nedescris.

În trei zile cetatea Ierusalimului a fost transformată în ruine. La porunca crudului împărat, generalul acestuia, Nabuzaradan, dărâmă templul lui Solomon de pe muntele Sion și-l arde până la temelii, după ce-i jefuiește toate odoarele. Palatul regal și toate edificiile împreună cu zidurile cetății au fost distruse. Visteriile templului și ale casei regale au luat drumul Babilonului. O mare parte din populație este deportată în ceea ce s-a numit robia babiloniană. Toți fruntașii țării și oamenii bogați ai Ierusalimului au fost deportați în două grupuri mari. În țară au mai rămas doar micii agricultori și cultivatori de vinuri pentru ca noua provincie babiloniană să nu fie în totalitate pustiită. Așa a început perioada neagră de șaptezeci de ani a captivității babilonice a poporului evreu.

Distrugerea Ierusalimului a însemnat pentru poporul iudeu distrugerea unui simbol național, pângărirea sufletului unei națiuni. Exilul babilonian a însemnat pentru prima dată dispariția factorului politic în cadrul istoriei Israelului. Statul s-a prăbușit, însă națiunea a rămas fidelă învățăturii profetice, tradiției și obiceiurilor comune. În pământul Babilonului, evreii au creat două prototipuri, care de atunci au devenit proprietatea întregii omeniri. În locul unui templu de sacrificiu evreii au construit sinagogi pentru adunări religioase; în locul ritualurilor dedicate lui Dumnezeu, evreii înălțau rugăciuni. Sinagoga a devenit model pentru biserica creștină și moscheea musulmană, iar rugăciunea a devenit simbol universal al devoțiunii față de divinitate.

Evreii au rămas în exil atâta vreme cât suveranii lor și-au menținut supremația internațională. În anul 539 î.d.Hr., când Babilonul a căzut sub cucerirea persană, evreilor li s-a acordat privilegiul de a se restabili în căminul național din Palestina. Deși unii dintre ei s-au întors ca să reconstruiască templul și Ierusalimul, statul evreu nu și-a câștigat statutul de independență totală, rămânând o provincie vasală imperiului persan. Mulți evrei au rămas în exil și nu s-au mai întors niciodată în pământul natal.

Un efect asemănător pentru cultura română l-a avut exilul postbelic, când mulți dintre cei exilați în perioada comunistă nu s-au mai întors în țară, rămânând și integrându-se în culturile unde au găsit refugiu în perioada exilului. Nu același fenomen se înregistrează în cazul exilului pașoptist. Majoritatea exilaților revoluționari se întorc mai devreme sau mai târziu în țară.

Auto-exilul misionar al sfinților apostoli

Răspândirea creștinismului prin predica apostolică trebuie înțeleasă, în primul rând, ca fapt istoric evident și logic, luat în considerare ca o consecință firească a activității misionare începute de Iisus Hristos și continuată de urmașii săi, dar și ca o datorie sacră, o responsabilitate vitală a apostolilor dedusă din rândurile celor patru evanghelii. Este un răspuns fidel la o poruncă dată de Hristos ca testament: „Drept aceea, mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă!”.

Nu putem vorbi în sensul clasic de un exil al apostolilor, excepție făcând doar Sfântul Ioan Evanghelistul care a fost exilat în insula Patmos din Grecia. Există totuși bazele unui auto- exil pornit din datoria sacră a apostolilor de a răspândi creștinismul în toată lumea. Este un auto-exil asumat cu toată dragostea și responsabilitatea de către toți cei doisprezece apostoli ai lui Hristos. Desigur că misiunea propovăduirii a fost continuată și completată de către cei șaptezeci de ucenici, având aceeași vocație sacră precum a celor doisprezece.

Asumarea responsabilă a auto-exilului de către apostoli o deducem și din faptul că toți au sfârșit prin moarte martirică, excepție făcând iarăși doar Ioan Evanghelistul, care a sfârșit cu moarte naturală. Apogeul dramatismului auto-exilului apostolic este atins de Sfântul Pavel, cel convertit din rândul cărturarilor iudaizanți anticreștini. Personalitatea lui primește dimensiuni gigantice în cartea Faptele Apostolilor, dar mai ales după frumusețea și adâncimea dogmatică și morală a conținuturilor celor 14 epistole neo-testamentare al căror autor indubitabil este.

Problematica exilului din perspectivă biblică îmbracă multe sensuri și conotații la nivel de cultură și civilizație. Desigur că din cele șase tablouri ale exilului biblic pe care le-am identificat, cinci sunt focalizate pe poporul evreu sau pe exponenți ai acestuia. În cazul primului tablou biblic – cel al exilului primordial – avem de-a face cu niște conotații la toate nivelurile ființei umane universal valabile. Cu toate acestea, Biblia fiind o carte universală, toate celelalte episoade ale exilului centrate pe poporul evreu dezvoltă sensibilități pentru întreaga umanitate. Pe de altă parte, în toate formele de exil biblic analizate anterior se suprapune planul dramei personale cu cel al unei națiuni sau chiar al întregii omeniri, suprapunere regăsită pregnant și în exilul pașoptist revoluționar. Oriunde și oricând s-ar petrece exilul, el rămâne în permanență o experiență tristă pentru cei care-l trăiesc. Mutațiile la nivel de persoană, cât și cele la nivelul grupului rămân întotdeauna cu neputință de anulat, chiar dacă o parte din consecințe sunt constructive pentru societatea care le-a generat.

Pentru pașoptiști, exilul nu a fost un loc de refugiu care să le permită exprimarea liberă a ideilor, ci un loc din care au încercat să folosească toate resursele culturale și politice pentru continuarea luptei lor revoluționare. Interesantă din acest punct de vedere este abordarea lui Paul Cornea în ceea ce privește exilații pașoptiști. „ …izbitor e că ei se comportă apropiat, sub raport psihologic și stilistic, deși sunt dezbinați prin conflicte personale (cum e cazul disputei dintre Heliade și Ghica). Câtă vreme izbucnirea unui nou val revoluționar pare iminentă, până la lovitura de stat a lui Ludovic Bonaparte și apoi proclamarea sa ca împărat (10 decembrie 1852), emigrația nu se poate desprinde de utopia palingenezică a revoluției mântuitoare. Toate însușirile pe care le considerăm tipice generației – naționalismul democratic, dăruirea dezinteresată în serviciul unei cauze transpersonale, angajamentul civic, exaltarea sensibilității, încrederea într-o providență justițiară – se manifestă în acest răstimp sub o formă exacerbată. Traumatismele istoriei și frustrațiile existenței cotidiene (cei mai mulți exilați trăiau la limita decenței) produc o stare de anxietate cronică și de tensiune, cu treceri bruște de la entuziasm la disperare, de la iubire la ură, de la încredere la suspiciune. Sub raport ideologic e un timp al radicalizării și extremismelor: Brătianu și Rosetti, ulterior devotați ai monarhiei constituționale și liberalismului, pledează pentru o republică socială, Bălcescu și Al. G. Golescu luptă intransigent pentru continuarea revoluției înfrânte la 1848, însuși conservatorul Heliade traversează o etapă de socialism evanghelic”. Ei dau astfel o conotație publică exilului lor, nu una personală. Exilând câteva persoane, autoritățile au crezut că vor exila o ideologie, dar aceste persoane au găsit în locurile de exil terenul necesar pentru promovarea acesteia, constituindu-se de fapt manifestarea concepției mesianice.

Mesianismul, dorința de regenerare, de ridicare a omului nou, sunt extrapolate de către exilații pașoptiști la nivel de națiune, scopul acestora fiind salvarea și reînnoirea unei națiuni, nu doar a unor persoane. Mesianismul lor este manifestat în ideologii, mergând până la un socialism evanghelic, în literatură, în publicistică, la aceste niveluri fiind promovate ideile de egalitate, justiție, bunăstare, echitate socială, promovate și generate de persoane providențiale, care și-au asumat și s-au identificat cu această misiune de salvare și de reformare.

CAPITOLUL II. ISTORIE ȘI POLITICĂ LA 1848 ÎN EUROPA ȘI ÎN ROMÂNIA

Pentru a înțelege mai bine felul în care s-au desfășurat evenimentele sociale, politice și culturale din preajma Revoluției de la 1848, considerăm că este importantă evidențierea cadrului istoric în care acestea s-au dezvoltat. Fenomenele sociale și culturale, care au ca element central emanciparea națiunii române cu tot ce înseamnă ea – istorie, economie, relații sociale și politice, dar mai ales cultură (literatură, presă), se dovedesc a nu fi un proces izolat în plan intern și internațional. Ele nu fac decât să continue și să pregătească în toate planurile un deziderat firesc – unitatea națională în condiții de autonomie și libertate.

Menținerea absolutismului și a sistemului feudal cu ajutorul Rusiei și Austriei, pe fondul avântului naționalismului și liberalismului, a fost dublată de criza agrară a anilor 1845-1846, de nivelul scăzut al salariilor și de rata ridicată a șomajului muncitorilor industriali. În vestul european revoluția a avut un predominant caracter social-politic, în timp ce în Europa centrală și de sud-est a predominat caracterul social-național.

Revoluția franceză a debutat în februarie 1848 la Paris, reprimată inițial de Ludovic-Filip, dar victorioasă în final, fapt ce a adus un guvern liberal care a proclamat republica, dreptul la muncă, a acordat drept de vot universal și a creat Atelierele Naționale. Majoritatea moderată, instalată prin alegerile din aprilie 1848, a anulat drepturile sociale, fapt care a dus la luptele de stradă din 23-26 iunie, reprimate militar de generalul Cavaignac și care au permis accesul la funcția de președinte a lui Ludovic Napoleon Bonaparte, nepot al lui Napoleon I.

La 13 martie revoluția izbucnește la Viena și conduce la înlăturarea cancelarului Metternich și refugierea familiei imperiale în Tirol. Mișcarea se extinde în tot imperiul și determină preluarea conducerii mișcării în Ungaria de nobilimea liberală, care proclamă independența în granițele „Regatului Sfântului Ștefan”, concomitent cu un program de reforme politice, sociale și instituționale. În Italia, cele 7 state aristocratice, create prin Congresul de la Viena, au fost cuprinse de mișcarea revoluționar-națională care a proclamat republica la Milano, Veneția și Roma. Mișcarea a fost utilizată de regele piemontez Carol Albert în încercarea de a cuceri Lombardia de la Habsburgi. În Germania, mișcarea are un caracter național general și silește pe regele Prusiei să promită o Constituție, urmată de o dură represiune. Concomitent se întrunește o Adunare Constituantă la Frankfurt pe Main în care 580 de delegați liberali și intelectuali au propus crearea unui stat federal german. Astfel, parlamentul de la Frankfurt a propus un imperiu federal și a oferit tronul regelui Prusiei, care a refuzat să fie monarh constituțional, preferând să solicite sprijin rusesc pentru înăbușirea revoluției. Forțele habsburgice înfrâng revoluția în Lombardia și Veneția în august 1849, și își restaurează prezența în Transilvania, Ungaria și Croația cu sprijinul rușilor.

Mișcările revoluționare sunt dependente și determinante în același timp pentru ideologiile epocii. Liberalismul dezvoltat la începutul secolului al XIX-lea susținea toleranța, dialogul, pluralismul, limitarea autorității statului, separarea puterilor în stat, regim constituțional, proprietate sacră și inviolabilă, libertățile fundamentale ale omului, economie bazată pe inițiativa privată și sistemul pieței libere. Sistemul liberal se dezvoltă la început în Anglia și se extinde în secolul al XIX-lea în dominioanele engleze, în SUA, Franța și țările nordice. Modelul britanic se caracterizează prin economie de schimb, protecționism vamal (din secolul al XIX-lea se trece la liber schimbism), pe puternica dezvoltare a orașelor și a proletariatului, pe un sistem parlamentar, precum și pe sistemul bipartid (Conservatorii și Liberalii).

Conservatorismul se dezvoltă în paralel și oarecum în opoziție față de liberalism, susținând monarhia constituțională, făcând apel la tradiție, morală, ordine și ierarhie, pe rolul și locul instituțiilor și al bisericii. Naționalismul se dezvoltă pe fondul influenței revoluției franceze și susține după 1815 principiul dreptului popoarelor de a se organiza și constitui în state naționale, în locul imperiilor multinaționale. Naționalismul romantic este caracteristic începutului de secol XIX și legitima unitatea națională pe principiul limbii, religiei, etniei și identității istorice comune. Momentul de apogeu al acestei idei este revoluția de la 1848, iar pe baza acesteia are loc realizarea unității germanilor, românilor și italienilor.

Socialismul utopic are la bază ideile egalitariste și colectiviste ale renașterii și iluminismului. Susținătorii și creatorii săi sunt Saint-Simon în Franța și Robert Owen în Anglia, iar asociații de tip falanster apar și în Rusia, România (Boldești-Scăieni) și SUA. Socialismul marxist se dezvoltă odată cu 1848 când Marx și Engels lansează Manifestul Partidului Comunist. Doctrina economică și politică susține necesitatea revoluției proletare, ideea creării unei societăți bazate pe controlul comun asupra mijloacelor de producție și pe distribuirea produselor obținute. Prima tentativă de stat proletar a fost Comuna din Paris (1871), prima asociație a comuniștilor fiind Internaționala I (1889). Sindicalismul se dezvoltă la sfârșitul secolului al XIX-lea, cunoscând forme moderate în Anglia și în Scandinavia și mai radicale în Franța, Germania și Italia.

2.1. Cronologia evenimentelor privitoare la Revoluția de la 1848

2.1.1. Evenimente istorice marcante în spațiul european

Începutul secolului al XIX-lea este marcat de modificări geo-politice majore având rolul de a favoriza mișcări revoluționare masive. În 1809 are loc anexarea Finlandei de către Rusia, iar în 1812 are loc anexarea Basarabiei tot de către Rusia prin Tratatul de la București. În 1815 la Congresul de la Viena este reorganizată Europa potrivit principiului monarhic. În 26 septembrie 1815 se semnează Tratatul Sfintei Alianțe de către Imperiul Rus, Prusia și Imperiul Austriac, al cărui scop era să apere valorile creștine, dar care s-a transformat de fapt într-un instrument de contracarare a mișcărilor revoluționare.

În ciuda acestui fapt, în 1820 apar primele mișcări revoluționare în Italia (la Napoli), îndreptate împotriva regimurilor autocratice continuate de revoluția liberală din Spania și Portugalia. În 1821-1829 are loc insurecția greacă antiotomană. În această perioadă – 1825 – are loc și Răscoala decembriștilor din Rusia, prin care un grup de ofițeri din armata țarului încearcă zadarnic să-l îndepărteze pe Nicolae I (1825-1855). În schimb, în Franța, la Paris, revoluționarii reușesc să îl alunge pe Carol al X-lea în 1830 prin revoluția din iulie – „cele trei zile glorioase” — 27, 28, 29 iulie. În 1830 Belgia își proclamă independența, la 4 octombrie, în urma unei mișcări revoluționare. În intervalul 1830 -1834 au loc în paralel reforme importante la nivel european: reforma electorală din Anglia în anul 1832 și realizarea Uniunii Vamale (Zollverein) între statele germane în 1834, prima uniune de acest gen din istorie menită să reglementeze tranzacțiile economice între state suverane – și răscoale: la Varșovia în 1831 – înăbușită de trupele țarului Nicolae I – și răscoale muncitorești la Lyon și Paris, în timpul cărora se cerea reinstaurarea republicii.

Aceste mișcări au culminat cu revoluțiile burgheze din 1848-1849 care au izbucnit în Italia, Franța, Germania, Austria, Țările Române, Cehia, Ungaria. Scopul lor de reformare socială, politică și economică, prin înlăturarea dominațiilor autoritare, nu a fost atins, ele fiind înăbușite, dar mișcarea creată a pus bazele afirmării naționale și a creării statelor naționale de mai târziu.

Ulterior, în 1852, când are loc proclamarea celui de-al doilea Imperiu în Franța, aceste principii sunt păstrate doar de fațadă, puterea poporului fiind mult limitată în favoarea conducerii statului de către împărat, care proclama dreptate pentru cetățeni în interiorul țării și menținerea unei păci eterne în plan extern. În plan european această pace nu se regăsește, având loc războiul Crimeii între 1854 și 1855, pierdut de Rusia țaristă în fața unei coaliții din care au făcut parte Imperiul Otoman, Anglia și Franța. Rusia pierde și protectoratul asupra Principatelor Române, fapt prevăzut prin Congresul de la Paris unde se adoptă un tratat care consfințea Integritatea Imperiului Otoman și se restabilea libera circulație pe Dunăre.

Procesul de unificare a statelor a continuat prin intermediul unor războaie care aveau ca dispută hegemonia asupra unor teritorii. În 1864 are loc războiul danezo-prusac care disputa apartenența a două state la Prusia sau Danemarca. Prin câștigarea războiului de către prusaci se făceau pași importanți spre constituirea unui stat unitar german, proces continuat cu războiul austro-prusac în 1866. Acesta din urmă a avut o influență importantă și în constituirea statului unitar italian în jurul Regatului Sardiniei, proces definitivat în 1870. Un an mai târziu are loc și unificarea Germaniei care cuprindea și Alsacia și Lorena, provincii obținute în urma războiului franco-prusac declanșat în 1870. Urmare a acestui război a fost și căderea celui de-al Doilea Imperiu în Franța, datorită înfrângerii suportate în fața Franței, dar mai ales datorită amplificării mișcărilor republicane.

Promovarea intereselor muncitorilor continuă și dobândește o formă organizată și internațională prin înființarea în 1864 a Asociației Internaționale a Muncitorilor, cunoscută sub numele Internaționala I. Această asociație, înființată în Anglia, apare la inițiativa muncitorilor din Franța, Anglia și Germania, dar curând se extinde și în celelalte state din Europa – Italia, Spania, Belgia, Austria, chiar și în Statele Unite. În curând apare o diviziune în asociație, datorată acordului sau dezacordului față de implicarea politică, sub forma constituirii de partid a acesteia. În 1871, ca urmare a evenimentelor din Franța, anarhiștii sunt excluși, iar Internaționala I nu mai rezistă foarte mult, fiind desființată în 1876.

În contextul realizării statelor unitare din Europa, Ungaria și Austria realizează că șansa lor de a-și menține dominația asupra unor teritorii în care nu erau majoritari – Transilvania, Bucovina, Croația, Herțegovina, este aceea de a forma o conducere unitară. Are loc, astfel, în 1867, instaurarea dualismului austro-ungar, ce va dura până în 1918, atunci când statele ies de sub dominația austro-ungară și intră în structura statelor naționale.

În zona Balcanilor are loc între 1877-1878 războiul ruso-româno-turc, război de câștigare a independenței pentru România, Serbia și Muntenegru, independență recunoscută prin Pacea de la San Stefano și Berlin din 1878.

2.1.2. Succesiunea evenimentelor istorice în Țările Române

Toate evenimentele care au avut loc în Europa în planul transformărilor sociale și politice au avut, așa cum era de așteptat, ecou și în Țările Române. Mișcarea revoluționară din Principate a debutat în 1821 cu Proiectul politic/revoluția lui Tudor Vladimirescu în Țara Românească, în timpul căreia a fost formulată petiția Cererile Norodului Românesc. Revoluția a fost înăbușită cu ajutorul turcilor, care instaurează între 1821 și 1822 o ocupație militară turcească în Principate. Sunt acceptate totuși, în 1822, domniile pământene – Grigorie D. Ghica în Țara Românească și Ioaniță Sturdza în Moldova. Se pun în această perioadă bazele unui stat român modern, prin eforturile reformatoare mai puțin maleabile ale administrației, dar foarte insistente ale adepților mișcărilor revoluționare plecați la studii în Occident. În 1826 are loc Convenția de la Akkerman, unde Imperiul Rus și Imperiul Otoman stabilesc libertatea Principatelor de a-și numi domnitorii, dar numai cu confirmare din partea celor două puteri. Imperiul Otoman este obligat să-și retragă trupele din Principate și să redea controlul Țării Românești asupra unor porturi de la Dunăre. Nerespectarea acestei convenții a dus la declanșarea, în 1828, a războiului ruso-turc, război dus pe mai multe fronturi – în Balcani și în Caucaz. Războiul, încheiat în 1829 cu înfrângerea turcilor, prin Tratatul de la Adrianopol, a avut un singur efect benefic asupra Principatelor – a fost înființată armata în Țările Române. Christian Tell, un viitor nume marcant al Revoluției de la 1848, este unul dintre primii conducători din cadrul acestei armate. În schimb, au fost pierderi semnificative în Dobrogea, unde sate întregi au fost rase de armata rusă, aceasta rămânând în Țările Române până în 1856. Se instaura așa numitul protectorat rusesc.

În plan politic, se conturează o tendință reformatoare în 1831-1832, fiind emise Regulamentele Organice în Țara Românească și Moldova, care au rămas în vigoare până la 1858, iar în 1838, în Muntenia, partida națională, condusă de Ion Câmpineanu, a elaborat 2 documente: Actul de Unire și Independență și Osabitul și Actul de numire a suveranilor români.

Mișcarea revoluționară din anii 1840 se coagulează, eforturile devin mai coerente – se înființează, în 1843, societatea Frăția. Revoluția debutează în 1848 cu redactarea unor petiții: 27 martie 1848 – Petiția Proclamație a Boierilor și Notabililor Moldoveni, continuată în 3-5 mai 1848 cu Petiția Națională și în 12 mai 1848 cu Principiile noastre pentru reformarea patriei. Esența principiilor reformatoare la nivel politic și social și a idealurilor de emancipare socială, culturală și națională este cuprinsă în Proclamația de la Islaz, făcută publică în 9 iunie 1848. Această proclamație reprezenta un act revoluționar care s-a continuat cu transformări efective în plan administrativ. Astfel, la 13 iunie 1848, abdica Gheorghe Bibescu și la 14 iunie 1848 s-a constituit guvernul provizoriu, iar la 28 iulie 1848, Noua Locotenență Domnească, formată din trei membri. În Moldova sunt formulate, în august 1848, Dorințele Partidei Naționale. Revoluția este însă înfrântă, pentru conducătorii acesteia începând o lungă și dificilă perioadă de exil, perioadă în care vor fi duse însă mai departe ideile centrale ale Revoluției – unitate și emancipare națională. În acest sens, în 1852, Dimitrie Brătianu a folosit pentru prima oară conceptul România Mare. Condițiile create în plan extern de războiul Crimeii, prin Congresul de Pace de la Paris (1856) au favorizat crearea în plan intern a structurilor și a mișcării care au generat unirea Principatelor. Adunările ad-hoc, înființate în 1857, au sprijinit realizarea acestui ideal – în 5 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei a ales ca domn pe Alexandru Ioan Cuza și în 24 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Țării Românești a ales ca domn pe același Alexandru Ioan Cuza. Se realiza astfel Unirea Principatelor Române, unire recunoscută de marile puteri în cadrul Conferinței de la Paris din martie-septembrie 1859. Poarta recunoaște în 1861 unirea Principatelor doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, domnie care a durat până în 1866.

Chiar dacă a fost destul de scurtă, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost una marcată de mari transformări sociale și economice. Între 1859 și 1862 s-a consolidat Unirea, prin unificarea serviciilor vamale, poștale și de telegraf, unificarea cursului monetar, a armatei, a legislației, orașul București devenind capitala țării; în 1862 s-a creat Primul Guvern Unic, condus de Barbu Catargiu.

În anii 1862-1864 s-au realizat marile reforme: 1863 – legea secularizării averilor mănăstirești, 1864 – legea agrară; legea electorală; legea instrucțiunii publice; legea organizării armatei; introducerea Codului Civil. În octombrie 1863 Mihail Kogălniceanu este numit în fruntea guvernului, iar în 1864 intră în vigoare, ca urmare a unui plebiscit, Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris, un act constituțional propus de Alexandru Ioan Cuza care a fost utilizat până la apariția Constituției din 1866. Anul 1864 reprezintă și anul începerii unei guvernări autoritare până în 1866. În acest an, are loc instituirea monarhiei ereditare, ce înlocuia monarhia electivă.

În 1875 a fost constituit Partidul Național Liberal (PNL), prin Coaliția de la Mazar Pașa, pentru ca în 1876 să avem un guvern liberal condus de I.C. Brătianu și cu Mihail Kogălniceanu ca ministru de interne.

Anul 1877 este anul care aduce o altă transformare semnificativă, conformă idealurilor pașoptiste, pentru Principatele Române – Independența. Pe fondul tensiunilor tot mai mari dintre Poartă și Imperiul Rus, Kogălniceanu consideră importantă încheierea unei convenții cu rușii, care s-a semnat la București, în 4 aprilie 1877, prin care se oferă liberă trecere armatei ruse, dar se asigură respectarea drepturilor suverane ale Principatelor Române asupra teritoriilor și a prevederilor politice. După ce în 12 aprilie 1877 Rusia a declarat război Porții, artileria otomană a bombardat orașele românești de la Dunăre; românii au ripostat și prin arme și diplomatic pentru că, la 9/12 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României. Românii au intervenit militar în război atunci când, în iulie 1877, trupele rusești au eșuat la Plevna și au cerut ajutorul românilor. În august 1877 trupele românești au trecut Dunărea; în perioada august 1877- ianuarie 1878 armata română a obținut importante victorii, reușind să cucerească numeroase redute turcești – Grivița, Rahova, Plevna, Smârdan. Războiul se încheie cu Tratatul de la San-Stefano și Berlin din 1878, în același an, Carol I primind titlul de Alteță Regală. Abia în 14 martie 1881 s-a adoptat Legea prin care România este proclamată Regat și în 10 mai 1881 Carol și soția sa sunt încoronați rege și regină a României.

În plan politic apar noi partide: în 1880 a fost constituit Partidul Conservator, prin unirea grupării conservatoare, care a asigurat o bună parte a guvernării, fiind principala forță politică alături de Partidul Național Liberal. Dacă aceste două partide reprezentau mai degrabă burghezia, micii industriași sau moșierii, în 1893 se constituie Partidul Social – Democrat al Muncitorilor care reprezenta interesele proletariatului, conform doctrinelor socialiste din Europa.

Au continuat să fie emise prevederi care să asigure echitate în plan social și politic – în 1879 este modificat art. 7 din Constituție, prin care este anulată interdicția obținerii cetățeniei române de către cei care nu erau creștini, iar în 1895 a fost introdusă de către Carol I „rotativa guvernamentală”, măsură menită să asigure o guvernare alternativă, echilibrată între cele două mari partide, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator.

Idealul pașoptist de unitate națională se materializează complet abia în 1918, în timpul domniei lui Ferdinand (1914-1927), când are loc Marea Unire, ca urmare a terminării Primului Război Mondial în care România a intrat în 1916. Așadar, doar acum se poate vorbi de existența unui stat unitar, suveran, capabil să se afirme ca națiune, așa cum postulau reformele pașoptiste.

2.2. Premisele revoluționare pentru formarea națiunii moderne 1821-1866

În ciuda dificultăților de construcție, istoria României moderne a mers înainte pe același drum ales de Europa Occidentală în Epoca Luminilor, dar mai lent. Imaginea despre națiunea română la sfârșitul secolului al XVIII-lea este aceea a unui contrast strident între suprastructura politico-economică străină, transformată într-o oligarhie relativ stabilă, boierii pământeni și populația rurală dominate de principii arhaice de drept, ambele constituind totuși un popor unitar.

România modernă a început să se contureze în perioada dintre războiul pentru independența Greciei, din 1821 și revoluția de la 1848, realizându-se prin Unirea Principatelor din 1859 și prin dobândirea Independenței în 1877, în urma Războiului pentru Independență.

Încheierea aventurii napoleoniene și instituirea Sfintei Alianțe (având ca nucleu Austria, Rusia și Prusia) în 1815 au pus continentul european sub semnul unei viguroase reacții conservatoare, aflate sub egida curților de la Viena, Petersburg și Berlin. Spațiul românesc s-a aflat astfel inclus într-un triunghi geopolitic, având unghiurile la Viena, Petersburg și Istanbul, triunghi în care Rusia era forța hotărâtoare.

Asumându-și supravegherea continentului și reprimarea oricăror tulburări ce ar fi putut pune în primejdie statu-quo-ul socio-politic, Sfânta Alianță delegă unul din statele membre pentru a restaura ordinea când ea se afla în primejdie (Austria în Peninsula Italică, Franța în Spania).

Menținerea integrității Imperiului Otoman era însă unul din principiile de bază ale echilibrului de forțe, fundamental politicii britanice. Anglia, care nu se alăturase Sfintei Alianțe, veghea ca învingătorul lui Napoleon – țarul Alexandru I – să nu se substituie fostului împărat francez. La rândul ei, Curtea de la Viena, condusă de Metternich, nu era dispusă să accepte căderea Balcanilor sub controlul rusesc.

Între aceste interese și cele ale popoarelor sud-est europene aspirând la independență există o convergență, căreia i se adaugă comunitatea de confesiune ortodoxă. Între popoarele sud-est europene supuse Porții, grecii erau cei mai avansați din punct de vedere economic și cultural, cei mai implicați în structurile administrative și politice ale Imperiului Otoman și deținătorii celei mai vechi tradiții de neatârnare. Era, așadar, firesc ca ei să se situeze în fruntea efortului de emancipare.

Societatea secretă Eteria, constituită la Odessa în 1814, și-a asumat pregătirea și conducerea răscoalei eliberatoare, iar rețeaua de consuli și agenți ruși din Imperiul Otoman a desfășurat o intensă activitate de susținere a preparativelor secrete grecești.

Principatele dunărene reprezentau pentru aristocrația fanariotă obiectivul suprem și încununarea carierei administrative, în slujba Porții. În rândurile fanarioților s-a produs o sciziune: „colaboraționiștii” au rămas fideli patronului otoman, care tolera, în fapt, existența unei Turco-Grecii; ceilalți s-au alăturat Eteriei și au luptat pentru independența patriei lor.

Boierimea moldo-munteană, ostilă regimului fanariot și dominației otomane, s-a integrat curentului de eliberare națională care cuprinsese Sud – Estul Europei.

Omul asupra căruia și-au îndreptat privirile fruntașii boierimii a fost slugerul Tudor din Vladimiri, numit de aceea și Vladimirescu. La 15 ianuarie 1821, cei trei mari boieri ai Țării Românești, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, au dat împuternicire lui Tudor pentru a declanșa acțiunea militară. Misiunea încredințată lui Tudor Vladimirescu era de a crea o diversiune în Țara Românească, făcând Poarta să creadă că este vorba de o mișcare împotriva domnilor fanarioți și a clasei boierești, mișcare rămasă însă în limitele supunerii față de Poartă.

Proclamația lansată de Tudor Vladimirescu de la mănăstirea Tismana (Padeș) era redactată în același spirit, denunțând culpele elitei politice. La 23 ianuarie 1821 Tudor Vladimirescu dă cea dintâi proclamație Către tot norodul omenesc din București și din celelalte orașe și sate ale Țării Românești, multă sănătate!” Prin intermediul acestei proclamații cheamă poporul la revoluție împotriva boierimii pentru „binele și folosul la toată țara”.

O lună mai târziu, la 28 februarie, românii luau cunoștință că țarul însuși, aflat la Congresul Sfintei Alianțe de la Laybach, dezavuase acțiunea lui Tudor. Era momentul adevărului: fără sprijinul Rusiei, totul era pierdut. Tudor, rămas singur, intră în București la 21 martie, pentru a păstra continuitatea politică și cadrul legal, ambele necesare.

În cele din urmă, fără sprijin, trădat atât de eteriști cât și de oamenii lui, Tudor este arestat, dus la Târgoviște și ucis.

Uciderea lui Tudor este relatată și în paginile literaturii de evocare, după cum reiese din succinta descriere a lui Ion Ghica, într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri: „În ziua de Sf. Constantin, Olimpio (Iordache Olimpiotul) sosește la Golești cu o mică escortă de arnăuți, zicând că era chemat la Târgoviște ca să se înțeleagă cu Ipsilanti despre planul de campanie ce trebuia să adopte. Se așeză cu amicii în chioșc, vorbesc multe și prietenește, până ce Olimpio izbutește a convinge pe Tudor să meargă să asiste și el la consiliul de război, făgăduind intervențiunea sa și a tuturor amicilor ca să facă să dispară bănuielile și animozitățile dintre dânsul și Ipsilanti. Unii din căpitanii lui Tudor susțin cu căldură propunerea lui Olimpio și lealul român, cu toate cuvintele ce avea de a fi în cea mai mare rezervă cu eteriștii, se lasă să se înduplece și pornește cu Olimpio spre Târgoviște, fără a lua cea mai mică pază cu dânsul.

Abia ieșiți din ochii pădurilor, când ajung în dreptul văilor de la Leurdeni, le iese înainte Orfano cu trei sute de arnăuți, care stau ascunși, le taie drumul, îi înconjoară, se năpustesc asupra lui Tudor, îi pun în fiare mâinile și picioarele și-l duc în tabăra lui Ipsilanti, unde-l așteaptă Caravia, Cavaleropolo și Granowski ca să-l judece. În câteva minute i se hotărăște osânda și e luat de doi tâlhari, cari-l duc la iazul morii de lângă grădina lui Giardoglu din Târgoviște. Acolo a fost asasinat mișelește eroul revoluției române de la 1821. Aceasta a fost în ziua de 27 mai 1821”.

După moartea conducătorului răscoalei, oastea de panduri se destramă, rămânând mai mult pentru paza individuală a gospodăriilor aflate pradă turcilor și bandelor de arnăuți. Unii panduri iau parte la bătălia de la Drăgășani, unde eteriștii sunt cumplit înfrânți de turci.

Sfârșitul acțiunii din 1821 a fost urmat de abolirea regimului fanariot și restaurarea domniilor pământene. Mai mult decât nemulțumirea localnicilor, exprimată prin intermediul evenimentelor din Țara Românească și Moldova, în decizia Porții a cântărit evaluarea defecțiunii unor familii fanariote, care s-au alăturat revoluției grecești precum și revoluției înseși din Grecia, care avea să aducă acestei țări independența în 1829. Principatele dunărene nu mai puteau fi cârmuite cu elemente care pierduseră complet încrederea Porții. După 110 ani de regim fanariot s-a revenit la domnii autohtoni, fiind numit în Moldova Ioniță Sandu Sturdza, iar în Țara Românească Grigore Ghica.

2.2.1. Scriitori pe scena politică 1821-1866

Ocupația militară a Principatelor a fost de scurtă durată. Sub presiunea Marii Britanii și a Franței, Poarta Otomană și reprezentanții boierilor români au ajuns, în 1822, la o înțelegere prin care se menținea suzeranitatea otomană, dar se punea capăt ocupației, reinstaurându-se domnii pământeni în Țara Românească și în Moldova. Prin aceste schimbări, deși bine primite în Țara Românească și în Moldova, ca o reafirmare a autonomiei, nu s-au rezolvat principalele probleme constituționale interne.

O altă problemă nerezolvată este aceea a rolului Rusiei. Nicolae I era hotărât să apere cu orice preț interesele Rusiei în Principate; în 1826 el l-a silit pe sultanul turc să semneze Convenția de la Ackerman. Prevederile acesteia reafirmau prerogativele Rusiei ca „putere protectoare” și cereau domnilor, boierilor și Porții să respecte „observațiile” ambasadorului rus de la Constantinopol privind Principatele.

În aprilie 1828, izbucnește un nou conflict ruso-turc. Trupele rusești au ocupat Țara Românească și Moldova. Amenințați cu atacul asupra Constantinopolului, turcii acceptă termenii păcii impuse de Rusia. La 14 septembrie 1829 se semnează Tratatul de la Adrianopol, care s-a dovedit a fi un moment de răscruce în dezvoltarea politică și economică a Principatelor. Poarta a recunoscut autonomia administrativă a Moldovei și Țării Românești și a retrocedat acesteia din urmă cetățile turcești de la Turnu, Giurgiu și Brăila. Prevederile economice ale tratatului au constituit un puternic imbold pentru agricultură și comerț, deoarece au scutit Principatele de obligația de a aproviziona Constantinopolul și le-au recunoscut libertatea comerțului cu toate țările. Poarta a fost, de asemenea, de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, și a acceptat ocupația rusească din Principate, până la plata unor mari despăgubiri de război. Prin tratat s-a consolidat astfel poziția Rusiei în Principate, dar totodată s-au făcut pași importanți pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominației otomane.

Țarul Nicolae I l-a însărcinat pe Pavel Kiseleff cu transpunerea în practică a prevederilor tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcție în noiembrie 1829, la București. Până la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieții politice și economice din Principate. Deși multe din acțiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluționare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o mențină prin precizarea drepturilor și îndatoririlor tuturor claselor și prin asigurarea mecanismului administrativ și legal, necesar apărării acestora. Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul strânsei colaborări dintre autoritățile rusești și boierii români.

Regulamentele Organice au avut ca obiectiv general întărirea ordinii sociale existente și menținerea privilegiilor boierești. Ele au asigurat continuarea dominației boierilor în viața politică, prin recunoașterea dreptului exclusiv al acestora de a fi reprezentați în noua legislatură, prin încredințarea funcțiilor de conducere în administrația centrală, prin scutirea lor de plata impozitelor și prin confirmarea dreptului de proprietate asupra moșiilor. Au adus, de asemenea, schimbări fundamentale în toate sectoarele guvernamentale din Principate. „Vechile practici și instituții au fost modificate sau desființate, pe măsură ce funcțiile politice, juridice și fiscale ale guvernului au devenit mai precise și mai sistematice”.

Regulamentele Organice au introdus o serie de înnoiri de maximă importanță în domeniul administrației publice. Un principiu fundamental a fost acela al separării puterilor între ramurile executivă, legislativă și juridică ale guvernului. În același timp, Regulamentele păstrau tradiția unui executiv puternic. Astfel, în ciuda noilor puteri acordate legislativului, domnitorul rămânea figura-cheie a sistemului politic. Un alt principiu de bază al regulamentelor era cel al centralizării, concretizat în controlul asupra problemelor de la sate și asupra administrației urbane pe care îl exercitau oficialități numite de guvernul central, subordonate acestuia. Regulamentele conțineau prevederi privind modernizarea și eficientizarea sistemului fiscal, în mod deosebit în adoptarea unui buget anual bazat pe venituri și cheltuieli planificate, elaborat de domn și aprobat de legislativ. Regulamentele sporeau, de asemenea, autoritatea statului asupra Bisericii Ortodoxe și reduceau semnificativ rolul clerului în problemele civile, toate acestea fiind dovezi ale secularizării tot mai mari a societății.

În ansamblul lor, Regulamentele Organice au deschis calea unor profunde transformări în Principate. Ele au sporit capacitatea guvernului de a planifica activitatea, în special în domeniul finanțelor, oferind astfel garanții mai concrete decât înainte pentru investiții și contracte, condiții esențiale ale progresului economic. În același timp, ele au grăbit momentul unirii Moldovei cu Țara Românească prin crearea, în cele două țări, de instituții politice aproape identice și prin garantarea cetățeniei comune pentru locuitorii lor.

Nicolae Bălcescu, în studiul Despre starea socială a muncitorilor plugari în deosebite timpuri, publicat în 1846, analizează cauzele care au dus la înrăutățirea continuă a vieții țăranilor iobagi și a țăranilor liberi de-a lungul veacurilor: interesul de clasă al marilor proprietari, pierderea libertății, împărțirea în boieri și clăcași, în stăpâni și robi. „În Țara Românească, starea țăranilor merse din zi în zi mai rău până la 1821, când desperarea lor izbucni. Dar această mișcare, întreprinsă numai în favoarea lor, nu le folosi întru nimic, din pricina unor împregiurări fatale. Țara, sau casă zicem mai bine, clasele înalte, care singure se folosesc de drepturile țării, câștigară mult, dar poziția țăranilor nu luă nici o prefacere. În sfârșit, după noile zdruncinări a războiului din urmă, în care țăranii și-au plătit tributul lor și de muncă și de sânge și au cooperat puternic la izbânda oștirilor creștine, spre recunoștința acestora, tractatele încheiate asigurară drepturile țării călcate de vreme îndelungată. O reformă completă și radicală în toate instituțiile noastre era atunci trebuincioasă, și să și lucra. Poporul și cu toți acei oameni, luminați și filantropi care iau parte la suferințele lui era plini de nădejde în acea reformă. Dar … Însă aici credem de cuviință a ne opri. Documentele nu ne lipsesc. Noi avem acum înaintea noastră multe și prea interesante, între care corespondența de mai mulți ani urmată între guvernul trecut și Obșteasca adunare, dar socotirăm că vremea nu le-a venit spre a le publica. Într-o zi ne vom întoarce asupra acestui sujet (subiect), vom completa acest articol, vom judeca fără patimă și fără părtinire tot ce s-a făcut și pe cei ce au lucrat într-această pricină și vom plăti tributul nostru de laudă sau de hulă la cei ce le-ar fi meritat. Până atunci noi ne-am socoti fericiți dacă acest articol, cu toată imperfecția lui, dacă actele ce reproducem, doveditoare de o prigonire înverșunată de mai multe veacuri a claselor de jos de către clasele de sus, ar deștepta în inima acestora sentimente de omenire și de dreptate. […] Vai de acele nații unde un mic număr de cetățeni își întemeiază puterea și fericirea lor pe robire gloatelor! Ele pier! Astfel noi văzurăm în zilele noastre o națiune puternică și vitează, cu care odinioară ne luptam împreună pe câmpul slavei pentru libertate și creștinătate, o văzurăm căzând cu zgomot, zdrobită în bucăți, o văzurăm chiar în anul acesta frământându-se în mormântul său, fără a se mai putea ridica, nu din nevoia puternicilor săi vrăjmași, dar din pricină că și acolo o aristocrație egoistă călcase în picioare drepturile omenirii!”.

În lucrarea sa, Question economique des Principautes danubiennes, publicată la Paris în 1850, Nicolae Bălcescu reia problema țăranilor clăcași în perioada Regulamentului Organic, analizând-o pe larg. Prin intermediul acestei lucrări, Bălcescu demască strânsa legătură dintre clasele dominante și statul feudal explorator, aflat în slujba lor.

„Din cine se compune administrația, în frunte cu domnul? Din proprietari! Cine judecă la tribunale, cine sunt judecătorii ignoranți și necinstiți? Proprietarii! Cine sunt prefecți și subprefecți? Proprietarii! Din cine e alcătuită Adunarea? Din proprietari! Cine controlează actele guvernului? Proprietarii! Cine legalizează abuzurile, interpretează cu rea – credință învoielile, votează mulțumiri administrației? Proprietarii!” .

Trupele rusești au continuat să ocupe Principatele după ce sultanul a aprobat Regulamentele Organice. Între anii 1829 și 1834, țările române se aflau sub protectorat rusesc. Guvernator în perioada elaborării și aplicării Regulamentului Organic a fost generalul Pavel Kiseleff, „un nobil rus cu idei liberale și un foarte bun organizator”. Țarul dorea să-l mențină pe Kiseleff în funcție, pentru a supraveghea transpunerea regulamentelor în practică. Regulamentele Organice au fost introduse în Principate la 1831 în Țara Românească și la 1832 în Moldova. Pavel Kiseleff a încercat să aplice la noi ideile iluminiștilor ruși. El manifesta deosebit interes pentru cei obidiți. Când și-a luat rămas bun, în 1833, de la Adunarea obștească, printre altele a ținut să atragă luarea – aminte a viitorilor conducători ai țării asupra stării muncitorilor de pământ, subliniind chiar că, „numai când măsurile în contra împilatorilor vor fi cu stăruință aplicate, numai atunci țăranul va răsplăti prin muncă, bogăție și liniște ceea ce-i dați făcându-i dreptate”.

Povestea are ca temă o scurtă întâmplare, care poate fi considerată reală. În anul 1831 se declarase la București holeră. Barierele erau strașnic păzite de soldați, cu consemn să nu lase pe nimeni să intre. Generalul Kiseleff, ieșind la plimbare, s-a întors prin altă barieră. Soldatul de gardă, un mehedințean, nu i-a dat voie generalului să intre până nu trece pe la caporalul de serviciu, deși Kiseleff îi spusese cine este. Mai mult chiar, ca să-l încerce, generalul îi oferă un napoleon de aur. Soldatul acceptă banul, dar își face mai departe datoria, neîngăduindu-i intrarea. Și Kiseleff s-a supus consemnului. Ajuns la București, s-a interesat de numele soldatului și i-a trimis, spune istorioara, încă alți doi napoleoni drept recompensă.

În anul 1834, Rusia și-a retras armata din Principate. Moldova și Țara Românească au rămas mai departe,chiar și după retragerea armatelor rusești, sub incidența autorității Rusiei. De altfel, în 1833, prin Tratatul de la Unkiar Skelessi, țarul își asigurase, pentru cel puțin opt ani, o situație predominantă și în Imperiul Otoman, pe care-l luase, practic, sub „protecție”. O dată cu retragerea trupelor de ocupație din Principate, prin acordul puterii suzerane și al celei protectoare, nerespectându-se stipulațiile Tratatului de la Adrianopol și ale Regulamentelor Organice, au fost numiți (și nu aleși) noii domni: Alexandru Ghica în Țara Românească și Mihail Sturdza în Moldova. Ei făceau parte dintre marii boieri, pe care Kiseleff îi selecționase, având în vedere însușirile lor și care se încadrau noilor criterii modernizante, rămânând însă, mai ales Sturdza, purtători de cuvânt ai categoriei sociale din care făceau parte și ai intereselor acesteia.

Esențiale au fost, în epocă, transformările din domeniul economic, în condiții de mai mare siguranță socială, de simplificare și modernizare a fiscalității. Au crescut și s-au dezvoltat Bucureștii si Iașii, porturile dunărene. În 1831, doar două nave au pătruns în portul Brăila, abia eliberat de sub dominația otomană; șase ani mai târziu, prin același port au trecut peste trei sute de nave și procesul de creștere a continuat. Dacă în 1843 au străbătut gurile Dunării doar șapte vase englezești încărcate cu grâne pentru Anglia, în 1849 numărul a crescut la 128. În cele două țări s-au schimbat și moravurile, viața cotidiană. Ofensiva îmbrăcămintei „nemțești” în lumea urbană era în plină desfășurare.

S-au înregistrat progrese în privința învățământului, dar cele mai importante consecințe politice și naționale le-a avut pregătirea peste hotare a unei întregi pleiade de tineri aparținând mai ales boierimii, dar și păturilor mijlocii. Dezvoltarea teatrului național, a preocupării față de teatru – repertorii, artiști și trupe în turnee, publicații specializate (o Gazetă a Teatrului Național, la București, în 1835). Teatrul a fost atunci o tribună publică, care îngăduia, chiar în condiții de represiune social-politică, să fie difuzate adevărurile. O funcție tot atât de importantă a fost asumată și de presă, care a luat naștere în acele decenii și care a cunoscut o dezvoltare deosebită. De la primele periodice, Curierul românesc și Albina românească (1829), amândouă purtând un mesaj unificator prin titlu – în Transilvania avea să se înceapă editarea unei publicații periodice românești, Gazeta de Transilvania, în 1838 – s-a trecut la o serie întreagă de publicații de informație, de cultură și chiar tehnice și științifice. Ideea națională funcționa ca un puternic liant și catalizator. Este de remarcat faptul că o publicație științifică de specialitate ca Magazin istoric pentru Dacia – scoasă de munteanul Nicolae Bălcescu și de transilvăneanul August Treboniu Laurian – a avut un tiraj de 1500 de exemplare și o difuzare proporționată pe tot întinsul provinciilor românești, nu numai în Țara Românească și Moldova, pătrunzând, totodată, în rândul tuturor categoriilor sociale, de la marii boieri la preoții satelor.

Impresiile străinilor despre Țările Române, în acei ani, sunt semnificative. Printre ei, merită o specială subliniere diplomatul francez Bois-le-Comte, care a luat în 1834 un contact nemijlocit cu realitățile românești și ale cărui ample rapoarte rămân și astăzi una din sursele cele mai edificatoare privind Principatele. El a semnalat, la Paris, ardenta dorință a românilor de a se uni într-un „mare ducat al Daciei”. Despre simțămintele naționale și dorința de modernizare europeană a scris remarcabile pagini și publicistul Saint Marc Girardin, ca urmare a vizitei sale din 1836.

Neîndoielnic că regimul instituit prin Regulamentele Organice inaugurase un nou capitol. Zăgazurile erau rupte, tiparele croite prin Regulamentele Organice au părut multora necorespunzătoare, ori neîndestulătoare, încă de la început, mai ales că plana amenințarea puterii imperiale ruse, ca un preaviz pentru ceea ce putea urma. Trezirea națională își arăta și ea roadele. Dacă în Basarabia duritatea rusificării împiedica, mai ales după 1838, orice mișcare, în provinciile supuse autorității Curții de la Viena, în ultimii ani de domnie ai bătrânului Francisc I, cel dintâi împărat al Austriei, și apoi în cei ai împăratului Ferdinand, sub mâna de fier a cancelarului Metternich, în partea transilvană a imperiului, unde mișcarea națională ungară tindea să capete caractere asupritoare față de celelalte etnii conlocuitoare și să impună limba maghiară ca limbă de stat, tendințele afirmării românești se accentuau. Cu alte cuvinte, procesul de constituire a națiunii moderne se desăvârșea pe o arie mai largă decât cea a hotarelor statelor autonome românești.

Cadrele rigide ale regimului regulamentar în Principate și cele ale Imperiului austriac dinainte de Revoluția din 1848, în provinciile cu majoritate românească supuse Curții de la Viena, nu puteau asigura exercitarea deplină a funcțiilor naționale și mai ales a celor liberale, modernizatoare. Acest rol avea să fie asumat de societăți și asociații secrete, cu rol decisiv în pregătirea evenimentelor de la mijlocul veacului, nu numai a manifestărilor prin acțiuni culturale, deosebit de eficiente în epocă și strâns corelate celor social-politice. Nu întâmplător, oamenii de cultură, cu rare excepții, au fost factori de acțiune ai mișcării de renaștere națională și modernizare.

Societățile și asociațiile secrete și-au desfășurat activitatea în centre urbane mai însemnate, în timp ce în lumea satelor izbucneau periodic, sub impactul obligațiilor sporite ale țărănimii clăcașe, acțiuni de rezistență cu caracter local, uneori corelate cu mișcarea de renaștere națională, cum s-a întâmplat în 1848 sau în perioada Unirii. La Lugoj și la Sibiu, la București și la Iași, societățile secrete au fost și școli de acțiune revoluționară. La Lugoj, societatea Constituția, cu orientare republicană, la Sibiu în 1834 societatea organizată de revoluționarul polon Adolf David, au preconizat strângerea laolaltă, într-o singură entitate statală, a românilor. Mișcarea liberală a colonelului Ion Câmpineanu, ea însăși succesoarea acțiunilor secrete asociate cu Societatea Literară de la sfârșitul deceniului al treilea și cu societatea Filarmonica din deceniul al patrulea, a avut importante contribuții programatice – Câmpineanu a alcătuit un proiect de Constituție și un Act de unire și independență – în direcția, de data aceasta, monarhic constituțională, înscriindu-și între obiectivele fundamentale unitatea românilor și independența. Asociația Frăția, înființată în 1843 din inițiativa lui Nicolae Bălcescu, în colaborare cu Ion Ghica și maiorul Christian Tell, a avut un rol de seamă în pregătirea și desfășurarea revoluției din 1848. Ion Heliade Rădulescu și Mihail Kogălniceanu s-au alăturat pentru realizarea scopurilor revoluției.

Nu poate fi trecută sub tăcere nici importanta dezbatere de către români, mai ales de către tinerimea intelectuală a vremii, a ideologiilor politice ființând în țările mai avansate, sub impactul pătrunderii cărților politice și a unor reviste și jurnale, dar și prin rolul de difuzori pe care l-au avut „bonjuriștii”, generație de șoc, tineri care stătuseră peste hotare mulți ani, oameni care, – cum aprecia Alecu Russo – aveau „inima moldovenească”, adică românească, dar care „supseră străinătatea” și care aveau capetele „de neamț sau franțuz”. Aceștia au cules în Apus poate nu atât învățătură, cât mai ales soluții pentru construirea unui stat național modern. Trecerea multora dintre ei prin lojele masonice franceze, contactele stabilite cu cercurile politice radicale și chiar socialiste, legăturile stabilite cu personalități europene ilustre (Michelet și Quinet) i-au ajutat să se alinieze politic la Europa înaintată vremii, să se situeze la un pol opus față de părinții lor. Oricum, în 1848 ei s-au arătat pe deplin capabili de a se încadra în revoluția europeană, cea mai mare fiică a Revoluției din 1789.

Costache Negri și Vasile Alecsandri de la Mânjina îi scriu lui Ion Ghica la București. Gândul scrisorii din luna martie 1845 era acela al unirii „nădăjduim și credim că nu te vei înapoie, înaintea oricărei pășire spre un sfârșit de folos. A bine înțeleșilor români gândul întâi trebue să fie unirea a orce iaște român, ca cu tărie înmulțită să putem păși spre cuviincioasa înaintire. Ne vei răspunde, și-ț poftorim a zice că avem nădejde că vei lucra din parte-ț la îndeplinirea micului plan ce poate fi temelia a mari izbânzi în viitorime”.

2.3. Revoluția din 1848-1849

Țările Române au reprezentat pe plan continental avanpostul Revoluției din 1848. Exceptând Basarabia, anexată Rusiei, unde nimic nu s-a putut mișca, Moldova și Țara Românească, Transilvania, Banatul și Bucovina s-au găsit sub incidența proceselor revoluționare. Este evident că Revoluția română din 1848 se încadrează în procesul revoluționar european. Răspunzând tinerilor studenți români, care salutaseră instaurarea republicii în Franța, Buchez, ajutor de primar al Parisului, le declară: „Voi aveți a face lucruri mari, pentru că voi sunteți avangarda Europei înturnată către Occident”. Nu întâmplător, în scrisoarea de acreditare a lui Dumitru Brătianu, agent diplomatic al regimului revoluționar muntean, se scria că poporul român „se încorporase marii familii europene” și că „el a fraternizat cu toate popoarele”. În lupta forțelor progresiste pentru înlăturarea elementelor aristocratice de tip feudal, anul 1848 reprezintă astfel un moment hotărâtor, atât prin amploarea sa, cuprinzând majoritatea statelor europene, angajând mase largi populare, cât și prin revendicările democratice ale generației pașoptiste.

Parte integrată a mișcărilor sociale și politice care au zguduit din temelii întreaga Europă, revoluția de la 1848 a cuprins și teritoriile românești, răspândindu-se în întreaga arie geografică locuită de români. „Revoluția pașoptistă s-a impus în istoria românilor ca un moment crucial, în care masele populare au apărut masiv pe scena istoriei, impunând o direcție de desfășurare a luptei de emancipare națională și socială pe plan general, sincronizând eforturi și tendințe mai vechi, exprimate până atunci individual, în grup sau în cercuri politice și culturale, relativ restrânse”.

Din punct de vedere politic, revoluția de la 1848 ne apare ca o continuare a eforturilor politice anterioare, în noile condiții ale revoluției europene. Situația deosebită din cele trei țări românești, precum și natura relațiilor și a influențelor internaționale au impus desfășurarea revoluției separat în cele trei provincii și nu au permis înscrierea problemei unității naționale în actele programatice, care trebuiau să primească aprobarea celor doi domni în Principate și să fie sancționate de țar și de sultan, respectiv de împăratul de la Viena pentru Transilvania. „În ciuda acestor piedici, revoluționarii pașoptiști din cele trei provincii românești au stat într-o strânsă legătură, sprijinindu-se reciproc, iar dorința de unitate națională a fost prezentă în programul întregii mișcări”.

În Moldova s-a desfășurat prima fază a revoluției pașoptiste din Țările Române, în decursul lunii martie 1848. Întâlnirea de 2000 de persoane la Iași avea ca scop transmiterea către domnitor a dorințelor obștii. Întrunită la Hotel Petersburg din capitala Moldovei, în ziua de 27 martie 1848, adunarea politică împreună cu obștea au ales un comitet în care și-au pus toată încrederea și l-au delegat a arăta conducerii simțirile și dorințele ce le avea fiecare. În ziua următoare s-a întrunit respectivul comitet, care a fixat mijloacele „ de a pune Moldova pe o cale de fericire, sintetizate în 35 de puncte”. A fost întocmit un document care viza măsuri democratice – „libertatea presei, responsabilitatea miniștrilor și garda națională, semnat de 800 de persoane, în frunte cu Iorgu Sturza și George Cantacuzino”. Așa cum observase Nicolae Iorga, în această declarație nu era vorba de principiile franceze abstracte, ci de garantarea persoanei, de grija pentru clasa țărănească, de înființarea de școli și de bănci naționale, de un mai bun procedeu în numirea funcționarilor statului din Adunarea legiuitoare, de libertatea cuvântului.

Domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) a fost aparent de acord cu majoritatea acestor puncte, exceptând dezvoltarea Adunării și înființarea unei gărzi naționale. Domnitorul a rămas surd la aceste cerințe, sublinia Alecsandri, în schimb a inițiat repercusiuni asupra participanților la această mișcare – au fost agresate persoane de către gărzi, au fost arestate 13 persoane și trimise la Măcin fără judecată și a fost dată o interdicție de intrare în țară a tinerilor plecați în străinătate. În ziua următoare domnitorul publică o proclamație prin care declară că a mântuit țara „din ghearele câtorva netrebnici cu cugetări tulburate”. Între conducătorii mișcării se numărau Alexandru Ioan Cuza, Costache Epureanu și Mihail Kogălniceanu care au imigrat în Transilvania sau în Bucovina deoarece au fost urmăriți.

În fruntea trupelor sale a desemnat pe principii Dimitrie și Grigore Sturdza, care au înconjurat cartierele revoluționarilor și au arestat trei sute de participanți printre care Nicolae Ghica, Grigore Romalo, Vasile Cantacuzino, Alexandru Răducanu – Roset, Manolachi Epureanu, Iancu și Nicu Ghica. Unora li s-a fixat domiciliu forțat: lui Constantin Sturdza la Ruginoasa, lui Costache Conachi la Țigănești, lui Scarlat Miclescu la Călinești, lui Vasile Beldiman la Miroslava, lui Toderiță Balș la Hălăucești, lui Mihail Cantacuzino Pașcanu la Ceplenița, lui Petre Bălănescu la Cîrligi, lui Vasile Sturdza la Răcăciuni, lui Vasilică Ghica la Codăești, lui Neculai Canta la Horodniceni, lui Neculai Șuțu la Pugnești; treisprezece dintre căpetenii au fost pornite sub escortă la Galați: Alexandru Moruzzi, Alexandru Ioan Cuza, Nicu Catargiu, Vasile Conta, Grigore Romalo, Dimitrie Filipescu, Manolachi Epureanu, Alexandru Miclescu, Zaharia Moldovanu, Scarlat Răducanu, Dimitrie Rosetti, Scarlat Rosetti, pentru ca de acolo, prin Brăila și Măcin, să fie expulzați în Turcia. La Brăila, șase din ei au reușit să evadeze pe bărci și cu pașapoarte eliberate de viceconsulul austriac din Galați, C. J. Huber, urcați pe vaporul „Frantz”, ajunseră pe calea Dunării în Banat și de-acolo, pe drum ocolit, la Cernăuți.

Toate acestea n-au împiedicat ca procesul revoluționar să se desfășoare mai departe, concretizându-se, între altele, într-o puternică stare de agitație a țărănimii și în elaborarea de către migrația revoluționară moldoveană a unor programe – la Brașov sau la Cernăuți, în Bucovina. În iunie 1848 la Cernăuți, revoluționarii moldoveni exilați au înființat Comitetul revoluționar moldovean, care ținea o strânsă legătură cu cel din Țara Românească. La Brașov, moldovenii publică încă din 6 mai un program de 6 puncte, intitulat Principiile noastre pentru reformarea patriei, care prevedea completa abolire a privilegiilor feudale, între altele desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor fără răscumpărare, cuprinzând și dezideratul unirii Țării Românești cu Moldova într-un singur stat neatârnat.

După încercările eșuate ale revoluționarilor moldoveni, mișcarea și-a mutat „centrul de greutate în Transilvania”, culminând cu Marea adunare națională de la Blaj, din 3-5 (15-17) mai 1848. La această adunare de pe câmpia Libertății, la care au participat patruzeci de mii de oameni, majoritatea țărani, s-a fixat programul socio-politic al revoluției transilvănene.

Unii dintre revoluționarii moldoveni, printre care Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Iancu Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, George Sion, Manolache Costache Epureanu și alții ajung în Bucovina. Aici, familia Hurmuzachi le pune la dispoziție moșia Cernauca unde au posibilitatea organizării luptei revoluționare. Moldovenii aflați în Bucovina, în momentul în care află că revoluția a izbucnit și în Muntenia, scriu la 18 iulie 1848 celor de la Iași să se solidarizeze cu frații de peste Milcov: „Nu, fraților! Să nu ne dăm în lături de la măreața mișcare a Valahiei; căci de va izbândi ea va izbândi și Moldova; căci de va pica Valahia va pica și Moldova. Soartele acestor două provinții sunt atât de legate împreună, încât ele vor avea totdeauna același viitor. De datoria și de interesul nostru este dar să întindem mânele la frații noștri de peste Milcov, ca frați de același sânge și de aceeași soartă”. Printre cei care au semnat această scrisoare se aflau Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, George Sion.

Vasile Alecsandri îi trimitea lui Nicolae Bălcescu, la 26 iulie 1848 următoarele rânduri, înțelegând că revoluția din Muntenia a fost mai bine organizată. „Iubite Bălcescule și voi fraților din Țara Românească, voi vrednici fii ai libertății, primiți urările de glorie și de fericire ce vă facem din adâncul inimei, noi emigranții din Moldova. Singura izbândă a Valahiei a fost în stare să ne mângâie de cumplitele nenorociri a Moldovei, căci pentru noi țara voastră este tot o patrie… Trebuie dar să te înștiințez că dorul cel mai înfocat al nostru, cât și a unei mari partide din Moldova, este Unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern și sub aceeași constituție”.

Trăgând învățăminte din modul în care s-a desfășurat mișcarea revoluționară din Moldova și ținând seama de programele revoluționare din Muntenia și Transilvania, moldovenii aflați în Bucovina elaborează un nou program de acțiune, concretizat în manifestul Dorințele Partidei Naționale din Moldova, redactat de Mihail Kogălniceanu și tipărit în august 1848. Unul dintre cele mai importante puncte ale programului îl constituie „unirea într-o singură patrie a Principatelor Române”.

Revoluția a fost reprimată succesiv, prin intervențiile militare din afară ale imperiilor austriac, rus și otoman, dar prin frământarea pe care a produs-o în societate, ea a grăbit finalizarea procesului de constituire a națiunii române moderne. Marile adunări populare, încadrarea a mii de oameni în procesul revoluționar, trezirea și ridicarea satelor, participarea țărănimii la războiul generat în Transilvania de neputința conducerii revoluționare din Ungaria „de a respecta drepturile naționale și de a realiza o înțelegere cu românii, demonstrează măsura în care revoluția a afectat națiunea română în ansamblu. Deși n-a fost și nici nu putea fi sincronă în Țările Române, revoluția a contribuit la strângerea legăturilor dintre români, concretizată în trecerea revoluționarilor dintr-o țară în alta, în corespondența dintre aceștia, în articolele din presa revoluționară și mai ales în obiectivele unificatoare care au fost afirmate din ce în ce mai stăruitor”.

Importanța revoluției a constat mai ales în moștenirea programatică pe care a lăsat-o. Deși desfășurată succesiv, în țări diferite, deși exprimată printr-o serie de programe deosebite, se poate vorbi, urmărindu-se conținutul acestora și repetițiile constatate, de un program unic al întregii națiuni, a cărui materializare a avut loc în deceniile următoare, menținându-se astfel viu în conștiința românilor marele moment al Revoluției din 1848. Programul mișcării din martie de la Iași, Petiția națională de la Blaj și Prințipiile noastre pentru reformarea patriei de la Brașov, amândouă din mai, programul de la Islaz din 9/21 iunie, ori Dorințele partidei naționale în Moldova, program întocmit de Mihail Kogălniceanu, în exil, la Cernăuți, toate au contribuit la afirmarea năzuințelor națiunii și au motivat, pe plan ideologic, făurirea României moderne ca stat independent al tuturor românilor.

Proclamația a fost citită în public de către Ion Heliade Rădulescu la data de 9 iunie/21 iunie 1848 în localitatea Islaz. Această localitate a fost aleasă de către Nicolae Bălcescu ca loc al declanșării revoluției din Țara Românească. Motivul alegerii locației a fost acela că aveau de partea lor, a revoluționarilor, pe șeful administrației și pe căpitanul Pleșoianu, care avea sub pază portul și frontiera.

Programul revoluționar de la Islaz are ca principiu de bază respectul către proprietate și respectul către persoană.

În cele ce urmează voi prezenta articolele programului constituțional:

„ Pe scurt, poporul român, recapitulând, decretă:

1. Independența sa administrativă și legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad V, și neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.

2. Egalitatea drepturilor politice.

3. Contribuție generală.

4. Adunanță generală compusă de reprezentanți ai tutulor stărilor soțietății

5. Domn responsabil, ales pe cinci ani, și căutat în toate stările soțietății.

6. Împuținarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.

7. Responsabilitatea miniștrilor și a tutulor foncționarilor în foncția ce ocupă.

8. Libertatea absolută a tiparului.

9. Orice recompensă să vie de la patrie pri reprezentanții săi, iar nu de la domn.

10. Dreptul fiecărui județ de a-și alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul poporului întreg de a-și alege domnul.

11. Gvardie națională.

12. Emancipația mânăstirilor închinate.

13. Emancipația clăcașilor, ce se fac proprietari pri despăgubire.

14. Desrobirea țiganilor prin despăgubire.

15. Reprezentant al țării la Constantinopol dintre români.

16. Instrucție egală și întreagă pentru tot românul de amândouă sexele.

17. Desființarea rangurilor titulare ce nu au foncții.

18. Desființarea pedepsei dregădătoare cu bătaia.

19. Desființarea atât în faptă cât și în vorbă a pedepsei cu moartea.

20. Așezăminte penitențiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor și să iasă îmbunătățiți.

21. Emancipația israeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință.

22. Convocarea îndată a unei Adunanțe generale estraordinare constituante, alese spre a reprezenta toate interesele sau meseriile nației, care va fi datoare a face Constituția țării pe temeiul acestor 21 articole, decretate de poporul român” .

Scriitorii, oamenii de cultură și politică, precum Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti, Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu și alții, care au fost implicați în realizarea și susținerea programului social-politic al Revoluției de la 1848, vor milita necontenit pentru realizarea unirii naționale.

2.3. Unirea Principatelor, formarea statului național modern

Reprimarea revoluției a fost urmată de ocupația militară, în Principate statornicindu-se, până în 1851, o dublă ocupație – otomană și rusă. Prin Convenția de la Balta – Liman, puterea suzerană și cea protectoare au precedat la restatornicirea regimului Regulamentului organic. Au fost numiți domni noi: Barbu Știrbei în Muntenia și Grigore Al. Ghica în Moldova. În Transilvania, unde în vara anului 1849, prin dubla intervenție militară austro – rusă, fusese restabilită autoritatea imperială, a fost instaurat un regim represiv dur, care i-a afectat pe români – deși aceștia fuseseră aliații Vienei! – până și pe Avram Iancu, comandantul războiului țărănesc de apărare din Munții Apuseni.

În vara anului 1853 a izbucnit Războiul Crimeii. Armatele ruse au pătruns din nou în Moldova și Muntenia, a fost declarată starea de război între Turcia și Rusia, dar de data aceasta, în ajutorul Imperiului Otoman au venit, în 1854 Franța și Anglia, iar în 1855 Piemontul. Principatele implicate pentru a treia oară în cursul veacului într-un război al altora, au fost ocupate inițial de armatele ruse, apoi Austria a somat Rusia să le evacueze, amenințând-o că va trece, în caz contrar, de partea puterilor occidentale. Astfel, cele două țări au fost ocupate, din vara anului 1854, de armatele austriece și de cele otomane, evacuarea lor neavând loc decât în 1857. Desfășurate în zona Dunării și în Dobrogea, operațiile militare au fost strămutate în Peninsula Crimeii. Războiul s-a terminat în 1856, iar în capitala Franței s-au desfășurat lucrările Congresului de pace, finalizându-se la 30 martie cu semnarea Tratatului de la Paris.

Regimul contrarevoluționar, instaurat în Țările Române după revoluție, nu a putut șterge amintirea evenimentelor din 1848-1849. La aceasta s-a adăugat și activitatea neobosită a fruntașilor revoluției, mulți dintre ei exilați, care mențineau neîntrerupt contactul cu spațiile românești, secondați fiind de partizanii lor din țară. Articolele apărute în presa occidentală, scrise de ei ori sub impulsul lor, întrevederile cu oameni politici ai epocii, din Franța și Anglia mai ales, legăturile strânse cu mișcarea revoluționară europeană centrată în jurul lui Mazzini, (Dumitru Brătianu a fost membru al Comitetului Democratic European de la Londra, începând cu 1851), memoriile repetate în favoarea cauzei românești, încercarea de a se integra efortului militar din timpul Războiului Crimeii, toate acestea au făcut ca problema românească să capete dimensiuni internaționale.

Țelul principal al patrioților români era acum lupta pentru realizarea unei Românii. În cadrul acesteia trebuia să fie înfăptuit programul Revoluției din 1848 și urmau să se strângă laolaltă românii în hotarele unui stat modern și independent.

Unirea Principatelor a devenit „cheia” devenirii viitoare, singura cale menită să dea tărie nației în ansamblul ei, să creeze condițiile unei ample modernizări, să împlinească dezideratele țărănimii, să pregătească viitoarele mari împliniri ale neatârnării și ale strângerii laolaltă a tuturor românilor.

Dacă Congresul de la Viena (1815) i-a ignorat pe români, Tratatul de la Paris le-a acordat o atenție însemnată, și aceasta nu numai indirect, ci și prin stipulațiile referitoare în mod expres la Principate. De la Paris, cauza românească s-a strămutat acolo unde era firesc ca ea să fie afirmată și totodată, unde trebuia găsită soluția ei, în Principate. La începutul verii lui 1856, domniile lui Barbu Știrbei și Grigore Al. Ghica au luat sfârșit. Ei au fost înlocuiți prin câte un caimacam, Alexandru Ghica în Muntenia și Teodor Balș în Moldova. Ghica era favorabil Unirii, în timp ce Balș și apoi succesorul său s-au împotrivit unioniștilor.

Mișcarea pentru Unire a căpătat, în noile împrejurări, un caracter de masă. Mișcarea unionistă a cuprins mii și zeci de mii de oameni, aparținând diferitelor categorii sociale. Pentru Mișcarea unionistă nu era vorba numai de o simplă ștergere de hotar, ci de constituirea unui stat modern, sub conducerea unui principe străin, cu un guvern responsabil și cu o adunare legislativă reprezentativă. În vara lui 1856, au început să sosească în Principate comisarii Puterilor garante, deși intrarea în activitate a Comisiei de informare avea să mai întârzie până în anul următor. A fost organizată o campanie de alegeri, formându-se comitete electorale la nivel central, la București și Iași și la nivel local județean. În Moldova s-a încercat sabotarea cauzei, unde a fost descoperit falsul electoral. Falsul electoral a provocat o vastă acțiune de protest, problema fiind atât de gravă încât a depășit cadrul național.

În vara anului 1858, s-a întrunit la Paris Conferința Puterilor Garante, care, în baza raportului Comisiei de Informare, dar și a lucrărilor adunărilor ad-hoc din Principate, trebuia să elaboreze un nou Statut pentru Principate. Astfel, Convenția de la Paris a stabilit o unire parțială a Principatelor. Deși hotărârile Convenției au fost receptate în Principate cu dezamăgire, Mișcarea Națională s-a reînsuflețit. Astfel, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn atât în Moldova la 5 ianuarie, cât și în Țara Românească la 24 ianuarie 1859.

Această dublă alegere a fost recunoscută de cinci dintre Puteri, celelalte două, Imperiul Otoman și cel Habsburgic, fiind și ele constrânse să se supună evidenței. Începând cu 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic, iar două zile mai târziu și-a început activitatea Adunarea României.

2.3.1. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

Înfăptuirea Unirii, simbolizată în dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859, ca unic domnitor al țărilor românești, a constituit un eveniment de hotărâtoare însemnătate istorică, punând temelia statului român modern. Sub impresia evenimentelor acelui moment, scriitorii care au militat pentru realizarea unirii și-au văzut împlinit visul, iar acest vis împlinit a dat naștere unor frumoase creații literare, dintre care amintim: Hora lui Cuza-Vodă și Cuza Vodă de Vasile Alecsandri; Măriii sale Domnului Alexandru Ioan I. Anul 1859. Pentru ziua intrării sale în București de Grigore Alexandrescu; 24 Ianuarie 1859 de C. D. Aricescu; Țărișoara de George Baronzi; La Cuza-Vodă de Dimitrie Bolintineanu.

Când Alexandru Ioan Cuza a sosit la București, întreaga populație a capitalei i-a făcut o primire triumfală. Grigore Alexandrescu, cu această ocazie, îi adresează poezia Măriii Sale Domnului Alexandru Ioan I. Anul 1859. Pentru ziua intrării sale în București:

„Timp dorit, zi de speranță

Fiul al țărei, salutare!

România învestită

În veșminte de serbare,

Îți dorește, îți urează

De mari fapte viața plină,

Și se-nclină stelei tale

Ce străluce de lumină”.

Alexandru Ioan Cuza nu a fost numai „domnul Unirii”, ci și un „domn al reformelor”. În cursul domniei sale de șapte ani, statul și societatea românească au trăit un proces de înnoire. Administrația, justiția, fiscalitatea, învățământul și instituțiile de cultură, armata și chiar biserica au fost supuse acestui proces. Reformele au fost acceptate, cu excepția celei agrare, căreia conservatorii au căutat să-i aducă limitări. Acest lucru a impus lovitura de stat din mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta introduce Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris. În august 1864 reforma agrară a fost legiferată. Sute de mii de familii de țărani au fost înzestrate cu pământ.

Două elemente sunt de subliniat în legătură cu atitudinea liderilor politici și a nou venitului domn. Instituirea regimului monarhiei ereditare constituționale a fost o opțiune a oamenilor politici ai epocii și unul din punctele esențiale ale rezoluțiilor Adunărilor ad-hoc din 1857. Elita politică considera doar o amânare a acestui principiu – al alegerii unui prinț străin – până la realizarea unității politico-administrative în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Însuși Cuza Vodă a acceptat ideea găsirii unui candidat european, ca pretendent la tronul Principatelor Unite. Prima opțiune a proclamării și alegerii ca domnitor a lui Filip de Flandra, sub numele de Filip I – propusă de prim-ministrul Ion Ghica, acceptată în unanimitate de către Corpurile Legiuitoare, în ședința comună, la 11 februarie 1866 – nu a fost bine primită de cancelariile occidentale și, în mod special, a fost respinsă de Napoleon al III-lea.

Noua candidatură – a prințului Carol din familia Hohenzollern – Sigmaringen – întrunea condițiile de atestare documentară, provenind din una din cele mai vechi Case domnitoare europene. Ar fi de notat încă două elemente care acreditează ideea unui consens politic intern și internațional. În plan intern, grupările politice au organizat alegerea raportându-se la contextul internațional favorabil puterii în ascensiune – Prusia – și au considerat că legăturile și relațiile dinastice pot fi decisive în realizarea independenței. În plan extern, șeful Casei de Hohenzollern a acceptat Coroana fără condiționări, ținând cont și de atitudinea binevoitoare a Franței.

Noua lege fundamentală avea ca sursă de inspirație Constituția belgiană din 1831 și prevederile unor acte normative interne din vremea lui Cuza. Tot noua lege cuprindea proiectul elaborat de Comisia Centrală de la Focșani (1859), Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris (1864) și proiectul Consiliului de Stat numit, după abdicarea lui Cuza.

2.4.2. Domnia lui Carol I

La începutul verii 1866, a fost elaborată cea dintâi Constituție, rezultată din compromisul forțelor politice. Elaborată după modelul Constituției belgiene, Constituția instituia monarhia constituțională, cu un sistem bicameral. În privința situației internaționale a Principatelor Unite – căci denumirea România nu era încă acceptată de majoritatea Puterilor garante – ea a fost consolidată atât prin sancționarea de către Puterile Garante a preluării domniei de către Carol, cât mai ales prin acceptul dat de Poartă, în toamna anului 1866. Nu era încă un stat independent, dar ansamblul puterilor îi recunoscuse dreptul de a se afirma pe deplin ca o entitate statală europeană.

În 1850-1860, populația statului național însuma, potrivit recensământurilor efectuate, 4.425.000 de locuitori, în preajma anului 1877, când România și-a dobândit independența cifra populației se apropia de 5.000.000. 17,6% din populație aparținea mediului urban. În 1871, țărănimea, însumând 4/5 din populație, locuia în 3020 de comune, iar orașele și târgurile însumau 62 de centre. Spre anul 1876, în România trăiau în jur de 700.000 de străini, minoritatea cea mai importantă, în continuă creștere, prin imigrări, era reprezentată de evrei (265.000). Țărănimea reprezenta categoria socială cea mai însemnată. Marea proprietate continua însă să domine lumea agrară. Păturile mijlocii erau în continuă dezvoltare, în jur de 10% din totalul populației. Numărul muncitorilor era în creștere, deși în 1901-1902 nu ajunsese la 100.000.

Procesul de constituire și dezvoltare a instituțiilor moderne n-a suferit o întrerupere în 1866, dimpotrivă, România și-a consolidat instituțiile centrale și locale. De asemenea, la acestea se adăuga noua organizare financiară a țării, modernizarea și generalizarea fiscalității și mai ales baterea monedei naționale. În 1867 și 1872 au fost adoptate legi de organizare și modernizare a armatei. Efectivele au fost sporite, s-a îmbunătățit dotarea cu armament. Oștirea era pregătită pentru marea încercare care o aștepta în momentul când avea să se pună chestiunea obținerii independenței țării. O deosebită însemnătate a avut-o și dezvoltarea vieții culturale. „La temelia învățământului a stat Legea Instrucțiunii Publice din 1864, din timpul lui Cuza. În 1860 și 1864 au fost constituite primele universități românești, la Iași și la București. Au fost dezvoltate rețelele de învățământ elementar și mediu. Realitatea nu era nici pe departe perfectă. Față de cei 82.145 de elevi români de la începutul deceniului opt al secolului, în Elveția se înregistrau 300.000 de elevi, în Olanda 432.000, iar în Belgia 545.000. Dacă numărul elevilor școlilor medii era de 3.390 în anul școlar 1864-1865, el a atins în anul școlar 1877-1878 cifra de 8.081. Totodată, între 1864 și 1876 au fost create 17 noi gimnazii. Instruirea practică a fost și ea dezvoltată; s-au înmulțit școlile de arte și meserii, școlile comerciale, cele agricole și cele artistice (conservatoarele), s-au pus temeliile învățământului politehnic, în 1867 reînființându-se o școală de conducători pentru construire de poduri și șosele. În anul școlar 1876-1877 se înregistrau 569 de studenți și 63 de cadre didactice în cele 7 facultăți existente”.

S-au dezvoltat și științele exacte, personalități ca Spiru Haret, Emanuel Bacaloglu, Grigore Ștefănescu, Dimitrie Brândză și Grigore Cobălcescu impunându-se atenției colegilor din alte țări. În științele umane B.P. Hașdeu, Vasile Conta și A.D. Xenopol au depășit prin realizările lor cadrul culturii naționale. Un rol pozitiv l-a avut crearea, în 1866, a Societății Literare, care în anul următor, intrând în funcțiune, a luat titulatura de Societatea Academică Română. De asemenea, un rol important în privința ridicării nivelului culturii romanești l-a avut societatea Junimea, care a întrunit oameni de cultură precum Titu Maiorescu, Petre Carp, Iacob Negruzzi, Teodor Rosetti, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă și I.L. Caragiale.

Pe plan politic, grupările liberale, în 1875, și apoi cele conservatoare, în 1880, au reușit să se unească în cele două partide principale ale României de dinainte de primul Război Mondial, cel liberal și cel conservator.

Odată cu venirea pe tron a lui Carol I, cursul României spre independență s-a accentuat. România a trebuit să aștepte ca situația internațională să fie favorabilă. Aceasta s-a ivit în 1875-1876, când au izbucnit răscoalele antiotomane din Bosnia și Herțegovina și din Bulgaria. Apoi s-au alăturat Serbia și Muntenegru. Rusia și-a manifestat sprijinul față de popoarele răsculate. În perspectiva conflictului cu Turcia, Rusia avea nevoie să tranziteze teritoriul României pentru a ajunge la sud de Dunăre. Astfel, la 4 aprilie 1877, s-a semnat Convenția româno-rusă. În baza ei, armatele ruse puteau trece, ca armate amice, prin România, iar Rusia garanta României integritatea politică și teritorială. La 12 aprilie, războiul ruso-turc a început. Turcii au bombardat orașele românești de la Dunăre. Acest lucru a determinat proclamarea independenței României față de Turcia, la 9 mai 1877. Concursul militar al României nu a fost acceptat timp de câteva luni. Înfrânți în fața Plevnei, rușii au cerut ajutorul armatei române. Carol I a acceptat și a preluat comanda supremă a armatelor ruso-române, pe frontul de la Plevna. Armata română s-a acoperit de glorie în luptele de la Plevna, Rahova, Smârdan și Vidin, câștigându-și astfel independența pe câmpul de luptă. Independența avea să fie recunoscută oficial la Congresele de Pace de la San Ștefano și Berlin din 1878, deși pierdea sudul Basarabiei în favoarea Rusiei, dar primea în schimb Dobrogea, ce fusese sub ocupație turcească încă din 1417.

România a intrat în faza finală a desăvârșirii ei ca stat național. Stat cu structuri unitare și independent, România s-a consolidat în ultimele decenii ale secolului al XIX –lea și la începutul secolului al XX-lea. În toamna anului 1878, principele Carol a luat titlul de „alteță regală”, pentru ca la 14 martie 1881 România să fie proclamată Regat. La 10 mai, în același an, a avut loc încoronarea, care semnifica nu numai un succes al domnitorului și al dinastiei, ci și ridicarea în rang a statului neatârnat românesc. „Nu doar pentru mine personal, ci pentru mărirea țării mele primesc titlul”, a spus atunci noul rege Carol I.

Carol I a fost convins de rolul politic al monarhiei în modernizarea societății românești, în planul amenajării și dezvoltării mijloacelor de comunicație, în realizarea unor construcții monumentale, la dezvoltarea industriei, a învățământului și a culturii. Regele avea convingerea că educarea clasei politice este o sarcină a monarhiei. A căutat să impună o disciplină a relațiilor interumane și instituționale. Și-a impus și a impus o respectare strictă a programului, a audiențelor oficiale și private.

Până la moartea regelui Carol I, în 1914, au alternat la conducerea României guverne provenind din cele doua partide, cel liberal și cel conservator. După guvernarea de 12 ani a lui I.C. Brătianu, care a încetat în 1888, s-a instaurat un sistem de guvernare alternativă, de rotativă guvernamentală, a reprezentanților celor doua partide.

În România ființau deci, pluralismul politic, o viață parlamentară, o presă liberă. Regele juca rolul de arbitru, păstrând echidistanța față de forțele politice și respectând cu strictețe stipulațiile Constituției. Fiul fratelui său Leopold, principele Ferdinand de Hohenzollern- Sigmaringen, a fost desemnat moștenitor al tronului, el venind și stabilindu-se în România. Situația Coroanei a fost consolidată și pe plan material, prin Legea domeniilor Coroanei, adoptată de Parlament în 1884, în temeiul căreia o suprafață de peste 113.000 ha a fost atribuită monarhului. La începutul secolului XX dezvoltarea complexă a României avea loc în condițiile creșterii populației țării, ajunsă în 1912 la cifra de 7.234.920 de locuitori.

Economia a înregistrat progrese substanțiale. În 1913, Romania era cel de-al patrulea exportator de grâu pe plan mondial, după Rusia, Canada și SUA. De asemenea, era cel de-al doilea producător de petrol din Europa. Industria românească s-a dezvoltat, în 1887 existând 83 de întreprinderi, iar în 1904, 294. În sectorul agrar, situația țărănimii nu era încă rezolvată. Dintre familiile de țărani 30% nu aveau pământ suficient, sau nu aveau deloc. Învoielile agricole, deosebit de grele, au cauzat repetate frământări țărănești și două mari răscoale, în 1888 și 1907. Problema agrară avea să fie rezolvată abia la sfârșitul primului război mondial.

După obținerea independenței, României i s-a impus, ca problemă dominantă, desăvârșirea unității statale în hotarele națiunii. În afara granițelor statului român existau provincii care aparțineau spațiului istoric de formare și viețuire a națiunii române. Majoritatea românilor aflați sub dominație străină se găseau în Austro-Ungaria, în Transilvania, Banat și Bucovina.

Între timp, începea să aibă loc pe plan european, o regrupare a marilor puteri. În 1879, Germania și Austro-Ungaria au încheiat Dubla Alianță, care a devenit, din 1882, în urma aderării Italiei, Tripla Alianță. Având în vedere supunerea de către Austro-Ungaria a milioane de români și situația grea a acestora, supuși discriminării, apropierea României de Viena părea dificilă. Totuși, în fruntea statului român se găsea un rege de origine germană. Germania fiind o mare putere, România se baza pe sprijinul acesteia. Pentru a face față pericolului rus și pentru a diminua starea tensionată dintre România și Austro-Ungaria, în 1883 România va adera la Tripla Alianță.

În 1913, România s-a implicat în al doilea război balcanic. În urma păcii încheiate la București, a fost evidențiată autoritatea pe care statul român o dobândise în zonă și România obține de la Bulgaria Cadrilaterul (sudul Dobrogei).

La 28 iunie 1914 izbucnea Primul Război Mondial. Această criză a condus la acutizarea înstrăinării României de Tripla Alianță. În consecință, chiar înainte ca regele Carol I să convoace Consiliul de Coroană din 3 august, era evident că România nu putea lupta alături de Ungaria. Părerea generală era ca România să rămână neutră. Astfel, Consiliul de Coroană din 3 august 1914 a hotărât neutralitatea României. Ea avea să dureze doi ani. Regele Carol I renunță la conducerea politicii externe a României, în favoarea premierului Ion I. C. Brătianu, a cărui libertate de acțiune a devenit și mai mare după moartea lui Carol I, în octombrie, fiind succedat de nepotul său, Ferdinand, care era hotărât să acționeze „exclusiv în interesul României”.

România va intra în război în august 1916 de partea Antantei (Anglia, Franța, Rusia), pentru eliberarea teritoriilor locuite de români aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei. Jertfele soldaților români pe câmpul de luptă nu au fost în zadar, astfel că, în 1918, prin unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu România, se desăvârșea statul național unitar.

Cu adoptarea Declarației de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 se încheia cel mai semnificativ eveniment din istoria poporului român, realizarea României Mari. Noul stat românesc întregit, ce cuprindea o suprafață de 295.049 km pătrați și o populație de 18.052.896 locuitori, a fost recunoscut pe plan internațional prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.

Iar ca o desăvârșire a unității statale, la 15 octombrie 1922, a avut loc la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh.

CAPITOLUL III.

CULTURA LA 1848 ÎN ȚĂRILE ROMÂNE

3.1. Literatura. Canonul pașoptist

Între anii 1830 – 1860 se poate vorbi de o literatură clasică, din perioada de tranziție. Treptat se va trece de la formula clasică la cea romantică, ambele curente literare coexistând la scriitorii epocii. Veteranii epocii, după un debut clasic, vor parcurge o fază preromantică, mai apoi ajungând la un romantism moderat, cu vizibile reminiscențe clasice. Este vorba despre Asachi născut în celălalt secol, Eliade, Negruzzi și Alexandrescu, născuți după 1800, urmând mai tinerii Bălcescu, Russo, Bolintineanu, Filimon, Alecsandri, născuți la 1819. Despre Alecsandri putem spune chiar că a evoluat în sens invers, începând prin a fi romantic și sfârșind prin a fi clasic.

Perioada pașoptistă este caracterizată printr-o puternică manifestare a conștiinței naționale în toate provinciile românești, între anii 1830 – 1860. În evoluția istorică a literaturii românești această perioadă delimitează o epocă distinctă, numită, în mod curent, epoca pașoptistă. Termenul pașoptism, care desemnează o perioadă importantă în istoria literaturii românești, este un termen generat de anul revoluționar 1848.

Această epocă înțeleasă în sens larg poate fi împărțită în trei etape:

prepașoptismul – 1830 -1840;

pașoptismul – 1840 – 1860;

postpașoptismul – 1860 – (1865) /1868.

În evoluția literaturii există întotdeauna legături de continuitate și, cu cât scriitorul este mai important, cu atât legăturile lui cu trecutul și cu viitorul sunt mai adânci. Astfel, între literatura pașoptistă, literatura anterioară și cea postpașoptistă există o unitate indisolubilă. Primele manifestări ale iluminismului apar în momentele literare de până la 1840, în creația unor scriitori și oameni de cultură, fiind reprezentat în primul rând de Școala Ardeleană. Pașoptiștii au amplificat aceste manifestări iluministe, transformându-le într-un sistem de concepții social – politice și cultural-estetice conturate.

Odată cu încetarea domniilor fanariote, în anul 1821 și revenirea la domniile pământene, s-au creat premisele unei europenizări economice și spirituale. Limba franceză pătrunde în școli, astfel intelectualii au înțeles necesitatea modernizării societății românești insistându-se pe activitățile culturale și literare. Înlăturarea domniilor fanariote și instalarea domnilor pământeni, apariția unor relații economice și politice noi constituiau premisele necesare pentru ridicarea societății românești pe o nouă treaptă de dezvoltare social-economică, pentru modernizarea vieții social-politice și culturale.

Identificarea momentului de naștere a literaturii romantice nu e lesne de făcut. În Franța, afirmarea puternică a romantismului a coincis cu lansarea unui manifest-program. Pe de altă parte, în Anglia, nu numai că ideile nu au fost sistematizate într-un program, dar nici nu și-au atribuit denumirea de romantici considerând-o denumire „continentală”.

Acest mod discret de a pătrunde nu e lipsit de consecințe. „Dacă pretutindeni romantismul există încă înainte de a-și face cunoscută existența, el se transformă, în clipa în care își conștientizează manifestarea, dintr-o mișcare în stare de dispersiune și disponibilitate, într-o școală cu articole de crez, cu magiștri care-i fixează strategia și doctori însărcinați care să vegheze la puritatea doctrinei”.

În altă ordine de idei, este evident că la noi ca și în Italia, în Germania și aproape în tot sud-estul Europei, clasicismul nu a sufocat creația și nimeni nu a suferit în urma despotismului regulilor. În Germania – spunea Curtius – „romantismul și clasicismul trăiesc în același timp și în parte în același loc”. În Italia, organul romanticilor se numește „Conciliatore”, iar scopul era de a uni anticul cu modernul, respingându-se imitația, nu studiul clasicilor.

Literatura română adoptă cu mare ușurință romantismul la fel ca și alte literaturi – cea catalană, cehă, iugoslavă – toate acestea fiind în faza lor emergentă, nici una necunoscând o perioadă clasică reprezentativă distinctă. Se produce astfel un melanj între arta clasică realistă și romantismul viguros al mijlocului de secol XIX. Coexistența acestor curente în literatura română determină o abordare diferită a romantismului în spațiul literar românesc față de cel german, italian sau francez.

Așa cum spunea Paul Cornea, romantismul ia în posesie câmpul culturii românești după 1830, pentru ca la 1840 dominația să fie deplină. Se configurează o „mișcare” literară națională. Integrarea europeană face ca jocul afinităților sufletești să devină productiv, câțiva mari romantici precum Lamartine, Hugo și Byron sunt recuperați, deoarece oferă mediului intelectual românesc ceea ce caută, în aceeași perioadă, adjectivul „romantic” atestat în mod excepțional înainte de 1830, și anume cu semnificația primară de „pitoresc”, devine uzual, căpătând și accepția istorico-estetică de „școală” sau „curent”.

Șerban Cioculescu spunea: „Noi nu am cunoscut, ca alte literaturi vecine, atingerea directă cu problematica romantică. Experiența interioară a romantismului ne-a rămas străină”. Paul Cornea, în 1972, a încercat să găsească mijlocul prin care teza imitației și a dezvoltării independente să poată fi acomodate cu faptele culturale. „Dacă am porni de la fiecare cultură în parte, fără să ignorăm „fondul comun” european ar exista, susține istoricul român, cel puțin trei romantisme: cel apusean de dinainte de 1830, cel apusean de după data respectivă și cel răsăritean”.

Această concepție o regăsim elaborată în cartea lui Virgil Nemoianu din 1984, The Taming of Romanticism. Aici distingem „un prim romantism, înainte de 1815, și un stadiu târziu al curentului, între 1815 și 1848”. Cel dintâi, numit High Romanticism se dezvoltă în epoca Revoluției Franceze și a imperiului, în câteva țări occidentale, cum ar fi Anglia, Germania și Franța, și este o mișcare caracterizată de radicalism ideologic, coerență, vizionarism, simț cosmic, integrarea contrariilor, misticism și intensitate pasională. Cel de-al doilea a primit numele de Biedermier Romanticism de la personajul creat înainte de mijlocul secolului al XIX-lea de doi ziariști munchenezi și desemnând un tip de filistin mic-burghez. Folosit cu sens peiorativ, extins apoi la fenomene de modă și mobilier din perioada Restaurației, termenul a fost, în fine, preferat altora pentru denumirea celui de al doilea romantism în întregul său.

Momentul pașoptist propriu-zis, aduce o poezie lirică, militantă, patriotică și vizionară, de evocare istorică, cu rădăcini adânci în bogatul filon folcloric, așa cum apare la scriitori ca Bălcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogălniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Mureșanu. Principalele caracteristici ale romantismului românesc pașoptist rămân patriotismul și lupta pentru realizarea idealului național, o conștiință militantă cetățenească, o inimoasă dăruire și slujire a poporului.

În cuprinsul literaturii pașoptiste, ca orientare literară va predomina romantismul care va atinge apogeul cu Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european. Dar elemente romantice sunt detectabile încă în poezia lui Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, Ion Heliade-Rădulescu, Bolliac, adică în opera celor care au cultivat motivul ruinelor și al mormintelor, tema trecerii timpului, solitudinea și peisajul nocturn. În această ipostază, romantismul se va îmbina cu iluminismul și clasicismul. Grigore Alexandrescu, de exemplu, este un scriitor clasic prin cultivarea unor specii literare aparținând acestui curent, fabula, satira, epistola, dar și un scriitor romantic, prin elegie, prin meditația istorică, prin cultul trecutului. Totodată, elementele romantice se vor prelungi și în epoca post-eminesciană, coexistând cu elementele sămănătoriste și simboliste. În acest context, ideea specificului național în cultură și artă, anunțată de Dacia literară, va fi preluată de revista Semănătorul, la începutul secolului al XX-lea, care va promova o literatură inspirată din realitățile naționale, în pofida orientărilor moderniste ale epocii. La 1872, prin scriitorii junimiști și Titu Maiorescu se constituie„direcția nouă” în cultura română, valorificând momentul pașoptist, folclorul, cronicarii și legăturile cu literaturile străine.

Pașoptiștii au avut preocupări deosebite pentru istoria națională, pentru limbă și îmbogățirea ei, pentru culegerea folclorului și dezvoltarea literaturii. Romantismul nu constituie singura caracteristică a perioadei pașoptiste, în limitele acesteia se remarcă și existența altor orientări literare. Astfel, în cadrul epocii se depistează și elementele realiste, întrucât reflectarea problemelor sociale și satirizarea viciilor orânduirii feudale erau trăsături esențiale, promovate de scriitorii perioadei, deși realismul se va constitui în literatura română abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Caracteristicile principale ale pașoptismului ar fi orientarea spre înnoire și încercarea de a fi la același nivel cu țările dezvoltate din punct de vedere economic și cultural. Faptul că literatura română a pășit pe calea „europenizării” cu întârziere a exercitat o influență vădită asupra ritmului de dezvoltare și asupra căutărilor ei ideatico-artistice.

Promotorul mișcării pașoptiste, Mihail Kogălniceanu, insistă asupra celor trei surse de inspirație: istoria patriei, natura și pitorescul obiceiurilor populare, care de cele mai multe ori se întrepătrund, în această epocă. Mihail Kogălniceanu publică, pentru prima dată, cronicile moldovenești, iar Nicolae Bălcescu pe cele muntenești, precum și nenumărate studii despre trecutul istoric al românilor. Astfel istoria, alături de folclor, capătă o importantă conotație artistică, prin creația scriitorilor generației de la 1848.

„Artele și literatura […], spune Mihail Kogălniceanu în Prefața la Letopisețele Țării Moldovei, n-au speranță de viață decât acolo unde ele își trag originea din însăși tulpina popoarelor. Altminterea, ele nu sunt decât niște plante exotice pe care cel dintâi vânt le îngheață și le usucă”. „Tulpina popoarelor” o constituie tocmai acele obiceiuri, dansuri, cântece, „suvenire strămoșești” istorice și folclorice. De aici, statutul privilegiat pe care-l cunoaște tradiția în literatura vremii, „colora națională”, frecventă în epocă, bazându-se anume pe tradiția populară, istorică și religioasă.

Oprindu-ne asupra inspirației istorice în domeniul literaturii artistice, putem distinge „doua vârste” ale acesteia, care sunt legate de doua perioade definitorii ale epocii pașoptiste. Prima perioadă, reprezentată de Ion Heliade-Rădulescu, Gh. Asachi, Vasile Cârlova, cuprinde cronologic anii 1830 – 1840. Generația aceasta este legată puternic de iluminism și clasicism, iar apelarea la trecut avea doar rostul de a pune în fața prezentului imaginea exaltată a unor fapte glorioase și a unor eroi neînfricați. Această istorie reprezintă un model suficient pentru poetizarea și resuscitarea vremurilor strălucite ale lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul. Literatura artistică, aflându-se în faza unui romantism incipient, era calea cea mai sigură pentru a pune în fața contemporanilor imaginea vie a unui ideal și deci a unui viitor de libertate. Cea de-a doua perioadă cuprinde cronologic anii 1840-1860 și este marcată de apariția Daciei literare, revistă care a declanșat modificări fundamentale în scrierea și difuzarea literaturii. Exemplul elocvent este articolul scris de Mihail Kogălniceanu, Introducție, în primul număr al revistei.

Dumitru Micu evidențiază aceste etape: cea de până la apariția Daciei literare, o etapă „mai puțin individualizată național” si, cea de-a doua, în care „reflectarea specificului autohton devine orientare programatică”.

În această perioadă speciile literare cultivate sunt: elegia Miezul nopții, Grigore Alexandrescu, O fată tânără pe patul morții, Dimitrie Bolintineanu, epopeea istorică Mihaida, Ion Heliade-Rădulescu, epopeea cosmogonică Anatolida, Ion Heliade-Rădulescu, epistola Epistola domnului Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, oda Oda lui Schiller, Ion Heliade-Rădulescu, balada istorică Muma lui Ștefan cel Mare, Dimitrie Bolintineanu, balada fantastică Mihnea și baba, Dimitrie Bolintineanu, meditația Umbra lui Mircea la Cozia, Grigore Alexandrescu, satira Satira. Duhului meu, Grigore Alexandrescu, fabula Toporul și pădurea, Câinele și cățelul, Dreptatea leului, Grigore Alexandrescu. Nuvela istorică – specie literară nouă în epocă – a fost cultivată în Moldova cu mult înaintea apariției acesteia în Muntenia și Transilvania. Cele două narațiuni sau „scene istorice” ale lui Alexandru Odobescu: Mihnea-vodă cel Rău (1857) și Doamna Chiajna (1860) au ca model compozițional nuvela negruzziană Alexandru Lăpușneanu. În ambele, sunt evocate cu talent narativ și descriptiv domniile celor doi despoți din secolul al XVI-lea. Nuvelele păstrează valoarea documentară și culoarea locală, specifice romantismului pașoptist.

Așadar, speciile și temele literare se diversifică: sunt abordate momente din istoria poporului român, în Românii supt Mihai – Voievod Viteazul, de Nicolae Bălcescu; sunt satirizate aspecte din viața socială, în Fiziologia provințialului, a lui Costache Negruzzi; proza devine lirică, prin Cântarea României, de Alecu Russo; apar romane cu teme romantice: Tainele inimii, de Mihail Kogălniceanu, Manoil și Elena, de Dimitrie Bolintineanu; Călătorie în Africa, de Vasile Alecsandri, este un „sistem narativ pe principiul Decameronului”, după cum îl caracterizează George Călinescu, iar Romanii supt Mihai – Voievod Viteazul este, în aprecierea aceluiași critic literar, „descrierea religios înspăimântată a unei Românii de o măreție sălbatică”. Potrivit lui Paul Cornea, Alexandru Lăpușneanu, de Costache Negruzzi, prezintă „destinul unui domnitor infernal ca Richard al III-lea”.

Sunt preluate în această perioadă idei din literatura occidentală, dar apar diferențieri totuși. Astfel, tema ruinelor este exploatată în mod diferit – în literatura occidentală este valorizată în sensul timpului care trece și macină înfăptuirile omului, pe când în literatura română se insistă pe valoarea instructivă. Această temă este redată în acest mod de toți autorii care au inclus tema ruinelor în opera lor: Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu. Tema preromantică a ruinelor, cu motivele melancoliei, evocării istoriei și a scurgerii timpului, este convertită în literatura română în noi înțelesuri, pe fondul unei atmosfere de avânt revoluționar, de optimism politic general. Este pus în prim-plan sentimentul mândriei de a fi urmașii unor glorioși străbuni și nu melancolia pe care o trezesc vestigiile trecutului. Motivul „ruinelor” în poezia pașoptistă se situează pe linia unui lirism de tip meditativ și combativ, în același timp. În literatura scrisă și în viață, exilul va căpăta unele accente mesianice.

Abordarea tematicii istorice drept una predilectă este generată de condițiile social-politice din prima jumătate a secolului al XIX-lea și idealurile de care erau animați toți românii, respectiv libertatea socială și unitatea națională. În literatura de inspirație istorică la scriitorii generației pașoptiste, istoria a fost valorificată cu scop „pedagogic” – trecutul fiind evocat pentru a da pildă prezentului decăzut prin modele însuflețitoare, demne de urmat. Se creează în acest mod o legătură vie între literatură și istorie. Evocarea trecutului istoric este convertită de pașoptiști într-o cauză a educării naționale. Caracterul național este o altă dimensiune centrală a preocupărilor scriitorilor pașoptiști, „Principiul esențial, dominant al ideologiei literaturii pașoptiste e cel național”.

Afirmarea națională este cauza pentru care se combate oprimarea otomană, se critică degradarea prezentului, se accentuează originea romană și trecutul istoric glorios, se încurajează încrederea în viitor, având ca resurse importante folclorul, istoria și limba română.

Interesul pentru istorie nu este specific numai romantismului, ci și perioadei clasice, doar că aceasta recomanda antichitatea ca zonă de inspirație istorică, pe când romantismul face apel în mod insistent și predominant la istoria națională.

Evocarea istoriei prin mijloace literare apare la cea mai mare parte a scriitorilor de la 1848. Dintre prozatorii de seamă, care au adoptat ca prioritară tema istorică, face parte și Nicolae Bălcescu. Opera sa, Românii sub Mihai Vodă Viteazul, scrisă în exil, între 1849 și 1852, și publicată postum de către Alexandru Odobescu, îl situează pe Nicolae Bălcescu printre cei mai de seamă scriitori din epoca pașoptistă. Autorul expune faptele cu rigoare științifică, cu obiectivitate, bazându-se pe izvoare istorice în forma poemei istorice.

O altă viziune asupra valorificării istoriei este propusă de scriitorul și folcloristul Petre Ispirescu în Istoria lui Ștefan cel Mare și Bun. Scrierea e mai degrabă un basm, aproape de tradiția populară, dar care conține multe amănunte istorice. Opera se plasează în rândul scrierilor pașoptiste de orientare istorică, prin caracteristicile ei – fondul moralizator, tonalitatea romantică, datele istorico-documentare.

Evocarea trecutului istoric dobândește în poezie un larg orizont, o diversificare tematică, o accentuată semnificație majoră. Se cântă, înainte de toate, ruinele vechilor cetăți de scaun ale vitejilor voievozi români, văzute ca mărturii ale unui trecut de glorie și care servesc drept pilde date prezentului, în scopul reînvierii și perpetuării faptelor de vitejie și eroism ale străbunilor.

Cel dintâi poet modern român, cântăreț romantic al vestigiilor istorice este Vasile Cârlova. Poezia lui Vasile Cârlova anunța acea atmosferă sufletească ce avea să marcheze poeții din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Versurile din Ruinurile Târgoviștii transmit admirație și încredere în faptele istorice pentru valoarea lor exemplară. Reflectarea istoriei naționale în poezia de la 1840 urmează stilistic două linii: una lirică, în centrul căreia se află simbolul ruinelor, și alta epică, ce reanimă scene și subiecte istorice, mai mult sau mai puțin veridice, demne de urmat.

Această îmbinare de stiluri se regăsește și în proza pașoptistă. De exemplu, narațiunea alternează cu descrierea de peisaj, după modelul clasic. Această raportare concomitentă la cele două elemente, indisolubil legate unul de altul, devine caracteristică pentru o bună parte din lucrările în proză ale scriitorilor pașoptiști, în special pentru proza de călătorie. În acest sens, un spațiu semnificativ în notele de călătorie ale lui Dimitrie Bolintineanu îl ocupă digresiunile și comentariile asupra diverselor personaje și situații istorice, cu numeroasele citate și indicarea științifică a sursei. Aderarea la unele valori social-patriotice, expresie a însăși angajării autorilor în marile evenimente ale epocii este vizibilă dincolo de valorile intrinseci ale peisajului, ale sentimentelor asociate acestuia, descrierea naturii meleagurilor natale. Reflectă, de fapt, o caracteristică definitorie a literaturii pașoptiste, „un stil al participării la istorie, o forma exemplară a patriotismului”.

Alecu Russo este primul din literatura română care scrie poemul în proză. Prin acest mod, răspunzând în același timp dezideratelor enunțate anterior, specifice epocii, acesta se adresează generației sale pentru a atrage atenția asupra meleagurilor patriei.

Legendele lui Ioan Neculce (publicate în O samă de cuvinte), se constituie pe acest fond ca punct de pornire al numeroaselor lucrări care aparțin epocii și tematicii pașoptiste. În legende accentul cade pe discursul romantic, care reprezintă esența patriotismului pașoptist.

Legendele istorice ocupă – și ca volum, și ca semnificație artistică – un loc aparte în creația lui Dimitrie Bolintineanu și Vasile Alecsandri. Se exprimă în aceste lucrări în mod clar sentimentul național, ele purtând, simultan, și marca unei creații artistice, la baza căreia stau studierea și valorificarea istoriei și a folclorului. Perfecțiunea artistică a acestor opere este dată tocmai de întrepătrunderea evenimentelor istorice cu motivele folclorice. Legenda, ca formă de expresie artistică, a fost aleasă pentru a comunica dinamismul istoriei, pe de o parte, și pentru a prezenta aspectele fundamentale ale unei epoci pline de neliniște, zbucium și măreție, pe de altă parte.

Ca remarcă generală referitoare la proza pașoptistă, se poate spune că, la fel ca în cazul poeziei, se axează pe două izvoare de inspirație ce se întrepătrund și se completează reciproc, cronicile și documentele istorice și tradiția populară.

Cele două filoane de inspirație – istoria și folclorul – conferă literaturii pașoptiste direcțiile de bază – literatura de inspirație istorică se afirmă, astfel paralel cu literatura de inspirație populară. Ambele surse oferă o paletă largă de inspirație autorilor, pentru unii scriitori istoria fiind un cadru larg de acțiune din care-și extrag subiectele și eroii, pentru alții, doar un sentiment al trecutului. Pentru unele lucrări literare, istoria se constituie în pretext, în altele, izvoarele sunt urmate cu exactitate, ele fiind transpuse într-un limbaj mai mult sau mai puțin artistic. Scriitorii epocii au contribuit, prin preluarea datelor din istorie, la afirmarea ideilor progresiste, revoluționare ale vremii, prin operele lor fiind promotori ai prezentului, nu doar evocatori ai trecutului istoric. Ei dau formă social-politică și conotație literar-artistică evenimentului istoric, stimulând și promovând și sentimentul și ideea ce însoțește un fapt istoric. Pașoptismul revoluționar, prin lupta pentru emancipare națională și dreptate socială, amplifică și întregește principiile unei ideologii sub semnul căreia au luptat și au creat generația anterioară. Multitudinea de tendințe și curente literare dovedește dorința și determinarea scriitorilor de la 1848 pentru conturarea și dezvoltarea unei literaturi naționale, cu diverse genuri și specii literare, concordantă cu scara valorilor literaturii universale. Prin eforturile lor masive, cu o sumă mare de sacrificii, s-a produs trecerea de la încercările modeste ale câtorva boieri luminați la o veritabilă literatură, posedând toate genurile, fiind generatoare de modele.

3.2. Publicistica în perioada pașoptistă. Intoducție la Dacia literară

În preajma anului 1840 se poate vorbi de o îndrumare a literaturii prin intermediul revistelor, cu toate că apariția acestora temporară, uneori scurtă.

Dacă la Curierul de ambe sexe (1837 – 1847), supliment al Curierului românesc (1829 -1848), la Alăuta românească (1837 -1838), supliment al ziarului Albina românească (1829 – 1858), și la Foaie pentru minte, inimă, și literatură (1838 – 1865), scoase de Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi și G. Bariț (1812 -1893), nu s-au dat directive propriu-zise, Dacia literară (ianuarie – iunie 1840), apărută la Iași, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, are un adevărat program la care revin mereu revistele literare de mai târziu.

Kogălniceanu sugera, însă, și cele două laturi negative ale publicațiilor amintite: faptul că acordă prea puțină atenție problemelor de literatură, prin urmare, că nu antrenează spiritele în sfera culturii și a dezbaterii de idei, pe de altă parte că suferă de o „colora locală prea pronunțată, cu alte vorbe că sunt mai mult provinciale decât românești”.

Dacia literară își propunea să meargă mai departe pe drumul deschis, asumându-și, în mod ferm, dubla sarcină de a se îndeletnici „numai” cu literatura națională și de a publica „producțiile românești”, fie din orice parte a Daciei cu condiția să fie „bune”.

Cele patru puncte ale articolului-program Introducție sunt:

1. întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiu estetic: ,,Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana”.

2. afirmarea idealului de realizare a unității limbii și a literaturii române: ,,țelul nostru este realizarea dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”.

3. combaterea imitațiilor și a traducerilor mediocre: „Dorul imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. Această manie este mai ales covârșitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărți în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducții din alte limbi și încă și acele de-ar fi bune. Traducțiile însă nu fac o literatură”. Cu toată aparența exclusivistă, punctul acesta nu trebuie interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. După cum va explica tot în coloanele Daciei, într-un număr ulterior, Kogălniceanu era împotriva abuzurilor, nu a principiului însuși, combătea superficialitatea, nu preluarea cărților și a ideilor folositoare.

4. promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspirație, în conformitate cu specificul național și cu estetica românească: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice, pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații”.

Deși, în aceste rânduri, nu e utilizat cuvântul „folclor”, Kogălniceanu avea în vedere, printre sursele de inspirație, și creația populară. Foarte important este faptul că, îndreptând atenția spre mediul local, spre aspectele particulare și specifice ale realității românești, Dacia literară deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe observație, cultivând „adevărul” și „naturalul”- îndrumare binevenită într-un climat de sentimentalism romantic excesiv.

In încheierea articolului-program, autorul anunța structura revistei, și anume cele patru părți: „În partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrărilor foaiei; partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri românești; partea a III-a se va îndeletnici cu critica cărților nou ieșite în deosebitele provincii ale vechii Dacii; partea a IV-a, numită Telegraful Daciei, ne va da înștiințări de cărțile ce au să iasă în puțin, de cele ce au ieșit de sub tipar, relații de adunările învățaților români, știri despre literatorii noștii și, în sfârșit, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru publicul român”.

Revista devine un manifest literar al romantismului românesc, prin precizarea surselor de inspirație, a temelor literare în ultimul punct al articolului, dar și prin diversele trimiteri spre trăsăturile romantismului (aspirație spre originalitate, refugiul în trecutul istoric, aprecierea valorilor naționale și a folclorului, îmbogățirea limbii literare prin termeni populari, arhaici sau regionali).

La programul revistei culturale Dacia literară au aderat cei mai importanți scriitori ai perioadei – Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Alecu Russo.

Aderarea acestora la dezideratele literare ale Daciei literare se reflectă în operele literare scrise de ei. Astfel, în 1840, în chiar primul număr al Daciei literare, Costache Negruzzi publica prima nuvelă istorică din literatura noastră, Alexandru Lăpușneanu, nuvelă, care, din punct de vedere al speciei, rămâne neegalată. Tot în paginile acestei reviste își găsește locul o altă nuvelă romantică, de data aceasta cu un subiect plasat în contemporaneitate, dar desfășurată într-un alt spațiu geografic – Buchetiera de la Florența, nuvelă scrisă de Vasile Alecsandri. Printre cei care vor continua filonul istoric impus de spiritul Daciei literare, se numără și Nicolae Bălcescu, cu opera Românii subt Mihai-Voevod Viteazul, Alecu Russo în Cântarea României. Alți scriitori merg pe linia memorialisticii, a faptului trăit, Costache Negruzzi, Negru pe Alb, ori pe cea a însemnărilor de călătorie, precum Vasile Alecsandri în Plimbare la munți, Călătorie în Africa, sau Grigore Alexandrescu în Memorial de călătorie. Există însă și altă zonă a prozei, critică, ironică, acidă, plină de luciditate, întâlnită de Vasile Alecsandri, scriitorul cel mai complex al epocii. Acesta surprinde în multe dintre operele sale deficiențele unei societăți în plină transformare, în Balta Albă, Borsec, dar mai ales în Istoria unui galbân, gen de proză în care situațiile și personajele, la limita caricaturii, stârnesc râsul.

Mihail Kogălniceanu, Gh. Asachi, Ion Heliade Rădulescu, ,,inițiatorii mișcării literare a momentului, directori ai celor mai mari edituri și redactori la cele mai cunoscute reviste”, se străduiesc să promoveze scrieri valoroase, cu scopul de a rafina și cizela gusturile publicului.

Acest program, admirabil prin adecvarea la nevoile imediate și de durată ***ale culturii românești, străbate precum un fir roșu prin întreaga ideologie literară a vremii. Ecoul său extraordinar dovedește că, departe de a concretiza o inițiativă izolată, el nu făcea altceva decât să dea glas unei stări de spirit destul de generale. Într-adevăr, Kogălniceanu și prietenii săi au marele merit de a fi pus în program o idee care plutea în aer, dar nu-și găsise încă o expresie clară, metodică și pregnantă, făcând din specificul național resortul viu al noii culturi.

Cu o autoritate prelungită mult dincolo de epoca în care a apărut și pe care cu autoritate ideologică a oglindit-o, spiritul Daciei literare n-a dispărut odată cu periodicul care i-a dat viață și vigoare. Ideile care au susținut platforma teoretică a revistei, s-au perpetuat în programele nenumăratelor publicații care apar după 1840, până către 1860, atât în Moldova cât și în Muntenia sau Transilvania, ba chiar și peste hotare. Astfel, se fac remarcate următoarele reviste: Propășirea (1844), Magazin istoric pentru Dacia (1854), România viitoare (Paris, 1850), Zimbrul (1850), Junimea română (Paris 1851), Albumul pelerinilor români (Paris 1851), acestea adunând în jurul lor scriitori din toate provinciile românești, hotărâți, printr-un efort unitar și convergent, să realizeze o literatură după normele estetice și tiparele metodologice preconizate de revista ieșeană din 1840.

Programul Daciei literare este reluat în revista Propășirea în perioada ianuarie – octombrie 1844, apărută la Iași sub îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și Ion Ghica. Au colaborat la această revistă și Costache Negruzzi, Iancu Văcărescu, Cezar Bolliac, Alexandru Donici, Costache Negri, D. Ralet și M. Cuciuran, iar pentru revista care va apărea până în octombrie 1844 (când este suprimată de cenzură), Ion Ghica obține și colaborarea prietenilor săi de la București: Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu. În Propășirea din ianuarie-iulie, Ion Ghica publică un amplu proiect școlar, intitulat Însemnări asupra învățăturii publice, în care propunea ca școala primară să devină obligatorie și gratuită și metodele de învățătură și de scriere să fie aceleași în ambele principate.

În paginile acestei reviste se vor regăsi scrieri din toate regiunile; din Muntenia, Iancu Văcărescu tipărește articolele: Roma cum este, La Eliza; Grigore Alexandrescu: Ceasuri de mâhnire, Umbra lui Mircea la Cozia; Nicolae Bălcescu: Puterea armată la români; Dimitrie Bolintineanu: Vergura, Plăcerea, Barcarola; Cezar Bolliac: Muncitorul; Ion Ghica: Însemnări asupra învățăturii publice, Ochire asupra științelor, Importanța economiei. Din Moldova, Alecsandri trimise operele Baba Cloanța, Sora și hoțul, Mândruliță de la munte, Strunga, Cinel-cinel, Andri-Popa, Făt-logofăt, Groza, Altarul mănăstirii Putna, Istoria unui galbân, Călugărul și pistolul, O preumblare prin munți. Lui Kogălniceanu îi apare Cuvânt de deschiderea cursului de istorie națională și evocarea Trii zile din istoria Moldaviei (neterminată), Visul lui Petru Rareș. Ardeleanul Andrei Mureșanu a fost prezent cu O privire de peste Carpați. De la Hurmuzăchești, Aron Pumnul, Alexandru Hașdeu, din alte părți, se așteptau colaborări pentru numerele care nu au mai apărut.

În anul 1852 apare o altă revistă importantă, România Literară, condusă de Vasile Alecsandri, care este retrasă din circulație, apoi în 1855 reapare un singur an. Revista se constituie într-o continuare a revistei Propășirea, fapt ce reiese dintr-o Înștiințare datată decembrie 1854. Autorul acesteia, Vasile Alecsandri, face cunoscute scopul și conținuturile viitoarei reviste, centrate pe dezvoltarea limbii și literaturii române. România Literară va primi numai articole originale de literatură, iar cât privește partea științifică pozitivă, le va deschide coloanele sale celor mai bune traduceri atingătoare de descoperirile folositoare a veacului nostru.

„Numerile acestei publicări vor cuprinde felurite scrieri interesante, precum: articole din istoria patriei și de economie politică, romanuri naționale, descrieri de călătorie, cântice poporale, poezii alese și, într-un cuvânt, tot ce este menit a răspândi lumini, a aduce plăcere cetitorilor și a dezvolta limba românească cu un chip măsurat și înțelept”.

Ideea romantică de inspirație istorică va răzbate, foarte curând, într-un alt articol program care va deschide revista Arhiva românească, editată de același îndrumător literar – Mihail Kogălniceanu. ,,Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naționalităților noastre. Într-însa vom prevede viitorul, print-însa vom fi români. Căci istoria este măsura sau metrul prin care se poate ști dacă un popor propășește, sau dacă se înapoiază. Întrebați dar istoria și veți ști ce suntem, de unde venim și unde mergem. De unde venim și unde mergem, trecutul și viitorul, iată toata ființa noastră, iată mijlocul de a ne cunoaște”.

Reviste care au urmat filonul Daciei literare au apărut între anii 1850 și 1863 atât în Țările Române cât și în afara lor, printre redactorii acestora numărându-se colaboratorii de la Dacia literară. La Iași, apare Steaua Dunării, revistă cu profil politic, literar și comercial, scoasă de Mihail Kogălniceanu în colaborare cu Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Nicolae Bălcescu, D. Dăscălescu, A. Donici, G. Tăutu, N. Istrati, I. Caragiali, C. D. Aricescu, C. A. Rosetti, Romul Scriban, Ioan Ianov. Hașdeu publică tot la Iași Foița de Istorie și Literatură cu colaborarea lui D. A. Holban și G. Tăutu. Dimitrie Bolintineanu este cel care publică la București revista Dâmbovița, revistă politico-literară împreună cu Gr. H. Grandea, I. Ionescu, D. Berindei, Pantazi Ghica. Tot aici apare Revista Carpaților sub conducerea lui G. Sion, sprijinit de Al. Odobescu, A. Donici, A. P. Ilarianu și alți intelectuali, precum și Revista Română pentru Științe, Litere și Arte a lui Al. Odobescu, unde au colaborat, printre alții, și Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Iancu Văcărescu, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu și Nicolae Filimon.

Meritul pașoptiștilor din generația Daciei literare, este acela că au dat o ,,formă programatică” unor idei până atunci spuse timid, fără ecou și un ,,caracter pragmatic” prin trecerea de la intenție la realizarea practică.

3.3 Literatura memorialistică a scriitorilor exilați

Perioada 1830-1860 este cunoscută ca fiind de natură semiromantică. Cei mai importanți poeți ai vremii au avut ca sursă de inspirație operele lui Lamartine, Byron, Hugo.

Odată cu apariția romantismului, termenul de călătorie capătă o nouă semnificație. Apare dorința de a se trece de la simpla admirație a naturii la peregrinare. La romantici apare dorința de cunoaștere, de pitoresc, de inedit. Simt chemare spre descoperirea de noi orizonturi, li se naște dorința de a explora tărâmuri necunoscute cu tente exotice. Primul mare peregrin romantic, care inaugurează genul modern al însemnărilor de călătorie în literatura universală, este Chateaubriand.

Cele mai multe memoriale din literatura română de la mijlocul secolului al XIX-lea au un caracter dominant livresc, sunt mici tratate enciclopedice, care oferă date de ordin istoric, geografic, cultural, demografic, artistic, extrase din diverse lucrări de specialitate, din scrieri mai vechi sau mai noi, la acea epocă, anexate pe temele respective.

Spre deosebire de toți ceilalți scriitori români din epoca sa, Vasile Alecsandri nu este livresc, nu călătorește cu baedekerul în mână, ci este prin excelență spontan, personal, transcriind senzațiile proprii, directe. Vasile Alecsandri este, ca scriitor, un autentic călător romantic, cu o structură sufletească și spirituală adecvată, cu o adevărată fascinație legată de sud, așa cum mai târziu găsim aceeași intensitate în fascinație la Caragiale și Macedonski, pentru Nordul Europei și Sudul Europei.

Vasile Alecsandri concepea călătoria în autentic spirit romantic. Peregrinările sale se desfășurau fără un plan prestabilit, sub impulsul fanteziei, al tentației spre necunoscut, spre aventură, din dorința de evadare într-un spațiu și timp nemărginit, potrivit unei imaginații spontane, în permanentă învolburare. Poetul însuși declara: „Eu nu înțeleg călătoriile ca cei mai mulți, adică: de a să face robul unui plan și, în urmare, de a alerga țintă pe linie dreaptă până la țelul propus, fără a să abate din cale și fără a îndrăzni de a ieși din rolul de mașină drumeață. Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrâurire străină, urmează numai caprițiilor vremelnice a închipuirei și care ia ființă fără pregătire, precum și fără scop hotărât. Adevăratul călător e acela care, când pornește la drum, își propune să meargă unde l-ar duce fantezia lui, astăzi spre răsărit, mâini spre apus, astăzi pe mare, mâini pe uscat. Iar cât pentru acela care se jertfește de bună voie unui țel întocmit după harta geografică, acela îl socot un curier însărcinat de a să purta pe sineși ca pe un pachet dintr-un loc într-altul”. Aceeași concepție o mărturisea și mai târziu, în 1853, cu prilejul călătoriei în Africa : „Eu am obicei a călători fără marș-rută hotărât de înainte, ci numai după îndemnurile fanteziei mele”.

Structura romantică a însemnărilor de călătorie ale lui Vasile Alecsandri e demonstrată și de faptul că poetul are, chiar și din punct de vedere stilistic, o predilecție accentuată pentru fantastic și fantasme. La Balta-Albă, aspectul locuințelor de „formă bizară” pentru călătorul străin, cumpenele fântânilor, urletul câinilor, amestecul de umbră și lumină alcătuiau o „privire fantastică”.

La Heliade memorialistica este văzută ca o simpatie veselă și detașată de trecut, iar după revoluție se transformă în glorificarea doctrinară a trecutului. La fel ca la Heliade, puțina literatură scrisă de Kogălniceanu provine din rememorarea tipică, încadrându-se în amănunt convenției destăinuirii, începând cu redactarea la persoana I singular și terminând cu autobiografia asumată.

Aplecarea lui Heliade spre filozofie o remarcăm după 1848, când meditând la propria-i soartă și la cea a țării, scriitorul descoperă meditația. Cu siguranță, un rol important au avut și lecturile filosofilor socialist–creștini, la modă în Parisul anilor 1850. Aceste modele au fost preluate de întreaga generație. Deși cu personalități diferite, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Mihail Kogălniceanu sau Dimitrie Bolintineanu; în zona lirismului toți scriu la fel, cu diferențe nesemnificative. De pildă, poemul Conrad, preeminescian prin teme, tipologie literară, prin translatarea viziunii dinspre istoric spre cosmic, oferă formula poetică cea mai avantajoasă talentului lui Bolintineanu; seria de fragmente lirice, motivate estetic prin chiar pretextul epic al eternei călătorii. Moartea lui Conrad este o moarte simbolică, fie că dispar în timpul surghiunului, ca Bălcescu, fie că reîncep după Unire, o nouă existență ca majoritatea pașoptiștilor, scriitori la 1848.

Proza memorialistică a lui C. A. Rosetti, literatură involuntară provenită din paraliteratură, și poezia lui Bolliac ne arată limitele stilistice între care se plasează cei mai îndârjiți inovatori. O literatură în care cei mai nonconformiști reprezentanți sunt, de fapt, păstrători inactivi ai ordinii rămâne o literatură previzibilă.

O altă observație referitoare la memorialistica pașoptistă este aceea că atunci când scriu doar accidental proză, poeții epocii pașoptiste aleg memorialistica. Astfel, Grigore Alexandrescu lasă o unică bucată în proză, care surprinde călătoria făcută la mănăstirile din Oltenia, Memorial de călătorie. Cezar Bolliac dă singurele pagini de proză semi-literară în domeniul memorialului de călătorie prin munții Valahiei, iar de la Bolintineanu avem însemnări despre aventurile cotidiene din epoca exilului.

„De ce oare cu cât ceasurile, zilele și anii se înmulțesc asupra lui, cu atât mai mult omul se uită în urma sa și din căutătură în căutătură se oprește cu plăcere la cele mai depărtate aduceri aminte…Nu-i soarele frumos și astăzi? Păsărucile nu cântă tot aceleași cântice voioase sau jalnice? Frunzele nu au același freamăt? Pădurile nu înverzesc ca odinioară? Florile nu au același miros?…Nu, dar nici un soare nu lucește frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimic din lumea de față nu are asemănare cu florile și cu soarele zilelor văzute prin aducerea – aminte…”. Așa încep Amintirile, opera reprezentativă a lui Alecu Russo. Dihotomia care ordonează scrisul lui Russo poate fi reprezentată prin trecut-prezent și se suprapune cuplului memorie-imaginație. Într-un anumit fel, proza fragmentară, melancolică și profundă a lui Alecu Russo duce la expresia cea mai frapantă, o tendință difuză în toată proza pașoptistă.

Schimbări de stil întâlnim și în cazul lui Bălcescu și Russo. Astfel, atribuirea operei Cântarea României a cunoscut dificultăți. Bălcescu, autorul variantei intermediare, scrie la fel de exaltat și retoric pagini inspirate din Românii subt Mihai -Voievod Viteazul; Alecu Russo trece de la memorialistica discretă și aluzivă la trompetele Cântării României, cel mai elocvent model de retorism. Pentru anumiți reprezentanți ai literaturii romantice precum C. A. Rosetti, Bolliac, Bolintineanu, e posibil ca trecerea spre retorismul de factură biblică să fi fost mai ușoară și spontană. Trauma exilului poate fi măsurată prin impactul extraordinar pe care l-a avut retorica biblică asupra individualităților ponderate și ironice, precum Alecsandri, Kogălniceanu sau Brătianu. Pentru ca Alecsandri să scrie Proclamația în numele Moldovei…, Kogălniceanu, Dorințele partidei naționale, I.C.Brătianu articolele sale patetice, o mutație stilistică fundamentală cu siguranță că a avut loc. Contaminarea se dovedește rapidă și generală. Câtă vreme s-au aflat în exil intern sau extern pașoptiștii au scris toți la fel. În special pentru proză trebuie subliniat, unde adaptarea modelului străin, exotic, a fost surprinzător de unanimă. De precizat este faptul că toți exilații, indiferent de situația lor materială, au trăit intens „complexul exilului”, complex căruia Dimitrie Bolintineanu i-a dat formă poetică prin poemul Conrad.

Dacă aproape toți exilații scriu la fel, pentru majoritatea lor este vorba de o paranteză în existența literară, paranteză curând închisă. Așa cum afirmă Mihai Zamfir, în lucrarea sa Din secolul romantic, „Heliade este, poate, singurul care scrie o operă în timpul exilului și care își modifică definitiv structura stilistică, fără a mai reveni la formula anterioară”. Această perioadă sfârșindu-se pentru generația pașoptistă prin anii 1856 – 1858.

3.4. Folclorul – sursă de inspirație

Literatura și filologia sunt dintre științele în directă legătură cu folclorul. Generația pașoptistă vedea în folclor, în datini și tradiții, primele și cele mai sigure dovezi ale vieții trecute. Nicolae Bălcescu, pornind de la părerea istoricului francez Jules Michelet, socotea faptul că ,,istoria noastră” este cuprinsă și în ,,poezia și tradițiile populare”, iar Vasile Alecsandri era foarte sensibil la frumusețile estetice ale cântecului popular, de aici și afirmația: ,,Românul s-a născut poet”.

Literatura populară face parte integrantă din literatura națională, în virtutea faptului că ea are valoare estetică, iar frumosul e unic, chiar dacă are felurite forme de manifestare. ,,Civilizația și cultura poporului roman, scria G. Călinescu, sunt străvechi și literatura nu-i decât o formă”. Literatura populară reprezintă o descoperire a romantismului.

Secolul al XIX-lea aduce o preocupare mai intensă a oamenilor de cultură față de folclor. Timotei Ciparu realizează o culegere de folclor în anul 1831, iar George Barițiu conferă o dimensiune mai amplă acestei preocupări, prin îndemnul adresat cititorilor ziarului Foaie pentru minte, inimă și literatură, de a culege ,,obiceiuri vechi, povestiri, cântece populare”. Interesul pentru folclor devine o coordonată fundamentală în crearea literaturii naționale, așa cum afirma Kogălniceanu în primul număr al Daciei literare, fiindcă ,,obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice, fără să avem pentru aceasta trebuința, să ne împrumutăm de la alte nații”.

Kogălniceanu vorbește cu admirație despre frumusețea poeziei populare ,,ea are suavitatea florilor, e cântată de păsări în vârful munților…e atât de pură că e imposibil s-o asculți fără a fi mișcat”. El insistă asupra unui element ignorat până atunci de către cei ce vorbiseră de literatura populară – valoarea estetică. Anticipează marea revelație a lui Alecsandri: considerarea folclorului nu numai document psihologic sau argument propagandist, ci operă de artă și primenire a temeiurilor literaturii.

După Dimitrie Popovici termenul ,,romantic” ajunge ,,să desemneze global epoca modernă a literaturilor”; curentul romantic însemnând triumful valorilor locale asupra valorilor clasice universale, triumful valorilor relative și individuale asupra valorilor generale ale clasicismului; artistul romantic e în căutarea unei patrii ideale, va evada din actual fie spre trecut, fie spre viitor, va evada din spațiul său limitat spre unul exotic, lipsit de contur. Exotismul romantic, după D. Popovici, se realizează uneori din adâncirea vieții sufletești a unor grupuri umane nepătrunse încă de cercetarea literară; romantismului îi revine meritul de a fi descoperit poezia populară. Poporul va deveni astfel un teren nou pe care romanticii îl vor explora din plin.

Văzut ca teoreticianul unui curent literar, care are ca notă distinctă elementul național pe linie istorică și tradiționalistă, Mihail Kogălniceanu a creat în jurul revistei Dacia literară o adevărată școală, cerând ca literatura să devină națională prin temele tratate: subiecte desprinse din istoria poporului român, din tradițiile lui, din viața lui actuală; idealul de artă al lui Kogălniceanu era valorificarea elementului particular în fața elementului universal, cultivat anterior; acesta aduce o contribuție însemnată la cultivarea și dezvoltarea interesului pentru folclor și valorificarea lui literară.

Kogălniceanu pune literatura populară la bază literaturii române: ,,ceea ce este sâmburele poesiei noastre naționale sunt baladele și cântecele populare. Sunt unele dintre ele care n-ar face de rușine pe cel mai bun poet”.

Alecsandri a înțeles poezia populară și a valorificat-o, considerând-o un factor de seamă în lupta pentru crearea unei literaturi naționale, originale, într-o vreme în care se manifestau în cultura noastră latinomania, galomania etc. Mai mult, a făcut din cântecul popular cartea de vizită prin care se prezintă țara noastră în lume, contribuind astfel la captarea simpatiei oamenilor politici și de cultură din Europa pentru unitatea națională. Poetul a început să străbată plaiurile țării sale împreună cu Alecu Russo, cu scopul de a culege producția populară, nu în multitudinea sa, ci spre a-i descoperi capodoperele în toate genurile și speciile sale.

În 1849-1850 publică o parte din ce recoltase în periodicele Bucovina și Zimbrul. Tot în Bucovina a publicat un studiu despre poezia populară, intitulat Românii și poezia lor. Trei ani mai târziu, în 1852, a tipărit cea dintâi mare colecție de folclor, intitulată Poezii populare-balade (cântece bătrânești) adunate și îndreptate. Culegerea a apărut în două părți, în 1852 și 1853, apoi în ediția definitivă la 1866.

Colecția se deschide printr-o prefață, în care se face clasificarea poeziei populare: cântece bătrânești sau balade, doine, hore.

Se dau definiții ca: „Baladele sunt mici poemuri asupra întâmplărilor istorice și asupra faptelor mărețe”; „Doinele cuprind toate cântecele de veselie ale poporului”; Colindele, incluzând aici și plugușorul, pe care le consideră a fi „cântece cu caracter religios”, de exemplu Nașterea lui Hristos, Florile dalbe, Plugul etc., ce se cântă în ajunul Crăciunului și al Anului Nou.

În opiniile poetului se resimt ecourile heliadiene și ale romanticilor francezi, mai ales asupra caracterului anonim și vechimii seculare a creației populare, ca de altfel și datoria patriotică a scriitorilor și culegătorilor de a smulge timpului și uitării aceste prețioase valori. În final, recunoaște sprijinul ce l-a primit din partea lui Alecu Russo, închinând colecția patriei, „ca cea mai dreaptă avere a ei”.

Urmând clasificarea dată în prefața primei colecții, ediția Poezii populare ale românilor, din 1866, întregită față de prima, cu cântecul liric, colinde, orații, este rodul unei laborioase activități, în cursul nenumăratelor călătorii la mânăstiri, la ruinele vechilor cetăți, printre rapsozii autentici ai munților și câmpiilor etc.

Colecția își anunță conținutul atât de apreciat de contemporani și de noi cei de astăzi, prin capodoperele poeziei noastre populare Miorița și Mănăstirea Argeșului, precum și prin baladele Soarele și luna, Novac și Corbul. Ea își dezvoltă însemnătatea majoră prin poezia lirica protestatară, împotriva asupririi, cât și împotriva jugului străin, precum și prin viguroasele cântece haiducești și voinicești, prin simplitatea cântecului de dor, jale, iubire, înstrăinare.

Colecția lui Alecsandri din 1866 a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea folcloristicii românești, fiind totodată cunoscută și peste hotare prin patru traduceri: în franceză, engleză, germană și italiană.

La noi, colecția e apreciată în chip elogios de Titu Maiorescu, Ion Ghica, Al. Odobescu, D. Bolintineanu etc. Mai mult, în fiecare din provinciile românești apar colecții de folclor în nota lui Alecsandri.

În Țara Românească, reprezentantul curentului folcloric este istoricul Nicolae Bălcescu. Legat adânc de popor, istoricul muntean preciza concepția sa în acest domeniu în Cuvânt preliminariu în izvoarele istoricei românilor. „Oamenii întâi cântă, pe urmă scriu. Cei dintâi istorici au fost poeți. Poeziile populare sunt un mare izvor istoric. Întrânsele aflăm nu numai fapte generale, dar ele intră și în viața privată, ne zugrăvesc obiceiurile și ne arată obiceiurile și simțămintele veacului”. Bălcescu îndeamnă pe cărturari să alcătuiască o culegere de folclor: „O adunare dar a poeziilor și a poveștilor ce se află în gura poporului român este de trebuință. Noi cerem spre aceasta ajutorul tuturor celor ce locuiesc pe la țară, pot mai lesne a culege și a ni le împărtăși”.

În această perioadă, folclorul se bucură de o multitudine de preocupări, atât pe tărâmul ideologic, cât și pe acela al culegerilor. Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, avântul și elanurile romantice au călăuzit pe scriitori, în a doua parte se caută noi orientări științifice, prin strădania lui Al. Odobescu și mai ales B. P. Hașdeu și școala sa folclorică.

3.5. Programe, manifeste, mesaje, scrisori

În perioada pașoptistă, scrisorile pot fi analizate din două perspective dominante – ca gen literar, unde reprezentant de seamă este Negruzzi și ca modalitate firească de comunicare între oamenii politici și de cultură ai epocii prin care își manifestă nemulțumirea față de contextul existenței lor, o constantă a pașoptiștilor.

Rolul acestor scrisori, corespondențe de fapt, este accentuat în perioada exilului pașoptist când marii revoluționari aveau la îndemână doar scrisul pentru a-și promova ideile și pentru a-și duce lupta. Astfel, pe lângă publicistică, aceasta de multe ori prohibită, exilații își exprimau în scrisori tot ceea ce gândeau și simțeau. Scrisorile lor depășesc astfel statutul de simplă corespondență, dobândind unele valoare de manifest – a se vedea scrisorile lui I. Ghica, N. Bălcescu, C. A. Rosetti, I. Heliade-Rădulescu – act diplomatic – corespondența dintre cei din Occident cu cei din Orient, a exilaților cu reprezentanții țărilor unde își duceau exilul sau chiar valoare artistică – emoția și metafora fiind prezente în această corespondență. Corespondența dintre exilați aduce informații „nu numai despre fruntașii revoluționari, ci și despre figuri mai puțin cunoscute. Autentice sunt desigur informațiile despre cei cu care corespondentul se află în legătură directă, despre cei care urmează să vină ori să plece sau se aflau în diferite alte locuri”. Unele informații din corespondență trebuie privite însă cu rezerve, deoarece existau situații în care relatările treceau de la un exilat la altul cu rapiditate, de multe ori fiind deformate sub presiunea timpului, a emoțiilor sau a subiectivismului autorului.

Dacă ne referim la cea de-a doua perspectivă – modalitate prin care își transmiteau nemulțumirile legate de ceea ce se întâmplă în epocă și în cercul lor, modalitate de manifest, de îndemn la protest și nu în ultimul rând artă, atunci scrisorile lui Ghica către Vasile Alecsandri reprezintă un exemplu elocvent pentru complexitatea corespondenței din perioada pașoptistă.

Scrisorile au apărut pentru prima dată în paginile revistei Convorbiri Literare între anii 1880 și 1887, iar de aici s-au cules pentru cele două ediții antume. Ediția din 1884 a Academiei Române, în care au fost adunate în volum primele 16 scrisori, următoarele fiind gândite ca material pentru al doilea volum, însă, au apărut în 1887 ca o ediție întregită. În nota asupra ediției Radu Gârmacea afirmă următoarele:„Publicarea scrisorilor lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri este una dintre cele mai prețioase mărturii dintr-o epocă în care istoria noastră și-a schimbat cursul în mod decisiv: jumătatea de veac care a cuprins mișcările de la 1821 și 1848, Unirea Principatelor și venirea lui Carol. Pentru Moldova, memorialistica cea mai valoroasă care dă seamă de această perioadă cuprinde și amintirile și povestirile lui Radu Rosetti, precum și memoriile principelui Nicolae Suțu. Echivalentul lor în spațiul valah este corespondența lui Ion Ghica, operă care întregește această imagine a trecerii de la o lume orientală nemișcată de veacuri spre Occidentul modernității și al progresului”.

Scrisorile au fost una dintre principalele surse, pe lângă documentele oficiale și scrierile literare sau istorice ale pașoptiștilor, pentru cunoașterea evenimentelor din perioada 1848 și următoare ei. Exilul care a urmat înăbușirii revoluției îi desparte pe liderii revoluționari, unii mergând înspre Occident, alții spre Orient, dar se menține totuși dorința de unitate la nivel de ideal – rezolvarea cauzei naționale. Scrisorile reflectă foarte bine această luptă dusă în mai multe direcții – cu autoritățile române asupritoare, cu orgoliile personale care au generat conflicte puternice în rândul emigrației românești, cu autoritățile din țările de emigrație. Ion Heliade Rădulescu are în acest sens o corespondență semnificativă cu D.C. Racotă și cu Pleșoianu. Toate acțiunile erau îndreptate înspre continuarea luptei revoluționare, privită din perspective diferite – mai radicale sau mai conservatoare. Nemulțumirile, dezamăgirile, tristețile, supărările, dorul sunt prezente în scrisori alături de îndemnuri la luptă, la reforme revoluționare, alături de demersuri diplomatice sau de organizări de trupe – C.A. Rosetti.

Culegerea de scrisori a lui C. D. Aricescu cuprinsă în Broșura III Corespondinca Secretă și Acte Inedite alle Capiloru Revoluțiunii Române de la 1848, editată la București în anul 1874 oferă o bună ilustrare în acest sens. Primele scrisori din această broșură sunt cele ale lui Eliade, care se afla la Paris între anii 1849 – 1850, către Negulici care se afla la Constantinopol. Acesta la rândul său întreține corepondența cu Eliade, menținând într-un fel legătura între Orient și Occident. Tot aici, se regăsește Epistola preotului Șapcă către Pleșoianu, datată 12 aprilie 1854 Șumla și a lui Eliad către Pleșoianu – Heliade care era la Paris în august 1850, îi scrie lui Pleșoianu care ajunsese la Constantinopol. O altă scrisoare este cea a lui Heliade către emigranții din Brussa, datată Paris 1850, februarie/martie. Prin intermediul acestei scrisori le trimitea coala a treia din Impresiile unui proscris și câteva articole din publicațiile pariziene. O altă scrisoare este tot către emigranții din Brussa, datată Paris 1850, septembrie.

Animat de credința în cauza emancipării națiunii române, Al. Christofi a contribuit semnificativ, prin masiva sa corespondență, la apropierea de realizarea acestei cauze, prefigurând unitatea românilor de mai târziu în unitatea pe care a realizat-o el prin scrisorile trimise din Turcia mai multor exilați printre care Ch. Tell, Ștefan Golescu. (Ștefan Golescu către D. Cristofi, Paris, 1850 august. Ștefan Golescu către Pleșoianu și D. Cristofi, Paris, 1851 februarie.Ștefan Golescu către D. Cristofi, Paris, 1855 decembrie. Ștefan Golescu către D. Cristofi, Paris, 1856 august. Ștefan Golescu către D. Cristofi, București, 1858 mai.) Scrisorile trimise lui Ch. Tell devin prin complexitatea lor, ca întindere și ca și conținut, „un jurnal al exilului”, fără pretenții de valoare artistică, dar cu o incontestabilă valoare istorică. În ele sunt prezente relatări ample despre situația exilaților și despre evenimentele care erau în derulare. Perioada care este reflectată în scrisorile sale cuprinde anii 1852- 1853 și evidențiază starea de spirit a exilaților români, mai ales a celor stabiliți în Turcia, „într-un moment de tranziție: de la credința într-o nouă revoluție european – înăbușită, în parte prin restabilirea monarhiei în Franța – la nădejdile pe care le aprinde în sufletele revoluționarilor români apropiatul război dintre Rusia și Turcia, în care aveau să fie antrenate și puterile occidentale”.

Corespondența dintre Ch. Tell și pictorul B. Iosivescu se constituie într-un adevărat jurnal al vieții pictorului în exil pornind de la începutul exilului în Transilvania, continuând cu venirea și stabilirea în Constantinopol până la moartea acestuia în 1854. Sunt surprinse în scrisori momente referitoare la activitatea profesională a pictorului, dar se desprind clar demersurile făcute de acesta pentru sprijinirea revoluționarilor exilați. Impresionante sunt detaliile referitoare la perioada apropiată morții pictorului, detalii care reflectă unitatea exilaților din Constantinopol și devotamentul acestora unii față de ceilalți.

Alături de scrisori regăsim și programele manifest. Unul dintre scriitorii militanți ai generației pașoptiste este Cezar Bolliac, care la 1840 elaborează poezia manifest Marsilieza românilor . „Voi! Cari strigați la lume/ Boierilor deputați/ Voi! Cari doriți un nume/ De patrioți nestricați!…/ Jertfa o vindeți pe ranguri/ Și priviți cum îl căznesc/ Mâini o să vedeți în ștreanguri / Cioarele că v-o ocolesc./ “Frați aideți la Mărgineanul/ Să scăpăm pre Câmpineanul!”

Un alt program al revoluționarilor este cel elaborat de Mihail Kogălniceanu, Dorințele partidei naționale în Moldova și Protestație în numele Moldovei, a omenirii și a lui Dumnezeu, protest redactat de Vasile Alecsandri. Aceste programe se împotriveau sistemului barbar și corupător al domnitorului Mihail Sturdza: „De 14 ani, Michail Sturdza răstălmăcește cuprinsul Regulamentului Organic în interesul lui particular”. În același timp dorea respectarea Regulamentului Organic fără răstălmăcire, stârpirea corupției din justiție, siguranța personală, îmbunătățirea stării locuitorilor de la sate care erau obligați să plătească tot felul de dări impuse de guvern, obligații la care nu mai puteau face față. Propune un nou recensământ, o reformă a învățământului, îmbunătățirea stării clerului, libertăți politice, dreapta distribuire a pensiilor, o Obștească Adunare adevărată reprezentantă a nației, desființarea cenzurii și încă alte probleme au fost surprinse în cele 35 de puncte ale protestului.

În Moldova, Muntenia și Transilvania, scriitorii români s-au numărat printre principalii pivoți ai revoluției, militând cu fermitate și consecvență pe tărâm literar, propagandist și organizatoric pentru îndeplinirea idealurilor naționale. Unul din principiile fundamentale ale revoluției a fost ideea unității naționale. În vâltoarea evenimentelor, această idee a fost transmisă, în primul rând, prin intermediul scrisorilor și al poeziei cu caracter mobilizator, de chemare la luptă până la sacrificiu suprem.

O altă perspectivă asupra utilizării mesajului scris ne-o oferă August Treboniu Laurian, profesor și coautor al dicționarului academic. În anul 1855 este trimis de principele Grigore Ghica în străinătate, pentru a studia sistemele educaționale de învățământ. Articolele sale, care făceau referire la tipurile de școli, la programă și la întreg sistemul de învățământ din Germania, Franța, Anglia și Italia, apar în Gazeta de Transilvania și în Foaie pentru minte, inimă și literatură, nefiind publicate niciodată în volum. Interesant de urmărit este modul în care August Treboniu Laurian se transformă în momentul epuizării subiectului cu tematică didactică, devenind călătorul relaxat și entuziast. Profesorul Mircea Anghelescu în lucrarea sa, Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română, surprinde foarte bine această tranziție. „Capacitatea clasicistului de a se entuziasma în fața muzeului sub cerul liber…se va putea vedea abia când ajunge la Roma…prima scrisoare trimisă de acolo este parcă scrisă de altcineva, dezinvoltă, cu un ton jubilant, solemn și totuși familiar”. Cele cinci scrisori consistente, care sunt trimise de la Roma reliefează un „ospăț al descrierilor monumentelor și clădirilor care rezistă timpului”.

Indiferent de natura, de conținutul sau de autorul scrisorilor, aceste scrieri rămân documente relevante pentru ilustrarea vieții și a eforturilor pe care revoluționarii români din perioada pașoptistă le-au făcut pentru emanciparea culturii și națiunii române, fiind o imagine înăuntru a epocii pașoptiste. De-a lungul timpului scrisoarea a fost o modalitate de exprimare extrem de generoasă prin intermediul căreia artistul și-a putut exprima trăirile personale de orice fel ar fi fost ele. La rându-mi exprim speranța că genul epistolar nu va fi așezat în raftul cu amintiri, care să fie deschis rareori de unii nostalgici.

CAPITOLUL IV.

REVOLUȚIONARI ȘI SCRIITORI

4.1. O cronologie a exilului pașoptist

Perioada premergătoare Revoluției de la 1848, studii, exil, surghiun, autoexil

Anul revoluționar 1848 este precedat de o perioadă în care oamenii din politică și din cultură sunt implicați în acțiuni care au pregătit la nivel ideologic, la început, iar mai apoi la nivel organizatoric Revoluția de la 1848. Studiile realizate în Europa Occidentală de tinerii vremii au fost una dintre principalele forme care a asigurat accesul la ideologia reformatoare. Activitatea și concepția literară, societățile culturale, publicistica, traducerile și studiile făcute în șară și în străinătate, constituie premisele activităților revoluționare și literare desfășurate.

Astfel: între anii 1831-1833 Cezar Bolliac studiază la Paris.

1833 Mihail Kogălniceanu este trimis să-și continue studiile la colegiul din orașul francez Lunéville.

În 29 iulie 1835, din ordinul lui M. Sturdza tinerii Mihail Kogălniceanu, G. Sturdza și D. Sturdza sunt transferați la Berlin, la Universitatea Humboldt, pentru a-i feri astfel de influența ideilor revoluționare din Franța, iar la sfârșitul lunii iunie al aceluiași an Ghica pleacă la Paris.

În ianuarie 1836 Ion Ghica își susține bacalaureatul în Litere la Sorbona, continuând între anii 1836-1837 cursurile la Școala Centrală de Arte și Manufacturi. În august 1838 își ia bacalaureatul și în matematică la Facultatea de Științe a Universității din Paris pentru a putea urma Școala de Mine, una dintre cele mai prestigioase școli superioare din Paris, unde se înscrie în octombrie.

Între 1838-1840 Ion Ghica urmează, ca student extern, cursurile Școlii de Mine, rămânând legat de Cartierul Latin, unde își avea gazda în vecinătatea celebrelor cafenele ale studențimii de lângă Saint-Germain-de-Pres. Pleacă apoi, în vara lui 1840, după ce obține diploma de inginer de mine, într-o călătorie în Anglia, pentru documentare în domeniu. Spre sfârșitul anului se întoarce în țară, după aproape șase ani petrecuți la Paris.

1840 – octombrie Cezar Bolliac este arestat, fiind bănuit de participare la conspirația revoluționară condusă de D. Filipescu, alături de Nicolae Bălcescu, Marin Serghiescu – Naționalul, Eftimie Murgu, Constantin Telegescu.

1841 – Cezar Bolliac este trimis în exil la mănăstirea Poiana Mărului, în luna martie de unde este eliberat în luna iunie. Scrie poeziile Țiganul vândut, La maior Ion Voinescu II, Sila, precum și acea Marsilieza a românilor.

1841 -1842 Nicolae Bălcescu deținut la Mănăstirea Mărgineni.

1844 – Mihail Kogălniceanu închis de autorități fără nici o cercetare la mănăstirea Rașca

Plecările la Paris se reiau în 1845 când, la jumătatea anului pleacă C.A. Rosetti pentru a frecventa cursurile de la Collège de France. Tot atunci Mihail Kogălniceanu ia din nou drumul Franței. El se stabilește la început în Franța, apoi în Spania, iar la întoarcerea în patrie, în 1847, vizitează Italia. Aderă la Societatea studenților români din Paris. Din timpul șederii în Spania datează memorialul său Note despre Spania, redactat în limba franceză.

În 1846 – sosesc la Paris Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, C. A. Rosetti, Costăchiță Filipescu, iar în 3 iunie Nicolae Bălcescu, se îmbarcă la Giurgiu pentru Paris, prin Viena. Ajunge, după o ședere la Viena, în Paris la data de 16 iulie. Tot la Paris îl regăsim între 1846—1848 pe Dimitrie Bolintineanu care studiază la Collège de France și activează în cadrul Societății studenților români.

Revoluția de la 1848 – momentul revoluționar

1848 – C. A. Rosetti, după înfrângerea revoluției, pleacă în Austria, de aici în Franța, unde ajunge în decembrie.

1848-1857 – este perioada exilului și pentru C. A. Rosetti.

1848 – 24 septembrie, revoluționarii, printre care și Nicolae Bălcescu, sunt expulzați din țară și transportați pe două ghimii turcești până la Orșova. Evadează și trece în Transilvania. Din octombrie până în noiembrie, împreună cu ceilalți revoluționari, Nicolae Bălcescu se află la Sibiu. Cezar Bolliac, după înăbușirea revoluției, este arestat, împreună cu Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu și frații Golești și îmbarcați pe o corabie turcească, de pe care reușesc să fugă la Orșova, iar pe 12 noiembrie sosesc la Brașov.

28 decembrie – Nicolae Bălcescu ajunge la Belgrad.

12 august – Mihail Kogălniceanu, fiind pus sub urmărire de către agenții lui M. Sturdza, trece, travestit, în Bucovina, unde împreună cu Vasile Alecsandri, Costache Negri, Gh. Sion face parte dintr-un comitet de luptă împotriva regimului instituit în țară.

1849 – de la Cernăuți Mihail Kogălniceanu pleacă la Viena, apoi la Paris.
Se întoarce în țară la sfârșitul anului, după detronarea lui M. Sturdza și alegerea la domnie a lui Grigore Ghica.

1849 – 30 octombrie – Dimitrie Bolintineanu sosește la Paris, unde se integrează în activitatea desfășurată de ceilalți exilați români care participaseră la Revoluția din 1848.

– 28 noiembrie – Dimitrie Bolintineanu este ales membru al comisiei pentru cercetarea fondurilor cheltuite în timpul revoluției.

1851 – Ion Heliade Rădulescu se stabilește la Chios, unde păstrează o atitudine independentă și ostilă celorlalți revoluționari, începând să pozeze în victimă a intrigilor și neînțelegerii generale.

Perioada exilului – între Orient și Occident

1848-1849 –după înăbușirea revoluției, Ion Heliade Rădulescu părăsește țara, ajunge în Franța, la Londra, apoi din nou la Paris, apoi în Grecia, la Constantinopol , unde nu este primit, întorcându-se în Franța.

1848 – Grigore Alexandrescu, după înăbușirea revoluției, este scos din postul avut la Secretariatul Statului. Încă de la sfârșitul acestui an poartă corespondență secretă cu revoluționarii exilați.

1849 – în perioada februarie- aprilie, Nicolae Bălcescu se află la Constantinopol. În mai, se întâlnește cu Kossuth Lajos la Debrețin. La 16 iulie, Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac și Kossuth semnează proiectul pactului de „pacificare” româno-maghiară și de formare a legiunii române.

1849 – la începutul anului, Ion Ghica este vizitat la Constantinopol de Nicolae Bălcescu și Ion Bălăceanu.

1849 – iunie, Cezar Bolliac se întâlnește la Budapesta cu Nicolae Bălcescu și împreună cu el încheie în luna iulie o convenție cu guvernul revoluționar al lui Kossuth pentru o alianță între revoluționarii români și cei maghiari. Scrie poezia România Solidară.

– august, după înăbușirea revoluției maghiare, Cezar Bolliac trece Dunărea și se întâlnește la Constantinopol cu Ion Ghica.

– octombrie, Cezar Bolliac se află la Brussa în Turcia, unde se întâlnește cu alți revoluționari români refugiați. Scrie poezia Unirea.

1850 – 1 ianuarie, Nicolae Bălcescu se află la Londra pentru convorbiri cu ambasadorul turc și cu reprezentantul guvernului maghiar.

– februarie, la Paris, Nicolae Bălcescu e deprimat din cauza disputelor inutile dintre emigranți.

1850 – Cezar Bolliac se află la Constantinopol, împreună cu Cristian Tell și Gr. Pleșoianu pune la cale o nouă mișcare revoluționară, pe care Ion Ghica nu o aprobă. Este arestat de turci, dar eliberat cu garanția lui Ion Ghica.

– august, pleacă la Atena, pe furiș cu pașaport fals. La Atena scrie poezia Patria.

-21 septembrie, sosește în Malta cu pașaport britanic pe numele Timoleon Paleolog.

– 16 octombrie, sosește la Paris, unde va rămâne până în 1857, desfășurând o bogată activitate publicistică, în cadrul acțiunilor revoluționarilor români exilați.

1850-1851 – Cezar Bolliac poartă corespondență cu revoluționarii exilați, îndeosebi cu Nicolae Bălcescu.

1852 – în primăvară, Nicolae Bălcescu, bolnav, vine la Constantinopol fiind oaspetele lui Ion Ghica, într-o așezare pe malul Bosforului,

1852 – 2 septembrie, sosește la Nicopole unde se întâlnește cu sora sa, Maria Geanoglu.
– 8 septembrie, trece Dunărea unde, în pichetul de grăniceri de la Turnu-Măgurele, îl așteaptă mama sa. Nu i se permite intrarea în țară.

– 22 septembrie, se află din nou în Constantinopol.

– 17 octombrie, sosește la Palermo, Italia.

1854-1858 – Ion Ghica este guvernator al insulei Samos, cea mai mare insulă din Marea Egee.

Societăți, organizații – premergătoare și din exil

1939 – august, din inițiativa lui Ion Ghica, Al. Golescu și D. Brătianu, la Paris ia ființă Societatea pentru învățătura poporului român.

1843 – Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C. Tell întemeiază Societatea secretă Frăția.

Ion Heliade Rădulescu înființează Societatea literară.

1845 – februarie, ia ființă Asociația literară a românilor, actul de înființare fiind semnat și de Nicolae Bălcescu care va fi și secretar.

1845 – decembrie, C. A. Rosetti participă la înființarea Societății studenților români din Paris, al cărei scop era să-i ajute pe tinerii mai săraci, dar dotați, să facă studii la Paris. Este ales secretar.

1848 – 1849 – Este înființată Asociația literară, Ion Heliade Rădulescu se alătură comitetului revoluționar alături de Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Brătianu, Tell.

1849 – iunie, este înființat Comitetul Democratic Român, de către C. A. Rosetti și Dumitru Brătianu, cu scopul informării guvernelor și presei străine de situația românească.

1849 – 2 decembrie, se constituie la Paris Asociația Română pentru Conducerea Emigrației din al cărui comitet face parte Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Bălcescu, care însă se retrage. Asociația a avut o eficiență sporită.

1851 – înființează societatea politică și culturală Junimea română.

Articole

1844 – 9 ianuarie, sub conducerea lui Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica și Panaiota Balș, apare, la Iași, Propășirea.

1844 –februarie, Nicolae Bălcescu publică, Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum – în revista Propășirea, prima parte

octombrie, volum complet la Iași,

– 10 septembrie, în Propășirea, publică Comentariile asupra bătăliei de la Câmpii Rigai sau Cosovo

1845 – Nicolae Bălcescu publică în Curier românesc din București și în Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov, prospectul Magazin istoric pentru Dacia.
– iulie, apare primul număr al Magazinului istoric pentru Dacia, în care Nicolae Bălcescu publică articolul Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor.

1845 – 1847 – Mihail Kogălniceanu publică articole în Revue de l'Orient.

1846 – mai, apare nr. 4, tomul II din Magazin istoric pentru Dacia, în care Nicolae Bălcescu publică prima parte a studiului Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele române în deosebite timpuri.

1847 – 5 si 23 ianuarie, Nicolae Bălcescu scrie, la Paris, Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595, articol ce apare la București în Magazin istoric pentru Dacia, nr. 1 și 2/1847.

1848 – 21 aprilie, Nicolae Bălcescu participă, la București, la o consfătuire cu revoluționarii. Publică în revista Poporul suveran, articolele Despre împroprietărirea țăranilor și Drepturile românilor către Înalta Poartă.

Cezar Bolliac este unul din redactorii ziarului Poporul suveran, alături de Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu.

– 25 iulie în această redacție intră și Nicolae Bălcescu.

1848 – Mihail Kogălniceanu scrie Dorințele partidei naționale în Moldova și un Proiect de constituție pentru Moldova, în care si-a expus ideile cu privire la reformarea societății, preconizând desființarea boierescului, asigurarea egalității drepturilor civile, emanciparea și împroprietărirea țăranilor.

Colaborează la ziarul Bucovina, în care a publicat pamfletul Carte a fostului rege Ludvig Filip către încă fiindul domn Mihail Sturdza și mai multe articole.

1848 – C. A. Rosetti, este redactor al ziarului Pruncul român.

1848 – 1857 – C. A. Rosetti, contribuie la editarea revistelor România viitoare și Republica Română.

1849 – martie, Cezar Bolliac scoate la Brașov ziarul Expatriatul care apare până în luna iunie, același an. În ziar pledează pentru împăcarea revoluționarilor români și maghiari.

1849 – Nicolae Bălcescu, face parte din comitetul periodicului La Tribune des Peuples, editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz.

1850 – 16 noiembrie, apare singurul număr din România viitoare. Aici au fost publicate Mersul revoluției în istoria românilor, versiunea franceză la Cântarea României, prefațată de Nicolae Bălcescu.

1851 – ianuarie, Cezar Bolliac, scrie poezia Clăcașul. În noiembrie ia parte la editarea ziarului Republica română de la Paris. Aici publică studiul Regulamentul. Arhondologia. Condica lui Caragea. Condica criminală din 1851.

1851 – 15 aprilie – apare, la Paris, primul număr al revistei Albumul pelerinilor români, pe care Dimitrie Bolintineanu îl scrie singur în întregime. (Publicația a mai apărut, în același an, la 30 mai și la 30 iunie.)

1855 – în revista lui Vasile Alecsandri, România literară, care apărea la Iași, au fost publicate o seamă de poezii ale lui Dimitrie Bolintineanu și romanul său Manoil în întregime.

1856 – 1857- Ion Heliade Rădulescu, facilitează apariția la Constantinopol a publicației Conservatorul.

1857 – 10 martie, Cezar Bolliac editează la Paris ziarul Buciumul, care apare până la 3 mai.

1858 – Bolliac colaborează la ziarul Românul. Editează, ca „redactor responsabil“, ziarul umanist Dâmbovița.

1862 – Ion Ghica, în ziarul Țăranul român publică articolele Misiunea românilor și Căile de comunicație. Drumurile de fier.

Opere

1845-1852 – Mihail Kogălniceanu editează la Iași Letopisețele Țării Moldovei, trei volume (vol. 2-1845; 3-1846; 1-1852), însoțite de Prefață (la vol.1), studii și însemnări despre manuscrisele valorificate.

1845 – la Paris, C. A. Rosetti scrie piesa de teatru Femeia fără zestre.

1846 – apare primul volum din Cronicarii Țării Românești, de Nicolae Bălcescu și August Treboniu Lauria. În colaborare cu Mihail Kogălniceanu lucrează, la Paris, la un Dicționar biografic.

1847 – 10 aprilie, Nicolae Bălcescu pleacă spre Roma, unde stă 10 zile pentru studii la Biblioteca Vaticanului. În iunie este la Paris, unde studiază în biblioteci și lucrează la Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.

1847 – apare prima carte a lui Dimitrie Bolintineanu, în timpul studiilor la Paris, Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu, în tipografia lui C. A. Rosetti si Vinterhalder, cu fondurile Asociației Literare.

1848 – Mihail Kogălniceanu scrie broșura Întâmplările din Moldova în luna lui martie 1848 și alte lucrări, menite să informeze opinia publică asupra evenimentelor ce au avut loc.

A tipărit în broșură aparte la Cernăuți pamfletul Noul acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu.

1848 -1857 –C. A. Rosetti începe cunoscutul său jurnal, continuat până în 1859. Din această perioadă avem și însemnările De la Paris la Stambul.

1850 – 26 mai, apare lucrarea lui Nicolae Bălcescu Question economique des Principautes danubiennes.

– martie, Cezar Bolliac scrie poezia Se naște sau se face omul?

1850 – Ion Heliade Rădulescu îi apare prima dintre lucrări, Le Protectorat du Cezar ou la Roumanie et la Russie, nouveaux documents sur la situasion europenne.

Souvenirs et impressions d’un proscrit, carte scrisă în mare parte în anul 1849 și apărută la sfârșitul anului 1850.

1851 – Ion Heliade Rădulescu, Istoria critică universală, proiect întrerupt în 1852.

1851 – Nicolae Bălcescu lucrează, la lucrarea de referință Românii supt Mihai – Voievod Viteazul.

-Vede lumina tiparului prima variantă a romanului Manoil a lui DimitrieBolintineanu.

1851 – Perioada șederii lui Dimitrie Bolintineanu la Constantinopol, poetul scrie poeziile din ciclul Florile Bosforului.

1852 – Cezar Bolliac scrie o serie de memorii și scrisori ce le trimite marilor personalități din Franța și Anglia; le reunește în volum în 1856 sub numele de Choix de lettres et mémoires sur la question roumaine.

1854 – Dimitrie Bolintineanu tipărește, în limba franceză, cartea Les Principautes Roumaines.

1855 – La București, vede lumina tiparului volumul Poezii vechi si noi ale dlui Dimitrie Bolintineanu, editate sub îngrijirea lui G. Sion.

La Iași, în Tipografia româno-franceză, apare, în volum aparte, romanul național Manoil.

1855 – Ion Heliade Rădulescu, O festă în comemorația zilei de 23 sept.1854 sau Cobza lui Marinică, scriere parodică.

1856 – Dimitrie Bolintineanu, L’Autriche, la Turquie et les Moldovalques

1856 – Cezar Bolliac scrie poeziile România și Acvila străbună, în care evocă „buciumul lui Zamolx". În același an, în Steaua Dunării de la București, publică articolul Scrisori în țară, în care leagă ideea unirii Principatelor Române de ideea unității fondului dacic. Publică, la Paris, Tipographia de la Roumani, prima broșură din seria proiectată a unor Mémoires pour servir à l'histoire de Roumanie (Provinces danubiennes), dar nu a apărut decât această broșură.

1856 – în urma câtorva călătorii întreprinse de Dimitrie Bolintineanu în toți anii de exil de după 1848, îi apare volumul Călătorii în Palestina și Egipt.

1857 – Cezar Bolliac, participă și mai impetuos la lupta pentru Unirea Țărilor Române: publică poeziile Țara Românească către Moldova și Răsunet la Hora Unirii de V. Alecsandri. În versiunea franceză îi apar: Domnul Tudor. Episode de la Revolution Roumaine de 1821 (scris în 1844); Poésies. Publică volumele: Poezii. Renașterea României (Paris, două ediții); Colecțiune de poezii vechi și noi (București).

1858 – Dimitrie Bolintineanu, tipărește volumele Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Legende sau basme naționale în versuri, Melodii române .

Revoluționari – demnitari

1848 – Ion Ghica face parte din Comitetul revoluționar, împreună cu C. A. Rosetti, frații Golești, Ion Voinescu II, în care intră, cu rol preponderent, Nicolae Bălcescu la începutul lui aprilie când se reîntoarce de la Paris.

1848 – 11 iunie, Nicolae Bălcescu e numit ministru al Afacerilor Externe, în cadrul guvernului revoluționar.

– 13 iunie, are loc abdicarea lui Gh. Bibescu. Nicolae Bălcescu e numit secretar al guvernului provizoriu, alături de A. G. Golescu-Negru, C. A. Rosetti și Ion C. Brătianu.

– 19 iunie, guvernul este arestat de colonelul Ion Odobescu, ministrul de război. În aceeași zi, masele bucureștene eliberează guvernul.

– 23 iulie, guvernul provizoriu demisionează și în locul lui se instituie o locotenență domnească compusă din Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu și Christian Tell. Nicolae Bălcescu refuză să facă parte din această locotenență.

– 1 august – Dimitrie Bolintineanu este ales în Comitetul central electoral, în vederea desemnării viitorilor deputați în Adunarea Constituantă a României.

– 22 august, Nicolae Bălcescu face parte din delegația care tratează cu turcii, la Constantinopol, dar tratativele eșuează.

1849 – 26 iulie, Nicolae Bălcescu, împreună cu alți revoluționari munteni, se află în tabăra lui Iancu de la Câmpeni.

1857 – 19 octombrie – are loc istorica ședință a Divanului ad-hoc din Moldova, în care s-a votat Unirea țărilor românești.

1862 – Ion Ghica în primăvară pleacă spre Londra cu fiul său Dimitrie, pe care îl înscrie la vestitul colegiu Wellington. Se oprește la Paris, cu misiuni diplomatice din partea lui Alexandru Ioan Cuza;

1881 – august, Ion Ghica este trimis ambasador și ministru plenipotențiar la Londra, îndeplinind această misiune până în octombrie 1890.

Întoarcerea proscrișilor

1849 – Mihail Kogălniceanu, se întoarce în țară la sfârșitul anului, după detronarea lui M. Sturdza și alegerea la domnie a lui Grigore Ghica. Devine director al Departamentului Lucrărilor Publice (noiembrie 1849 – aprilie 1850).

1852 – 29 noiembrie, Nicolae Bălcescu se stinge din viață, într-o cameră a hotelului Alla Trinacria.

1857 – iulie, Cezar Bolliac se reîntoarce în țară o dată cu ceilalți exilați români cărora le încetează exilul.

1857 – revenit în țară, C. A. Rosetti a editat ziarul liberal- radical Românul și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor și în Țara Românească.

1858 – Dimitrie Bolintineanu obține dreptul de a se întoarce în patrie. Se stabilește la București, consacrându-se activității de creație.

1858 – noiembrie, Ion Ghica se întoarce în țară după mai bine de zece ani.

1859 – Ion Heliade Rădulescu se întoarce în țară și își pune candidatura ca deputat. Va fi ales abia în 1864.

4.2. Activități politice și de creație literară ale pașoptiștilor

Atașamentul scriitorilor români față de nobila cauză a redeșteptării și afirmării naționale, manifestat atât prin incandescența patriotică a cuvântului scris, cât și prin participarea nemijlocită la frământările, mutațiile și înnoirile politico-sociale ale vremii, i-a determinat să se afle în primele rânduri și în perioada pregătirii și desfășurării Revoluției din 1848.

Ideile de emancipare națională și de unire transpar și din discursul rostit de Kogălniceanu în 24 noiembrie 1843 cu ocazia deschiderii cursului de Istorie națională la Academia Mihăileană. Sunt evidențiate aici următoarele idei: „istoria este carte de căpetenie a popoarelor și a fieștecărui om îndeosebi”, „istoria ne leagă cu vecia”, lupta națională a românilor, importanța învățământului, dificultățile de a scrie istoria țării noastre, epocile în istoria românilor – o etapizare a evoluției istorice a Țărilor Române.

În preajma mișcării revoluționare de la Iași, din martie 1848, Vasile Alecsandri scrie poezia Deșteptarea României, tipărită și răspândită pe foi volante, cu titlul Către români. Sub același titlu, a fost reprodusă în Foaie pentru minte, inimă și literatură, nr.21, din 24 mai 1848, în perioada când poetul se afla la Brașov, în prima parte a exilului său după înfrângerea revoluției.

“ Sculați, frați de-același nume, iată timpul de frăție.

Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpați

Aruncați brațele voastre cu-o puternică mândrie

Și de-acum pe vecinicie

Cu toți mâinile vă dați!

Hai, copii de-același sânge! Hai cu toți într-o unire

Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.

Pas, români! Lumea ne vede…Pentru-a Patriei iubire,

Pentru-a mamei dezrobire

Viața noastră să jertfim! ”

( Deșteptarea României)*

Scriitorii din Transilvania, la rândul lor, au afirmat în timpul revoluției idealul unității naționale, năzuind ca prin ridicarea la luptă a românilor să cucerească libertatea și să înfăptuiască unitatea întregului neam. Andrei Mureșanu este cel care scrie una dintre cele mai emoționante poezii, cunoscută sub titlul Deșteaptă-te române!, titlul ei adevărat fiind Un răsunet și este publicată la 21 iunie 1848 în Foaie pentru minte, inimă și literatură. Această poezie a constituit marșul revoluționarilor din Transilvania, însă se adresa tuturor românilor, adâncile ei semnificații patriotice având prelungiri și răscolitoare rezonanțe în posteritate, ținând mereu vie flacăra idealului de libertate și unitate națională.

Grigore Grădișteanu de la București îi trimite o scrisoare lui Ion Ghica și Ion E.M. Florescu, ambii studenți la Paris în data de 16/28 decembrie 1838. Grigore Grădișteanu, prin intermediul acestei scrisori, le transmite vești din țară, înștiințându-i despre starea școlilor, despre profesorul Florian Aaron care a cucerit dragostea tuturor românilor și despre frații Golești. La finalul scrisorii, îi îndeamnă să muncească pentru fericirea țării – „Adio iubiților prieteni, nu uitați pe al vostru prieten, munciți pentru fericirea țării noastre […]”.

Costache Negruzzi îi ***scrie de la Iași lui George Barițiu la Brașov la 23 martie 1839 următoarele: „Întru aceea ce privește pe Moldavia – locul meu de naștere – eu mă sîrguiesc precît putințile și mijloacele mă iartă. Ca deputat strig în Camera noastră, ca filolog scriu articurele, ca român sfătuiesc și propovăduiesc Unirea fără care bine nu vom mai vedea. Și însă la toate întîmpin cîte o isbire. Pentru un articul (pe care ți-l voi trimite ca să îl vezi) m-au surghiunit la moșia mea în anul trecut, numindu-mă propagandist al libertății, dar norocire că nu mă las după păr și de voie de nevoie sunt siliți să tacă și să mă lasă”. Tot în această scrisoare îl înștiințează despre un articol istoric pe care îl trimite spre tipărire în Foaia inimei cu pseudonimul Carlu Nervil.

Simion Bărnuțiu, de asemenea, în cadrul discursului ținut în catedrala din Blaj, la 2/14 mai 1848 spunea: „Unirea trebuie să înflorească totdeauna între români și ca mijlocul cel dintâi al revendicării și conservării libertății naționale, a cărei lipsă nu o poate împlini nici un alt mijloc fără de unire”. Transilvania fiind sub asuprirea Imperiului habsburgic, atenția era concentrată asupra regimentelor grănicerești alcătuite numai din români. În perioada premergătoare revoluției din Transilvania scriitorii se străduiau să aprindă în inimile ostașilor din aceste regimente idealul dreptății și libertății naționale.

În timpul frământărilor din Banat, în fruntea cărora se afla scriitorul și cărturarul Eftimie Murgu, a fost formulată idea creării unei armate naționale românești. La marea adunare populară de la Lugoj, din 15 iunie 1848, la care au participat și moldovenii Alecu Russo, Manolache Costache Epureanu și Lascăr Rosetti, Eftimie Murgu a proclamat înființarea unei armate cu o structură populară și națională, pledând pentru introducerea limbii române în comenzile și practicile militare. Eftimie Murgu considera armata principala forță care putea să asigure înfăptuire revoluției și apărarea ei. În acest context, îi trimite lui Nicolae Bălcescu la 8/20 iulie 1848 următoarea scrisoare, dată publicației mai târziu, în gazeta Transilvania, nr. 16, din 15 august 1877, în care îl sfătuia: „Cea dintâi grijă să vă fie, fraților, arma! Armată cât mai în grabă să aveți, ca să puteți cea dintâi năvală să o întâmpinați cu bună ispravă, apoi de ici încolo va fi grija noastră și mai pe urmă grija Europei”.

Dezvoltarea economică a Țării Românești a impus înființarea unor instituții social – culturale, cum ar fi școli, teatre, ziare în limba română. În realizarea acestui demers se implică Gh. Lazăr care înființează Școala Academicească pentru „științele filozoficești și matematicești”. La 1819 se înființează primul teatru în București. Heliade – Rădulescu înființează primul ziar în limba română Curierul românesc.

Scrierile lui Cezar Bolliac, zugrăvesc stările dinaintea revoluției. Tematica folosită în opera sa este de factură social – politică. Militează pentru dezrobirea țiganilor, împreună cu colegul său moldovean, Costache Negruzzi. Lor li se alătură și Grigore Alexandrescu în ale cărui versuri se găsesc oglindite acțiunile revoluționare.

Lupta militanților activi pentru drepturile poporului capătă în 1840, forme clare de organizare a unei acțiuni democratice revoluționare împotriva domnitorului. Dimitrie Filipescu și Ion Câmpineanu aflându-se în fruntea acestei acțiuni.

Și Moldova trece prin aceleași frământări sociale, economice, politice și culturale. În plan cultural, Gh. Asachi desfășoară o bogată activitate în domeniul școlii, presei și al teatrului. Înființează prima școală de ingineri hotarnici din Moldova la 1814, scoate primul ziar în limba română Albina românească, 1829. La 1835 înființează Academia Mihăileană din Iași, iar în 1839 Biblioteca Centrală de pe lângă Academia Mihăileană.

Mișcarea revoluționară din Moldova, Transilvania și Țara Românească din anul 1848 a avut un profund caracter antifeudal, adăugându-se lupta de eliberare socială a țăranilor de sub jugul iobăgiei și totodată lupta pentru înlăturarea despotismului otoman și habsburgic. Revoluția de la 1848 a fost determinată de adânci cauze interne, izvorâte din antagonismul flagrant dintre dezvoltarea forțelor de producție și rămânerea cu mult în urmă a relațiilor feudale perimate, având fără îndoială influență și factorii externi.

4.3 Participarea scriitorilor la Revoluția de la 1848

ANUL 1848

2 ianuarie: Revoltă populară la Palermo; începutul revoluției în Italia.

17 ianuarie: Revoluție la Neapole; regele acceptă Constituția.

12-24 februarie: Revoluția pariziană, regele Ludovic-Filip abdică;

februarie-mai: activează un guvern liberal.

13-15 martie: Revoluția din martie la Viena; căderea cancelarului Metternich.

15 martie: Revoluție la Pesta; manifestul „celor 12 puncte” referitor, între altele, și la unirea Transilvaniei cu Ungaria.

17-22 martie: Revoluție la Veneția.

18 martie: Revoluție la Berlin.

18-22 martie: Revoluție la Milano.

24 martie: Simion Bărnuțiu lansează o proclamație în care face apel la românii din Transilvania ca să ceară recunoașterea lor ca națiune politică.

27-28 martie/8-9 aprilie: întrunirea de la hotelul Petersburg din lași; Petiția-proclamație, un program moderat în 35 de puncte.

3/15 mai: Marea adunare a românilor ardeleni de la Blaj; Petiția Națională în 16 puncte principale.

12-17 iunie: Insurecția de la Praga.

9/21 iunie: Adunarea populară de la Islaz.

11/23 iunie: Revoluția izbucnește la București.

Iunie-septembrie: se constituie un guvern revoluționar provizoriu în Țara Românească.

23-26 iunie: Insurecția muncitorilor parizieni.

16 iulie: Trupele rusești intră în Moldova.

25 iulie: Bătălia de la Custozza.

2-6/14-18 septembrie: A treia Adunare de la Blaj.

Septembrie-octombrie: Românii organizează 15 legiuni înarmate pentru înlăturarea administrației maghiare din Transilvania.

25 septembrie: Trupele turcești intră în București; bătălia din Dealul Spirii.

8 octombrie: Kossuth Lajos obține puteri executive depline.

30 noiembrie – înfrângerea revoluției

ANUL 1849

4 martie: Constituția imperială recunoaște autonomia Transilvaniei.

1 mai: Convenția ruso-turcă de la Balta-Liman restabilește regimul regulamentar în Principate.

Iulie: „proiectul de pacificațiune” de la Seghedin

Iulie-august: înfrângerea revoluție în Italia și Ungaria

Izbucnirea evenimentelor revoluționare în sudul Italiei și, îndeosebi, revoluția din Franța, au oferit un cadru favorabil pentru trecerea la lupta revoluționară și în Țările Române. Revoluția a izbucnit în Țările Române înainte de revenirea tinerilor aflați în afara hotarelor. Prima etapă a revoluției a fost concretizată prin mișcarea revoluționară care a avut loc la Iași în ultimele zile ale lunii martie.

Vasile Alecsandri redactează la 27 martie, în Moldova Petițiunea proclamațiune a boierilor și nobililor moldoveni și o înaintează domnitorului Mihail Sturdza, solicitând reforme burgheze moderate. Domnul a înăbușit mișcarea și a arestat și deportat pe liderii acesteia. Moldovenii refugiați au radicalizat cererile în documentele Principiile noastre pentru reformarea patriei de la Brașov-mai 1848 și Dorințele partidei naționale din Moldova de la Cernăuți-august 1848 în care se mai solicita unirea Moldovei cu Muntenia.

În Țara Românească conducătorii, Frăției, care se aflau în țară cât și cei de peste hotare, în frunte cu Bălcescu, se reîntorc în vederea declanșării revoluției. Proclamația de la Islaz-9/21 iunie 1848, solicită reforme radicale, independență și unitate, libertăți personale, adunări reprezentative și separarea puterilor în stat. Guvernul revoluționar din perioada iunie-septembrie 1848 a rezistat loviturilor de stat și a inițiat o serie de reforme social-economice. La presiunile rusești, Poarta a intervenit militar și a înăbușit revoluția după confruntarea din Dealul Spirii-13 septembrie, în timp ce trupele ruse ocupau Moldova-15 septembrie.

În Transilvania evenimentele din Ungaria au dus la reacția românilor ce se opuneau anexării provinciei la regatul maghiar. La 12/24 martie, o proclamație a lui Simion Bărnuțiu cerea să nu fie luată în discuție problema ,,uniunii” până ce românii nu aveau să fie repuși în drepturile politice cuvenite. În ziua 18/30 aprilie s-a desfășurat la Blaj o adunare la care au participat câteva mii de țărani pe lângă fruntașii români. Au fost puse în discuție problemele transilvănenilor ținând cont de obiectivele națiunii române. Sub conducerea lui Simion Bărnuțiu, se întrunește o mare adunare la Blaj care prezintă Petițiunea națională – 3/15 mai 1848, în care solicitau recunoașterea națiunii române, respingeau anexarea și solicitau reforme sociale radicale. Deoarece cuvântul oratorilor de la tribuna centrală nu putea fi auzit decât de o parte din miile de participanți, s-a organizat o retransmitere prin intermediul intelectualilor, astfel marea adunare a fost reorganizată în zeci de adunări mai restrânse, dar nu mai puțin însuflețite. Ca președinți ai adunării au fost aleși doi episcopi, Andrei Șaguna și Ioan Lemeny, ca vicepreședinți, Simion Bărnuțiu și George Barițiu, la care s-au adunat și zece secretari, printre care s-au numărat și cărturarii August Treboniu Laurian, venit de la București și Timotei Cipariu.

În condițiile confruntărilor militare din Imperiul Habsburgic, armatele revoluționare maghiare cuceresc Transilvania și trec la represiuni contra românilor și sașilor, ceea ce determină, în septembrie 1848, organizarea militară și rezistența armată a românilor, conduși de Avram Iancu, în spațiul Munților Apuseni. Acordarea unor drepturi pentru români prin constituția imperială din aprilie 1849 și cucerirea Pestei de trupele habsburgice îl silesc pe Lajos Kossuth să reconsidere raporturile cu românii și să semneze prin medierea lui Nicolae Bălcescu un proiect de pacificațiune, confirmat de parlamentul maghiar, prin care se recunosc drepturile naționale românești – 16/28 iulie 1849. Acordul este tardiv căci intervenția trupelor ruse duce la capitularea forțelor maghiare la Komarom – septembrie 1849.

Petițiunea-proclamațiune – prezentată de revoluționarii moldoveni, rolul important în elaborare avându-l Vasile Alecsandri. Programul avea 35 de puncte și un caracter moderat, căutând să se păstreze în limitele legalității politice din cauza Imperiului Țarist; caracterul moderat reiese și din felul cum a fost abordată problema agrară, cerându-se doar „grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni”. Au fost și solicitări cu caracter democratic, modern, cum ar fi: eliberarea deținuților politici, reformarea învățământului, siguranța persoanei, desființarea cenzurii, organizarea unei gărzi cetățenești, responsabilitatea ministerială, dizolvarea Adunării Obștești și alcătuirea unei noi Adunări „Adevărata reprezentație a nației". Mihail Sturdza a respins petiția și i-a arestat pe liderii revoluției, care au fost exilați.

Proclamația de la Islaz este programul adoptat la 9 iunie 1848 de mișcarea revoluționară din Țara Românească, după citirea sa de către Ion Heliade Rădulescu. La 11 iunie, sub presiunea maselor, domnitorul Gheorghe Bibescu este nevoit să accepte termenii proclamației și să recunoască Guvernul revoluționar provizoriu, alcătuit din Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell, Ștefan Golescu, preotul Radu Șapcă și Nicolae Pleșoianu. Proclamația de la Islaz a avut forma și valoarea unui act constituțional. Între cele 21 de prevederi ale sale se remarcă: independența administrativă și legislativă, separația puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcașilor, dezrobirea țiganilor, instrucțiune egală, înființarea unor așezăminte penitenciare, crearea gărzii naționale.

Petițiunea națională adoptată de Adunare cerea: independența națională a românilor din Transilvania, desființarea iobăgiei fără despăgubire din partea țăranilor, înființarea unei gărzi naționale românești, libertatea persoanei, a cuvântului, a întrunirilor. Locul desfășurării Adunării a fost numit Câmpia Libertății; a fost ales un Comitet Național Permanent cu sediul la Sibiu. Cei prezenți la Adunare au arătat că Noi vrem să ne unim cu țara și pretutindeni s-a întărit convingerea că Ardealul nu mai este Ardeal ci România.

Revoluția română, încadrată revoluției europene, s-a încheiat în vara anului 1849. Adversarii ei din interior n-au putut s-o înfrângă și însăși acțiunea represivă a lui Mihail Sturdza n-ar fi putut s-o țină încătușată în Moldova, în condițiile biruinței ei în celelalte țări române, dacă n-ar fi existat factorii represivi exteriori. Acestora, armatelor imperiilor limitrofe, li s-a datorat întreruperea cursului revoluției române, rând pe rând, fiecare dintre țări și până la sfârșit în ansamblul teritoriilor românești. Făcând bilanțul evenimentelor ce avuseseră loc, Bălcescu avea să scrie în 1851: ,,Astăzi vedem curat că același despotism ne copleșește pe toți românii, împreună cu ungurii, dușmanii de ieri, și cu toate popoarele Europei. Astăzi este învederat pentru tot românul cu minte și cu inimă că libertatea naționalităților nu poate veni de la curțile împărătești și din mila împilatorilor și a despoților, ci numai dintr-o unire strânsă între toți românii și dintr-o ridicare a tuturor împreună și în solidaritate cu toate popoarele împilate”.

4.4 Exilul revoluționarilor și al cărturarilor

Revendicările sociale și naționale ale revoluționarilor pașoptiști, idealurile pentru care s-au ridicat aceștia, eroismul cu care au înfruntat represiunea reacțiunii și spiritul de jertfă au stârnit interes în rândul opiniei publice europene. Despre revoluția de la 1848 din Moldova, Muntenia și Transilvania, putem afirma cu tărie că a reprezentat, în răsăritul Europei, cel mai înaintat avanpost al marilor mișcări politice și schimbări sociale care au cuprins continentul nostru începând de la Revoluția Franceză din 1789. Mișcarea revoluționară de la 1848 din țările române, țelurile ei, îndreptate spre eliberarea națională și socială, spre unitate, au găsit sprijin și solidaritate în rândul militanților progresiști atât din țările apusene cât și răsăritene.

Exilul a fost calea urmată de mare parte din cei care au fost în primele rânduri ale revoluției. Cei care au scăpat de arestare au trecut din Țara Românească în Transilvania, în toamna anului 1848. Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, I. Bălăceanu au rămas aici, implicându-se în Revoluția românilor transilvăneni, alții precum Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell, s-au îndreptat spre Paris. O parte a revoluționarilor munteni și moldoveni se vor stabili la Paris, alții în alte centre europene precum Viena, Londra, Triest și alții în Imperiul Otoman, la Brussa, la Constantinopol, Smirna, Chios s.a. Dorința exilaților era de a se organiza pentru a continua în străinătate lupta revoluționară. S-a încercat stabilirea de legături cu cercurile politice ale celorlalte emigrații, însă toate aceste încercări au eșuat. Propunerea lui Ion Ghica de alegere a unei conduceri unice în persoana unui muntean și a unui moldovean (Nicolae Golescu și Nicolae Ghica-Comănești); încercarea fostei Locotenențe domnești de trei persoane (Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, N. Golescu) de a se impune ca organ de conducere a emigrației; proiectul lui Nicolae Bălcescu (din martie 1849, pe când se afla la Constantinopol) de a fi ales Costache Negri drept conducător al emigrației. Toate aceste încercări de organizare nu au avut finalul dorit.

Pentru perioade scurte de timp, s-au conturat mai multe proiecte de organizare care aveau ca obiectiv conducerea colectivă. Astfel, în urma inițiativei grupului liberalilor radicali, la Paris, era înființat Comitetul democratic român din care făceau parte C. A. Rosetti, I. Voinescu II, D. Brătianu și moldoveanul Vasile Mălinescu. Misiunea acestui comitet era, ca în numele emigrației și a poporului român, să realizeze proteste împotriva Convenției de la Balta – Liman, convenție care încălca dreptul la autonomie al Principatelor.

Eforturile de organizare a emigrației erau susținute de înflăcăratul Nicolae Bălcescu, care în toamna anului 1849, după ce și-a încheiat misiunea de mediere în Transilvania, pleacă la Paris unde militează pentru înființarea Asociației române pentru conducerea emigrației. Din comitetul acestei asociații făceau parte Ion Ghica, Gh. Magheru, C. A. Rosetti și D. Brătianu.

În vara anului 1850, apare ideea editării unei reviste, România viitoare, care să susțină eforturile emigrației în atingerea principalului obiectiv: stabilea programul de luptă al revoluționarilor români care mai apoi să conducă spre unitatea și libertatea națională. Astfel, este constituită o comisie compusă din Nicolae Bălcescu, V. Mălinescu și D. Brătianu, care să militeze pentru concentrarea eforturilor emigrației în direcția susținerii principalului obiectiv.

În paginile acestei reviste apare eseul scris de Nicolae Bălcescu, Mersul revoluției în istoria românilor, în care sunt dezvoltate ideile programului anunțat. Nicolae Bălcescu, prin tot ce a gândit, a scris și realizat, nu a făcut altceva decât să evidențieze aspirațiile poporului român din vremea aceea: eliberarea națională și socială. Urând deopotrivă pe asupritori, atât din afară cât și din țară, Nicolae Bălcescu a iubit poporul luptând pentru răsturnarea orânduirii feudale, pentru eliberarea clăcașilor și pentru progresul social.

Această luptă a fost dusă înainte de 1848 în interiorul țării, iar după 1848 în exteriorul țării, de către intelectualii români dintre care amintim pe cei mai de seamă: Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, C. A. Rosetti în Țara Românească; Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri în Moldova; George Barițiu, Eftimie Murgu, Simion Bărnuțiu și Timotei Cipariu în Transilvania. Aceștia au avut atât în țară cât și în exil o contribuție puternică la înflorirea culturii naționale românești. În această perioadă s-au întărit și mai mult legăturile dintre scriitorii progresiști din cele trei țări românești, atât prin intermediul scrisorilor cât și prin vizite reciproce

Într-o publicație a exilului românesc, Republica română, I. C. Brătianu, concepea viitoarea Republică Română – o imagine utopică, desigur, sub raportul organizării politico-sociale – ca o „patrie independentă și liberă a tuturor românilor”. Cezar Bolliac, în același număr al revistei, realizează o amplă pledoarie referitoare la edificarea statutului național.

Important de precizat este faptul că în perioada exilului românesc, din anii imediat următori revoluției de la 1848, nu au apărut dor aceste manifestări culturale colective. Mulții dintre cei care și-au adus aportul la realizarea acestor reviste, separat, au publicat lucrări cu valoare științifică și propagandistică. O astfel de lucrare este cea a lui Nicolae Bălcescu, Question économique des Principautés Danubiennes. O altă lucrare este cea a lui Ion Heliade Rădulescu, Mémoires sur l'histoire de la régénération roumaine ou sur les événements de 1848 accomplis en Valachi. Aceasta a avut influență majoră în mijlocul emigrației, stârnind dezbateri și reacții de tot felul datorită faptului că autorul a exagerat cu rolul propriu în cadrul evenimentelor, în același timp contestând meritele radicalilor în revoluție și calomniindu-i în mod grav.

O privire de ansamblu a exilului și exilaților pașoptiști ne-o oferă Paul Cornea în lucrarea sa Delimitări și ipoteze. Comunicări și eseuri de teorie literară și studii culturale. Autorul remarcă faptul că exilații pașoptiști „sub raport psihologic și stilistic, deși sunt dezbinați prin conflicte personale, degenerate uneori în răfuieli violente și neînduplecate (cazul disputei dintre Heliade și Ghica)”. Contextul istoric în care exilații pașoptiști conviețuiesc, mulți dintre ei la limita decenței, generează o serie de tensiuni cu schimbări bruște de comportament. Iată câteva exemple în această direcție: susținători ai monarhiei constituționale și liberalismului, Brătianu și Rosetti pledează pentru o republică socială, în alt plan Nicolae Bălcescu și Al. G. Golescu fac demersuri pentru continuarea revoluției înfrânte la 1848, iar Ion Heliade Rădulescu, marele conservator trece printr-o perioadă de socialism evanghelic.

Acesta este contextul, „climatul de romantism patetic și clamoros în care autorii uzează, cu predilecție, cum e și firesc, de genuri publicistice: editoriale, manifeste, proclamații, scrieri memorialistice, texte poematice, corespondențe. Stilul e al temperaturilor înalte, dus de indignare ori de entuziasm, vehement și febricitar, alunecând lesne în declamație ori pamflet”.

4.5. Exil, politică și diplomație

Obligați să trăiască în exil, capii revoluției de la 1848 -1849 solicită neîncetat atenția opiniei publice europene asupra cauzei românești. Adevărați diplomați ai unității și unirii, fără acreditarea guvernelor lor, ei exprimă țelurile partidei naționale, ale imensei majorități a țării.

Simțind că lupta cu armele este una imposibilă, exilații transformă această luptă în una diplomatică, mai ales după 1848 în Europa, la Paris, unde revoluționarii români exilați, tutelați de autoritatea lui Bălcescu, visează alături de polonezi, italieni sau spanioli, Revoluția națională și chiar o republică universală. ,,Revistele acelor ani continuă stilul incendiar-retoric al Pruncului român sau al Poporului suveran. România viitoare, Junimea română, Republica română exersează pana lui C. A. Rosetti, un Desmoulin al revoluției noastre, păstrând relațiile cu Lamartine, Quinet sau Centrul Democratic European, condus de Giuseppe Mazzini; delegațiile către marile puteri se succed (Palmerston); D. Brătianu și fratele său au sprijinul francmasonilor parizieni. Alexandru Manu lucrează pentru „cauză” în Italia, Ștefan Golescu în Germania, Magheru la Viena, Nicolae Golescu la Atena, Ion Ghica în Turcia. Cauza politică a românilor se bucură de sprijinul presei franceze – Le National, Le Constitutionnel, La Reve des Deux Mondes, La Revue de Paris. Combatanții cei mai tineri, ca Odobescu sau Sihleanu, secondează campania prin cuvântul scris în Junimea Română, închegând, alături de vârstnici, arhetipul exilatului romantic, nostalgic dar patriotic înainte de toate”.

Ion Ghica a fost reprezentant la Istanbul al guvernului revoluționar muntean. Ioan Maiorescu, supranumit „plenipotentul Principatelor dunărene”, are repetate întrevederi la Frankfurt, sediul parlamentului german, apoi la Viena și Trieste. La Londra, Dumitru Brătianu se adresează de mai multe ori unor personalități politice, primului ministru Henri John Temple Palmerston, miniștrilor lord Panmure și lord G. V. Clarendon și unor parlamentari. În cadrul colaborării cu Comitetul de la Londra, Comitetul revoluționar român a încercat o acțiune de coordonare a mișcării revoluționare în cele trei țări române. Publicații de propagandă revoluționare – ca revistele Junimea română (1851) a tineretului progresist de la Paris, influențat de Nicolae Bălcescu și Republica Română (nr. 1 din 1851), sub redacția principală a lui C.A. Rosetti, apeluri ale comitetului la unirea națională etc, se răspândeau deopotrivă în Muntenia, Moldova și printre românii din Imperiul austriac. Toată această propagandă revoluționară a determinat, atât din partea guvernului și autorităților reacționare austriece, cât și a celor din Principate, cele mai severe măsuri de cenzură și urmărire polițienească. Prin apelurile exilaților se cerea și alianța frățească între popoarele imperiului, pentru răsturnarea absolutismului habsburgic, ceea ce constituia o mărturie a colaborării emigrației române și maghiare din acest timp.

După tratativele sale cu revoluționarii maghiari de la Debrețin, Seghedin și Pesta, Nicolae Bălcescu ajunge la Paris, unde se află și frații Golescu, Dumitru Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Voinescu II. Aici încearcă să sprijine cu toate forțele cauza românească. „Vocația revoluționară a mesianicului Bălcescu, dominanta psihismului său romantic, ni se pare adâncită de melancolia damnării în ipostaza exilului, a bolii și solitudinii”. El crede într-o „fatalitate” care „i-a refuzat o moarte pe câmpul de luptă”, hărăzindu-i în schimb exilul. „Dumnezeu nu ne-a crezut poate vrednici de această fericire, și ne-a osândit a purta crucea durerii departe de iubita noastră țară. Nu cunosc altă povară mai grea decât aceasta.” – scria Bălcescu aflat în Constantinopol, afirmație care subliniază foarte bine dubla ipostază a exilatului – orientarea sufletului către țară, plin de patriotism și durerea separării și a depărtării de țară.

„După înăbușirea Revoluției din 1848 și a tuturor întreprinderilor utopice: de a combate puterea protectoare, de a pleca în Spania, Turcia, Bulgaria sau Dobrogea, Bălcescu se va refugia în Operă”.

„În ce măsură nutrește Bălcescu, ca orice romantic, religia gloriei și a mitului său personal? Aici puritatea sa morală și introvertirea temperamentului nu urmează nici hipertrofia unui Byron sau Napoleon, nici a lui Heliade (cu „revoluția mea”) sau C.A. Rosetti. Cu toate acestea, deși după propria-i caracterizare el acționează „cu conștiință curată și fără ambiție personală”, adevăr incontestabil, gloria postumă îl preocupă. Condiția perenității ei constă însă în rigorism etic, întrucât faima, „rezultatul faptelor mari și adevărat folositoare… o dobândește omul târziu, mai adesea după moartea lui, dar atunci ea trăiește cât lumea”.

 În cadrul aceleiași acțiuni de pregătire a noii revoluții, Nicolae Bălcescu și o parte dintre exilații români au intrat în strânse legături cu emigrațiile polonă, italiană, maghiară, rusă, germană etc. Solidaritatea, aderarea la acțiunea reprezentanților popoarelor asuprite și a forțelor democratice înaintate din mai toate țările Europei, slujea și cauzei unirii naționale. Exilații apar în aceste legături nu ca exponenți provinciali, ci ca reprezentanți ai poporului român, ei acționând „în numele libertății și a României întregi… liberă, una și nedespărțită”. În ianuarie 1850, la Londra, Bălcescu a încercat să pună bazele unui comitet secret pentru realizarea Confederației democratice a Europei răsăritene, înglobând pe români, poloni, maghiari, ruși, boemi, moravi și sud-slavi. Ca o continuare la tratativele începute de Nicolae Bălcescu în Ungaria, între revoluționarii români, maghiari și poloni concentrați la Brussa și Kutahia (Asia Mică), la Constantinopol și Paris, s-au reluat discuțiile pentru o federalizare și cooperare viitoare.

Prin intermediul diferitelor convorbiri și publicații, acționează August Treboniu Laurian, Al. Papiu Ilarian, Gheorghe Magheru la Viena, Alexandru și Radu Golescu, A. Zane și Gr. Zossima la Brussa, Ion Bălăceanu, Răducanu Rosetti, T. H. Rășcanu la Istanbul, Al. G. Golescu – Negru la Atena.

La începutul anilor 1850 activitatea politică românească se găsea în afara Principatelor. Emigranții, aflați în exil au căutat să influențeze cursul evenimentelor din țară, păstrând vii idealurile lor naționale și liberale prin intermediul colaborării cu alți pașoptiști din Europa Răsăriteană și Centrală. Unul dintre principalele centre de imigrație era la Constantinopol, unde Ghica a format un comitet, prin intermediul căruia se doreau reprezentate interesele românești pe lângă guvernul otoman, încercând să unească toți emigranții într-o singură organizație, însă fără succes. Celălalt important centru era la Paris, unde C. A. Rosetti și Dumitru Brătianu au înființat Comitetul Democratic român, cu scopul de a informa guvernele și presa străină în legătură cu cauza românească.

Pentru a putea colabora cu celelalte organizații revoluționare, exilații români reînvie, în primăvara lui 1851, Comitetul revoluționar de la 1848, pe baza acelorași principii burghezo-democratice care urmau să folosească drept temei de organizare pentru întreg poporul român, unit într-o singură țară.

Cu foarte puține mijloace, dar cu adevărul rostit, ori de câte ori au avut ocazia, exilații publică foarte multe articole de presă, broșuri,reviste, cu scopul de a informa cercurile largi europene. Publicațiile pornesc de la Paris, unde lucrează Ștefan Golescu, C. A. Golescu, C. A. Rosetti și de la Istanbul generalul Gheorghe Magheru, Ion Ghica și alții. Au fost, desigur, și multe momente de cumpănă, îndoială și descurajare, neînțelegeri și acuzații reciproce, între românii trăitori în exil, în anii 1849 – 1856. Peste toate aceste nevoi și dureri, atât de omenești, priceperea, strădania și patriotismul lor au dat rezultatele dorite.

Criza internațională, care a dus la izbucnirea războiului dintre Rusia și Turcia în 1853, implicarea Marii Britanii și a Franței în anul următor, au condus spre realizarea celor două mari obiective ale pașoptiștilor: Unirea și Independența Principatelor. Manevrele diplomatice de a pune capăt Războiului Crimeii și de a rezolva „chestiunea românească” au fost făcute, ca și în trecut, de Marile Puteri, în conformitate cu propriile lor obiective, dar de data aceasta românii au avut un rol important pentru hotărârea propriului lor viitor pentru prima dată.

Deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Imperiul Otoman au condus la o nouă ocupație rusească. Reacția și implicarea Austriei a avut o importanță crucială pentru Principate. Ministrul de Externe austriac, Karl von Boul, a oferit Rusiei un mic sprijin în disputa diplomatică cu otomanii, dar a mers atât de departe încât a cerut țarului să scurteze la maximum ocupația Principatelor. La Viena, trecerea Prutului de către ruși a fost considerată amenințare la adresa intereselor Austriei în regiune, în special a comerțului acesteia la Dunărea de jos și pe Marea Neagră. Otomanii au fost primii care au profitat de plecarea rușilor. O parte dintre emigranții români, printre care și Ion Heliade Rădulescu, s-au întors la București cu armata turcă. În Capitală, Heliade a avut parte de o primire entuziastă din partea intelectualilor mai tineri, ca părinte al literaturii române moderne și principal arhitect al Revoluției de la 1848. Primul titlu era pe deplin meritat, însă al doilea nu. Consiliul de Miniștri austriac a sesizat reîntoarcerea exilaților și a cerut expulzarea tuturor membrilor „partidului revoluționar muntean”, însă Omer pașa a refuzat să se conformeze. Emigranții erau considerați de către el singurul element în care se putea avea încredere, deoarece aceștia nu se „compromiseseră” în timpul ocupației rusești. La 30 iunie 1854, contele Coronini a primit ordin de a începe propria sa ocupație și restabilirea ordinii legale în Principate. Ocupația austriacă a fost condamnată de intelectualii români din țară și din străinătate. Austriecii se pregăteau de o ședere îndelungată, acest fapt demonstrându-l modul de organizare administrativ. Au sprijinit reîntoarcerea pe tron a lui Barbu Știrbei care la 5 octombrie 1854 a format la București un guvern favorabil Austriei. Grigore Ghica care s-a reîntors la Iași la 9 noiembrie, a dat dovadă de mai multă independență.

Oficialitățile austriece nu au reușit să subordoneze interesele monarhiei. Domnitorii erau departe de a fi docili. Ghica avea simpatii pentru Franța și nu ascundea acest lucr, care îi deranja pe austrieci. Știrbei, pe de altă parte, avea aceleași simpatii, dar în același timp a acceptat cererea Austriei de a-i expulza pe cei întorși din exil, deoarece aceste măsuri corespundeau intereselor proprii. Grigore Ghica, pe planul politicii interne, sprijină unirea Principatelor, permițând emigranților liberali o mare libertate de acțiune, dându-le posibilitatea în 1855 să publice două gazete unioniste România Literară și Steaua Dunării.

Proiectul la care visa Austria purta numele de Mitteleuropa, o uniune a Austriei și a statelor germane care să domine Europa Centrală și de Răsărit. Toate acestea nu s-au întâmplat deoarece Austria nu avea resursele necesare pentru susținerea unui astfel de proiect. Situația la nivel european din acea vreme, modificările ce au avut loc, au făcut ca în cadrul negocierilor de pace de la Viena din martie-iunie 1855 să fie pusă în discuție cât mai serios unirea Principatelor. În această problemă a unirii, puterile erau împărțite în două. Franța, Rusia și inițial Marea Britanie au sprijinit, iar Turcia și Austria s-au opus.

Tratatul de pace de la Paris, semnat la 30 martie 1856, a influențat decisiv dezvoltarea politică a Moldovei și a Țării Românești care, cu toate că au rămas sub suzeranitate otomană, au beneficiat de protecția colectivă a Puterilor. Sprijinitorii unirii în Principate aveau din ce în ce mai mare avânt. În Moldova erau sprijiniți de domnitorul Grigore Ghica, iar în țara românească caimacamul Alexandru Ghica, cu toate că era conservator, a permis dezvoltarea presei unioniste. Astfel, la 18 februarie 1857, apare primul număr al revistei Concordia, avându-l ca director de facto pe C. A. Rosetti. Mișcarea unionistă s-a simțit îmbărbătată de reîntoarcerea din exil în 1856-1857 a lui C. A. Rosetti și a fraților Brătianu.

Potrivnice vremuri au fost date Principatelor să trăiască. Adunările ad-hoc în care unioniștii își puseseră mari speranțe, au fost amânate. Austria și Turcia nu au renunțat să se opună unirii. Au făcut totul posibil ca alegerile pentru adunarea din Moldova să fie ținute cât mai curând. Au fost folosite mijloace josnice pentru a se asigura victoria opozanților unirii, astfel, la 19 iulie 1857, antiunioniștii au câștigat alegerile.

Bucuria nu a fost de lungă durată deoarece Franța a cerut sultanului să anuleze alegerile. La refuzul acestuia, care era sprijinit de Austria și Marea Britanie, a izbucnit o criză majoră, deoarece puterile prounioniste – Franța, Rusia, Prusia și Sardinia – au rupt relațiile cu Turcia. Alianța anglo-franceză era pe cale de a se prăbuși. La 6-10 august, în urma întâlnirii dintre Napoleon al III-lea și regina Victoria, la Osborne, s-a ajuns la un compromis, prin care Franța renunța la ideea unirii complete a Principatelor în favoarea unei uniri administrative, care să fie realizată prin crearea unei instituții similare în fiecare Principat. Marea Britanie a fost de acord să-l sfătuiască pe sultan să anuleze alegerile din Moldova și să organizeze altele noi. Așadar, în Moldova, noile alegeri s-au ținut din 10 septembrie, iar în Țara Românească din 19 septembrie. Unioniștii au fost victorioși în ambele țări.

Adunarea ad-hoc din Moldova și-a început lucrările la data de 4 octombrie 1857, iar cea din Țara Românească la 12 octombrie. Lucrările, departe de a fi omogene din punct de vedere social sau politic, au fost dominate de unioniștii Mihail Kogălniceanu și Alexandru Ioan Cuza la Iași; C. A. Rosetti, frații Golescu și Dumitru Brătianu la București.

Adunările de la 19 octombrie din Moldova și cea din 21 octombrie din Țara Românească, au adoptat rezoluții ce chemau la unire, autonomie, neutralitate și garantarea colectivă a noii ordini de către puteri. O dată cu încheierea adunării din Țara Românească, la 22 decembrie 1857, și a celei din Moldova, la 2 ianuarie 1858 centrul de interes a fost mutat la Paris. Comisia de investigații a puterilor și-a încheiat raportul legat de situația din Principate și de dorințele românilor, așa cum fuseseră exprimate în adunările ad-hoc, iar cele șapte puteri s-au întrunit la Paris, la 22 mai. În cadrul acestei întâlniri Principatele au avut sprijinul lui Pavel Kiseleff, acum ambasador al Rusiei în Franța. Deciziile conferinței au fost materializate în cadrul Convenției de la Paris, semnată de cele șapte puteri la 19 august. Scopul principal al Convenției a fost acela de a da o organizare definitivă Principatelor. Puterile nu le-au dat unirea, lăsându-le sub suzeranitate otomană, însă, cu toate acestea, au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești să se administreze liber „fără amestecul guvernului otoman”. Plăteau în continuare tribut, iar domnitorii trebuiau să fie învestiți de către sultan, însă toate acestea erau simple formalități.

Demersurile pentru realizarea unirii nu au fost ușoare. La 9 ianuarie 1859 era o dezbinare masivă cu privire la alegerea candidatului. La un moment dat se aflau în cursă 38 de candidați. În cele din urmă, liberalii au fost de acord cu persoana lui Alexandru Ioan Cuza, pașoptist și sprijinitor înflăcărat al unirii, pe care l-au ales domn la 17 ianuarie, cu 48 de voturi din 55. Pe de altă parte, alegerile din Țara Românească, ținute între 20 și 24 ianuarie, au fost dezamăgitoare pentru unioniștii liberali. Până la urmă, Dimitrie Ghica, fiul domnitorului Grigore Ghica, și-a îndreptat sprijinul în favoarea unirii, alegându-l pe Alexandru Ioan Cuza, așa cum procedaseră colegii din Moldova. Votul pentru Cuza la 5 februarie 1859 a fost unanim.

Dubla alegere a lui Cuza a ridicat probleme în rândul puterilor garante. Viena vedea acțiunile adunărilor din Moldova și Țara Românească ca fiind revoluționare, privind orice formă de unire ca un obstacol în calea pătrunderii politice și economice la Dunărea de jos. Pe de altă parte, Franța a rămas neclintită în ceea ce privea sprijinul unirii. Dorința lui Napoleon al III-lea era de a extinde influența franceză într-o țară de cultură romanică. Această influență îi servea la împiedicarea accesului Rusiei la Mediterană și la abaterea intereselor Austriei în altă parte. Sprijinul venit din partea Rusiei era văzut ca un mijloc de a slăbi Austria și Prusia, dar și o posibilitate de a strânge relațiile cu Franța. Pentru a-și promova propriile ambiții în Italia și Germania, Sardinia și Prusia erau dispuse să aprobe unirea. Marea Britanie oscila. Până la urmă toate puterile au convenit să se întâlnească la Paris, pe data de 7 aprilie 1859, pentru a lua în discuție faptul împlinit românesc.

Cuza inițiază o puternică campanie diplomatică care să îi aducă recunoașterea alegerii sale. Trimite la Constantinopol delegații moldovene și muntene, la mijlocul lunii februarie 1859, pentru a obține cât mai curând investitura sultanului. Aici nu primește răspuns favorabil deoarece și oficialitățile turcești așteptau conferința Puterilor. Având în vedere această conferință, Cuza și-a trimis emisari speciali în Europa de Vest și Rusia. Cea mai reușită misiune a fost a lui Vasile Alecsandri la Paris, Londra și Torino. La Paris a fost primit de Napoleon al III-lea cu căldură, la Londra a primit asigurări din partea oamenilor politici că doreau binele țării, dar nimic mai mult. La Torino au fost tratați ca frații, simțindu-se încurajați de simpatia și înțelegerea întâlnită pretutindeni.

La 7 aprilie a avut loc deschiderea conferinței de la Paris. În prima sesiune, Franța, Marea Britanie, Rusia, Prusia și Sardinia l-au recunoscut pe Cuza domn în ambele Principate. Reprezentanții austrieci și otomani au obiectat, dar au cedat până la urmă în fața celorlalte puteri. La cea de-a treia și ultima sesiune a Conferinței care a avut loc la 7 septembrie, toate puterile garante, inclusiv Austria și Turcia, au acceptat dubla alegere. Recunoașterea finală, însă necesita și alte negocieri între Turcia și puteri. În iunie 1860, Cuza decide să continue negocierile cu Turcia și Marile Puteri pentru obținerea unirii depline. În urma Conferinței de la Constantinopol din 25 septembrie 1861, sultanul a fost convins să emită un firman, la 4 decembrie, prin care să recunoască unirea. La 23 decembrie, Cuza a declarat unirea împlinită. A convocat, la 24 ianuarie 1862, la București care acum era capitala țării, prima sesiune reunită a organismelor legislative de Moldova și Muntenia. Cu două zile înainte de întrunirea acestora l-a numit pe Barbu Catargiu prim-ministru în fruntea primului guvern al Principatelor Unite. Termenul „România”, care fusese folosit frecvent în anii `50, făcând referire la un stat unificat între Marea Neagră și Carpați, a devenit numele comun al Principatelor Unite și începând cu 1862 a fost folosit în actele oficiale ale țării.

CAPITOLUL V. EXIL ȘI CREAȚIE LA 1848. SCRIITORI REPREZENTATIVI

5.1. NICOLAE BĂLCESCU – o abordare istorico-literară din perspectiva exilului

,,Revoluția română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat,

efemer, fără trecut și viitor, fără altă cauză decât voința

întâmplătoare a unei minorități sau mișcarea generală europeană.

Revoluția generală fu ocazia, iar nu cauza revoluției române.

Cauza ei se pierde în zilele veacurilor.

Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude,

suferințe și lucrare a poporului român asupra lui însuși!”

(N. Bălcescu, Mersul revoluției în istoria românilor, 1850)

O personalitate marcantă a istoriei și literaturii române ce are un destin impresionant din punct de vedere al situației de exilat este Nicolae Bălcescu, acesta manifestându-și ideile si atitudinile patriotice, revoluționare și culturale în țară și în afara țării. De o modestie evidentă, acesta și-a pus întreaga sa scurtă existență în slujba cauzelor revoluționare, lupta sa din țară și din exil stând sub semnul unității, exprimată atât la nivel ideologic, politic, cât și organizatoric.

La 29 iunie 1819 se naște la București Nicolae Bălcescu. Tatăl său este pitarul Barbu sin Petre Căpitanul. Mama sa este Zinca, născută Bălcescu, originară din Bălcești, Vâlcea.
Cu toate că provenea dintr-o familie numeroasă, cu mai multe dificultăți, mai ales după moartea tatălui său, Nicolae Bălcescu ia lecții particulare de limba greacă și franceză între anii 1830-1831, unul dintre dascăli fiind J.A. Vaillant. Preocuparea sa pentru formarea intelectuală este una continuă. În 1832 este elev în clasa a III-a la Colegiul Sfântul Sava și îi are profesori pe Heliade Rădulescu și Florin Aaron, pentru ca în 1837 să participe la lecțiile libere de filosofie ținute la București de Eftimie Murgu.

Primele acțiuni publice prin care își manifestă în mod concret ideile, dar și din dorința de a fi mai aproape de poporul său și de a pregăti viitoare acțiuni revoluționare, sunt reprezentate de intrarea ca iuncher în armata Țării Românești în 1838, fiind mai degrabă interesat de emanciparea tinerilor din armată, în sensul sensibilizării acestora față de ideile înnoitoare, decât de instrucția militară. Conjunctura i-a fost favorabilă, în sensul că i-a fost dată ca sarcină tocmai instruirea din punct de vedere intelectual a oștenilor, alături de alți doi absolvenți ai Colegiului Sf. Sava. În această perioadă, Bălcescu face și primele sale ieșiri din țară cu scopul de a cunoaște Banatul și Transilvania, prilej cu care a și luat legătura cu fruntașii mișcării de eliberare de aici. În 1839 va face o solicitare de concediu pe care să îl petreacă la Mehadia unde, împreună cu mai mulți intelectuali români, participă la întruniri care au avut ca rezultat, pe lângă mișcarea revoluționară, și materiale transmise prin corespondență sau „viu grai” pentru Gazeta de Transilvania. Cariera militară se termină odată cu implicarea sa în mișcarea revoluționară de la 1840, mișcare ce continua dezideratele revoluționare din 1821 și se constituia într-un preambul al Revoluției de la 1848. Nicolae Bălcescu regăsește în această mișcare dorința de emancipare națională și de eliminare a ciocoismului și fanariotismului, așa cum singur declara mai târziu.

Chiar dacă mai mulți intelectuali ai vremii și-au exprimat sprijinul pentru această mișcare condusă de Dimitrie Filipescu, absența susținerii din partea maselor populare a fost una dintre condițiile care au blocat această inițiativă revoluționară. Autoritățile au descoperit „complotul”, iar cei care au organizat mișcarea au fost arestați, interogați și ulterior judecați. Ca militar, Nicolae Bălcescu este deținut în arestul oștirii din București în perioada 1840-1841. La 21 februarie 1841, Nicolae Bălcescu este radiat din cadrele armatei, iar la 6 martie este transferat din arestul oștirii în cel al Divanului Criminal, apoi în arestul Agiei Bucureștilor. La 9 aprilie, prin sentința Divanului Criminal, este condamnat la detenție la Mănăstirea Mărgineni, Prahova pentru trei ani, rămânând în detenție până la 18 aprilie 1842, când este grațiat de domnitorul Alexandru Ghica. Aici studiază Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, aflată în incinta mănăstirii. Această perioadă reprezintă și debutul bolii care îi va provoca o grea suferință și moartea prematură. Referitor la această detenție el însuși declara: „Eu mi-am început viața intrând în închisoare pentru revoluție și închisoarea obligă, ca și noblețea”.

Între anii 1843 și 1846 își reia activitatea politică și publicistică. Astfel, în 1843 întemeiază împreună cu Ion Ghica și Christian Tell Societatea Secretă Frăția, cu scopul de a pregăti mișcarea revoluționară din 1848, societate care va stabili legături în același scop cu Societatea literară, condusă de Ion Heliade Rădulescu. În februarie 1844 scrie Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum. Prima parte a studiului va apărea în 21 mai în revista Propășirea, iar în octombrie apare complet, în volum, la Iași. În iunie termină de scris Comentariile asupra bătăliei de la Câmpii Rigai sau Cosovo. În ianuarie 1845 Nicolae Bălcescu publică în Curier românesc din București și în Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov, prospectul Magazin istoric pentru Dacia. În februarie ia ființă Asociația literară a românilor, actul de înființare fiind semnat și de Nicolae Bălcescu care va fi și secretar. În iulie Nicolae Bălcescu publică articolul Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor în primul număr al Magazinului istoric pentru Dacia.

În calitate de istoric și politolog, Nicolae Bălcescu apreciază rolul decisiv al armatei în menținerea independenței naționale în două studii – Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum, în anul 1844, iar în 1845 – Puterea armată și arta militară la moldoveni în timpul mărirei lor. Susține ideea conform căreia ridicarea economică și socială a țărănimii favorizează dezvoltarea Țărilor Române, idee prezentată pe larg în două studii – Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri (1845) și Despre împroprietărirea țăranilor (1848). Prima lucrare istorică importantă a lui Nicolae Bălcescu este Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum, lucrare scrisă în anul 1844 ce implică una din ideile și preocupările majore ale lui Bălcescu – aceea că românimea și România nu se pot realiza decât prin forța militară și prin organizarea forței militare. Ideea de forță militară se subsumează celei a unității naționale fără a neglija unitatea spirituală și unitatea politică, care apar plenar în gândirea lui Bălcescu. Acestea sunt completate și de ideea democrației sociale, așa cum reiese din eseul Despre starea soțială a muncitorilor plugari, eseu apărut în anul 1846. Bălcescu crede cu putere în progres și democrație, pledând pentru acțiunea prin forță, a treia sa lucrare ideologică importantă fiind Mersul revoluției în istoria românilor. Ca membru activ în Revoluția de al 1848, el a visat la libertatea națiunii și împroprietărirea țăranilor, la crearea unui stat românesc progresist, în spiritul democrației burgheze occidentale, lărgindu-și consecutiv perspectiva politică până la ideea „federalizării popoarelor dunărene”.

După experiența închisorii, Bălcescu urmează să treacă printr-o altă situație destul de neplăcută, aceea în care a fost silit să părăsească țara, așa cum el însuși o mărturisește, în vara anului 1846. Motivele acestei plecări la Paris sunt controversate, de la dorința de a studia istoria în bibliotecile din Paris, până la chemarea lui Ghica de a veni pentru a încerca restabilirea unui echilibru printre tinerii din diaspora – echilibru dintre radicali precum C.A. Rosetti și moderați ca Ion Ghica. Este evidențiat totuși și motivul precipitării plecării din țară, adică faptul că prin această plecare Bălcescu dorea să se sustragă diferitelor neplăceri pe care se pare că le avea. Totuși, nu putem vorbi de exil pentru că este vorba de o plecare în străinătate asumată de Bălcescu și realizată în condiții care respectau legislația vremii. Studiază istoria la Paris între anii 1846-1848 cu profesorul Michelet, la College de France, păstrând o permanentă legătură cu viața culturală și cu presa. Scrie studii cu conținut istoric, unele foarte apreciate așa cum este Campania românilor în contra turcilor de la anul 1559, ideile din aceste studii fiind reluate mai târziu în exil, când va elabora „ampla sa lucrare biografică despre Mihai Viteazul”. Pe lângă aceste activități, Bălcescu este foarte dinamic în plan politic – fiind unul dintre activiștii importanți ai pregătirii mișcărilor revoluționare, adept al atitudinilor radicale. Prezența tinerilor la Paris în momentele premergătoare izbucnirii revoluției le permite să observe toate evenimentele prin care trecea națiunea franceză, fapt care le stimulează speranțele legate de posibile transformări și în țară. Izbucnirea revoluției îi scoate și pe ei în stradă, Bălcescu mărturisindu-i cu entuziasm lui Alecsandri, într-o scrisoare din 24 februarie 1848, că „republica s-a instaurat în Franța, regele a fugit, iar ca dovadă îi trimitea o ruptură din catifeaua de pe tronul regal. Din entuziasmul acestuia nu se deducea doar bucuria pentru împlinirea ideilor revoluționare din Franța, ci și convingerea că aceste transformări se vor produce sub acțiunea revoluției și acasă, în țară”.

Pentru a concretiza aceste idealuri revoluționare, ei se întâlnesc la Bălcescu acasă la 8/20 martie 1848 și stabilesc principiile în numele cărora avea să se ridice poporul: libertatea individuală, a cuvântului și a presei, desființarea privilegiilor feudale, împroprietărirea țăranilor cu despăgubirea proprietarilor, regim constituțional sub suzeranitatea Porții și abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a redactat o proclamație care, aprobată la București de membrii Frăției, avea sa fie citită la Islaz.     

            La București, comitetul Frăția conta pe sprijinul maiorului Christian Tell, pe membrii influenți de la țară și din orașe, precum și pe nemulțumirea generală împotriva domniei lui Gheorghe Bibescu.

            În acest sens, ajuns în țară împreună cu Alexandru Golescu-Negru, Bălcescu se îndreaptă spre Caracal, pentru a-și asigura sprijinul lui Gheorghe Magheru, prefectul județului Romanați, pe care însă nu-l găsește acolo. A doua zi, se duce la Islaz pentru a se întâlni cu maiorul Nicolae Pleșoianu. Acesta îi va spune că este gata, având aceleași sentimente și bucurându-se de sprijinul soldaților, dar că mai întâi trebuie anunțat și maiorul Christian Tell, lucru pe care Bălcescu se grăbește să-l facă, plecând la Giurgiu, unde se afla maiorul Tell. Aici îi comunică acestuia „hotărârea de a face cât mai în grabă o revoluție’’, programul hotărât la Paris, precum și cele discutate cu Pleșoianu. Planul de acțiune propus era ca Tell să pornească cu batalionul de sub comanda sa spre București, în timp ce Pleșoianu urma să se îndrepte cu soldații săi spre Craiova. A doua variantă a planului a fost ca Tell să meargă la Pleșoianu, să preia comanda soldaților de la Islaz și să pornească de acolo spre Craiova. Tell este de acord cu această a doua variantă, luându-și în plus și sarcina de a-l atrage în mișcare și pe Magheru, care îi era prieten. Mai mult, el îi dă sugestia lui Bălcescu ca la București să constituie baza organizatorică a revoluției, în sensul unirii într-o singură tabără a tuturor revoluționarilor.

Ajuns în București, la întrunirile sale cu ceilalți revoluționari, Bălcescu militează pentru declanșarea revoluției în ziua de Paști, adică 11 aprilie 1848, dar Ion Brătianu se opune, cerând să fie așteptat sprijinul francez. Astfel, se ia hotărârea ca declanșarea revoluției sa fie amânată cu 2 luni.

În iunie 1848 izbucnește Revoluția, fiind marcat debutul ei la 9 iunie cu Proclamarea Revoluției la Islaz. La 11 iunie, Nicolae Bălcescu e numit ministru al Afacerilor Externe, în cadrul guvernului revoluționar. La 13 iunie, are loc abdicarea lui Gh. Bibescu iar Nicolae Bălcescu e numit secretar al guvernului provizoriu, alături de A. G. Golescu-Negru, C. A. Rosetti și Ion C. Brătianu. La 19 iunie, guvernul este arestat de colonelul Ion Odobescu, ministrul de război. În aceeași zi, masele bucureștene eliberează guvernul. La 19-20 iulie, Nicolae Bălcescu, aflând de intrarea turcilor în țară, propune la o ședință a guvernului organizarea rezistenței armate. La 23 iulie, guvernul provizoriu demisionează și în locul lui se instituie o locotenență domnească compusă din Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu și Christian Tell, Bălcescu refuzând să facă parte din această locotenență. La 22 august, face parte din delegația care tratează cu turcii, la Constantinopol, dar tratativele eșuează. Admițând, printr-un act public remis lui Suliman –Pașa, suspendarea instituțiilor create prin revoluție, Locotenența domnească a sacrificat autonomia țării, revoluția socială fiind astfel abandonată.

Pentru Bălcescu, principala revendicare ce trebuia imediat rezolvată era cea agrară, însă întâmpină rezistență în rezolvarea ei chiar din partea colegilor săi din Comitetul  revoluționar, care erau boieri liberali și stăpâni de moșii. Ei erau de acord cu Nicolae  Bălcescu în a recunoaște că relațiile agrare regulamentare erau de tip feudal și că țărănimea se afla într-o stare de dependență, însă nu recunoșteau țăranilor un drept de coproprietate. Chiar și după declanșarea revoluției de la Izlaz, din iunie 1848 și abdicarea lui Bibescu, Bălcescu continuă să se preocupe de această problemă, înființând chiar o Comisie a Proprietății. Însă presiunile externe și iminența unei intervenții militare străine duc, în august 1848, la suspendarea dezbaterilor din Comisia proprietății, iar mai apoi intrarea în capitală, la 13 septembrie, a oștilor otomane și apoi a celor țariste, ceea ce înseamnă lichidarea guvernului revoluționar și instaurarea unui regim de ocupație.

5.1.1. „Un martir al exilului”

            În tabăra de la Cotroceni, la data de 13 septembrie, Bălcescu a fost arestat din ordinul lui Fuad Efendi împreună cu ceilalți conducători ai revoluției. Nu e greu de înțeles sentimentul de nedreptate, de frustrare, atunci și mai târziu; răsturnat de la putere prin forța armatelor străine, guvernul legitim este lovit de cea mai dureroasă formă de represiune pentru un patriot: este izgonit din țară, pentru a cărei fericire uitase de interesele proprii, li se interzisese să revină pe pământul de care erau legați prin familie, prin amintiri, prin ocupații. Unii dintre ei (Bălcescu, Negulici, Rolla și alții) nici nu vor mai reveni din acest exil, murind departe de casă. După arestare au rămas la București până în noaptea de 18 spre 19 septembrie, când au părăsit Bucureștiul. Au fost duși cu 6 căruțe nu spre Brașov, cum li se promisese, ci spre Giurgiu unde au fost întemnițați. De la Giurgiu, unde li s-a adăugat N. Golescu, au fost trecuți dincolo de Dunăre, la Rusciuc. După cinci zile au fost îmbarcați pe două ghimii și au fost duși spre Vidin, apoi la Fetislam, în fiecare loc fiind duși în temniță. Ajunși la Ada Kaleh, au fost trimiși spre Orșova cu o escortă formată din soldați turci. Echipajul vasului, alcătuit din români, au refuzat să părăsească malul austriac și această măsură de precauție luată în favoarea prizonierilor le-a îngăduit acestora să refuze ordinul venit din partea ofițerului ce-i însoțea referitor la întoarcerea lor la Ada Kaleh. Până la Svinița, în teritoriul austriac, turcii i-au însoțit pe prizonieri, dar aici, convinși de un dar bănesc, s-au resemnat și i-au părăsit pe foștii conducători ai revoluției din Țara Românească. Aceștia și-au câștigat astfel libertatea de care însă nu puteau beneficia decât în afara hotarelor țării, datorită decretului dat de caimacanul Cantacuzino din 25 septembrie în care le era consemnată exilarea.

După ce a reușit să scape de soldații otomani, Bălcescu a ajuns la Semlin, de unde, împreună cu Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu și Alexandru C. Golescu-Albu, s-a îndreptat spre Sibiu, dorind să afle care era starea țării. În timp ce Niculae și Ștefan Golescu, Ion Voinescu II, C.A. Rosetti și I. C. Brătianu s-au îndreptat spre Viena, cel dintâi grup de fruntași revoluționari conduși de Nicolae Bălcescu au rămas pentru un timp în Banat și Transilvania unde s-au alăturat eforturilor revoluționare din aceste zone. În acest timp, revoluția maghiară continua, iar Bălcescu spera ca această revoluție a maghiarilor să ducă la o nouă redeșteptare a sentimentelor naționale și la repornirea revoluției în Țările Române. Tocmai de aceea, el nu s-a rezumat la a studia împrejurările politice din provinciile române, ci a avut necontenit în minte imaginea României viitoare și, slujind țelurile întregului popor român, a hotărât să ia parte activ la evenimente încurajând mișcările revoluționare ale românilor de aici. Atitudinile sale exprimate public au deranjat reprezentanții Imperiului habsburgic și astfel a fost silit să părăsească provinciile românești aflate în Imperiu, plecând de la Sibiu la Belgrad.

Inițial Bălcescu a avut intenția de a se îndrepta spre occidentul Europei pentru a ajunge la Paris și a se alătura eforturilor politice și diplomatice ale emigrației române de acolo. Când a sosit la Belgrad a găsit scrisorile lui Ion Ghica și I. I. Filipescu care l-au determinat să își schimbe planurile și să se îndrepte spre Constantinopol. Dar această plecare nu a fost posibilă decât după o lună, timp în care Bălcescu a întreținut o corespondență activă cu ceilalți reprezentanți ai mișcării revoluționare, însă activitatea i se părea insuficientă față de posibilitățile pe care le avea în Constantinopol, de unde, considera el, exilații puteau influența „d-a dreptul asupra Europei”. Pe tot parcursul drumului spre Constantinopol, prin Zagreb, Trieste și Atena, Bălcescu urmărește cu interes toate mișcările revoluționare din Italia, Grecia, dar mai ales din Transilvania, fiind fidel principiului pe care îl promova, adică susținerea revoluției printr-o intensă activitate politică și diplomatică, refuzând ideea lui Ghica de a forma o legiune din români care să lupte în Italia, alături de revoluționari.

La Constantinopol se întâlnește cu Ion Ghica și desfășoară o activitate politică susținută – în afara întrevederilor cu dregătorii otomani, preia funcția de secretar al emigrației din Constantinopol și acționează în vederea organizării exilaților. Privind retrospectiv mișcarea revoluționară, Bălcescu deplângea cu vehemență conflictele care despărțiseră fruntașii ei și împiedicaseră o mai largă aplicare a programului revoluționar. Din dorința de a unifica eforturile exilaților munteni și moldoveni, Bălcescu plănuiește întocmirea unei „partide cinstite și înțelepte” din care excludea în acel moment gruparea lui Rosetti și a Brătienilor, ca și pe foștii locotenenți domnești, gândindu-se să înroleze pe Magheru, Bolintineanu, Ghica și alții.

Evoluția evenimentelor din Ungaria și Transilvania și, mai ales, victoriile generalului Bem, au dat noi speranțe lui Bălcescu, el considerând că aceste victorii vor reaprinde flacăra revoluției și în Țările Române. Vrea să participe și de această dată activ la evenimente, așa că își propune să realizeze o conciliere între Kossuth și Avram Iancu, plecând la 14 aprilie 1849 din Constantinopol, înzestrat cu scrisorile de acreditare de la Ion Ghica pentru Kossuth și generalul Bem. Odată ajuns la fața locului, își dă seama că maghiarii nu aveau de gând să le facă nicio concesie românilor, chiar în ciuda succeselor repetate ale lui Avram Iancu. Cu toate acestea, el duce o asiduă luptă diplomatică pe lângă unguri pentru realizarea unui pact de pace dintre românii transilvani și unguri, pact pe care reușește să îl perfecteze la nivel diplomatic, dar irealizabil în plan efectiv. Rămâne totuși un reper important în demersurile de asigurare a unei conviețuiri pașnice, în condiții de egalitate pentru românii și maghiarii din Transilvania. În momentul în care revoluția maghiară era înfrântă, Bălcescu se expune, prin rămânerea în Transilvania, unor riscuri ridicate dat fiind statutul lui de revoluționar. După ce este apărat în munți de Avram Iancu, el reușește să plece prin Belgrad, Pesta și Viena la Paris. Când a ajuns aici, la 16 octombrie 1849, le scrie lui Ion Ghica la Constantinopol și surorii sale Sevastița la București, legătura cu familia fiind permanent ținută pe parcursul exilului.

Deși vechea sa boală revine, reintră în comunitatea revoluționarilor exilați și odată cu sosirea în capitala Franței își reia activitățile prin care speră să asigure izbânda cauzei românești. Preocupat de strângerea rândurilor exilaților, Bălcescu se întâlnește cu toți compatrioții, excepție făcând Heliade și Tell cu care se afla într-un conflict fățiș. Este ales un nou comitet de conducere al emigrației în care au fost cuprinși Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, D. Brătianu și C. A. Rosetti. Bălcescu consideră că era insuficientă această formulă și dorea să implice mai mult și exilații români din Constantinopol, Brusa, Geneva și Viena. Ghica nu girează această reorganizare datorită asocierii lui Bălcescu cu liberalii radicali și nici nu dorește o expunere prea evidentă a acțiunilor revoluționare, datorită apropierii sale de turci. Această atitudine otomanofilă rezervată i-a atras lui Ghica dezacordul lui Bălcescu, acesta din urmă fiind convins de necesitatea reformării prin luptă, nu doar prin eforturi diplomatice.

Plecările din această parte a exilului din Franța în alte țări și orașe – în Palermo, Constantinopol, Londra – stau sub semnul întâlnirilor cu conaționali implicați activ în mișcările social – politice și culturale din țară – Vasile Alecsandri, Lajos Kossuth, Elena Negri etc. Activitatea lui este centrată pe reformele social – politice, mergând până la măsuri ce vizau crearea unui stat dunărean. În paralel, călătoriile sunt prilej de a studia în biblioteci renumite (Biblioteca Vaticanului) și de a procura documente care să îl ajute la elaborarea lucrării sale majore la care ținea și lucra foarte mult în ciuda agravării bolii.

Conștient de gravitatea bolii sale, încearcă să se stabilească în alte locuri, în afara Parisului, pentru a se însănătoși. Apare teama că acest lucru nu se va întâmpla, așa cum rezultă din afirmația făcută de Bălcescu într-o epistolă a sa către C. A. Rosetti, din 6 noiembrie 1851: „Mi se rupe inima când mă gândesc că vor veni poate vremurile dorite, fără ca să fiu eu de nici un folos țerii, nici cu sabie, nici cu condei, nici cu gura”.

În vara anului 1852 pleacă, împreună cu sora sa, Sevastița, care îl îngrijise cu multă atenție în Franța, la Constantinopol, de unde pregătește o vizită în țară, pentru a-și vedea mama. Sub presiunea boierimii, domnitorul nu aprobă intrarea lui Bălcescu în țară, astfel încât întâlnirea cu surorile și cu mama lui va avea loc la Nicopole. Regretul de a nu-și putea vedea țara va rămâne ca impresie puternică, alături de durerea izolării pe care a resimțit-o în momentul stingerii din viață, nici unul dintre prieteni sau rude neputând răspunde chemărilor sale de a veni la Palermo. La 29 noiembrie încetează din viață și este înmormântat la mănăstirea Capucinilor. Nicolae Bălcescu este un „martir ale exilului” (Mircea Anghelescu).

5.1.2. Exil, creație și posteritate: Românii supt Mihai – Voievod Viteazul

Activitatea sa publicistică din perioada exilului este reprezentată de contribuția, în 1850, la apariția publicației emigranților revoluționari, România Viitoare. Realizează, de asemenea, o sinteză asupra principalelor probleme socio – politice și economice ale vremii, în Question éconimoque des Principautés Danubienne, în anul 1850; în același an publică Mersul revoluției în istoria românilor.

Efortul său major este însă reprezentat de scrierea operei Românii supt Mihai – Voievod Viteazul, redactată, în cea mai mare parte, în ultimii ani ai vieții sale petrecuți în exil, date despre lucrul la această lucrare fiind prezente în corespondența sa încă din 1847. Rămasă neterminată – autorul reușește să scrie până la moartea sa Introducerea, cărțile I, II și IV complete, iar cărțile III și V incomplete – lucrarea este publicată pentru prima dată de Al. Odobescu în anul 1877, cu anul 1878 pe foaia de titlu, într-un volum cu titlul Istoria Românilor subt Mihai Voievod Viteazul urmată de scrieri diverse. Prezența unor prescurtări în manuscris și stilul redactării manuscrisului demonstrează că autorul nu a mai avut timp să revină asupra lucrării.

Aici demonstrează marea capacitate a unui intelectual de a evoca trecutul istoric într-o epocă de redeșteptare națională. Monografia este o carte pentru educarea tinerelor generații. În elaborarea lucrării, scriitorul pune accentul nu pe expunerea cronologică, ci pe întregul context social și politic. Paul Cornea remarcă, în Oamenii începutului de drum, o contribuție majoră a lui Bălcescu în trei direcții: „el abandonează definitiv istoria dinastică, bazată pe cronologia demnitarilor și relatarea seacă a evenimentelor politice; aplică o metodă critică, efectuând un examen sistematic al izvoarelor, spre a decide asupra validității lor; pune la temelia dezvoltării conceptele de evoluție, interdependență și necesitatea obiectivă, ajungând să descopere corelații dintre fenomene și să propună explicații ale trecerii de la o etapă la alta. Bălcescu utilizează cu răbdare și iscusință documentul istoric intern și extern, ignoră voit romanțarea. Fenomenele sunt privite în mod critic și în dezvoltarea lor dialectică”.

Cele cinci părți ale lucrării sunt: I.  Libertatea națională (1593 – aprilie 1595), II.  Călugărenii (aprilie – decembrie 1595), III.  Robirea țăranului (decembrie 1595 – aprilie 159?), IV.   Unitatea națională (aprilie 1599 – 1600) și V.   Mirăslău (iulie 1600 – ianuarie 1601).
Autorul nu mai reușește să finalizeze și a șasea parte –  Gorăslău – care ar fi urmat să descrie perioada ianuarie – septembrie 1601, așa cum era prevăzut în structura inițială a operei.

Pe parcursul acestei opere, Nicolae Bălcescu nu dorea doar să relateze istoria ci să o explice. „În acord cu spiritul vremilor, Bălcescu năzuia să străbată dincolo de vălul aparențelor până la înțelegerea cauzelor și a legilor dezvoltării. Pentru el, istoria nu era desigur ca pentru Gepardi, Engel, Fotino și Aaron, doar biografia stăpânitorilor, dar nu era nici simplul tablou al instituțiilor, industriei, comerțului, culturii intelectuale și morale, obiceiurilor și chipului de viață al trecutului. În ideea lui descrierea trebuie completată cu explicarea, iar această explicare presupunea o dublă relație: determinativă – de la cauză la efect și funcțională (constelația elementelor componente ale situației istorice pe baza unui principiu de coerență). Se poate afirma că Bălcescu avea o percepție totalizantă a procesului istoric: el a plasat întotdeauna fenomenele individuale în complex orizontal, al epocii, și vertical, al seriei evolutive”.

În gândirea lui Bălcescu, dialectica istoriei se realizează prin trăirea succesivă a termenilor antinomici rău – bine, materie – spirit, silă – drept, totul organizat pe axa progresului. Domnitorii asigură liniștea și tăria țării, dar înăbușă libertatea internă. În numele principiului libertății, boierii se ridică împotriva autorităților domnitorului, cucerind libertatea, dar păstrând-o pentru ei, pentru ca mai apoi să ajungă să robească poporul. Oricât de nedreaptă ar fi fost soluția pentru masele populare, se realizează totuși un progres: o clasă socială se substituie unui individ. „Consecința firească a acestei stări de lucruri este decăderea generală; poporul decade prin robie și sărăcie, boierii decad prin bogăție și asuprire. Pedeapsa nu va întârzia, ea făcându-și apariția prin fanarioți. Sub un anumit raport regimul fanariot înseamnă progres, el dând naștere burgheziei, însă sub raport moral faptul este damnabil, chiar de la început, noua clasă socială purtând stigmatul corupției. Boierimea este distrusă treptat, reintrând în masele populare din care se ridicase”.

Tudor Vianu analizează la Nicolae Bălcescu, în scrierile istorice și literare ale acestuia, „…Bălcescu este un scriitor retoric. Istoria este pentru el faptă, un episod în luptele naționale ale timpului. Condus de o asemenea concepție, intervenția valorificatoare va fi cu atât mai vie la un scriitor ca Bălcescu. Criteriul valorificării va fi sentimentul său patriotic, care îl va face să împingă în lumina mai vie a prețuirii pe eroii mult iubiți și să respingă în planuri mai umbrite personagiile secundare sau pe cele care sunt antipatice, pentru că se găsesc în conflict cu aspirațiile națiunii. Câteva din episoadele narative sau din tablourile istorice ale lui Bălcescu sunt adevărate basoreliefuri literare, inspirate din caldul său sentiment național. Faptele eroului slăvit sunt povestite la prezentul istoric și participă la via lumină evocativă a acestui timp: isprăvile adversarilor sunt narate la trecut și sunt împinse odată cu acestea în planuri mai umbrite ale reprezentării”.

Mesianismul eroului romantic, spirit caracteristic al perioadei pașoptiste, se regăsește în această operă în dublă ipostază – planul trecut al eroismului patriotic, reprezentat de figura marelui voievod și planul prezent, reprezentat de destinul eroic și la fel de tragic al autorului lucrării. Tragedia eroului se dublează de tragedia autorului, textul evidențiind, prin tensiunea transmisă, prin prezența pasajelor lirice, vibrația emoției reținute, evoluția evenimentelor din viața autorului. Lucrarea nu se remarcă doar printr-o extraordinară documentare, la acea vreme exhaustivă, ci și prin calitatea realizării literare. Elementele de literatură clasică se regăsesc în portretizarea eroilor, dar ele se îmbină cu atenția balzaciană asupra mediului ce-i înconjoară pe aceștia, asupra obiectelor ce le reflectă preocupările. Aceeași îmbinare între istorie și artă este remarcată de Ion Pop în reconstituirea tablourilor de masă, luptele fiind redate cu rigoarea istoricului dar și cu o doză de plasticitate specifică artistului.

Reprezentarea și emoția sunt activate de autor, așa cum arăta Tudor Vianu, prin principala modalitate lingvistică – alternarea timpurilor verbale. Sunt folosite astfel verbele la prezent pentru a reflecta acțiuni ale eroului preferat sau ale unor personaje care dețin inițiativa la un moment dat, pe când formele verbale la trecut sunt asociate cu personaje mai puțin simpatice. Procedeul nu este omniprezent în lucrare, dar se remarcă în pasajele de importanță majoră, lăsând să transpară și emoția autorului legată de evenimentele istorice importante – bătălia de la Călugăreni, de exemplu. Emoția, transmiterea ei în scopul persuadării, a sensibilizării cititorului față de eroismul și patriotismul eroului principal, este de fapt o caracteristică a întregii opere. Autorul folosește pentru aceasta diverse mijloace artistice, pornind de la lirismul descrierilor până la melodicitatea scrierii frazei. Efectul este augmentat de faptul că „fraza urmează cu docilitate dispoziția sufletească a autorului sau necesitățile comunicării: scurtă și precipitată, bogată în verbe, când rezumă o situație istorică sau povestește o bătălie; amplă și simetrică, cu numeroase circumstanțiale, când dă glas elanurilor lirice ale autorului, când relatează monologul interior al unui personaj sau când creionează un portret. Ea este construită muzical, cu o vădită pricepere în echilibrarea diverselor articulații. … Multe fragmente ale lucrării s-ar putea transcrie în versuri libere, ele având un ritm interior, obținut atât prin distribuția accentelor tonice ale cuvintelor, cât și prin structura morfologică și sintactică a frazei”.

Toată lucrarea este de fapt un măreț discurs adresat de Nicolae Bălcescu contemporanilor săi și generațiilor următoare în care face o frumoasă pledoarie pentru țară, pentru ideea de libertate și mai ales de unitate națională, animată de dragostea pentru popor și de îndemnurile la curaj și statornicie. Împletind obiectivismul în analiza datelor istorice cu subiectivismul din exprimarea emoțiilor față de faptele istorice, lucrarea lui Nicolae Bălcescu depășește tragismul eroului și al autorului reverberând pe deplin în ea credința în transformare și realizarea idealurilor naționale.

Personalitate marcantă a epocii, Bălcescu a avut un portret distinct între ceilalți artizani ai revoluției – „Ardea interior, nu se putea manifesta public decât cu oarecare bruschețe. Era un timid orgolios, celorlalți le apărea rigid, ori fanatic, intratabil în vreme ce teatralitatea comportării unui Heliade putea fi simpatică, iar verbozitatea simulatore a lui C. A. Rosetti strânge adeziuni și magnetizează prietenii. Bălcescu, dimpotrivă, cu asceza lui înstrăina. Portretele sale au fost greșit înțelese. Lumina iradiană nu e generoasă, ci de sfânt bizantin, de Hristos Pantocrator. Lipsit de popularitate și de aceea disprețuind-o, […] el socotea numai recunoașterea postumă drept o răscumpărare pentru neînțelegerea prezentului «Nu căutam a mă face cu orice preț popular, căci nu știu decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari și cu adevărat folositoare. O asemenea popularitate o dobândește târziu, mai adesea tocmai după moartea lui, dar atunci trăiește cât lumea.» E adevărat dar raționamentul vine mai degrabă din suferință și insatisfacție. Nimeni trăind nu renunță de bunăvoie la ce ne este dat aici și acum drept răscumpărare a mizeriilor zilnice. Bălcescu o știa, dar se retrage în sine ca într-o cetate. Conștiința purității intențiilor lui e un refugiu acum inexpugnabil, o platoșă pentru o sensibilitate rănită”.

Dimensiunea eroică depășește prin moartea sa timpul său istoric, accentuând dramatismul luptei revoluționare. Chiar dacă nu a reușit să participe în mod direct la transformările revoluționare din țară, el va rămâne prezent prin ideologia și elanul revoluționar transmis compatrioților în perioada postrevoluționară. Mai mult decât atât, direcțiilor programului său le este recunoscută actualitatea chiar și în perioada postbelică când G. Zane arăta că „Unirea și independența”, „democratizarea capitalului” și consfințirea „egalității de drepturi între oameni” erau la fel de actuale în 1946 ca la 1848. Chiar dacă unele idei reformatoare – precum împroprietărirea țăranilor – nu erau favorabile noii conduceri comuniste, Nicolae Bălcescu este totuși adoptat de aceasta ca un erou, eroism accentuat de mai mulți autori în preajma centenarului revoluționar. Ei și l-au însușit cu totul, „făcând din el prototipul revoluționarului a cărui activitate este continuată în chip direct de către toți luptătorii împotriva asupritorilor, iar comuniștii nu ar fi decât acei care desăvârșesc opera inițiată de el în urmă cu exact o sută de ani”.

Sensurile acțiunilor sale revoluționare sunt departe de a fi unele personale, prin tot ceea ce a făcut în plan politic, revoluționar, diplomatic și literar, cărturarul și revoluționarul Nicolae Bălcescu a fost orientat spre emanciparea națiunii, spre bunăstarea ei, dovedind o foarte bună înțelegere a fenomenelor istorice și social-politice. El a înțeles cel mai profund dintre toți revoluționarii că revoluția din vara anului 1848 nu se datorase unuia sau altuia dintre conducătorii ei, ci unor cauze mult mai adânci, ale dezvoltării progresive a societății românești. El aprecia revoluția ca fiind rezultatul procesului istoric prin care trecuse poporul român de la începuturile sale și că ea decurgea din revoluția de la 1821.

Recitind adesea aprecierile lui Tudor Vianu, privitoare la tehnica basoreliefului în proza lui Nicolae Bălcescu și folosirea imperfectului și a mai mult ca perfectului în narațiunile sale istorice, mă conving din ce în ce mai mult de rolul pe care exilul și suferința l-au avut în evidențierea trecutului istoric, auroral și a unui prezent etern și gnomic față de opreliștile și suferințele revoluționarilor și cărturarilor exilați. Mesianismul lor asumat, subliniat de istorici se hrănește din asemenea credințe și idealuri întemeiate pe trecut și conectate la viitorul nației.

5.2. ION HELIADE RĂDULESCU – zece ani de exil

„ Iubesc Libertatea / Mi-e frică de anarhie.”

Ion Heliade Rădulescu a trăit între anii 1802 – 1872, având șansa de a fi martor la evenimentele uneia dintre cele mai importante epoci din istoria românilor, traversată de regimuri și mentalități diferite, precum cea fanariotă, a Regulamentului Organic, a Revoluției pașoptiste, continuată fiind de Unirea Principatelor Române și regimul monarhic al lui Cuza și Carol I. „Urmașul lui Gheorghe Lazăr, editor și jurnalist, cap al Revoluției muntene de la 1848, când a făcut parte din locotenența domnească, întâiul președinte al Societății Academice în 1867, a risipit în tot ceea ce a întreprins o energie extraordinară, voind în chip lăudabil să se pună la curent cu tot ceea ce se făcuse până la el, la noi și aiurea. A tradus, a prelucrat și a imitat, antrenând în activitatea sa și pe alții, dar păstrând peste tot întâietatea ca un veritabil șef de școală literară. Sub raport cultural, școala, presa, teatrul îi datorează mult. E autorul primului manual rezonabil de gramatică românească, tipărit la Sibiu în 1828, iar în literatură a fost nu numai un îndrumător, dar și un creator, cel dintâi mare poet, un prozator remarcabil și cel mai mare ziarist român înainte de Eminescu”.

Născut la 6 ianuarie 1802, la Târgoviște, într-o familie de condiție medie, Ioan Rădulescu își începe educația în 1811 după moda timpului, învățând după cărți grecești, sub îndrumarea dascălului Alexe. Învață să citească românește cu un argat din Alexandria populară. În perioada 1813-1815 își continuă studiile la București, cu dascălul Naum, călugăr la Sf. Niculae, iar între 1815-1818 urmează cursurile școlii grecești de la Schitu Măgureanu și continuă încercările sale poetice. Descoperă versurile lui Atanasie Hristopol, pe care le traduce în întregime. Din 1818 până în 1820 frecventează școala românească de la Sf. Sava, înființată și condusă de Gh. Lazăr. Dorința sa de a pleca în Occident, alături de ceilalți bursieri, nu este realizabilă, drept pentru care rămâne la Sf. Sava, între 1820 – 1821, ca ajutor al lui Gheorghe Lazăr, iar după plecarea acestuia redeschide școala de la Sf. Sava în condiții foarte grele.

Până la momentul 1848 dezvoltă o bogată activitate culturală, inițial ținându-se departe de pregătirile comitetului revoluționar. În 1827 redactează statutele pentru înființarea Societății literare patronate de Dinicu Golescu. În ședințele acestei societăți își va face debutul cu traduceri din Lamartine. În 1829, perioadă în care își pierde și tatăl, începe să publice gazeta Curierul românesc, publicație care va avea un rol important în educarea preferințelor literare ale vremii. Un an mai târziu, îi cunoaște pe Young, pe care-l menționează acum în Curierul românesc, și pe Ossian, din care va traduce înainte de 1837. Tot în acest an, apare primul său volum de versuri Meditații poetice dintr-ale lui A. de Lamartine, în care sunt cuprinse și primele sale poezii originale: Sonet, La anul 1830. Trecutul, Dragele mele umbre, Cântarea dimineții, La moartea lui Cârlova.

Continuă cu publicarea traducerilor, în 1831 apărând piesa Fanatismul sau Mahomed proorocul de Voltaire, și Regulile sau gramatica poeziei, traducere și prelucrare parțială după Cours de littérature d'histoire et de philosophie de Lévizac și Moysant; în 1835 publică traducerea comediei Amfitrion de Molière, iar în 1836 se gândea la o „colecție de autori clasici”, la care visa încă din 1829. Intenția era să publice 24 de broșuri pe an – Alfieri, Byron, Homer, Vergiliu, Tasso, Hugo etc – intenție nematerializată. Avem totuși din această perioadă traducerile lui Heliade din Byron.

Ia parte, alături de Câmpineanu, Aristia, Voinescu II, Poenaru, frații Golești, la înființarea în 1833 a Societății filarmonice, pe care o susține organizatoric și bănește. Societatea milita pentru dezvoltarea literaturii, a artelor, a teatrului românesc. În 1834 este director al Școlii de muzică vocală, de declamație și de literatură, care avea rostul de a pregăti actori profesioniști.

Anul 1836 este unul important în plan publicistic pentru că îi apare volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze și de poezie, la finalul anului, apare primul număr din revista literară Curier de ambe sexe, care înlocuiește publicația anterioară a lui Heliade, Gazeta teatrului național ce apăruse din 1835.

În anul 1840, opera și activitatea lui Ion Heliade Rădulescu este contestată de noua generație de tineri intelectuali, care îi reproșează colaborarea cu domnitorul. În această perioadă se desparte public de cei trei importanți discipoli – Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac și Ion Maiorescu. În ciuda tuturor scandalurilor, Costache Negruzzi și George Barițiu îi trimit textele pentru a fi publicate în București.

Eforturile de realizare a unei înțelegeri între diversele tendințe ale mișcării revoluționare exprimau de fapt conștiința insuficienței structurilor existente, închegate oarecum anarhic, din inițiative private, prin însumare de simpatii, fără perspectiva clară a unui plan de acțiune. Un comitet de revoluționari, compus între alții de Ghica, Golești, Voinescu II și C. A. Rosetti care continua într-un fel mai vechea orientare a Frăției, exista încă din martie, iar în numele său Rosetti ar fi încercat să obțină din partea lui Bibescu unele schimbări în politica internă. Lui Heliade i se face propunerea de a face parte din acest comitet în luna mai a aceluiași an. Propunerea este primită cu reticență, existând și o propunere de colaborare din partea domnitorului Bibescu. Totuși, Heliade acceptă să facă parte din Comitetul revoluționar, alăturându-se astfel celorlalți membri pe care îi și notează în memoriile sale: Ion Ghica, Ion și Dumitru Brătianu, Constantin și Nicolae Bălcescu, cei patru frați Golești, Alexandru Golescu, C. A. Rosetti și Cezar Bolliac.

Așa cum Tell o spune explicit, Heliade era singurul capabil să mobilizeze, să ridice și să conducă masele, cel puțin în momentul inițial al mișcării. Tell își dă seama foarte bine că revoluția nu putea fi opera unui grup de inițiați fără serioase legături în rândul poporului, măcar al bucureștenilor; cum s-a văzut și mai târziu ea avea nevoie de sprijinul păturilor celor mai largi, care să poată exercita presiuni și la nevoie să ia armele împotriva autorităților. Ele nu s-ar fi ridicat decât pentru idei pe care le înțelegeau și le acceptau, urmând un conducător pe care îl aprobau și îl admirau. Heliade era un asemenea om, care avea o rețea vastă de persoane care împărtășeau ideile revoluționare și le promovau, persoane venite din rândul burgheziei, orășenilor și târgoveților, dar și intelectuali, din București și nu numai. Este explicabilă larga popularitate de care nu s-a mai bucurat altul dintre conducătorii Revoluției decât Heliade. Popularitate care a generat la un moment dat și asocierea lui Heliade cu postura de domnitor, așa cum rezultă din diferitele relatări din timpul Revoluției. Dacă această intenție este discutabilă, incertă, nu la fel se poate spune despre rolul dominant și central pe care l-a avut Heliade ca ideolog al revoluției, dar și ca strateg și lider. În acest sens, el redactează și citește în fața populației adunate la Islaz proclamația Revoluției de la 1848, iar în continuare este prezent în rândurile revoluționarilor, activ pe parcursul funcționării Guvernului Provizoriu, până la înăbușirea revoluției de către turci.

După invadarea Țărilor Românești de trupele turcești, rusești și austriece, Ion Heliade Rădulescu este obligat să părăsească țara. „Heliade își luă adio de la patrie: Te las Patrie-n sclavie/Și-n pământ și-n loc străin/Nu m-așteaptă decât chin/Viață amară, moarte vie. În cele din urmă, cei mai de seamă dintre ei se adună la Paris. Heliade se socotea aici încă locotenent al emigrației, alături de ceilalți ex-caimacani, în urma unei hotărâri a refugiaților de la Brașov. Acum revoluționarii nu ar mai fi avut de ce să îl ocolească, singurul lucru care le rămânea era pregătirea renașterii României din afara granițelor”.

La 17 septembrie, Heliade pleacă spre Transilvania cu pașaport englez sub nume fals, după unele surse. Soția este lăsată să facă ultimele pregătiri pentru o perioadă mai îndelungată de absență din țară care va dura 10 ani, cu scurtă întrerupere în 1854. De la Timiș, unde a ajuns în 18 septembrie, pleacă la Brașov după trei zile, începându-și viața de emigrant. Legătura cu țara este întreținută cu ajutorul soției, căreia îi cere în mod specific trimiterea unor lucruri necesare, cele mai importante fiind manuscrisele sale. Luna octombrie îl găsește pe Heliade la Sibiu, unde plecase împreună cu Ch. Tell pentru a se întâlni cu Magheru, în intenția incipientă de a menține unite forțele emigrației în sprijinul binelui țării. Înainte de a pleca în Apus, acolo unde toți exilații de seamă se adunau, Heliade trece din nou pe la Brașov pentru a se întâlni cu familia. Revine la Sibiu în noiembrie, unde se afla și Bolliac, A. Zane, Ipătescu, era așteptat și Nicolae Bălcescu și alți emigranți. Fiecare dintre exilați însă își avea propriile planuri, cei mai mulți dintre ei voiau să plece în Franța unde visase să ajungă și el din tinerețe – „Acesta era visul juneții mele, ținta pelerinajului meu, speranța patriei mele”. La 4 decembrie era la Lugoj, în 8 ajunge la Orșova de unde pleacă pe Dunăre cu vaporul până la Zemun. Se încheie o prima etapă a exilului său, un exil dus în propria țară. Până la Belgrad a călătorit împreună cu Bălcescu și Tell, de aici se îndreaptă spre Zagreb, apoi cu diligența prin Innsbruck și Frankfurt spre Franța. Pe drum îi scrie de mai multe ori soției ce se afla în Brașov, sub pseudonimul Giuseppe Franski sau Franțki, pseudonim ce îl va păstra și la Paris.

Ajuns la Paris, probabil în primele zile ale noului an 1849, Heliade îi regăsește pe mulți dintre principalii conducători ai Revoluției – pe Golești, I. Brătianu, C. A. Rosetti; ei însă nu sunt la fel de dispuși ca emigranții de la Sibiu să îi recunoască rolul de lider al emigrației. Părerile emigrației române, nu numai cea de la Paris, erau foarte împărțite în această problemă, în care apar și numeroase antipatii, dar și felul diferit de a vedea continuarea activității revoluționare în exil. C. A. Rosetti nu voia o conducere unică, „căci văz primejdie pentru români a avea un dictator”; el ar fi dorit un comitet format din trei, între care ar fi dorit să fie un moldovean ca să prefigureze unirea dorită, pe Bălcescu, Ghica și Mălinescu sau eventual unul dintre Brătieni, sau chiar oricine, numai să nu fie Heliade, în care nu credea, „cum nu cred în Turcia”. Ghica dorea însă un lider unic al emigrației și l-ar fi văzut în acest rol pe fostul domnitor Alex Ghica, stabilit la Viena după abdicarea forțată din 1842 sau chiar și pe fostul locotenent Nicolae Golescu. În ianuarie este acceptată de către emigrație o soluție provizorie, respectiv recunoașterea ca și for conducător al celor trei care au fost recunoscuți ca și lideri ai emigrației și la Sibiu – Heliade, Tell și Golescu. Din această postură, locotenența îi confirmă lui Ghica rolul său conducător al emigrației de la Constantinopol, confirmare la care Ghica răspunde ironic, sesizând dinamica de forțe impusă de cei trei. La fel răspunde și Bălcescu acuzațiilor făcute de Locotenență, referitoare la diverse sume de bani utilizate defectuos de acesta.

În aceeași idee de a ține în mână conducerea efectivă a problemelor emigrației, membrii Locotenenței intervin în acțiunile pe care Dumitru Brătianu le îndeplinea în Anglia cu succes. Încă din noiembrie 1848, acesta începuse la Londra o acțiune de informare și câștigare a opiniei publice și a guvernului englez în privința doleanțelor revoluționarilor români, pledând pentru caracterul just și rezonabil al revendicărilor lor. El este primit de ministrul de externe al Marii Britanii, căruia îi lasă o bună impresie și-i pune la dispoziție două memorii cu caracter politic și istoric, ultimul publicat în broșură și primit favorabil de unii oameni politici, pe care Brătianu „îi câștigă pentru cauza românească”. Datorită faptului că unele pasaje păreau să pună în discuție suzeranitatea Porții asupra Principatelor, Heliade consideră că este necesar să intervină, astfel pleacă la sfârșitul lunii februarie la Londra, împreună cu Ch. Tell pentru a repara ceea ce ar fi putut să strice broșura lui Brătianu. Acestea toate le spune într-o scrisoare adresată lui Gh. Magheru în care își atribuie și toate meritele apariției unor articole favorabile Locotenenței în ziarele engleze. Adversarii membrilor Locotenenței vor considera călătoria lor fără rost și intervenția în sine drept o gafă. ‚,Vă duserăți doi în Londra, când era d. Brătianu, ce lucra de mult și neîncetat – îl va apostrofa C. A. Rosetti peste trei ani – Ce făcurăți ( … ) izbutirăți să dobândiți o audiență de la lord Palmerston ca să-i cereți, o nerușinare!, integritatea Imperiului Otoman! Sărman imperiu, ce nu mai are alt mijloc de existență decât a cere milă prin d-nii Tell și Eliade! ( … ). Nu este d. Brătianu și memorandumul său care trase către noi pe lord Palmerston și pe mulți din englezii cei mai emininți? N-ați văzut singuri că lord Palmerston îl primea ca pe reprezentantul unei națiuni?”.

Heliade fusese plăcut impresionat de primirea rezervată, dar politicoasă, a englezilor în comparație cu cea pe care i-o lăsase intrarea în Franța, cu vameși bănuitori și lipsiți de respect. Nici impresiile ulterioare nu sunt favorabile și Heliade, care vine la Paris, este dezamăgit de imaginea ce i-o lasă societatea burgheză a acelor vremuri, impresiile îi sunt întărite și de faptul ca niciun ministru nu dorea să primească pe reprezentanții fostului Guvern provizoriu. Abia după ce ministrul de externe britanic a primit membrii Locotenenței și ministrul francez îndrăznește să-i acorde o audiență, care va rămâne fără nicio urmare practică. Heliade va încerca să caute la Constantinopol rezolvarea problemelor la care nu găsise soluție la Paris, iar la 18 martie părăsește Marsilia și Franța cu intenția de a nu se mai întoarce.

Despre călătoria lui Heliade la Constantinopol și poziția turcilor față de venirea lui nu se știu prea multe, deoarece Heliade nu ne oferă amănunte, iar Bălcescu, care ar fi putut oferi unele detalii tocmai plecase din Constantinopol spre Transilvania. Demersul celor trei locotenenți a fost un eșec, autoritățile nu le permit nici măcar să coboare de pe vas; după trei zile, perioadă în care ei s-au întâlnit cu emigranții români din Transilvania, aflați în drum spre Brusa, Locotenența face cale întoarsă spre Franța pe același vapor. Eșecul încercărilor sale organizatorice și politice îi va marca definitiv exilul și va fi cauza directă a unor profunde și destul de repezi schimbări în viziunea sa despre lume, în scrisul său.

Acest eșec marchează finalul unei etape caracterizate prin trăirea unor speranțe imediate și prin implicare efectivă în conducerea politicii emigrației, o politică unitară, raportată la guvernele străine. La eșecurile înregistrate în planul relațiilor cu guvernele de la Londra, Paris și Constantinopol se adaugă, ca motive pentru statutul de respins pe care îl resimte pe bună dreptate Heliade, și divergențele ideologice dintre revoluționarii reprezentativi ai emigrației, animozitățile dintre aceștia, generate de absența unor trăsături absolut indispensabile pe care „membrii emigrației ar fi trebuit să le manifeste în condițiile exilului ostil la care erau supuși: sânge rece, rezervă și pragmatism”.

O serie de alte trăsături pe care Heliade le-a manifestat în relația cu ceilalți au constituit partea sa de responsabilitate în ceea ce privește eșecul promovării ideilor revoluționare în exil. Este vorba de lipsa sa de flexibilitate, tendința autoritară, discursul acuzator, presupusa dorință de a deveni domnitor sesizată în țară în timpul Revoluției – idee generată de purtarea mantiei albe, trăsături care nu au facilitat apropierea, ci dimpotrivă, îndepărtarea, de persoane cu care ar fi putut colabora, precum Bălcescu.

La această stare de izolare și retragere, dublată de dezgust față de tot ceea ce îl înconjoară, face referire și într-o scrisoare adresată soției sale: „M-am săturat de lume și de oameni, m-am deziluzionat de europeni și de francezi mai vârtos”. Heliade traversează o perioadă foarte dificilă, asemenea emigranților cu o situație materială grea, cu averile încurcate în țară sau alții fără avere. Sunt însă momente trecătoare, sunt perioade de cădere din care își revine, conștient fiind că arma sa cea mai puternică în acele împrejurări era scrisul.

Prima dintre lucrări despre exil va apărea la începutul anului 1850, sub titlul Le Protectorat du Cezar ou la Roumanie et la Russie, nouveaux documents sur la situasion europenne. În partea istorică a broșurii, care prezintă evoluția țării de la cucerirea Daciei până în 1828, Heliade face referire la caracterul nenobiliar și neereditar al boierimii, ceea ce îi oferă prilejul să amintească faptul că bunicul fostului domn Bibescu și al actualului domn Știrbei au fost paznici de cai. Sub raport istoric, Heliade dezvoltă pentru prima dată teoria sa referitoare la interesele externe care au făcut din Principate, încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, un teren de întâlnire și de concurență a marilor puteri învecinate. Este teza pe care o dezvoltă în partea privitoare la epoca contemporană din broșură, unde formulează pentru prima dată în mod public acuzații la adresa lui Câmpeanu, a lui Mavros și a familiei, deci implicit a lui Ghica, de participare la mișcările democratice ale epocii, numai la instigația și în folosul intereselor străine.

Aceste scrieri nu erau singura preocupare a lui Heliade în exil. Relațiile lui cu familia se rezumau la o corespondență marcată de dorința soției de a se restabili împreună, dorință exprimată printr-un ton care îmbrăca forme de la poetic la disperare, Heliade fiind acuzat chiar la un moment dat de pasivism în ceea ce privește eforturile de a fi soț și tată. Mai mult decât atât, au existat și suspiciuni legate de existența unor relații extraconjugale ale acestuia, fapt ce agrava situația lui de soț care nu este alături de familie. Atunci când revine în acest rol, stabilindu-se cu familia la Chios, toate resentimentele soției se revarsă în forma unui sechestru al soțului care este atent supravegheat, devenind așa cum declara însuși Heliade un prizonier al propriei familii. Salvarea lui rămâne și în această situație scrisul, din această perioadă datând debutul unui amplu proiect al său – Istoria critică universală. Lucrarea se înscrie în ansamblul general al scrierilor din exil, având drept scop promovarea unor idei reformatoare, dar rămânând o utopie, așa cum sunt toate scrierile sale declarate istorice și care cuprind o desfășurare orientată temporal fie spre trecut, fie spre viitor. Faptul că nu era istoric și nici nu avea, ca și Bălcescu, pasiunea pentru documentul istoric, Heliade realizează o construcție inversă a imaginii sale despre trecut, alegând dintre materialele care îi stăteau la dispoziție pe acelea care puteau servi cauzei sale, completându-le cu deducții logice sau cu simple imagini poetice a căror bază documentară este inexistentă. În concepția lui Heliade, istoria universală este de fapt o istorie a degradării continue a societății, în care libertățile poporului sunt supuse unui proces conștient de degradare exercitată de sacerdoți, pe acest fundal fiind explicabile mișcările revoluționare. Își întrerupe munca la această lucrare, departe de a fi terminată, în noiembrie 1852, din două motive, unul referitor la perspectiva redusă de a publica lucrarea pentru a fi citită de români și celălalt referitor la frământările politice din Europa care se pare că i-au atras atenția din perspectiva relansării demersurilor revoluționare. Chiar dacă urmărea evenimentele în care erau implicate marile puteri, Heliade nu era foarte încrezător în rolul pe care ar putea să îl dețină emigrația în jocurile politice, așa cum se poate deduce dintr-o scrisoare către Grădișteanu, din iulie 1853.

În luna noiembrie a aceluiași an capii emigrației erau deja în Turcia, pentru Heliade momentul implicării directe în viața politică venind doar în decembrie. Atunci a fost chemat de urgență la Constantinopol de unde a fost trimis imediat la Șumla ca reprezentant al națiunii române. Această prezentare îi retrezește speranțele în ceea ce privește posibilitatea de a fi luate în considerare drepturile poporului său. Pe fondul neînțelegerilor dintre generalul turc, Omer-pașa, și reprezentanții românilor – Tell și N. Golescu, Heliade rămâne singurul agreat de turci și care nu este trimis înapoi la Constantinopol. Îi este facilitată astfel venirea în țară împreună cu turcii în luna august, dar nu se știe exact care a fost rolul său, neexistând o poziție oficială pe care să o ocupe. Cel mai probabil, a fost un sfătuitor neoficial al lui Omer-pașa în problemele românești. Asocierea cu turcii a fost aspru criticată de ceilalți oameni politici din țară, care subliniau lipsa de susținere pentru cauza română revoluționară din partea lui Heliade. El însuși declarase că nu a venit în țară decât pentru a rezolva unele probleme financiare survenite în perioada exilului.

Șederea sa la București este scurtă, după doar cinci săptămâni fiind nevoit să își reia exilul și să își lase singuri soția bolnavă și copiii. Pleacă la Constantinopol datorită intervenției austriece, din perspectiva lor el fiind în continuare un exilat, iar prezența lui în țară ar crea un precedent periculos referitor la statutul celorlalți exilați. În ciuda speranțelor că lucrurile se vor rezolva în favoarea reîntoarcerii sale în țară, turcii nu au facilitat această plecare, dimpotrivă au tergiversat-o, nedorind să îi supere pe austrieci. Împotriva acestora se îndrepta acum aversiunea lui Heliade exprimată într-o serie de pamflete și memorii, precum și în scrisorile adresate prietenilor săi N. Russo și Gr. Grădișteanu. Apare astfel, în 1855, o scriere parodică prilejuită de revenirea lui Știrbei în țară sub protecția trupelor austriece – O festă în comemorația zilei de 23 sept. 1854 sau Cobza lui Marinică, operă scrisă în două părți, o satiră vioaie în care sunt ironizați de o manieră simplă, uneori chiar trivială, domnitorul și protejați ai noului regim. Scrisă în metru popular, apelând la procedeele folclorice care îi asiguraseră mai demult succesul, această broșură se pare că nu a fost difuzată în țară, neavând deci ecoul scontat.

Tot în acest an apare broșura Cyclopele tristei figuri sau Tândală și Păcală, poemă epică, satiră îndreptată împotriva unei fracțiuni a emigrației polone care dorea un mare regat care să includă și Principatele române. Ambele scrieri sunt slab receptate de public nu doar din cauză că nu au fost difuzate ci, mai ales, din cauză că izolarea lui Heliade, ca exilat, l-a desprins de națiune, de dinamica acesteia, de năzuințele și preocupările maselor. Mai mult, prin caracterul său de permanent nemulțumit, prin acțiunile sale critice și denunțătoare, el își accentuează starea de izolare și de repudiere. Totuși, ideile sale politice rămân consecvente, Heliade nu renunță la idealul său din tinerețe care era unirea Principatelor române în condițiile independenței, a autonomiei interne, fără amestecul străinilor. Acestui ideal îi este subsumat și demersul său publicistic de la Constantinopol, unde facilitează apariția publicației Conservatorul, care va avea patru fascicule și mai multe suplimente, între noiembrie 1856 și iulie 1857. Articolele publicate au fost incriminate de ruși care au criticat turcii că permit tipărirea la Constantinopol a unei reviste care promovează ideile revoluției de la 1848 și apreciate de unii francezi pentru ideile referitoare la independență – doar membrii națiunii prin voința lor pot hotărî unirea, nu alte țări străine.

În 1857 refuză să se întoarcă în țară afirmând: „Eu unul nu voi să intru în patria mea decât ca supus român, iar nu ca râia… Nu pot să recunosc Turciei dreptul de a da voie unui român să intre în patria lui”. Își prelungește astfel absența din țară, dar, de data aceasta, putem spune cu statut de autoexilat nu de exilat. Nu se poate stabili cu exactitate în ce măsură au contribuit la această situație insuccesul său la alegerile pentru divanurile ad-hoc, unde a obținut un singur vot – semn al lipsei de popularitate, sau dorința sa de a găsi un editor pentru publicarea traducerii Bibliei la care lucra deja. Pentru acest motiv, se presupune că a călătorit la Londra unde nu a găsit sprijin pentru publicarea traducerii Bibliei. Rămâne aici datorită suferințelor sale reumatismale, dar activ în a analiza demersurile politice ale marilor puteri, însă cu o notă suspicioasă, neîncrezătoare, care devine dominantă în defavoarea luării în considerare a intereselor fundamentale ale țării. În 1858 începe la Paris tipărirea primelor coli din traducerea Bibliei în care vede un instrument de susținere a limbii și culturii naționale. Cere sprijinul reprezentanților clerului din țară pentru difuzarea acestor traduceri, dar se va confrunta cu o amplă campanie de respingere a acestora, dusă de Andrei Șaguna care critica atât persoana care făcea traducerea cât și calitatea textului. Disputa se pare însă că avea și un substrat departe de spiritual și de lingvistic, fiind deja dată spre tipărire o traducere realizată de Șaguna a Bibliei după Septuaginta. Este susținut totuși în ziarul Naționalul de câțiva autori favorabili lui care apreciază frumusețea limbii cu care este realizată traducerea.

Legată de tipărirea traducerii Bibliei este și intenția de a reveni în țară în martie 1858, dar eforturile pentru tipărire și apoi disputele cu Andrei Șaguna au făcut să fie amânat acest moment al reîntoarcerii pentru decembrie. După ce a trimis spre țară documente, printre care fasciculele deja tipărite din Biblie și din Biblice, Heliade părăsește Parisul în 22 decembrie, face un ocol pe la Constantinopol pentru a rezolva datoriile pe care le mai avea acolo și ajunge în țară la începutul anului 1859, după sau în perioada dublei alegeri a lui Cuza ca domnitor.

În perioada care urmează încearcă să reintre în viața politică, dar întâmpină o reacție dură din partea lui C. A. Rosetti care îl acuză de oportunism și de trădare, făcând referire la episodul intrării lui Heliade în țară împreună cu turcii, în 1854. Imaginea publică a lui Heliade oscilează astfel între apreciere și marginalizare, dar el continuă activitatea sa publicistică și literară, în prima categorie semnificativ fiind, ca efort, nu neapărat ca impact, ziarul Proprietarul român, iar în a doua categorie amintim aici Anatolidele. În această perioadă Heliade va edita și unele lucrări cu caracter pedagogic care au ca scop educația morală a copiilor și cea istorică – Ruge și morala evanghelică, Lectură pentru clasa I primarie.

5.2.1. Amintirile unui proscris – scrierile unui exilat la mijlocul secolului al XIX-lea

Statutul său de exilat este foarte bine evidențiat în lucrarea sa Souvenirs et imprssions d’un proscrit. Cartea, scrisă în mare parte în anul 1849 și apărută la sfârșitul anului 1850, cuprinde trei părți Exilul, Roumanie et France și Doctrina Evanghelică.

Pe parcursul celor douăsprezece capitole din Exilul sunt surprinse și exprimate trăirile autorului la plecarea sa din țară. Chiar dacă gândul și sufletul erau îndreptate către Franța, țara visurilor copilăriei, mâhnirea și durearea plecării în astfel de moment nu pot fi ascunse. Astfel obligat să-și părăsească țara care se afla prigonită de țarul moscovit, el trece granița cu inima frântă. „Și mi-luai ziua-bună de la țara mea. Me despărții de copilașii mei și la poalele Carpaților, me oprii să-mi odihnescu capul pe pragul patriei mele…La sf. Nicolae, me aflam la Orșova. Vai! Nu departe de mine auzii celebrându-se în patria mea ziua onomastică a țarului. Se cânta unu Te-Deum…Blestemu! strigai. Sufletu-mi, tresărindu, me părăsi spre a căuta resbunare…”. Traseul parcurs, apropierea de visul copilăriei și dezamăgirea simțită până în străfunduri sunt extraordinar trăite și surprinse de către autor. „După ce pusei piciorul pe teritoriul Belgiei, totul emi păru exoticu… Dar visul meu era neîncetat la Francia; căci ea era visul copilăriei mele, scopul pelerinagiului meu, speranța patriei mele…Abia intrai în Francia. N-am nimica franțuzescu cu mine afară de inima mea. Mai târziu m-am căitu de acest entusiasmu…Dar venisem la Paris se aperu causa patriei mele. Voii se vedu pe ministrul afacerilor străine…Trei săptămâni și nici o audiență”. Dezamăgit de tot ceea ce își imaginase legat de Paris și Francia, pornește spre Londra, unde spera să găsească sprijin. „Plecai la Londra. A treia zi de la sosirea mea vezu pe lord Palmerstone…Ce poate face Anglia pentru țara dumitale? S-o ajute în numele dreptății, întinzendu Turciei o mână d’ajutoru…Turcia ne-a recunoscut drepturile. Rusia ni le calcă-n picioare în disprețul chiar al numelui de protectoare ce și-aroagă…Intrai earăși în Francia…”. În finalul părții întâi este prezentată reîntoarcerea autorolui la Constantinopol, traversarea Mediteranei și episodul naufragiului în drum spre Malta. Călătoria este prezentată într-o notă dramatică, Heliade ajunge să fie singur pe punte, ceilalți fiind alungați de răul de mare. „Părăsii Francia cu gândul d-a n-o mai revedea. Me-nbarcai la Marsilia și pornii la Constantinopole. Mare era furtuna; amenința să ne-nghiță…Vântul sufla printre sforile ce vibrau și tremurau ca și coardele unei harpe colosale; și zgomotul veselor, lovindu-se de catarte, confundându-se și cu mugetul roților vasului și cu strigătul răgușitu al marinarilor, formau un sinistru concertu. Fruntea și peptul mi se recoreau la această aspirație puternică și inima-mi tresălta în același timpu, de frică și de bucurie. Cugetarea ce me domina era imensitatea!”. Prima parte se încheie cu reîntoarcerea în Franța „Eată-ne iar la Paris…Cât timp sta-vom aici?”.

A doua parte este intitulată polemic Roumaine et France și reflectă dezamăgirea celui care venise cu speranța să găsească materializate aici toate speranțele de libertate și democrație conturate încă din tinerețe. „Cunoscusem Francia de departe, o cunoscusem din cărți; cunoscusem Francia literară, poetică, liberă, ideală;…Francia era visul meu și dorința mea de a o vedea, înflăcărată ca dorința Psalmistului…O văzui în sfârșit, o văzui pe Francia democratică…Am statu la Paris câteva săptămâni; o vezui, d-aproape, o vezui, și în fine me-ntrebai: Unde-i Egalitatea, Fraternitatea? Și fără Egalitate, unde-i Libertatea? Cu cât stai mai departe, cu atât obiectele par mai aproape unele de altele…Credeam în Egalitate…în Egalitatea posibilă. Sosind la Paris, vezui geniile și talentele la locurile lor respective…vezui un popor de victime…Căutam egalitate materială ca să aflu apoi egalitate intelectuală și morală. E-o utopie, mi se respunsese. Căutai egalitate intelectuală ca să aflu apoi egalitate materială și morală. Tot o utopie e și aceasta! Mi se răspunsese. Dacă una și alta sunt utopii, nu voiu să mai cautu Utopia morală, căci aceasta nu poate exista fără cea d’ântâiu și cea de a doua. Unde este dar Egalitatea? Me întrebai eu? Este o utopie, mi-respunsei totu eu”.

Partea a treia a amintirilor, Doctrina Evanghelică, cuprinde ceea ce Heliade anunța în scrisori ca fiind comentariile sale asupra Evangheliilor. Se face aici o interpretare de un simbolism foarte larg și naiv a dogmei creștine. „Evanghelia în faptă”, după doctrina lui Louis Blanc, va fi repudiată după exil, o dată cu celelalte idei ale acelei epoci. Paradisul, cetatea lui Dumnezeu, nu este decât cetatea ideală a utopiei în care omul va fi eliberat de servituți și nedreptăți pentru că va fi eliberat de neștiință; el va fi călăuzit pe acest drum de către poet, profet al viitorului, așa cum credea Heliade și mulți alți poeți romantici, începând cu Victor Hugo. „Instituțiunile lui Moise puneau sfârșitu idolatriei și sacrificiilor umane. Ele făceau pe toți oamenii agali subt unu singuru stăpânu, Dumnezeu…”. Interesantă este interpretarea pe care Heliade o dă Rugăciunii domnești Tatăl nostru. „Dacă rugăciunea zice: Tatăl nostru nu Tatăl meu, este învederat că ea lasă să se înțeleagă că suntem în aceleași timpuri și egali, pentru că avem același tată, pentru că suntem frați. Eată Libertatea, Fraternitatea, Egalitatea, voite, prescrise de Dumnezeu însuși”. Așa arată textul românesc al Suvenirelor și impresiilor unui proscris, așa arată aproape toată proza scrisă de Heliade în timpul exilului, observându-se ușoara aluzie biblică.

Souvenirs et imprssions d’un proscrit reliefează modelul frazei heliadești din perioada exilului, perioadă în care autorul pune în discuție teme fundamentale ale vieții cum ar fi: originea și sensul existenței, raportul dintre personalitate și istorie, soarta omului pe pământ etc. La Heliade, perioada exilului ar putea fi caracterizată ca o etapă următoare revoluției în care tot ceea ce fusese latent și ascuns iese la suprafață. În exil, Heliade se descoperă drept gânditor autentic, cel dintâi filosof speculativ din cultura noastră modernă.

Heliade este actorul unei piese romantice despre decăderea și măreția exilului, pe care o „scrie” la figurat și adesea la propriu în memoriile sale, pe măsură ce înseși evenimentele se ivesc și se înșiră în existența sa cu o cursivitate și coerență românească.

Ecourile cărții în presa franceză sunt prezente chiar și anul 1856, la 6 ani după apariție, când un gazetar de la Journal pour tous va da o schiță globală despre principatele dunărene, păstrate în atenția Europei datorită arzătoarei chestiuni orientale, Amintirile unui proscris figurând printre operele importante la care autorul face trimitere.

5.2.2. Dezvoltarea limbii și literaturii române și proiectul Bibliotecii universale

În opera lui Heliade Rădulescu se evidențiază câteva etape majore. Între anii 1822-1840 și-a asumat mari proiecte în principalele domenii culturale precum învățământ, presă, tipografie, teatru, bibliotecă. Din anul 1821 aderă la principiile romantismului occidental, devenind astfel unul dintre cei mai importanți traducători români ai poeziilor lui Lamartaine.

Ion Heliade Rădulescu s-a afirmat în literatura română ca traducător, dar totodată ca și creator. El este primul creator de școală literară din Țara Românească, sprijinind afirmarea a numeroși tineri în spațiul culturii autohtone. Creația originală cuprinde specii clasice precum oda, elegia, sonetul, fabula, satira, epopeea, cât și specii romantice ca de exemplu, meditația lirică și istorică, balada, jurnalul autobiografic și de călătorie, texte de propagandă politico-socială. Între temele romantice se regăsesc căderea îngerilor, mitul zburătorului, rolul eroului în istorie, raportul dintre divinitate și umanitate în epoca modernă, condiția poetului în societate, ruinele ca simbol al deșertăciunii omenești.

În cele ce urmează, vom evidenția câteva din operele sale originale, precum balada Sburătorul, meditația istorică O noapte la ruinele Târgoviștei, epopeea în versuri Căderea dracilor și Michaiada.

Debutul în volum are loc în anul 1830 și constă într-o suită de traduceri din versurile lui Lamartaine. În anul 1858 Heliade Rădulescu demarează un proiect intitulat Umanitatea care cuprinde opera poetică ordonată în patru mari cicluri – Biblice, Evanghelice, Patria sau Omul social și Omul individual. Pe lângă proiectul intitulat Umanitatea el și-a adunat opera poetică într-un ciclu intitulat Anatolida sau Omul și Forțele.

În Biblice poetul adună creațiile care au teme inspirate din Vechiul Testament cum ar fi căderea dracilor, raporturile omului cu divinitatea, aspecte legate de credința religioasă. Una dintre creațiile importante ale acestui ciclu este Căderea dracilor care a cunoscut mai multe versiuni începând cu 1838 și a fost publicată mai târziu în Curierul de ambe sexe. Cezar Bolliac spunea că poemul cuprinde o întâmplare din viața poetului și anume că Mihalache Ghica este Arhanghelul Mihail, iar toți ceilalți erau cei închiși și exilați la 1840, adică demonii trăsniți de acesta.

„Cu Heliade Rădulescu suntem în plin romantism major. Nu numai concepția despre poezie se încheagă în fantome cosmice și mistice, precum la englezul Milton, din a cărui operă s-a inspirat în Anatolida, poemul cuprinde o serie de curenți puternici, adevărată muzică de rotiri astrale. Ca mijloace de expresie, Heliade e adeseori un primitiv; termenii lui diformi ori originali precum: a se smulge, încentrare, a se înface, coborământ, estime, unime, denotând apartenență metafizică, ajung să câștige însă în curgerea de armonie a poemului un anumit farmec tocmai al primitivității, ca monstruozitățile din pictura lui Bosch sau Memling (delicate monstruozități dintr-o teratologie lexicală uneori atât de simpatică aflăm și la Bolintineanu), îngerii și demonii ce populează din belșug fantezia lui Heliade au de altminteri naivitățile și grotescul acelor geniali primitivi. […] Suflul divin în sens dantesc și suflul mitic din poezia lui Heliade sunt de o prospețime care nu va reînvia nici la Eminescu, ai cărui îngeri, stele, ce i-au înfierbântat imaginația și visul tinereții vin desigur din influența heliadescă – nu vom regăsi starea de beatitudine imnică și ruptura morală din Căderea dracilor. Heliade e mai grav în ideile sale poetice, decât toți urmașii, căci el atinge halucinat de chemările misterioase, pragul ultim al mitului, acea zonă ideatică pură visată de romantici, în care germinalul și divinul scapără valuri de scântei ale focului primordial”.

Michaiada este un fragment de epopee pe tema predestinării eroului în istoria umanității inspirat din operele unor poeți precum Tasso și Milton. Heliade invocă muza după modelul epopeilor homerice. În cadrul acestei epopei este evocat un episod din istoria eroică a luptei pentru unire a tuturor românilor sub conducerea unui domn curajos. Poetul propune o viziune asupra lumii și a resorturilor ei și adoptă o rostire solemnă. Firul epic este sărac: investit de Divinitate cu rolul de unificator al neamului, Mihai Viteazul atrage de partea lui pe unii boieri patrioți pentru a oferi libertatea poporului. În primul cânt este descris tabloul pământului care geme sub dominația otomană, întreaga țară aflându-se sub jugul otoman. Cântul al doilea are mai multe secvențe epice și dramatice. În casa banului Manta are loc conjurația boierilor împotriva dușmanului străin. Ei îl aleg pe Mihai conducător al acestei cruciade a eliberării și unificării românilor. Poetul descrie cadrul tainic unde se află cei care complotează, veșmintele de epocă și chipul domnitorului. Acest cânt se încheie cu atenționarea lui Eftimie Zelosul că legământul fusese inspirat de Însuși Dumnezeu.

O noapte pe ruinele Târgoviștei este o meditație istorică inspirată din evenimentele Evului Mediu ce reprezintă un moment din lupta națională a poetului. Inspirată din ruinele unor cetăți antice și medievale, meditația istorică ca și specie literară a apărut pentru prima dată în epoca romantică la Volney – Les ruines au meditation sur les revolutiones empires. Sursa de inspirație a lui Heliade este o cetate veche, înființată de Vlad Țepeș în orașul natal. La ceasul înserării, Târgoviștea trezește poetului gânduri melancolice despre trecutul istoric luminat de jertfa unor voievozi. Meditația sumbră asupra destinului românilor în istorie este întreruptă de zorii zilei. Tabloul colorat și sonor al naturii trezite la viață încheie meditația: clopotele invadează văzduhul chemând la rugăciune „turma rătăcită”. Ritualul zilnic al vieții la țară își reia cursul vegheat de ziua a tot biruitoare – „Turme, cai, dobitoace la apă se coboară,/ Clopotele bat, se scutur, cu al dimineții zvon;/ La vâjâitul morii undele se înfășoară,/ Deschis e ochiul zilei acum pe orizont.” (O noapte pe ruinele Târgoviștei)

Poemul cel mai cunoscut al lui Heliade Rădulescu este balada de inspirație folclorică Sburătorul, publicată în 1844, în Curierul Românesc. Acest poem a fost creat sub influența modelelor străine cu gândul de a demonstra faptul că limba română are capacitatea plastică de a ilustra această specie asemenea romantismului occidental. El adaptează tema universală a demonului, a strigoiului, la credințele păgâne românești cu privire la Zburător. Zburătorul lui Eliade reprezintă prima ipostază originală a mitului în lirica noastră. Mentalitatea Floricăi, de pasiv receptacol al demonologiei, soluțiile rituale – apelul la babe și vrăjitori, pastelul înserării – creează cadrul necesar desfășurării mitice. Lumea lui Eliade se desfășoară în cazul de față nu în spații cosmice, ci în universul satului ancestral românesc, cu turmele care se întorc, cu comentariile oțioase ale celor două babe prototipale”. Structurată în trei tablouri distincte, balada cuprinde: visul Floricăi, pastelul înserării la sat și aspirația anecdotică a Zburătorului. Poemul introduce conflictul psihologic etern al iubirii puberale în peisajul tradițional românesc. Tânguirea înfiorată și tainică a fetei îndrăgostite pătimaș de o ființă misterioasă din alt tărâm are cadență psalmodică: „Vezi, mamă ce mă doare!/ Și pieptul mi se bate,/ Mulțimi de vinețele pe sâni mi se ivesc;/ Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,/ Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!” (Sburătorul). Tabloul înserării îmbină elemente romantice care dau impresie de vrajă. Epitete, metafore, repetiții de cuvinte aparținând aceleași familii de cuvinte conferă o notă artistică deosebită acestei balade. În ultimul tablou este reprodusă discuția unor fete care dezleagă enigma suferinței tinerei. Ele ajung la concluzia că dragostea pentru o ființă din tărâm blestemat este de evitat deoarece: “Și ce-i faci pe urmă? Că nici descântătură/ Nici rugi nu te mai scapă – Ferească Dumnezeu!” (Sburătorul)

„Contemporani și urmași s-au pus de acord asupra unui punct: toți i-au recunoscut calitatea de ctitor, de fondator a ceea ce până la el nu era decât o activitate dispersată, lacunară, fără relee de transmisie și fără auditoriu iar de la el înainte s-a putu numi în înțelesul plin al cuvântului – literatura română. De-a lungul a aproape trei decenii, între 1821-1848, îl găsim pe Heliade în toate răspântiile culturii, inițiator prodigios și exponent dintre cei mai reprezentativi ai epocii de renaștere națională. Numele său e indisolubil legat de înființarea primei gazete românești pe teritoriul Principatelor – Curierul românesc (1829), de consolidarea învățământului secundar deschis de Lazăr, de trecerea spre profesionalizare a activității teatrale, de normare a limbii literare, de traducere a câtorva mari autori ai literaturii universale: Dante, Voltaire, Milton, Rousseau, Lamartine, Byron, în fine de descoperire a celor mai de seamă talente ale poeziei muntene dinainte de Eminescu: Cârlova, Alexandrescu, Bolintineanu. Heliade e profesor, jurnalist, scriitor, tipograf, editor, întemeietor de școli culturale și patron de școală, un om de un rar umanism, vanitos, agil, suplu, interesat de toate ca un personaj de renaștere, în stare să se simtă acasă în filozofie ca și în matematică, în poezie ca și în teoria literară și istoriografie”. Prin opera sa, prin contribuția sa la dezvoltarea limbii și literaturii române, dar și prin tăria cu care și-a impus principiile, chiar contestate de contemporani uneori, Heliade se regăsește elogiat mai târziu în poezia marelui poet Eminescu. Astfel, îl regăsim pe Heliade „munte cu capul de piatră”, dar și „harpă de aramă cu coarda temerară” care „Trezi-n sufletul nostru simțire de bărbat”, alături de ceilalți reprezentanți ai revoluției, „sfinte firi vizionare”.

Un proiect care îl plasează pe Ion Heliade Rădulescu din nou la începuturile de drumuri este cel al realizării unei colecții de traduceri din literatura universală, proiect lansat ca idee în anul 1846, dar la care visa încă din 1829 – „Biblioteca universală”. Intenția acestui proiect era evidentă – aceea de a aduce în cultura română capodopere ale literaturii universale, ca repere în dezvoltarea literară și culturală, în această colecție fiind incluse și scrieri filosofice și istorice. Materializarea acestei idei era începută deja cu volumele traduse până la acel moment de Ion Heliade Rădulescu. Debutul său ca traducător a fost în anul 1830 când a tradus un volum de Meditații poetice al lui A. de Lamartine, volum la care adăuga și câteva poezii personale, de inspirație lamartiniană.

În 1836 se gândea la această colecție de cărți ale autorilor clasici, având deja traduse și Fanatismul sau Mahomed proorocul de Voltaire, Regulile sau gramatica poeziei, traducere si prelucrare parțială după Cours de littérature d'histoire et de philosophie de Lévizac si Moysant și comedia Amfitrion de Molière. Dorea mai mult însă, intenționând publicarea a 24 de broșuri pe an cu traduceri din: Hesiod, Dante, Tasso, Boileau, Voltaire, J.-J. Rousseau, Moliere, Lamartine, Byron, Ossian, G. Sand, Dumas, Balzac, Goethe, Schiller. Cert este că din această perioadă avem traducerile din Byron realizate de Ion Heliade Rădulescu.

Chiar dacă ideile sale exprimate în diverse tipuri de scrieri – de la articolul de ziar până la poemul epic sau chiar traducere – au fost criticate de-a lungul activității sale literare, chiar dacă a fost controversat din punct de vedere politic și social, lui Heliade i-au fost recunoscute contribuțiile în plan cultural, atât din punct de vedere financiar, Adunarea deputaților hotărând în martie 1863 acordarea unei pensii de 2000 de lei pe fiecare lună, cât și din punct de vedere moral, în iunie 1867 fiind numit prin decretul domnesc nr. 892 membru al Societății Academice Române. Până spre sfârșitul vieții, în 1872 – perioadă despre care nu se dau date concrete – va trece prin etape caracterizate prin implicare activă în activitatea Academiei, cu contribuții la elaborarea unor prevederi referitoare la reguli ale limbii române, cu expuneri referitoare la literatură, cu prezentări ale propriilor creații literare. Participarea sa s-a extins și în afara Academiei, în presă și în cercurile culturale, el îndeplinind și diverse funcții administrative. Dar anul 1869 îl găsește pe Heliade bătrân, bolnav, înglodat în datorii și înconjurat de indiferență când nu era „atacat de adversitatea implacabilă a celor pe care nici el nu-i cruțase în anii exilului”. Absența referirilor din ultimii ani ai vieții pare a susține ideea de izolare în care trebuie să se fi stins Ion Heliade Rădulescu, recunoașterea sa deplină venind după moartea sa, fiind numit un titan care a deschis drumul culturii noastre moderne.

Așa cum se poate constata, cele două mari personalități ale pașoptismului, care și-au asumat roluri de conducători ai luptei revoluționare, au trasee existențiale diferite. Dacă pentru Bălcescu exilul a însemnat și sfârșitul vieții, stingându-se fără a mai avea șansa de a-și revedea țara natală, pentru care a sacrificat totul, pentru Heliade exilul a însemnat o etapă marcată de frământări, dar acesta a reușit totuși să se întoarcă în țară și să se bucure de începuturile dezvoltării și emancipării culturale a românilor.

Cu toate că existența lor a fost diferită, deși scrierile lor au direcții și forme specifice, se poate spune totuși că ei fac parte integrantă dintr-un tot, lupta revoluționarilor pentru egalitate și emancipare națională, pentru afirmare culturală. Contribuțiile lor sunt incontestabile atât în ceea ce privește rolurile hotărâtoare pe care le-au avut pe parcursul evenimentelor de la 1848, în perioada următoare a exilului, dar și pentru dezvoltarea culturii, limbii și literaturii române.

5.3. DIMITRIE BOLINTINEANU – o viață pentru reformă și emancipare

„Omul este mare nu prin al său nume,

naștere, avere ci prin fapte bune.”

D. Bolintineanu

O figură marcantă a epocii pașoptiste, prin dedicarea sa totală idealurilor pașoptiste de emancipare, libertate și unitate națională este Dimitrie Bolintineanu. Prin bogata sa activitate politică, socială, dar mai ales literară, acesta s-a făcut remarcat în cercurile politice și literare ale vremii atât în țară cât și peste hotarele acesteia. Reputația sa din străinătate a fost rezultatul nu doar al ecourilor acțiunilor sale din țară, ci și al acțiunilor sale întreprinse la Paris, Constantinopol, Brussa, Viena, acțiuni desfășurate mai mult din postura de exilat. Exilul este o parte importantă din viața lui Bolintineanu, care dă o notă distinctă unei bune părți a operei sale literare din care răzbate suferința înstrăinării forțate, a celui plecat din țara sa dragă, pus în imposibilitatea de a lupta pentru neam acolo unde simțea că îi este locul.

De mic își părăsește casa părintească – o prefigurare a viitoarelor sale peregrinări prin străinătate, pe care le va trăi tot cu un sentiment al dezrădăcinării – pentru a merge la școală în București. Aici, fiind dat în grija unor rude, învață la început cu dascăl în casă, va face școală la Colțea și mai apoi la Sf. Sava unde se pare că i-a avut colegi pe Ghica, Alexandrescu și Bălcescu. În afară de faptul că rămâne orfan – mama i-a murit în 1831, iar despre tată nu se mai știa nimic de câțiva ani – despre perioada de până la 1841 nu se mai cunosc date biografice, existând doar informații referitoare la primele sale încercări lirice care au fost publicate spre sfârșitul vieții.

Neavând o susținere materială din partea familiei, este nevoit să se angajeze pentru a- și câștiga existența, din 1841 lucrând ca funcționar al statului, cu diverse atribuții – copist, secretar, pitar.

În această perioadă, mai precis în 1842, are loc debutul literar cu numele de T. Bolintineanu, publicând în Curierul de ambele sexe poezia O fată tânără pe patul morții, precedată de o prezentare extrem de favorabilă, făcută de Heliade. Poezia a avut un mare succes prin melodicitatea și romantismul care emanau din versuri, încadrându-se perfect în curentul vremii respective. Din acest motiv, Bolintineanu va avea consistente colaborări cu principalele reviste și ziare ale timpului, Curierul, Foaia pentru minte, inimă și literatură, Propășirea.

Tot din acești ani se intensifică implicarea poetului în mișcările sociale care iau și ele amploare la nivel european și național, implicare afirmată și prin înscrierea sa ca membru în Asociația literară și Frăția. În concordanță cu atitudinile sale social-politice se schimbă și tematica scrierilor sale, în locul poeziei de dragoste apărând tot mai des poezii cu caracter de evocare istorică – elegii și cântece patriotice, legende și balade istorice: Plângerile poetului român, Un tânăr român murind în străinătate, Cântec național, Ștefan și maica sa, Mircea cel Bătrân și solii.

Preocuparea lui Bolintineanu pentru transformările social-politice se continuă la Paris unde se alătură conaționalilor săi: Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti și mulți alții. Pentru a-și sprijini cauza, ei înființează la Paris Societatea studenților români, societate la care și Bolintineanu își aduce contribuția ca membru în anii 1846 și 1847, mai degrabă simbolic din punct de vedere financiar, dar pe deplin ca adeziune la ideile promovate de această grupare. În ceea ce privește studiile realizate la Paris, nu există înregistrări cu privire la cursurile la care să fi participat Bolintineanu, întorcându-se în țară fără un titlu sau o diplomă, asemenea și celorlalți colegi ai săi, excepție făcând doar Ion Ghica. Profită însă de faptul că a putut avea acces la cursuri de orientare umanistă, susținute de mari profesori ai vremii, care se arătau solidari cauzei revoluționare a românilor, Edgar Quinet fiind unul dintre aceștia. Își extinde mult aria lecturilor, devenind deja un bun vorbitor de limbă franceză, lecturând operele lui Hugo și Lamartine, în special. Accesul la opera acestora și la viața politică și socială din Franța va exercita o vizibilă influență asupra conturării stilului literar și asupra atitudinilor sociale și politice adoptate mai târziu de către poet.

În această perioadă, continuă să scrie elegii patriotice în care este evidentă nostalgia plaiurilor natale, precum și dorința de libertate și prosperitate pentru țara natală. Aceste poezii scrise și publicate de Bolintineanu apar la București, în 1847, într-un prim volum de versuri cu titlul Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu. În acest volum sunt reunite elegii intime și patriotice, balade istorice, balada Mihnea și baba. Intenția publicării acestui volum era strâns legată de mișcarea de emancipare națională la care poetul aderase, fapt mărturisit și în prefață de însăși autorul. El a subliniat rolul major pe care arta trebuie să îl joace în lupta pentru împlinirea aspirațiilor națiunii.

Revoluția din Paris, izbucnită în februarie 1848, reprezintă un imbold pentru tinerii români aflați acolo la studii. Bălcescu va convoca acești tineri, inclusiv pe Bolintineanu, la o adunare la sediul Societății studenților români unde hotărăsc să plece în Principate, pe fondul mișcărilor revoluționare care erau din ce în ce mai vizibile și acolo. Revenit în țară, Bolintineanu este blocat în inițiativa sa de a lua parte la mișcarea revoluționară din Moldova, rămânând astfel în Valahia, unde s-a implicat activ în evenimentele revoluției. Detronarea lui Bibescu și instaurarea guvernului provizoriu sunt rezultate ale victoriei revoluției în București, iar pentru Bolintineanu una dintre consecințe a fost ocuparea postului de redactor-șef, de la 19 iunie până la 11 septembrie, cu o scurtă întrerupere, la ziarul Poporul suveran. Ziarul avea ca fondatori pe Ștefan și Atanasie Bolintineanu, ultimul, se pare, cumnatul poetului. Ziarul era o formă de susținere și reprezentare publică a revoluției și purta ca slogan cuvintele: Libertate, egalitate, fraternitate, schimbate mai târziu cu Vox populi, vox dei. În acest ziar, Bolintineanu semnează doar două poezii – Cântec de libertate și O noapte pe malul Dunării, preocuparea lui pentru lirică trecând în plan secund, primul plan fiind ocupat de mișcarea revoluționară. Tocmai de aceea, unele articole mobilizatoare, între care și articolul program, în care se preciza că ziarul „se va ridica cu energie împotriva tiraniei”, că „va avea ca țintă asemenea unirea provinciilor române și tot ce va putea duce România la fericire și la mărire”, sunt atribuite lui Bolintineanu. Conținând atacuri directe la adresa boierimii reacționare, atitudinea sa i-a adus amenințări categorice din partea celor vizați, amenințări care însă nu l-au oprit din demersurile sale.

Bolintineanu este cel care va reacționa activ imediat, preluând rol de conducător, atunci când, în 19 iunie, revoluționarii din București, conduși de Ana Ipătescu, merg la palat pentru a-i elibera pe membrii Guvernului provizoriu, arestați în urma complotului pus la cale de Odobescu. Susținut de popor, el intră în curtea palatului, chiar dacă acesta era apărat de soldați înarmați. În vederea pregătirii alegerilor de deputați pentru Adunarea constituțională la 1 august se constituie un comitet central electoral, format din 19 membri. Bolintineanu este ales cu un mare număr de voturi, al doilea ca număr de voturi, după Cezar Bolliac și înaintea lui C. A. Rosetti și Alexandru Golescu, dovadă a popularității de care se bucura în rândul alegătorilor.

Rolul semnificativ pe care Bolintineanu l-a avut în derularea evenimentelor revoluționare din Valahia este reflectat și de presa timpului, care comentează evenimentele din Valahia. Într-o corespondență din București, din 19 septembrie 1848, către ziarul Bucovina, de pildă, Bolintineanu este pomenit printre „corifeii revoluției” valahe.

Revoluția este înăbușită cu sprijinul armatelor turcești intrate în București, iar corifeii revoluției sunt arestați și Bolintineanu alături de ei. La București este emis un decret de exilare a capilor revoluției din 25 septembrie 1848, semnat de Faud-Effendi și caimacanul C. Cantacuzino. În decret sunt menționați cei care trebuie să ia calea exilului: 1. Ion Eliad, 2. Chr. Tell, 3. N. Golescu, 4. St. Golescu, 5. Cezar Bolliac, 6. Gr. Grădișteanu, 7. C. (A.) Rosetti, 8. C. Bălcescu, 9. Nicolae Bălcescu, 10. Gr. Ipătescu, 11. N. Ipătescu, 12. I. Voinescu, 13. Dimitrie Bolintineanu, 14. A. Zane, 15. Znagoveanu, 16. I. Brătianu, 17. D. Brătianu, 18. I. Ionescu, 19. Moldoveanu, 20. Deivos, 21. Moșoi, 22. N. Apoloni, 23. C. Aristia. Aceștia sunt trimiși sub escortă la Giurgiu și duși în susul Dunării cu ghimia până la Orșova. Această experiență este sursa unor stări sufletești marcate de durerea alungării din țară, stări exprimate în poezia Proscrisul, scrisă, posibil, atunci: „Ah! Tânără ghirlandă ce fruntea mea încinge/ Usuce-se acum, eu nu simț nici un dor,/ Căci inima-mi zdrobită nimic n-o mai atinge:/ Departe d-a mea țară, eu voi acum să mor!”. Ajuns la Orșova, reușește să evadeze și pleacă împreună cu Bălcescu și Bolliac în Transilvania, iar alții, prin Viena, spre Franța. Motivul rămânerii ca exilați în Transilvania este cel al nedepărtării de țară și, astfel, continuarea eforturilor luptei revoluționare, în special de eliberare a românilor din Transilvania.

Începe în acest fel o perioadă zbuciumată de exil în viața poetului, dar durerea sa nu era doar pentru propria soartă:

“În țări străine și-au scuturat

Anii mei tineri florile june;

Ochii cu lacrimi d-amărăciune

Zilele toate le-au salutat!

În darn speranța viselor line

Mi-arată cupa cu dezmierdări,

Aceste roze de desfătări,

Pălesc în umbra țării străine.” (În țări străine și-au scuturat),

ci și pentru soarta patriei:

“Soarele patriei noastre pentru noi nu mai lucește

Numai noi nu vedem încă țara care ne-a făcut./

Plângeți fraților d-exil, căci durerea se-ntețește,/

Plângeți cu lacrimi de sânge patria ce ați pierdut.

….

Ci vă cer o zi ferice pentru patria-n robie!/

Timpuri, dați a ei mărire, dați-i vechea vitejie,/

Și de-acum pe a mea groapă sufle vântul viscolos!” (Cântec din exil, scris în 1848, dar publicat postum în Literatură și artă română, an IV, nr.11-12, din 25 septembrie – 25 octombrie 1901 de către B. Iorgulescu).

Statutul de exilat nu îl împiedică să fie foarte activ, iar atunci când conjuncturile nu mai sunt favorabile în Transilvania pleacă în Constantinopol și de acolo la Paris, în toamna anului 1849. Aici se integrează imediat în contextul social și politic, fiind bine primit de cercurile de presă și de cele revoluționare. Alături de Nicolae Bălcescu adoptă diverse inițiative politice și publicistice menite să susțină unitatea românilor din toate provinciile pentru lupta de eliberare și emancipare națională. În 28 noiembrie 1849 Dimitrie Bolintineanu este ales membru al comisiei pentru cercetarea fondurilor cheltuite în timpul revoluției, iar în decembrie, același an, scriitorul semnează, alături de alți fruntași ai revoluției, statutul Asociației române, constituită în scopul de a imprima activității emigranților români la Paris o eficiență sporită. În aprilie 1851 apare la Paris primul număr al revistei Albumul pelerinilor români, pe care Dimitrie Bolintineanu îl scrie singur, în întregime, publicația urmând să mai apară, în același an, la 30 mai și la 30 iunie.

Reputația bună pe care o are Bolintineanu în Franța este evidentă din referirile frecvente din presa franceză care asociază numele său cu lupta revoluționară din Valahia. De același bun renume se bucură și printre cei rămași în țară, fapt dovedit prin păstrarea atributelor de integru și cinstit în momentul în care foștii membri ai guvernului provizoriu au fost acuzați de delapidare de bani pe parcursul guvernării lor. El confirmă devotamentul său pentru cauza revoluționară, prin participarea împreună cu ceilalți exilați moldoveni și munteni la inițiative care aveau ca scop susținerea cauzei revoluției. O astfel de inițiativă este adresarea unei Protestații a românilor din Valahia guvernelor Angliei, Austriei, Franței și Prusiei. Documentul este redactat de „membri ai guvernului provizoriu și delegați ai emigrației române” (Bălcescu, Bolliac, Rosetti…) și reliefează adevăratele ținte ale revoluției din Muntenia, subliniind emanciparea legitimă, socială și politică a poporului român.

Perioada exilului de la Paris este marcată de divergențele apărute între revoluționarii refugiați acolo. Bolintineanu solidarizează cu principiile promovate de Nicolae Bălcescu și își exprimă dezacordul față de comportamentele lui Golescu și Ch. Tell, asa cum rezultă din corespondența purtată cu Ion Ghica în țară, aceștia „fiind acuzați de întreținerea unei atmosfere de discordie și disensiuni între refugiați”.

Lupta poetului pentru idealul revoluționar este continuată nu doar prin inițiative politice ci și în plan literar, chiar dacă în acest plan solidaritatea sa față de Bălcescu nu mai este aceeași. Astfel, el nu aderă la ideea participării la aceeași publicație pe care Bălcescu dorea să o scoată – România viitoare – de aceea nu apare printre semnatarii articolului de debut al acestei reviste, un articol manifest, intitulat Poporului român. Cu toate acestea, Bolintineanu se regăsește printre cei care publică în această revistă, de data aceasta poezii din care se înțelege în mod explicit suferința celui exilat. Este vorba despre poezia La o rândunelă, unde ultima strofă relevă clar dorul poetului de pământul natal: „Iară noi prin țări streine/ Plângem țara ta cu dor/ Triști de ale ei suspine/ Însetați de-al ei amor.” Implicarea redusă a lui Bolintineanu în acest proiect este dată de dorința lui de a scoate singur o publicație, fapt care se și întâmplă în 1851 când editează Albumul pelerinilor români.

În plan personal, viața sa de exilat este foarte dificilă, fiind lipsit de resurse financiare. Primește foarte rar din țară mici sume de bani de la cumnatul său, insuficiente însă pentru a-i asigura o existență modestă în Paris. Acest fapt reiese din corespondența avută în această perioadă cu prietenii. Tot de aici sunt deduse și celelalte probleme pe care le avea – de sănătate și cu creditorii. Totuși, lucrează foarte mult și proiectează lucrări de mare amploare. Una dintre acestea ar fi o istorie a căderii imperiului otoman, proiect la care lucrează în colaborare cu alți autori. Aici face o analiză fină a politicii duse de imperiul otoman identificând cauzele care duc la decăderea lui.

După 3 ani de exil, în toamna anului 1851, părăsește Parisul cu intenția de a se întoarce în țară. Parcurge drumul de întoarcere pe Dunăre, de la Viena până în Transilvania, cu dorința de a intra în țară, lucru însă nepermis. Durerea de a nu-și putea vedea pământul natal este amplificată și de imposibilitatea de a-și vedea sora la Giurgiu. Rămânând astfel în condiția sa de exilat, cu sufletul rupt spre țara natală, pleacă la Constantinopol prin Bulgaria până la Varna, iar de acolo pe mare. Din volumul Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, apărut în 1858, se deduce că a fost o călătorie plină de peripeții. Din Constantinopol a plecat în vara lui 1852 la Mehadia, în Transilvania având două motive – unul de a-și întâlni sora și celălalt de a publica scrieri care nu vor fi tipărite în Transilvania, ci în Moldova.

Reîntors la Constantinopol, continuă să scrie sub influența a două condiții: statutul său de exilat și preocuparea masivă a scriitorilor romantici pentru fascinația Orientului. Sub aceste auspicii, cu o imersiune masivă în atmosfera eterică a Bosforului, poetul va scrie poeziile din ciclul Florile Bosforului în care se reflectă bogăția impresiilor create de locurile, oamenii, cutumele și nu în ultimul rând, în specificul stil romantic, culorile, aromele și muzica Orientului. Un tablou relevant în acest sens se găsește în Mehrube:

„Ăsta e Bosforul d-unde s’aripează,

P-al lor car de roze fragedele zori,

Din a cărui undă și-a făcut mirază

Bolta azurată, aurind de flori.

Ale sale fiice sunt strălucitoare

Ca stelele d-aur rătăcind prin nori”, iar unul, mai mult sonor, în Esme, unde sunt evidente influențele lingvistice de sorginte orientală:

„Feregeaua-i se-mlădie

Pe kiahiul, bogat cerchez,

Cu dalga de selemie,

Cu șalvari largi de geanfez.”

Tema romantică a iubirii, a erosului suav, exotic, din lumina lascivă a soarelui oriental este intens exploatată de Bolintineanu în poeziile acestui ciclu. Femeile frumoase stârnesc admirația poetului și insuflă cuvinte elogioase:

„Iată una cu drag nume,

Dulce crin din Iemen ;

Sînu-i alb ca un Eden,

Cuib al viselor din lume !” (Sclavele la vânzare)

Din păcate pentru poet, dragostea pe care o exprimă atât de plastic în versuri rămâne neîmplinită în viața sa, mai multele intenții ale sale de a se căsători rămânând nefinalizate, unul dintre motive fiind și acela al statutului său de fugar, de exilat. Dacă acest statut l-a împiedicat să se căsătorească, i-a permis în schimb să călătorească, dezvoltând o altă temă predilectă a romantismului – cea a călătoriilor în Orient. De la Constantinopol pleacă la Brussa, unde menține legătura cu alți emigranți moldoveni și munteni. Călătoriile sale continuă în 1853, prin Palestina și Egipt, iar mai apoi la românii din Macedonia. Toate aceste experiențe sunt valorificate în scrierile sale de călătorie: Călătorii în Palestina și Egipt, sub îngrijirea lui G. Sion (1856), Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria la București (1858), Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa Agora, București (1863), Călătorii în Asia Mică, București și Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paștelui și în Egipt, a doua ediție, București (1867).

Se întrezărea o întrerupere a exilului lui Bolintineanu în 1855, când i se propune să fie profesor la Academia Mihăileană din Iași, dar poarta otomană îi interzice din nou intrarea în țară.

Cu toate acestea Bolintineanu este prezent în țară prin volumele care au fost publicate. Un al doilea volum de versuri cu titlul Cântece și plângeri este publicat la Iași în 1852, sub îngrijirea lui G. Sion. Acest volum este o expresie clară a luptei sale pentru idealurile naționale, pentru emancipare națională, idei ce răzbat din legendele istorice cu un pronunțat caracter patriotic și antiboieresc, precum și din poemele de dimensiuni mari din volum: Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște și Andrei sau Luarea Nicopolei. În același an, publică și un fragment din romanul Manoil, în revista România literară, condusă de Vasile Alecsandri, dar revista este cenzurată, putând fi publicată, la fel ca și romanul lui Bolintineanu, peste trei ani. Bolintineanu este prezent nu doar în Moldova, prin scrierile sale, ci și la București, în Muntenia. Aici, tot cu ajutorul lui G. Sion, apare în 1855 o culegere mai amplă din poeziile sale cu titlul Poezii vechi și nouă, care reunește poezii deja publicate, dar și unele noi. Sunt valorificate de către poet toate experiențele avute, pe lângă poeziile cu tentă patriotică fiind prezente și aspecte din culturile cu care el a venit în contact în perioada exilului (ciclul de poezii Florile Bosforului).

Bolintineanu publică în acest timp și la Paris lucrări care susțin ideile naționale pentru care militează. În 1854 tipărește, în limba franceză, cartea Les Principautés Roumaine, în care se accentuează nevoia de libertate pentru popor, de autonomie și independență internă, de unire, dar totuși cu păstrarea suzeranității turcești a Țărilor Române. Cartea cuprinde o prezentare a cadrului istoric, geografic, dar și social – politic, iar un capitol amplu este dedicat literaturii române cu toate resursele ei populare și cu toți reprezentanții săi care au luptat pentru emanciparea culturii naționale. Idei similare se regăsesc și în volumul publicat în 1856 – L’Autriche, la Turquie et les Moldovalques, care este de fapt un protest împotriva politicii Austriei de opoziție față de unirea Principatelor Române. Tot aici prezintă portretele unor oameni politici importanți, portrete realizate dintr-o perspectivă polemică, critică, în spiritul deja caracteristic lui Bolintineanu. Autorul nu se rezumă doar la a critica și ironiza, ci oferă și câteva obiective clare, care ar trebui realizate în plan politic, în Principatele Române: libertatea presei, libertatea învățământului public, înființarea unei armate, egalitatea drepturilor politice pentru toți cetățenii.

Perioada de exil se continuă cu aproape un an de ședere în insula Samos, unde este primit de guvernatorul Ioan Ghica și unde petrece mai mult timp cu prietenul său din copilărie, inginerul Alexandru Zane. Din corespondența pe care o ținea cu unii prieteni, dintre care cel mai mult cu Christian Tell, reiese că nu se simțea foarte bine acolo, lipsa de activitate intelectuală, izolarea de evenimentele din țară făcându-l să-și dorească tot mai mult reîntoarcerea acasă.

Acest lucru se și întâmplă la sfârșitul anului 1857 când în țară pregătirile pentru unire începeau să fie din ce în ce mai vizibile și mai acute. Se întoarce după 9 ani de exil, mai întâi în Moldova unde își revede prietenii – G. Sion, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri. Aici este foarte apreciat pentru bogata sa activitate literară și social – politică, numele său dobândind o mare notorietate. Își continuă călătoriile, dar de data aceasta doar în Moldova și să adună informații atât despre trecutul istoric al țării, cât și despre prezentul discrepant – viața țăranilor extrem de dificilă, dar cu o cultură populară bogată și viața boierilor, marcată de moravuri amestecate, criticabile.

La București se reîntoarce abia în anul 1858 pentru a desfășura aici o masivă campanie de promovare a ideii de unire. În acest sens, scoate ziarul Dâmbovița unde semnează câte două – trei articole în fiecare număr. Intențiile publicării acestui ziar sunt clar exprimate în articolul-program – „în tot timpul publicației acestei foi ne vom sili, pe cât ne va fi iertat, a sprijini nația și ideile progresiste potrivit cu trebuințele țării”. Articolele sale cuprind idei reformiste îndreptate în special împotriva boierimii, militând pentru desființarea privilegiilor de clasă, extinderea dreptului de vot, împroprietărirea țăranilor.

După realizarea Unirii Principatelor, publică în acest ziar articole elogioase la adresa evenimentului în sine și la adresa domnitorului Cuza, dar își menține și tonalitatea militantă pentru reformele sociale și politice. Viziunea lui personală însă privind autonomia nu excludea suzeranitatea turcească, în ciuda faptelor sociale, politice și militare extrem de defavorabile pe care turcii le făcuseră deja în Principate. O apariție publicistică remarcabilă din această perioadă este Calendarul istoric și literar pe anul 1859 și 1860. Aici autorul publică satire – Scrisoarea vornicului Giorgiță de Topor către Spătarul Flenderiță la Viena, legende în versuri și balade – Ilina Mindulina, Lăutarul, impresii de călătorie, poezii lirice, precum și biografii și povestiri istorice – Ștefan cel tânăr Vodă, Moartea lui Constantin Vodă Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino.

În timpul domniei lui Cuza, Bolintineanu ocupă unele dintre cele mai importante posturi publice, marcând apogeul vieții sale politice. Este numit, în aprilie 1860, efor al spitalelor, iar peste o lună membru în Comisia Europeană a Dunării. În luna septembrie a aceluiași an face parte din delegația domnitorului Cuza la Constantinopol, iar în mai 1861 este numit ministru de externe. În această calitate merge din nou la Constantinopol unde apără, alături de C. Negri, drepturile țării de a înfăptui unirea deplină. Menține o legătură permanentă cu domnitorul pentru a-l informa pe acesta cu privire la opiniile din cercurile diplomatice referitoare la situația politică a principatelor și la tron. La fel ca și în timpul exilului, poetul își continuă în străinătate demersurile de promovare a intereselor țării, făcând apel în acest sens la toate relațiile sale. O măsură foarte apreciată și susținută de domnitor este aceea de a înființa un colegiu românesc la Paris, în care să fie pregătite cadre calificate în domeniul administrativ. Pentru a-și susține aceste idei, publică lucrarea Cestiunea Unirii la Constantinopole, pledoarie ferventă pentru dreptul națiunii române de a-și proclama ea însăși Unirea deplină. Pe lângă această lucrare de ordin politic, mai publică volumele Legende noi cu note din cronicile românilor și Elena, roman original de datini politic-filozofic.

Din octombrie 1863 până în iunie 1864 este membru al guvernului Kogălniceanu ca ministru al Instrucțiunii Publice și al Cultelor. Din această postură promovează câteva măsuri foarte importante, fiind animat de aceleași sentimente de patriotism, fermitate și onestitate. Înființarea unui mare număr de școli primare și gimnazii, a Facultății de Litere și Filozofie din București, reglementarea salariilor profesorilor și învățătorilor, secularizarea averilor mănăstirești sunt legate de numele său.

Scrierile sale din această perioadă au un pronunțat caracter popularizator, în concordanță cu ideile sale politice pro-democratice și antiaristocratice. Are o bogată activitate editorialistă, colaborând intens la revistele, Buciumul, Reforma, Zimbrul. Continuă să publice în 1863 biografii ale unor personalități istorice marcante – Viața lui Mihai Viteazul făcută pentru înțelegerea poporului de un anonim, Viața lui Ștefan cel Mare., dar cea mai valoroasă, atât din punctul de vedere al surselor de inspirație, cât și a stilului de scriere, rămâne cea referitoare la Cuza, denumită de autor și memoriu istoric – Viața lui Cuza Vodă. Memoriu istoric. Sunt relatate aici episoade din viața domnitorului, aspecte din viața socială și politică din perioada Unirii, din perspectiva celui care a participat activ la aceste evenimente și a colaboratorului apropiat și de încredere al domnitorului Cuza.

Se retrage din guvern în 1864, din acest an începând izolarea socială a poetului. Scrierile sale următoare vor reprezenta atacuri virulente împotriva regimului, prilejuite de detronarea lui Cuza și venirea lui Carol. Scrie multe satire în această perioadă – Eumenidele sau satire politice, 1866, Menadele, 1870, unele scrieri cu caracter social-politic – Cartea poporului român, 1869, România roabă la austro-ungari?, 1869, dar și articole publicate în presă.

Un alt volum semnificativ, publicat în 1865, este culegerea amplă de poezii cu titlul Poesii de D. Bolintineanu, atât cunoscute cât și inedite. Publicată atât în două volume, cât și în ediție de lux, culegerea de poezii cuprinde 6 cicluri, fiecare volum câte trei: vol. I – Florile Bosforului, Legende istorice, Basme; vol. II – Macedonele, Reverii, Diverse. Publicarea în această formă este, de fapt, rezultatul unui demers eșuat al autorului, din rațiuni financiare, de publicare la Paris a unei ediții bilingve a poeziilor sale.

Dorința de a publica și la Paris este îndeplinită în anul 1866, când la o editură pariziană este tipărit volumul Brises d’Orient, cu o componență similară volumului scos în țară, dar mai selectiv. Traducerile au fost făcute de Ulysse de Marsillac și revăzute de poetul Henri Cantel, iar prefața a fost semnată de Philarete Chasles, critic comparatist cunoscut în lumea literară a Parisului, profesor la College de France. Cartea este trimisă la toate ambasadele din Paris, la scriitori, ziariști, ecourile din presa pariziană și cea bucureșteană fiind foarte bune. Autorul prefeței ține chiar o prelegere despre Bolintineanu la College de France, exprimându-și ideea de a ține un curs întreg despre literatura română, proiect însă nerealizat din cauza lipsei de fonduri.

Criza financiară în care se afla poetul îl determină să scrie cât mai multe lucrări, dar acestea au o redusă valoare literară. Este vorba de dramele istorice în proză și în versuri: Mihai Viteazul condamnat la moarte (1867), Ștefan-vodă cel berbant (1868), Alexandru Lăpușneanu (1868), Ștefan Gheorghe-vodă sau Voi face doamnei tale ce-ai făcut tu jupânesei mele (1868). Același motiv stă la baza publicării în 1869 a poeziilor sale din tinerețe – Poezii din tinerețe, nepublicate încă – majoritatea cu un caracter pronunțat de improvizație, fără maturitate literară. În același an, apar și Domnii regulamentari și istoria celor trei ani de la 11 februarie până astăzi, Viața lui Cuza-Vodă, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Cartea poporului român. Cugetări filozofice și politice în raport cu starea actuală a României, Nepăsarea de religie, de patrie și de dreptate la români, România roabă la austro-ungari, Traianiada, poem epic republicat într-o nouă versiune în 1870. Apar în acest an și culegerea de satire politice Menadele, cărțile Plângerile României, Viața lui Vlad Țepeș și Mircea-Vodă cel Bătrân, ediția a II-a, Viața și faptele lui Mihai Viteazul, ediția a II-a, revăzută, schimbată și adăugită, Viața și faptele lui Ștefan-Vodă cel Mare, ediția a II-a, revăzută si corectată.

Contribuția sa la presa vremii cu articole social-politice și cu scrieri literare constituie o preocupare pentru Bolintineanu în această perioadă a vieții lui. Între anii 1868 și 1870 a colaborat cu ziarul Albina Pindului unde tipărește un fragment din romanul său Doritorii nebuni (publicat deja în 1864 în Dâmbovița), balade și legende istorice, poezii lirice, fragmente din epopeea Traianada, dar și unele recenzii de carte. Mai semnificative sunt articolele reunite sub titlul Poezia română în trecut (1868), care cuprind o analiză succintă a evoluției poeziei românești de la Văcărești până la 1850, cu referințe biografice despre Heliade, Cârlova, Alecsandri, Bălcescu, Alexandrescu.

În același an polemizează cu Maiorescu prin intermediul unui text intitulat Publicație, referitor la inserția politicului în literatură. Adept al unei implicări masive a culturalului în viața socială și politică, Bolintineanu susține în continuare că arta, literatura, în special, trebuie să servească interesele poporului, sa fie pentru popor și să reflecte viața socială și politică. Se combate ideea lui Maiorescu conform căreia decadența poeziei românești s-ar datora tocmai prezenței masive a acestui filon politic în lirica vremii.

O perioada scurtă de timp, din 1867 până în 1868, Bolintineanu revine în viața administrativă ca membru în Comisia teatrală înființată pe lângă Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, avându-i colegi aici pe Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Al. I. Odobescu, C. A. Rosetti. Este ultima dată când poetul mai ocupă o funcție publică. Tot un eșec este și inițiativa lui de a reedita Dâmbovița, în sensul că reușește să publice doar un număr, scris aproape în întregime de el, fără a mai găsi resursele necesare pentru publicarea următoarelor numere.

În ciuda muncii asidue pe care a dus-o în plan literar și publicistic, poetul nu reușește să depășească problemele financiare pe care le avea, ceea ce îl va duce într-o situație umilitoare. El însuși va face un apel în revista Albina pindului, din iunie 1869, în care mărturisea starea deplorabilă în care se afla: „Abonaților pe anul al doilea la Traianada li s-a dat șase drame istorice și întâia parte din epopeea Traianada. Pentru a vedea starea de decadență în care am ajuns, unde nația și guvernul nu mai au simțământul literilor României, vom zice c-am avut patruzeci de abonați la această poem, dintre care numai douăzeci au făcut onoare subscrierii lor”. Din dorința prietenilor de a-l ajuta se organizează o loterie, dar banii adunați nu sunt suficienți, de această dată pentru îngrijirile de care avea nevoie din cauza bolii de care suferea.

Tot prietenii sunt cei care iau și atitudine publică pentru ajutorarea lui Bolintineanu făcând o cerere deputaților pentru ajutorarea lui, însă politicienii care aveau posibilitatea să îl ajute se delimitează de problema poetului, plasând-o în hățișul birocratic. Boala între timp a avansat și a apărut necesitatea internării în spital întrucât degradarea mentală era deja foarte avansată. De data aceasta, familia este cea care s-a dovedit departe de bolnav, dar nu trebuie ignorat faptul că însuși poetul se delimitase de familie pe parcursul vieții. În consecință, prin intervenția și hotărârea prietenilor, Bolintineanu este internat la spitalul Sf. Pantelimon. Aici primește îngrijiri până la moartea sa din 20 august 1872. Evenimentul este ignorat de autoritățile publice, chiar dacă oameni din presa vremii și prieteni de-ai săi atrag atenția asupra indiferenței cu care a fost lăsat să moară în mizerie un om care a adus o contribuție enormă la cultura românească și la emanciparea națională.

Se încheie astfel o viață marcată de zbucium, de dedicare pentru cauza națională, în detrimentul interesului pentru propria glorie și bunăstare. El a experimentat, iată pe finalul vieții, un alt fel de exil – un autoexil, o izolare, singurătatea în care s-a stins poetul fiind aproape un corolar al vieții acestuia. Acesta a fost ultimul exil la care el a fost supus după ce a experimentat pe parcursul vieții sale exilul izolării în propria familie din copilărie, iar mai apoi înstrăinarea pentru continuarea studiilor. Urmează exilul politic ca și consecință a implicării sale masive în evenimentele revoluției de la 1848, exil în care este acut resimțită durerea desprinderii de pământul natal. Un exil poate mai dureros decât acesta a fost însă cel suferit în propria țară, exilul dat de izolarea socială și politică, de nerecunoașterea valorii pe care munca sa a reprezentat-o pentru societate și pentru cultură. Cu toate acestea, suferințele din postura de exilat nu l-au oprit să creadă în idealurile sale și să le transpună în opere literare cu reală valoare pentru limba și pentru literatura română.

5.3.1. Conrad – poemul unui exilat romantic

O lucrare valoroasă pe care o scrie în 1867 este Conrad, poem în patru cânturi de tip byronian, o „poveste a exilului, scrisă în exil despre un exilat”. În acest poem, Bolintineanu nu redă doar experiențele sale personale de exilat care călătorește prin Europa și Orient, ci se vrea depășirea caracterului autobiografic prin conturarea portretului clasic al celui alungat din țară pe motive politice, ținut departe de țară, condamnat la înstrăinare. Trimiterea este mai mult decât evidentă la figura marcantă a exilatului din perioada pașoptistă – Nicolae Bălcescu, prin alegerea numelui Conrad, pseudonim cu care Bălcescu semna articolul Răzvan Vodă în primul număr din România literară, la Iași, în 1852, dar și prin finalul vieții lui Conrad, bolnav, refugiat în sudul Italiei pentru a muri acolo.

Poemul este structurat în patru cânturi astfel: cântul întâi intitulat Ionienele, cântul al doilea Sirienele, cântul al treilea Egiptul, cântul al patrulea Ilustrului maistru Philarète Charles. Iată ce spune însuși poetul despre dorințele ce le-a avut când a scris acest poem. „Am căutat în această poemă două lucruri; nu știu dacă am reușit. Umanitatea, natura, Dumnezeu sunt cele trei lumi cu care am pus în contact pe cititori. Am cătat poezia în istorie, în patimile omenești, în spectacolul naturii și în contemplarea infinitului. Am luat un om astfel cum l-am găsit în sânul societății noastre moderne. Sceptic, ucis de patimile societății, dar nu încă corupt. O femeie pură, sublimă îl ridică, îl împacă cu cerul; când înțelege providența, el înțelege tot, devine fericit. Viața lui însă se curmă.

Cântul al doilea duce pe țărmurile și insulele Sirii; în Liban, în Balbec, la Palmira, în Fenicia, în toată Siria și Palestina cu Ierusalimul. Cântul al treilea duce în Egipt, prin Alexandria, Memfis, îl urcă pe Nil până la cataracte, trecând și descriind mărețele ruine ale Thebii, în societatea celor două drame streine. În cântul ce urmează, Conrad descrie insolele Mediteranii, Africa; Provincia din Francia, Parisul, Londra. Se înturnă în Italia după ce descrie Alpii, salută Lombardia, Roma și merge să moară la Neapol”.

Cântul I Ionienele, debutează cu plecarea din Constantinopol a revoluționarului exilat după înfrângerea revoluției, condamnat să moară departe de țară, „Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat? / E trist sau este mândru? Mai mulți au întrebat. / Un servitor răspunde cu oarece sfială: / Că Țara Românească e țara sa natală. / Conrad e al său nume; că este exilat, / El pentru libertate poporu-a rădicat. / Proscris din a sa țară, el fără țel se duce / Oriunde îi surâde un cer senin și dulce; / Dar cugetele sale se-nturnă ne-ncetat, / Spre patria iubită ce-n doliu a lăsat…”.

Ideea se continuă și în cântul II Sirienele, unde Bolintineanu călătorul, iar mai apoi Conrad rătăcitorul pătrund în marea Feniciei. „Conrad ascultă plânsul ce lasă juna greacă. / Ce simte atunci streinul? Căci plânsul îl îneacă? /… Tu ai cine să plângă pe tristul tău mormânt; / Dar eu nu am pe nimeni mai mult p-acest pământ. / Și tu chiar, Românie, o, țara mea ce pere, / Tu, pentru care-n lume băui atâta fiere, / Într-un exil pe viață de lume părăsit,…”. Sceptic împăcat cu divinitatea prin grația iubirii revelate de prezența angelică a Juliei, pe care o întâlnește în rătăcirile pe mare, ca mai apoi să aibă loc reîntâlnirea sub înfățișarea consolatoare a călugăriței în pragul morții, eroul lui Bolintineanu este pretutindeni un străin „Dar unde mergi, străine? – Oriunde mă voi duce, / Nu mă dorește nimeni…”. Cuplul Conrad-Julia prefigurează tipologia eroticii eminesciene, de la Înger și demon la Sărmanul Dionis. Idila dintre cei doi se consumă în sfera zbuciumatelor pasiuni romantice de natură platonică.

În cântul al III-lea Egiptul, Conrad se apropie de coasta Africii, iar după o furtună din care salvează vasul, ajunge în Alexandria, unde găsește încă una din minunile lumii antice: „Dar colo se arată prin sânul vijelii / Pe coasta aburită cetate-Alexandrii. / Acolo este Faros, e una din minuni / Ce au făcut odată mirarea-ntregii lumi”. La modelul preromantic, exilul lui Conrad convertește călătoria în pelerinaj și orizontul spațial în orizont temporal. Pribegia și ruinarea sunt resimțite ca două forme ale aceleiași lunecări în moarte, așa că poemul lui Bolintineanu se bazează pe un sistem de echivalări simbolice între destinul individual și destinul umanității. Pribegia lui Conrad are darul de a-l elibera pe erou, revoluționarul educat în spiritul mesianismului romantic. Eterna lui pribegie, dominată de imaginea mării, primele trei cânturi și scena morții eroului din finalul cântului IV se desfășoară pe mare, transformă eroul într-o ființă care își descoperă apartenența cosmică. Elementul dominant al poemului nu este pământul, țărm încețoșat și interzis, ci apa, care, în ultimele clipe, îi dezvăluie eroului eterna sărbătoare a cosmosului în perpetuă schimbare. „Atunci această lină și voluptoasă mare/ Reflectă-n sânu-i splendid etherul azurit… Mă leagănă tu încă pe sânul tău divin!? Pe el sunt ferice sunt liber prin gândire? Uit chinurile mele, uit cruda omenire”. Cântul al IV-lea al poemului nu are titlu, ci numai o dedicație: Ilustrului maistru Philarète Charles. Între cei doi au existat relații strânse, întemeiate ca urmare a prefeței scrise de Charles Philarète volumului scriitorului nostru Brises d’Orient, apărut la Paris, în 1866.

„Navigând și peregrinând de-a lungul țărmurilor mediteraniene, Conrad oferă poetului prilejul de a schița o vastă panoramă a antichității, văzută însă nu atât în strălucirile ei de odinioară, cât mai ales în aspectele întristătoare ale destrămării vechilor civilizații. În fața ruinelor și a vestigiilor unui trecut încărcat de glorie Conrad meditează mistuit de descurajare, filozofează în stil preromantic asupra instabilității istoriei, asupra zădărniciei eforturilor umane spre fericire, asupra soartei implacabile care transformă toate gloriile și strălucirile în fantome dezolante”.

Cu un fir epic foarte coerent și bogat, surprinzător pentru un roman în versuri, Conrad conține toate motivele liricii romantice: călătoria, evocarea trecutului istoric – epopeile grecești, profeții biblici din Palestina, monumentele civilizației egiptene, tonul elegiac, pesimist al fondului filosofic marcat de efemeritatea omului, contopirea omului cu natura până la nivelul semnelor sale postume – „ Dar crucea nu mai este, mormântul s-a stricat”.

În lucrarea Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română, profesorul Anghelescu spune despre Conrad că nu ar fi numai o proiecție a figurii lui Bălcescu în istoria noastră sau o extrapolare a visului celor exilați după 1848, implicit a lui Bolintineanu, ci „și un produs neașteptat, o consecință firească și de neocolit a cumulării impresiilor copleșitoare pe care lungul periplu prin Asia Mică și Egipt îl produce asupra poetului. Mai bine de un deceniu de gestație și de suferințe personale rodește în acest produs prea puțin înțeles de contemporani și mai degrabă necitit de urmași, care preludează o zonă a liricii eminesciene, dar mai ales o zonă a simbolismului de la începutul secolului al XX-lea, în primul rând prin violența coloritului și plastica unor peisaje mirifice, de basm, și a unui Orient încărcat de înțelesuri, de valori simbolice, de trimiteri esoterice”.

5.4. MIHAIL KOGĂLNICEANU – între istorie, politică și literatură

„Am lucrat treizeci de ani pentru țara mea.

Nu e o singură reformă, un singur act național

în care să nu figureze numele meu

Toate legile cele mari sunt făcute și consemnate de mine.”

( 12 octombrie 1867 )

O figură emblematică pentru mișcarea revoluționară, reformatoare, a generației de scriitori care se ridica în Moldova în jurul anului 1840, a fost, incontestabil, Mihail Kogălniceanu. El a avut un rol de catalizator al forțelor revoluționare și reformatoare, supremația lui fiind recunoscută fățiș de unii, acceptată mai mult sau mai puțin bucuros de alții.

Personalitate complexă a perioadei pașoptiste, Mihail Kogălniceanu reunește spiritul reformelor sociale cu eforturile emancipării culturale în demersuri politice, reformatoare afirmate cu tărie și activism. El este artizanul unor multiple reforme la nivel social și cultural, traversând o perioadă istorică de mari transformări, având bucuria de a fi parte integrantă și emergentă a acestora – pornind de la pregătirea Revoluției pașoptiste până la realizarea Unirii. Cornelia Bodea surprinde foarte bine țelul – „Între paginile sale cele mai admirabile care au ieșit din a sa pană măiastră, se va număra fără îndoială: Memoriul citit în ședința solemnă, în care Academia a serbat douăzeci și cinci de ani ai existenței sale, memoriul în care Kogălniceanu descrie cele trei mari acte politice, pe care el le-a văzut desăvârșindu-se și la care el singur a luat parte activă și largă; desrobirea țiganilor, desființarea privilegiilor de clasă, împământenirea țăranilor”, și complexitatea acțiunilor lui Mihail Kogălniceanu – „Scriitor eminent pe tărâmul istoric ca și pe tărâmul politic, orator înfocat, mișcând auditoriul său până în adâncurile cele mai nemăsurate ale inimei omenești; ziarist neîntrecut în voiciunea expunerei; bărbat de stat consumat, lucrând la dărâmarea putregaiului care pretindea că represintă edificiul statului român, și la așternerea baselor, pe cari trebuia să se ridice noua clădire a României libere și neatârnate. Kogălniceanu va rămâne una din figurile cele mari ale generațiunei, pe care istoria românească a numit-o și va numi-o: generațiunea de la 1848”.

Dacă e să vorbim despre biografia autorului, în cazul lui Mihail Kogălniceanu este foarte ușor, deoarece și-a făcut-o singur în cuvântarea ținută la Academie în 1891. Așadar, după cum spunea în discursul ținut la Academie, face precizarea legată de data nașterii sale la 6 septembrie 1817 la Iași. Tatăl era descendent al cronicarului Ienache Kogălniceanu, iar mama aparținea unei familii boierești, Stavilă. Primele studii și le face în familie cu călugărul maramureșean Gherman Vida. În 1828 îl găsim în pensionul lui Cuénim de la Miroslava. În 1831 pleacă în alt pension francez din Iași al lui Lincourt, Chefneux și Bagarre, aici rămânând până în 1833 când pleacă la studii în Franța, cu fiii domnitorului Mihail Sturdza. După o călătorie ce a durat o lună și jumătate pe traseul Bucovina, Galiția, Silezia, Austria și Bavaria, tinerii ajung în Franța și se stabilesc în orășelul Lunéville. Pentru tânărul Kogălniceanu șederea la Lunéville a însemnat o etapă distinctă, una care l-a pus în contact cu spiritul francez și l-a făcut să priceapă urmările revoluției din iulie. În drum spre Franța îi scrie cu regularitate părintelui despre cele văzute și trăite. Aceste scrisori constituie începutul bogatei și valoroasei moșteniri epistolare a lui Mihail Kogălniceanu. Pe lângă preocupările solicitate de frecventarea cursurilor, el este implicat și în activități culturale, frecventând teatrul, învață să cânte la vioară. Ajuns în străinătate el a manifestat un real interes pentru aspectele social-politice și culturale din Franța, comparându-le cu cele din Moldova.

Kogălniceanu era prudent, se ferea să facă aprecieri, însă era la curent cu evenimentele, entuziasmându-se la vestea că Anglia și Austria au recunoscut independența Principatelor. Cu gândul la clipa când libertatea va înflori la Dunărea de Jos, îi scria prietenului său Alecsandri aflat la Paris, la 15 martie 1835: „Da, recunosc, e o mare deosebire între patria noastră și Franța. Aceasta din urmă e mare, puternică, una din țările cele mai distinse din Europa… Moldova, din contră, e mică, săracă, nu e celebră decât prin trecutul ei, încă ignorat de națiunile străine; abia începem să ne ridicăm capul, abia ne scuturăm lanțurile neștiinței. Dar, fiindcă e țara noastră, trebuie să o susținem și tot ce putem face mai bun e să încercăm a o servi și a o ilustra prin talentele, virtuțile și brațele noastre, dacă trebuie. Da, prietene, fii totdeauna bun moldovean, iubește-ți și slujește-ți patria, oricât de mică și oricât de săracă ar fi ea!”.

Tinerii nu pot continua pentru multă vreme studiile aici, deoarece Franța era considerată un focar revoluționar, iar șederea lor acolo ar fi fost primejdioasă. Astfel, în iulie 1835, se pregătesc de plecarea la Berlin, iar în 7 august 1835 grupul de tineri se afla la Berlin. În primul an al șederii la Berlin face împreună cu fiii domnitorului studii particulare. În același timp audia și cursuri la universitate. În 1837 se înscrie ca student ordinar al Universității din Berlin, unde frecventează cursuri de drept roman, drept natural, istorie și geografie. La Berlin, printre profesorii care i-au influențat exigența critică putem să-l menționăm pe Leopold Ranke. O idee care a fost preluată de Kogălniceanu de la Ranke este aceea a intercondiționării dimensiunilor duratei, căci, observa Ranke, „știința lucrurilor trecute rămâne imperfectă fără observarea celor prezente, iar înțelegerea prezentului e cu neputință fără cunoașterea timpurilor trecute”. Această idee o vom regăsi în opera lui Kogălniceanu și în toată istoriografia română din epoca modernă. Despre timpul petrecut la Berlin, Kogălniceanu spunea „Un an petrecut în străinătate mi-a adus mai multă experiență decât șaptesprezece petrecuți în Moldova”. Această perioadă a fost benefică din punct de vedere al experienței acumulate și puțin frustrantă datorită lipsei de libertate. Cu toate acestea, în septembrie 1837, Mihail Kogălniceanu publica primul tom din sinteza care era concepută în două volume: Historie de la valachie, de la Moldavie et des Valaque transdanubiens. Despre ideea scrierii și publicării acestei lucrări Kogălniceanu spunea: „Am întreprins această lucrare cu conștiința că cel puțin am arătat calea și că am indicat europenilor izvoarele istoriei principatelor muntean și moldav. Un autor mai priceput decât mine va putea profita”. Vechilor cronicari, Kogălniceanu le reproșează faptul că trecuseră sub tăcere adevărata viață a poporului: „În felul ei, istoria Munteniei și a Moldovei e poate un lucru unic în analele popoarelor; toate cronicile acestor țări, toate memoriile din vremurile trecute nu tratează decât viața domnitorilor; boierii, clerul, poporul, nu înseamnă nimic, domnul e totul: și cu toate acestea contrariul ar trebui să se întâmple”.

Această remarcă exprimă de fapt crezul său în ceea ce privește relatarea istorică, aceasta trebuind să fie clară, obiectivă și cuprinzătoare. Nu trebuie ignorate clasele componente ale unei societăți. Se resimte si orientarea socială specifică epocii, în care emanciparea națiunii ca întreg era definitorie. Un stat nu există doar prin domnitor ci prin toți membrii săi. Aceste idei referitoare la scrierile istorice și literare, se vor regăsi și în reformele politice propuse mai târziu de Mihail Kogălniceanu, creând o simbioză, specifică perioadei pașoptiste, între social, cultural și politic.

Viața studențească ia sfârșit după scurt timp, deoarece în 1838 Kogălniceanu este chemat în țară. Se întoarce în țară, fără să își dea doctoratul, oprindu-se un timp la Liov unde efectuează cercetări de arhivă. La 1 iulie, apare prima publicație periodică a lui M. Kogălniceanu – o noua serie, față de cea a lui Gh. Asachi, a Alăutei românești, prima noastră revistă literară, editată ca supliment al ziarului Albina românească. Revista a fost suspendată de către autorități după al cincilea număr din cauza publicării în paginile ei a schiței Filozofia vistului, operă satirică inspirată din Tratat despre vist a scriitorului rus O. Senkovski. Publicase trei lucrări, una despre limba și literatura română, alta despre țiganii din țările române și, în cele din urmă, volumul I din Istoria românilor, una dintre cele mai importante lucrări ale lui.

La întoarcerea în țară îi era pregătită slujba de aghiotant și secretar al prințului Sturdza. Deși tânărul cărturar vede cu ochi critici realitățile din jurul lui și inițial protestează, în final trebuie să se supună. Folosește însă această „oportunitate” pentru a-și accentua fibra politică și pentru a cunoaște mai bine „mașinațiunile” diplomatice. În tot acest timp caută să-și realizeze mijloace de luptă. „Aducându-mi pururi aminte cuvintele principelui Hardenberg < monarchia întemeiată pe instituțiuni democratice >, m-am reîntors în țară la 1838 cu angajamentul, și l-am ținut cu întreaga mea generațiune, de a face din țara mea o monarchie întemeiată pe baze democratice, lucrând la desființarea robiei țiganilor, la proclamarea egalității de drepturi și îndatoriri pentru toate clasele întregii națiuni române, la emanciparea clăcașilor și la deplina lor împroprietărire pe pământurile stăpânite de țărani în seculi întregi, stropite cu sudoarea și sângele lor”. Astfel, în 1839 cumpără la București o parte din tipografia lui Heliade și, începând cu anul 1840, Kogălniceanu își face prezența în viața culturală și prin ea în lupta politică. El fondează o editură și o tipografie proprie sub denumirea Cantora Foiei sătești sau Cantora Daciei literare. Aici Mihail Kogălniceanu a tipărit mai toate publicațiile periodice fondate de el: Foaia sătească a Principatului Moldovei (aprilie 1840 – decembrie 1845), revistele Dacia literară (ianuarie – iunie 1840), Arhiva românească (vol.1 – 1840-1841; vol. 2 -1845), Propășirea. Foaie științifică și literară (9 ianuarie – 11 noiembrie 1844) Calendar pentru poporul românesc cu anexa literară Almanah de învățătură și petrecere (1842-1846), editat în continuare de Gh. Asachi, un număr mare de cărți de beletristică, opere cronicărești.

Kogălniceanu, luând cunoștință de ideile avansate ale Occidentului, nu găsește cele mai favorabile împrejurări la întoarcerea în țară. Minte deschisă, spirit iubitor de libertate, el încearcă să „introducă o nouă viață și noi principii”. Deși aparținea ca origine boierimii, Kogălniceanu se atașează direcției sociale și culturale burgheze. Astfel, participă activ la evenimentele social – politice din principate, editează ziare, scrie lucrări istorice, critică regimul lui Mihail Sturdza, devine unul dintre principalii actori ai mișcării progresiste care pregăteau Revoluția de la 1848.

Activitatea lui de culturalizare se desfășoară pe diverse planuri: este codirector al Teatrului Național din Iași, deține postul de profesor de istorie la Academia Mihăileană din același oraș, redactează revista Dacia literară, editează publicații destinate cititorilor de la sate. Suprimarea Daciei literare îl îndepărtează de domn. La Iași apare mai târziu revista Propășirea, dar datorită lui Ghica, însă și această nouă publicație este suprimată. Kogălniceanu vede primejdia ce i se deschide în față. Încearcă să profite de faptul că Vaillant fusese obligat să plece din Muntenia și publică la Paris celebra scriere La Roumaine, primul și cel mai mare protest în favoarea Principatelor. Kogălniceanu găsește momentul să se alăture lor. În anul 1844 pornește spre Paris, dar abia ajuns la Viena este obligat să se întoarcă în Moldova, deoarece momentul nu era potrivit din punct de vedere politic. Pentru activitatea sa progresistă din anul 1844 este trimis de către domnitorul Sturdza în surghiun la mănăstirea Râșca, unde folosește cele șapte săptămâni pentru alcătuirea culegerii Fragments tirés des chroniques moldaves et valaques, publicată în anul următor. În această perioadă se îmbolnăvește și îi este permis să stea la moșie sub supraveghere. Fiind sfătuit de consulii străini să nu se mai expună, Kogălniceanu își continuă activitatea sub alte forme, pregătind colecția de izvoare narative și sprijinind orice inițiativă care tindea să împingă societatea românească pe linia progresului.

În 1846 pleacă din nou în străinătate, călătorește în Franța, Spania și Italia. Din timpul șederii în Spania datează memorialul său Note despre Spania, redactat în limba franceză.
La Paris a fost ales membru la Société Orientale de France, și totodată activează la Académie des Inscriptions. La 16 februarie 1846 îi scria lui G. Braiț că în cele două luni de când se afla la Paris a avut norocul să cunoască mai mulți membri ai acelei Academii, care arătau „un mare interes pentru rămășițele romane ce se mai găsesc pe pământul vechii Dacii și de care până acum n-au nici o știință”. Considera că este potrivit să aducă informații cât mai precise legate de acele vestigii, de aceea pe lângă ceea ce el știa a mai cerut părerea și altor învățați, precum G. Săulescu și A. T. Laurian, cu rugămintea de a-l informa cât mai exact despre tot ce s-a scris cu privire la monumente, ruine, monede și altele. „Slujba ce-ți cer este de un interes național”, îi spunea lui Braiț adăugând că „trebuie și noi să dăm ceva Europei civilizate, care ne-au dat atâtea; trebuie ca și literatura noastră, prin lucrările ei, să înceapă a-și face loc lângă surorile sale”.

Ajuns la 30 de ani, Kogălniceanu se înfățișa ca un personaj extrem de popular, bucurându-se de prestigiu ca istoric, om de litere, publicist, avocat. În 1847 candidează la alegerile pentru Adunarea Obștească, crezând că va reuși să se angajeze într-o nouă campanie cu mijloace legale, însă a fost omis intenționat de pe listele electorale. Nu a ezitat atunci să publice broșuri anonime sau sub pseudonim, precum Moldavie. Récit des troubles de Jassy pendant les journées du 24, 25, 26 Janvier 1846, sub pseudonimul Georges Dairnavaell, în care protesta contra abuzurilor, a politicii vexatorii a ocârmuirii. Este preocupat de relatarea obiectivă a evenimentelor sociale care au precedat Revoluția din 1848 cu referire la manifestațiile din 24, 25, 26 ianuarie 1846 din Iași. Aceste evenimente au fost interpretate de presa străină în mod eronat din perspectiva inserției puterilor și intereselor din străinătate, victimizând mai mult sau mai puțin conducerea din acea vreme – domnitorul Mihail Sturdza.

„Pentru a corecta știrile eronate pe care le-au răspândit ziarele în legătură cu tulburările de la Iași am socotit că e de datoria noastră să publicăm broșura ce urmează. În ea faptele sunt expuse cu toată exactitatea deoarece totul provine din cele mai autentice surse și se bizuie pe actele oficiale ale guvernului. De aceea putem spune, fără să exagerăm, că suntem primii care dăm o relatare fidelă asupra acestei manifestații, care a produs în Moldova și chiar în țările învecinate o vie senzație și al cărei ecou s-a făcut auzit în ziarele franceze. „Moldavie. Récit des troubles de Jassy pendat les journées du 24,25,26 Janvier 1846”.

La 29 martie 1847, când scria lui Ion Ghica, Kogălniceanu îl anunța că în seara precedentă se înapoiase din Spania la Paris. Făcea de asemenea precizarea că la 8 aprilie împreună cu Costache Negri și Ion Bălăceanu, va pleca la Marsilia, urmând ca de acolo să se îmbarce pentru țară, oprindu-se pentru câteva zile la Roma, la Napoli, la Palermo, la Constantinopol (unde aștepta știrile lui Ghica), iar de acolo să navigheze până la Brăila pentru a apuca odată cu Ion Bălăceanu drumul Bucureștiului. Aceasta a și fost ruta parcursă, numai că debarcarea nu a avut loc la Brăila, ci la Galați. În primăvara anului 1847 revine în Moldova.

5.4.1. Un program al revoluționarilor pașoptiști: Dorințele partidei naționale în Moldova

Izbucnirea Revoluției de la 1848, face din el „șeful real al mișcării”, Guvernul pune preț de o mie de galbeni pe capul lui, dar el reușește să se refugieze în Bucovina, nu participă direct la evenimentele Revoluției de la 1848, însă publică un program politic care prevedea, pe lângă reformele sociale, unirea Moldovei cu Țara Românească. În broșura Întâmplările din Moldova în luna lui martie 1848, Kogălniceanu se vădește un spirit ponderat și prevăzător, distingând între modalitatea revoluționară și cea reformistă de a rezolva problemele social-politice. El preconizează o dezvoltare multilaterală; „stârpirea abuzului și a corupției, îmbunătățirea stării locuitorilor săteni, înflorire negoțului, ușurarea agriculturii și a comerțului prin desființarea dărilor împovărătoare, înființarea de școli elementare cât și înalte, desființarea Obșteștii Adunări de astăzi ce, precum toată lumea știe, e rodul corupției celei mai nereușite, slobozenia tiparului, în sfârșit o gardă cetățeană”.

Intelectualii moldoveni și munteni, dornici de schimbare, au hotărât să facă demersurile necesare reformei, influențați fiind și de evenimentele ce aveau loc în Europa Apuseană. La Iași cei care i se opuneau lui Sturdza, s-au întâlnit la Hotel Petersburg în data de 8 aprilie pentru a decide felul în care vor acționa. Astfel, Vasile Alecsandri împreună cu un comitet redactează Petiția-proclamație adresată populației și domnitorului. La Cernăuți liberalii moldoveni au format Comitetul Revoluționar Moldovean, iar Mihail Kogălniceanu a fost însărcinat să redacteze o nouă declarație de principii, Dorințele partidei naționale în Moldova, publicată în luna august. Această nouă declarație era mai liberară decât cea din luna aprilie. Principalele puncte făceau referire la o adunare aleasă cu puteri extinse, iar județele, orașele și comunele aveau dreptul de a se administra fără amestec din partea administrației centrale.

Iată cele 34 de puncte ale declarației:

1.Neatârnarea administrativă și legislativă în toate cele din lăuntru, fără amestec a orice puteri străine.

2. Egalitatea drepturilor civile și politice. 

3. Adunarea obștească compusă de reprezentanții tuturor stărilor societății. 

4. Domnul ales din toate stările societății după vechiul obicei.

5. Lista civilă proporționată cu veniturile și mijloacele țării. 

6. Responsabilitatea miniștrilor și a tuturor funcționarilor în funcțiile ce ocupă. 

7. Libertatea tiparului. 

8. Răsplătirile naționale date de către nație prin Adunarea obștească, iar nu prin domn. 

9. Reprezentanții țării în tot timpul mandatului lor să nu primească funcții, cinstiri de la guvern. 

10. Publicitatea seanțelor Adunării obștești și a tribunalurilor. 

11. Dritul inițiativ și de petiție pentru Adunare. 

12. Reprezentantul țării la Constantinopol ales de către Adunare dintre români. 

13. Închizășluirea libertății individuale și a domiciliului. 

14. Instrucție egală și gratuită pentru toți românii. 

15. Întemeierea unei garde urbane și rurale. 

16. Întemeierea juriului pentru pricini politice, criminale și de tipar. 

17. Desființarea pedepsei de moarte și a bătăilor trupești. 

18. Întemeierea unui ordin de avocați spre libera apărare atât în cele civile, cât și în cele criminale. 

19. Întemeierea ministeriului public. 

20. Reforma tribunalelor și inamovibilitatea judecătorilor. 

21. Neamestecarea domnului în ramul judecătoresc și aducerea în împlinire a sentințelor fără întărirea sa. 

22. Desființarea a orice tribunaluri și comisii excepționale. 

23. Libertatea culturilor. 

24. Ridicarea morală și socială a clerului ortodox.

25. Organizarea clerului catolic pentru românii de această religie. 

26. Drepturi politice pentru orice compatrioți de orice credință creștină. 

27. Emancipația graduală a israeliților moldoveni. 

28. Înturnarea către stat a averilor mănăstirilor închinate la locuri străine. 

29. Dritul fiecărui ținut, oraș și comună de a-și controla administrațiile prin sfaturile ținutale, municipale și comunale.

30. Desființarea a orice dări asupra exportației productelor naționale. 

31. Reforma codicelor civilă, comercială și criminală și a procedurii lor. 

32. Întemeierea legilor de poliție și a așezămintelor penitenciare potrivite cu veacul.

33. O lege energică pentru secarea corupției răspândită în țară de către guvernul de astăzi.

34. Înlesnirile comerțului și libertății muncii prin: 1. Promulgarea legilor de credit spre a asigura plătirea datoriilor fără excepție de persoane. 2. Întemeierea unei bănci naționale și de escontă și a caselor de păstrare. 3. Așezarea de școli profesionale. 4. Deschiderea canalurilor și drumurilor de comunicație. 5. Regularea tarifurilor și 6. Mai ales desființarea a orice beilicuri, cărături și havalele, precum la drumuri publice etc. Toată munca publică trebuind a fi făcută cu bani.

Prin intermediul acestui proiect Mihail Kogălniceanu demonstrează ferm democratism și ardență nepotolită în sprijinul propășirii economice și sociale, prin anularea privilegiilor și lărgirea libertăților cetățenești. Devotat activității politice, autorul concentrează în aceste scrieri toată energia și voința realizării viitorului om de stat.

„Revoluționară ar fi fost mișcarea atunci când petiționarii ar fi avut în gând să schimbe duhul instituțiilor, care sunt aristocratice, care hărăzesc privilegiul nobleței, împilează însă partea neprivilegiată; revoluționară mișcare ar fi fost atunci când împotriva glăsuirii Regulamentului ar fi avut o reprezentație națională, când s-ar fi cerut o Cameră, unde pe lângă boieri, în mai mare parte să șadă negustori și locuitori săteni; revoluționari ar fi fost petiționarii când ei ar fi cerut egalitatea în contribuție, iar nu, precum Regulamentul glăsuiește, o contribuție numai pe capetele neavute, pe persoanele acele care abia prin sudoarea frunței lor se pot hrăni singuri; când s-ar fi cerut desființarea boierescului și țăranul să fie proprietar; revoluționari ar fi fost, în sfârșit, petiționarii dacă ei ar fi cerut ca slujbele să fie ocupate numai de oameni cu merit.” Acest pasaj atât de caracteristic în retorica lui Kogălniceanu, cuprinde întreg crezul lui politic, reformulat ulterior în Dorințele partidei naționale, scrise și publicate în august 1848, la Cernăuți, în numele Comitetului revoluționar.

Existența țăranului o cunoștea Kogălniceanu foarte bine, și orice referire la situația în care se afla țăranul român este însoțită de indignare. Reprezentativă este imaginea oferită de autor în Tainele inimii „Țăranul trăitor în vizuini, căci numai case nu le putem zice, îmbrăcat în zdrențe și îngenunchiat, este tot așa ca și când era silit de a fugi înaintea hunilor și tătarilor”. În Dorințele partidei naționale de la 1848, împroprietărirea este înscrisă printre cele mai imperioase reforme și întemeiată pe o demonstrație bogată din care nu lipsesc argumentele simțirii și ale rațiunii, făcându-se apel la „omenie”, „dreptate” și „interesele țării”.

Programul a fost mai apoi sintetizat, de același neobosit militant, într-un Proiect de constituție pentru Moldova, care inițial făcea referire la România-Unită. Restrângerea proiectului la provincia natală era favorabilă pentru spiritul realist al Dorințelor, dar și pentru pașoptismul românesc în genere constrâns la o adecvare mai restrânsă la realitățile geopolitice ale momentului. Unirea deplină nu era cu putință deocamdată, realizarea ei în etape se impunea de la sine. Nu rămânea decât ca Unirea să fie pregătită în perspectiva evenimentelor favorabile.

Dorind să susțină revendicările maselor largi, Kogălniceanu încearcă să evite orice tendință revoluționară susținând reformele înfăptuite de sus în jos, fără violență, fără a ataca proprietatea privată, în liniște și cu ajutorul legilor. În Dorințele partidei naționale, el ia atitudine justă față de conservatorismul reacționar susținând că „starea pe loc, imobilitatea este moartea”, dar în același timp preventiv la ceea ce ar fi putut fi exces revoluționar: „moldovenii nu sunt rebeli, nu se pun în luptă cu nimeni”. Toate schimbările care au avut loc în acea perioadă, incluzând desființarea nemiloasei exploatări feudale a maselor țărănești, deși prezentate în cel mai progresist spirit, pentru acele vremuri, cu multă dragoste pentru popor, poartă amprenta grijii sale permanente de a tempera eventualele porniri revoluționare.

Istoricul, scriitorul și omul de cultură, Mihail Kogălniceanu, în discursul academic din 1891 arată că și-a însușit, încă din timpul studiilor berlineze, ideile reformatoare ale oamenilor de stat germani. „Dacă n-a ajuns niciodată un revoluționar, Kogălniceanu nu și-a părăsit însă profundele vederi democratice, luând consecvent apărarea cauzei celor mulți împotriva samavolniciei, setei de câștig și privilegiilor celor avuți și puternici. Înapoierii feudale, el i-a opus o politică activă de încurajare a întreprinderilor industriale, de extindere a legăturilor comerciale, stimulând creditul, liberul schimb, asigurarea pieței interne de desfacere. El însuși a vrut a fi un exemplu de nouă orientare, punând pe picioare cea dintâi fabrică de postav din țară”.

5.4.2. Activitatea politică, publicistică și literară postrevoluționară

După eșecul din martie 1848, se refugiază la Cernăuți, făcând parte dintr-un comitet de luptă împotriva regimului Sturdza. Încă din timpul exilului el se străduise să apară la Cernăuți o broșură în 1848, în care era expus programul viitoarei activități politice a naționaliștilor moldoveni. Broșura, intitulată Dorințele partidei naționale, afirma concepția căreia Kogălniceanu i-a rămas credincios toată viața: strânsa corelație dintre factorul social și cel național. El cerea astfel unirea Principatelor, dar cerea în același timp și emanciparea țăranilor, singura cale prin care s-ar fi ajuns la crearea unei țări mari și consolidate. În acest timp colaborează la ziarul Bucovina, care a publicat pamfletul Carte a fostului rege Ludvig Filip către încă fiindul domn Mihail Sturdza și mai multe articole. A tipărit în broșură aparte la Cernăuți pamfletul Noul acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu.

La 22 ianuarie 1849 se află la Viena de unde pleacă la Paris, sperând să atragă cercurile oficiale în favoarea patriei, însă acest lucru nu a fost posibil, Franța fiind preocupată de problema Italiei. La 7 aprilie, Gr. Al. Ghica îl ruga să se întoarcă în țară deoarece schimbarea lui Sturdza era iminentă. În urma convenției ruso-turcă de la Balta – Liman, din 19 aprilie, ambele principate primeau domni numiți de sultan, iar în Moldova avea să fie chiar Gr. Al. Ghica. Noul domn, spirit liber, reformist și concesiv se confruntă de la bun început cu probleme deosebit de dificile, iar politica ce a dus-o a fost una de compromis care a nemulțumit pe toată lumea.

Kogălniceanu se întorcea de la Paris la 17 iulie în patrie, dar nu va colabora decât pasager cu noul domn, într-o atmosferă încordată, în perioada noiembrie 1849 – aprilie 1850, ca director al Departamentului Lucrărilor Publice, iar mai apoi în octombrie 1851 – iulie 1852, ca director al Departamentului din Lăuntru. În această perioadă s-a preocupat de problema țărănimii, mai ales cu ocazia punerii în aplicare a Așezământului rural la 1851. Combaterea abuzurilor și a exploatării l-a pus în conflict cu marea boierime, fiind obligat să demisioneze. Pe alte planuri a luat parte la întocmirea Așezământului școlar, 1849 – 1850, la elaborarea noilor coduri, 1850 – 1851 și la tipărirea cronicii lui Șincai, 1853. Această perioadă de frământări și-a pus amprenta asupra lui. Se consacră altor inițiative, iar la 10 aprilie 1852 semnează prefața la Letopisețul Țării Moldovei, publicând acum primul tom. „Munca aceasta a fost pentru mine mângâierea în deznădejde, refugiul în contra urâtului, un azil în contra întâmplărilor și a prigonirilor din afară, precum și a tulburărilor din lăuntru. Înșelat în toate speranțele sale, închis la Râșca, de două ori desțărat, studiul letopisețelor, singura istorie națională ce o avem până acum, a fost pentru mine o nevoie și o mântuire”.

Criza ce a izbucnit în 1853 cu privire la „chestiunea orientală” a reanimat speranțele partizanilor Unirii. De această dată interesele cabinetelor europene coincideau cu cele ale românilor, dorindu-se crearea unui stat unitar, capabil să amortizeze conflictele generate de vecinătatea celor trei imperii. Visul înfăptuirii Unirii începea să prindă contur. Acest vis fusese formulat discret de către Kogălniceanu încă din 1837. A înțeles însă că unificarea politică reclama o lungă pregătire pe plan spiritual. El însuși a participat la această pregătire în coloanele Daciei literare și Arhivei românești, în total acord cu confrații munteni.

După eșecul revoluției, reformarea țării trebuia începută cu unirea Principatelor. Războiul Crimeii a făcut ca evenimentele să se precipite. Ocuparea principatelor de către armata țaristă în octombrie 1853, retragerea acestei armate în primăvara lui 1854, spre a face loc armatelor austriacă și turcă, conferința de la Viena din martie 1855, care a pus problema regimului politic al Moldovei și Munteniei, fără a conveni totuși asupra formulei, erau evenimente ce alimentau o stare de tensiune. În asemenea momente, opinia publică din țară și cercurile interesate din afară trebuiau ținute la curent cu situația românilor. Kogălniceanu consideră potrivit pentru cercurile din străinătate repunerea în circulație în 1854 a vechii sinteze Historie de la Valachie. În țară scoate un ziar, la 1 octombrie 1855, menit să promoveze politica națională, sub titlul ce rezuma ideea unirii și a modernizării țărilor române: Steaua Dunării. „Unirea Principatelor, spunea Kogălniceanu, este singurul mod în stare de a consolida naționalitatea românilor, de a da demnitate, putere și mijloace pentru a împlini misia lor pe pământul ce de către Cel de Sus li s-a dat spre moștenire”. Astfel se încerca evitarea veșnicelor conflicte de la Dunărea de Jos și consolidarea păcii în Orient. Principalul mijloc de luptă al lui Kogălniceanu a fost acest ziar, în care și C. A. Rosetti vedea „o operă de adevăr și patriotism care apăra ideea unirii și sfintele principii ale Revoluției”. De cum a fost realizată unirea ziarul avea să dispară, între timp fiind suspendat de mai multe ori.

Congresul de la Paris, din 25 februarie 1856, hotărât să dea țărilor române o organizare potrivită dorințelor lor, duce la alegerile pentru Divanurile ad-hoc. În Moldova alegerile au fost viciate, Kogălniceanu reușește să lămurească Congresul de la Paris, de necesitatea unor noi alegeri. Este propus să fie ales domnitor al Moldovei la 3 ianuarie 1859, însă refuză pentru a fi consecvent cu crezul său politic și sprijină candidatura lui Cuza care la 5 ianuarie este ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Munteniei. Ca urmare a toate acestea se impunea un program de modernizare și revigorare a țării. Astfel, la 30 aprilie 1860 lui Kogălniceanu i se încredințează șefia guvernului Moldovei. Misiunea a fost dificilă deoarece trebuia organizat aparatul de stat, suprimat haosul care domnea în serviciile publice și consolidată Unirea. Kogălniceanu se angaja să realizeze „reformele sociale și materiale” recomandate de Convenția de la Paris. Cele mai urgente probleme de rezolvat erau „reforma legii electorale și îmbunătățirea soartei țăranilor”, au urmat altele legate de învățământ, armată, cler, agricultură, industrie, comerț. Un astfel de program însă a trezit mari adversități și i-a adus demisia la 16 ianuarie 1861. După proclamarea de către domn a unificării administrative, Kogălniceanu mărturisea în auzul țării: „De acum poate veni și moartea, căci mulțămirea mea este deplină”.

Kogălniceanu revine la guvernare, iar la 13 decembrie 1863 se votează secularizarea averilor mănăstirești, ca mai apoi la 13 martie 1864 să depună proiectul de lege rurală ce a fost tipărit în Monitorul oficial și citit în toate bisericile din țară. Acest proiect, după cum era de așteptat, a stârnit furia adversarilor, dar cu toate acestea la 14 august 1864 legea rurală a fost promulgată. În urma uneltirilor, Alexandru Ioan Cuza a pierdut la 26 ianuarie 1865 pe cel mai destoinic colaborator. Bilanțul era pozitiv: „secularizarea averilor mănăstirești, legea rurală, legea electorală, curtea de compturi, consiliul de stat, școli, universități, colegii, stabilimente militare”. Plecând din guvern în plină febră reformatoare, Kogălniceanu își apără încă o dată demnitatea, scriindu-i domnitorului: „Prin demisiunea mea, eu mă pedepsesc însuși de orice din parte-mi ar fi putut contribui a vă face să uitați o oră întreagă că unui domn îi este permis tot, afară de insultă, pe simpla rațiune că insultatul nu-i poate răspunde”. După un an, la 11 februarie 1866, Cuza trebuia să cedeze în fața „monstruoasei coaliții” și să părăsească țara. Cel mai de seamă apărător al actelor sale avea să rămână Kogălniceanu.

Între 1868 – 1870 este ministru de interne în guvernul prezidat de D. Ghica, străduindu-se să apere și să dezvolte reformele democratice. În ianuarie 1870 Kogălniceanu este determinat să plece din guvern, iar un an mai târziu Lascăr Catargiu prelua cârma guvernului pentru a o păstra până în 1876. Kogălniceanu a fost unul dintre adversarii săi cei mai redutabili, creându-și suficiente ocazii de a fi util. La 30 mai 1873, rostea un panegiric în fața criptei de la Ruginoasa, afirmând că Al. I. Cuza a înscris, desigur, cea mai frumoasă pagină din istoria țării și că „nu greșelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui mari”.

Revoluția de la 1848 scotea într-o lumină puternică faptul că nimic nu era posibil fără realizarea condiției esențiale, care era Unirea. Kogălniceanu, prin tot ceea ce a întreprins pe tot parcursul activității sale, a fost spre binele și folosul poporului său. Sub domnia lui Carol I, a continuat aceeași politică, militând pentru o politică externă înțeleaptă. Pentru Kogălniceanu a urmat o perioadă în care fie este obligat să demisioneze, fie i se încredințează anumite sarcini. Astfel, la 24 iulie 1876, demisionează, iar apoi la 3 aprilie 1877 i se dă sarcina de a conduce politica externă. În timpul războiului din 1877 este ministru de externe și în această calitate conduce cu abilitate și energie acțiunea diplomatică, al cărei rezultat imediat avea să fie independența țării. Este artizanul Convenției româno-ruse din 4 aprilie. În ședința solemnă a Adunării Deputaților din 9 mai rostește discursul ce proclamă independența României.

Participă cu Ion C. Brătianu la Congresul de Pace de la Berlin 1878, unde, prin Tratatul de Pace din 1 iulie 1878, este recunoscută Independența României. La 25 noiembrie 1878 va pleca din guvern, prin demisia cabinetului, iar la 11 iulie 1879 este readus ministru de interne pentru „salvarea situației”. Devenind incomod pentru politica lui I. C. Brătianu este constrâns să demisioneze la 17 aprilie 1880 încredințându-i-se, exil – aurit, sarcina de ministru plenipotențiar la Paris. Aici a supervizat primele contacte diplomatice dintre România și China. La 1 iulie 1881 i se permite să se întoarcă în țară, nu mai era ministru și nici nu va mai accepta în viitor astfel de funcții.

Ultima decadă a vieții, Kogălniceanu a petrecut-o într-o activitate mai puțin febrilă, afirmându-și crezul democratic și liberal. Nici Unirea, nici Independența nu constituiau pentru el scopuri în sine. Scopul era fericirea poporului, iar această fericire necesita un continuu efort ameliorativ, pe toate planurile vieții sociale.

Preocupat de „călătoria cea fără de sfârșit” Kogălniceanu încerca să-și pregătească fiii pentru viața politică, recomandându-i ca urmași ai săi mai cu seamă întru dragoste către „talpa țării”, în apărarea celor oropsiți. Astfel, la 5 decembrie 1888, declara în Parlament, în urma unor arestări provocate de răscoalele țărănești, următoarele: „Înainte de a muri, eu nu voi înceta să apăr pe țărani, voi merge chiar înaintea juriului să-i apăr”. O lecție așadar pentru cei ce, din ignoranță, nesocoteau valorile locale. Ultima sa lecție publică va fi discursul rostit la 1 aprilie 1891, cu ocazia împlinirii unui sfert de secol de la fondarea Academiei Române, instituție al cărei membru era din 1868 și pe care o prezidase în anii din urmă – 1887-1890. Invitat să evoce faptele de seamă la care luase parte, Kogălniceanu se oprește la trei dintre ele: abolirea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor și dezrobirea țiganilor.

Emoționantă este epistola din 10 iunie către buna și înțelegătoarea lui soție, mărturisire în care scrutează și ipoteza operației reușite și pe-a decesului, temător de „o criză fatală”, încheind înduioșător în starea alarmantă în care se afla: „Dacă scap, te voi anunța eu însumi; în caz contrar, doctorul Severeanu îți va da știrea morții mele. Fie că scap, fie că nu, te rog iartă-mi toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Așa a voit soarta, și cât despre tine, să știi că nu voi duce cu mine în mormânt decât amintirea marii iubiri pe care ți-am purtat-o. Te îmbrățișez din inimă și rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să trăiesc încă vreo câțiva ani ca să ți-i închin pe de-antregul ție”. Soarta a voit ca joi, 20 iunie 1891, ora 10, urcat pe masa de operație, să nu mai poată fi reanimat. Soția lui, Ecaterina Kogălniceanu, a cerut ca ultima scrisoare primită de la soțul său să-i fie așezată în sicriu la căpătâi, ceea ce fiica Lucia a și îndeplinit. Textul respectiv se păstrează într-o foto-copie realizată de Vasile A. Urechia, dăruită Academiei Române.

„Kogălniceanu va rămâne tipul unei activități necurmate, a unei activități neîntrerupte. Numele lui vecinic va figura între numele marilor bărbați ai neamului nostru, între acele nume, la auzul cărora inima și mintea poporului român se vor oțeli totdeauna spre fapte mari, întăritoare de puteri și de neam ”.

În plan literar are fără îndoială o bogată activitate care se întrepătrunde cu celelalte planuri în care a activat. Se ocupă de activitatea de la Dacia literară începând din 1840 și de Propășirea din 1844. Sub redactarea lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Panait Balș, care își împărțeau atribuțiile (primul cu științele morale și politice; al doilea ajutat de Costache Negruzzi și Costache Negri, D. Ralet, Miluță Cuciureanu, Al. Donici, răspundea de beletristică; lui Ion Ghica îi reveneau științele exacte, iar lui Panait Balș secția juridică), a apărut Propășirea la 9 ianuarie 1844. S-a redactat în casa inițiatorului și s-a continuat săptămânal, totalizând 42 de numere, până la 29 octombrie 1844. Prin această revistă se îndeplinea de fapt dezideratul centralizator al Daciei literare: „Țelul nostru este realisarea dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți, un repertoriu general al literaturii românești, în care, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni, fiecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”. Tipărește vechile cronici și documente istorice, pentru a oferi scriitorilor izvoare de inspirație și pentru a da o orientare științifică studiului istoriei. Elaborează, în colaborare cu Costache Negruzzi, un vast program de editare a operelor lui Dimitrie și Antioh Cantemir. Înființează o editură și tipografie proprie, unde au apărut Letopisețele Țării Moldovei, operele lui Donici, Stamati, Cantemir, Hugo și alții. Conduce împreună cu Alecsandri și Negruzzi teatrul din Iași unde reușesc să facă să se joace două opere: drama Orbul fericit și comedia Două femei împotriva unui bărbat, prima o simplă traducere, iar a doua o adaptare.

În plan literar, începe publicarea în Gazeta de Moldavia, ca foileton, a unui roman – Tainele inimei – rămas neterminat. Romanul este unul de moravuri, prezentând caracteristici ale vieții de la jumătatea secolului al XIX-lea. Acțiunea este simplă, mare parte din text fiind ocupată de descrierea Copoului și a cofetăriei lui Beta Felix. Personajele sunt puține și sunt folosite pentru a exprima ideile referitoare la dihotomia autohton și străin, în cazul acesta occident. Prin dial gurile lor autorul împărtășește cititorului credințele sale legate de reformare, de păstrarea identității naționale în contextul adaptării la cea ce aduce valoros o altă cultură. Personajul Stihescu, provincial afacerist venit în Iași, își exprimă cu convingere ideile „Civilizația nu izgonește nicidecum ideile și năravurile naționale, ci numai le îmbunătățește spre binele nației în particular și a omenirei în general. Noi însă, în pretenție de a ne civiliza, am lepădat tot ce era bun pământesc și n-am păstrat decât abuzurile vechi, înmulțindu-le cu abuzurile nouă a unei rău înțelese și proaste civilizații”. (Tainele inimei) Se regăsesc în discursul personajului și îndemnuri revoluționare, autorul exprimându-și de fapt propriul crez: „… căci adevărata civilizație este acea care o tragem din sânul nostru, reformând și îmbunătățind instituțiile trecutului cu ideile și propășirile timpului de față”. (Tainele inimei)

„Istoric și îndrumător cultural, teoretician al curentului național din jurul Daciei literare și Propășirii, ideolog al revoluției pașoptiste și unul dintre principalii făuritori ai Unirii Principatelor, prim – ministru sub domnia reformatoare a lui Cuza, militant pentru ridicarea poporului din sărăcie și umilință, ministru de externe în anii Războiului de Independență, Mihail Kogălniceanu, acoperă prin activitatea sa multiplă și fecundă, peste o jumătate din secolul al cărui fiu se declara” .

5.5. ION GHICA – omul politic și scriitorul. Între Orient și Occident

„Darul excepțional de povestitor,

capacitatea de a evoca evenimente și oameni,

de a reconstitui, în tablouri pline de culoare, cadrul,

atmosfera epocii pe care o evocă sunt calitățile sale esențiale.”

(Dimitrie Păcurariu)

Viitorul om politic și scriitor Ion Ghica își începe instrucția la 14 ani, ca elev la Colegiul Sfântul Sava din București, împreună cu C. A. Rosetti, Constantin Bălăceanu, Nicolae Budișteanu, Scarlat Filipescu, Grigore Grădișteanu și apoi cu Grigore Alexandrescu și Nicolae Bălcescu. Dintre profesori, îl impresionează J. A. Vaillant (franceză), Simion Marcovici (literatura română și retorică), Aaron Florian (istoria românilor), Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru (conducătorii succesivi ai școlii). Ion Ghica se număra printre elevii cei mai dotați ai colegiului, fiind notat încă din primul an „cu eminență".

Anul 1835 îl găsește pe Ghica la Paris. În capitala Franței, Ghica întâlnește alți tineri valahi și moldoveni aflați la studii, printre care amintim pe Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza (viitorul domn), frații Golești, Iancu Florescu, vărul său Nicolae Krețulescu. De la început a legat o strânsă prietenie cu Alecsandri, cu care se întâlnea des în grădina Luxemburgului. Contactul cu Franța l-a ajutat pe Ghica să înțeleagă mult mai bine realitățile dureroase din țara sa, stadiul înapoiat al vieții sociale și politice interne, corupția regimului și în genere a moravurilor din Valahia, necesitatea unor reforme menite să schimbe structural înfățișarea țării sale înapoiate.

În ceea ce privește studiile, în ianuarie 1836 își susține bacalaureatul în Litere la Sorbona, iar între 1836 și 1837 urmează cursuri la Școala Centrală de Arte și Manufacturi. În august 1838 își ia bacalaureatul și în matematică la Facultatea de Științe a Universității din Paris pentru a putea urma Școala de Mine, una dintre cele mai prestigioase școli superioare din Paris, unde se înscrie în octombrie, va urma cursurile ca student extern în anii 1838-1840, rămânând legat de Cartierul Latin, unde își avea gazda, în vecinătatea celebrelor cafenele ale studențimii de lângă Saint-Germain-de-Pres.

În anul 1838 la Collège de France, va începe să țină prelegeri Jules Michelet. La aceste prelegeri participă entuziaști și tinerii români, care mai târziu îi vor deveni prieteni. Tinerii români plecați la studii țineau legătura cu țara prin intermediul corespondențelor cu cei de acasă. Astfel, primeau scrisori de la Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu, Voinescu II, care le trimiteau vești legate de dezbaterile ce aveau loc în Obșteasca Adunare. Prin unchiul său, Ghica era ținut la curent cu ceea ce se pregătea în țară. La sfârșitul anului 1838 se vorbea foarte des în țară de iminenta schimbare a lui Alexandru Ghica și numirea lui Câmpineanu ca domn al Valahiei, care, după călătoria fără rezultat în Anglia și Franța, este arestat la intrarea în țară. Deși este înștiințat că Poarta a dat ordin de arestare a lui, el intră în țară cu gândul că arestarea va da reacții puternice în rândul poporului, iar evenimentele vor fi în favoarea planului său. Acest lucru nu se întâmplă și este arestat până în 1841.

Din perioada studiilor în Franța, trebuie remarcat un episod important al activității sale publicistice, colaborarea la ziarul Le National. Articolele inserate de Ghica sub formă de scrisori în paginile acestui ziar au avut ecou nu numai în Franța ci și în țară. La baza acestor articole stau scrisorile primite din țară, de la Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu și Voinescu II, publicate în ziarul parizian Le National, sub titlul generic de Correspondance de Bucarest, 12 articole-scrisori, în intervalul 19 octombrie 1938 și 18 martie 1840. Ion Ghica răspândește acum în Franța manifestul Act de unire și independență redactat de Partida națională de la București, înființată de Ion Câmpineanu.

Publică trei broșuri (nesemnate) în limba franceză despre Principatele Române, ultima ocupație rusească și despre drepturile moldovenilor și valahilor conform cu dreptul ginților și al tratatelor. După obținerea diplomei de inginer călătorește în Anglia, iar spre sfârșitul anului se întoarce în țară după aproape 6 ani petrecuți la Paris.

Ghica se întoarce în țară, cu strângere de inimă într-o perioadă când unchiul său Câmpineanu era arestat. Autorii conspirației de la 1840 erau în cercetări. Printre cei arestați se afla și bunul prieten Grigore Alexandrescu, pe care îl vizitează de îndată ce sosește. Tot atunci îl vizitează și pe Bălcescu cu ajutorul unui ofițer binevoitor. În urma studiilor din Franța obține diplomă de inginer, eliberată de Școala de mine din Paris. În baza acestei diplome face demersurile necesare pentru angajare, însă nu reușește. Îi este propusă de către conducere o isprăvnicie, pentru a-l ține aproape și a-l face colaborator al regimului, însă refuză, ceea ce sporește dizgrația. Într-o astfel de atmosferă, sub riscul de a fi arestat, Ghica hotărăște să plece în Moldova, ținând cont și de sfatul unchiului său care între timp fusese eliberat.

Drumul de la București la Iași, care a durat 5 zile, este descris într-una dintre cele mai realizate scrieri ale sale: O călătorie de la București la Iași înainte de 1848. La Iași, participă la viața și întrunirile cercurilor intelectuale, împreună cu Vasile Alecsandri (la care locuiește un timp), Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Costachi Negri.

Pleacă spre Iași către sfârșitul anului 1841, aici regăsindu-și foști prieteni cu care făcuse la Paris mărețe planuri, pe Alecsandri, Alecu Cuza, îl cunoaște pe Kogălniceanu care era secretar al domnitorului Sturdza și pe Costache Negruzzi. Cu el la Iași ducea și o scrisoare care purta semnătura lui Câmpineanu, Alexandru Villara și Al. Filipescu – Vulpe, mari dregători, scrisoare în care i se propunea lui Sturdza tronul Munteniei, urmărind astfel realizarea Unirii Țărilor Române. Despre numirea lui Sturdza ca domn în Țara Românească se vorbea încă din mai 1841. Ghica a stat o perioadă la Iași fără a fi avut slujbă. În acest timp de ezitări, Ghica îl cunoaște pe Niculae Șuțu care îi oferă o catedră de profesor la Academia Mihăileană. Cariera de dascăl în capitala Moldovei și-a început-o Ghica în primele luni ale anului 1842. Grigore Alexandrescu îi scria la 10 martie din București, felicitându-l pentru numirea sa ca profesor și informându-l că acest lucru „a făcut plăcere la toți”.

Ghica a predat la Academia Mihăileană, după cum putem observa și din relatarea primei sale călătorii și a sosirii la Iași, O călătorie de la București la Iași înainte de 1848, cursuri de geometrie descriptivă, geologie și mineralogie. În acest timp, în capitala Moldovei au început dezbaterile cu privire la reorganizarea regulamentului școlilor, Alecu Balș a fost numit în fruntea Ministerului Instrucțiunii Publice și al Cultelor. Se vorbea de transformarea Academiei Mihăilene în universitate condusă de un rector, acesta dorindu-se a fi Ion Ghica. Autoritățile s-au împotrivit și transformarea nu a mai avut loc. În calitate de inspector și membru al Comitetului academic, Ion Ghica a luat o serie de măsuri pentru îmbunătățirea procesului de învățământ. A elaborat un plan amănunțit de reorganizare a învățământului în Moldova, pe care la începutul anului 1844 l-a înaintat lui Alecu Balș. Această lucrare a fost publicată parțial în Propășirea (1844) și în Foaie pentru minte, inimă și literatură din anul 1847. Se accentua în mod deosebit dezvoltarea învățământului la sate, și dezvoltarea unei rețele de școli de diferite grade în limba națională. În 1847 tendința de a înăbuși învățământul cu predare în limba română se manifestă deschis, astfel Academia Mihăileană va fi transformată în școală cu limba de predare franceză. Ghica insistă mult pentru dezvoltarea învățământului la sate, deoarece scrisul, cititul și socotitul erau elemente de bază pentru a fi un bun cetățean care își cunoaște îndatoririle și drepturile obștești. Evenimente neprevăzute îi întrerup activitatea publicistică și cea de la catedră. La începutul anului 1847 revine cu publicarea proiectului său referitor la organizarea învățământului în Moldova. Între manuscrisele lui Ion Ghica de la Biblioteca R. P. R. se găsesc mai multe foi reprezentând ciorna unui proiect incomplet pentru organizarea învățământului universitar.

În toamna anului 1843 îl găsim la București, unde împreună cu Nicolae Bălcescu, Christian Tell și C. A. Rosetti, Ion Ghica pune bazele societății secrete Frăția, care va pregăti izbucnirea Revoluției de la 1848 în țările române. Membrii societății trebuie să păstreze „secretul absolut”, chiar cu prețul vieții și al averii. Reîntors la Iași, Ion Ghica își inaugurează, la 17 noiembrie, cursul său cu prelegerea Despre importanța economiei politice publicată în revista Propășirea, febr. 1844. La 24 noiembrie, Ion Ghica asistă la lecția de deschidere a cursului de istorie națională a lui Mihail Kogălniceanu.

La 1 ianuarie 1844 apare revista Propășirea sub conducerea lui Kogălniceanu, Ghica, Alecsandri și Balș. Pentru Ghica urmează o perioadă mai dificilă, pleacă în Țara Românească pentru a-și îngriji tatăl, care se stinge din viață la sfârșitul anului.

Anul 1845 este anul în care Ghica ia calea străinătății stabilindu-se la Paris. L-a îndemnat la aceasta starea sufletească grea pe care o încerca după moartea părintelui său, precum și neîncrederea și ostilitatea cu care era privit de autoritățile locale ale puterii protectoare din București, fapt confirmat de însușii domnitorul Bibescu într-o convorbire avută cu el în acest timp. La Paris găsește o țară agitată, cursurile ținute de Michelet, Quinet și Mickiewicz erau „o îmbulzeală de studenți”, iar fiecare curs se încheia cu aplauze și strigătul „Vive la République”. Studenții români aflați la Paris audiază cursurile de la Collège de France și participă la manifestațiile studențești. Într-un astfel de climat se înfințează în decembrie 1845, la Paris, Societatea studenților români, al cărei scop mărturisit era să ajute tinerii săraci și dotați să urmeze studii în străinătate. Ion Ghica este ales președinte al societății, C. A. Rosetti secretar, iar casier Scarlat Vîrnav. Din comitetul societății mai făceau parte și alții dintre care amintim pe Dimitrie Bolintineanu, Grigore Romalo, Iancu Bălăceanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu. Apare la Paris broșura Societatea Studenților Români sub patronajul domnului de Lamartine. În această perioadă Ion Ghica s-a întâlnit la Paris cu poetul german Heinrich Heine, în locuința căruia este invitat de mai multe ori.

Ghica se întoarce în țară în toamna anului 1846, în același an părăsesc Parisul și C. A. Rosetti și Mihail Kogălniceanu. Scopul declarat al plecării lui Ghica era acela de a obține fonduri pentru cheltuiala drumului la Paris a lui Alexandru Zane și plata studiilor, iar celălalt scop era intenția de a candida ca deputat de Dîmbovița în alegerile pentru Obșteasca Adunare. Planurile nu îi reușesc întocmai deoarece la București, Bibescu îi interzice să candideze.

În prima lună a anului 1847 se căsătorește, iar în martie, Ion Ghica este ales în Comitetul de conducere al Asociațiunii Literare, alături de Iancu Văcărescu, Ștefan Golescu, Ion Voinescu II și Ion A. Filipescu. Din inițiativa lui, apare, în cadrul Asociațiunii, Album științific literar, prin care se continua Propășirea. Aici publica Ion Ghica articolul Despre mijloacele de comunicație. Din acest an datează încercarea de roman Istoria lui Alecu Soricescu.

Comitetul revoluționar format în 1848, din care făceau parte C. A. Rosetti, frații Golești, Ion Voinescu II și Nicolae Bălcescu, îl trimite pe Ion Ghica la Constantinopol ca „agent confidențial”, pentru a lua legătura cu lumea diplomatică și a pregăti o atmosferă favorabilă mișcării revoluționare din Țara Românească. La izbucnirea revoluției la Islaz, la 9/21 iunie 1848, Ion Ghica se afla la Constantinopol în misiune diplomatică, misiunile lui având un caracter cvasioficial. Prin memorii adresate sultanului (a fost primit chiar de vizir) și prin demersuri la ambasadele Apusului, Ion Ghica a militat constant pentru recunoașterea și apărarea revoluției din Țara Românească. După înăbușirea revoluției, în septembrie, prin intervenția armatelor imperiale ruse și otomane și arestarea și deportarea revoluționarilor, Ion Ghica rămâne la Constantinopol, fără a fi considerat propriu-zis exilat, ceea ce îi permite să țină legătura cu revoluționarii exilați și să încerce să-i unească într-un efort comun. Dar disensiunile între Ion Ghica și o parte dintre revoluționari se adâncesc și datorită faptului că Ghica înclina din ce în ce mai mult spre o poziție moderată, cu fixații conservatoare. Ion Ghica se dorea lider al emigrației și ulterior șef de stat, ceea ce intra în contradicție cu proiectul lui Heliade. La București, în tipografia lui C. A. Rosetti și Winterhalder, îi apare lucrarea de mare importanță în epocă Măsurile și greutățile românești și moldovenești în comparație cu ale celorlalte neamuri, cu un articol despre mijloacele de comunicație.

Are loc o adunare a emigranților români, la începutul anului 1849. Poziția ireconciliabilă a lui Heliade zădărnicește unitatea emigranților români din cele două centre: Constantinopol și Paris. În martie îi moare mama, dar cârmuirea de la București nu-i permite reîntoarcerea în țară. Întreaga avere îi este sechestrată, printr-o hotărâre a Departamentului Dreptății privitoare la „căuzași" (revoluționari). Ion Ghica dovedește o atitudine din ce în ce mai filoturcă și antițaristă, ajungând să susțină acum unirea Principatelor Române sub suzeranitatea otomană.

Între anii 1850 – 1851 menține legătura între Orient și Occident prin intermediul unei bogate corespondențe, în special cu Nicolae Bălcescu care la un moment dat îi și reproșează: „Eu nu pricep ce vrei tu, Ghica? Crezi oare că ne putem mântui numai pe calea diplomatică, iar nu prin revoluție?”. În anii exilului, Ion Ghica a colaborat cu articole, mai ales economice și despre căile de comunicație, în Jurnal de Constantinopole (semnate: Ion). A întocmit un proiect (nerealizat) al unei publicații economice și literare, care să apară în toate limbile vorbite în Imperiul Otoman. Excelent diplomat, și-a făcut relații cu marele vizir și ambasadorii Angliei și Franței. Se instalează la Hissar, o reședință liniștită, cu o grădină care cobora pe țărmul Bosforului.

Între anii 1854 – 1858 ocupă funcția de guvernator al insulei Samos. În Samos, Ghica a ajuns la începutul lunii aprilie, pe o corabie turcească, după o călătorie agitată, care a durat mai multe zile, din cauza timpului nefavorabil, descrisă amănunțit de el însuși în opera sa memorialistică și în corespondența cu soția, rămasă la Constantinopol, pe cale de a deveni pentru a cincea oară mamă. În toamna lui 1856 primește vizita lui Bolintineanu, care rămâne în insulă mai multe luni, până în primăvara anului următor. Spre sfârșitul anului 1857 îl așteaptă pe bunul său prieten Vasile Alecsandri, care nu vine din cauza frigului. Ghica îi scrie o lungă scrisoare în care îi descrie locuri pitorești ale insulei pentru a se „răzbuna” pe prietenul comod. Această epistolă trădează preocupări de creație literară, încât începutul operei sale memorialistice – epistolare trebuie considerat de aici. Din această funcție reușește să pună capăt pirateriei care amenința insula și împrejurimile, să înceapă construirea de drumuri, să înființeze școli (ajutat și de soția sa). Toate acestea îi aduc decorarea de către sultan, iar în 1856 acordarea titlului de bei (prinț) de Samos.

În anul 1857 este permisă întoarcerea în țară a exilaților de la 1848. Ghica se întoarce după mai bine de 10 ani de exil, în noiembrie 1858, plecat fiind din mai 1848. Găsește Bucureștiul schimbat, iar pe Calea Mogoșoaiei (Victoriei) găsește înălțat mândru Teatrul Național (ridicat în 1852). Ghica nutrea speranțe reale ca aspirant la tronul Principatelor. Se baza pe sprijinul guvernului turcesc, prietenii și rudele la București îi făceau propagandă, iar puterile străine își disputau candidații. Ion Ghica era susținut de către Anglia.

Participă la Adunarea electivă din partea districtului Dâmbovița. Intrigile politice îi determină eșecul. Apare în ziarul Românul al lui C. A. Rosetti, un articol care îl prezintă drept „slujbaș” al Imperiului Otoman, deși Ion Ghica nu-și schimbase cetățenia. Este chemat în fața tribunalului de Dâmbovița, tribunal care îi dă câștig de cauză doar după ce este eliberat din demnitatea de prinț de Samos. După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ambele Principate, Ion Ghica este numit prim-ministru al guvernului Moldovei la 6 martie 1859. Numirea se datorează recomandării lui Alecsandri, care era ministru de externe la acea dată, prieten apropiat al domnitorului; Cuza avea serioase rezerve politice față de Ghica. A fost poate, la mijloc și un motiv de tactică diplomatică. La 26 martie urma să înceapă la Paris Conferința reprezentanților puterilor garante pentru a discuta situația din Principate, după dubla alegere a lui Cuza, care contravenea hotărârilor Convenției. Ministerul lui Ghica durează până la 30 aprilie, când demisionează. Reîntors în Țara Românească, Ghica părăsește capitala, retrăgându-se la Gherghani dezgustat fiind de situația deplorabilă a țării. Pe la sfârșitul lunii iunie este chemat de Cuza la București, care îi propune să preia conducerea guvernului. Acesta refuză, însă peste câteva luni la reînnoirea propunerii, Ghica acceptă și astfel, la 11 octombrie 1859, este numit prim-ministru și ministru de interne în Țara Românească. Ministerul este alcătuit din Alex. Golescu, generalul Cornescu, Ion Bălăceanu, G. Crețianu, Steriade și Vasile Alecsandri (la externe). Guvernul lui Ghica durează până în mai 1860. În ultimele luni intrase cu Adunarea în conflict, de la care primește numeroase critici.

În anii următori, Ghica nu mai face parte din niciun minister. Ocupă însă numeroase demnități: deputat în Adunarea legiuitoare din 1860 până în 1864, în repetate rânduri vicepreședinte al Adunării, rector al lucrărilor publice (1861), membru în Consiliul superior de instrucțiune publică (1862), membru în comisia pentru înființarea de bănci (1863), membru al comitetului Casei de depozite. Prezența sa în viața publică este, așadar, permanentă și foarte activă. Îi apare lucrarea Reorganizarea României. Partea întâia. Comuna. În ziarul Independența publică articole cu caracter politic și economic, iar în Revista pentru științe, litere și arte – un amplu studiu intitulat Dacia veche. În primăvara anului 1862 are la Paris o misiune diplomatică din partea lui Alexandru Ioan Cuza; este invitat la dejun de Touvernel, ministrul de Externe al Franței. Tot la Paris îl întâlnește pe Pavel Kiseleff, acum ambasadorul Rusiei în Franța. În ziarul Țăranul român publică articolele Misiunea românilor și Căile de comunicație. Drumurile de fier.

Orientarea politică a lui Ghica, din anii următori, era evident similară adversarilor lui Cuza. La începutul anului 1861, Alecsandri îi reproșa cu mâhnire apropierea de Brătianu, Rosetti și ceilalți. În articolul Reflecțiuni politice publicat în 1863, în Independența română, îl învinuiește pe Cuza de „guvernare personală”. Într-un al doilea articol Reflecțiuni politice, publicat în Steaua Dunării în 1865, Ion Ghica reia atacurile împotriva lui Alexandru Ioan Cuza. În același an publică în două broșuri primele trei părți din lucrarea sa economică fundamentală Convorbiri economice. Lucrarea va fi continuată prin alte broșuri apărute în anii 1868, 1872, 1873, 1875.

În anii 1864 – 1865, după lovitura de stat și decretarea reformei agrare, Ghica se asociază cu fruntașii „monstruoasei coaliții” la acțiuni complotiste pentru detronarea lui Cuza, alături de Brătianu, C. A. Rosetti, Dimitrie Ghica, Lascăr Catargiu, Dimitrie Sturza și alții. La 1866 – 11 februarie, Alexandru Ioan Cuza este înlăturat de la domnie, Ion Ghica preia conducerea guvernului ca prim-ministru, funcție în care îl întâmpină la Pitești pe noul domnitor român în persoana prințului Carol de Hohenzolern Sigmaringen. În 1867 demisionează pentru a patra oară din funcția de prim-ministru și face o lungă călătorie în Europa.

Revine în țară și încearcă să întemeieze propria grupare politică a cărei promovare a făcut-o prin intermediul ziarului Opiniunea constituțională. Între anii 1870 – 1871 este președintele Consiliului de miniștri, funcție din care părăsește definitiv viața politică. Pentru doi ani va părăsi și țara, între anii 1871 și 1872 făcând mai multe călătorii: Viena, Polonia, iar apoi la Istanbul, Pireu, Marsilia, Vichy, unde urmează o cură balneară. Revine în țară în 1873 și se stabilește cu familia la Ghergani, de unde vine adesea la București spre a se întâlni cu prietenii. Publică în ziarul Românul articolul Considerațiuni asupra creditului funciar.

În septembrie 1876 este ales președintele Academiei Române, fiind membru deja din 1874, mandat pe care îl va avea și în 1878. Ca președinte, a contribuit mult la organizarea instituției pe plan național și la îmbogățirea fondului arhivistic; el însuși donează manuscrisele rămase de la Nicolae Bălcescu și corespondența revoluționarilor români de la 1848. Tot în această perioadă stabilește schimburi de publicații cu străinătatea.

În 1877 Ion Ghica este numit director general al teatrelor și în același timp al Teatrului Național din București, funcție în care rămâne până în 1881. În 1879 ia de la Vasile Alecsandri drama istorică Despot Vodă și o pune în scenă la Teatrul Național din București, începând cu 30 septembrie.

Are o bogată activitate publicistică în anii 1879 – 1880. Publică, în broșură, Cugetare politică (nesemnată), în care pledează pentru neutralitate în războiul ruso-turc. Ține comunicarea Amintiri despre Grigorie Alexandrescu, publicată în Analele Academiei (reluată apoi în Scrisori). În septembrie ține la Academie comunicarea Începutul omului. Revista Convorbiri literare începe să-i publice Scrisori către V. Alecsandri. Din aprilie până în decembrie apar: Din vremea lui Grigore Ghica (la includerea în volum: Clucerul Alecu Gheorghescu), Polcovnicul Ionifa Ceganu, Din vremea lui Caragea, Școala acum 50 de ani, Din timpul zaverii. Revista continuă să-i publice Scrisorile în anii următori. La Academia Română ține comunicarea Semințiile, soiurile și rasele, tipărită în Analele Academiei Române.

Din august 1881 este trimis ambasador și ministru plenipotențial la Londra, misiune pe care o va îndeplini până în octombrie 1890. În această perioadă își va continua călătoriile în scop diplomatic, fiind desemnat de guvernul de la București să reprezinte România la Congresul Poștelor de la Lisabona din 1885, dar și cele private – în Franța, unde va călători pentru tratamentele balneare de la Vichy. În perioada cât a fost ambasador legătura cu Vasile Alecsandri a fost foarte strânsă. Ei se vor revedea adesea fie la Londra, fie la Paris, și vor discuta asupra Scrisorilor destinate a fi publicate în Convorbiri literare. Spre sfârșitul anului 1883 decide să-și adune scrisorile către Vasile Alecsandri în volum. În 1884 acesta prezintă la Academia Română o Dare de seamă asupra volumului de Scrisori, prezentând totodată și Convorbiri economice din care în acest an apăruse volumul III. La Tipografia Academiei i se tipărește și lucrarea Pământul și apa, prima parte.

În martie 1866 participă la lucrările Academiei Române, unde Iacob Negruzzi, la propunerea lui Vasile Alecsandri, citește, în ședința publică, Amintiri despre Grigorie Alexandrescu de Ion Ghica, iar în 1887, la București, la Editura Socec, apar Scrisori către V. Alecsandri, „edițiunea nouă”. Față de prima ediție din 1884, care cuprindea 15 scrisori, se adaugă nouă scrisori noi. Ediția nouă din Scrisori a apărut într-un tiraj de 600 exemplare, din care 100 de exemplare pe hârtie de calitate superioară, având ca recenzenți pe Ioan Slavici și I. Bianu. Tot la Editura Socec îi apare în 1889 lucrarea Amintiri din pribegia de la 1848. Nouă scrisori către V. Alecsandri. Noile scrisori „politice” cuprind și numeroase pagini de literatură.

La începutul lui septembrie 1890 demisionează din postul diplomatic de la Londra și se întoarce în țară. La 14 septembrie i se face lui Ion Ghica cinstea de a conduce sesiunea Academiei Române consacrată omagierii memoriei poeților Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri — personalități ale culturii române de care memorialistul fusese atât de apropiat.

Începutul anului 1894 îl găsește din nou în fruntea Academiei Române. Retras la conacul de la Ghergani, Ion Ghica venea la ședințele și sesiunile Academiei Române, la început nelipsit, dar din acest an mai rar. Găsește liniștea în camerele conacului și în plimbările în parcul din jur, căruia, prin amenajări, îi dăduse un aspect englezesc. Boala i se accentuează. În ultimii ani de viață, o paralizie parțială a mâinii drepte îl împiedică să scrie. Dictează soției sale, Sașa, și celor două fiice: Ana și Eliza. Ele i-au fost alături până la sfârșitul vieții. Îi organizau la conac și seri de muzică, la una din ele fiind prezent și George Enescu, în vârstă de 14 ani. Din partea Academiei Române primea corespondența la sfârșitul fiecărei sesiuni la care nu mai putuse să participe.

La 22 aprilie se stinge din viață în conacul său din Gherghani. Înmormântarea s-a făcut cu fast oficial: un tren special a plecat din București spre Ghergani, aducând membri ai Academiei Române, membri ai Camerei Deputaților și Senatului, miniștri, doi generali reprezentând pe rege, care au format un imens cortegiu funerar, împreună cu numeroșii membri ai familiei Ghiculeștilor, a celor înrudiți, alături de numeroși țărani din Ghergani și din satele învecinate. Slujba de înmormântare a făcut-o însuși mitropolitul primat, însoțit de un sobor de preoți. Un detașament de soldați au dat onorul. Au rostit cuvântări: Dimitrie Sturdza – în numele guvernului; Tache Giani – președintele Camerei Deputaților; V. A. Urechia – vicepreședintele Senatului; P. S. Aurelian – în numele Academiei.

5.5.2. Proza memorialistică a unui cărturar și om politic

Anul 1879 constituie un moment hotărâtor în afirmarea lui Ion Ghica drept scriitor: în timpul vizitei de la Mircești se stabilește între cei doi schimbul de „corespondență literară”, ceea ce duce numai în câțiva ani la dezvăluirea, prin Scrisori către V. Alecsandri, a celui mai de seamă memorialist al literaturii române. Retipărește Convorbirile economice, volumele I, II. Volumul III apare în 1884. Tot în 1884 la București trăiește marea bucurie de a-și vedea prima ediție din Scrisori către V. Alecsandri, imprimată la Tipografia Academiei Române.

Scrisorile lui Ghica către Alecsandri reprezintă cele mai prețioase mărturii dintr-o epocă în care istoria și-a schimbat cursul în mod decisiv, se întind pe jumătate de veac care a cuprins mișcările de la 1821 și 1848, Unirea Principatelor și venirea domnitorului Carol. Memorialistica reprezentativă pentru Moldova din această perioadă o reprezintă povestirile și amintirile lui Radu Rosetti. Echivalentul lor în spațiul valah este corespondența lui Ion Ghica, operă care întregește imaginea trecerii de la lumea orientală, nemișcată de veacuri, spre Occidentul modernității și al progresului. Scrisorile au apărut pentru prima dată în paginile revistei Convorbiri literare, între anii 1880 și 1887, iar de aici au fost culese pentru cele două ediții antume. În 1884 au fost adunate în volum primele 16 scrisori și tipărite de Tipografia Academiei Române. Următoarele scrisori au fost gândite ca material pentru un al doilea volum, dar au apărut ca o întregire în ediția din 1887.

În scrisorile sale, legătura cu epoca anterioară, pașoptistă și post-pașoptistă este vizibilă. Proza lui Ion Ghica impune un nou gen de memorialistică. Figurile istorice, precum Nicolae Bălcescu și alți revoluționari, domnitorul Sturza, Nicolae Filimon și alții apar în atitudini comune și în posturi familiare, banale sau comice. George Călinescu a numit opera lui Ghica „muzeul Carnavalet”, spectacol concret și familiar al marilor figuri surprinse în figuri cotidiene. Tocmai de aceea, imaginea secolului al XIX -lea își are originea în tablourile de epocă ale lui Ion Ghica.

Așa cum spune și Mihai Zamfir, în lucrarea sa, Din secolul romantic, Ion Ghica își propune conservarea memoriei într-o epocă de rapide schimbări, el aflându-se implicat într-un proiect rațional nu unul imaginativ. Chiar dacă literatura îl face să devieze de la demersul inițial, autorul se află conștient alături de Alecsandri în acțiunea de recuperare selectivă și rațională a trecutului. Tocmai pentru aceea va fi preocupat de documentare, de izvorul atestat și scrisoarea olografă a personajului. Astfel, putem spune că Scrisorile conservă legătura explicită cu epoca și cu scriitorul pașoptist.

Nicolae Manolescu, în lucrarea sa Istoria critică a literaturii române, vorbește despre scopul scriitorului care se pare că a fost acela de a prezenta o epocă apusă și tot mai puțin cunoscută contemporanilor. Scrisorile către V. Alecsandri sunt o operă superioară literar. Nu este clar de la început ce urmărește autorul, fiind foarte posibil ca Ghica să-și fi descoperit adevărata vocație pe măsură ce scria. „…în Scrisorile către V. Alecsandri, Ghica este mai preocupat de arta sa, oscilând vădit între patru sau cinci maniere de a-și concepe textele solicitate cu atâta insistență de către destinatar. Prima dintre maniere este una pur istorică… în ele avem o cronologie, cu documentele pe masă, din care lipsesc și culoarea de epocă, și portretele, și descrierea”.

Din punct de vedere al conținutului și al modului în care își organizează scrierile, se poate spune că autorul adoptă stilul epistolar. Subiectele abordate cuprind o paletă variată, concluzie ce poate fi trasă și în legătură cu dimensiunea scrisorilor. Stilul abordat este liber. Impresia pe care o lasă autorul este aceea a doi prieteni vechi care s-au revăzut și își deapănă amintiri fără a ține cont de cronologie. De pildă, scrisoarea XIX Căpitanu Laurent (Londra, 2 mai 1884) debutează astfel: „Dacă voiești să-ți scriu câteodată, nu-mi cere, te rog, șir la vorbe, căci nu sunt în stare a-mi restrânge suvenirile și a le clasa pe date, ci lasă-mă să fac cum pot și cum îmi vine”.

O altă caracteristică a Scrisorilor este aceea a veridicității subiectelor abordate. Această idee o regăsim în scrisoarea VI Din timpul Zaverii (Gherghani, septembrie 1880) unde Ghica îi spune prietenului său Alecsandri „< De ce-mi scrii așa de rar? > îmi ziceai mai deunăzi, vorbă foarte măgulitoare când îmi vine de la tine; dar știi tu de câte ori leapăd condeiul din mână până ce nimeresc ceea ce trebuie să zic asupra unui eveniment despre care am auzit sau la care am asistat; despre un om pe care l-am cunoscut, de care s-a vorbit sau pe care l-am găsit în drumul vieții mele fie într-o direcțiune, fie într-alta; de câte ori rup foi întregi, fiindcă nu găsesc în memoria mea sau în însemnările mele științele ce-mi trebuiesc pentru elucidarea faptelor ce voiesc să-ți povestesc? Mie nu-mi este iertat să scriu decât numai atunci când pot spune un adevăr; și a cunoaște adevărul și a-l spune nu e lucru lesne, mai ales când în chestie se amestecă și puțină politică”.

Scrisorile lui reliefează foarte bine fenomenele sociale, naționale, politice, culturale care au avut loc de-a lungul veacului al XIX-lea, transmițând culoarea locală, adică tot ceea ce ține de modul de viață, de gândire și de exprimare specific oamenilor atât de diferiți pe care i-a întâlnit de-a lungul vieții.

În scrisoarea numărul IV, Școala acum 50 de ani, este prezentată școala de la începutul veacului. Autorul aduce elogii generației trecute, generație care a rămas în anonimat, dar a transmis învățătura lor celor care mai târziu aveau să pună bazele culturii și civilizației române. „Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea pentru că-l durea inima când vedea că nu se silesc copii la învățătură. El nu era civilizat, ca să nu-i pese dacă elevii învață sau nu. Pentru el școala nu era o chiverniseală, nu se gândea la: treci zi, treci noapte, apropie-te leafă. Nu sta cu ceasornicul deschis pe catedră ca nu cumva minutarul să treacă peste semn. La Chiosea, ca la Chiriță, ca la Stan, lucrurile mergeau altfel; viața lor era cu copii din școală, nu știa nici șosea, nici cafe-șantan, nici deputăție…la de-alde el au învățat să scrie românește logofătul Greceanu, Văcăreștii, Anton Pan…Acei bieți dăscălași, care au fost depozitari limbei și naționalității noastre, duceau o viață zdrucinată plină de privațiuni și de coate sparte , fără bene-merenti și fără recompense naționale, fără pensii și parapensii, plătiți ca vai de ei cu un codru de pâne, trăiau și mureau necunoscuți…”.(Școala de acum 50 de ani)

Prin intermediul scrisorilor IV și XII O călătorie de la București la Iași înainte de 1848, Ion Ghica crează oarecum o paralelă între cele două generații, cea de la începutul veacului și generația de la 48. „Grei, dar plăcuți ani am petrecut noi împreună; mult am luptat noi, tinerii de pe atunci, cu prejudețele și obiceiurile cele rele, mult am apropiat noi clasele între dânsele; multe idei greșite ale bătrânilor și ale boierilor am spulberat și multe idei moderne am împlântat în spirite; multă rugină am curâțit de pe mulți. Am făcut-o respectând credințele fiecăruia, cinstind perii cei albi, lăudând și admirând fapta bună, ori de unde venea, și venerând pe acei cari iubeau țara și dreptatea. Lucram și luptam nu împins de setea de posturi bine plătite sau de dorința de ranguri pe scara arhontologiei, dar numai de dorința de a dezvolta în spirite și în inimi sentimentul binelui, al frumosului și iubirea de țară”. (O călătorie de la București la Iași înainte de 1848)

Scrisoarea X Libertatea face referiri la principiul de bază al mișcării pașoptiste. Autorul afirmă că libertatea este un drept fundamental al tuturor, drept care stă la baza fericirii sociale. „După promisiune ce ți-am dat, urmez astăzi epistola mea precedentă cu câteva considerațiuni asupra libertății, asupra acestui cuvânt magic … Mulțimea nu este încă pătrunsă de ideea că libertatea unora nu trebuie să împiedice libertatea celorlalți … Sunt încă puțini acei cari înțeleg că fericirea unui popor stă în libertatea tuturor” (Libertatea). În scrisoare este dezvoltată mai apoi ideea de libertate, fiind prezentate și condițiile care caracterizează o falsă idee de libertate. În opinia autorului, condițiile unei societăți despotice, excesiv autoritate sunt departe de a favoriza manifestarea și resimțirea libertății. Totodată, sunt asociate libertății și starea de moralitate și nivelul de educație al poporului. „Pentru unii, supremul libertății ar fi de a se obliga toți românii mari și mici să nu cumpere marfa decât de la dânșii…Libertatea rău înțeleasă face afacerile despotismului, precum și despotismul naște mai curând sau mai târziu libertate…Cu cât într-o societate există mai multă ignoranță și mai puțină educațiune, cu cât simțul justiției și dreapta apreciere sunt mai puțin dezvoltate, cu cât puterea morală, care înfrânează patimile și dezvoltă rațiunea, va fi mai slabă, cu atât libertatea va fi mai puțin înțeleasă și practicată”.

Scrisoarea X și scrisoarea XI Egalitatea, au pronunțat caracter teoretic, lămurind noțiunile politice cu o importanță majoră în edificarea statului român modern. „Egalitatea este o aspirație nobilă și generoasă a omului de bine, a omului înzestrat cu simțul dreptății și al echității, este îndemnul și speranța celui inteligent, celui învățat și muncitor, a acelui care dorește suirea nivelului social, dezvolatrea progresului și a civilizațiunii…Egalitatea, deși e dorită de toți, dar foarte puțini o înțeleg, și mulți o înțeleg ca tinerii noștri de la Rașca, cum le vine mai bine la socoteală; mai toți o voiesc, cum zice poetul nostru Alexandrescu, cu lei, iar nu cu căței, cu cei de sus, iar nu cu cei de jos”. (Egalitatea)

Scrisorile aduc informații prețioase legate de evenimentele majore din Principate, mai ales din Țara Românească, și anume domniile fanariote, războaiele ruso-turce, elaborarea Regulamentului Organic, alegerea lui Gheorghe Bibescu ca domn, organizarea Revoluției de la 1848, epoca exilului, în general jocul de interese al marilor puteri până la 1859.

Ion Ghica, prin intermediul scrierilor sale memorialistice, reușește să redea o imagine de ansamblu a Europei, o Europă aflată în plin proces de transformare și a unui secol al XIX-lea de o imprevizibilitate și mobilitate uluitoare.

5.6. CEZAR BOLLIAC – exil, revoluție și militantism

„În popor, fraților!

Acolo este mântuirea, puterea, onoarea și gloria noastră!”

(Cezar Bolliac)

Una dintre personalitățile complexe ale perioadei pașoptiste este Cezar Bolliac. Născut în 1813, deplina maturitate și-o trăiește în perioada Revoluției de la 1848, mișcare la care ia parte în cel mai activ mod posibil – prin acțiuni de promovare a idealurilor pașoptiste, dar și prin ocuparea unor funcții publice prin care putea să pună în aplicare idealurile sale politice și sociale.

Vornic al Capitalei în perioada premergătoare Revoluției are misiunea, împreună cu C. A. Rosetti, frații Golescu și Ioan Ghica, de a răscula pe locuitorii mărginași ai orașului. Participarea sa la Revoluție și statutul de secretar al Guvernului provizoriu îl plasează în rândul fruntașilor revoluționari. Este unul din redactorii ziarului Poporul suveran, alături de Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu și, în același timp, membru în comisia pentru eliberarea țiganilor. La una din adunările populare propune ridicarea statuilor lui Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu și Gheorghe Lazăr, iar la arderea Regulamentului Organic și a Arhondologiei ține un discurs în curtea Mitropoliei. Alături de Nicolae Bălcescu, susține înarmarea maselor pentru a se împotrivi oștirii turcești care intrase în țară să înăbușe revoluția. Astfel, „în momentul căderii Revoluției este arestat, apoi, împreună cu Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu și frații Golești, exilați și îmbarcați pe o corabie turcească, de pe care reușesc să fugă la Orșova. În 12 noiembrie sosește la Brașov unde scoate ziarul Espatriatul care avea drept scop apropierea românilor ardeleni de unguri și pornirea tuturor împotriva Austriei, fapt care îi aduce aprecierea lui Bem. Intră în armata comandată de Bem și trece cu acesta în Moldova”.

În primul an de exil, în iunie 1849, se întâlnește la Budapesta cu Nicolae Bălcescu și împreună cu el încheie în luna iulie o convenție cu guvernul revoluționar al lui Kossuth, pentru o alianță între revoluționarii români și cei maghiari. Eforturile și crezul său revoluționar se regăsesc și în poezia România Solidară. În august, după înăbușirea revoluției maghiare, Cezar Bolliac trece Dunărea și se întâlnește la Constantinopol cu Ion Ghica. În octombrie se află la Brussa în Turcia, unde se întâlnește cu alți revoluționari români refugiați. Animat de idealul de unitate și-l exprimă literar în poezia Unirea.

La Constantinopol, în 1850, împreună cu Cristian Tell și Gr. Pleșoianu, pun la cale o nouă mișcare revoluționară, pe care Ion Ghica nu o aprobă. Este arestat de turci, dar eliberat cu garanția lui Ion Ghica. În august pleacă la Atena, pe furiș cu pașaport fals. La Atena scrie poezia Patria. Pe 21 septembrie sosește în Malta cu pașaport britanic pe numele Timoleon Paleolog. Pe 16 octombrie sosește la Paris, unde va rămâne până în 1857, desfășurând o bogată activitate publicistică, în cadrul acțiunilor revoluționarilor români exilați. Astfel, în ianuarie 1851 scrie poezia Clăcașul; în noiembrie ia parte la editarea ziarului Republica română de la Paris. Aici publică studiul Regulamentul. Arhondologia. Condica lui Caragea. Condica criminală din 1851. În 1852 începe să scrie o serie de memorii și scrisori ce le trimite marilor personalități din Franța și Anglia; le reunește în volum în 1856 sub numele de Choix de lettres et mémoires sur la question roumaine, iar în 1856, scrie poeziile România și Acvila străbună, în care evocă „buciumul lui Zamolx”. Continuă să publice și în țară, nu doar în străinătate. În Steaua Dunării de la București publică articolul Scrisori în țară, în care leagă ideea unirii Principatelor Române de ideea unității fondului dacic. Publică la Paris Tipographia de la Roumani, prima broșură din seria proiectată a unor Mémoires pour servir à l'histoire de Roumanie (Provinces danubiennes), dar nu a apărut decât această broșură.

În 1857 își intensifică și el lupta pentru unirea țărilor române: publică poeziile Țara Românească către Moldova și Răsunet la Hora Unirii de V. Alecsandri. Pe 10 martie editează la Paris ziarul Buciumul, care apare până la 3 mai. În versiunea franceză îi apar: Domnul Tudor. Episode de la Revolution Roumaine de 1821 (scris în 1844); Poésies. Publică volumele: Poezii. Renașterea României (Paris, două ediții); Colecțiune de poezii vechi și noi (București). În iulie se reîntoarce în țară o dată cu ceilalți exilați români cărora le încetează exilul. Începe să colaboreze la Seculul și România, gazeta unionistă, în redacția căreia intră. La 17 octombrie este numit director al Monitorului Adunării ad-hoc, care apare până la începutul lui ianuarie 1858, continuându-și lupta politică până la sfârșitul vieții. Cezar Bolliac este unul dintre cei mai aprigi luptători pentru unire; lui îi aparține ideea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor la Iași și la București.

Implicarea sa în mișcări radicale privind viața socială, politică și culturală este premergătoare anului 1848, el experimentând deja viața de exilat. Legat de membrii societății ce se formase în jurul lui Câmpineanu, participă la complotul înlăturării lui Alexandru Ghica. Această mișcare nu viza numai înlăturarea domnitorului, ci și unirea Principatelor, ba chiar mai mult, după cum mărturisește Bolliac mai târziu, aducerea unui principe străin. Mișcarea eșuează, iar complotiștii sunt pedepsiți. Bălcescu și Alexandrescu sunt închiși, iar Bolliac este exilat, exil de care scapă la intervenția lui Mihail Ghica, fratele domnitorului. În timpul Revoluției de la 1848 este unul dintre cei mai activi partizani.

Foarte activ la nivel publicistic și editorialist, Cezar Bolliac susține apariția mai multor ziare și reviste. În anii 1836 – 1837, Cezar Bolliac scoate la București revista Curiosul, din care nu au apărut decât patru numere. Pe lângă această revistă apare și ziarul Espatriatul, și tot lui i se datorează apariția ziarului Buciumul, publicat o vreme la Paris, apoi la București și urmat de Trompeta Carpaților. Pe lângă ziarele și revistele care apar sub stricta lui îndrumare, Bolliac mai colaborează și la alte publicații ale vremii cum ar fi Foaia pentru minte de la Brașov, Curierul românesc al lui Ion Heliade Rădulescu, Republica română din Paris, Românul lui Costache Rosetti și Columna lui Traian a lui Hașdeu.

Activitatea publicistică a lui Bolliac are un caracter literar înainte de revoluție, după revoluție orientarea lui publicistică se schimbă, devenind preponderent politică. Scriitorul nu a făcut însă disociere între aceste domenii și astfel scrierile lui literare, în special articolele de critică sau teorie literară, sunt în același timp și profesiuni de credință politică. O parte din articolele politice din epoca postrevoluționară sunt concentrate de el în Culegere de mai mulți articoli, publicați atât în străinătate cât și în țară în anii trecuți, apărută la București în 1861.

Ca poet, debutează cu un volum de Meditații, după modelul romanticului francez Lamartine. Ulterior, creația sa se orientează spre lirica socială cu puternice accente militantiste și eliberatoare. Importante sunt și articolele sale de teorie literară: Către scriitorii noștri, Poezia, Răspuns la articolul Poezie, prin care se afiliază la doctrina romanticilor francezi. Literatura poetică a scriitorului nu este cuprinsă toată în volum. Multe dintre poezii, un început de roman și câteva epigrame rămân în paginile publicațiilor politice. Prima lui operă tipărită apare în anul 1835 la București sub numele de Operele lui Cezar Bolliac. Realizează unele traduceri din teatrul lui Victor Hugo, aceleași pe care le traduce și Costache Negruzzi, Lucreția Borgia și Angelo, tiranul Padovei.

Artistul, în special poetul, are o misiune importantă în perioada pașoptistă – aceea de a se implica activ în viața socială și politică a țării, pentru a genera modificările democratice care au definit idealul revoluționar. Aceasta este și convingerea lui Cezar Bolliac care se juxtapunea concepției că poezia are o funcție social-politică și istorică majoră, care reflecta de fapt preocupările și frământările unor vremuri marcate de efervescența ideilor și acțiunilor revoluționare manifestate la fel de acut și în principatele române ca și în țările din occidentul Europei în anii premergători Revoluției de la 1848.

Cezar Bolliac își exprimă în mod direct acest crez în articolul cu caracter programatic Către scriitorii noștri, publicat în Foaie pentru minte, inimă și literatură din 2 octombrie 1844, subliniind ideea că poezia trebuie să dobândească în această perioadă un caracter de manifest militant, cu scop clar social – politic, să genereze transformări în sensul aspirațiilor democratice și progresiste ale vremii. „A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeți; veacul cere înaintare, propaganta idei cei mari, propaganta șarității cei adevărate și care lipsește cu totul. Că au dulcineele ochi negri sau albaștri, că este primăvara veselă și toamna tristă, că este cald vara și frig iarna, toate acestea le știm, le știm și fără ajutorul d-voastră. Am voi să știm unde s-a năpustit nenorocirea, unde muncește mai tare durerea, și prin puterea harului d-voastră, să se coboare acolo mila celor cu putere. Destul, domnilor, destul s-au cântat eroii cei barbari fumegând de sânge în câmpii măcelăriilor de turme de oameni, destul s-au cântat olimpii și paradisii, acum a venit vremea păcii și a realității, noaptea cruzimelor și crepusculul îndoielilor a trecut; a dezmorțit pe cei striviți și i-a îmblânzit pe cei înverșunați încă, aceasta este misia poeziei și a filosofiei veacului nostru; și muza d-voastră se poate inspira tot așa de bine în bordeiul muncitorului și sub cortul țiganului, ca și în câmpul slavei, ca și în locașul arhanghelilor”.

Filonul central al crezului lui Bolliac în ceea ce privește rolul poetului a fost reprezentat de ideea de interfață care receptează, adaptează, exprimă și reclamă nevoile poporului. Poetul este văzut de Bolliac ca fiind un apărător al drepturilor celor mulți, un apărător cu pronunțate îndatoriri și valențe reformatoare. Crezul acesta este afirmat cel mai explicit în articolul Poezia, apărut în Foaie pentru minte, inimă și literatură între 1 și 22 iulie 1846, reluat ca prefață la volumul din 1847 – Poesii nuoe, iar mai târziu, în 1857, în volumul Poezii – Renașterea României, tipărit la Paris.

Cezar Bolliac, ca întreaga lui generație a avut ca sursă de inspirație și de trăire literatura franceză care le-a oferit scriitorilor modele. Cu toate acestea, marile merite ale literaturii române și ale scriitorilor generației pașoptiste nu sunt traducerile și imitațiile. Scriitorii acestei generații au încercat și au și reușit să creeze ceva original și propriu nouă ca popor, propriu lor ca entitate social – culturală. Meritul lui Bolliac în literatura română îl găsim în poezia care tratează tema socială. Fata de boier și de țigan, ca și Țiganul vândut fac parte din literatura ce a fost scrisă în perioada de militare pentru eliberarea țiganilor. Cea mai cunoscută dintre poeziile cu temă socială este Sila, o poezie care prezintă o casă îmbelșugată ce ajunge o colibă sărăcăcioasă. Personajele sunt feciorul care fusese luat la armată și de care nu se mai știa nimic, fata care pregătea mâncare pentru tatăl bolnav și era bucuroasă, ca răspuns la bucuria ce o avea el mâncând. Toată bunăstarea se destramă când vin dorobanții și le iau totul, fata este dusă cu sila la curte unde timp de trei zile coase așternutul de mireasă al fetei boierului. În timpul acela tatăl ei murea, iar mama se apropia de moarte în bordeiul înghețat și pustiu.

Chiar dacă sub aspect artistic poezia lui Bolliac nu este una remarcabilă, înscriindu-se de altfel în curentul vremii și suportând limitările acesteia, ea dispune de o vibrație interioară, oferită de sensibilitatea poetului pentru suferințele poporului. În condeiul lui Bolliac poezia devine mai degrabă un mijloc de luptă decât un act eminamente artistic, prin poezie autorul având posibilitatea să lupte pentru principalul său scop – promovarea principiilor democratice și reformatoare. S-ar putea spune că Bolliac nu ar face notă distinctă de lucrările celorlalți pașoptiști prin aderarea la aceste idealuri regăsite în opera tuturor. Însă nota caracteristică este aplecarea în mod deosebit a lui Bolliac spre suferința țăranilor, a iobagilor – „Bolliac cânta iobagul și-a lui lanțuri de aramă.” (Epigonii – Mihai Eminescu)

În poezii precum Muncitorul, Ocna, Sila, Clăcașul se regăsesc ilustrate realități tragice din viața țăranilor prin reconstituirea epică a unor episoade din viața țăranilor – munca pentru boier, sărăcia, supunerea la regulile absurde și dictatoriale ale ocârmuirii, neajutorarea țăranilor, întâlnirea cu boierii nemiloși și cruzi. În Clăcașul condiția țăranilor este foarte clar exprimată – „Oh! Legați pentru vecie/ De pământul unde stăm,/ Plătim vecinică chirie/ Și pe apa care bem./ Nu avem nimic al nostru;/ Tot în preajmă e străin!/ Venim rupți din lucrul vostru/ Și dăm peste-al lipsei chin.// Ca un dobitoc de muncă,/ Ca copaciul roditor,/ Ca rodirea dintr-o luncă/ Voi priviți pe muncitor./ El și fiii, și soție,/ Boul, vaca și viței,/ Toți sunt zestre pe moșie:/ Robi ai muncii, robi ai ei”. Se dă glas și revoltei, poezia devine o chemare la luptă, la revoltă, pentru a revendica un drept fundamental – pământul trebuie să fie al celui care îl muncește: „Pâinea, fierul o rodește;/ Tot cu fierul ne-o păstrăm;/ Ea e-a celui ce-o muncește;/ Trântorilor n-o mai dăm./ V-am cerut, de milă, dreptul/ Cu tocmeală între frați./ Nu vreți? Ni-l ținem cu pieptul,/ Și veniți de ni-l luați!”.

Bolliac a luptat, prin toată opera sa, nu doar în direcția idealurilor sociale ci și a celor politice și naționale. „Poezii ca La România, Acvila străbună, patria, Cântec oltenesc, transmit mesajul înaintat al epocii de redeșteptare și afirmare națională, reînviind gloria străbună și mobilizând conștiințele în luptele pentru apărarea libertății patriei, pentru unitatea națională”, mergând până la identificarea cu acestea prin opera și prin viața sa publică.

Opera poetică a fost strânsă în mai multe volume, care reproduc în mare parte aceleași poezii: Din poeziile lui Cezar Bolliac, partea întâi, București, 1843; Poezii nouă, București 1847; Renașterea României. Poezii, Paris, 1857; Poezii naționale. A doua ediție, Paris, 1857. Ediția definitivă a operei poetice apare la București, la Socec, sub titlul Colecțiune de poezii vechi și noi, probabil în 1857 – 1858. Vaillant și Ferraud au tradus o parte din poeziile lui și le-au publicat la Paris în 1857: Poésies traduites du roumain en proses et en vers françaises. Opera lui Bolliac aduce un cult puternic al carității și al copilului, idee împrumutată din literatura occidentală, de la Hugo. El militează totodată pentru emanciparea femeii, susținând că cea dintâi inegalitate constă în sclavia femeii, „Emancipația ei dară este cel întâi element contribuitor la viața cea nouă… Cel mai prețios tesaur ce posedă umanitatea este inima de fămee. Tot aici el militează pentru înlocuirea instituțiilor trecutului, transformarea lor în instituții republicane democratice”.

În articolul Poesia, apărut în Foaie pentru minte, Bolliac susținea că poezia trebuie să cerceteze izvoarele inegalității în societate, ,,Este timpul ca poesia să se ocupe, să puie în mișcare toate resorturile sale de la o refacere integră, la o reformă totală în conștiință, schimbarea tuturor ideilor ce a avut până acum și are astăzi omul despre lume”.

Cezar Bolliac poate fi considerat primul teoretician al romantismului în literatura română, al romantismului revoluționar. Opera sa poetică, modestă ca artă, se face remarcată prin cultivarea temei sociale. La intersecția poeziei sociale cu cea națională se află fragmentul din poema închinată lui Tudor Vladimirescu, Episod din revoluția lui Domnul Tudor, pe care poetul o datează din 1844, dar este publicată în colecția de Poezii naționale din 1857.

Fără a avea pretenția că opera lui Bolliac este preponderent o artă, putem spune însă despre el că a realizat primul program romantic din istoria ideilor estetice la români. În spirit romantic, încercând să portretizeze poetul, el resimte și redă în versuri antinomia dintre măreția naturii și caracterul limitat al acestuia. „O! cât de mic e omul, când se află pe un munte!/ Ce slabă-i ființa în urlet d-element” sunt versuri tributare scepticismului, pe când alte strofe invocă dezmărginirea, cosmicizarea, când poetul „Se simte tot-deodată că nu mai e nemernic,/ E mare cât și lumea, nu-ncape-n firmament;/ Dă mâna cu principiul al totului puternic,/ E univers gândirea-i; amoru-i, element”. „Sentimentul damnării acestui eu faustic mai provine din mărturia dramatică a insuficienței artistice, pe care Bolliac o exprimă ca exponent al unei generații întregi, de pionieri ai poeziei noastre moderne. Impresionantă prin sinceritate, confesiunea lui lasă unui legatar necunoscut menirea de a găsi expresia definitivă a tensiunii ontologice: „De nu pot fi poetul ce lumea cununează/ Vreun alt erald pe urmă-mi va spune ce-am simțit”, misiune de altfel îndeplinită de urmașii săi, în special de Mihai Eminescu.

5.6.1. Excursiunile arheologice românești ale unui scriitor, revoluționar și exilat

O altă sursă de inspirație a scrierilor lui Bolliac a fost arheologia. Călătorie arheologică în România, publicată la București în 1858, cu o a doua ediție apărută în 1861 și Excursie arheologică, București 1869 sunt rezultatul unei cercetări pe teren realizată de Cezar Bolliac.

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, George Călinescu face o scurtă referire la călătoriile arheologice efectuate de Cezar Bolliac. „Astfel Bolliac face în anii 1845, 1846, 1858, 1869 mai multe excursii de explorare. În martie 1858, în drum spre Turnu-Măgurele, se oprește la Talpa să cerceteze vestitele Tapes ale lui Csifilin, unde Decebal și-a rânduit oștile pentru cea dintâi bătălie cu Traian. Merge și la Netoți, unde află că este o cetate dacică despre care află că denumirea corectă este Nedați. Aici găsește un obiect de bronz cu apartenență de tirs a lui Bacchus. Merge mai departe la Roși-de-Vede…”.

Toate însemnările lui Bolliac le vom găsi cuprinse în volumul Excursiuni arheologice, antologia și prefața N. Georgescu, studiu introductiv, note, comentarii și glosar Mariana Marcu, notă asupra ediției, verificarea și colaționarea realiilor Doina Rizea, apărut la Editura Floare albastră, București în anul 2005.

În prefață găsim referiri legate de pasiunea lui Bolliac pentru arheologie și crezul său politic afirmarea „românismului”. Cele șase capitole conțin articole din seria celor publicate de Bolliac în presa vremii Curierul Românesc și Trompeta Carpaților.

Astfel, în capitolul I avem prezentată prima excursiune arheologică a lui Bolliac efectuată în iulie 1845, intitulată Din itinerarul domnului Bolliac, apărută în Curierul Românesc, anul 1845, nr. 85. În această călătorie este însoțit de A. T. Laurian și Dimitrie Bolintineanu pe traseul București – Giurgiu – Piertoșani – Zimnicea – Svistov – Piatra – Turnu Măgurele – Nikopole – Flămânda – Islaz – Celei – Brastavăț – Caracal – Valea Negrului – Pitești – Câmpulung – Cetățeni – Nămăiești.

Capitolul al II-lea, Călătorie arheologică în România de la 20 martie până la 22 aprilie 1858. În această călătorie este cuprins traseul Talpa – Netoți – Râca – Orbeasca – Roșiorii de Vede – Lăceni – Turnu Măgurele – Flămânda – Nikopole – Cercelari – Ghighen – Nikopole – Turnu Măgurele.

Al treilea capitol prezintă Relațiunea către ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice care este înaintată de Bolliac în vara anului 1869 la sfârșitul excursiunii făcută pe traseul Giurgiu – Alexandria – Calomfirești – Frumoasa – Zimnicea – Calafat – Turnu Măgurele – Nikopole – Băneasa – Celei – Caracal – Reșca – Bucovăț – Valea Rea – Răcai – Filiași – Turnu Severin – Oravița – Topolnița – Zidina Dachilor – Târgu Jiu – Porceni. În urma excursiilor arheologice din 1869 realizate de Bolliac, crește interesul pentru săpăturile realizate pe teren.

Capitolul IV se intitulează Arheologie. Mortologi. Este descrisă o a doua călătorie arheologică făcută de Bolliac în primăvara anului 1873 în zona Olteniei vestice, mai precis Turnu Severin – Schinteiești – Mortologi. În acest capitol este reluat articolul Archeologia, publicat în Trompeta Carpaților, nr. 1066, 20mai/ 1 iunie 1873. Din paginile acestui capitol aflăm că numărul localităților dacice descoperite de Bolliac până atunci ajunsese la 17.

În capitolul numărul V este prezentat raportul pe care Bolliac îl adresează Domnilor membri ai Comitetului Arheologic din București la finele călătoriei arheologice din vara anului 1872. Traseul urmat în această călătorie este Bucureși – Galați – Tirighina – Iglița – Zimnicea – Turnu Măgurele – Ghighen – Celei – Vădastra. Acest articol a fost publicat inițial în Trompeta Carpaților, nr. 1010 din 21 august/1 septembrie 1872. Raportul, așa după cum reiese și din titlu, este adresat Comitetului Arheologic al cărui președinte era Bolliac și nu ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice datorită relațiilor reci pe care le avea Bolliac cu ministerul și cu întreg guvernul conservator de la care nu mai primea sprijin pentru călătoriile sale. Unul din principalele motive ale acestei călătorii a fost „Câmpul Morților” de la Zimnicea, necropolă descoperită de Bolliac în 1871. În urma acestei călătorii au fost descoperite 63 de urne și un mormânt de inhumație.

Capitolul al VI-lea descrie călătoria arheologică efectuată de Bolliac în vara anului 1873 București – Vădastra – Celei – Islaz – Zimnicea. Această călătorie a fost prezentată pentru prima dată în articolul Archeologia, publicat în Trompeta Carpaților, nr. 1059, 1/13 aprilie 1873. În paginile acestui articol este prezentată a treia campanie de săpături de la Zimnicea, încheiată cu descoperirea a peste o sută de urne. Prin intermediul acestuia, Bolliac face o pledoarie pentru arheologia de teren, în detrimentul celei de cabinet.

Descoperirea în marginea vestică a orașului Zimnicea a unuia dintre cele mai importante complexe arheologice getice de la Dunărea de Jos i se datorează lui Cezar Bolliac. Primele însemnări legate de Zimnicea sunt prilejuite de excursiunea arheologică din iulie 1845. După această călătorie, Bolliac spunea: „Nimic care merită a fi văzut la Zimnicea, decât o cazarmă frumoasă a divizioanelor românești ridicată lângă ruinele unei cetăți zidite de mâna legiunilor romane pe un înalt mal al Danubiului”. Mircea Anghelescu în lucrarea sa Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română, remarcă interesul lui Cezar Bolliac pentru zona Dunării, „după treisprezece ani Bolliac revine la Nikopole, consemnând cu aceeași bucurie prezența românilor într-un sat compact românesc, frumusețea oamenilor și a obiceiurilor. Peste interesul etnologic cu care notează portul, dansurile, obiceiurile, el lasă să se vadă bucuria cu care consemnează ținuta și frumusețea manifestărilor și a tipului național, mai ales când este vorba de a-l compara cu cel orășenesc, alterat de influențe diverse, sau cu cel al vecinilor în mijlocul cărora trăiau.

În vara anului 1871, Bolliac obține primele indicii privind existența unei necropole în apropierea cetății de la Zimnicea. În urma săpăturilor făcute „pe locul dintre cazarmă și tirul militar au fost descoperite vreo două vase mormântale cu cenușă și oase calcinate într-însele”. Din această campanie este foarte probabil că provine și unul dintre cele mai frumoase vase descoperite vreodată la Zimnicea și anume pithosul cu ornament ștampilat, cu motive alternante de rozete și călăreți, pe care Bolliac îl prezintă, ca piesă din colecția personală, în februarie 1872.

Principalul obiectiv al explorațiunii din 1872 de la Zimnicea era necropola pe care Bolliac o descoperise cu un an în urmă „între cetatea veche din Zimnicea și orașul Zimnicea de astăzi” și pe care acum o denumește sugestiv „câmpul de morți dacic”.

După propriile mărturisiri, Bolliac a scos la lumină peste 165 de morminte de incinerație în urnă într-un timp destul de scurt, ceva mai mult de trei săptămâni (două morminte descoperite în 1871 – perioadă neprecizată; 63 morminte descoperite în 1872 – o săptămână; peste 100 morminte descoperite în 1973 – două săptămâni), așadar un număr de morminte apropiat de cel obținut în urma cercetărilor moderne ale necropolei getice, întinse pe durata a 14 campanii. Rezultă, astfel, că pierderea este substanțială, de vreme ce din săpăturile lui Bolliac la Zimnicea nu au ajuns până la noi decât 24 de vase și 7 piese de port și podoabă (patru fibule de schemă tracică și trei perle de sticlă colorată).

Cercetările lui Bolliac la Zimnicea au avut mai multe urmări faste pentru arheologia românească aflată atunci la începuturile sale: au fixat definitiv pe harta arheologică acest important sit, au deschis noi perspective asupra culturii getice și au pus bazele unei îndelungate tradiții de cercetare care continuă până astăzi.

Mircea Anghelescu, în lucrarea amintită îl numește pe Bolliac deschizătorul de drumuri al arheologilor la noi în țară. „Haotic, grandilocvent și fără cultură sistematică a domeniului, Bolliac deschide seria arheologilor care vor transforma entuziasmul amatorilor în rafinata descripție a obiectului de artă, plasat în nesfârșita serie de opere cu care el se poate compara și care, în acest fel, deschide drumul spre adevărata istorie a artei: analiza obiectului și istoria tehnicilor și a materialelor pe care le-a utilizat artistul. Cu alte cuvinte, Bolliac își pregătește cititorii pentru apariția lui Alexandru Odobescu.

5.7. CONSTANTIN ALEXANDRU ROSETTI – PUBLICIST ȘI OM POLITIC

„Entuziasmul,

temperamentul italian,

finețea elenică și spiritul francez”

(Frederic Dame)

La 2 iunie 1816, se naște la București Constantin Alexandru Rosetti. Este fiul spătarului Alexandru Rosetti, născut la Constantinopol, și al Elenei Obedeanu, născută Cretzeanu. A studiat la Colegiul Sf. Sava din București, având profesori pe Eftimie Murgu și Jean Vaillant.

Participant activ la evenimentele revoluționare din 1848, C. A. Rosetti a suportat consecințele opresiunii regimului care a înăbușit revoluția. Astfel, se regăsește printre cei douăzeci și doi de exilați conform decretului de exil emis de Faud. Urcați pe ghimie și expulzați din țară pe Dunăre, aceștia au fost însoțiți de soția lui Rosetti, Maria Rosetti, devenită astfel un simbol feminin al unei revoluții naționale și o întruchipare a reprezentărilor și ideilor romantice din epocă. După eliberarea lor de pe ghimie, exilații s-au împrăștiat în diverse părți ale spațiului est- european și vest- european. Din corespondența acestora aflăm că Rosetti pleca la Paris, cu o trecere prin Viena, ajungând la Paris în decembrie alături de majoritatea exilaților, printre care și Bălcescu, Bolliac, Bolintineanu, Cretzulescu, Brătienii, Alecsandri. Încep cei 9 ani de exil din care ar fi avut posibilitatea să revină în țară în 1851 atunci când i se promisese de la căimăcămie că se poate întoarce, dar a refuzat din solidaritate față de ceilalți și față de idealurile revoluționare.

5.7.1 Activitate politică și publicistică în exil

Exilul, prin toate dificultățile pe care le-a adus în existența lui Rosetti, a accentuat entuziasmul său revoluționar cu note idealiste, exaltate. Credința în declanșarea unor mișcări revoluționare la nivelul întregii Europe, și implicit în România, este exprimată în scrierile sale din perioada exilului, frenezia cu care aștepta aceste revoluții împiedicându-l să lucreze la opera sa – Istoria revoluției române: „Foarte curând vom avea o mare comoție politică, ș-aceasta face ca sufletul și mintea mea sunt, ca să zic așa, într-o eternă călătorie. A! De-ar triumfa revoluția și d-aș putea, o zi măcar să fiu pentru patria mea lumină, un cetățean adevărat…”.

În toată perioada exilului C. A. Rosetti nu a renunțat la pasionalitatea cu care autorul trata orice problemă ideologică sau politică. Concepția și atitudinea sa politică au fost pe parcursul exilului radicale, revoluționar mazzinian, democrat, republican; patriotismul său era într-o foarte bună simbioză potențatoare cu ideea revoluționarismului, nu rareori confundată cu socialismul. Nici măcar starea de boală nu reușea să elimine gândul la revoluție: „Iată 4 zile de când scuip neîncetat sânge. Nu-mi e urâtă viața și cu toate acestea nu sunt mult trist. Mi pare rău să las lumea în timp de revoluție și România în robie, dar n-am ce face alt decât să zic: Facă-se voia Ta, Doamne… Și dacă n-ar fi revoluțiile, singura fericire ar fi moartea”.

În plan familial, „La Paris soții Rosetti vor duce câțiva ani o viață de privațiuni, greutăți materiale și suferințe sufletești (bolile copiilor, moartea unuia dintre ei, moartea unor prieteni, lipsa banilor). Căsătoria va fi în continuare, pentru el, un calvar: neglijențele ei, greutățile creșterii copiilor, care vin grăbiți unul după altul: Mircea, Ion (mort în mai 1852), Vintilă, Horia. Ea se arată însă mereu demnă sufletește și devotată acțiunilor lui, își urmează înflăcăratul soț la cursurile pe care le frecventa, întreține relații cu familiile Michelet, Quinet, Bataillard, Dumesnil, atașate cauzei române”. Totuși relația dintre cei doi s-a menținut în termeni satisfăcători pentru ambii parteneri, cadrul istoric pe care ea se desfășura asigurând condițiile pentru manifestarea deplină intelectuală și afectivă, dar și cu o dimensiune eroică de sorginte romantică pentru fiecare. Dana Dumitriu accentua caracterul poetic al acestui mariaj, dat de desfășurarea ei pe fundalul revoluției și al exilului, iar apoi pe cel al activității politice, jurnalistice a directorului Românului, adică pe fundalul istoric și nu monden al existenței lui C. A. Rosetti.

Fiind animați de durerea înfrângerii revoluției, exilații rămân uniți și continuă lupta revoluționară în plan diplomatic. Un loc important îl are în această luptă și Rosetti care menține o legătură strânsă cu lideri ai revoluției și societății franceze atât în privat cât și în public. Astfel, Ubicini se regăsește printre invitații la masă la familia Rosetti, iar C. A. Rosetti participă la întruniri private unde îi întâlnește pe Pierre Leroux, Felix Pyat, Proudhon sau face vizite acasă la Michelet și la Quinet. Era cunoscut de marile personalități ale vremii cu care nu avea atât de strânse relații personale, dar dezvolta bune relații politice – Mickiewicz, Kossuth, Bem, De Gerando, Garibaldi, Mazzini, Manin, Palmerston, Lamartine, Louis Blanc. Marin Bucur evidențiază lupta de popularizare a cauzei revoluției române și câștigarea simpatiei cercurilor revoluționare franceze și a opiniei publice pe care C. A. Rosetti o duce și în spații publice, prin frecventarea unor cursuri și manifestări susținute de formatorii de opinie francezi și de filosofi francezi care promovau idei revoluționare, de emancipare – Jules Michelet, Saint-Marc Girardin. El a asigurat astfel o mare vizibilitate revoluției române în Europa și un grad ridicat de adeziune la mișcarea revoluționară a emigrației românești.

El susține astfel o luptă revoluționară acerbă, conform credințelor de reformare și de emancipare națională, care nu i-au fost înfrânte de opresiunea din țară și și-au găsit terenul propice pentru a fi dezvoltate în atmosfera efervescentă din occident, opusă unei revoluții oficializate în care credeau exilații protejați de Poartă, revoluție care s-a dovedit a fi o iluzie până la urmă. Aceleași idei de emancipare culturală îl animă atât pe el cât și pe soția sa în a furniza poezii populare, istorisiri, date despre poporul român istoricului de artă Alfred Dumesnil, care, alături de Jules Michelet, iată, ambii prieteni apropiați ai familiei Rosetti, vor populariza prin scrierile lor elemente importante ale folclorului românesc și ale istoriei române. Chiar dacă nu era un bun cunoscător și culegător de folclor, C. A. Rosetti rămâne valoros prin acest efort de promovare a identității românești, a relațiilor sincere dintre națiuni, opunându-se ideii de federalizare.

Chiar dacă exilații erau uniți încă de idealurile naționale, de unitatea românilor, fără a se discuta încă de independență, existau mari divergențe de ordin social și ideologic între ei. „Chiar între radicalii munteni și moldoveni existau puncte de vedere diferite asupra priorităților. Pentru Rosetti și Brătianu, importante erau drepturile cetățenești, esențială era legea electorală cât mai largă, aptă să aducă la putere păturile orășenești, pe care de altfel le reprezentau, în timp ce Kogălniceanu, Cuza, Negri, ca majoritatea democraților moldoveni, țineau la reforma agrară, care însemna pentru ei șansa unică a lansării țării pe drumul unui capitalism rodnic, pe principiul că țara este bogată când țăranul este mulțumit”.

C. A. Rosetti este cel care îndeamnă, prin discursuri publice, exilații români la unitate în ideile revoluționare, pe fondul disensiunilor deja apărute între emigrația de la Paris și cea de la Constantinopol. Dar discursurile sale sunt contestate ca fiind prea romanțate sau prea pompoase, de către Alecsandri, Golești. La fel sunt contestate și ideile sale pe motivul că sunt prea aristocrate, cu toate că era cunoscută atitudinea anti-boierească a lui Rosetti. Este perioada în care va scrie un apel la unirea celor aflați în exil, apel apărut ca necesar pe fondul divizării masive a migrației românești din exil, divizări care au avut loc ca urmare a unor motive mai mult sau mai puțin profunde și obiective. Însuși Rosetti era animat de o aversiune puternică față de grupul Tell și Eliade, aversiune ce ascundea nu doar concepții politice și revoluționare diferite ci și orgolii personale. Tot el este cel care dezvoltă o relație fluctuantă cu Bălcescu, acesta apreciindu-l sau dezavuând acțiunile sale, în funcție de scopul și forma acestor acțiuni. Rosetti chema astfel la unitatea migrației românești pentru a evita ceea ce era firesc pe fondul acestor disensiuni – diminuarea semnificativă a puterii acțiunilor revoluționare întreprinse de exilați pentru realizarea scopurilor reformatoare – afirmare și unitate națională. Apelul se făcea în sensul renunțării la animozități și a strângerii forțelor și a eforturilor sub un deziderat oarecum de compromis: „apel la frățietate și la unitate, îndurare creștinească, elogiul revoluției, dar și al firii liniștite a poporului, temperare în atitudine, afișare a principiilor pașoptiste”.

Apelul era adresat nu doar migrației din exil ci și celor din țară, atât boierilor cât și țăranilor, nu doar către radicali, ci și pentru cei mai ponderați în elanul revoluționar. Dovedește din nou tactul său politic, dar în scris se pierde într-un efluviu de cuvinte mari care nu fac altceva decât să „înece” mesajul ce dorea a fi transmis într-o bogăție de sentimente romanțate legate de revoluție, țară, popor și să-și piardă astfel valoarea constructivă sau reparatorie. „Oricum, în timpul bătăliilor emigrației românești, C. A. Rosetti va rămâne, cum se vede din Jurnal, un visător incorigibil, cu proiecte mereu nerealizate: vrea să scrie o istorie a revoluției române, vrea să lanseze un ziar românesc în străinătate. Certându-se cu Al. G. Golescu-Arăpilă, cu Tell, Eliade, cu Goleștii chiar, cu care mai târziu va face partid, el va afișa mereu un radicalism utopic, o mare foame de a împlini prea mult, când abia se putea realiza puțin”.

El continuă să își susțină lupta prin traducerea unui memorandum, posibil și ca răspuns la memorandumul scris de exilații de la Constantinopol către emigrația de la Paris. Acest dialog dobândește în timp structura unui conflict deschis, pe fondul disputelor pentru stabilirea unei conduceri unitare a emigrației românești. Însă nici unul dintre emigranți nu întrunea simpatia celorlalți, mai ales a liderilor de opinie cum erau Bălcescu, Rosetti, Eliade sau Ghica. Până la urmă, în toamna anului 1849, C. A. Rosetti făcea parte dintr-un comitet conducător al intereselor emigranților, care s-a dovedit a fi un cadru de dispute și mai aprinse legate de gestionarea fondurilor primite de revoluționarii emigranți, dispute în urma cărora nu au rămas decât acuze și suspiciuni. Conflictul se acutizează însă și ajunge la dimensiuni destabilizatoare având ca subiect afinitățile pro-turce sau pro-țariste ale unora dintre emigranți. Se conturează totuși un consens în jurul ideii de obținere a recunoașterii libertății de către Turcia și de oferirea ajutorului contra trupelor țariste. Chiar dacă Rosetti declara „Nu crez în Turcia precum nu crez în Eliade”.

Dezamăgit de ceea ce se întâmpla la Paris și aflat într-o situație financiară dificilă, Rosetti se retrage în iunie – iulie 1849 în Anglia, la mama soției sale unde își continuă lecturile în virtutea pregătirii unei scrieri proprii – „constituția noastră și un catehism românesc”. Ține legătura de aici cu emigranții de la Paris și participă indirect la inițiativa Comitetului democratic român de la Paris al cărui membru era, de a depune o petiție împotriva convenției de la Balta Liman. Dar contextul politic internațional nefavorabil face să cadă în umbră cauza revoluționarilor români. Este momentul în care, pe lângă acuzele aduse de Bălcescu lui Heliade și Rosetti că ar fi generat pierderea revoluției, acesta din urmă își asumă responsabilitatea asupra neputinței de a genera mișcări revoluționare semnificative pentru Țările Române. „A! cu toate acestea o cât de mare fericire va veni peste țara mea, niciodată nu mă voi consola cu desăvârșire de partea ce mi se cuvine la căderea acestei revoluțiuni”.

Rosetti rămâne ancorat în disputa cu Heliade chiar dacă participă la eforturile de reunire a emigranților, efort materializat prin înființarea unor comitet mai mult sau mai puțin longeviv. El va face parte din comitetul Asociației române pentru conducerea emigrației, înființată la Paris în 2 decembrie, alături de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Gh. Magheru, D. Brătianu, reuniți până la urmă de obiectivul revoluționar, dar corelat de această dată cu cel al unirii. Asocierea dintre emigranți este fluctuantă, dar se revine permanent la liantul principal – promovarea cauzei naționale românești. În toamna anului 1850 Rosetti refuză, din motive ce țin de familie, numirea sa unanimă ca delegat al emigrației române la Londra de către un comitet al capilor emigrației. În ciuda perioadelor de colaborare dintre emigranți, disiparea lor este tot mai accentuată pe fondul orgoliilor personale și a luptei pentru putere, inclusiv Rosetti fiind acuzat de acțiuni care divizau emigrația.

Pe fondul problemelor financiare, după ce averea de la București se terminase, ca urmare a eforturilor de a se susține cu familia în exil și de a participa și financiar la cauza revoluției, se vor muta la Nantes, în mai 1852. Aici resimte acut izolarea, inactivitatea și i se accentuează starea de rău, care era asociată de soția sa și de critici de-ai săi cu tarele sale ereditare, dar poate fi asociată și cu identificarea stării sale cu splinul, acel „mal du siecle” specific romantismului. Chiar dacă este vizitat de prieteni exilați sau din Franța, se simțea dezolat, iar înfrângerea Republicii Franceze i-a accentuat, la fel ca și celorlalți exilați, deznădejdea privind întoarcerea în țară, context care l-a determinat să se gândească mai insistent la scrierea marii sale lucrări.

Arestarea lui Brătianu de către autoritățile franceze și entuziasmul exaltat de protectoare a revoluționarilor al Mariei Rosetti îl scot pe C. A. Rosetti din starea de lamentație și își reia elanul revoluționar printr-un elogiu adus omului D. Brătianu. Războiul Crimeii a venit ca un imbold pentru efervescența transformativă a exilaților revoluționari. Ei și-au intensificat eforturile diplomatice, „au trebuit să stăruie mai mult în direcția propagandei și a demersurilor întreprinse pe lângă guverne și în mai mică măsură în direcția acțiunilor revoluționare. Atunci, scriind lui Ion Ghica, devenit partizan al mijloacelor diplomatice, C. A. Rosetti avea să-l îndemne: «Să te vedem, acum ți-a venit timpul de acție! Al meu a încetat deocamdată.» Dar tot Rosetti, exprimând poziția fruntașilor revoluționari exilați care văzuseră în izbucnirea războiului prilej de a concretiza planurile lor revoluționare, scria în notațiile sale zilnice, spre sfârșitul anului 1853: «Diplomația are toată puterea în mână, negociază și ne persecută»”.

Pe acest fond de nereușită diplomatică nu renunță la ideea unei revoluții mai radicale, a unei mobilizări care să ducă la împlinirea eliberării și a unității. Pentru aceasta C. A. Rosetti pleca în noiembrie 1853 la Constantinopol împreună cu D. Brătianu, Al. C. Golescu și Ștefan Golescu pentru a susține încheierea unei alianțe cu turcii – idee de altfel utopică având în vedere interesele Turciei în Țările Române. Totuși, prin insistențe, prin tenacitate și prin compromis – i se cerea împăcarea cu Heliade și Tell, C.A. Rosetti era primit la Vidin de către Pașă care îi promisese suport armat, promisiune neonorată de altfel. În 2 februarie era la Calafat, impresionat de modul în care a fost primit de țăranii români. Atunci era prima dată după momentul expulzării când revenea pe pământ românesc – „După 5 ani și 4 luni, am călcat în fine pe pământul maichii mele. Dar în ce stare l-am văzut?”. Ignorând boala sa, intenționa să mobilizeze o sută de țărani să treacă Dunărea apoi să organizeze o rezistență în munți, planuri sortite eșecului, mai ales pe fondul poziției Turciei față de cauza revoluționarilor. Hotărâtoare în eșecul acestei acțiuni au fost, se pare, „antipatia lui Omer Pașa față de revoluționarii români, cât și … influența lui Heliade pe lângă turci, căci paralel cu lupta, susținută de năzuința comună spre câștigarea unui statut național demn, se desfășura lupta dintre căuzași”.

Se întoarce la Constantinopol până în iulie 1854 de unde menține strânsă legătura atât afectiv, cât și prin scrisori cu iubitoarea sa soție, care nu pregeta la a-i transmite efuziunile sale sentimentale. De aici vor pleca la Paris din nou, după ce C. A. Rosetti a mai scris un memoriu pe care „îl citi lui Magheru și altora, cu intenția de a fi prezentat de N. Golescu și Mălinescu”, lui Napoleon al III-lea. Se lovește însă în demersul său diplomatic de refuzul lui Mălinescu.

În 1857 semnalele că perioada de exil se apropia de sfârșit erau din ce în ce mai clare. Presiunea exercitată de exilați, ca număr, era mai redusă – mulți dintre ei muriseră, iar cinci au fost iertați și erau deja în țară. C. A. Rosetti avea pașaport turcesc, la fel ca și D. Brătianu, Nicolae și Ștefan Golescu, și astfel au mers până la Giurgiu, dar aici le-a fost refuzată intrarea în țară. Au așteptat la Rusciuc timp de o lună, perioadă în care presiunile asupra autorităților au fost intensificate atât din partea Mariei Rosetti care era în țară din martie, cât și din partea presei exilaților, în special a ziarului Opiniunea. Ei înșiși au făcut în mai o nouă cerere către domnitor să se dea dispozițiile la graniță pentru a li se permite intrarea în țară. Acest lucru se întâmpla abia în 7 iulie când au fost întâmpinați în țară ca eroi victorioși pe câmpul de luptă.

Animat de dorințele sale publicistice, Rosetti semnează un Apel la oamenii liberi, prin care mai degrabă îndeamnă la luptă decât la conciliere între clase, accentuând astfel conflictul cu emigranții din Brussa și dezamăgirea lui Bălcescu față de direcția pe care o aveau acțiunile exilaților. C. A. Rosetti își exprimă adesea insatisfacția față de absența unui ziar prin care să își facă publice idealurile revoluționare și ideile politice și care să susțină cauza românilor. La nivel ideatic a avut ideea de a scoate un ziar în Transilvania, dar la fel ca și alte proiecte ale lui a rămas la nivel de intenție idealizată mai mult sau mai puțin romantic. Același lucru se poate afirma parțial și despre visul la o revoluție puternic transformatoare și la nevoia de a scrie o istorie a acesteia. Totuși scrie, împreună cu ceilalți conducători ai emigrației, Epistola adresată prin revista România viitoare domnului Barbu Dimitrie Știrbei, aceasta fiind considerată una dintre cele mai bune scrieri politice ale sale, în care condamnă menținerea influențelor străine în țară. A fost tipărită în revista România viitoare din colectivul de redacție făcând parte și C. A. Rosetti. Se adaugă la aceasta și apelul către români semnat de Nicolae Bălcescu, N. Golescu și C. A. Rosetti la 1 iunie, în numele Comitetului Revoluționar de la 1848, scris sub formă de manifest în care se exprima într-unul dintre cele mai frumoase moduri crezul patriotic, fiind apreciat de Michelet ca fiind „tot ce a scris Russet de mai cuminte”. Nu la fel de bine primită este o a doua proclamație, mai moderată în privința influenței turcești, la care Bălcescu a aderat cu ezitări mari.

Activitatea sa publicistică se diversifică – de la broșuri pro-revoluționare împărțite de Rosenthal la Viena, la epistole publice și istorioare pentru calendare. Cu deosebită satisfacție este privită tipărirea revistei Republica Română, în noiembrie 1852, împreună cu I. C. Brătianu, „unde va publica apelul Doamnei, iar în nr. 2 din 1858 studiul Rusia, terminat la 3 august 1852, la Douet”.

Scrie în martie 1855 Corespondența particulară a «Presei», cu aceeași atitudine anticonservatoare și antițaristă fiind publicată, în 1856, în Revue de Paris. Eforturile lui C. A. Rosetti nu erau îndreptate doar în zona publicisticii în această perioadă. El face și vizite diplomatice, de susținere a cauzei naționale. Astfel, în februarie 1856 se afla la Bruxelles. Ca membru al unei cancelarii unde avea atribuții de secretar a fost responsabil de comunicarea cu cei din țară, ținând legătura direct cu Mihail Kogălniceanu care îl informa despre mișcările unioniste care aveau loc în cele două principate. Tot el este cel responsabil de stabilirea legăturilor cu exilații de la Constantinopol, pentru a afla care este atitudinea lor față de evenimentele din țară. Chiar dacă la început I. Ghica i-a admonestat, până la urmă a aderat și acesta la eforturile de promovare a unificării principatelor.

C. A. Rosetti, prin capacitatea sa de bun organizator, dar mai ales de excelent om al relațiilor și al diplomației, s-a constituit, în ultimii săi ani de exil, 1856-1857, într-un adevărat „șef de stat major al operațiilor, legate de mersul evenimentelor”. Ținea legătura și cu Anglia nu doar cu țara, reușind să obțină o susținere masivă în presa occidentală în favoarea eforturilor românești de realizare a unității naționale, el regăsindu-și foarte bine aria de manifestare în colaborarea cu revista Steaua Dunării de la Bruxelles.

Dornic să scrie cât mai mult în exil, să dezvolte o operă istorică, Rosetti nu reușește până la urmă să producă în acest plan decât ceea ce îi cerea statutul său de exilat politic și de revoluționar înverșunat – pamflete politice. Acestea iau forma unui Apel la toate partidele urmat de încrederea în sine și o serie de trei epistole adresate domnitorului Barbu Știrbei care reprezintă o operă polemică și de pamflet originală și cu certă valoarea literară. Toate aceste scrieri sunt de fapt expresia curajului, a hotărârii și a convingerilor revoluționare ale lui C. A. Rosetti, acesta fiind revoluționarul din exil care exprimă cel mai fățiș și răspicat idealurile revoluționare și revolta față de guvernarea ce a înăbușit revoluția.

Epistolele scrise din Paris în octombrie și decembrie 1850 și cea de-a treia, în februarie 1851, relevă curajul și hotărârea lui C. A. Rosetti în afirmarea idealurilor revoluționare și a devotamentului față de țară, vorbind nu doar pentru sine ci încercând să apere toată migrația românească din exil de acțiunile defăimătoare ale domnitorului Barbu Știrbei. El nu ezită să îl acuze pe acesta de lipsă de conștiință națională, îl amenință, îl ceartă, îi ține lecții de etică numindu-l nu domnitor, ci trădător de țară. Vehemența cu care sunt făcute aceste afirmații acuzatoare și cu care sunt apărate acțiunile revoluționarilor români aflați în exil și cărora acest domnitor le impusese să ceară căință pentru ceea ce au făcut și pentru a se putea întoarce în țară este o expresie clasică pentru Rosetti care nu se temea de nimic, nici măcar de perspectivă rămânerii în exil, atunci când venea vorba de afirmarea credințelor revoluționare. Se transformă prin aceste epistole nu doar într-un exponent al exilaților ci și într-un acuzator, un judecător al domnitorului, dar și într-un agitator, un promotor al revoluției, mândrindu-se cu cea înăbușită și încrezător în cea care va veni.

În 1851 scria o primă epistolă Către femeile claselor privilegiate, în care se adresa femeilor din perspectiva și pentru tovarășul de luptă. Chiar dacă este un îndemn pentru luptă, pentru ieșirea din starea de sclavie a femeii, nu sunt eludate însă elementele de lirism pentru că cititoarea trebuia să regăsească în aceste scrieri căldura, sentimentalismul și poeticul pentru care era cunoscut autorul în țară. Tot femeii îi este adresat și apelul Doamnei apărut în Republica Română, dar de această dată imaginea centrală este cea a mamei care se jertfește, este un poem al femeii anonime, al țării care se sacrifică pentru revoluție, imagine exemplar întruchipată de soția sa.

Tot în perioada exilului scrie împreună cu I. C. Brătianu Catehismul săteanului sau sfaturi la vatra focului între un revoluționar și un sătean, lucrare tipărită la Bruxelles, în 1852, prin care au fost popularizate idealurile revoluționare la nivelul calendarelor și al literaturii populare. Autorii au ales să scrie pentru țărani deoarece știau că ideile revoluționare vor găsi aderență mai degrabă la cei oropsiți, la cei persecutați, decât la cei care aveau poziții privilegiate, aceștia fiind adresanții obișnuiți ai celorlalte apeluri, manifeste sau memorii scrise până atunci. Toată revoluția este explicată printr-un paralelism cu canoanele biblice, ca o religie, dar este adoptat stilul oral al limbajului, presărat cu glume, lamentații, plin de vervă și viu colorat.

5.7.2. Jurnalul romantic al unui revoluționar pașoptist

Celebrul Jurnal al lui C. A. Rosetti, început încă dinainte de Revoluție, va deveni una dintre formele de exprimare predilecte ale autorului în perioada exilului. După o întrerupere în perioada evenimentelor revoluționare din rațiuni firești – absența timpului necesar consemnării și ilegalitatea faptelor ce se presupune că ar fi trebuit a fi consemnate, este reluată scrierea în jurnal cu relatarea începutului perioadei de exil. „[…], suferințele începute odată cu arestarea și expulzarea din țară, în cala unei sordide ghimii, și chinurile exilului, până la prima jumătate a lui 1853, sunt notate grijuliu. Dacă adăugăm acestor pagini cele ale corespondenței, foarte bogate (dintre 1848-1858) între revoluționarii români, printre care Rosetti are un loc de seamă, acest roman atât de substanțial în evenimente ideologice și sufletești, dar și în mari decizii istorice capătă o extraordinară concretețe”.

Scris între anii 1844 și 1857, Jurnalul reprezintă însemnări făcute de autor cu o libertate și sinceritate deplină, ceea ce denotă clar absența intenției de publicare a acestora. Publicarea lor este făcută în 1902 și 1916 de fiul său, Vintilă, dar cu modificări care reduc semnificativ valoarea operei inițiale. Publicarea este reluată în 1974 când Marin Bucur editează o ediție integrală cu titlul Jurnalul meu, respectând cu strictețe originalul, inclusiv la nivel lingvistic, limbajului fiindu-i caracteristice nesiguranțele și fonetismele limbii din epocă. Este subliniat de editor caracterul de pionierat al acestei scrieri în literatura română, fiind sincronizat cu activitatea diaristică a scriitorilor din Franța. Aici scriau confesiuni deja marii romantici, dar jurnalele acestea vor fi publicate mult mai târziu față de debutul consemnărilor jurnalistice ale lui C. A. Rosetti. Se presupune totuși că autorul a avut contact cu genul acesta de scrieri din literatura engleză, aici fiind deja publicate lucrări de acest gen. Cert este că rămâne primul autor român care a realizat, parțial neintenționat, o operă jurnalistică remarcabilă prin notele mistice romantice transpuse în spațiul danubiano-pontic.

Perioada de început a jurnalului este mai consistentă în relatări, autorul fiind consecvent principiului menționării zilnice, chiar dacă evenimentele zilei nu erau remarcabile. Viața tumultoasă și trăirile emoționale efervescente constituie însă un material destul de bogat pentru a umple paginile jurnalului. Sunt menționate cu naturalețe, sinceritate, evenimente și trăiri emoționale necosmetizate literar care reflectă secvențe ce întregesc un tablou în mai multe planuri – planul social, profesional, ideologic, politic dar mai ales afectiv, concepția lui despre femeie și relațiile lui amoroase fiind bine reprezentate în jurnal.

Sinceritatea, calendaritatea, spontaneitatea, autenticitatea sunt ușor detectabile, în opera lui C. A. Rosetti mai ales că această scriere se declară a fi memorarea prezenței omului în evenimente, fără pretenția publicării ei. La începutul jurnalului autorul vorbește despre importanța consemnării în scopul autoeducării „Astă-seară scriu ca să nu calc regula, dar altminteri, nu am a zice nimic decât că sunt deznădăjduit de mintea mea” sau „Astă-seară n-ași fi scris nimic pentru că sunt obosit și îmbătat”. Scopul autoeducării despre care vorbește autorul este atins prin perseverența notițelor. Pentru cititorul cunoscător frapează sinceritatea mărturisirilor jurnalistului și importanța lor documentară, putându-le compara, în această privință, cu cele ale colonelului Grigore Lăcusteanu.

Fiecare pagină a lui Rosetti scrisă în Jurnal pare un strigăt de nemulțumire, nemulțumire că nu lucrează destul, că viața e prea scurtă și banală, că nu o să ajungă un mare scriitor așa cum visase. „Aș vrea să fiu ceva, să fiu în țara mea un scriitor bun”. (8 ian. 1846), „Sunt trist, mâhnit de mine” (23 ian. 1846), „Nici mare, nici mic. Mediocritatea este tot răul, când în toate dizgustă, nenorocește”.

Eroul romantic apare clar (auto)descris în filele jurnalului. Erosul se îmbină cu sentimentul nenorocirii. Este animat în anii de tinerețe de dorința de a cunoaște cât mai multe femei, sub umbra marelui amor, trăit cu mare intensitate. Cu aceeași intensitate este trăită și deziluzia amorului neîmpărtășit, după fiecare mare dragoste urmând o mare cădere în tristețe. Tristețea sa mai are și alte surse – sentimentul ratării, imperfecțiunea lumii și absența prieteniilor sincere și curate – toate acestea fiind teme ale relatărilor sale diaristice. El „suferă de urât și este gata să își dea demisia din lume”.

Cu toate acestea, sentimentul de tristețe nu îi reduce capacitatea sa de muncă, autorul dovedindu-se a nu fi atât de leneș pe cum se autodescria și nici atât de convins de zădărnicia lumii. În Jurnal găsim referințe frecvente la acțiunile sale sociale și politice – de la activitățile intelectuale din tinerețe – participarea la cursurile oamenilor politici din Paris, traduceri ale unor lucrări apreciate de revoluționarii pașoptiști – până la demersurile sale diplomatice din perioada exilului. Tot din această perioadă a exilului avem și remarcile sale sincere, care caracterizează tot jurnalul, referitoare la relațiile sale cu ceilalți revoluționari exilați. Sunt exprimate aici fățiș admirația și prietenia pentru Brătianu, ironia față de Alecsandri și aversiunea față de Heliade, dar și trăirile sale dominate de secul inimii, transpunere românească a răului secolului trăit de toți romanticii. Acesta apare alternant ca stare de spirit cu starea de agitație, de exaltare nedefinită, cu dorința de acțiune, cu dinamismul. Această alternanță este constantă atât în planul erotic, idolatrizând femeia și căutând în permanență bucuria amorului, cât și în planul politic și social, trecând cu ușurință de la bucuria planurilor revoluționare mărețe la tristețea, dezamăgirea eșuării lor. Contradicția, incompletitudinea, trăirea dramatică – vrea să se sinucidă, vrea să se lupte în duel, trăirea sublimă sunt toate trăsături ale omului romantic, atât de bine reprezentat și trăit de C. A. Rosetti.

Cu aceeași intensitate își trăiește și viața de familie, Jurnalul cuprinzând relatări referitoare la începutul relației cu Maria Grant, la poeticul acestei relații materializate în căsătorie și la sentimentele cu notă pregnant romantică generate în autor de nașterea copiilor lor. Eroul byronian se regăsește deplin și aici. El își adoră soția, dar își mărturisește în același timp constrângerile căminului conjugal, melodramatismul fiind prezent în descrierile scenelor domestice – citește soției din Rousseau după ce se ceartă cu ea, e martor la primele mișcări ale copilului în pântecele mamei, scrie un testament primei sale născute.

Firea nestatornică, tânărul sensibil și teatral, vulnerabil, cu ieșiri inspirate frecvent din literatura vremii, conturează un personaj romantic, cu accente byroniene dar și mazziniene, într-un spațiu scris, fără intenția explicită de a fi literatură, dar devenit literatură prin respectarea canoanelor genului diaristic – regula calendarității. Cu atât mai mult este remarcabil acest demers al lui C. A. Rosetti cu cât în spațiul literar al perioadei pașoptiste nu era reprezentat genul biografic, el fiind un deschizător de drumuri în sfera genului biografic. Valoarea acestei lucrări rezidă pe de-o parte din anticiparea stilului literaturii intime, Eugen Simion afirmând că „acum un veac și jumătate, melancolicul C. A. Rosetti cunoștea deja aceste antifarmece ale literaturii intime”. Pe de altă parte, ea este cea mai reprezentativă lucrare a lui C. A. Rosetti, atât din punct de vedere al conținutului relatat, fiind o radiografiere netransformată artistic a perioadei trăite de autor în preajma Revoluției de la 1848, cât și din punct de vedere al gradului de elaborare a ei.

Chiar dacă din punct de vedere literar, scrierile nu sunt atât de valoroase pentru literatura română, contribuția lui Rosetti la dezvoltarea stilului publicistic, pe lângă cel diaristic, este incontestabilă. Frederic Dame în ziarul L’Independence Roumanie asociază moartea lui Rosetti cu încheierea unei epoci a romantismului românesc în politică și gazetărie. „C. A. Rosetti l-a ilustrat, poate, în cea mai mare măsură, și în partea lui de sublim, și în partea sa formală, de limbaj manierizat. El a creat un stil presei noastre din secolul trecut, un stil gazetăresc anume, și el reprezintă cea mai deplină imagine a gazetarului secolului trecut, în ambianța unei familii ilustre de gazetari, pe care i-a educat revoluția și școala ei oratorică și publicistică: Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, T. Valentineanu, Pantazi Ghica, C. D. Aricescu, Vasile Boerescu, Radu Ionescu”.

Se adaugă la această contribuție în plan publicistic, aportul valoros pe care l-a adus C. A. Rosetti mediului politic românesc din perioada pașoptistă și ulterioară ei. Spirit devotat, cu abilități diplomatice evidente el a pus toată viața sa în slujba ideilor și acțiunilor reformatoare. A reușit să stabilească și să mențină acele legături dintre țară, Occident și Orient atât de necesare înfăptuirii dezideratului de reformare și de unitate națională, la care a luat parte în mod direct și activ, chiar dacă a avut ca și corolar trăirea romantică ușor utopică a acestor realizări. „C. A. Rosetti nu este un creator de idei politice ci un politician care visează, căutând principiile, urmărindu-le, trăind în mirajul lor, de unde își înfrângea și deziluzia sa finală. El se aprinde de principii și trăiește în mistica lor. Libertate, dreptate, frăție iau reprezentări sacre și pentru orice nimic care ar compromite o idee din acestea pregătește o baricadă de luptă. C. A. Rosetti este un înamorat pe viață de principiile revoluționare”.

5.8. VASILE ALECSANDRI – MARTOR ȘI ACTOR POLITIC, SOCIAL ȘI LITERAR

„Duce-m-aș fără-ncetare

„Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!

Care vede-n a lui țară libertatea re-nviind,

Fericit, măreț acela care sub un falnic soare

Pentru Patria sa moare

Nemurire moștenind”.

(Deșteptarea României)

Născut în 1821, odată cu începerea mișcărilor revoluționare din țările române, se poate spune că Alecsandri a crescut odată cu timpurile extrem de frământate istoric ale secolului XIX. Departe de a fi doar un spectator al veacului său, Alecsandri a fost un om activ, a cărui contribuție în plan literar, social și politic a fost recunoscută permanent și de ceilalți revoluționari și cărturari, de forurile ce luau naștere la vremea respectivă sau se transformau în instituții democratice, în mers european. O constantă a vieții lui Alecsandri putem spune că a fost preocuparea pentru emanciparea culturii naționale, din perspectiva valorificării aspectelor identitare, dar și pentru preluarea principiilor democratice după modelul societății occidentale. Această preocupare de a înnoi societatea românească, de a aduce în toate planurile reformele progresiste, va avea cadru de manifestare deplină în anul 1848, cu ocazia evenimentelor revoluționare. Implicarea sa directă în aceste mișcări va avea o consecință, un exil de un an, până în 1849, ce începe cu refugierea sa la Brașov, iar apoi drumul prin Austria și Germania spre Paris, unde se va stabili. Departe de a avea destinul celorlalți conducători ai revoluției, care au trăit experiența unui exil mult mai îndelungat, Alecsandri rămâne un constant fidel cauzelor Revoluției, fapt demonstrat prin menținerea legăturii cu exilații români și prin implicarea mai târziu în Unirea Principatelor, ideal prefigurat de revoluționari în 1848. Pe de altă parte, cultura occidentală și călătoriile nu îi erau deloc străine lui Alecsandri, ceea ce face ca acest exil să se înscrie în viața și opera scriitorului ca o experiență și ca un traseu pentru omul politic.

Încă din anii școlii vine în contact cu elementele de cultură occidentală, făcându-și studiile la pensionul lui Victor Cuénim, deschis în 1828 la Iași, după ce primii ani de educație au fost asigurați de maramureșeanul Gherman Vida, profesor la Seminarul de la Socola. Alecsandri, asemenea altor tineri din acea perioadă, își va continua studiile la Paris pe o perioadă de 5 ani (1834 – 1839) unde își va cristaliza interesele profesionale, după mai multe tatonări – de la drept la medicină, chiar inginerie la nivel de deziderat al tatălui său – rămânând însă să continue linia filologică, asemenea bacalaureatului obținut aici.

În 1839 drumul spre țară este transformat într-o lungă călătorie prin Italia, pe parcursul căreia vizitează Florența, Roma, Padova, Veneția, Triest. Acesta este doar începutul unei vieți în care călătoria va ocupa un loc important pentru activitatea sa literară și social-politică. Impresiile din această călătorie se constituie în resurse necesare scrierii primelor opere în limba română Buchetiera de la Florența, publicată în revista Dacia literară, nr. 3 din mai – iunie 1840, și Muntele de foc. Convins de valențele călătoriei, Vasile Alecsandri va întreprinde în anii 1842-1844 câteva călătorii, de data aceasta în țară. Astfel, călătorește prin munții și satele Moldovei, descoperind frumusețea folclorului românesc valorificat în primele sale poezii românești —  Doinele, iar frumusețile țării sunt utilizate ca resursă romantică în nuvela O primblare la munți. În aceeași perioadă va începe și culegerea de folclor materializată într-o lucrare amplă: Poezii poporale. Balade (cântece bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, publicată în aprilie 1852. În scop medical se afla la Borsec în 1844, fiind activ literar și în această perioadă, dovadă fiind nuvela  Borsec scrisă acum. Tot un motiv ce ține de sănătatea, de data aceasta nu a lui ci a iubitei sale Elena Negri, este cel care stă la baza călătoriei sale între anii 1846-1847 în Italia, Austria, Germania, Franța, apoi din nou Italia. Boala Elenei se agravează, iubita poetului moare  pe vapor la întoarcere în țară, lăsând o impresie profundă în sufletul scriitorului. Aflat la odihnă la Balta Albă, el scrie nuvela  Balta Albă, unde se regăsesc, așa cum era de așteptat, impresiile din timpul șederii în această localitate. Dacă până în acest moment, călătoriile lui Alecsandri au avut conotații personale, din 1848, începând călătoriile sale în afara spațiului românesc, acestea dobândesc și o dimensiune literară și publică, de factură socială și politică.

În 1848 el se refugiază la Brașov începând o perioadă de exil de un an. În această perioadă călătorește prin Austria și Germania, până la Paris, unde va ține legătura cu ceilalți revoluționari exilați. În toamna anului 1851 se întoarce din nou la Paris și publică primul volum de poezii originale,  Doine și lăcrimioare, dispus în trei cicluri:  Doine, Lăcrimioare, Suvenire. Tot în acest an, Vasile Alecsandri întreprinde o lungă călătorie în sudul Franței, în Spania și în nordul Africii. Relatarea parțială a acestei călătorii se cuprinde în „ziarul de călătorie” Călătorie în Africa.

În 1859, după alegerea ca domnitor a lui Cuza, scriitorul pleacă într-o lungă misiune diplomatică la Paris, Londra și Torino, pentru a obține recunoașterea dublei alegeri a lui Cuza. La Paris îi vizitează pe Lamartine și pe Mérimée și caută să câștige bunăvoința ambasadorului Rusiei, contele Kisseleff, fostul guvernator al Principatelor, între 1829 și 1834. Urmează o scurtă perioadă de retragere din viața publică, un autoexil la Mircești, unde se preocupă în exclusivitate de activitatea literară, în special scriind piese de teatru, din această perioadă datând și piesa Rusaliile.

Nici evenimentele din plan extern nu îi sunt străine și lipsite de importanță. Dimpotrivă, din dorința de a fi parte la ce se întâmplă și în plan european și din admirația pentru francezi și în special pentru Napoleon „Alecsandri a mers în timpul războiului Crimeei de la Sevastopolo să admire de aproape bravura soldaților francezi; a fost apoi în Italia în vremea războiului austro-francez din 1859 și s-a găsit pe câmpul luptei la Magenta, puține ore după sfârșitul bătăliei. De aceea ușor se va pricepe de ce jale adâncă a fost cuprins după înfrângerea francezilor în 1870 și mai ales după grozava catastrofă de la Sedan”.

În 1861 revine în viața politică și îndeplinește o nouă misiune diplomatică, încredințată de Cuza. Cu scopul recunoașterii Unirii de către puterile europene, Alecsandri vizitează Parisul, Torino, Milano, iar un timp girează afacerile agenției diplomatice de la Paris, în locul fratelui său. În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei și călătorește în Franța la Montpellier, pentru a primi premiul care îi consfințește recunoașterea dincolo de granițele țării. Îl vizitează tot atunci pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Va reveni la Paris în 1885, când este numit ministru plenipotențiar al României la Paris, post pe care îl deține până la moartea sa în 1890.

Indiferent de țara în care se afla, Alecsandri a fost o prezență activă la nivel social și politic, implicarea sa constând și în asumarea unor funcții publice, dar mai ales prin activitatea sa culturală, literară. Fidel credințelor de reformă socială și onest cu sine, în 1854, după ce moare tatăl său, preia moștenirea și eliberează țiganii robi de pe moșiile sale. Dorința de a schimba principiile sociale îl face să accepte posturi administrative – a fost numit director al teatrului din Iași, funcție ocupată în 1840, împreună cu Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu. Din 1867 este membru al Societății literare române, care avea să devină Academia Română, iar după o perioadă de absență, în 1878 este invitat să-și reia locul la Academie și să participe la lucrările anuale, fiind ales în comisia pentru modificarea ortografiei.

Încă din 1845, când îl cunoaște pe Nicolae Bălcescu, Alecsandri aderă la idealurile revoluționare care răspund așteptărilor și dorințelor sale de schimbare socială. Participarea sa directă la mișcarea revoluționară din 1848 nu face decât să confirme aderența la idealurile pașoptiste. În această perioadă Alecsandri scrie Deșteptarea României și redactează împreună cu alți patrioți petiția cuprinzând revendicările care trebuiau aduse la cunoștința domnitorului Mihail Sturza. Cuprins de elanul revoluționar, Alecsandri dă frâu liber unei retorici civice, care, cu tonuri accentuate de mesianism, cheamă poporul la acțiune revoluționară, îndemnându-l la a ieși din inerție, la a-și câștiga libertatea și la a înfăptui „obștească înfrățire” în tablouri dinamice, însuflețite de elan revoluționar și unificator.

În aceeași măsură se va implica și în 1859 la înfăptuirea idealurilor revoluționare – Unirea Principatelor. În Steaua Dunării, ziar condus de Mihail Kogălniceanu, publică la 9 iunie  Hora Unirii. Mai mult de-atât „în întâii ani ai domniei lui Cuza și el a fost silit să se amestece în politică; el se alese deputat, se făcu ministru, deși totdeauna pentru scurtă vreme, și primi mai multe misiuni în străinătate. Din toate, acea care i-a lăsat o impresie durabilă a fost misiunea sa pe lângă Napoleon III”. Animat de dorința de reformă și de implicare activă în viața politică și socială, „… apropierea de personalități istorice de prim rang ca Lamartine, Napoleon III sau contele Cavour l-a bucurat de simțământul patriotic al misiunilor sale diplomatice, patriotism contaminant încă pentru noi, ca de atâtea ori la acest autor, căruia sinceritatea îi șade bine nu o dată”. Acest patriotism nu îl împiedică să își afirme cu tărie credințele și nemulțumirile atunci când politica nu era convergentă cu acestea. S-a întâmplat astfel în timpul domniei lui Cuza, când „deși partizan al împroprietăririi țăranilor, lovitura de stat a lui Cuza și Kogălniceanu și impunerea legii rurale printr-un simplu decret domnesc i-au displăcut cu desăvârșire”, spiritul revoluționar al scriitorului transformându-se într-unul pacifist. „De aceea el nu a luat nici o parte la actul din 2 mai 1864, și poate că emanciparea țăranilor este singurul fapt însemnat din istoria românilor de 50 de ani încoace pe care Alecsandri nu l-a cântat”. Cu toate acestea, „pentru întâia oară în viață el a simțit, în urma evenimentelor care au adus căderea lui Cuza, descurajare și îndoială despre viitorul poporului nostru. Mai bine de un an se trecuse de la acea epocă și Alecsandri sta tot nemișcat la Mircești și mocnea în singurătatea sa fără a da vreun semn de viață. Nu mai scria nici versuri, nici proză, pe care de altminteri nici n-ar fi avut unde să le publice, căci, precum am mai zis, nici o foaie literară nu mai apărea atunci pe teritoriul României și de literatură sau poesie nu se mai auzea vorbind nicăieri”. Proclamarea independenței în 9 mai 1877 însă îl animă la fel de mult ca și celelalte evenimente majore din istoria țărilor române, Revoluția și Unirea – sentimentele sale de admirație, susținere și patriotism fiind transpuse în versuri în ciclul Ostașii noștri, deschis cu poezia Balcanul și Carpatul.

În plan redacțional este la fel de activ, Alecsandri fiind fondatorul și animatorul celor mai de seamă reviste literare și de cultură apărute în timpul său. Dacia literară, Propășirea, România literară, Bucovina și altele au apărut ca urmare a acțiunilor sale concretizate în conducerea unora dintre aceste reviste sau în susținerea lor. În 1844, alături de Mihail Kogălniceanu și de Ion Ghica, îl regăsim printre cei care conduc redactarea revistei Propășirea, iar în 1855 apărea sub conducerea poetului revista România literară, în care se publică poezia Anul 1855 și fragmente din Călătorie în Africa și nuvela Balta Albă. „Prin faptul că a colaborat el însuși la revistele muntene și ardelene, și că, mai ales, a strâns în jurul revistelor moldovene prin autoritatea și prestigiul său tot ce era condei valoros în literatura din cele trei ținuturi românești, Alecsandri a contribuit într-o măsură substanțială la închegarea unității culturale a românilor, pregătind astfel terenul pentru realizarea unității politice”. Chiar dacă la un moment dat a fost contestat „pentru tineretul junimist, Alecsandri, cu toate rezervele formulate de unul și de altul față de el, rămânea totuși o autoritate consacrată din punct de vedere literar, capabilă să sprijine cu prestigiul său îndrăznelile revoluționare ale noii mișcări mai mult decât oricare dintre junimiști, însă, Maiorescu, care se pregătea să demaște viciile culturii române, vedea în poet un precursor atât ca ideologie cât și ca atitudine socială”. Adăugând la aceasta criticile agresive aduse lui Alecsandri pentru subiectele și limbajul din piesele sale de teatru, se conturează o motivație puternică pentru o colaborarea fructuoasă, de ambele părți, a lui Alecsandri cu revista Convorbiri Literare, revistă în care numele acestuia se va regăsi foarte des, fie ca autor al unor creații artistice, reprezentative estetic fiind pastelurile, fie prin analize și studii critice consacrate operei sale, Titu Maiorescu incluzându-i opera în „direcția nouă”, urmată de Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale, Coșbuc și alții.

Din punct de vedere literar, activitatea lui Alecsandri este remarcabilă la nivelul celor trei genuri literare: dramatic, liric și epic. Personalitate complexă a vremii, cu o deschidere largă spre politic, social și cultural, Vasile Alecsandri s-a constituit într-un reper valoros pentru generații de oameni ai literaturii vremii. Deschizător de drumuri, prin opera și viața sa a oferit prilejul dezvoltării diverselor specii literare, dintre care pastelul iese cel mai bine în evidență. Nu este însă de neglijat rolul său în promovarea folclorului românesc și amploarea pe care o are în opera sa proza. Aici, așa cum remarca și Călinescu, autorul este „scutit de risipă de silabe și de obligația gravității lirice, scriitorul își revarsă, slobod de a divaga, toate darurile: umor, pictură, înlesnire orientală de povestitor”.

Piesele sale de teatru s-au bucurat la vremea aceea de un real succes, fiind publicate și jucate mai ales în teatrele din Iași și București. Începând cu Farmazonul din Hârlău, care se joacă la 18 noiembrie 1840 la Iași urmează o perioadă foarte prolifică – scrie Modista și cinovnicul (1841), Iorgu de la Sadagura (1844), Piatra din casă (1847), Sânziana și Pepelea (1848) care culminează cu ciclul Chirițelor și cu publicarea în 1852 a primei culegeri cu piesele sale de teatru – Repertoriu dramatic, completată în 1863 cu partea a doua a Repertoriului dramatic. În anii 1878 -1879 lucrează la drama istorică Despot-Vodă pe care o va citi în mai 1879 la o ședință a Junimii bucureștene, iar reprezentația piesei va avea loc la Teatrul Național din București. Tot la această societate citește în 1883 dar și la Academie noua sa piesă  Fântâna Blanduziei, piesă reprezentată cu succes în 1884 la Teatrul Național. De asemenea, în același an scrie piesa Ovidiu, la care va realiza o o nouă versiune în 1886.

Proza sa este dominată de jurnale de călătorie, pe fondul influențelor genului din perioada respectivă – Chateaubriand, Lamartine pe de-o parte și Dumas, mult mai apropiat stilului acestuia, pe de altă parte. În mare parte creație a unui memorialist, proza lui Alecsandri luminează biografia scriitorului sub aspecte variate. Prima copilărie și anii de studii la Iași apar în amintirea Vasile Porojan. În Dridri sunt evocate evenimente ale anilor petrecuți la Paris. Un episod din 1848 ne informează asupra participării scriitorului la revoluție. O primblare prin munți și Călătorie în Africa înregistrează impresii de călătorie. Buchetiera de la Florența și Margarita sunt tot variațiuni pe tema călătoriilor. Perspectiva lui Alecsandri este mai degrabă de tip jurnalistic, nu romantic. Nu vedem evocări romantice în jurnalele sale de călătorie, ci regăsim detalii inedite, păstrate conform realului, fără transfigurări. „Călătorul are o predispoziție statornică, de categoria spiritului critic, de a nota grotescul și pestrițul, fără a strica impresia de studiu a tabloului […]”.

Specifică spiritului romantic era călătoria ca mijloc de evadare, de ieșire din societate, dar la Alecsandri călătoria devine un mijloc de relație, de descoperire și de cunoaștere a lumii din jur, cu tot ce are ea spectaculos sau grotesc. „Alecsandri e un romantic sociabil. Încântat de peisajul țării și observator atent al celui de peste hotare, scriitorul are plăcerea să înregistreze spontan noutatea locurilor, să descrie oameni cu pasiuni aprinse și sentimente de mare intensitate. Nostalgia pământului de obârșie e resimțită necontenit: „…Care român, nu și-au dorit patria cu lacrimi, când s-au găsit în străinătate” – Românii și poezia lor.

Memorialele de călătorie ale lui Vasile Alecsandri se circumscriu pe deplin în sfera „literaturii subiective”, cum o denumea Tudor Vianu. Caracteristica lor dominantă este confesiunea, sinceră și naturală, fără nicio încorsetare în scheme prestabilite, lipsită de ostentație și retorism. În cadrul memorialelor lui Alecsandri, epicul și liricul se întrepătrund într-o construcție originală, efuziunea intimă împletindu-se cu relatarea obiectivă a unor date reale, concrete. Ca un observator imparțial al unor realități, scriitorul nu-și poate totuși înfrâna tensiunea interioară, stările sufletești, destăinuindu-le în acorduri adesea vibrante, cu subtilitate, însă deseori disimulate sub faldurile ironiei. Caracterul subiectiv al însemnărilor de călătorie rezultă în primul rând din raportarea permanentă a scriitorului la propria-i persoană, comunicându-și impresiile personale, ipostazele afective, considerațiile intime față de o anumită realitate sau un anumit eveniment.

Întâlnim în memorialele lui Vasile Alecsandri o evidentă predilecție pentru senzațional și anecdotic, pentru inedit și pitoresc, pentru insolit și exotic. Poetul are o viziune largă, panoramică asupra peisajului, este sensibil la aspectele sublime, notând cu profunzime formele și culorile: „Acolo era tocmai vârful Grohotișului… Razele soarelui începea a răzbate printre copacii de pe creștetul munților și da negurei ce-i cuprindea o văpsală roșietică; iar în fundul văilor, unde pâcla era încă deasă, abie se zărea ca pintr-un vis, apa Bistriții, ce părea ca o dungă albă. Acea dungă se făcea din minut în minut mai lată și mai limpede; și, deodată, când soarele s-au ivit pe cer, umplând totodată întinderea de lumină, deodată frumoasa vale a Bistriții au steclit ca o panoramă, cu râul său răpide pe care se coborea vreo câteva plute, cu munții nalți și tufoși ca o împregiură, cu satele sale semănate pe costișe ca niște giucării și, într-un cuvânt, cu tot farmecul care împodobește natura sa mândră și sălbatică”.

Chiar dacă apreciază peisajul autohton, pasionatul turist nu poate să nu dea curs dorinței de exotic, de neobișnuit, îmbinat cu plăcutul. „… amator de exotisme policrome neîmpovărătoare, cumpănind descrierea Spaniei și a Africei arabe în balanța anecdoticei subțiri, cosmopolit sedus de aventuri suportabile, cu „dulci” primejdii, doritor de tovărășii rememorante, chiar excentrice în limitele agreabilului, însă mai cu seamă civilizat convenabile, dacă se poate în concordanță spirituală (englezii Angel și Campbel, francezul Prosper Merimée, introduși decent în literatura noastră), Alecsandri se preumblă parcă uneori într-o patrie și alteori într-o străinătate cu față de Halima laică, domesticită; miraculosul s-a înlocuit cu neprevăzutul, cu plăcerea itinerariilor fortuite. Pasionatului turist (visând la misterele continentului negru și la îndepărtările extremului orient de filigrană civilizate) îi surâd peisajele fruste, locurile arabice, dar îi convin și binefacerile voiajului cu drumul de fier”.

El caută în călătoriile sale perspectiva largă, deschisă care să permită prospectarea a cât mai multe panorame – „… așa e panorama Tangerului și a Pirineilor, a munților Brusiei și a cei ai Neamțului, dar așa și lecția de geografie a patriei ținută la Paris în 1848, înaintea unei societăți de străini filo-români, publicată în Românii și poezia lor”, sau „la Sevastopol sau Avignon, acele puncte de observație creasta malului stâncos al insulei Prinkipo, vârful muntelui Bulgurlu – oferind, mai mult decât simple panorame, vederi superbe, magnifice, ale Orientului în succesiunea de insule, munți, coline, mare – pretutindeni mare, imensă și scânteietoare, iar departe, în zare, bănuiala de drum ducând spre Meca”. Aceeași autoare apreciază că „expansiunea privirii compensează la Alecsandri, ineficiența resimțită înaintea unui peisaj neașteptat, euforizant, în receptarea căruia simțurile comune se dovedesc neîndestulătoare”.

Analiza devine mai subtilă și mai profundă în proza Piatra Teiului, intrând în identitatea secretă a peisajelor – „vălul acela nebulos de melancolie, care alcătuiește deosebirea peisagiilor noastre”, farmecul călătoriei – „în fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca-ntr-o elegie fără sfârșit: Parc-ai vedea măriri căzute, ori suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieții”, dar și locurile comune ale acesteia – „cine n-a trecut printre însemnările-i de călătorie efectul soarelui în cascada de la Giessbach, cine n-a admirat și n-a descris un sfințit de soare pe Rhighi, cine n-a simțit nimicnicia omenirii și micimea omului în fața uriașilor din Alpii cu bol nelămurit”, precum și ticurile călătorului – la Florența îl regăsim „alergând în toate zilele, de dimineața păn-în sară, prin deosebitele părți ale orașului, spre a videa nenumăratele minuni cuprinse în sânul său”. Această stare de efervescență, de dorință de a descoperi lucruri noi și de extaz în fața măreției realizării lor, dispare în Buchetiera din Florența unde regăsim o stare de mirare îndelungată și marcată de plăcere. Este modul în care tânărul călător se raportează la lumea pe care o descoperă prin care își procură o stare de bine, similară stării de plutire – „întins pe un leagăn de flori, din nouri încet, fără a videa măsura care te desparte de pământ”.

„Ceea ce dorește deseori să pună în lumină Vasile Alecsandri este felul fantastic în care apar peisajele și aspectele generale ale naturii. Cuvintele „fantastic”, „fantasmă” revin necontenit în scrisul său. Umbrele nopții se zăresc ca „fantasme din altă lume”. În timpul călătoriei cu diligența „tropotul cailor și sunetul zurgălăilor aveau ceva fantastic”. Autorul are impresia că se găsește în „împărăția fantasmelor”. În timpul apusului „natura-ntreagă se acoperă cu o haină fantastică”. Luna răspândește asupra peisajului „un văl luminos și fantastic” (…) Această stilizare în fantastic a atâtora din înfățișările pe care le observă dovedește în ce măsură simțul de observație colaborează cu fantezia în descrierile lui Alecsandri”.

Colecția lui Alecsandri din 1852-1853 intitulată Balade adunate și îndreptate de… depășește încercările unui scriitor de început, el având intenția, și reușind chiar, să realizeze un volum care să capteze atenția nu doar a cercurilor intelectuale naționale, ci a cercurilor de influență din mediul cultural apusean. Scopul este unul clar, acela de a populariza creația spirituală a poporului român, în unitatea sa. De aceea, culegerea are reprezentate toate provinciile istorice, chiar dacă nu într-o pondere echilibrată, fiind astfel un argument pentru unitatea națională a românilor, ideal manifestat cu pregnanță în perioada pașoptistă. Mesajul de unitate vine și din modul în care a fost realizată, fiind vorba de un efort colectiv, unde rolul lui Alecu Russo este recunoscut în prefață. Referirile apreciative ale contemporanilor și urmașilor săi din literatură (de la Bolintineanu, Eminescu și Titu Maiorescu până la St. O. Iosif) nu fac decât să consacre importanța majoră pe care acest demers l-a avut în valorificarea folclorului românesc.

„Românii și poezia lor (1849-1850)… constituie, din numeroase puncte de vedere, în cadrul ansamblului scrierilor lui Alecsandri, o adevărată cupolă centrală a creației sale în proză. (…) Românii și poezia lor este poate unica sa bucată în proză, în care nota de umor sau ironie este cu totul absentă. Dar, în afară de aceasta, tot ce este esențial în Alecsandri vibrează intens în paginile acestea, consacrate țăranului român și creației lui artistice – cea dintâi scriere mai temeinică pe aceste teme din literatura noastră, de o așa mare consistență, de un așa puternic răsunet, că ea reprezintă o incontestabilă uriașă piatră de hotar nu numai în dezvoltarea folcloristicii la noi, dar și în creșterea atenției pentru țăran în literatura noastră, dacă nu cumva chiar în genere în țara noastră”.

Rolul de deschizător de drumuri și în literatură, nu doar în planul reformelor sociale, este vizibil și la nivel de stil. Sentimentul naturii este introdus în literatura română de Alecu Russo, dar Vasile Alecsandri nuanțează descrierea ei, excelând mai ales în direcția relevării corespondențelor dintre peisaje si stările sufletești potrivite.

Sensibilitatea romantică a lui Vasile Alecsandri se dezvăluie în special în fața ruinelor. Există însă o altă abordare față de romanticii apuseni, care contemplau ruinele copleșiți de melancolie, de sentimentul zădărniciei. La Alecsandri întâlnim o atitudine activă, specifică romantismului românesc. Autorul privește ruinele ca pe niște mărturii tonifiante ale unui trecut de glorie, menite să reînvie virtuțile înaintașilor, să stimuleze dorința urmașilor de a redobândi strălucirea de odinioară. Admirând ruinele de la Nîme, mărturisește: „E un lucru surprinzător cum s-au mai putut păstra ruinele ce se văd în ziua de astăzi și care servesc de mărturii a mărimei, a puterei și a geniului romanilor. Priveliștea acelor gigantice rămășiți a unei civilizații perdute umple sufletul de o adâncă admirare și îl face a se înclina dinaintea măreței umbre a trecutului. Mare popor a fost acela care a lăsat în urmă-i asemine mari și glorioase monumenturi!… Și în ochii mei el are un prestigiu mult mai ademenitor, căci se numea poporul român”.

În Istoria unui galbân Alecsandri adoptă un alt rol, mai puțin obișnuit, cel al ascultătorului (Paraua), dar al unui ascultător activ, care intervine din când în când în cursul naratorului – Galbănul. Astfel, „lungit într-un jilț elastic, cu țigareta aprinsă și cu o „femeiască curiozitate” ascultă critici la adresa moravurilor diverselor clase sociale, aprecieri despre rolul scriitorilor, dar și aspecte boeme, rememorări ale unor întâmplări din diferite medii petrecute cu douăzeci de ani în urmă. Reacțiile ascultătorului – Paraua – nu fac decât să așeze povestirea Galbănului, să o ferească de digresiuni inutile și să confere conotații emoționale acesteia – e uneori ba amuzată, ba nerăbdătoare, ba intrigată, conotații care nu fac altceva decât să îndemne la narațiune. În același timp, este printre primii care introduce în opera literară elemente de realism – „Dialogul viu și plin de seva vorbirii populare constituie elementul principal realist din această operă”.

În scrierile lui Alecsandri se regăsesc ideile omului politic care a fost la vremea aceea implicat activ în viața socială și politică. Astfel, Istoria unui galben este „…o călduroasă pledoarie pentru desființarea șerbiei țiganilor, pentru egalitatea în drepturi a oamenilor și pentru demnitatea umană. Pe fundalul grotesc al unei societăți înapoiate, unde tortura și batjocorirea celor mai mici de către cei mai mari e îndreptățită de secole de-a rândul de obiceiurile pământului, figurile tinerilor țigani șerbi Nedelcu și Zamfira apar zugrăvite contrastant în culori romantice. Pentru a reliefa și mai mult contrastul social revoltător, scriitorul micșorează comic trufia și lăcomia boierească. În felul acesta ideea fundamentală a povestirii se conturează impresionant de puternic”.

Ca recunoaștere a meritelor sale din plan literar și cultural, în 1867 e numit membru al Societății literare române pentru cultura limbii, care în 1879 avea să devină Academia Română și, mai mult de-atât, în  1881 i se decernează Marele premiu „Năsturel-Herăscu” al Academiei Române pentru drama Despot-Vodă și poeziile din ultimul volum de  Opere complete. În ceea ce privește statutul său de poet național, au existat diverse opinii în cercurile culturale și politice ale vremii. El este recunoscut ca poet național de guvernul liberal condus de Rosetti, în ciuda faptului că acesta a fost criticat de Alecsandri printr-o scrisoare în versuri adresată generalului Florescu. La această recunoaștere oficială se adaugă și aprecierea vizibilă pe care Curtea o avea față de poet. La începutul domniei lui Carol, Alecsandri a manifestat o reală reținere față de originea germană a acestei dinastii, dar în timp a devenit apropiat Curții, impulsionat și de preocupările literare ale reginei Elisabeta, dar și de aprecierea fățișă pe care Curtea o manifesta față de ele, apreciere concretizată prin invitații dese la Curte, la Sinaia unde conversațiile cu Alecsandri erau considerate foarte plăcute și chiar o numire a sa ca ministru la Paris în timpul guvernării lui Brătianu. În timp aceste afinități l-au transformat pe Alecsandri în reprezentarea publică, din poetul național, în poet de Curte. Mai mulți contemporani au criticat această atitudine a lui Alecsandri și au încercat să diminueze meritele sale ca poet. Constant, Titu Maiorescu a luat apărarea scriitorului. Certă este însă confirmarea lui Alecsandri ca poet reprezentativ pentru români care vine și din Franța – „momentul culminant în gloria sa de poet a fost acel în care s-a aflat de către români că el, dintre toți poeții latinității, fusese cel încoronat și premiat la Montpellier pentru Cântecul gintei latine”.

5.8.1. În numele Moldovei, al omenirei și a lui Dumnezeu – pamfletul unui exilat

Așa cum am mai spus, perioada de exilat a lui Vasile Alecsandri a fost foarte scurtă, însă implicarea sa în plan politic, social, cultural și literar este de o mare însemnătate. Astfel, la 1848 mișcarea revoluționară din Moldova este amplu organizată. Se formează un comitet din care face parte Vasile Alecsandri, E. C. Epureanu, A. I. Cuza și alții. Acest comitet era prezidat de Alecsandri, care a redactat Petițiune – proclamațiune, adresată atât domnitorului cât și poporului. Revenit în țară, s-a alăturat și Vasile Alecsandri la această activitate politică, redactând, în 1848, memoriul Protestație în numele Moldovei, al omenirei și al lui Dumnezeu și a colaborat la elaborarea programului politic Prințipiile noastre pentru reformarea patriei. În martie 1848, a scris Deșteptarea României. Un episod din 1848 este un fragment de proză în care scriitorul a evocat evenimentele de la 1848.

Cele 35 de puncte prevăzute în Petițiune – proclamațiune au fost reluate și dezbătute, și detaliate în broșura În numele Moldovei, al omenirei și a lui Dumnezeu, elaborată de Vasile Alecsandri. Această broșură cuprindea prevederi care erau „un îndemn la lupta contra tiraniei lui Mihail Sturdza”.

Protestația în numele Moldovei, al omenirei și a lui Dumnezeu, ca preambul la petiție, începea astfel: „Fraților români din toată România! Vă chem să fiți martori la toate nelegiuirile guvernului prințului Moldovei, Michail Sturdza, carele de patrusprezece ani s-a arătat prin toate faptele sale dușmanul cel mai aprig al nației noastre!”

Principalul obiectiv al acestei petiții viza dezvoltarea economică și instalarea unui regim politic liberal moderat. Au fost formulate următoarele principii de bază de către membrii comitetului: respectarea legii atât de cetățeni cât și de către oficialități. Astfel, la punctul 28 din petiție sunt prevăzute următoarele: „Fiindcă sfânta Dreptate trebuie să domnească la lumina soarelui și, în urmare, fiindcă lucrările judecătorești trebuie să nu se facă în taină, Obștea cere ca: Seanțele tribunalelor să fie publice”. O altă cerere formulată a fost aceea de a alege o nouă Adunare cu puteri sporite, printre care cea mai importantă era aceea de a înainta propuneri domnitorului în toate chestiunile privind binele general și examinarea tuturor ordonanțelor guvernului privind administrația publică și justiția, înainte ca acestea să intre în vigoare. Toate aceste cerințe erau prevăzute foarte clar la punctul 30 al petiției. „Fiindcă obșteasca Adunare este reprezentația nației și are de sfântă îndatorire întemeierea fericirilor Patriei și sprijinirea drepturilor fiecărui român, Obștea cere ca: Tot pământeanul să aibă dreptul de a adresa jalbă obșteștii Adunări” (spre a putea găsi ocrotire împotriva nedreptăților ce ar pătimi din partea stăpânirii).

În ceea ce privește economia, s-a dorit crearea unei bănci naționale, chestiune care era prevăzută la punctul 18. „Fiindcă Mihail Sturza, nemulțumindu-se de toate mijloacele legiuite și nelegiuite ce întrebuințează spre mărirea averilor sale, a pus mâna și pe o parte însemnătoare din banii țării, intrigând prin obștească adunare ca să i se hotărască și banii Rezervei, sumă de mai mult de un milion, afară de lista civilă și de banii poșlinei; și fiindcă Rezerva în oricare țară este hotărâtă pentru îmbunătățiri obștești, iar nu pentru îmbogățiri particulare, Obștea cere ca: Banii de rezervă să fie întrebuințați în formarea unei bănci de scomt pentru înlesnirea negoțului țării”, și punctul 24, „Fiindcă, din lipsa unei bănci naționale, toată înlesnirea bănească a negoțului se află în mâinile zarafilor jidovi care speculează cu camete nelegiuite, Obștea, spre a dărâma acel sistem de tâlhării ce domnește în toată țara sub ochii ocârmuirii, cere: Înființarea unei bănci naționale pe cel mai sigur temei”.

Pentru țărani s-a cerut îmbunătățirea relațiilor cu statul și moșierii, cerință ce o regăsim la punctul 4 al petiției. „ Fiindcă locuitorii săteni au ajuns la gradul cel mai mare de ticăloșie prin nepăsarea mai multor proprietari și mai ales prin măsurile de asuprire ale guvernului lui Mihail Sturza, precum se dovedește prin dările de bani la care sunt supuși, sub cuvânt de plată pentru soldați, plată pentru slujitori, plată pentru cutiile satelor, plată pentru foaia sătească, plată pentru peceți…”  „Grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni, atât în relațiile lor cu proprietarii moșiilor, cât și în acele cu ocârmuirea, precum și contenirea tuturor beilicurilor cunoscute sub nume de plată și celelalte”.

Sturdza a primit petiția la 9 aprilie, fiind de acord cu 33 de puncte din 35. Conducătorii mișcării nu au cedat, cerând acceptarea tuturor punctelor din petiție. Astfel Sturdza a luat măsuri pentru zdrobirea opoziției. În „încleștările de scurtă durată” câteva persoane au fost ucise și aproximativ 300 închise. Printre cei care au reușit să fugă în Transilvania sau Bucovina au fost Vasile Alecsandri și un ofițer tânăr A. I. Cuza, viitorul domnitor al Principatelor.

Vasile Alecsandri insistă asupra nelegiuirilor săvârșite de către domnitor „Iată fraților, resultatele făgăduințelor lui Michail Sturdza! Înșelăciuni, nelegiuiri, călcări de case, prădăciuni, risipiri, schingiuiri, închideri prin temnițe, bătăi cu bicele prin închisori, exiluri, călcări de drepturi ale tuturor, desprețuirea legilor țării, osînde fără judecată pravilicească, pedepse barbare în potriva tuturor așezămintele țării noastre”.

La final, Alecsandri îndeamnă la protest „Veniți să unim cu toți glasurile noastre și să protestăm împotriva lui Michail Sturdza! Să protestăm în numele fraților noștri, cari au fost și sunt încă pedepsiți prin închisori și exiluri, fără de a fi fost judecați! În numele patriei noastre ce este în agonie! În numele omenirii batjocorite! În numele lui Dumnezeu care ne privește”.

Transpunerea vieții în opera sa literară, a principiilor ideologice în viața socială și conectarea operei cu viața socială a vremii în care trăiește fac din Vasile Alecsandri un creator de istorie nu doar trăitor în istorie. El este nu doar un martor al evenimentelor istorice trăite de neamul său, ci un actor social direct participant la transformările sociale, culturale și politice. „Nu era act politic important în istoria contemporană pe care Alecsandri să nu-l cânte cu aceeași inspirație cu care reînviase umbrele eroilor români din veacurile trecute, apoi viața țărănească, basmele poporului, credințele, datinile și obiceiurile sale; chiar și aspectul naturei în țările române le descrisese în versuri melodioase și într-o limbă curgătoare și dulce, inspirată direct din graiul țăranului nostru”.

La prezența sa activă în dezvoltarea social-istorică a societății românești din secolul al XIX-lea se adaugă și contribuția lui la tot ce înseamnă literatură și limbă română: „Alecsandri a colectat, a editat și a înfrumusețat poezia populară. A introdus genuri noi în literatură și a cultivat toate genurile literare și aproape toate speciile acestor genuri, de la fabulă până la roman. Prin aceasta și prin lupta contra sistemelor lingvistice, a colaborat ca nimeni altul la formarea limbii literare. […] Opera sa este, până la 1860 și uneori și după aceea, strâns legată de evenimentele importante ale țării. Ea nu se poate studia decât în legătură cu istoria contemporană. Această multilateralitate, această universalitate a preocupării, a activității și operei sale, este mărimea lui Alecsandri”.

5.9. O CRONICĂ A EPOCII – ALECU RUSSO ȘI GRIGORE ALEXANDRESCU

„O, libertate, tu ești strigătul lumii,

dar nu ești încă credința sa! (Alecu Russo)

Grigore Alexandrescu „un elegiac de tipul romantic

și în același timp un moralist la modul clasic". (G.Călinescu)

Perioada în care au trăit și au scris Russo și Alexandrescu este caracterizată printr-o amplă dinamică a schimbărilor cu o oarecare aparență a haosului, dar care are totuși câteva repere. Unul dintre acestea este instituționalizarea culturală care își face debutul în această perioadă, în sensul că acum apar primele gazete, muzee, biblioteci, teatre, societăți literare și artistice, precum și școli care pregăteau profesioniștii din aceste domenii. Chiar dacă unele au avut o existență conjuncturală, de scurtă durată este de remarcat faptul că ele s-au dezvoltat nu doar în capitală ci și în orașe din provincie. Accesul la literatură este tot mai larg, atât pe fondul cunoașterii de către mai multă lume a limbilor străine, cât și pe fondul apariției a tot mai multor opere ale literaturii europene traduse în limba română. Afluența de scrieri din occidentul Europei aduce cu sine și idei noi care vor fi preluate de scriitorii români și particularizate la contextul autohton, în condițiile în care acest context este unul favorabil atât în prezent, aflat într-o tranziție prelungită prin tema și satira decrepitudinii și corupției claselor boierești și politice, cât și în trecut, prin gama largă de modele eroice istorice. În acest sens, trecutul istoric devine una dintre temele predilecte ale literaturii vremii, dobândind atât valențe evocatoare, valorizatoare ale unui trecut glorios, bazat pe demnitate și onoare, cât și valențe critice prin antiteza pe care o produce cu prezentul decăzut, marcat de luptele pentru orgoliu, putere și devenire materială.

Literatura a fost pentru mulți dintre scriitorii pașoptiști, mai ales în perioada revoluției, unul dintre instrumentele de luptă adoptate de revoluționari. Scrierea reprezenta de fapt o altă față a luptei de emancipare națională pe care aceștia o duceau și în plan politic și social, oamenii de litere fiind în același timp oameni politici și persoane active social – funcționari, gazetari, profesori. Această fluctuație a condițiilor istorice, a tranziției, se adaugă la influențele diverse, catalitice și modelatoare, din lumea literară occidentală asupra culturii românești și creează un tablou contextual dinamic și variat, trăsături care se regăsesc și în scrierile lui Alexandrescu.

Cu un traseu existențial romantic, marcat de suișuri și coborâșuri, Grigore Alexandrescu s-a remarcat prin concepțiile și ideile sale, care reflectă foarte bine perioada de răscruce și de transformări sociale și literare din epoca pașoptistă. Grigore Alexandrescu învață de mic greaca și franceza, cunoștințe care îi vor fi de folos mai târziu pe parcursul școlii. Rămâne orfan în adolescență, la 17 ani, moment în care pleacă la București. Acolo, în grija unui unchi, va frecventa cursurile școlii lui Vaillant, care ulterior devine Liceul Sf. Sava. Este perioada în care va lega prietenia sa pe viață cu Ion Ghica, acesta oferindu-ne cele mai multe date biografice despre scriitor. Fără acces la resurse financiare, el își dă seama că singura cale de a se afirma este domeniul culturii coroborată cu talentul său. În acest sens, lecturile sale vor cuprinde scriitori și stiluri variate, de la grecii Platon, Tucidide și Xenofon până la clasicii La Fontaine, Boileau, Florian și romanticii Lamartine, Chenier, Beranger. Admirator și al poeților autohtoni – Văcărescu, Grigore Alexandrescu are șansa de a-i întâlni pe aceștia personal, făcându-se remarcat prin cultură, talent, dar și prin vervă și bună dispoziție.

Grigore Alexandrescu beneficiază de avantajele extinderii accesului la instrucție a maselor largi care caracterizează perioada pașoptistă. Apare în această perioadă o pătură socială formată din mica boierime, din târgoveți, intelectualitatea sătească, pătură care aduce cu sine cunoașterea literaturii folclorice și a culturii tradiționale, pe care o juxtapune culturii europene, asimilată în școli. Astfel, Alexandrescu se dovedește un bun cunoscător al istoriilor populare ale vremii – Alixăndria, Istoria lui Arghir – dar și al operelor lui Racine – amestec care conferă o coloratură specifică operei sale dezvoltate ulterior. Alexandrescu este un introvert dezvăluindu-și sinele, transformă opera literară într-o zonă nu a dezvăluirii sinelui ci a căutării lui. De aici poate și modernitatea, sensibilitatea scrierilor sale și frământarea și emoția care pot fi resimțite citind scrierile lui Alexandrescu atunci când este depășită dificultatea apropierii de ele.

Promovat de Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu începe să publice fabule, gen foarte apreciat în epoca respectivă, ca prelucrări din La Fontaine și Florian, alături de elegii, traduceri de proză. Divergențele ulterioare pe care le are cu mentorul său, referitoare atât la literatură și lingvistică, precum și în sfera politicului și socialului, îl determină pe Grigore Alexandrescu să ia măsuri în ceea ce privește independența sa față de susținători, dar și față de modelele literare. În virtutea acestui fapt, se înrolează ca sublocotenent în armată și pleacă în misiune la Focșani, cu atribuții în supravegherea mișcării vamale pe Milcov, granița dintre cele două principate. Este sfătuit să își dea demisia și se reîntoarce la București, episodul Focșani contribuind la cristalizarea concepției politice a scriitorului, dar lăsând și o urmă romantică în opera sa, ca urmare a unei relații de iubire cu o oarecare Eliza.

Dezamăgirii produse de aderența societății la vechile valori, perimate și disfuncționale, zbaterii pentru promovarea unor valori moderne, democratice, considerate la un moment dat zadarnică, Grigore Alexandrescu opune, în poezie, fericirea prezentului dată de resimțirea iubirii. Fericirea este regăsită, nu ca la clasici în idealuri, ci în întâlnirea cu iubita și resimțirea deplină a sentimentului prezent de iubire: „Lângă ea uit lumea și nu mai am simțire/ Decât pentru minutul în care o privesc…” (Eliza) Iubirea se transformă astfel într-un autoexil față de socialul și politicul care l-au dezamăgit. Iubirea devine un interstițiu care autorizează accesul la fericire, dar care provoacă și regretul poetului prin caracterul relativ al ei și prin depărtarea de la valorile semnificative la nivel social – „Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate/ Femeii le jertfești!” (Când dar o să guști pacea). „Exilul său se accentuează și se extinde atunci când, dezamăgit de aceste idealuri corelate cu femeia și cu iubirea dedicată ei, resimte o adevărată prăbușire nu doar a speranțelor ci a unui întreg sistem epistemologic și se transformă într-o adâncă și tristă solitudine”. Caracteristic concepției și expresiei sale despre iubire este caracterul aproape conceptual al acesteia, tinzând spre metafizic. Este ceea ce îl apropie pe Grigore Alexandrescu de concepția lui Eminescu. Prin poezia sa de dragoste, Grigore Alexandrescu „depășește contextul său contemporan, iubirea lui fiind acea iubire care transcende eroticul, fizicul, lansându-se spre absolut, spre universal”.

„Într-o parte a ei, poezia lui Alexandrescu este cea mai puternică expresie a lamartinismului la noi. Meditația, reveria, armonia în natură, religiozitatea, rugăciunea, oceanele, imensitățile sunt ale poetului francez. Câteodată, viziunea capătă un aer cețos, osianesc, și recitația o hohotire byroniană. Toate acestea se găsesc însă muzicalizate și la Lamartine. Azi, schimbarea gustului a stins strofele lui Alexandrescu și ochiul e jignit de impuritatea vocabularului. Totuși, așezându-ne în timpul romantic descoperim la poet tehnica marilor solemne instrumente muzicale, înaltul hieratism al melancoliei”.

Grigore Alexandrescu va scrie fabule, o altă parte reprezentativă a scrierilor sale, prin care își manifestă protestul față de amestecul străin în politica țării, cu un ton extrem de virulent, fabule publicate în volumul Poezii ale D. Gr. Alexandrescu, apărut în anul 1838. Printre aceste fabule a publicat și Lebăda și puii de corb, fabulă despre care Ion Ghica susținea că a fost motivul arestării poetului, dar de fapt acea arestare a avut mai degrabă ca motiv poezia Anul 1840, publicată mai târziu. Apariția acestei poezii la Iași în Dacia literară, chiar dacă a fost sub semnătura *** din B., indică clar autorul, acesta fiind arestat împreună cu Mitică Filipescu pentru complot împotriva domnitorului. Este închis timp de trei luni, timp în care, așa cum declara Ion Ghica, a tradus din Voltaire. Chiar dacă unii biografi susțin că acest arest l-ar fi speriat pe Alexandrescu, având efecte de retragere din viața politică și literară, faptul că publică în 1842 un volum la fel de caustic la adresa problemelor politice și sociale, arată contrariul. Ceea ce aduce nou acest volum este gradul de maturitate al perspectivei personale asupra vieții și a creației artistice. În această perioadă va crea, dar nu va publica poemele în care elogiază trecutul glorios al patriei.

Conștiința patriotică este manifestă și la Alexandrescu la fel ca la ceilalți poeți din generația sa, având ca fond trecutul istoric glorios, a cărei figură centrală este Mihai Viteazul, figură ce se regăsește în mai multe scrieri ale sale – Trecutul, La mănăstirea Dealului, Memorial. Această reactualizare a istoriei are ca scop susținerea sentimentelor de identitate și mândrie națională care să genereze afirmarea independentă și liberă a națiunii. Aceste inserții sunt prezente în toată poezia epocii pașoptiste, poezia fiind un plan favorabil de exprimare a idealurilor pașoptiste. Credințele și acțiunile lui Alexandrescu care au ca fir roșu afirmarea națională depășesc sfera poeziei; el se înrolează în armata națională, văzând în această instituție un mijloc eficient de renaștere națională. Din toate răzbat însă idealurile clare de emancipare și afirmare națională care au marcat gândirea și acțiunile autorului.

Grigore Alexandrescu crede și afirmă această credință în funcția socială a artei, „pentru că realitatea sufletească proprie poetului și pe care el o exprimă inevitabil este doar receptacolul, cutia de rezonanță a sumei vibrațiilor sufletești ale poporului său cu a cărui soartă el vrea să își unească destinul”. În fabulele sale, Alexandrescu nu ironizează poporul ci doar acea parte a societății caracterizată prin corupție, ipocrizie, lene, parvenitism, minciună, prostie, oportunism. Acestea sunt categoriile la care face referire și în epistolele sale, alături de evidențierea dificultăților pe care le are poetul în a-și scrie și face cunoscute ideile și opera: „Prin relile vieții e mai greu să te strecori:/ Prozaice umilințe nu poci a le înfrunta” (Epistolă domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean).

Fabula este specia lirică care cunoaște la Alexandrescu o manifestare plenară. Atitudinile revoluționare exprimate prin fabulă erau cel mai puțin incriminate în epocă, Grigore Alexandrescu profitând de acest fapt și utilizând această modalitate pentru a ironiza, critica și acuza acele personaje ale vieții publice, care se depărtau de la perceptele morale, sociale și ideologice împărtășite de revoluționari.

Fabulele lui Grigore Alexandrescu sunt produsele cele mai caracteristice ale vremii, înlocuind articolul de ziar, pamfletul, discursul parlamentar și având o largă receptivitate în rândul populației, uneori circulând și în forma de manuscris nu doar tipărită. Fabula are conținuturi care reflectă realități sociale și politice, anumite fapte sau evenimente fiind subiectul fabulei, subiect redat prin personajele de sorginte animală. Fabula lui Alexandrescu are și un caracter filosofic prin surprinderea unor tipologii umane – demagogul, parvenitul, naivul, încrezutul, impostorul, dar și un caracter pregnant social și politic prin referirea la situațiile concrete din viața politică, ceea ce ar duce aparent la perimarea ei.

Alexandrescu rămâne astfel fidel crezului său conform căruia arta poate sluji binelui social, public și poate construi istorie, atunci când poetul rămâne imparțial. Același crez și-l manifestă, de data aceasta prin versuri, atunci când refuză să lucreze ca poet de curte pentru Gheorghe Bibescu, domnitor care nu mai avea aceeași aversiune față de Alexandrescu precum predecesorul său. El ocupă, în perioada premergătoare Revoluției, posturi în administrație, păstrând legătura cu mișcarea revoluționară, fără a ocupa vizibil primele rânduri ale acestei mișcări. După revoluție își pierde slujba din administrație, dar în timpul lui Știrbei Barbu, va fi secretar al Senatului, asupra sa planând suspiciuni din partea autorităților. Este mai mult retras în această perioadă, manifestându-și nemulțumirea față de trădarea unora dintre foștii combatanți prin scrisori, trăind astfel un fel de exil în propria țară. Se face remarcat din nou abia în anul 1856 când își reafirmă spiritul patriotic prin propuneri de reforme democratice foarte pertinente, publicate în articole de presă nu doar sugerate prin poezie.

„Alegerea lui Cuza, omagiată de scriitor cu stihuri recitate de Matei Millo pe scena Teatrului Național, aduce o recunoaștere oficială a meritelor poetului și cetățeanului. Și acum însă Alexandrescu refuză funcțiile care nu sunt în legătură cu pregătirea sa, cum e cea de ministru de finanțe, acceptând o slujbă mai modestă în domeniul cultural în care se simțea competent. Se părea că destinul său se împlinise. De la tânărul lipsit de mijloace, venit să își caute norocul în capitală, și până la directorul din Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, până la poetul unanim apreciat, ascensiunea sa binemeritată este cea a unui intelectual ridicat prin propriile-i puteri, ale cărui convingeri îl implică în marile schimbări ale vremii, și totodată a unui personaj romantic ajuns de pe treapta omului de rând la situație înaltă și celebritate”.

De la această notorietate, va ajunge în cealaltă extremă, cea a izolării în care a fost plasat de opozanții săi, având ca pretext o criză nervoasă declanșată imediat după căsătoria sa cu Raluca Stamatin. Chiar dacă a fost acuzat că nu mai are capacitate creatoare, criza afectându-i rațiunea, Alexandrescu dovedește contrariul prin publicarea unor scrieri în 1861, printre care și satira Confesiunea unui renegat, prin care satiriza strădania unora dintre compatrioții lui de a-l exclude din viața publică. Cert este că perioada care a urmat a fost una de exil, de 25 de ani, despre care nu se mai poate spune cu certitudine dacă poeziile ce încercau să fie atribuite lui chiar au fost scrise de Alexandrescu, nu este sigur că nu au fost scrise într-o perioadă anterioară. Face traduceri în această perioadă, dar își mărturisește tristețea dată de exilul la care era supus, și datorită demenței, dar și datorită percepției și a imaginii create de contemporanii săi – „Nebunia lui Tasso avea oare o altă cauză decât supărările unui geniu torturat de invidia neputincioșilor?” Ideea era exprimată în biografia lui Torquato Tasso realizată și publicată împreună cu traducerea Ierusalimul eliberat în 1872. În ciuda acestui final, despre contribuția valoroasă a lui Grigore Alexandrescu, Paul Cornea afirma că „Istoricește locul lui e inatacabil, fiind unul dintre poeții care au descoperit lirismului românesc trei din drumurile desfășurării sale: în fabulă, epistolă și meditație. El a servit contemporanilor drept termen de emulație, iar între 1848 și 1870 a făcut școală”.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, când Alecu Russo își desfășoară activitatea scriitoricească, literatura română își fundamenta structura ei modernă, având o situație specifică în raport cu alte literaturi europene. A cunoscut și a asimilat valorile antichității, a trecut printr-o perioadă umanistă, dar nu s-a dezvoltat într-o producție originală de tipul Renașterii, de inspirație livrescă, ceea ce a apropiat-o și a menținut-o în strânsă legătură cu folclorul, în special cu literatura populară. Alecu Russo este adevăratul și primul descoperitor al tezaurului folcloric, în Moldova.

Scriitor romantic, cu o intensă trăire interioară, predispus la cele mai nobile stări afective, Alecu Russo preferă formele literaturii memorialistice deoarece acestea sunt prin excelență subiective, oferindu-i posibilitatea de a se exprima liber, neconstrâns de nicio regulă, în funcție de coordonatele sale spirituale și morale. Așadar, scrierile sale sunt evocări, amintiri, însemnări de călătorie, pagini de jurnal, tablouri de epocă, trecute prin filtrul personal.

În scrierile literare ale lui Alecu Russo, de factură preponderent memorialistică, întâlnim ipostaze ale sensibilității și viziunii romantice. În Amintiri, autorul își rememorează copilăria și adolescența într-o notă melancolică și discretă. „De ce oare cu cât ceasurile, zilele și anii se înmulțesc asupra lui, cu atât mai mult omul se uită în urma sa, și din căutătură în căutătură se oprește cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte a tinereții și a copilăriei?”. Elementul de noutate adus de Russo este cel al senzațiilor olfactive, termice și tactile pe lângă cele vizuale și auditive. „Dar serile satului meu, când luna să rădica asupra părului, și cumpăna fântânei se părea un cocostârc cu pliscul întins… ce sări sănine! Într-amurgul se apropia cârdurile, aducând miroasele câmpurilor cu ele, turmele de oi zibierând cu ciobanii fluierând; focurile se aprindea dinaintea caselor; fumul stuhului se împrăștia în văzduh cu mirosul teilor ce venea de la pădure…”. Autorul își amintește și de „anul slavei” 1830, cum îl denumește, când mulți tineri au plecat la școlile din Apus, în care se adăpară la izvorul idealurilor noi, transformatoare.

Până în 1838 autorul Cântării României și-a făcut studiile la institutul lui Francois Naville din Vernier, lângă Geneva, unde asimilează nu numai o bogată cultură, ci și principiile înnoitoare ale concepției romantice, în plină efervescență în țările apusene în acel timp. Anul 1848 îl găsește implicat în mișcarea revoluționară din Moldova, alături de Vasile Alecsandri. În urma eșecului revoluției pe Alecu Russo îl găsim mai întâi în Ardeal, pentru ca apoi să se stabilească la Paris, unde îi apare opera sa de referință Cântarea României, în revista politică a românilor exilați la Paris, România Viitoare.

În lucrarea sa Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu spunea despre Alecu Russo: „ca om a împărtășit soarta majorității (exil, închisoare), ca scriitor a adoptat o conduită diferită, neamestecat în campaniile vremii, cu excepția acelora pe teme lingvistice, la care a participat vehement și a stârnit replici iritate. De altfel, înainte de România literară a lui Alecsandri, n-a colaborat la niciuna din revistele importante ale pașoptiștilor. A trebuit să fie redescoperit după 1900, rămânând totuși până azi îndoielnic că proza i-ar fi fost analizată cum merită”.

Unda de umor care străbate aproape toate scrierile literare ale lui Russo, este o dedublare psihologică specific romantică. Surghiunit la mănăstirea Soveja, scriitorul trece prin încercări grele, cunoaște o acută neliniște interioară. Peisajul și atmosfera de la Soveja amintesc de restriștile lui Ovidiu, exilat la Tomis, la care se adaugă ironia și umorul aluziv: „Iată-mă dar pus la-nchisoare și singur. Temnicerul meu a pornit azi la Iași… Am rămas dar singur… adecă sechestrat într-o vizuină fără orizont, unde soarele abie pătrunde-n silă printre niște brazi stârciți… Vântul șuieră toată ziua; omătul acoperă cu un giulgiu întristat coastele aprige ale munților. Oamenii îmblă aci acoperiți cu niște veșminte sălbatice de piei de oaie; ar pute crede cineva că mă aflu în Siberia și cu atât mai mult în Siberia, încât sunt aici pe temeiul unei legi care nu are ființă… Dar, ce să zic! Nici partea mea nu e tocmai de lepădat, căci iată-mă cu puțină cheltuială preschimbat în jertfă politică…”.

George Călinescu spunea despre Russo că și-a găsit vocația în proza memorialistică, însușindu-și până la virtuozitate maniera clasicilor târzii, „a lui Xavier de Maistre, a lui Paul-Louis Courier, umorul acela fin eseistic, scutit de dezordinea fantastică, nu însă scos cu totul din sensibilitatea romantică ce se strecoară în ușoara melancolie… e un contemplativ lucid, spiritual. Însemnările de la Soveja (scrise în limba franceză) sunt cea mai strălucită dovadă a vibrației sufletești stăpânite de inteligență”.

5.9.1. Memorialul de călătorie și spiritul epocii

Dacă în literatura dinaintea perioadei pașoptiste, proza de călătorie a fost puțin reprezentată, ea dobândește o mai mare reprezentare în această perioadă, având ca motivație exemplul autorilor romantici străini, dar mai ales accesul la resursele de inspirație romantică – natura, trecutul istoric.

Piatra Teiului, opera lui Russo, se remarcă prin fina împletire a memorialului de călătorie cu eposul popular și descrierile de natură. El nu vede peisajul ca pe o realitate obiectivă, ci îl retrăiește transformându-l într-o stare de spirit. Umanizând natura, Alecu Russo pătrunde în tainele ei, văzând-o în mișcare, în frământările ei lăuntrice. „Dar când umbra umple încet-încet văile, și muntele în limba lui spune povești tainice brazilor bătrâni, iar Bistrița, înainte de a adormi, își suspină rugăciunea de seară… chiar Ceahlăul răspunde înăbușit; râsete de spaimă ca cele ale pedeștrilor din iad…”.

Reprezentant de seamă al generației de la 1848, Alecu Russo ilustrează prin scrierile sale caracterul activ, militant și patriotic specific romantismului românesc. Călătoriile ce le întreprinde în munții Moldovei, de unde culege legendele Stânca Corbului și Piatra Teiului, le realizează ca un om îndrăgostit de natura pământului românesc, nu ca un pelerin bântuit de neliniști neînțelese. Atitudinea entuziastă ce răzbate din cele două legende contrastează cu ceea ce întâlnim în Iașii și locuitorii lui în 1840. Atitudinea sa este severă, condamnă aspectele negative, degradante ale claselor parazitare, fiind dezgustat de pretinsa aristocrație „rasă nobilă, rasă cu deosebire amfibie, care își petrece jumătate din vreme în droșcă, și cealaltă parte alene pe un divan moale”.

Grigore Alexandrescu dă curs și el acestei tendințe și pleacă într-o călătorie în Oltenia împreună cu prietenul său Ion Ghica, având ca destinație mănăstirile din Oltenia. Impresiile sale de călătorie sunt redate în lucrarea Memorial de călătorie unde sunt surprinse atât pregătirile, cât și traseul în sine, cu descrierea locurilor în care s-au oprit cei doi călători.

Tudor Vianu face referire la stilul în care este scris Memorialul, remarcând că impresiile autorului „privesc mai degrabă tradițiile istorice ale locurilor pe care le vizitează sau unele particularități ale orânduirii lor actuale. Cadrul natural este abia indicat”. Se remarcă tendința strict descriptivă a mănăstirii Cozia, „În cea dintâi intrare, la ușa bisericii, este un tron de piatră, și vulturul cu două capete ține deasupra-i coroana regală. În acel tron spun că se odihnea Mircea, care se află pictat înăuntrul bisericii, june încă, …” (Memorial de călătorie). La finalul vizitei de la Cozia găsim o descriere tipic romantică – „Ziua începuse a se ascunde după munții de la apus, mai luminând încă puțin culmile cele din față. Apropierea serii da obiectelor culori fantastice și deștepta nenumărate voci ale singurătății” – apărând aici în literatură noastră motivul naturii, care urma să fie mult dezvoltat de romantici.

Dispoziția cu care autorul a scris acest memorial este una vivace, dată de o energie lăuntrică bazată pe speranță și experiență, pe o atitudine de criticism și respingere vehementă a abuzurilor cârmuirii. Autorul nu se mai mulțumește să fie mistificat de cultul trecutului, ci adoptă o atitudine responsabilă, își asumă din plin rolul de critic al prezentului și nu ezită să sancționeze prin satiră situațiile criticabile și pe cei responsabili de ele. În relatarea unuia dintre popasurile făcute în călătoria spre mănăstirile de peste Olt ironizează atât lipsa de educație, cât și servilismul – „ …, căci locuitorii poștii, care n-auziseră niciodată vorbind de daci sau de romani, îmi spuseră că acele arcuri s-au făcut de curând pentru o onor persoană ministru de Interne, care în adevăr n-a triumfat în contra nimului, dar a bătut pe mulți surugii, trecând pe acolo, lucru ce făcea totuna după părerea lor”.

În același fragment regăsim o îmbinare între readucerea a trecutului istoric cu umorul și autoironia care face textul plăcut și dinamic. „ Înșelați în iluziile noastre, căutarăm un loc unde să ne putem despăgubi cu somnul; un umbrar sub care se odihnise strălucita persoană ne servi spre aceasta. Ne flatam cu speranța că sub un asemenea acoperiș ne vom odihni mai bine decât am merita; dar aci încă o amăgire: avurăm curând prilejul să ne încredințăm că cei mari dorm adesea pe ghimpi; lighioane de purici ne-au muncit toată noaptea: socoteam că Decebal și oștirea lui, ce credea la metemsicoz, au înviat negreșit sub forma acelor insecte, ca să ne pedepsească, căci nu puteam crede că cercam aceasta din partea armatei lui Traian, care n-ar fi avut nici un interes să-și facă o glumă din repaosul nostru, pedepsind fără milostivire pe nevinovații și debilii săi strănepoți.”

Pe lângă descrierile realizate cu o oarecare ironie, cărora le dă o notă dinamică, mai puțin plictisitoare, sunt prezente în Memorialul și elementele de satiră îndreptată în special împotriva tagmei călugărești, criticată pentru ipocrizie și parvenitism. „Părinții, în buna lor voință de a ne arăta tot ce au mai interesant, ne duseră la două chiliuți făcute în piatră, care în termeni bisericești se numesc peșteri….Am făcut observație părinților că cu 600 de lei ce ziceau că s-au cheltuit la dânsa putea acel boier să facă 5 sau 6 camere …. Dar opinia părinților era cu totul contrarie; ei considerau scobitura în piatră ca cea mai completă probă de cuvioșie și cel mai mare serviciu ce poate cineva să facă lui Dumnezeu”. (Memorial de călătorie)

Stilul în care este scris Memorialul este marcat de o notă „melancolică, visătoare, reveria deschisă impresiilor venite din exterior consonant cu starea de spirit a călătorului, meditația impulsionată de detaliile unei naturi pline de sugestii, de efluvii sentimentale ale trecutului, de o viață proprie”. Stările melancolice sunt date nu doar de natura nocturnă, „Noaptea ne ascundea vederea obiectelor, dar cerul era limpede și stelele scânteietoare păreau a-și aținti cătătura spre câmpul de rezbel. Din când în când, câte unul din acele focuri care călătoresc în spațiu se desfăcea din tărie, lăsând după dânsul o urmă luminoasă, și se cobora a vizita batalionul sacru prefăcut în țărână”, ci și de evocarea evenimentelor trecutului, războaie în urma cărora toți devin egali sub spectrul morții – „…plugul a trecut peste oasele grecilor, și sângele lor nutrește semănăturile; o singură cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arată locuitorii care au fost martori întâmplărilor de atunci. Simbol al păcii, ea unește sub umbra sa pe turci și pe creștini, care se odihnesc împreună în liniștea morții, marele împăciuitor al patimilor și sfârșit al luptelor omenești.” (Memorial de călătorie)

Memorialul are valențe semnificative nu doar din perspectiva calității scrierii ci și din perspectiva autocunoașterii și autodezvoltării autorului. Acesta își descoperă, în contactul cu natura și cu efigiile trecutului, noi posibilități de expresie artistică și noi stări interioare care vor conferi o emoționalitate deosebită ulterioarelor scrieri ale sale. „Ca martor ocular al revoluției de la 1848, al unor acte de răsunet, Grigore Alexandrescu se simte simultan actor și spectator pe scena istoriei. În felul său lapidar și fragmentar, Memorialul de călătorie pare un breviar social, politic și literar, al unui timp de răscruce, când în adâncuri fierb primeniri, iar la suprafață vălmășagul luptelor incită spiritul civic”.

Cu excepția poemului în proză Cântarea României, celelalte scrieri literare ale lui Alecu Russo au un pronunțat caracter memorialistic. Atestând o mare disponibilitate artistică, Alecu Russo apelează la modalități și procedee compoziționale variate. Cu o dexteritate desăvârșită, modernă, inovatoare în proza românească din prima jumătate a secolului al XlX-lea, Alecu Russo reunește armonios rememorarea lirică și pamfletul, meditația și umorul, descrierile de natură și dialogul, confesiunea și interogația, tonul grav și exuberanța narativă, jurnalul intim și legenda populară, însemnările de călătorie și poemul în proză.

Scriitor romantic, cu o intensă trăire interioară, predispus la cele mai mobile stări afective, Alecu Russo preferă formele literaturii memorialistice deoarece acestea sunt prin excelență subiective, oferindu-i posibilitatea de a se exprima liber, neconstrâns de nicio regulă, în funcție de coordonatele sale spirituale și morale. Alecu Russo fiind, în esență, un liric și un meditativ, apelează la mijloace de expresie specifice literaturii memorialistice deoarece acestea, pe de o parte, nu pun accentul pe preciziunea detaliului, pe elementele reale și concrete, pe relatarea obiectivă, ci pe reacțiile sufletești.

Prin scrierile lor, ambii autori oferă o imagine personalizată, dar sugestivă, a perioadei pașoptiste, premergătoare și ulterioare momentului revoluționar. Prin fabule, prin lirică, prin proza de călătorie și, mai ales, prin proza de factură memorialistică cei doi autori nu fac decât să ofere posterității tablouri din viața socială, politică și culturală a epocii. Chiar dacă au scris pentru a emancipa cultura națională sau pentru a critica aspecte ale vieții cotidiene sociale și politice, prin stilul literar adoptat, prin valorile promovate în scrierile lor – valori estetice sau politice – cei doi scriitori pașoptiști se înscriu în rândurile deschizătorilor de drumuri pentru crearea unui stat național modern cu o limbă și literatură națională bine conturate.

CAPITOLUL VI . ÎNTRE ORIENT ȘI OCCIDENT LA 1848

6.1. Orient și Occident – paradigme și complementarități

Situate la interferența dintre spațiul occidental, în imediata apropiere a Austro-Ungariei, dar conectate la Franța și Anglia, și spațiul estic – Imperiul otoman și Imperiul țarist, Principatele Române au suportat evidente influențe la nivel politic, social și cultural din partea țărilor vecine. Influențele orientale oficiale, ca urmare a suzeranității Turciei, se manifestau în secolul XIX la nivel politic și social în mod evident prin măsurile politice și administrative. Însă, odată cu mișcările revoluționare de la 1821, influența occidentală începe să se resimtă pregnant. Ne referim în special la tendința tinerilor de a frecventa cursurile unor școli occidentale, tendință apărută deja după 1830. Începe astfel un proces activ de asimilare a elementelor de cultură occidentală, care vor fi aduse în țară la nivel de principii ideologice manifeste în viața socială și culturală pentru început, apogeul manifestării lor fiind Revoluția da la 1848, iar efectele unirea Principatelor și, mai târziu, dobândirea Independenței.

Franța, prin viața ei socială și culturală efervescentă, a exercitat o puternică atracție pentru tinerii pașoptiști. Mulți dintre scriitorii români, participanți activi la Revoluția de la 1848, și-au făcut studiile la Paris, venind în contact direct cu spiritul revoluției franceze, asimilând entuziaști idealuri de dreptate socială și libertate națională care iradiau din capitala Franței. Cele mai proeminente figuri de profesori, care polarizează în jurul cursurilor lor toată atenția și entuziasmul studenților, erau Jules Michelet, Edgar Quinet și marele poet polon Adam Mickiewicz, aflat în exil în capitala Franței.

Exilat la Paris, datorită activității sale revoluționare, dăruită eliberării Poloniei, marele poet Adam Mickiewicz se bucura de un înalt prestigiu, fiind chemat, în toamna anului 1840, la College de France, la catedra de limbi și literaturi slave. Poetul făcuse din cursul său o tribună de apărare nu numai a Poloniei oprimate, ci a tuturor popoarelor, îndeosebi cele din răsăritul Europei, care începuseră să acționeze pentru dobândirea libertății naționale și a dreptății sociale. Datorită acestui fapt, Mickiewicz este îndepărtat de la College de France, în primăvara anului 1845. Aceeași soartă a avut-o și Edgar Quinet, cursul său, Des littératures et des institutions comparées de l’Europe méridionale, este suprimat în toamna anului 1845.

În anul 1846 Adam Mickiewicz și Edgar Quinet nu mai dețineau nicio catedră. Aceasta nu însemna că ideile propagate de ei au dispărut și că tinerii români nu puteau să le cunoască. Dimpotrivă, ideile lor vibrau în continuare în atmosfera colegiului, din ce în ce mai puternic, iar cel care le accentua era al treilea membru al triunghiului, Jules Michelet. Studenții români aflați atunci în capitala Franței au primit noi energii care i-au ajutat să se dedice luptei de eliberare națională. Mărturii edificatoare sunt două documente lucrări ale lui Ion Breazu, Edgar Quinet et les Roumains, tipărită la Paris, în 1928, și Michelet și românii, apărută la Cluj, în 1935.

În perioada 1846 – 1847, Jules Michelet era tribunul vizionar care deschidea noi perspective destinului popoarelor și naționalităților oprimate, anunțând profetic ridicarea maselor, ceea ce se va întâmpla nu peste mult timp, în 1848. Prin intermediul cursurilor sale, Jules Michelet afirma o nouă concepție asupra istoriei, de esență demofilă, care va înrâuri sensibil conștiința și activitatea tinerilor cărturari români din acea vreme, în primul rând pe Nicolae Bălcescu și Mihail Kogălniceanu. Pornind de la Vico, Michelet dezvoltă filosofia istoriei, din perspectiva unei morale democratice, teoretizând și argumentând faptul că factorul istoric cel mai important îl constituie poporul, masele și nu capetele încoronate, care adesea nu sunt decât simpli figuranți pe marea scenă a lumii. De aici provine și ideea „poporului suveran”, care va fi transpusă și în titlul gazetei al cărei redactor responsabil va fi Dimitrie Bolintineanu, în timpul Revoluției de la 1848. Acordând poporului rolul de factor hotărâtor în desfășurarea istoriei, Michelet arăta că singurul mijloc de a dobândi libertatea și unitatea națională era revoluția.

Primul tânăr român cu care Jules Michelet a stabilit legături personale a fost Ion Ghica. În manuscrisele rămase de la Michelet se află următoarea notiță: „Observation de M. Ghica, Moldavie, 1 juillet 1845”. Apropierea dintre Jules Michelet și Ion Ghica este confirmată și de o însemnare a acestuia din urmă: „Fericiți sunteți voi tinerilor români, ne zicea Michelet; în țara voastră totul e de făcut, fiecare din voi se poate distinge și chiar ilustra prin fapte patriotice și mărețe”.

La Paris, tinerii români aflați la studii nu se detașează de frământările din patrie, nu uită că sunt reprezentanții unei națiuni ce trebuie să-și dobândească libertatea și unitatea, unui popor ce aspiră de veacuri spre o soartă mai bună. În această perioadă, o susținută activitate patriotică desfășoară, la Paris, Ion Câmpineanu, elaborând chiar un plan de acțiune concretă pentru dobândirea unității naționale. Datorită lui se creează tot mai strânse legături între tinerii moldoveni și munteni. La 20 august 1839 este înființată la Paris, Societatea pentru învățătura poporului român. Scopul declarat al acestei Societăți era acela de a facilita tinerilor capabili din Principatele Române, dar lipsiți de resurse materiale, posibilitatea de a-și desăvârși studiile în capitala Franței. Regulamentul și statutul Societății se aflau sub conducerea lui Lamartine. „Cu venirea Câmpineanului la Paris în 1839, noi, studenții munteni și moldoveni, ne-am apropiat și mai mult între noi; am organizat întrunirile noastre într-un mod mai sistematic; ne adunam regulat duminicile la Mavrocordat Ursu, la Dumitru Brătianu, la Săndulache Miclescu sau la Ion Docan; discutam interesele țării și viitorul ei, luăm angajamentul de a fi totdeauna uniți în apărarea drepturilor noastre de autonomie; ne învoisem ca la întoarcerea noastră în țară să înființăm un ziar pentru propaganda ideilor liberale și patriotice; hotărâsem ca unii din moldoveni să vie să se stabilească în București și unii din munteni să meargă la Iași, ca să propagăm Unirea”. Societatea Studenților Români din Paris adoptase, în organizarea ei intimă, și un program politic, a cărui finalitate viza emanciparea Principatelor Române pe cale revoluționară.

La data de 24 februarie izbucnește revoluția franceză la Paris. Tinerii intelectuali români aflați aici se implică activ alăturându-se revoluționarilor francezi. La nici o lună distanță, sub influența lui Nicolae Bălcescu, care a fost foarte implicat în revoluția franceză, au loc întâlniri ale tinerilor intelectuali români de la Paris pentru a stabili detalii referitoare la mișcarea ce avea să fie și în Principate. Se întocmește un program care va sta la baza Proclamației de la Islaz. După numai două întâlniri tinerii români iau drumul țării. Aici, evenimentele externe alimentează ostilitatea unanimă împotriva lui Sturza și Bibescu. Opusă influenței dinspre Paris apare intervenția consulului rus de la Iași, care îi amenință pe revoluționari cu deportarea în Siberia. „În acest timp, presa fiind prohibită de domnitori, circulau clandestin în mii de exemplare copii ale ziarelor din Franța, care aduceau știri despre revoluția din Franța, fiind astfel un imbold masiv pentru mișcarea revoluționară din țară”.

Documentele și mărturiile vremii demonstrează convingător că, în iureșul evenimentelor care au avut loc din primăvara până în toamna anului 1848, scriitorii și cărturarii revoluționari din Transilvania, Moldova și Muntenia au „acționat solidari pentru triumful idealurilor sociale și naționale, una din marile lor preocupări fiind întărirea forței militare și înzestrarea ei cu armamentul necesar”.

În programele și proclamațiile mișcării revoluționare nu era specific discutată problema unirii țărilor românești, însă ea era bine înțeleasă. De teamă să nu piardă Transilvania, Imperiul habsburgic nu agrea această idee și în același timp își arăta îngrijorarea prin consulul Austriei la București, Timoni.

Ion Ghica, trimis la Constantinopol, ca emisar al guvernului provizoriu din Muntenia, a încercat să convingă Poarta Otomană că ar fi fost mai profitabil pentru ea dacă ar fi acceptat unirea Principatelor Române și transformarea lor într-un stat întărit, pe care ar fi putut să se sprijine în relațiile încordate cu Rusia. Ghica era foarte optimist în ceea ce privește sprijinul Porții, astfel la 3 august 1848 transmitea guvernului provizoriu următoarele: „Mi-am permis să deschid problema unirii celor două principate și am găsit mulți membri ai Consiliului destul de favorabili în această privință. Sunt ferm convins că o cerere colectivă către Poartă a muntenilor și moldovenilor ar obține un succes sigur”. Încercările lui Ghica de a convinge Poarta Otomană în legătură cu beneficiile ce le-ar avea în urma unirii nu au dat rezultatul dorit.

Deși revendicările revoluției pașoptiste au avut un fond comun în cele trei principate românești, totuși desfășurarea acțiunilor pornite de acestea a cunoscut traiectorii diferite. Astfel, dacă în Țara Românească și în Moldova mișcarea de emancipare națională viza o luptă comună pentru eliberarea de sub suzeranitatea otomană și protectoratul rusesc, în Transilvania lucrurile au îmbrăcat o complexitate aparte deoarece românii, deși majoritari, nu erau recunoscuți ca națiune.

Cu toate că și românii și maghiarii doreau eliberarea de sub jugul habsburgic, acțiunea de revendicare a septurilor poporului nu s-a dus pe o frecvență comună. Maghiarii lui Lajos Kossut au dorit și decretat anexarea Transilvaniei la Regatul Ungariei, în timp ce românii lui Simion Bărnuțiu și Aram Iancu voiau recunoașterea națiunii rămâne cu toate drepturile ce decurgeau din aceasta, iar mai apoi, unificarea principatelor într-un singur stat român suveran.

Din aceste pricini românii ardeleni au dus o luptă dublă: în primă instanță cu habsburgii pentru recunoaștere națională și drepturi civile, iar mai apoi cu ungurii pentru anularea anexării și respectarea egalității în drepturi. Dacă românii și ungurii ar fi acționat în comun, după cum s-a ostenit să-i determine Nicolae Bălcescu pe Lajos Kossut și Avram Iancu, atunci trupele austro-rusești nu ar mai fi avut răgaz să se unească pentru a înăbuși mișcarea revoluționară.

În conjunctura nefavorabilă determinată de rivalitatea dintre cele două imperii, otoman și țarist, care aveau interes să mențină Principatele Române sub dominație și de reacția internă a marii boierimi care își vede amenințate privilegiile, Revoluția de la 1848 a fost înăbușită cu brutalitate. Înăbușirea revoluției nu a însemnat moartea principiilor și țelurilor ei fundamentale. Dimpotrivă, revoluționarii români proscriși peste hotare au continuat să le dezvolte cu tenacitate și îndârjire, spațiul diasporei – atât oriental, cât și occidental – devenind astfel nu doar furnizor de idei și principii revoluționare, ci un spațiu efectiv de luptă pentru revoluționarii români.

6.2. Emigrația română la 1848 și opera ei de propagandă

În condițiile exilului la care au fost supuși după ce Revoluția de la 1848 a fost înăbușită, scriitorii români au rămas credincioși acelorași idealuri patriotice, afirmând cu tărie convingerea că libertatea și dreptatea socială, unitatea și independența națională nu puteau fi dobândite decât prin crearea unei republici democratice. Cezar Bolliac și C. A. Rosetti, la Paris, editează primul număr al revistei Republica română, în luna noiembrie. În articolul program al acestei reviste erau întărite dorințele proscrișilor: „Voim ca românul să se stabilizeze în înșiși ochii săi, ca om și să se întroneze întru toate drepturile sale, ca să poată trăi după legile naturei sale, dezvoltându-se, perfecționându-se și împlinindu-și misia sa în societate, cu toată gloria și virtutea de care este capabil. Voim să aibă o patrie independentă și liberă; o patrie cu zece milioane de români, cari să aibă toți aceleași datorii; o parte întreagă și deopotrivă la suveranitatea națională”.

Lupta propagandistică la nivel de publicații a început încă din perioada Revoluției, când au fost afirmate idealurile reformatoare de emancipare națională. Gazetele apărute în timpul Revoluției de la 1848 confirmă faptul că unitatea națională a constituit unul dintre obiectivele principale ale programului revoluționar din Moldova, Muntenia și Transilvania. În primele zile ale revoluției din Muntenia, C. A. Rosetti scoate gazeta Pruncul român. Astfel, la 12 iunie 1848, în primul număr al gazetei apare următorul îndemn către frații din celelalte provincii: „Frați români din toate clasele! Iată aurora libertății, iată zioa fericită, zioa de mult dorită, zioa așteptată cu atâta înfocare, zioa în care v-ați arătat vrednici de strămoșii voștri, vrednici de numele de român! Da, România iubită, care de atâtea veacuri geme supt robie, a rupt lanțurile rușinoase și a arătat lumii întregi că în vinele copiilor ei curge încă sânge de român… Trăiască de trei ori trăiască domnii Golești, Crețulești, Ion Ghica, maior Voinescu II, frații Brătieni, Bălcești, Eliad, maior Tell, Pleșoianu și toți câți au contribuit la dobândirea libertății; numele lor nu le mai spui, căci vor trăi vecinic în inimile românilor, vor străluci în analele patriei”.

Rosetti revine de mai multe ori în gazeta sa asupra necesității înfăptuirii unirii naționale. Iată îndemnul său plin de patos către frații din Moldova: „Frați români din Moldova! Ceasul libertății a sunat pentru tot românul. Astăzi, la 11 iunie, era zioa fericită în care libertatea a intrat triumfând în capitala noastră… Domnul țării, Gheorghe D. Bibescu, s-a unit cu noi și armia a fraternisat cu poporul; clerul ne-a binecuvântat și a mers înainte cu sfânta cruce, semnul mântuirii. Uniți-vă cu noi frați de dincolo de Milcov; peste undele lui vă întindem brațele, dorind cu înfocare a vă da sărutarea frăției și a libertății. Munteanul și moldoveanul sunt toți români, sunt frați, o singură nație; uniți-vă cu noi, goniți pe tiranul a cărui nume va rămânea o pată vecinică în istoria țării, înălțați stindardul libertății și dobândiți-vă sfinte drepturi…”.

Idealul unității naționale a fost susținut și de cealaltă gazetă a revoluției din Muntenia, Poporul suveran, care avea ca redactor responsabil pe Dimitrie Bolintineanu. În primul număr, apărut la 19 iunie 1848, articolul Unirea Moldovii cu Țara Românească, îndemna la acțiune în spiritul aceluiași ideal: „Să lipsească acele barieri ce parcă s-au pus înadins ca să oprească frate pe frate a se îmbrățișa. Iar una din chestiile cele mai importante de care Adunarea Națională trebuie a se pătrunde, să fie aceasta, fiindcă numai aceasta poate să ducă România la mărire și adevărată fericire”.

Activitatea propagandistică din exil cuprinde eforturile exilaților de promovare a cauzei naționale române în rândurile opiniei publice occidentale și a claselor politice din țările de rezidență și nu numai, dar și încurajarea luptei pentru emancipare și unitate în rândurile celor rămași acasă, în principate. Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti s-au remarcat prin devotamentul lor față de cauza revoluționară exprimat în numeroasele articole, publicații, manifeste și demersuri diplomatice întreprinse în perioada exilului. În martie 1849, Bolliac scoate la Brașov ziarul Expatriatul care apare până în luna iunie a aceluiași an. În ziar pledează pentru împăcarea revoluționarilor români și maghiari. Tot în 1849 Bălcescu, face parte din comitetul periodicului La Tribune des Peuples, editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz. La 16 noiembrie 1850, apare singurul număr din România viitoare. Aici au fost publicate Mersul revoluției în istoria românilor, versiunea franceză la Cântarea României, prefațată de Nicolae Bălcescu. Menținându-și activitatea literară, cu scop propagandistic, Bolliac scria în ianuarie 1851 poezia Clăcașul. În noiembrie, același an, ia parte la editarea ziarului Republica română de la Paris unde publică studiul Regulamentul. Arhondologia. Condica lui Caragea. Condica criminală din 1851. La 15 aprilie 1851 apare, la Paris, primul număr al revistei Albumul pelerinilor romani, pe care Dimitrie Bolintineanu îl scrie singur în întregime. (Publicația a mai apărut, în același an, la 30 mai și la 30 iunie.) Mai târziu, în 1857 – 10 martie, Bolliac editează la Paris ziarul Buciumul, care apare până la 3 mai, tot în acest an Ion Heliade Rădulescu facilitează, la Constantinopol, apariția publicației Conservatorul.

Toate demersurile realizate de exilați prin audiențe, memorii, întâlniri oficiale sau private, au dobândit noi valențe odată cu izbucnirea războiului Crimeii. Cauza românească, promovată nu doar de exilați, ci și de persoane publice, politice, sau culturale din Occident devine cunoscută și acceptată și în cercurile politice occidentale. „«Prezentul rezbel s-a ivit în condiții așa de favorabile Principatelor noastre încât îmi vine să cred că providența l-a provocat într-adins pentru români ca să le dea ocazia să facă cunoscut Europei ale lor suferințe, ale lor lupte, ale lor drepturi, necesitatea independenții lor și ca să-și dobândească rangul ce li se cuvine în marea familie a popurilor civilizației» declara Brătianu. În aceste condiții au avut loc vizite propagandistice, manifestații publice și mitinguri – ca cele din 1853 de la Liverpool și Manchester – dar și interpelări în Camera Comunelor britanică realizate prin deputați binevoitori cauzei românești”.

Pe lângă publicațiile din străinătate, legătura strânsă dintre exilați și țară este concretizată în publicarea unor lucrări ale acestora în reviste românești. De exemplu, în revista lui Vasile Alecsandri, România literară, care apărea la Iași, au fost publicate în 1855 o seamă de poezii ale lui Dimitrie Bolintineanu și romanul său Manoil în întregime, iar Bolliac colaborează în 1858 la ziarul Românul și editează, ca „redactor responsabil”, ziarul umanist Dâmbovița.

Ideile revoluționare sunt promovate de exilați nu doar în presă, ci și prin intermediul operelor lor cu caracter istoric și propagandistic. La 26 mai 1850 apare lucrarea lui Bălcescu Question economique des Principautes danubiennes, iar Ion Heliade Rădulescu scrie prima dintre lucrări, Le Protectorat du Cezar ou la Roumanie et la Russie, nouveaux documents sur la situation europenne, la finalul anului 1850 apărând și Souvenirs et impressions d’un proscrit, carte scrisă în mare parte în anul 1849. Același autor începe scrierea lucrării sale neterminate, Istoria critică universală, proiect întrerupt în 1852. Din 1852 Bolliac scrie o serie de memorii și scrisori pe care le trimite marilor personalități din Franța și Anglia și le reunește în volum în 1856 sub numele de Choix de lettres et mémoires sur la question roumaine. În 1854 Bolintineanu tipărește, în limba franceză, cartea Les Principautes Roumaine și continuă seria scrierilor sale cu caracter politic și istoric cu publicarea în 1856 a lucrării L’Autriche, la Turquie et les Moldovalques. În 1856 publică în Steaua Dunării de la București articolul Scrisori în țară , în care leagă ideea unirii Principatelor Române de ideea unității fondului dacic. Publică, la Paris, Tipographia de la Roumani, prima broșură din seria proiectată a unor Mémoires pour servir à l'histoire de Roumanie (Provinces danubiennes), dar nu a apărut decât această broșură. Propaganda pentru unirea principatelor se intensifică Bolliac publicând în 1857 poeziile Țara Românească către Moldova și Răsunet la Hora Unirii de Vasile Alecsandri. În versiunea franceză îi apar: Domnul Tudor. Episode de la Revolution Roumaine de 1821 (scris în 1844); Poésies. Publică volumele: Poezii. Renașterea României (Paris, doua ediții); Colecțiune de poezii vechi și noi (București).

Mișcarea unionistă promovată de exilați este susținută intens și din interiorul țării mai ales de cei care au avut și ei la rândul lor statutul de exilat, „în fruntea mișcării unioniste din țara Românească găsindu-se de altfel foști membri ai emigrației care reușiseră să se reîntoarcă în țară (I. I. Filipescu, I. Bălăceanu, A. G. Golescu)”.

6.3. Amintirile colonelului Lăcusteanu despre revoluție și revoluționari

Înțelegerea și explicarea momentului revoluției și proporția de elan, încredere și participare,de spirit mesianic și dorința schimbării, alături de opoziție și reacțiune, de interese ale boierilor și ale puterii, ale străinilor (Turcia, Rusia, Anglia, Austro-Ungaria etc.) au nevoie, în această parte a tezei, de amintirile unui martor și participant la aceste evenimente. Amintirile colonelului Lăcusteanu constituie un asemenea document. Adăugăm și faptul că istoria noastră culturală folosește mai rar asemenea documente, care pot lămuri mai bine jocurile puterii, condiția participanților, premisele și realitățile exilului, existența reacțiunii și a altor jocuri ale diverșilor actanți.

Ediția lucrării Amintirile colonelului Lăcusteanu, apărută la editura Polirom în 2015, își propune restituirea integrală și fidelă a manuscrisului redactat, după consemnările făcute în text, în intervalul 1865-1874. Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu constituie o mărturie prețioasă cu privire la oamenii, obiceiurile și evenimentele din Țara Românească, din primele decenii ale secolului al XIX-lea până în 1874.

Grigore Lăcusteanu se naște în martie 1813, într-o familie boierească de rangul al doilea. Este văr cu poetul Vasile Cârlova, iar la 17 ani intră, la fel ca acesta, în oștirea română nou înființată. Avansează destul de repede de la gradul de praporcic la cel de maior, iar apoi, mai greu, la cel de colonel. Ia parte la arestarea guvernului provizoriu în 1848. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza devine președinte al Consiliului Ostășesc, după care va fi ales senator în mai multe rânduri. Încetează din viață în 1883.

Referitor la textele memorialistice ale colonelului Lăcusteanu, Mircea Anghelescu apreciază că aceste texte ar ocupa o poziție specială între textele memorialistice lăsate posterității de epoca revoluției de la 1848. Memoriile sau scrierile politice ale celor care au participat la revoluția din Țara Românească au apărut foarte curând, înainte de unirea Principatelor: cele ale lui Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, scrisorile lui Bălcescu și mai apoi documentele care vor fi grupate în volumele publicate sub titlul Acte și documente relative la istoria renașterii României. Memoriile și publicațiile adversarilor, ale antirevoluționarilor și ale celor care s-au bucurat de restaurarea – pentru puțin timp – a domniilor impuse din afară au fost mult mai puține și aproape că n-au contat. Așa se face că „apariția în 1934 a «amintirilor» colonelului Lăcusteanu a produs o veritabilă surpriză, nu pentru că ele ar fi adus argumente în favoarea reacționarilor sau ar fi modificat ceva din perspectiva istorică a acelei epoci, ci pentru că acestea au prezentat depoziția părții absente în proces, depoziție care s-a dovedit un text extrem de interesant sub raport psihologic, cu incursiuni într-o zonă a vieții familiale mai degrabă rare pentru acel timp”.

Amintirile colonelului Lăcusteanu, au fost destinate unui cerc restrâns de cititori, membri ai familiei și descendenți. Autorul manifestă încă de la început intenția de a respecta adevărul și realizează acest lucru în însemnările sale, ele rămânând totuși marcate de subiectivismul relatării unei experiențe personale.

În cele ce urmează ne vom opri asupra capitolului Revoluția de la 1848. Încă de la început este prezentat contextul premergător revoluției „În anul 1847 se coaliza dăscăleții, advocații și ciocoii rapace aspirând la o răsturnare generală a țării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor și celor avuți. Boierii cei mari, iarăși,care nu se vede mai departe decât vârful nasului, cu aspirațiile la moștenirea tronului, seconda revoluția, deșii dânșii se preface a rămâne statornici în prințipiile și legile reglementare, iar pe fii lor îi împingea să se coalizeze cu revoluționarii. Astfel alimentându-se, revoluția merge progresând cu pași uriași, numai poporul sau țara stă impasibilă la toate aceste machinații. Deși se slujea cu numele lui fără ca el să știe, îi auzi strigând: <În numele poporului!>, <Nația decretează!>, <Dorința poporului!> și altele. Dintre toate aceste partide numai partidul lui Eliad Rădulescu avea imensa majoritate de prozeliți, care se compunea, cum am zis mai sus, de dăscăleți, de advocați, ciocoi, armeni, țigani și ovrei…”.

Revoluția îl găsește pe Lăcusteanu neimplicat direct, într-o poziție secundară, privind cu dispreț agitația grupului de revoluționari. În ciuda limbajului disprețuitor situația este prezentată precis și corect. Din text reiese foarte clar că înainte de revoluție domnește bunul plac al puterilor străine, care manevrează oamenii și evenimentele din Țara Românească urmărindu-și propriile interese, la care se adaugă arbitrarul domnilor și boierilor mari. La 1848, deși mișcarea este provocată, după părerea lui Grigore Lăcusteanu, de un grup restrâns de „dăscăleți, advocați și ciocoi rapaci”, ea atrage o largă adeziune a tuturor păturilor sociale, după cum se înțelege din propria sa istorisire.

Memorialistul apare ca un bărbat lipsit de modestie, mândru de originea sa, de cultura sa, de serviciile aduse țării, deținătorul adevărului absolut în ceea ce privește istorisirea și înțelegerea întâmplărilor private și publice. Este un bărbat cult, cinstit, curajos, prețuitor al culturii, un patriot sincer. În același timp este un conservator încăpățânat, care nu este capabil să înțeleagă transformările sociale petrecute la mijlocul secolului și nu în ultimul rând un dușman înverșunat al revoluționarilor de la 1848. Formația și familia sa îl situează în spiritul tradiției, al conservatorismului, până la reacțiune. În sensul acesta depoziția sa are o valoare documentară, restabilind un echilibru între revoluție și reacțiune și probând o înțelegere a istoriei în care intră deodată cu celelalte mărturii despre momentul revoluționar.

În urma lecturii amintirilor lui Lăcusteanu, Camil Petrescu aduce argumente pentru teoria sa asupra autenticității. „Pentru realizarea concretului vieții veacului trecut, opera lui Lăcusteanu este unicul izvor în literatura românească. Amintirile lui Lăcusteanu reconstituie halucinant momente din acel principiu al autenticului”. Profesorul Anghelescu, după șaptezeci de ani, demontează ideea, aducând următoarele argumente: „Textul amintirilor sale, nici pe departe atât de inocent pe cât credea Camil Petrescu acum șaptezeci de ani, este un exemplu de compunere auto-apologetică în care nu faptele în sine (sau nu multe dintre ele) sunt falsificate sau distorsionate, ci privite mereu dintr-un unghi favorabil: așa sunt mai toate scrierile memorialistice din secolul al XIX-lea, și nu numai cele românești”.

Chiar dacă cele două opinii se contrazic, una accentuând rolul de mărturie documentară a evenimentelor revoluționare, cealaltă accentuând dimensiunea subiectivă, favorabilă propriei imagini, a lucrării lui Lăcusteanu, aceasta rămâne valoroasă pentru noi în sensul echilibrării unei imagini despre evenimente care au fost trăite, incontestabil, la un maximum de efervescență emoțională. Astfel, este greu de stabilit măsura obiectivității din raportarea subiectivă a participanților la revoluția pașoptistă, nu acesta fiind scopul nostru ci acela de a oferi o imagine cât mai completă asupra contextului revoluționar care a generat fenomenul exilului pașoptist.

Un aspect care poate fi receptat de către cititorul modern este acela al reconstituirii istorice, conferindu-i culoarea locală. Textul produs de Lăcusteanu este convingător prin autenticitate: descrierile, scenele unde dialogul se reconstituie firesc, dezvăluind temperamentele sau reliefând soarta țărilor române pe tabla de șah a politicii orientale. „În sala palatului ne-au primit Eliad, Magheru, Ștefan Golescu, și Tell. După ce au schimbat câteva cuvinte de felițitări Odobescu cu dânșii, ne-am retras să mergem. Ieșind afară din sală, Odobescu era foarte agitat și s-au rezemat de capul scării, ca și când ar fi așteptat cevași. Eu scosei din buzunar proclamația lui Eliad prin care interzicea clăcașilor de a mai munci proprietarilor și îi zic:<Ce facem, domnule pulcovnic, în urma unei asemenea proclamații?>Eram înconjurat de mai mulți de treizeci de ofițeri când țineam această convorbire. Odobescu ne zise: <Reintrați în salon și întrebați pe domnul Eliad ce însemnează această lovire care face proprietății>. Reintrând în salon, m-am adresat lui Eliad:<Domnule cu această proclamație (arătându-i proclamația)* dumneata ai intenția de a ne duce la mizerie, amenințând proprietarii a rămâne muritori de foame? Căci arendașii nu ne mai dă arendă!> El ne zise că aceasta este o eroare a tipografiei și în curând se va îndrepta, astfel încât vom fi satisfăcuți… Când ne întoarcem ce vedem? O mulțime de soldați deborda la palat cu puștile în mână, cu Odobescu în cap înfuriat ca un leu și strigând cu un glas de stentor: <La arest guvernul !>…Eu care mă aflam față în față cu Eliad, îndată ce am auzit acest cuvânt sacramental de la Odobescu, am pus mâna în pieptul lui Eliad și, trăgând sabia afară, i-am zis: <O să te tai, câine, să te învăț să mai dai asemenea proclamații!> Odobescu puse mâna în pieptul lui Tell și strigă: <O să te împușc, tâlharule!>…Apoi luând doi soldați cu mine, m-am dus să chem proprietarii… Le-am strigat să vie la palat, căci guvernul este arestat… Ajungând la palat era atâta crăime adunată, încât nu am putut răzbi la Odobescu ca să-i spui că proprietarii au fugit, și așa am comandat soldaților umplerea puștii, când deodată auz glasul Odobescului strigând printre norod să nu umple puștile. Atunci, văzând o asemenea trădare din partea Odobescului (căci nu știam că în lipsa mea, când m-am dus să chem pe proprietari, craii, ca să înșele pe Odobescu, îl proclamase președinte și dictator al țării)”.

Tabloul ne aduce în prim plan intervenția reacționară a colonelului Lăcusteanu în momentele de maximă intensitate ale revoluției, mai precis căderea gruvernului. Aici este evidențiată cel mai bine răsturnarea de situație socială și politică, când trădarea și respectul față de lege se inversează. Lăcusteanu este dezamăgit de trădarea lui Odobescu, pentru el aderarea la mișcarea revoluționară fiind trădare, pe când, pentru revoluționari poziționarea lui ca apărător al vechii conduceri era considerată trădare. Chiar dacă scena este descriptivă, cu un dialog franc, abrupt și violent, ea are în subsidiar exact atmosfera confuză din plan politic și social din acele momente. Autorul se rezumă aici doar la a relata cinematografic scena revoluției, aducând o perspectivă care completează filmul evenimentelor din acele zile, fiind evidentă atitudinea sa conservatoristă, devotamentul pentru reacțiunea față de revoluție.

Fără a avea pretenția de a fi o justificare, fără a o considera ca pledoarie pentru lupta antirevoluționară, lucrarea lui Lăcusteanu „nu reabilitează curentul reacționar, dar ne dezvăluie o altă fațetă, complet obliterată până la această mărturie, a epocii de formare a României moderne. Una în care nu au existat, așa cum a pretins literatura pașoptistă, doar entuziasm progresist, emulație patriotică și spirit revoluționar, ci și o reacțiune, destul de coerentă și de potentă politic, mai ales că se bucura de susținerea puterii „protectoare” (care, pe lungi durate de timp, este și ocupantă). Vocea postumă a acestei reacțiuni, care sunt Amintirile…, este impresionantă nu pentru că este „spontană” și „autentică”, așa cum i se pare lui Camil Petrescu – în permanenta sa pledoarie pro domo, pentru formula din Patul lui Procust, ci pentru că este articulată și necomplexată”. 

Perspectiva pe care o aduce colonelul Lăcusteanu, prin relatările sale, are menirea de a echilibra evidențiind o atitudine explicabilă, care era opusă entuziasmului, euforiei generale specifice prezentărilor perioadei pașoptiste. Prin mărturiile sale, scoate la lumină și acea parte mai puțin relatată de istorie, anume atitudinea celor nemulțumiți de perspectiva schimbării sociale și politice. Aduce în atenție suferința, care a existat, iată, nu doar la revoluționarii exilați, ci și la cei care s-au simțit și chiar au fost amenințați în convingerile lor politice și în tradițiile lor sociale.

„Prin fizionomia morală și intelectuală neobișnuită pe care și-o compune autorul și prin procedee – literare în ultimă instanță – pe care le face să treacă drept dovadă a unei autenticități necăutate, amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu merită fără îndoială locul pe care îl revendicau criticii interbelici pentru ele și pentru autorul lor, dar nu în galeria fără pretenții ale unui martor, ale unui documentarist al istoriei, ci chiar în aceea a scriitorilor care se ignoră și, în felul în care o fac, ne lasă nu numai altceva decât s-a crezut, dar și ceva mai mult decât atât”. Pe noi ne-a interesat, în acest caz depoziția cuprinsă în amintirile sale, ilustrând perspectiva unui martor obiectiv, complementaritatea revoluție – reacțiune, detaliile evenimentului pașoptist și relatarea de la fața locului, din miezul revoluției.

6.4. Dunărea – martor al legăturilor dintre Orient și Occident

Odată cu apariția romantismului, termenul de călătorie capătă o nouă semnificație. Apare dorința de a se trece de la simpla admirație a naturii la peregrinare. La romantici apare dorința de cunoaștere, de pitoresc, de inedit. Simt chemare spre descoperirea de noi orizonturi, li se naște dorința de a explora tărâmuri necunoscute, cu tente exotice. Primul mare peregrin romantic, care inaugurează genul modern al însemnărilor de călătorie în literatura universală, este Chateaubriand.

În perioada inițială, după 1830, scriitorii noștri romantici nu se avântă prea departe, întreprinzând călătoriile în primul rând în interiorul țării, din perspectiva programului estetic național, preocupați de a releva frumusețile pământului românesc, bogăția și farmecul naturii noastre, vestigiile istorice care atestau vechimea și continuitatea neamului românesc pe aceste meleaguri, comorile de gândire și simțire ale folclorului național. Amintim, în acest sens, Piatra Teiului și Stânca Corbului de Alecu Russo, Memorialul de călătorie al lui Grigore Alexandrescu, Istriana de August Treboniu Laurian, Din itinerarul d-lui Bolliac, scriere a lui Cezar Bolliac, Impresiuni de călătorie în România de Alexandru Pelimon, Impresii de călătorie în Moldova de Pantazi Ghica, Călătorii în Moldova de Dimitrie Bolintineanu. Ulterior se întreprind călătorii și peste hotare, cum sunt O călătorie la Constantinopol de Teodor Codrescu, Suvenire și impresii de călătorie în România, Bulgaria și Constantinopol de D. Ralet, cele mai importante fiind Călătorii în Palestina și Egipt, Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Călătorii în Asia Mică și Călătorii la românii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa Agora de Dimitrie Bolintineanu, precum și Excursiuni în Germania meridională de Nicolae Filimon. Mihail Kogălniceanu trebuie amintit cu lucrările legate de ținutul valahilor, Limba și literatura română sau valahă, Schiță asupra istoriei, obiceiurilor și limbii țiganilor și vol. I al Istoriei Valahiei, a Moldovei și a valahilor transdanubieni, Cestiunea Dunării. La acestea se adaugă însemnările de călătorie ale lui Vasile Alecsandri.

Din punct de vedere istoric și geografic, problema Dunării este și una culturală, politică și națională. În urma tratatelor de la Viena (1856), Paris (1856) și Berlin (1878), s-a stabilit rolul statelor riverane de a elabora regulamente privind libertatea navigației pe Dunăre. Mihail Kogălniceanu urmărește „starea legală” a chestiunii Dunării și neînțelegerea dintre el și guvernul liberal al lui I. C. Brătianu în această privință. Mihail Kogălniceanu, ca ministru al României la Paris, se bazează pe tratatele de la Viena și Paris, care stipulează libera circulație pe Dunăre și eliberarea piedicilor de orice natură. Conflictul dintre Mihail Kogălniceanu și guvernul liberal al lui I. C. Brătianu pornește de la politica duplicitară a guvernului liberal și de la modul diferit de a apăra interesele românești: „ca păzitor al Dunării aveam în vedere libertățile de navigație până la mare și deschiderea pentru toate pavilioanele”, spunea Mihail Kogălniceanu.

Cele mai multe memoriale din literatura română de la mijlocul secolului al XIX-lea au un caracter dominant livresc, sunt, de fapt, mici tratate enciclopedice, oferind date de ordin istoric, geografic, cultural, demografic, artistic, extrase din diverse lucrări de specialitate, din scrieri mai vechi sau mai noi, la acea epocă, anexate pe temele respective.

George Călinescu definindu-l plastic, spunea despre Vasile Alecsandri că era stăpânit de „demonul turistic”. Începând din 1834, când merge la Paris, pentru studii, și până la sfârșitul vieții, biografia sa cuprinde un neîntrerupt șir de călătorii, în țară și în străinătate. În 1839 se întoarce în Moldova prin Italia și Austria; în 1842 se află la Lemberg; în 1844 merge la Borsec și Mehadia; în 1845 vizitează Constantinopolul; în 1846 o însoțește pe Elena Negri la Veneția, apoi, prin Salzburg, Paris, Lyon, Avignon, Marsilia, Genova, Pisa, Napoli, sosește la Palermo, unde se întâlnește cu Nicolae Bălcescu; în 1847 se află din nou la Paris. După Revoluția din 1848 pribegește, în exil, reîntorcându-se în patrie la 1849. În 1853 călătorește în Spania, Maroc și Africa. Nenumărate călătorii a întreprins apoi ca ministru de externe în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza și, din 1885, ca ministru al României la Paris.

Vasile Alecsandri concepea călătoria în autentic spirit romantic. Peregrinările sale se desfășurau fără niciun plan prestabilit, sub impulsul fanteziei, al tentației spre necunoscut, spre aventură, din dorința de evadare într-un spațiu și timp nemărginit, potrivit unei imaginații spontane, în permanentă învolburare.

Structura romantică a însemnărilor de călătorie ale lui Vasile Alecsandri e demonstrată și de faptul că poetul are, chiar și din punct de vedere stilistic, o predilecție accentuată pentru fantastic și fantasme. La Balta-Albă, aspectul locuințelor de „formă bizară” pentru călătorul străin, cumpenele fântânilor, urletul câinilor, amestecul de umbră și lumină alcătuiau o „privire fantastică”.

Tehnica contrastelor e folosită în Balta – Albă. Vasile Alecsandri folosește un procedeu frecvent în literatura secolului al XIX-lea, și anume aprecierea critică a realităților din acea vreme prin intermediul unui imaginar călător străin, cum de altfel a mai făcut și Ion Ghica în Trei ani în România sau corespondența onorabilului Bob Dowley și Nicolae Xenopol în Păsurile unui american în România. Vasile Alecsandri are ca pretext călătoria unui pictor francez la Balta-Albă. El satirizează caustic spoiala de civilizație, improvizațiile ridicole după moda apuseană, superficialitatea, discordanța dintre esență și aparență, generată de aceeași inegalitate și inechitate socială, de huzurul claselor parazitare, în opoziție cu sărăcia maselor. „Pe marginea unei bălți late zării deodată un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci; o adunătură extraordinară, o înșirare neregulată de corturi, de căruți de scânduri, de vizunii, făcute din rogojini, de brașovence, de cai, de boi, de oameni, care în forma de departe una din priveliștile cele mai originale de pe fața pământului. Lângă o cutie de scânduri, unde bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vânt o șatră de țoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare…

Ce să vă spun, domnilor, în sfârșit? Nu cred să fie alt spectacol în lume care să-mi poată face o impresie mai mare decât aceea ce mi-au pricinuit privirea acelui târg nou, care la cel mai mic vânt era în primejdie de a să preface în ruine. Pe de o parte ticăloșia sa pitorească, pe de altă parte luxul echipajelor ce alerga pe malul bălții…”.

Legat prin fibre trainice de viața și sufletul poporului român, dăruit cu pasiune luptei pentru binele și propășirea țării, Vasile Alecsandri păstrează, în timpul călătoriilor sale, o permanentă comunicare sufletească, intimă, cu patria și neamul din care face parte. Peregrinarea prin țări străine, îndepărtate, nu-i anihilează sentimentele patriotice. Dimpotrivă, depărtarea îi sporește dragostea și dorul de țară. Oricâte lucruri frumoase ar întâlni și ar admira prin alte locuri, poetul simte organic, prin toată ființa sa, că suprema satisfacție morală și spirituală o poate trăi numai pe pământul patriei sale. „De multe ori am călătorit pe mare, mărturisește Alecsandri – și de câte ori m-am depărtat de marginea pământului am simțit în inima mea deșteptându-se un dor fierbinte de familie și de patrie”.

Dunărea se bucură și ea de descrierea lui Bolintineanu și Ion Voinescu II care evocă în principal, „silita călătorie în ghimii pe Dunăre a fruntașilor revoluționari munteni exilați”, care se transformă într-o călătorie pereche pentru C. A. Rosetti și Maria Rosetti. Jules Michelet este cel care a oferit Franței și întregii lumi povestea iubirii Mariei pentru soțul ei și pentru căuzași, povestea acelei „fugi pe malurile bătrânului rege al fluviilor din Europa, rege captiv, rege barbar, ce-a pătimit atâta”.

Singură, prin furtună și prin noapte, ea mergea înainte prin câmpiile inundate, ploaia protejându-i călătoria. În noapte se auzeau țipetele copilului înfometat, a cărui mamă nu mai avea cu ce-l hrăni din cauza oboselii, a frigului și a emoțiilor prin care-i fu dat să treacă. La o baracă unde se schimbă caii întâlni în plină noapte o țărancă care îi alăptă copilul. „Ce dulce mângâiere de a găsi în pustiu în această noapte de gheață inimă de mamă. În sfârșit, dimineața văzu Dunărea, inima n-o înșelase. În mijlocul ei, văzu o ghimie ce ancora și în care erau prizonieri*. Pe țărm era un om; doamna Rosetti i se adresă; era din fericire doctorul căpeteniei turcești din orașul vecin. Prin trânsul dânsa ceru să împărtășească captivitatea bărbatului său, lucru care i se refuză spre binele tuturora, căci închisă cu prizonierii nu i-ar fi putut servi. Se mulțumi să-i vadă numai. Cum o barcă cu 7 turci era la țărm, d-na Rosetti strânse copilul la sân și se urcă într-însa cu toată teama și neîncrederea ce avea în ei, dar nu întâlni decât cel mai mare respect. Era în sfârșit pe punte. Își vedea prietenii; dădu copilul în brațele tatălui, dădu și celorlalți proscriși noutăți de pe la ai lor. Nimic mai mizerabil decât starea în care se găseau prizonierii. Hrăniți cu câteva cepe uscate și pesmeți de mare, se culcau pe ghiulele, foarte rău adăpostiți în contra frigului, aproape dezbrăcați (erau astfel cum trădarea îi găsise pe câmp), mulți dintre ei s-au îmbolnăvit”.**

Ostaticii erau duși spre Orșova, primul oraș din Imperiul austriac, unde trebuiau să fie eliberați, în 36 de ore urma să fie liberi. Doamna Rosetti a ajuns înainte și îi aștepta. Așteptarea însă i-a fost lungă și sfâșietoare, „de unde trebuia să facă numai 36 de ceasuri pentru a ajunge, au făcut trei săptămâni”.

În timpul acestei așteptări doamna Rosetti a avut alături un devotat prieten, un ungur „cu inima română o ajunsese din urmă, un erou al prieteniei. Rosenthal, artist distins, care a improvizat la București Libertatea (statuia) căreia i se închină un popor întreg. < Fugară în simbolul ei cel mai emoționant, în Liby și mama ei, Libertatea a găsit în Rosenthal un tovarăș fidel.>”.

Într-o zi stând pe o piatră pe malul Dunării el se adresă prietenei sale, dusă pe gânduri: „Ce ai să faci? – Îi voi urma pretutindeni, împărtășind soarta lor; Dar cum? O așa călătorie pentru o femeie slabă care alăptează, prin niște țări barbare și primejdioase?… Dar toate motivele prin care ar fi putut să-i nimicească hotărârea o găsiră nestrămutată. Gândeam ca și d-ta zise el, dar am voit să te încerc numai; și eu te voi însoți pretutindeni”.

„Ce curată și rară prietenie! Într-un asemenea devotament cine va putea despărți în viitor pe acești frați, uniți cu inima? ”*

Nu mai așteaptă, închiriază o mică barcă și pleacă, află vești curând despre prizonieri care fuseseră văzuți trecând aproape de Vidin. Vor trece mai apoi pe la Porțile de Fier mergând la Sem, iar acolo cu siguranță vor putea să-i vadă. Doamna Rosetti își procură pe barcă câteva haine țărănești care o apărau de frigul din luna octombrie și totodată îi permiteau o mai ușoară apropiere. Cu toate că se afla la distanță de fortăreață, observă prizonierii cum sunt urcați în fort. Fortărețele turcești sunt mizerabile, doamna caută mijloace de pătruns și reușește. Prizonierii află de vizita ei, vizită care pentru ei părea că le-ar fi schimbat soarta; „Cât soare și senin nu văzură ei, când acest înger de speranță se așeză între ei. Scena era mișcătoare! Chiar nepăsarea turcilor de santinelă fu nimicită; și ei împărtășeau bucuria lor, unul plânse chiar. Întunecoasa fortăreață umedă, unde creștea iarbă prin mijlocul odăilor, parcă luase acum aer de sărbătoare pentru a primi o asemenea femeie. <Cum te-ai putut înțelege cu turcii și cu toată lumea țărilor prin care ai trecut? – o întreabă prietenii. Nu știu, le vorbeam limba pe care Dumnezeu mi-o inspira, și eram totdeauna înțeleasă, răspunse ea> Atât de bine a știut să se facă stăpână pe situație, încât turcii îi ofereau mâncarea lor, o serveau mergând să-i caute lapte pentru copil, îl legănau și Liby adormea pe brațele lor. Acești bătrâni soldați sălbatici, iată-i schimbați în doici”.

Gândul la libertate al proscrișilor începea să scadă. Unul dintre paznici, care le era acum prieten, îi șopti doamnei Rosetti cuvântul Bosnia. Aceasta înțelese îndată că îndelunga nehotărâre a Porții luase sfârșit, iar prizonierii trebuiau închiși într-un port din Bosnia, conform ordinelor Rusiei. Nu mai era timp de zăbovit, trebuia găsită modalitatea de evadare cât mai repede. Hotărâră că peste două zile când vor trece prin Orșova, oraș român din Austria, prizonierii să sară pe țărm în momentul în care bărcile se vor apropia și să ceară ajutorul populației române de acolo. Planul nu le reuși nici de această dată. Doamna Rosetti plecă înainte și află că guvernul austriac e devotat rușilor. Acum trebuia să găsească modalitatea prin care să-i înștiințeze de schimbarea planului. „D-na Rosetti găsi mijlocul cu o admirabilă prezență de spirit, când îi văzu pe toți pe punțile ghimiilor gata să sară, întinde pe mica Liby tatălui său zicându-le: <N-o luați până ce nu v-o dau.> Ei înțeleseră și nu se scoborâră”. Într-un oraș precum Orșova tentativa lor de evadare nu avea sorți de izbândă. Doamna Rosetti reuși să obțină acceptul ca prizonierii să călătorească pe vase austriece, iar dânsa îi urma pe pământ. Era urmărită permanent de un agent care îi împiedica comunicarea cu prizonierii. Cu toate aceste, cu un tact desăvârșit reuși să obțină permisiunea de a mânca la prânz cu proscrișii, și să-și câștige un sat întreg de țărani pentru a susține cauza prizonierilor. În timp ce erau la masă un ofițer turc veni cu ordin de a se întoarce înapoi la fort. Prizonierii se opuseră având susținerea unui întreg sat de țărani; „fără a pierde vremea își iau haina pe umăr și se pun a merge cu pasul omului care aleargă după libertate. Turcii neavând ce face mai bine se silesc să-i urmeze”.

Spre seară au ajuns la Sfenița, doamna Rosetti a ajuns cu trăsura înaintea lor și le-a pregătit o masă bună, vin, lichioruri, iar turcii, nemairezistând oboselii și băuturii de peste zi, adorm. În acea liniște „D-na Rosetti aduse pe primar, pe preot și o mulțíme de locuitori: < Unde vă sunt pașaporturile? îi întreabă primarul. Cum ați îndrăznit să intrați cu arme pe pământurile M. S. Împăratul? > Bieții turci nu știură ce să răspundă. Rolurile se schimbară; acum ei sunt prizonieri și stăruiesc să li se dea libertatea”. Prizonierii erau acum „fugari” în căruțe, trec prin sate distruse, prin primejdii care îi pășteau la tot pasul, ajung în Banat unde era să fie prinși într-o încăierare dintre sârbi și unguri. Doamna Rosetti insistă să fie primiți de general, care fu foarte ospitalier, le semnă pașapoartele și putură să pornească mai departe. Aproape de Semlin se despărțiră deoarece erau prea mulți și asta ar putea atrage atenția asupra lor. Cei mai mulți se urcară pe vapor, iar ceea ce era ciudat proscrișii erau cu gândul la ideile lor, nu la primejdia în care se aflau.

Intrând în Zagreb ei sperau să găsească o oarecare siguranță însă „ceea ce-i izbi, fu arestarea mai multor ofițeri croați sau sârbi… intrarea în Viena fu și mai tristă. Era a doua zi după bombardare. Austria, învingătoare prin discordia nesăbuită a celor trei popoare, își restabilise pentru câtva timp tronul slăbiciunii sale, pe acele dărâmături și ruine inegale și gata să cadă”.

În lucrarea Principatele dunărene. Doamna Rosetti, lucrare apărută în 1853, autorul vede în Liby un simbol al redeșteptării naționale, în Dunăre o apă ce adună suferințele națiunilor subjugate de către imperiul austro-ungar, în țările Orientului european niște martire ale istoriei, cerând Occidentului recunoaștere față de ele, pentru că prin rezistența sau suferința lor l-au ocrotit. Maria este femeia devotată cauzei soțului ei, revoluționarul pătimaș, activ, lucid, exaltat, apoi victima trădării. Drumul credincioasei neveste pe malul Dunării însoțită de prietenul Rosenthal și evadarea prizonierilor vor impresiona cititorul.

6.5. Influențe occidentale și orientale în literatură

Influențele orientale și cele occidentale se regăsesc nu doar la nivel social și politic ci și la nivel cultural. Scrierile din această perioadă sunt tributare acestei dihotomii, atât în ceea ce privește stilurile și genurile literare, cât și în ceea ce privește tematica. În acest caz, este interesant cum Orientul și Occidentul devin simbiotice în literatură, curentul occidental romantic înglobând fascinația Orientului ca sursă de inspirație și meditație. În același timp, tablourile care redau secvențe din realitatea românească din acele vremuri reflectă această dihotomie, cu conotații diferite valoric în funcție de crezul scriitorului. Sunt criticate astfel proastele obiceiuri de sorginte oriental – fanariotă ale boierimii și domnitorilor în scrierile satirice, pamfletare sau lirice – a se vedea Grigore Alexandrescu, dar și împrumuturile occidentale neintegrate adecvat în cultura românească – așa cum face Vasile Alecsandri. Pe de altă parte, sunt exploatate elementele exotice tipic orientale – Dimitrie Bolintineanu – sau sunt valorificate principiile democratice occidentale în scrierile cu caracter istoric, grevate pe trecutul istoric glorios, reactualizat și reinvestit de pașoptiștii militanți pentru emanciparea națională.

Elemente ale Orientului și ale Occidentului de la nivelul lumii materiale concrete, în care coexistă mizeria cu luxul, bordeiele cu palatele sunt redate nu doar în scrierile autorilor pașoptiști, ci și ale celor care călătoresc în Principate. Căpitanul Helmuth von Moltke făcea următoarea descriere în 1835: „În București se văd colibe dintre cele mai păcătoase lângă palate în stilul cel mai modern și lângă biserici în stil bizantin; cea mai amarnică sărăcie… lângă luxul cel mai triumfător: Asia și Europa par a se atinge în acest oraș…”, iar Iașul anilor 1840 este considerat un „tablou original” deși „alcătuit din multe contrasturi”, prin cele două „fețe, una orientală și alta evropienească”, cea de-a doua începând să precumpănească”. După anul 1848 influența otomană începe să scadă, lăsând loc influențelor austriece, „înfățișarea modernă a Bucureștiului începe să se contureze prin construcția Teatrului Național (1852), introducerea telegrafului, a lămpilor cu petrol, a arhitecturii ample, fără a desființa dintr-odată amprenta orientală”.

Influența evidentă în literatură este preluarea masivă a curentului occidental romantic, puternic reprezentat în Anglia și Franța. „Romantismul cultural mai absoarbe frenezia revoluționară a tinerilor aflați în 1846 la Paris, membri ai proaspetei Societăți a studenților români ocrotită bănește de doamnele marilor familii din Muntenia și Moldova, iar politic pusă sub patronajul lui Alfons Lamartine. Societatea număra pe C. A. Rosetti, Kogălniceanu, Bălcescu, frații Brătieni, Iancu Bălăceanu, Ion Ghica – președinte. Al treilea val revoluționar al Franței sub burghezul Ludovic al XVIII-lea găsi adepți fervenți în tinerii moldo – vlahi, arzând de dorul revoluției naționale”.

Elementele de stil și de gen literar încep să fie tot mai prezente în scrierile autorilor pașoptiști. Ideologia politică și elanul revoluționar își găsesc exprimarea perfectă în plan literar prin motivul eroului mesianic. „Revolta byroniană exprimă la noi un scepticism mai puțin extrem decât s-ar părea, o melancolie mai furtunoasă, pe trunchiul căreia crește mesianismul. Ea este încă, în perioada prerevoluționară deschisă de apariția Daciei literare, febra unor presimțiri reformatoare. Pe a lumei temelie, se mișcă, se clătește,/ Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit;/ Un duh fierbe în lume, și omul ce gândește/aleargă către tine, căci vremea a sosit!”.

Atenția scriitorilor, majoritatea dintre ei oameni ai revoluției, este îndreptată spre occident, opunând conservatorismului și despotismului oriental ideile democratice și transformatoare ale curentelor politice și literare occidentale. Dacă transformările la nivel social – politic vor fi mai greu de realizat, cele la nivel literar vor fi destul de repede preluate, adaptate și integrate în cultura română, marcând de fapt începuturile unei adevărate literaturi naționale. „Melancolicul român se va grăbi să înlocuiască și el efuziunile lacrimogene ale junelui din Negruzzi cu hohote negre, orgolios sfidătoare și adeseori mesianice. Cele nici două decenii scurse de la debutul lui Cârlova maturizaseră muza romantică națională și în preajma lui 1840 exista și la noi rădăcina psihologico – socială a răului secolului. Libertățile politice visate încă de la Dinicu Golescu nu se instauraseră în principatele române. Ascensiunea ierarhică respectă tradiția conjurației și a ploconului oriental, mascate de formulele Regulamentului organic. Nonconformiștii sunt priviți cu suspiciune de puterea suverană; societatea repudiază valorile spirituale, neavenite în climatul semifeudal. Se exaltă fastul monden apusean, la modul parodiei”.

Orientul cu veleitățile sale de mister și de misticism se regăsește în scrierile lirice ale lui Dimitrie Bolintineanu, valorificat în stil romantic. „Dimitrie Bolintineanu, călător exotic și poet al Bosforului, înregistrează pustiul egiptean ca pitoresc amenințător, Imperiu de miraje, cu valuri nisipoase/ Ca valurile mării perfide, furioase,/ Ce-nalță și le bate sălbatecul camsin,/ Și nu ai nici mugire, nici murmur, nici suspin, Dar care poartă moarte!… Termenul de comparație, oceanul furtunos, cu state de vechime mai mari în poetica vremii se interferează cu deșertul prin latențe catastrofice. Deloc subiectivizate, Călătoriile la Ierusalim în sărbătorile Paștelui și în Egipt urmăresc o țintă cvasi – iluministă, ca și a Golescului, aceea de a instrui. Cu toate acestea, anumite notații transmit intuiția regresivului: „Un deșert întins, cu stânci și nisipuri arzătoare”, spulberate de „vânturile ucigătoare ale lui Samun, numit și îngerul morții”. Ideea transmisă este cea de moarte, de neant, chiar dacă la prima vedere ar putea fi vorba despre emergența fertilă de trăiri și sentimente date de melancolia în fața sterilității naturii.

O serie întreagă de elemente romantice se regăsesc și în poezia lui Cezar Bolliac, care este de fapt și autorul manifestului romantic al perioadei exprimat în poezie. Muntele, luna, soarele, cosmosul, zborul sunt doar câteva dintre ele. „În Itinerariul muntele este prezentat ca spațiu de interferență între teluric și celest, creându-se astfel o armonie universală „din care geniul munților își trage o melodie angelică, supraumană și îl desparte cu totul de materie”. Poetul, „amant al naturii” nu trebuie decât să valorizeze ceea ce muntele îi oferă ca spațiu de observare și de completare a întregului cosmos și a ciclului vieții, delimitate de elementele cosmice centrale – luna și soarele. Pe lângă ideea transfigurării este dată zborului și o dimensiune a „reflexivității vizionare care se cunoaște pe sine, amplificând și materializând „aripa” prin măreția vulturului.…. Figura zborului și dialectica ei simbolică constituie punctul de rezistență al poeziei lui Bolliac în pofida freneziei retorice proprie secolului, ca și poetului în cauză. Intuițiile sale din Ermitul, Schitul, O dimineață pe Caraiman cad firesc pe simboluri transcendente dezvoltate ulterior în marea poezie eminesciană”.

Contextul social – istoric de la 1848 face ca exaltările poetice ale eului să se transpună în plan existențial prin trecerea la acțiune. Revoluția devine astfel cadrul în care eul interior devine manifest, credințele se transformă în fapte, lupta directă ia locul declamației romantice, revolta interioară se transformă în revoltă de stradă. „Momentul ca atare, dincolo de a fi o simplă stază în expresia poetică a melancoliei, determină deplina convertire a ei în acțiune. Revoluția polarizează energiile și tinerii literați aclamă libertatea, dedicându-i poemele și viața, ca titanul revoltelor eminesciene de tinerețe care mișcă poporul cu idei cutezătoare”. Trăirea deplină a acestor idealuri, trăire care include actul revoluționar și actul artistic, explică relația de determinare pe care a avut-o înăbușirea revoluției asupra evoluției literaturii, efect similar celui francez din 1794. Evidențiind similitudinea evoluției societății românești cu cea franceză, Dobrogeanu-Gherea remarca „aceleași pricini sociale dau loc la aceleași efecte; aceeași întocmire socială burgheză care a înșelat atât de tare nădejdile Apusului a înșelat și pe ale noastre, și decepțiunea noastră trebui să dea loc și la noi curentului decepționist în literatură”.

Înfrângerea revoluționarilor a reprezentat debutul perioadei de exil pentru participanții fruntași la Revoluție. Spațiul Occidental devine astfel cămin pentru cei exilați care au parcurs, așa cum spunea Rosetti, pe „drumul până la Paris, prin Giurgiu, Cladova, Orșova, Drencova, Pesta, Viena, Praga, Dresda, Eizenbach, Strasbourg, un voiaj dintre Orient spre Occident”. O parte dintre ei au parcurs un drum în oglindă – spre Orient, influențele divergente ale acestor spații regăsindu-se ca divergențe politice între revoluționarii exilați. Este de remarcat faptul că exilații pașoptiști au folosit aceste spații doar ca redute pentru a-și continua lupta revoluționară. Toate eforturile lor literare erau marcate de idealul emancipării naționale și mai târziu ale unității naționale. Putem spune că se creează un triunghi al luptei politice și culturale, cu vârful în principatele Române – și cu baza reunită de emigranții din Occident și Orient. Puntea de legătură au constituit-o literatura și publicistica, scrisorile dintre exilați, majoritatea cu valoare de manifest, unele cu valoare literară. Cert este că ele reflectă, cu nota de subiectivism specifică stilului epistolar, ansamblul relațiilor stabilite între revoluționarii din afara țării. Adevăratul liant este însă idealul revoluționar și dorința de a dezvolta o societate democratică și o cultură națională valoroasă. Rezultatele acestei lupte sunt evidente în multitudinea de publicații din străinătate, dar și din țară, cei rămași aici neprecupețind niciun efort în a valorifica scrierile celor exilați.

6.6. Cântarea României – operă reprezentativă pentru generația pașoptistă și pentru scriitorii exilați

Cântarea României, poem în proză al lui Alecu Russo, prima versiune fiind publicată în 1850 la Paris, în numărul unic al revistei România viitoare. Prima apariție a fost însoțită de o Precuvântare semnată de Nicolae Bălcescu. În cadrul acesteia opera apare prezentată drept o creație anonimă descoperită în biblioteca unei mănăstiri din Carpați, pentru a spori interesul cititorilor. Pentru a facilita difuzarea ei în țară, aceeași versiune a fost retipărită aproape concomitent la Sibiu, în condiții de clandestinitate. O a doua versiune a apărut în șase numere ale revistei România literară la Iași în 1855, semnată într-un singur număr cu inițialele A. R., iar la sumar A. Russo.

Pentru demonstrarea paternității lucrării luăm în considerare câteva mărturii ale lui Vasile Alecsandri care ar trebui să înlăture orice dubiu legat de acest aspect: „îți voi descoperi o mare taină literară: Cântarea României publicată în jurnalul meu a fost compusă în limba franceză de Alecu Russo și tradusă în românește de Nicolae Bălcescu. Am la mine manuscrisul în original” (scrisoare către Al. Odobescu din 2 aug. 1863), „ acea lucrare s-a făcut în urma unei înțelegeri între Bălcescu, Russo și Eu cu scopul de a exalta spiritul și a dezvolta simțul de românism al tinerilor studenți din Paris” (Convorbiri literare, 1876, p. 142).

Datorită stilului asemănător de a scrie al generației pașoptiste, lucrurile nu sunt clare, ajungându-se la vehicularea ideii de caracter colectiv al lucrării, ca operă a generației pașoptiste sau dubla paternitate, unii autori considerându-l în continuare ca autor pe marele revoluționar. În ceea ce privește data elaborării acestei lucrări, ea ar putea fi fixată în perioada premergătoare Revoluției de la 1848, undeva la 1845-1846.

Despre Cântarea României e hazardant să vorbim ca despre o lucrare colectivă, e îndreptățit în schimb a o considera o operă reprezentativă pentru generația pașoptistă. În ea sunt adunate principalele teme și motive ale literaturii acelei perioade și duce la cea mai înaltă expresie a retorismului romantic, atât de caracteristic pașoptiștilor, constituindu-se într-un veritabil manifest literar. Privită din perspectiva gândirii și sentimentalității romantice pașoptiste, patria, ca temă centrală a poemului, e prezentată sub diverse fațete.

Patria, pentru început, e văzută ca o entitate geografică, unică prin frumusețe și bogăție. „Cea mai mândră decât tine între toate țările semănate de Domnul pre pământ? Care alta se împodobește în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?”. Este făcută apoi trecerea de la zilele liniștite în care „omul trăia fără stăpân și umbla mândru fără să plece capul la alt om…, iar viața trecea lină ca un vis; când ajungea pe om nevoile bătrâneților și moartea… la lupte și jertfe încununate de mărețe biruințe, dar iată că aerul se tulbură… ceriul cel limpede se îmbrobodește de nori întunecoși… un nor de prav învăluie câmpia și ascunde munții… se aud vaiete… caii nechează jalnic… mulțime de glasuri se aud strigând… vădesc când primejdie, când deznădejde… Doamne, fă-ți milă! Se vede amestecul unei bătălii!… Din această frămintată cu sânge și sfințită prin foc se naște un popor nou. Astfel povestesc bătrânii”.

Poemul în proză Cântarea României impresionează prin profunda și tulburătoarea lui vibrație lăuntrică, prin intensitatea sentimentelor și a ideilor exprimate. Pline de dramatism sunt versetele care descriu jalea și suferința poporului. Alecu Russo, cu o desăvârșită măiestrie, reînvie trecutul de suferință prin imagini de o mare forță, sugerate prin metafore șocante. Evocarea trecutului ne înfățișează o patrie glorioasă unde domnea bunăstarea și demnitatea – „Și era viața dulce și pacinică… sub aripile slobozeniei legea înflorea… toți fiii țării trăiau în bine, căci unirea și dragostea domneau cu ei… bogatul ajuta pe sărman; sărmanul nu pizmuia pe bogat… fiecare om avea dreptul său și era moștean1 în țara sa… legea era dreaptă și tare; ea nimicea înlăuntru pe cei cu inima vicleană, și era un zid de apărare de către dușmanul dinafară… fruntea ta, o țară mult dragă, nu se pleca atunci rușinoasă înaintea străinilor, și, când grăiai, glasul tău se auzea de departe…”

Alteori, patria înseamnă o legătură cu individul, cu familia, cu datinile: „Patria e aducerea-aminte a zilelor copilăriei… coliba părintească cu copoaciul cel mare din pragul ușii, dragostea mamei… plăsmuirile nevinovate ale inimei noastre… locul unde am iubit și am fost iubiți… cîinele care se giuca cu noi, sunetul clopotului bisericei satului care ne vestește zilele frumoase de sărbătoare… aerul care nicăirea nu e mai dulce!…” De cele mai multe ori patria este prezentată alegoric, ca o mamă, identificându-se cu „feciorii” care își căutau propriul destin.

Dacă e să privim poemul de la un capăt la celălalt, tema care revine este cea a eliberării, a libertății văzută în dublă ipostază internă și externă, fiind în strânsă legătură cu ideea legalității întemeiată pe frăție, dreptate și unitate, idee ce o regăsim la generația pașoptistă. Calea care trebuie urmată pentru realizarea țelului, este cea a revoluției. Atitudinea eroică, formulată încă din mottou-ul lucrării este reluată pe parcursul întregii lucrări prin intermediul apelurilor la deșteptare și pregătirea de luptă. Tipicul urmat de Russo este cel francez. În primele versete ale poemului este adus elogiu patriei, care este văzută de autor ca fiind cuprinsă de amărăciune, cu ochii scăldați în lacrimi. Iată de pildă în versetul 4 „Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile și dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede și senin ceriul tău; munții se înalță trufași în văzduh; râurile ca brâie pestrițe, ocolesc câmpurile; nopțile tale încântă auzul, farmecă văzutul…Pentru ce zâmbetul tău e așa de amar, mândra mea țară?…”. Primele 12 versete reprezintă expozițiunea, sunt anunțate temele și motivele poemului și sunt fixate tiparele stilistice specifice. Toată partea centrală a poemului este dominată de evocarea alegorică și lirică a istoriei patriei prezentată în câteva din momentele ei cruciale: perioada dacică, războaiele daco-romane, etnogeneza, năvălirea popoarelor migratoare, luptele antiotomane, toate acestea fiind văzute idilic ca „epoci de aur”, în comparație cu celelalte tablouri istorice care sunt zugrăvite în tonuri de gri. În tablourile istorice sunt intercalate tânguiri în tiparele folclorice ale doinei, imprecații de inspirație biblică adresate celor ce asupresc popoarele. Autorul prezintă în versetul 50, zguduit de emoție și compasiune, aceste tragice întâmplări. „Văzut-am flăcăii scuturându-și pletele …și fruntea lor se încreți fără de vreme…florile de pe capul copilelor a se veșteji…Trist e cânticul în sărbătorile satului…Bătrânii își ascund ochii plini de lacrimi, bărbații stau obidiți…cânticele se sfârșesc în blăstămuri…și copii căinează nașterea lor…”.

Scriitorul nu se limitează la a invoca elegiac suferințele poporului român. Este conștient de faptul că societatea zilelor lui era împărțită în săraci și bogați, în stăpâni și supuși. Așadar concluzia la care ajunge este aceea a dobândirii libertății printr-o luptă necontenită, lupta revoluționară. În versetul 55 este adresată chemarea „Deșteaptă-te, pământ român! biruiește-ți durerea…E vremea să ieși din amorțire… Cinge-ți coapsa ta, caută și ascultă…ziua dreptății se apropie…toate popoarele s-au mișcat…căci fortuna mântuirei a început…”.

Spre final, autorul reia temele și motivele poemului, uneori repetând versetele, alteori introducând mici variații, care dau poemului o puternică forță emoțională. Succesiunea rapidă a versetelor, punctele de suspensie, repetițiile și antitezele, comparațiile și metaforele sugestive imprimă poemului o tensiune continuă. „Pentru ce stai înmărmurită, o, țară română?.. nu-ți mai aduci aminte de zilele cele vechi?.. trăsnetul se zdrobea în mâinile celor nebiruiți… turbanul se rostogolea în țărână… străinul fugea ca de moarte, când vedea amenințătorul tău steag, un semn de dreptate, putere și slobozenie… Turcul, cuprins de spaimă, alerga să se ascundă între cadâne în harem… și tătarul, în fuga calului, lua îndărăt drumul pustiei!”.

În Cântarea României, dominantă este retorica romantică, atribuită scriitorilor generației de la 1848. Cititorul este introdus nemijlocit în cadrul realităților zugrăvite, fiind determinat să participe cu toată sensibilitatea la desfășurarea faptelor evocate, scriitorul adresându-se direct, prin întrebări tulburătoare, prin exclamații desprinse din adâncul inimii și simțirii sale. Având o dublă tonalitate, una elegiacă și una viguroasă, care se împletesc continuu ca într-o simfonie, poemul ilustrează o coordonată fundamentală din retorica romantică.

CONCLUZII – Sărbătoarea revoluției și exilul cărturarilor și revoluționarilor

Momentul 1848 a însemnat cu siguranță un punct de cotitură în istoria națiunii noastre, dar și în istoria continentului european. A fost momentul în care s-a afirmat răspicat că etapa feudalismului trebuie depășită și înlocuită cu modernismul în toate aspectele și pe toate palierele societății: politic, economic, administrativ, cultural, religios etc. Este momentul de maximă conștientizare a necesității derulării reformei moderne.

Din perspectivă politică acest episod revoluționar a decurs în mod firesc având ca premise revoluția burgheză din Franța pe plan continental, pe de o parte, și mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu pe plan național, pe de altă parte. La noi românii ideile de emancipare națională și unitate de neam constituie permanențe în istorie. În manifestările lor acestea au răbufnit din când în când prin răscoale populare sau lupte armate conduse de vrednici voievozi. Prima concretizare a acestora a realizat-o în mod conștient Mihai Viteazul, iar încărcătura spirituală a acesteia nu s-a atenuat în ciuda înăbușirii ei atât de timpuriu. Ecoul acesteia s-a propagat într-o fermentare mocnită în următoarele două secole, erupând în timpul pașoptismului, continuând cu episoadele 1859, 1877 și culminând cu 1 decembrie 1918.

Cunoscători literari ai epocii precum Mircea Anghelescu, Paul Cornea, Mihai Zamfir, Dumitru Păcurariu, Cornelia Bodea, Teodor Vârgolici și alții evidențiază importanța acestor detalii și documentări pentru o analiză amănunțită și configurarea faptelor și a contribuțiilor scriitorilor, cărturarilor și revoluționarilor români în istorie și în cultură. Așa cum subliniază aceștia, detaliile cu privire la revoluționari și exilați, mai mult sau mai puțin explorate în istoriografia românească, sunt „greu de lămurit fără o analiză minuțioasă a faptelor”. Sugestive sunt în această privință, cum am arătat deja, interpretările lui Mircea Anghelescu din Cămașa lui Nessus și cele ale lui Paul Cornea din Delimitări și ipoteze cu privire la conotațiile de sărbătoare și carnaval, revoluție, manifestare populară, colectivă și participarea individuală a scriitorilor și revoluționarilor la revoluție, toate având ca sens schimbarea și îndeplinirea idealurilor naționale.

În spirala istorică, revoluție și reacțiune coexistă, iar pașoptismul european și cel românesc oferă în această privință numeroase exemple referitoare la scriitori și revoluționari, la creație și exil. Lucrarea Exil, emigrație și creație literară. Momentul 1848, prezintă momentul pașoptist din perspectiva creației literare și a participării scriitorilor la revoluție. Astfel trei sferturi din teză prezintă exilul și creația la 1848 și scriitorii reprezentativi, iar zece dintre aceștia și opera lor din exil constituie temeiul unor analize monografice, care nuanțează formele individuale ale participării la revoluție, ale suportării exilului și ilustrării exilului creației, în specific pașoptist. Astfel, creația literară și activitatea publicistică sunt prezentate concomitent cu sărbătoarea revoluției și exilul cărturarilor și revoluționarilor.

Perioada pașoptistă, ca perioadă de mari transformări sociale, politice și culturale constituie un tablou complex în care scriitorii vremii și-au pus o amprentă distinctivă și decisivă. Prin preocupările lor de dezvoltare culturală ei au constituit imboldul și resursa principală a inițierii și susținerii mișcării revoluționare. Contactul lor direct, mulți fiind plecați la studii în Occident, cu ideologiile și cu manifestările revoluționare din Vestul Europei, în special din Franța, au constituit o premisă solidă pentru conturarea unei mișcări revoluționare românești. De la ei vom avea primele mărturii substanțiale și directe despre Paris, dar nu când vâltoarea evenimentelor îi împiedică să facă considerații despre orașul în care trăiau frenetic, ci mai târziu când eșecul revoluției îi aduce aici, ca exilați. Constituind fondul național temeinic, acesta se articulează cu mișcările revoluționare europene, atât cronologic cât și ideologic. Astfel, regăsim idealurile de libertate, egalitate, dar mai ales cele de emancipare, modernizare și unitate națională, prezente în țările occidentale.

Principalii reprezentanți, revoluționari și cărturari, au făcut apel la toate mijloacele culturale, sociale și politice pentru a promova și realiza aceste deziderate. Un palier important a fost cel cultural, o emancipare națională nefiind posibilă fără afirmarea elementelor definitorii ale culturii naționale. Publicațiile, din ce în ce mai multe, operele literare care deschideau drumuri în literatura română, manifestele politice, unele având componente culturale importante, au contribuit la structurarea unitară a ceea ce avea să devină o literatură națională, desprinsă de determinările străine, dar încadrată problematicii și schimbărilor europene.

Proiectele și fantasmele lui Ion Heliade Rădulescu din perioada exilului în Franța ne trimit, peste ani și ani, peste un secol, la alte și alte exiluri și emigrații, dintre care cele ale lui Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu păstrează tiparul pacturilor și pariurilor creatorului cu creația și încrâncenările politice ale restaurațiilor vechi și noi. De pe alte meleaguri, dar confruntați cu politici și puteri uniformizatoare, discreționare își răspund de asemenea păstrând proporțiile și premisele celor două veacuri diferite (sec. XIX și sec. XX), Ion Ghica și Ștefan Baciu, trăind experiențele exilului și conturându-și creația, sub vremi și deasupra lor. Oricum, cortina de fier/de oțel a emigrației de după al doilea război mondial, apăsătoare, de nestrăbătut ia locul cortinei de ape, despărțitoare, a secolului al XIX-lea, în care fluviul mai poate apropia uneori cât de cât, malurile și oamenii. Căci experiențele de secol XX, ale gulagului și holocaustului țin de istoria nemiloasă, apăsătoare și adesea fără nicio speranță. În începuturile sale pașoptiste exilul românesc are, prin Nicolae Bălcescu, o componentă dramatică, de martir, definitorie pentru cei care se sacrifică pentru o cauză nobilă, națională. C. A. Rosetti, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu ilustrează, alături de Ion Ghica, chemarea înaltă, spiritul revoluționar și priceperea diplomatică, preocuparea de politică, publicistică și cultură, de modernizarea societății românești. Monica Lovinescu și alți exilați după al doilea război mondial vor fructifica unele din aceste determinări și exemple oferite de predecesorii lor pașoptiști.

Vehemența, determinarea, implicarea activă, caracterul drastic al transformărilor promovate de revoluționarii pașoptiști au constituit în mod evident o amenințare pentru regimul conservator și pentru marile puteri interesate de dominația în Principatele Române. Chiar dacă s-a reușit declanșarea mișcării revoluționare în 1848 și chiar instalarea Guvernului Revoluționar, interesele vechii orânduieli au fost mai puternice decât principiile democratice și s-a reușit înăbușirea Revoluției (în Moldova, în Transilvania și în Țara Românească). Deși revendicările revoluției pașoptiste au avut un fond comun în cele trei principate românești, totuși desfășurarea acțiunilor pornite de acestea a cunoscut traiectorii diferite. Astfel, dacă în Țara Românească și în Moldova mișcarea de emancipare națională viza o luptă comună pentru eliberarea de sub suzeranitatea otomană și protectoratul rusesc, în Transilvania lucrurile au îmbrăcat o complexitate aparte deoarece românii, deși majoritari, nu erau recunoscuți ca națiune.

Cu toate că și românii și maghiarii doreau eliberarea de sub jugul habsburgic, acțiunea de revendicare a drepturilor poporului nu s-a dus pe o frecvență comună. Maghiarii lui Lajos Kossut au dorit și decretat anexarea Transilvaniei la Regatul Ungariei, în timp ce românii lui Simion Bărnuțiu și Aram Iancu voiau recunoașterea națiunii rămâne cu toate drepturile de decurgeau din aceasta, iar mai apoi, unificarea principatelor într-un singur stat român suveran.

Din aceste pricini românii ardeleni au dus o luptă dublă: în primă instanță cu habsburgii pentru recunoaștere națională și drepturi civile, iar mai apoi cu ungurii pentru anularea anexării și respectarea egalității în drepturi. Dacă românii și ungurii ar fi acționat în comun după cum s-a ostenit să-i determine Nicolae Bălcescu pe conducătorii revoluționari ai acestora, atunci trupele austro-rusești nu ar mai fi avut răgaz să se unească pentru a înăbuși mișcarea revoluționară.

Indiferent de originea lor socială, mai toți conducătorii și animatorii mișcării fuseseră intelectuali, scriitori în majoritate; scriitori adevărați, dintre cei mai importanți pe care i-a produs epoca, precum Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, C. A. Rosetti, sau simpli diletanți, cu mai mult sau mai puțin talent, precum Voinescu II, Apolloni sau Costache Aristia. Consecința imediată a fost înlăturarea din viața publică a promotorilor ideilor reformatoare. Cea mai drastică măsură a fost cea a exilului, doar printr-un singur decret fiind exilați 30 de revoluționari, la care se adaugă mulți alții, scriitori, cărturari și oameni politici. Începe o etapă aparte în istoria mișcării revoluționare, care, departe de a fi înăbușită prin această măsură, a găsit resursele interioare – determinarea fiecărui revoluționar de a continua lupta, dublată de dorul de țară – și exterioare – susținerea publică și politică a unor comunități și personalități occidentale și orientale – pentru a se transforma și pentru a genera în timp modificările democratice în țară – de la realizările culturale, la inițiativele și elanul luptei armate de stradă, la mișcarea unionistă intrinsecă celei revoluționare și culminând cu dobândirea independenței.

Tributar curentului literar al epocii, exilul devine un semn al prestigiului, o parte a condiției existențiale, cadru în care personalitatea se poate manifesta plenar. Totodată, exilul din perioada pașoptistă are și o dimensiune de sacrificiu pentru ideile politice sau pentru idealurile naționale. Cei exilați trăiesc din plin această experiență a luptei pentru realizarea năzuințelor unei națiuni. Pleiada de exilați din această perioadă justifică arhetipul literar al „proscrisului, al exilatului damnat, devorat de nostalgia țării și respins la graniță de autoritățile speriate de spiritul revoluționar”.

În plan politic exilul „a anunțat în linii mari viitoarea structură doctrinară a partidelor din România, mai ales divergențele dintre liberalii radicali și moderați. El a fost marcat de câteva drame, pe care e bine să le reamintim, căci a format marea generație a emancipării României din secolul al XIX-lea. Mai întâi, gustând din entuziasmul unei mișcări populare, din bucuria unor răsturnări și a unor înnoiri salvatoare, în orice parte i-ar fi dus exilul (la Paris, Londra, Frankfurt, Constantinopol, Brusa sau Chios), cei care au ținut o clipă destinul țării în mâini au crezut că revoluția va fi curând posibilă”.

Animați de un model ideal de societate, cu nuanțe utopice, revoluționarii de la 1848 au preluat modelul revoluției franceze încercând să transpună în Țările Române nu doar principiile revoluționare, ci și modalitățile de acțiune, demersul acestora eșuând. Acești revoluționari aveau ca modele marile figuri antice, din republica romană. Idealismul cu care și pentru care luptau revoluționarii de la 1848 poate fi considerat utopic, pentru că are o doză puternică de incongruență față de realitatea în care s-a manifestat. Starea de spirit revoluționară era utopică pentru că a trecut în „conduită, în acțiune, tinzând să distrugă parțial sau total ordinea de lucruri prevalentă, să abolească status quo-ul”. De ce utopic? Pentru că una dintre trăsăturile utopiei constă în „eterna reîntoarcere a identicului, în veșnica retrăire detaliată a unui scenariu originar”. Pe de altă parte se produce o raportare la exilul biblic și la timpul primordial, al începuturilor, esențiale pentru înțelegerea pașoptiștilor, a exilului și sacrificiului lor.

Chiar dacă idealurile aveau conotații utopice, entuziasmul revoluționar aprindea spiritele și imaginația, iar unele acțiuni au fost disonante și sortite eșecului, exilații români au desfășurat o activitate politică și revoluționară în concordanță cu ideologiile și procesele transformatoare la nivel european și cu realitățile politice și sociale din țară. Ca orice proces aflat la debutul său, și mișcarea revoluționară, inclusiv a exilaților, a parcurs un drum sinuos, inițial mai zbuciumat, nesigur și relativ dezorganizat, intrând apoi într-o zonă a maturității și a acțiunii comune, care a permis obținerea rezultatelor scontate – unitatea și independența națională. Un aport important la această maturizare îl constituie experiența socială, politică și culturală acumulată de exilați în peregrinările lor de-a lungul spațiului european, ca o punte între Orient și Occident.

Conturând momentul pașoptist, Paul Cornea prezenta momentul revoluției drept o sărbătoare „Întâlnirea țăranilor cu locuitorii orașului a fost sublimă – povestea un martor -, toți se sărutau și se strângeau în brațe; țăranii fără arme, doar cu ceva merinde în desagă și cu proclamația revoluționară în mâini, fluturau steaguri și strigau: Dreptate! Burghezii repetau și ei la unison: Dreptate! Mai apoi, mulțimea atât de numeroasă < încât aveai impresia că se golise târgul > s-a strâns în fața palatului domnesc. Domnul acceptă lista noului guvern și în aceeași zi, abdică. În entuziasmul ei fără margini, mulțimea îi ovaționează pe membrii guvernului și îi poartă pe umeri spre casele lor. Toată noaptea străzile vor fi pline: râsete, cântece, dansuri, clopotele bisericilor își amestecă vocea gravă cu rumoarea mulțimii, tinei cățărați pe caprele trăsurilor strigă lozinci și flutură steaguri, totul exprimă bucuria aproape copilărească de a respira aerul libertății. Așa a început revoluția”. O evocare autentică a revoluției realizează colonelul Lăcusteanu, evidențiind momentul din prisma celui implicat direct în evenimente „Generalul Duhamel sau Rusia avea de unealtă pe Ion Ghica, ginerele generalului Mavros, un fanariot propășit în țară, general țivil rusesc, iar la noi general inspector al cantinelor pe amândouă prințipatele. Boierii cei mari, iarăși, care nu vedea mai departe decât vârful nasului, cu aspirațiile la moștenirea tronului, secunda revoluția, deșii dânșii se prefăcea a rămâne statornici în prințipiile și legile reglementare, iar pe fii lor îi împingea să se coalizeze cu revoluționarii. Astfel alimentându-se, revoluția mergea progresând cu pași uriași, numai poporul sau țara sta impasibilă la toate aceste machinații. Deși se slujea cu numele lui fără ca el să știe, îi auzi strigând: <În numele poporului!>, <Nația decretează!>, <Dorința poporului> și altele. Din toate aceste partide numai partidul lui Eliad Rădulescu avea imensa majoritate de prozeliți, care se compunea, cum am mai zis, de advocați, de dăscăleți, ciocoi, armeni, țigani și ovrei, căci prin proclamația sa a știut să flateze și să măgulească toate clasele”.

În toată perioada exilului, majoritatea exilaților continuă demersurile revoluționare prin diverse mijloace, unul de bază fiind constituirea și întărirea relațiilor cu cercuri revoluționare din afara țării. În acest sens, C.A. Rosetti, după înfrângerea revoluției pleacă în Austria, de aici în Franța, unde ajunge în decembrie. La 24 septembrie, revoluționarii, printre care și Bălcescu, sunt expulzați din țară și transportați pe două ghimii turcești până la Orșova. Din octombrie până în noiembrie, împreună cu ceilalți revoluționari, Bălcescu se află la Sibiu, apoi ajunge la Belgrad – perioadă în care se implică în revoluția din Transilvania. În perioada februarie-aprilie 1849, Nicolae Bălcescu se află la Constantinopol, iar în mai se întâlnește cu Kossuth Lajos la Debrețin. La 16 iulie, acesta, împreună cu Cezar Bolliac și Kossuth semnează proiectul pactului de „pacificare” româno-maghiară și de formare a legiunii române.

Revoluția și restaurația, complementare sau nu, își mențin importanța și actualitatea. Momentul românesc de la 1848, prin revoluționarii, scriitorii, cărturarii și politicienii implicați, oferă în această privință, mai multe exemple și argumente: exilul scriitorilor pașoptiști arată importanța acestei dezbateri, axate pe putere și opoziție, pe factori interni și externi, pe rolul unor personalități în istorie și pe formele de manifestare literară, politică și revoluționară, pe idealurile naționale și culturale, individuale și colective.

Între umanismul cronicarilor și iluminismul și modernismul interbelic, pașoptiștii acoperă spații și timpuri de largi prefaceri revoluționare, pe care le inițiază și le susțin, convinși de rolul și importanța României viitoare.

Mihail Kogălniceanu, fiind pus sub urmărire de către agenții lui M. Sturdza, trece, travestit, în Bucovina, unde împreună cu Vasile Alecsandri, C. Negri și Gh. Sion face parte dintr-un comitet de luptă împotriva regimului instituit în țară. De la Cernăuți, Kogălniceanu pleacă la Viena în 1849, unde poposește un timp, apoi la Paris. Se întoarce în țară la sfârșitul anului, după detronarea lui M. Sturdza și alegerea la domnie a lui Grigore Ghica. La 30 octombrie 1849, Dimitrie Bolintineanu sosește la Paris, unde se integrează în activitatea desfășurată de ceilalți exilați români care participaseră la revoluția din 1848. După înăbușirea revoluției, Ion Heliade Rădulescu părăsește țara, ajunge în Franța, apoi la Londra, revine la Paris, își continuă călătoria în Grecia și la Constantinopol, unde nu este primit, întorcându-se în Franța. În 1851 Heliade se stabilește la Chios, unde păstrează o atitudine relativ independentă și ostilă celorlalți revoluționari, începând să pozeze în victimă a intrigilor și neînțelegerii generale. Astăzi, el apare cufundat într-un fond mitic cețos, generator de schimbare, nucleu esențial pentru un nou început.

În august 1849, după înăbușirea revoluției maghiare, Cezar Bolliac trece Dunărea și se întâlnește la Constantinopol cu Ion Ghica. În octombrie, Bolliac se află la Brussa în Turcia, unde se întâlnește cu alți revoluționari români refugiați. La 1 ianuarie 1850, Nicolae Bălcescu se află la Londra pentru convorbiri cu ambasadorul turc și cu reprezentantul guvernului maghiar. Tot în 1850 Bolliac se află la Constantinopol, unde împreună cu Cristian Tell și Gr. Pleșoianu pun la cale o nouă mișcare revoluționară, pe care Ion Ghica nu o aprobă. Este arestat de turci, dar eliberat cu garanția lui Ion Ghica. În august pleacă la Atena, pe furiș, cu pașaport fals. Pe 21 septembrie sosește în Malta cu pașaport britanic pe numele Timoleon Paleolog. Pe 16 octombrie sosește la Paris, unde va rămâne până în 1857, desfășurând o bogată activitate publicistică, în cadrul acțiunilor revoluționarilor români exilați. Relații diplomatice foarte bune au dezvoltat și C.A. Rosetti cu Anglia și cu Franța și Ion Ghica, în partea orientală, cu Poarta Otomană, fiind numit între anii 1854-1858 guvernator al insulei Samos.

Din dorința de coagulare a eforturilor exilaților risipiți și geografic și ideologic, au existat mai multe inițiative de reunire a diasporei românești în perioada celor 11 ani de exil (politic și colectiv, al grupului de revoluționari și cărturari). Concret au fost înființate asociații și societăți, care aveau ca scop întărirea luptei revoluționare a emigranților. În iunie 1849 este înființat Comitetul Democratic Român, de către C. A. Rosetti și Dumitru Brătianu, cu scopul informării guvernelor și presei străine de situația românească. La 2 decembrie 1849 se constituie la Paris Asociația Română pentru Conducerea Emigrației din al cărui comitet face parte Dimitrie Bolintineanu. Nicolae Bălcescu, se retrage din asociație, pentru ca în 1851 să înființeze la Paris societatea politică și culturală Junimea română. Se adaugă la aceste asociații încercările repetate ale revoluționarilor exilați de a-și delega conducători ai diasporei, încercări adesea eșuate, pe fondul orgoliilor personale și al divergențelor financiare, politice și doctrinare.

Inițiativele care s-au materializat însă și care au avut un rol important în evoluția mișcărilor reformatoare din Principate, au fost cele politice, culturale și publicistice. Scrierea de articole, de programe manifest, de lucrări cu caracter literar a fost modalitatea de expresie și de mediatizare cea mai la îndemână a exilaților. În acest mod, prin elaborarea de manifeste și programe, Mihail Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu își făceau cunoscute convingerile și intențiile revoluționare, răspândind public principiile politice și sociale, iar prin intermediul poeziilor, Cezar Bolliac și Dimitrie Bolintineanu împărtășeau imagini ale năzuințelor și ale realităților românești diverselor categorii sociale. C. A. Rosetti promova elementele de cultură și mentalitate românească. Editarea revistelor devine o necesitate în ideea asigurării accesului public la aceste lucrări. În perioada postpașoptistă a exilului au existat două direcții de publicare – una în străinătate, unde erau exilați revoluționarii, și una în țară, unde adepții reformelor sociale și politice își coordonau eforturile și legăturile cu cei exilați. Au existat tot timpul exilului personalități publice, oameni de cultură și politici din cele două Principate care asigurau legătura cu diaspora, unii dintre ei foști exilați – Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, generând astfel un front unitar de luptă politică și culturală în acea perioadă.

În prima categorie de publicații se înscriu revistele editate în colaborare de C.A. Rosetti, Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, România viitoare – aici a fost publicat Mersul revoluției în istoria românilor, versiunea franceză la Cântarea României, prefațată de Nicolae Bălcescu – și Republica Română. În martie 1849 Bolliac scotea la Brașov ziarul Expatriatul care apare până în luna iunie a aceluiași an, în care pledează pentru împăcarea revoluționarilor români și maghiari. Tot în 1849 Bălcescu, face parte din comitetul periodicului La Tribune des Peuples, editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz. În 15 aprilie 1851 apare, la Paris, primul număr al revistei Albumul pelerinilor români, pe care Dimitrie Bolintineanu îl scrie singur în întregime, publicația apărând, în același an, la 30 mai și la 30 iunie. Bolliac editează la Paris ziarul Buciumul, care apare din 10 martie până la 3 mai 1857.

Chiar dacă a fost o perioadă opresivă, cu frustrări și dificultăți financiare și emoționale, exilul a fost o perioadă caracterizată prin activism, nu doar la nivel politic și social, ci și literar. Unul dintre cei mai prolifici autori pașoptiști, care a scris multe opere în exil, publicate în străinătate sau în țară, este Dimitrie Bolintineanu. În perioada șederii la Constantinopol în anul 1851, poetul scrie poeziile din ciclul Florile Bosforului. În 1852 este publicat la Iași, sub îngrijirea lui G. Sion, volumul Cântece și plângeri, pentru ca mai apoi, în 1854, Bolintineanu să tipărească, în limba franceză, cartea Les Principautés Roumaine. La București, în 1855 este tipărit, tot sub îngrijirea lui G. Sion, volumul Poezii vechi si noi ale dlui Dimitrie Bolintineanu, iar la Iași, în Tipografia româno-franceză, apare, în volum aparte, romanul național Manoil. În 1856 apare lucrarea L’Autriche, la Turquie et les Moldovalques. În urma câtorva călătorii întreprinse de Dimitrie Bolintineanu în toți anii de exil, de după 1848, îi apare în 1856 volumul Călătorii în Palestina și Egipt. În ultimul său an de exil – 1858 – Bolintineanu tipărește volumele Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Legende sau basme naționale în versuri, Melodii române.

Convingerile politice și sociale au fost transpuse frecvent în poezie de Bolliac, care a scris o serie de lucrări în perioada exilului – poezii și memorii – menite să transmită ideile reformatoare și să îndemne la emancipare națională, socială și culturală. În martie 1850 Bolliac scrie poezia Se naște sau se face omul? În 1852 redactează o serie de memorii și scrisori pe care le trimite marilor personalități din Franța și Anglia, materiale reunite în volum în 1856 sub numele de Choix de lettres et mémoires sur la question roumaine. Anul 1856 este un an foarte activ la nivel literar pentru Bolliac scriind poeziile România și Acvila străbună, în care evocă „buciumul lui Zamolx". În Steaua Dunării de la București publică articolul Scrisori în țară, în care leagă ideea unirii Principatelor Române de ideea unității fondului dacic. Publică, la Paris, Tipographia de la Roumani, prima broșură din seria proiectată a unor Mémoires pour servir à l'histoire de Roumanie (Provinces danubiennes), dar nu a apărut decât această broșură. Bolliac participă și mai intens la lupta pentru unitatea națională, care se intensifică și la nivel politic, publicând în 1857 poeziile Țara Românească către Moldova și Răsunet la Hora Unirii de V. Alecsandri. În versiunea franceză îi apar: Domnul Tudor. Episode de la Revolution Roumaine de 1821 (scris în 1844); Poésies. La Paris publică două ediții din volumul: Poezii. Renașterea României, iar la București îi este publicat volumul Colecțiune de poezii vechi și noi.

Apar tot în perioada exilului lucrări cu caracter istoric și politic, de o mai mică valoare literară, dar reprezentative pentru problematica politică și socială, pentru autori și pentru epocă. Ion Heliade Rădulescu scrie în 1850 prima dintre lucrări, Le Protectorat du Cezar ou la Roumanie et la Russie, nouveaux documents sur la situation europenne, pentru ca la finalul anului să apară lucrarea Souvenirs et impressions d’un proscrit, carte scrisă în mare parte în anul 1849. În 1851 începe să scrie la Istoria critică universală, proiect întrerupt în 1852, iar în 1855 apar scrierea patriotică O festă în comemorația zilei de 23 sept.1854 sau Cobza lui Marinică și broșura Cyclopele tristei figuri sau Tândală și Păcală, poemă epică, satiră îndreptată împotriva unei fracțiuni a emigrației polone, care dorea un mare regat care să includă și Principatele române. Bălcescu își continuă scrierile politice și istorice, activitate avută și înainte de Revoluție. În 1850, la 26 mai, apare lucrarea Question économique des Principautés danubiennes, în același an publicând și Mersul revoluției în istoria românilor. Până în 1852 elaborează lucrarea de referință Românii supt Mihai – Voievod Viteazul, care apare postum, abia în 1878. O lucrare valoroasă prin contribuția sa testimonială este cea lăsată de C. A. Rosetti – Jurnalul său scris între anii 1848 și 1859 care conține, pe lângă relatările despre trăirile sale din viața privată, date importante despre viața exilaților revoluției pașoptiste pe parcursul celor 9 ani de exil trăiți de acesta.

C.A. Rosetti adaugă această perioadă de exil la ceilalți 44 de ani de exil, din totalul de 54 de ani petrecuți în exil de fruntași ai revoluției, a căror activitate am sintetizat-o în studiile de caz prezentate în teză. Alegerea activității din exil a acestor revoluționari a avut cel puțin două motive – dorința de a realiza o sinteză a exilului pașoptist și dorința de a evidenția contribuția acestor personalități la dezvoltarea societății române moderne, la nivel social, politic și cultural – respectiv literar. Fiecare dintre aceștia și-a adus în mod particular contribuția – prin activitatea diplomatică, manifestele și apelurile adresate românilor din țară și din afara ei, prin operele literare scrise, inițiativele editoriale și presiunile exercitate asupra clasei politice – la materializarea idealurilor revoluționare, înăbușite în 1848, dar realizate în 1859, respectiv 1877 și în perioada interbelică. Devotamentul lor pentru această cauză este liantul și firul roșu care definește de fapt întreaga lor existență. Demersurile începute încă din perioada anilor 1830, când majoritatea și-a făcut studiile în țările occidentale, acumulând experiența culturală și politică specifică perioadei, au fost continuate prin activitate intensă la revenirea în țară, aici înființând societăți cu statut politic, cultural și național, publicând articole și lucrări care nu aveau alt rol decât acela de a pregăti mișcarea revoluționară de emancipare națională.

Dacă scopul tuturor revoluționarilor exilați a fost același, modalitatea de raportare și de realizare a fost diferită, precum și traseul lor existențial în perioada exilului. Un loc aparte îl ocupă în acest context Nicolae Bălcescu, singurul care nu a mai reușit să se întoarcă în țară, murind în exil. Este de departe personajul cu destinul cel mai tragic, trăind exilul cu durerea neputinței împlinirii idealurilor sale și cu dorul de țară, un „martir al exilului”, cum scrie, cu îndreptățire, profesorul Mircea Anghelescu. Cu toate acestea, nu resemnarea este cea care îl caracterizează, ci dinamismul și dorința de a acționa înflăcărat, fiind tributar ideii de revoluție armată, de schimbare produsă în stradă, de către popor, nu în spatele ușilor închise, de către clasa politică. Dorința sa de unitate a emigranților români era la fel de pregnantă precum nemulțumirea generată de disensiunile din rândul acestora. În cei 5 ani de exil ai săi va trăi intens toate eforturile diplomatice și publicistice, activitate, devotament și efervescență care – dublate de singurătatea exilului – îi vor accentua suferința fizică și dorința de realizare a idealurilor revoluției.

Cu o perioadă mult mai lungă petrecută în exil – 10 ani – Ion Heliade Rădulescu este unul dintre cei care au suferit nu doar în plan sentimental singurătatea exilului, ci și în plan social și politic, de data aceasta singurătatea fiind manifestată ca izolare și fiind nimbată de întâlnirea unei personalități puternice și înflăcărate cu tradiția și mitul. La această situație au contribuit mai mulți factori, definitorii pentru perioada petrecută de Ion Heliade Rădulescu în afara țării, unul dintre ei fiind dorința de a conduce, de a domina, la care se adaugă stilul autoritar, inflexibilitatea cu care se raporta la ceilalți – „dorința de faimă și de securitate personală”, scrie Nicolae Bălcescu despre Heliade într-o scrisoare. Eșecul în relațiile diplomatice inițiate de el în exil, precum și în legăturile cu românii exilați vor genera schimbări în concepția sa despre lume, reflectate și în operă. Problemele avute în familie, acuzele de neimplicare în viața familială, precum și cele legate de atașamentul de mai târziu față de turci, au accentuat izolarea sa. Ca rezultat al izolării, lucrările publicate în exil nu au fost întotdeauna receptate precum celelalte opere ale sale. Chiar dacă rămâne un personaj controversat, la întâlnirea dintre idealurile revoluției și activitatea cărturarului și scriitorului, recunoașterea socială pentru contribuția sa la dezvoltarea limbii și literaturii române vine mai târziu, în 1867, când este numit președinte al Societății Academice Române.

Aceeași perioadă de 9 ani a petrecut-o și C.A. Rosetti în exil, perioadă în care omul politic nu și-a schimbat concepția radicală privind înfăptuirea revoluției. Cu o foarte bună capacitate diplomatică, receptiv la ideologiile moderne occidentale, C.A. Rosetti a avut un rol important în susținerea cauzei românești pe parcursul exilului. De la frecventarea cursurilor la universități din Paris, până la publicarea de manifeste, de la vizite diplomatice, până la vizite private la personalități ale vremii, C.A. Rosetti nu a precupețit nici un efort de a lupta pentru unitatea românilor, din exil și din țară. Chiar dacă unele mesaje ale sale erau estompate de entuziasm sentimentalist, acuză des adusă demersurilor sale publicistice și politice, reușește să transmită ideile reformatoare și să se mențină activ în viața publică, politică, asistat îndeaproape de soția sa, Maria Rosetti – o susținătoare dârză și pasionată a cauzei revoluționare. După revenirea în țară este la fel de activ, deținând numeroase funcții publice și politice și desfășurând o bogată activitate editorială. Va conduce ziarul Românul de orientare liberală, angajat activ în viața politică și culturală românească și aflat în polemici violente cu conservatorii și cu ziarul Timpul.

La fel de pregnantă este și implicarea lui Ion Ghica, exilat timp de 10 ani, în viața publică și politică a țării, atât înainte de revoluție – profesor, mare spătar, în timpul revoluției – membru în Comitetul Revoluționar, în timpul exilului (1848 – 1858) – guvernator, cât și după întoarcerea în țară – deputat, director, diplomat, membru și președinte al Academiei Române. Constanta activității sale literare este proza memorialistică și literatura de călătorie, asociate bineînțeles cu demersurile diplomatice susținute de promovare a națiunii și a culturii române. În perioada exilului își menține poziția echilibrată și tendința soluțiilor diplomatice și politice de consens, crezând în înfăptuirea unei revoluții pe această cale și intrând astfel în contradicție cu radicali precum Nicolae Bălcescu sau C. A. Rosetti. Această atitudine nu-l împiedică să întrețină o corespondență consistentă cu cei aflați în Occident, el fiind stabilit în Constantinopol, mai târziu la Samos, unde este și guvernator. Atitudinea lui filoturcă i-a adus oprobiul celorlalți exilați, ideea de unitate a acestora fiind greu de realizat în aceste condiții. Spiritul activ și dorința lui de implicare în viața publică, evidente și în perioada exilului, sunt vizibile la întoarcerea în țară, când își asumă unele funcții politice și publice, participă la mișcările politice, întreprinde demersuri diplomatice și menține legături cu scriitori și oameni politici ai vremii.

Expulzați din țară, aflați în imposibilitatea de a sta acolo unde inima și gândurile lor erau, exilații aveau nevoie de o ancoră în țară, care să însemne mai mult decât dorința lor de transformare a națiunii și dorul față de pământul strămoșesc. Și această ancoră a fost constituită de militanții pentru cauză aflați în țară. Dintre aceștia unii, precum Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri au experiența exilului. Aflate între Occident și Orient, Principatele Române reprezentau de fapt vârful triunghiului alcătuit de lupta revoluționară radicală promovată de exilații din Occident și de demersurile diplomatice întreprinse de cei exilați în Orient. Cei reveniți în țară din exil, precum și cei rămași în țară, au constituit un nucleu important al promovării reformelor, ei având avantajul accesului direct la viața publică și politică a țării și al cunoașterii acestor stări de lucruri în alte țări. Mesajele scrierilor cu caracter publicistic și literar erau clare: emancipare și unitate națională. S-a reușit astfel să se creeze, un cadru unitar pe cele două fronturi – intern și extern, cadru întreținut de o corespondență bogată între exilați și cei de acasă și prin editarea operelor și publicarea articolelor acestora în țară, ideile lor, congruente cu ale celor din țară, nerămânând izolate.

Un exemplu elocvent în acest sens este întreaga activitate din exil a lui Dimitrie Bolintineanu. Puternic influențat de mișcările revoluționare din Franța, loc unde a fost plecat înainte de 1848, revenit în țară, scriitorul se implică în declanșarea și susținerea la vârf a revoluției în Principatele Române. Apare astfel, ca repercusiune, exilul de 9 ani, perioadă în care a încercat să revină de două ori în țară, fiind de fiecare dată refuzat. Început la Paris, exilul său, la fel ca și pentru ceilalți, nu a însemnat o izolare de mișcarea revoluționară, ci doar mutarea pe un alt front. Aici el adresează petiții guvernelor marilor puteri, scrie articole manifest, se implică în efortul de organizare a diasporei românești și își continuă scrierile cu caracter literar în care se reflectă statutul de exilat. O bună parte a anilor de exil și-i petrece în Constantinopol unde își continuă activitatea literară, motivele romantice – fascinația Orientului și călătoria – fiind intens exploatate de poet. Continuă să mențină legătura cu exilații români și participă la eforturile acestora de realizare a idealului unității naționale, devenit tot mai acut după 1855. Acest context politic și mișcările unioniste creează climatul pentru revenirea în țară a poetului în 1857, mai întâi în Moldova, unde se întâlnește cu Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, apoi, în 1858, la București unde dezvoltă o bogată activitate publicistică favorabilă Unirii. În tot timpul exilului însă Dimitrie Bolintineanu a fost prezent în țară prin publicațiile sale literare, susținute de G. Sion și prin articolele și operele publicate în reviste din țară, apariții facilitate de Vasile Alecsandri.

O activitate similară o are și Cezar Bolliac care, indiferent de locul unde s-a aflat în cei 9 ani de exil – Transilvania, Constantinopol sau Paris – a promovat aceleași idei revoluționare, de emancipare și unitate națională. Ideile și năzuințele sale constante au fost exprimate invariabil în trei planuri: unul publicistic – publicarea de articole și editarea unor ziare și reviste; unul propagandistic – redactarea de memorii și unul literar – scrierea și publicarea unor poezii. Și la el, ca la ceilalți exilați, legătura cu țara reprezintă o constantă atât la nivel programatic, cât și la nivel concret, prin întreaga activitate politică și culturală – lucrări de-ale lui scrise în exil fiind publicate în țară.

După 1830 și mai ales în perioada revoluției de la 1848, când dorința de emancipare politică și socială a Principatelor Române se conjugă, în plan spiritual și cultural, cu noua doctrină a romantismului, prin esență deschisă spre noi orizonturi, călătoriile scriitorilor noștri devin din ce în ce mai numeroase, determinate fiind nu numai de impulsul caracteristic romantismului, ci și de idealurile patriotice, înnoitoare care au dinamizat literatura română în epoca pașoptistă și a Unirii. „Mulți dintre scriitorii acestei epoci și-au făcut studiile, în tinerețe, în marile centre culturale din apusul Europei, îndeosebi la Paris, în plină efervescență romantică, preluând atât procedeele, cât și temele scriitorilor romantici, printre care și aceea a memorialului de călătorie”.

Această legătură permanentă cu țara, în ciuda măsurilor luate de autorități în sensul izolării exilaților – interdicțiile de intrare în țară, de a coresponda cu familia și cu alte persoane din țară – constituie o trăsătură generală a exilaților din perioada pașoptistă. Condițiile care au favorizat această stare a lucrurilor sunt de factură ideologică, politică și culturală, dar mai ales de factură personală. Aici ne referim în special la asumarea destinului mesianic, de sorginte romantică, care și-a găsit terenul politic și cultural propice pentru manifestarea sa. Nicolae Bălcescu este ilustrarea acestei asumări a luptei pentru popor, a renunțării la sine în favoarea progresului public, a transformărilor sociale radicale, a dorinței de reformă și construcție socială nouă.

Exilul nu a însemnat pentru exilații pașoptiști pedeapsa cu care a fost investit de autorități, nici reprimarea eforturilor lor revoluționare, izolarea de țară neavând efectul domolirii intențiilor lor de schimbare politică, socială și culturală. Exilul a însemnat în cazul pașoptiștilor doar un alt cadru, ostil de multe ori, de dezvoltare a acestor demersuri revoluționare. Dovadă stau atât menținerea la nivel de ideal, a ideilor și intențiilor reformatoare, cât și demersurile diplomatice, propagandistice și publicistice întreprinse în toată perioada de unsprezece ani de exil (1848-1858). Exilații români din perioada pașoptistă – poeți, scriitori, oameni politici, pictori, militari – au constituit de fapt, alături de cei din țară, proiectele și inițiativele de modernizare a României, căci aveau același scop – reformarea unitară a țării. Gândurile și acțiunile lor au fost în permanență îndreptate spre țară.

Legăturile lor strânse prin intermediul corespondenței, a cărților, a publicisticii și călătoriilor fac din exilul pașoptist o comunitate compactă, chiar dacă au existat divergențe organizatorice, administrative, culturale și politice între exilați. Existența unui ideal comun a fost liantul care a contribuit la menținerea unitară a intențiilor, eforturile lor fiind încununate de împlinirea dezideratului unității naționale în 1859, eveniment la care au participat activ, unii fiind deja întorși în țară.

Este evident astfel caracterul de interval, de perioadă a exilului pașoptist, spre deosebire de exilul postbelic care a fost asumat ca permanență. Exilații pașoptiști, expulzați, forțați să părăsească țara, au resimțit, atât durerea dezrădăcinării, cât și frustrarea de a nu putea intra în țară și imboldul revenirii la matcă, mulți dintre ei venind până la granițe să înfrunte refuzul autorităților. Ei au stat cu fața înspre țară, urmărind realizarea schimbărilor sociale și politice care să le permită întoarcerea acasă și emanciparea poporului.

Accesul exilaților la publicațiile și la curentele literare și filosofice din Occident a constituit o resursă importantă pentru construirea unor opere literare care, reunite, au pus bazele limbii și literaturii române. Multitudinea de tendințe și curente literare dovedește dorința și determinarea scriitorilor de la 1848 pentru conturarea și dezvoltarea unei literaturi naționale, cu diverse genuri și specii literare, concordantă cu scara valorilor literaturii universale. Programul Daciei literare se întâlnește astfel cu programul scriitorilor revoluționari exilați.

În această perioadă sunt cultivate și dezvoltate specii literare precum elegia, epopeea istorică, epopeea cosmogonică, epistola, oda, balada istorică, balada fantastică, meditația, satira, fabula, nuvela istorică. Așadar, apar lucrări care abordează diverse teme din domeniul istoric, politic, memorialistic. Coexistă, observăm, specii romantice și clasice, pliate specificului creației scriitorilor prezentați și unora dintre idealurile revoluției și tematicii literaturii acestui important moment istoric al „mesianicilor pozitivi”, cum scrie George Călinescu.

În capitolul cinci al tezei am prezentat 10 (zece) creații literare și scrieri istorice ale scriitorilor exilați, descriind totodată opera acestora și legătura ei cu activitățile revoluționare, cu propășirea culturală națională. Reprezentative sub aspect romantic și revoluționar, aceste creații redau imaginea complexă a transformărilor la nivel cultural și social din acea perioadă. Selecția noastră din capitolul cinci al tezei, reprezentativă sper, pentru momentul revoluționar pașoptist, cuprinde scrieri istorice și literare, care stau în cea mai mare parte, sub semnul romantismului și al revoluției: poeme în versuri și în proză, poezii, lucrări patriotice înflăcărate, amintiri, jurnale, pamflete, memoriale de călătorie, programe revoluționare etc. Exemplele sunt selectate din lucrările scrise în perioada 1848-1858, perioadă a exilului pașoptist.

Nicolae Bălcescu scrie una dintre operele sale de referință, Românii supt Mihai – Voievod Viteazul, lucrare în care evocă trecutul istoric într-o epocă a redeșteptării naționale. Mesianismul eroului romantic, spirit caracteristic al perioadei pașoptiste, se regăsește în această operă în dublă ipostază – planul trecut al eroismului patriotic, reprezentat de figura marelui voievod și planul prezent, reprezentat de destinul eroic și la fel de tragic al autorului lucrării. Tragedia eroului este dublată de tragedia autorului, textul evidențiind, prin tensiunea transmisă, prin prezența pasajelor lirice, vibrația emoției reținute, evoluția evenimentelor din viața autorului. Lucrarea nu se remarcă doar printr-o extraordinară documentare, la acea vreme exhaustivă, ci și prin calitatea realizării literare. Elementele de literatură romantică se regăsesc în portretizarea eroilor și ele se îmbină cu unele detalii realiste și clasice, de prezentare a mediului istoric și special a legăturii dintre domn și popor.

Prin intermediul lucrării Amintirile unui proscris, Ion Heliade Rădulescu evidențiază foarte bine statutul său de exilat, statut reflectat în prezentarea unor teme fundamentale ale vieții, cum ar fi soarta omului pe pământ și originea și sensul existenței. Decăderea și măreția exilului sunt prezentate atât la propriu, cât și la figurat, autorul fiind actorul principal al propriei opere. La Heliade perioada exilului poate fi caracterizată ca o etapă următoare revoluției, în care tot ceea ce fusese latent și ascuns iese la suprafață. În exil se descoperă drept gânditor autentic, cel dintâi filosof speculativ din cultura noastră modernă, cum s-a mai scris.

Dimitrie Bolintineanu cuprinde în ,,poemul unui exilat romantic”, Conrad, nu doar experiențele sale personale de exilat care călătorește prin Europa și Orient, ci și personalitatea excepțională a eroului romantic în căutarea împlinirii. El conturează portretul romantic al celui alungat din țară pe motive politice, ținut departe de țară, condamnat la înstrăinare. Autorul reușește astfel depășirea caracterului autobiografic, prin conturarea portretului unui personaj excepțional. Trimiterea este mai mult decât evidentă la figura marcantă a exilatului din perioada pașoptistă – Nicolae Bălcescu, prin alegerea numelui Conrad, pseudonim cu care Bălcescu semna articolul Răzvan Vodă.

Dorințele partidei naționale în Moldova, scris de Mihail Kogălniceanu și În numele Moldovei, al omenirei și a lui Dumnezeu – pamfletul unui exilat, redactat de Vasile Alecsandri, sunt cele două programe ale revoluționarilor pașoptiști, adresate domnitorului și poporului. Principiul de bază al programelor era respectarea legii atât de cetățeni, cât și de către oficialități. Vasile Alecsandri este un creator de istorie, nu doar trăitor în istorie, prin transpunerea principiilor ideologice în viața socială și conectarea operei cu starea socială. Împreună cu Mihail Kogălniceanu, care toată viața a fost credincios strânsei corelații dintre factorul social și național, apar ca protagoniști direct implicați în transformările culturale, sociale și politice, nu doar ca simpli martori ai evenimentelor trăite de neamul lor.

Proza memorialistică a unui cărturar și om politic, Scrisori către V. Alecsandri, fac din Ion Ghica cel mai de seamă memorialist al literaturii române. Așa cum spune Mihai Zamfir în lucrarea sa Din secolul romantic, Ion Ghica își propune „conservarea memoriei într-o epocă de rapide schimbări, el aflându-se implicat într-un proiect rațional, nu în unul imaginativ. Chiar dacă literatura îl face să devieze de la demersul inițial, autorul se află conștient alături de Alecsandri în acțiunea de recuperare selectivă și rațională a trecutului. Tocmai pentru aceea va fi preocupat de documentare, de izvorul atestat și scrisoarea olografă a personajului”. Astfel putem spune că Scrisorile conservă legătura explicită cu epoca și cu scriitorul pașoptist. Sunt radiografiate foarte bine fenomenele sociale, naționale, politice și culturale care au avut loc de-a lungul veacului al XIX-lea, transmițând culoarea locală, adică tot ceea ce ține de modul de viață, de gândire și de exprimare specific oamenilor atât de diferiți pe care i-a întâlnit scriitorul. Ion Ghica, prin intermediul scrierilor sale memorialistice, reușește să redea o imagine de ansamblu a Europei, o Europă aflată în plin proces de transformare.

O contribuție reprezentativă pentru momentul 1848 îi aparține lui Cezar Bolliac, scriitor, revoluționar și exilat, preocupat de arheologie. Lucrarea sa, Excursiunile arheologice românești, rezultatul unei cercetări asidue pe teren, oferă în prefață referiri legate de pasiunea lui Bolliac pentru arheologie și crezul său politic, afirmarea „românismului”. Structurată în șase capitole, lucrarea conține articole publicate anterior în presa vremii, Curierul românesc și Trompeta Carpaților. Pe parcursul celor șase capitole sunt detaliate călătoriile arheologice efectuate de Cezar Bolliac. Activitatea arheologică relatată de autor este remarcabilă datorită faptului că reprezintă o deschidere de drumuri în domeniul cercetărilor arheologice realizate pe teren. Pe bună dreptate Mircea Anghelescu, în lucrarea Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română, îl numește pe Bolliac deschizătorul de drumuri al arheologilor la noi în țară.

Grigore Alexandrescu dă curs și el acestei tendințe și pleacă într-o călătorie împreună cu prietenul său Ion Ghica, având ca destinație mănăstirile din Oltenia. Impresiile sale de călătorie sunt redate în lucrarea Memorialul de călătorie, unde sunt surprinse atât pregătirile, cât și traseul în sine, cu descrierea locurilor în care s-au oprit cei doi călători.

Stilul în care este scris Memorialul este marcat de o notă „melancolică, visătoare, reveria deschisă impresiilor venite din exterior consonant cu starea de spirit a călătorului, meditația impulsionată de detaliile unei naturi pline de sugestii, de efluvii sentimentale ale trecutului, de o viață proprie”. Aceste valențe sunt semnificative nu doar din perspectiva calității scrierii, ci și din perspectiva autocunoașterii și autoscopiei autorului. Acesta își descoperă, în contactul cu natura și cu efigiile trecutului, noi posibilități de expresie artistică și noi stări interioare, care vor conferi suflu emoțional deosebit scrierilor sale ulterioare.

Jurnalul romantic al unui revoluționar pașoptist, scris între anii 1844 și 1857, conține însemnări făcute de C.A. Rosetti cu o libertate și sinceritate deplină, de unde deducem că nu a fost scris cu dorința de a fi publicat. Perioada de început a jurnalului este consistentă în relatări, autorul consemnând zilnic, chiar dacă evenimentele nu erau remarcabile. Sunt menționate, cu naturalețe și sinceritate, evenimente și trăiri emoționale necosmetizate literar, care reflectă secvențe ce întregesc un tablou în mai multe planuri – social, profesional, ideologic, politic dar mai ales afectiv, concepția lui despre femeie și relațiile lui amoroase fiind bine reprezentate în jurnal. Perioada exilului este un alt tablou expus pe șevalet prin remarcile sale sincere, care caracterizează tot jurnalul, oferind detalii referitoare la relațiile sale cu ceilalți revoluționari exilați. Sunt exprimate aici fățiș admirația și prietenia pentru Brătianu, ironia față de Alecsandri și aversiunea față de Heliade, dar și trăirile sale dominate de secul inimii, transpunere românească a răului secolului trăit de toți romanticii. Cu aceeași intensitate își trăiește și viața de familie, Jurnalul cuprinzând relatări referitoare și la începutul relației cu Maria Grant, la poeticul acestei relații materializată în căsătorie.

Cântarea României, poem în proză al lui Alecu Russo, operă reprezentativă pentru generația pașoptistă, abordează teme și motive ale literaturii acelei perioade, care include cea mai înaltă expresie a retorismului romantic, atât de caracteristic pașoptiștilor, constituindu-se într-un veritabil manifest literar.

Cu excepția poemului în proză Cântarea României, celelalte scrieri literare ale lui Alecu Russo au un pronunțat caracter memorialistic. Cu o mare disponibilitate artistică, Alecu Russo apelează la modalități și procedee compoziționale variate, reunind armonios rememorarea lirică și pamfletul, meditația și umorul, descrierile de natură și dialogul, confesiunea și interogația, tonul grav și exuberanța narativă, jurnalul intim și legenda populară, însemnările de călătorie și poemul în proză.

În căutările și risipirile enorme ale pașoptiștilor, de energie și devotament patriotic, de forme instituționale și culturale, în acord cu modernismul european, cu cel francez, în primul rând exilul și creația scriitorilor și cărturarilor revoluționari reprezintă o componentă istorică și culturală semnificativă, cu unele urmări în viața politică și literatura românească, unde conturează o dimensiune mesianică și răspund la chemările cetății și ale națiunii, ale timpului, în folosul celor mulți.

Activitatea complexă desfășurată ca diplomați de către Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și Ion Ghica merită investigată separat. Caracterul documentar, istoric și literar al multora dintre lucrările scriitorilor analizați de noi se împletesc, în aceste trei cazuri, cu amintiri prodigioase și scene de epocă, cu portrete, întâmplări și relatări pregnante, aflate între document și literatură. Complementare acestora sunt scrierile grave și înflăcărate ale lui Nicolae Bălcescu și Alecu Russo și inițiativele literare ale lui C. A. Rosetti, autorul unui jurnal polemic, „romantic, mesianic, oracular și conducător, ani mulți, al ziarului liberal Românul”. Sentimentul datoriei, cum scrie Eugen Simion, referindu-se la Ion Heliade Rădulescu, este vizibil la pașoptiști, „spirite întemeietoare”, implicate în politică și revoluție, în crearea unor mitologii naționale și a unei culturi și literaturi corespunzătoare acestora și mersului istoriei.

Actorii generației pașoptiste dau formă social-politică și conotație literar-artistică evenimentelor majore ale timpului stimulând și promovând sentimentul și ideea ce însoțește faptele istorice. Pașoptismul revoluționar, prin lupta pentru emancipare națională și dreptate socială, amplifică și întregește principiile unei ideologii sub semnul căreia au luptat și au creat generațiile anterioare și se vor așeza generațiile următoare.

Creația pașoptiștilor și literatura exilului pașoptist românesc rămân, fără exagerare, o nestemată de valoare în tezaurul culturii noastre naționale prin aceea că s-au dovedit a fi un punct de sprijin în demararea procesului de modernizare a Principatelor, o motivație vivace pentru cucerirea independenței și afirmarea regatului, o piatră de temelie pentru edificiul unității naționale, o sursă de inspirație și dezvoltare pentru generația românismului interbelic, un reper motivațional pentru rezistența anti-comunistă din exil sau din închisori și, nu în ultimul rând, o expresie mereu proaspătă și actuală a spiritului autentic românesc.