Exheredarea , Testamentul

CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Noțiunea și caracterele juridice ale testamentului

Secțiunea a II-a Condiții de validitate ale testamentelor

CAPITOLUL II PRINCIPALELE DISPOZIȚII CUPRINSE ÎN

TESTAMENT

Secțiunea I Legatul

Secțiunea a II-a Execuția testamentară

CAPITOLUL III EXHEREDAREA

Secțiunea I Noțiune

Secțiunea a II-a Dreptul succesoral și exheredarea în dreptul roman

Secțiunea a III-a Evoluția reglementării dreptului succesoral

Secțiunea a IV-a Exheredarea directă

Secțiunea a V-a Exheredarea indirectă

Secțiunea a VI-a Exheredarea cu titlu de sancțiune

Secțiunea a VII-a Efectele exheredării

CAPITOLUL IV LIMITELE DE A DISPUNE PRIN ACTE

JURIDICE MORTIS CAUSA

Secțiunea I Rezerva Succesorală

Secțiunea a II-a Moștenitorii rezervatari

Secțiunea a III-a Calculul rezervei și al cotității disponibile

BIBLIOGRAFIE

=== EXHEREDAREA ===

Plan

CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Noțiunea și caracterele juridice ale testamentului

Secțiunea a II-a Condiții de validitate ale testamentelor

CAPITOLUL II PRINCIPALELE DISPOZIȚII CUPRINSE ÎN

TESTAMENT

Secțiunea I Legatul

Secțiunea a II-a Execuția testamentară

CAPITOLUL III EXHEREDAREA

Secțiunea I Noțiune

Secțiunea a II-a Dreptul succesoral și exheredarea în dreptul roman

Secțiunea a III-a Evoluția reglementării dreptului succesoral

Secțiunea a IV-a Exheredarea directă

Secțiunea a V-a Exheredarea indirectă

Secțiunea a VI-a Exheredarea cu titlu de sancțiune

Secțiunea a VII-a Efectele exheredării

CAPITOLUL IV LIMITELE DE A DISPUNE PRIN ACTE

JURIDICE MORTIS CAUSA

Secțiunea I Rezerva Succesorală

Secțiunea a II-a Moștenitorii rezervatari

Secțiunea a III-a Calculul rezervei și al cotității disponibile

CAPITOLUL I

DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I

Noțiunea și caracterele juridice ale testamentului

1. Noțiune.

Potrivit art. 650 C. civ., „succesiunea se deferă sau prin lege sau,
după voința omului, prin testament”.

Legea permite persoanelor fizice ca printr-un act juridic numit testament să dispună pentru cauză de moarte.

Dreptul persoanelor de a dispune prin testament nu este nelimitat, legea stabilind anumite limite în care persoana care face testamentul (testatorul) poale să dispună de averea sa pentru cauză de moarte. În interiorul acestor limite există însă libertate testamentară.

Testamentul este un act juridic special. Potrivit art. 802 C. civ., „testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau parte din avutul său”.

Noțiunea de testament a fost cunoscută și în dreptul roman. Definiția pe care dreptul roman o dădea testamentului era însă mai largă. Ea nu se mulțumea să cuprindă numai dispozițiile referitoare la bunuri, ci avea ca obiect dispoziții de ultimă voință de orice fel (chiar dacă nu aveau caracter patrimonial).

2. Caracterele juridice ale testamentului.

Conform prevederilor art. 802 C. civ., testamentul are următoarele caractere juridice:

a) Testamentul este un act juridic (negotium juris); în consecință, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute pentru orice act juridic civil. Fiind în același timp și o liberalitate, testamentul trebuie să îndeplinească și condițiile prevăzute de lege pentru liberalități (cauza, condiții speciale de capacitate etc.).

b) Testamentul este un act juridic unilateral, deci exprimă voința unei singure persoane (a testatorului) și produce, de regulă, efectele juridice urmărite de aceasta.

Valabilitatea și efectele testamentului nu depind însă de acceptarea sau neacceptarea ulterioară a acestuia de către legatari.

c) Testamentul este un act juridic personal, care, spre deosebire de alte acte juridice ce pot fi încheiate și prin reprezentare sau cu asistarea ocrotitorului legal (de exemplu, a tutorelui), nu poate fi încheiat decât personal.

Rezultă că dacă o persoană nu are dreptul să facă un testament, nici o altă persoană nu va putea încheia acest act juridic în locul său.

d) Testamentul este un act juridic solemn, astfel că voința testatorului trebuie să fie manifestată în formele anume prevăzute de lege (sub sancțiunea nulității absolute).

Nu este însă obligatoriu ca testamentul să fie act autentic (poate fi și olograf).

e) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa). Deși este valabil încheiat încă din momentul redactării sale, el va produce efecte juridice numai după moartea testatorului.

f) Testamentul este un act juridic revocabil. Cât timp se află în viață, testatorul poate reveni asupra manifestării sale de voință mortis causa, modificând sau anulând dispozițiile unui testament anterior încheiat.

Revocabilitatea este de esența testamentului, în sensul că testatorul nu poate renunța la acest drept, orice clauză de renunțare la dreptul de revocare fiind nulă.

Dreptul testatorului de a revoca liberalitatea sa mortis causa este discreționar și nesusceptibil de abuz, întrucât îi dă libertatea absolută de a reveni oricând și oricât dorește asupra testamentului.

Ca o caracteristică generală, testamentul este un act juridic excepțional (o formă juridică) ce se deosebește de toate celelalte acte juridice civile3.

3.Cuprinsul testamentului.

Potrivit Codului civil român, cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de dispoziție cu titlu gratuit privitoare la bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică legatele.

Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o fracțiune din acesta sau bunuri individualizate. Testamentul poate cuprinde însă și alte dispoziții de ultimă voință:

sarcini impuse legatarului, respectiv obligații prevăzute în sarcina legatarului ce micșorează emolumentul liberalității testamentare (art. 830 și 930 C. civ.);

exheredări (dezmoșteniri), adică înlăturarea de la moștenire. Legea limitează posibilitatea exheredării, în sensul că moștenitorii rezervatari nu pot fi înlăturați cu desăvârșire de la moștenire (art. 802 și 841 și urm. C. civ.);

desemnarea unor executori testamentari, adică a unor persoane care să vegheze la executarea dispozițiilor testamentare (art. 910 C. civ.);

revocarea dispozițiilor unui testament anterior (art. 920 C. civ.);

un partaj de ascendent (art. 795 C. civ.);

recunoașterea unui copil din afara căsătoriei (art. 57 C. fam.);

dispoziții cu privire la funeralii și înmormântare.

Lista dispozițiilor de ultimă voință a testatorului nu se încheie aici, întrucât mai pot fi incluse și altele (de exemplu, retractarea revocării dispozițiilor unui testament anterior).

După analiza cuprinsului acestui act juridic se pune întrebarea dacă definiția dată testamentului de art. 802 din Codul civil de la 1864 este acoperitoare.

În literatura de specialitate s-a reținut că definiția dată de Codul civil testamentului este de fapt o definiție a legatului, ca cel mai important element cuprins în testament, și nu una propriu-zisă a testamentului.

De menționat că testamentul nu vizează exclusiv transmiterea patrimoniului, acesta având în vedere și unele dispoziții de natură nepatrimonială, precum sunt: recunoașterea unui copil sau desemnarea unui executor testamentar.

Astfel fiind, s-a apreciat că, în realitate, testamentul este mai mult decât un simplu act juridic și anume o formă juridică care poate cuprinde diferite acte juridice cu regim juridic deosebit. Evident că interpretarea a fost posibilă numai pentru că ne aflăm în materia cu reguli speciale a actelor juridice mortis causa.

Concluzia este importantă, deoarece în acest fel se admite că nulitatea unei dispoziții testamentare nu atrage după sine și nulitatea altor dispoziții testamentare. Astfel, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru forma testamentului, acesta va fi nul absolut, însă unele acte juridice cu regim juridic separat pot rămâne valabile (de exemplu, recunoașterea unui copil).

Secțiunea a II-a

Condiții de validitate ale testamentelor

1. Condiții de fond.

Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiat testamentul trebuie să îndeplinească unele condiții de fond și de formă.

Condițiile de fond specifice testamentului sunt: capacitatea de a dispune și a primi prin testament, voința liberă și neviciată a testatorului și cauza valabilă a actului juridic.

Capacitatea de a dispune prin testament o au toate persoanele fizice. Excepție fac persoanele pe care legea le consideră incapabile.

Incapacitatea de a dispune este prevăzută pentru minorii sub 16 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească. Aceste persoane, sub nici o formă, nu pot face testament (nici prin reprezentare, nici cu încuviințarea ocrotitorilor legali și, evident, nici personal).

În cazul minorului între 16-18 ani, legea prevede că el poate dispune de 1/2 din ceea ce ar putea dispune în cazul în care ar fi major”.

În favoarea tutorelui său, minorul nu poate să dispună prin testament decât după ce socotelile definitive au fost făcute, predate și primite (cu excepția tutorilor care sunt ascendenți ai minorului).

În sfârșit, persoanele care nu au o voință conștientă în momentul încheierii testamentului nu pot dispune prin testament, chiar dacă nu sunt puse sub interdicție.

Sancțiunea nerespectării capacității de a dispune a testatorului este nulitatea relativă.

Capacitatea de a primi legate. Legea prevede două categorii de incapacități de a primi: absolute și relative (după cum incapacitatea există față de orice dispunători sau produc efecte numai față de anumiți dispunători). Sunt incapabile absolut de a primi legale:

persoanele neconcepute (art. 808 C. civ.) și

persoanele juridice, care nu pot dobândi decât acele drepturi care corespund scopului stabilit prin lege, actul de înființare sau statut (art. 34 din Decretul nr. 31/1954).

Când incapacitățile de a primi un legat există numai față de anumiți dispunători, ele sunt relative. Aceste incapacități se întemeiază pe prezumția că legatul a fost determinat printr-un abuz de influență săvârșit de gratificat, care s-a folosit, într-un scop interesat, de starea de dependență în care se află dispunătorul.

Sunt relativ incapabili de a primi prin legal:

tutorele, de la minorul ce se află sub ocrotirea sa;

preoții, de la cei pe care îi asistă;

ofițerii de marină, de la persoanele care se află pe bord în timpul unei călătorii maritime;

medicii și farmaciștii, de la bolnavii pe care îi îngrijesc.

Prohibiția instituită de art. 810 C.civ. privitoare la medici operează numai dacă:

liberalitatea a fost făcută în cursul bolii de care dispunătorul a murit;

moartea să fi fost cauzată de boala pentru care a fost îngrijit;

donatarul sau legatarul să fi tratat pe bolnav, iar tratamentul să fi fost continuu.

Sancțiunea nerespectării incapacității relative de a primi legatul este nulitatea relativă. Momentul în funcție de care se apreciază incapacitatea este data deschiderii moștenirii.

Voința testatorului, liberă și neviciată este o altă condiție de fond. În principiu, voința testatorului poate fi viciată prin eroare, dol sau violență (caz în care se vor aplica regulile dreptului comun).

Particularități în materie prezintă însă numai dolul, căci el este viciul cel mai frecvent și care capătă o înfățișare deosebită.

În materia legatelor, dolul se manifestă sub formă de captație sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe dispunător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o și nici nu ar avea motiv s-o facă.

De menționat că sugestia sau captația constituie o formă a dolului și va produce anularea liberalității numai dacă s-au folosit manevre viclene sau frauduloase. Acestea ar putea fi: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenței sale, îndepărtarea rudelor și a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuz de influență sau de autoritate etc. În lipsa unor asemenea manevre, simpla simulare fățarnică a unor sentimente de afecțiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poale legitima anularea testamentului.

Cauza actului juridic este valabilă dacă are la bază intenția liberală (animus donandi) de a da, fără a urmări să primească ceva în schimb. Această intenție de a gratifica este cauza abstractă și obiectivă a oricărei obligații cu titlu gratuit, este voința dispunătorului de a juca rolul testatorului.

Cauza falsă, ilicită sau imorală atrage după sine nulitatea testamentului.

Cauza falsă constă în reprezentarea mintală a unui scop care nu corespunde realității.

Cauza ilicită este cea în care scopul urmărit este potrivnic legii.

Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

2. Condiții de formă.

În dreptul nostru, voința testamentară nu produce efecte decât dacă este îmbrăcată în anumite forme impuse de lege. Scopul formei imperative este de a asigura atât libera manifestare a voinței testatorului, cât și certitudinea declarației sale de ultimă voință.

Nerespectarea formelor strict prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității absolute (formă cerută ad validitatem).

Aceeași sancțiune se aplică și codicilului, în caz de nerespectare a formei prevăzute de lege pentru testament. Pentru a fi valabil, codiciliul trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și actul juridic principal pe care îl însoțește.

Codicilul este înscrisul ce cuprinde dispoziții de ultimă voință care alcătuiesc adaosul, suplimentul sau accesoriul unei dispoziții testamentare anterioare.

Dispoziția testamentară este, în concluzie, un act juridic solemn (ceea ce nu înseamnă că va trebui îmbrăcată întotdeauna în formă autentică).

Legiuitorul (art. 858, 868-886 C.civ.) permite testatorului să aleagă între trei forme de testament numite „ordinare”, trei testamente autentice simplificate („testamentele privilegiate”) și alte două forme simplificate de testamente.

Reguli de formă comune tuturor testamentelor

Condițiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt: obligativitatea formei scrise și obligativitatea testamentului separat (oprirea testamentului conjunctiv).

I. Forma scrisă.

În dreptul nostru, legea recunoaște valabilitatea oricărui testament numai dacă a fost făcut în formă scrisă.

Testamentul oral sau verbal (cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea nuncupativ) nu este valabil în dreptul nostru (indiferent de numărul martorilor l-ar putea confirma).

Ce se va întâmpla dacă o persoană ar pretinde că este împiedicată de o terță persoană sau de forța majoră să prezinte instanței judecătorești un testament scris (prin care fost desemnată legatar)?

În această ipoteză se disting două situații:

a) Când reclamantul pretinde că forța majoră sau terța persoană l-au împiedicat pe testator să-și exprime voința de a-l gratifica într-una din formele testamentare scrise de pildă, din cauza bolii a fost în imposibilitate fizică de a scrie testamentul).

În acest caz, apreciem că manifestarea de ultimă voință a defunctului, chiar dacă este probată de reclamant cu martori, nu întrunește condițiile de forma pentru testament.

b) Când reclamantul pretinde că un înscris testamentar valabil a existat, dar că a dispărut ulterior prin pierdere, distrugere sau dosire.

Soluția depinde de situația în care s-a aflat testatorul și anume: a cunoscut sau nu despre pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului?

Dacă testatorul a cunoscut pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului, se consideră că ne aflăm în cazul unei revocări tacite a legatelor cuprinse în înscris, întrucât acesta putea să refacă testamentul, făcând astfel dovada stăruinței sale în intenția de a face o liberalitate.

Dacă însă testamentul a fost distrus sau dosit fără știința autorului sau după moartea acestuia, fie prin fapta unei terțe persoane, fie printr-un caz de forță majoră, legatarul va putea dovedi prin orice mijloc de probă existența și cuprinsul testamentului valabil încheiat.

II .Obligativitatea testamentului separat.

Oprirea testamentului conjunctiv.

A doua regulă de formă comună tuturor testamentelor este cea care oprește testamentul conjunctiv (art. 857 C.civ.).

Legea interzice ca două persoane să testeze prin același act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terțe persoane (testamentul conjunctiv).

Interdicția impusă de Codul civil se justifică prin preocuparea legiuitorului de a garanta caracterul unilateral și personal al testamentului, dar mai ales caracterul, prin esență, revocabil al acestuia. Fără această interdicție, fiecare testator nu ar putea revoca propriile sale dispoziții fără consimțământul celorlalți.

În practică, problema se pune în fața notarului public, când soții solicită să facă un testament unul în favoarea celuilalt prin același act, pentru ca nici unul să nu-l poată revoca fără consimțământul celuilalt.

Precizăm că în materie de testament nu se pot lua măsuri de siguranță, întrucât acestea ar contraveni atât libertății testatorului de a reveni asupra manifestării sale de voință pentru cauză de moarte, cât și caracterului unilateral și personal al testamentului.

III. Sancțiunea nerespectării condițiilor de formă.

Sancțiunea nerespectării condițiilor de formă cerute pentru orice fel de testament este nulitatea absolută și va putea fi invocată de orice persoană interesată (art. 886 C.civ.). Sancțiunea nulității absolute este atenuată în anumite situații:

a) Testamentul autentic sau mistic, nul pentru vicii de forma, are valoare de testament olograf valabil dacă este scris în întregime, datat și semnat de testator (conform principiului conversiunii actelor juridice).

b) Testamentul nul pentru vicii de formă dă naștere unei obligații imperfecte (naturale), în sarcina moștenitorilor defunctului, care poate constitui cauza unei obligații civile perfecte pe care și-o asumă un moștenitor de a executa ultima voință a defunctului (cu toate că testamentul este nul).

c) Moștenitorul care, voluntar și în cunoștință de cauză, execută legatul făcut printr-un testament nul pentru vicii de formă nu se mai poate prevala de nulitatea acelui legat.

Ca excepție, nulitatea absolută a testamentului pentru vicii de forma se poate acoperi prin confirmare de către moștenitor. Soluția se bazează pe art. 1167 alin. (3) C. civ. ale cărui dispoziții, prevăzute pentru donații, au fost extinse și la testamente.

CAPITOLUL II

PRINCIPALELE DISPOZIȚII CUPRINSE ÎN

TESTAMENT

Secțiunea I

Legatul

1. Noțiune și condiții.

Principalele dispoziții cuprinse în testament sunt cele referitoare la: legat, exheredare și execuțiunea testamentară.

Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, vor primi întreg patrimoniul, o fracțiune din el sau bunuri determinate din patrimoniul testatorului.

Din analiza definiției date legatului se rețin următoarele:

a) Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, astfel că acesta trebuie să precizeze persoana legatarului (sau cel puțin să prevadă elementele necesare cu ajutorul cărora persoana legatarului să poată fi identificată).

Nu este posibil ca testatorul să comunice verbal unei persoane numele și prenumele legatarului, chiar dacă prin testament arată persoana căreia i-a comunicat numele legatarului.

Desemnarea trebuie făcută în așa fel încât determinarea legatarului să fie posibilă la dala când se execută testamentul. De exemplu: este posibil să se facă un legat în favoarea viitorului soț al fiicei; esențial este însă ca în momentul executării testamentului să se poată determina legatarul;

Desemnarea nu poate fi lăsată la alegerea unei terțe persoane ci această alegere: trebuie să rezulte din cuprinsul testamentului (deci desemnarea legatarului trebuie să fie făcută personal, de către testator). De exemplu: fiica testatorului se căsătorește; ea își alege un soț (nu un legatar), deci desemnarea acestuia s-a făcut de către testator și nu de către fiica sa.

Legatul prin care testatorul a dispus ca persoana legatarului să fie aleasă de o terță persoană (legatul cu facultatea de alegere) va fi nul.

Pentru desemnarea persoanei legatarului, legea nu cere anumite forme sacramentale, din testament trebuind să rezulte numai intenția testatorului de a face o liberalitate în favoarea acestuia. Desemnarea legatarului poate fi directă, prin indicarea numelui și prenumelui acestuia sau indirectă, prin indicarea unor elemente cu ajutorul cărora va putea fi identificat.

2. Clasificarea legatelor.

Legatele pot fi de mai multe feluri. Ele pot fi împărțite, fie după modalitatea ce afectează voința testatorului, fie după obiectul lor.

După modalitățile care afectează voința testatorului, legatele pot fi: pure și simple, cu termen, sub condiție și cu sarcină.

După obiectul lor, legatele pot fi: universale, cu titlu universal sau cu titlu particuIar.

I. Clasificarea legatelor după modalitățile care afectează voința testatorului.

Legatul pur și simplu

Este legatul care își produce efectele la data morții testatorului (dată la care legatarul dobândește și începe să-și exercite drepturile), nefiind afectat de nici o modalitate.

Legatul cu termen

Este legatul a cărui executare sau stingere depinde de împlinirea unui termen întotdeauna un eveniment viitor și sigur).

Termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.

Termenul suspensiv suspendă executarea dreptului; legatarul poate cere predarea bunului legat la data împlinirii termenului.

Termenul extinctiv stinge, la împlinirea Iui, dreptul care a luat naștere și s-a executat din momentul deschiderii succesiunii.

În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea succesiunii (precum un legat pur și simplu), însă la împlinirea termenului dreptul legatarului se va stinge pentru viitor.

Legatul sub condiție

Este legatul a cărui naștere sau stingere depinde de un eveniment viitor și nesigur că se va îndeplini.

Condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie.

Condiția suspensivă suspendă, până la îndeplinirea ei, nașterea dreptului la legat; o dată îndeplinită însă dreptul legatarului ia naștere retroactiv de la data deschiderii succesiunii.

Condiția rezolutorie, la împlinirea ei, desființează retroactiv (din momentul deschiderii succesiunii) dreptul la legat. Când condiția rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va realiza, legatul devine definitiv, pur și simplu.

Legatul cu sarcini (sub modo)

Este legatul care prevede o obligație (sarcină) de a da, a face sau a nu face, impusă de testator legatarului.

Sarcina este specifică liberalităților și poate fi prevăzută:

în interesul unei terțe persoane; de exemplu: testatorul lasă printr-un legat averea sa legatarului cu sarcina de a întreține o persoană incapabilă de muncă;

în interesul testatorului; de exemplu: testatorul lasă o casă legatarului cu sarcina de a-i plăti anumite datorii;

în interesul legatarului; de exemplu: testatorul lasă legatarului o sumă de bani pentru a continua o lucrare de care el (legatarul) este interesat.

II. Clasificarea legatelor după obiectul lor.

Legatul universal

Potrivit art. 888 C.civ., „legatul universal este dispoziția prin care testatorul lasă, după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale”.

De menționat că redactarea art. 888 C.civ. creează impresia (falsă) că prin „lăsarea” universalității bunurilor s-ar putea înțelege că legatarul culege în fapt întreg patrimoniul succesoral. Formularea este inexactă, întrucât ceea ce caracterizează legatul universal nu este cantitatea bunurilor culese (emolumentul), ci vocația la întreaga universalitate pe care o oferă legatarului. Pe baza acestei interpretări a art. 888 C.civ. se explică faptul că testatorul poate să lase mai mulți legatari universali.

Legatul universal există și în cazul în care, datorită drepturilor conferite altora de către testator, emolumentul moștenirii este redus considerabil (cu condiția să existe o vocație la întreaga moștenire). De exemplu, dacă testatorul a lăsat mai mulți legatari universali și toți acceptă moștenirea, deși au vocație la întreaga moștenire, fiecare va culege efectiv numai o parte din succesiune; dacă un singur legatar acceptă, el va culege întreaga moștenire în virtutea vocației sale universale.

În cazul în care legatarul universal nu culege foloase efective deoarece întreg emolumentul legatului universal este absorbit de alte legate particulare sau de sarcini, în doctrină s-a pus întrebarea: ne aflăm în fața unui legatar universal, a unui executor testamentar sau a unei simple persoane interpuse?

Soluția cea mai realistă este cea care lasă la aprecierea instanței de judecată interpretarea voinței testatorului și, în funcție de circumstanțele cauzei, va stabili dacă testatorul a dorit să lase un legat universal, să instituie un executor testamentar sau pretinsul legatar este numai o persoană interpusă.

Testatorul poate califica expres legatul său ca fiind universal sau se pot folosi și alte cuvinte din care să rezulte că s-a conferit vocație asupra întregii moșteniri.

Doctrina și practica judiciară deopotrivă au considerat legate universale: legatul tuturor bunurilor mobile sau imobile, legatul nudei proprietăți asupra întregii moșteniri, legatul cotității disponibile, legatul rămășiței sau prisosului succesoral etc.

Problema legatarilor universali (și a altor categorii) se pune numai în materia moștenirii testamentare, deoarece moștenitorii legali sunt dobânditori universali (oricare dintre ei având vocația de a culege întreaga moștenire).

Legatul cu titlu universal

Este legatul care conferă vocație succesorală numai la o fracțiune din moștenirea lăsată de defunct. Asemănarea dintre legatul universal și legatul cu titlu universal constă în aceea că sunt caracterizate de întinderea vocației succesorale și nu de emolument.

Deosebirea dintre ele este că legatul universal conferă vocație la întreaga moștenire, pe când legatul cu titlu universal numai la o fracțiune din moștenire (chiar dacă un alt legatar cu titlu universal nu ar putea să moștenească sau ar renunța la moștenire).

Codul civil determină limitativ care sunt legatele cu titlu universal (art. 894):

legatul unei fracțiuni din moștenire;

legatul tuturor bunurilor mobile;

legatul tuturor bunurilor imobile;

legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor mobile;

legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor imobile .

La enumerarea de mai sus trebuie adăugat și legatul pe care minorul de 16 ani îl face cu privire la întreaga sa avere.

Potrivit art. 807 C.civ., minorul de 16 ani nu poale dispune prin testament decât de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major; un legat asupra întregii averi făcut de minor, este, în realitate, legatul unei jumătăți din moștenire (respectiv, din cotitatea disponibilă), adică un legat cu titlu universal. Legatul cu titlu universal se situează între legatul universal și legatul cu titlu particular.

Legatul cu titlu particular

Legatul cu titlu particular sau singular conferă vocație succesorală la unul sau mai multe bunuri singulare (ut singuli). Codul civil (art. 894), ce alcătuiește sediul materiei, se mulțumește să dea o definiție negativă, prevăzând că este singular orice legat care nu este universal sau cu titlu universal.

Poate constitui obiectul unui astfel de legat orice bun aflat în circuitul civil. Bunul trebuie să fie cert și individual determinat. Pot face obiectul acestui legat și bunurile determinate generic (dar care sunt precis determinate cantitativ).

Obiectul acestui legat poate fi și un lucru incorporal; de exemplu, testatorul lasă în favoarea legatarului o creanță pe care o avea contra unui terț.

Caracteristica legatului cu titlu particular constă în faptul că el conferă un drept asupra unor bunuri singulare și nu asupra unei universalități (patrimoniu) sau unei fracțiuni din universalitate.

În consecință, spre deosebire de legatarul universal sau cu titlu universal, legatarul cu titlu particular nu răspunde de pasivul succesiunii.

Diferite feluri de legate cu titlu particular

Legatele cu titlu particular sunt cel mai des întâlnite în practică și prezintă particularități juridice.

Legatul uzufructului. Conform prevederilor art. 805 C.civ. testatorul poate transmite mortis causa nuda proprietate unui legatar și dreptul de uzufruct asupra unui bun (sau patrimoniu) altui legatar.

De regulă, legatul uzufructului este lăsat în favoarea soțului defunctului și are caracter viager, iar nuda proprietate este lăsată în favoarea unei rude apropiate a defunctului (urmând ca la moartea soțului dreptul de proprietate transmis să se întregească prin cuprinderea tuturor prerogativelor sale).

În ceea ce privește natura juridică a legatului uzufructului, trebuie să facem distincție între legatul ce are ca obiect nuda proprietate și legatul ce transmite numai uzufructul.

În cazul în care nuda proprietate are ca obiect întregul patrimoniu, o fracțiune din acesta sau bunuri singulare, legatul va fi universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În cazul în care uzufructul poartă asupra unor bunuri determinate, legatul uzufructului va fi cu titlu particular.

Când însă uzufructul poartă asupra întregului patrimoniu succesoral sau a unei fracțiuni din acesta, legatul uzufructului este un legat cu titlu particular (deși are ca obiect o universalitate sau o parte din aceasta), deoarece legatul uzufructului nu poate conferi vocație succesorală la întreg patrimoniul defunctului și nu este cuprins în enumerarea limitativă a legatelor cu titlu universal făcută de art, 894 alin. (1) C.civ..

Doctrina a apreciat că legatele nudei proprietăți și a uzufructului nu constituie substituții fideicomisare deoarece cele două liberalități au obiecte diferite și care nu se transmit succesiv.

Legatul bunului altuia. Ce se întâmplă dacă testatorul a făcut un asemenea legat având ca obiect bunul altuia?

Problema legatului bunului altuia se pune numai dacă sunt întrunite cumulativ două condiții:

defunctul nu avea nici un drept actual sau viitor (la momentul deschiderii moștenirii) asupra bunului obiect al legatului;

obiectul legatului este un bun individual-determinat.

Față de cele de mai sus, soarta legatului va fi apreciată după cum testatorul a dispus prin testament cunoscând sau nu situația reală a bunului. Astfel, dacă:

testatorul a lăsat bunul altuia crezând că este al lui, legatul este nul (prezumându-se că, în caz contrar, nu ar fi făcut liberalitatea);

testatorul a dispus de bunul altuia știind că nu este al lui, potrivit art. 906 C. civ., însărcinatul cu executarea legatului va avea o obligație alternativă: fie de a procura bunul de la proprietarul acestuia, fie de a plăti valoarea bunului (din momentul deschiderii moștenirii) și a le transmite legatarului.

Sarcina probei va reveni legatarului, întrucât el este acela care emite o pretenție, legatarul va trebui deci să probeze că testatorul știa, la încheierea testamentului, că dispune de un lucru străin. Proba va putea fi atât intrinsecă, cât și extrinsecă.

Legatul bunului indiviz. Dacă bunul obiect al legatului cu titlu particular se afla în indiviziune la data deschiderii moștenirii soarta juridică a legatului va fi diferă, astfel:

dacă testatorul a lăsat legatarului o cotă-parte ideală ce-i aparține din bunul determinat aflat în indiviziune, legatul este valabil (deoarece defunctul, ca coindivizar, este în drept să-și transmită cota sa prin acte juridice mortis causa).

dacă testatorul a lăsat nu cota sa ideală, ci o parte determinată din bunul aflat în indiviziune (deci nepartajat), legatul va fi soluționat asemănător regulilor stabilite mai sus, valabile pentru legatul bunului altuia. Astfel, legatul va fi fie valabil, fie nul, după cum testatorul a dispus în cunoștință de cauză sau cu credința greșită că bunul îi aparține.

3. Ineficacitatea legatelor.

I. Noțiuni generale.

Dispozițiile testamentare făcute cu îndeplinirea condițiilor de validitate produc, de regulă, efecte juridice. Este posibil însă ca manifestarea de voință a unei persoane, deși a fost făcută cu respectarea condițiilor de validitate (devenind act juridic valabil), datorită unor cauze posterioare, să nu producă totuși efectele juridice scontate, actul juridic devenind, în aceste condiții, ineficace.

Deci, ineficacitatea actului juridic presupune două condiții:

existența unui act juridic valabil încheiat;

lipsa efectelor juridice ale acestuia, datorată unor cauze posterioare întocmirii actului.

Cauzele care împiedică producerea efectelor legatelor (cauzele de ineficacitate) sunt: revocarea și caducitatea dispozițiilor testamentare.

Deși doctrina prezintă (în general) și nulitatea alături de celelalte cauze de ineficacitate ale actului juridic, nu ne putem ralia acestei opinii. Argumentăm prin aceea că nulitatea sancționează nerespectarea condițiilor de validitate ale actului juridic și are drept consecință neîncheierea acestuia (manifestarea de voință rămânând în același stadiu).

În acest context, stricto sensu, nulitatea nu poate fi și cauză de ineficacitate a actului juridic (deoarece ineficacitatea presupune existența unui act juridic valabil încheiat, dar care, ca excepție, nu produce însă efecte).

În consecință, în caz de revocare sau caducitate, legatele au luat naștere în mod valabil, dar datorită unor cauze posterioare, nu produc totuși efectele obișnuite (sunt ineficace).

Revocarea poate fi de două feluri: revocare voluntară, care se datorează voinței unilaterale a testatorului și revocarea judecătorească, datorată unor fapte culpabile săvârșite de legatari.

Caducitatea înseamnă imposibilitatea de executare, independentă de voința testatorului sau de faptele culpabile săvârșite de legatar.

II. Revocarea legatelor.

Revocarea legatelor pentru faptele săvârșite de legatar poate fi opera voinței testatorului sau a instanței de judecată.

Revocarea voluntară

Testatorul, până în ultima clipă a vieții, are dreptul să revină asupra dispozițiilor testamentare printr-o manifestare de voință ulterioară care să aibă ca efect revocarea totală sau parțială a dispozițiilor făcute anterior. Acest drept decurge din caracterul esențial revocabil al legatului.

După modul de manifestare a voinței testatorului, revocarea voluntară poate fi: expresă sau tacită.

Revocarea voluntară expresă este revocarea ce rezultă dintr-o declarație a testatorului cuprinsă într-un înscris întocmit în formă testamentară sau autentică.

Înseamnă că testatorul care a făcut un testament poate ulterior să facă un alt testament, prin care îl revocă pe primul, sau, fără să facă un nou testament, printr-un act autentic revocă testamentul anterior.

Nerespectarea acestor forme atrage nulitatea absolută a revocării.

De menționat că legea nu cere ca testamentul ce conține revocarea să aibă aceeași formă cu cel pe care îl revocă. De exemplu, testamentul autentic poate fi revocat printr-un testament olograf sau secret (mistic).

Când revocarea se face printr-un testament ulterior, dacă s-au respectat regulile pentru testament, revocarea produce efecte, chiar dacă celelalte dispoziții din noul testament ar fi nule, indiferent din ce cauză (art. 922 C.civ.).

Revocarea voluntară expresă nu trebuie făcută în termeni sacramentali. În practică, se consideră valabilă revocarea unui testament prin scrierea cuvântului anulat, a datei și a semnăturii testatorului.

Revocarea voluntară tacită este revocarea care, fără a fi fost expres declarată, rezultă neîndoielnic din anumite acte sau fapte săvârșite de testator

Codul civil prevede două asemenea cazuri:

a) Incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispozițiile testamentului posterior și cel anterior (art. 921 C.civ.);

Incompatibilitatea intervine în cazul în care testatorul a făcut două sau mai multe testamente care conțin dispoziții incompatibile între ele (imposibilitatea materială sau juridică de a fi executate ambele). De exemplu, testatorul, în primul testament, lasă o creanță (pe care el o are împotriva unei terțe persoane) în favoarea legatarului. Ulterior, testatorul, printr-un alt testament, prevede o iertare de datorie în favoarea debitorului (terța persoană) din creanța respectivă.

În situația de mai sus, produce efecte ultimul testament (debitorul va fi iertat de datorie).

Contrarietatea între cele două dispoziții testamentare intervine în cazul în care, din punct de vedere juridic, nu ar exista incompatibilitate, dar, din contextul dat, rezultă că al doilea testament a reprezentat o revocare a primului (imposibilitate rezultată din intenția testatorului).

De exemplu, în primul testament, testatorul lasă un bun unei persoane; ulterior, printr-un alt testament, lasă același bun altei persoane. Din punct de vedere juridic ar fi posibil ca două persoane să aibă un drept asupra aceluiași bun în calitate de legatari (dar în același testament). Fiind vorba de două testamente succesive, rezultă că al doilea testament reprezintă o revocare a primului.

Potrivit art. 921 C.civ., atât în cazul incompatibilității, cât și al contrarietății, revocarea se produce numai în legătură cu dispozițiile care sunt incompatibile sau contrare, celelalte rămânând valabile, dacă testatorul nu a dispus altfel.

b) Înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul legatului: „Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiție, revocă legatul pentru tot ce, s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului” (art. 923 C.civ.).

Rezultă că înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul legatului denotă voința testatorului de a revoca legatul făcut prin testament. Nu are importanță felul cum s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare (sub termen sau condiție), el poate fi chiar nul. Esențial este ca manifestarea de voință a testatorului din care rezultă intenția de a înstrăina să însemne că a dorit revocarea legatului cu titlu particular.

Pentru ca înstrăinarea să provoace revocarea, ea va trebui să fie voluntară, adică consimțită de testator. Înstrăinarea va trebui să fie și reală, adică să fie înfăptuită, nu o simplă intenție de a înstrăina.

În literatura de specialitate, ca și în practica judecătorească, se consideră că cele două cazuri de revocare voluntară (prevăzute de Codul civil) nu reprezintă cazuri limitative, ci sunt numai enunțiative. Rezultă că ori de câte ori, din acte sau fapte săvârșite de testator, se poale proba intenția de revocare, legatele nu mai pot produce efecte. De exemplu, distrugerea voluntară de către testator sau de alții (cu știrea acestuia) a obiectului unui legat cu titlu particular constituie o revocare tacită a legatului. Distrugerea involuntară (de către testator) sau distrugerea de către alții (fără știrea testatorului) a bunului nu produce revocarea, ci caducitatea legatului. Tot astfel, distrugerea testamentului prezumă intenția de revocare. Dacă însă distrugerea este independentă de voința și știrea testatorului, legatul nu este revocat. Legatarul trebuie să dovedească existența testamentului și a clauzei înscrise cu privire la legatele la care ar avea dreptul.

Retractarea revocării este admisă. Revocarea fiind, ca și legatul, un act de ultimă voință, este și ea un act revocabil.

Retractarea revocării se face în aceleași condiții ca și revocarea. Ea are ca efect reînvierea dispozițiilor testamentare revocate. În cazul testamentului distrus, retractarea revocării se va face prin întocmirea unui alt testament.

Revocarea judecătorească

Legatul poate fi revocat prin hotărâre judecătorească, ca sancțiune pentru fapte abile săvârșite de către legatar față de defunct sau față de memoria acestuia.

Cazurile de revocare judecătorească a legatelor sunt, în principiu, aceleași ca cele în care legea permite revocarea judecătorească a donației (art. 930 C.civ.).

Legatul va putea fi revocat de instanța judecătorească:

Pentru neexecutarea sarcinilor de către legatarul care a fost gratificat cu un astfel de legat (art. 830 și 930 C.civ.).

Pentru ca legatul să fie revocat pentru neexecutarea de sarcini, trebuie să fie vorba de o sarcină propriu-zisă și nu despre o simplă recomandare cuprinsă în testament. Revocarea presupune neexecutarea sarcinii și nu o simplă întârziere. Neexecutarea sarcinii trebuie să fie culpabilă; dacă ea este datorată unui caz fortuit ori de forță majoră, legatul nu va putea fi revocat.

În toate cazurile, acțiunea în revocare aparține celor ce au interes ca liberalitatea testamentară să fie revocată.

Acțiunea în revocare pentru neîndeplinirea de sarcini trebuie intentată în termenul general de prescripție (art. 3 din Decretul nr. 167/1958).

Pentru ingratitudinea legatarului; legatele pot fi revocate în două din cele trei cazuri prevăzute pentru donații:

dacă gratificatul a atentat la viața dispunătorului;

dacă s-a făcut vinovat de delicte, cruzimi sau injurii grave (art. 930 și art. 831 pct. 1 și 2 C.civ.).

În ceea ce privește prima cauză, pentru a îndreptăți revocarea, atentatul trebuie să fi fost săvârșit cu intenția de a ucide (neavând importanță încadrarea juridică în faptă consumată sau tentativă).

Privitor la cea de-a doua categorie de fapte de ingratitudine, prin cruzimi înțelegem rele tratamente fizice iar prin delicte, faptele pedepsite de legea penală. Injuria desemnează suferințele morale pricinuite cu știință testatorului.

Revocarea pentru ingratitudine se poate cere în termen de un an de la săvârșirea faptei. Se admite că este vorba de un an de la data când s-a cunoscut săvârșirea faptei (art. 833 C. civ.).

Pentru injuria gravă la adresa memoriei testatorului; se poate cere revocarea tot în termen de un an (art. 931 C.civ.).

III. Caducitatea legatelor.

Testamentul, deși se întocmește în timpul vieții, produce efecte numai la moartea testatorului. Întrucât între momentul încheierii testamentului și momentul în care urmează să-și producă efectele se scurge, de regulă, o perioadă de timp, este posibil ca, în interiorul acesteia, să intervină anumite împrejurări care să împiedice executarea legatelor.

Dacă împrejurările care împiedică executarea legatului sunt străine de voința testatorului sau de vreo culpă a legatarului, legatul devine caduc.

Legatul caduc se desființează cu efect retroactiv.

Caducitatea intervine în următoarele cazuri:

a) Predecesul legatarului (art. 924 C.civ.). Legatul este caduc dacă legatarul moare înainte de testator. Se prezumă că legatul este o liberalitate care a fost făcută numai în considerarea persoanei legatarului, „intuitu personae”. Legatul nu-și întinde, în principiu, efectele și asupra moștenitorilor legatarului.

Prezumția de mai sus poate fi înlăturată în cazul în care, prin interpretarea voinței testatorului, se stabilește că acesta a înțeles să gratifice în lipsa legatarului pe moștenitorii acestuia.

Potrivit aceluiași principiu, art. 925 C.civ. dispune că legatul făcut sub condiție suspensivă va fi caduc dacă legatarul moare înainte de împlinirea condiției, chiar dacă ar fi supraviețuit testatorului.

Dreptul legatarului sub condiție suspensivă nu este deci transmisibil moștenitorilor, cât timp condiția nu s-a împlinit. Această regulă, derogatorie de la principiul retroactivității condițiilor, este proprie testamentului.

b) Incapacitatea legatarului de a primi legatul (art. 928 C.civ). Incapacitatea este o cauză de caducitate a legatului numai în
cazul în care ea este posterioară întocmirii testamentului; dacă
legatarul este incapabil în momentul întocmirii testamentului,
legatul va fi nul;

c) Neîndeplinrea condiției suspensive sub care a fost făcut
legatul. În cazul când legatul este făcut sub condiție suspensivă
ce nu se împlinește, legatul va fi caduc; în cazul condiției
rezolutorii, legatul este valabil dar, la îndeplinirea ei, se va
desființa cu efect retroactiv;

d) Renunțarea legatarului la legat (art. 928 C.civ.). Pentru
a avea ca efect caducitatea legatului, refuzul trebuie să intervină
numai după moartea testatorului;

e) Pieirea în întregime a bunului care face obiectul
legatului (art. 927 C.civ.). Va fi caduc legatul cu titlu particular
al cărui obiect îl constituie un bun individual determinat care a
pierit – fortuit sau din culpă – în timpul vieții testatorului.

Atrage caducitatea numai pieirea totală a bunului și independent de voința testatorului; distrugerea de către testator a bunului constituie un caz de revocare a legatului.

Dacă bunul piere după decesul testatorului, întrucât la data deschiderii moștenirii, legatarul a dobândit un drept asupra bunului care face obiectul legatului, nu mai poate fi vorba de caducitate, ci de suportarea riscului, când bunul a pierit fortuit, sau de răspundere, când bunul a pierit din culpă.

Secțiunea a II-a

Execuția testamentară

1. Noțiunea și natura juridică a execuțiunii testamentare.

Dreptul și îndatorirea de a executa dispozițiile testamentare revin, în temeiul legii, moștenitorilor legali și legatarilor universali.

Pentru a asigura îndeplinirea dispozițiilor sale de ultimă voință, testatorul poate însă desemna unul sau mai mulți executori testamentari (art. 910 C.civ.).

Sub aspectul naturii juridice, execuțiunea testamentară se prezintă ca un mandat în care executorul testamentar este mandatarul, iar testatorul mandantul.

Execuțiunea testamentară nu este însă un mandat de drept comun, ci un mandat supus unor reguli speciale. Pentru aceste considerente, execuția testamentară prezintă unele particularități față de mandatul de drept comun.

Principalele particularități ale execuțiunii sunt:

a) Executorul testamentar este instituit sau revocat de testator numai printr-un înscris în formă testamentară.

Spre deosebire, mandatul de drept comun poate fi conferit prin orice înscris sau chiar tacit.

b) Execuțiunea testamentară începe să producă efecte de la moartea testatorului (mandantului).

Mandatul (de drept comun) încetează însă la moartea mandantului.

c) Atribuțiile executorului testamentar sunt stabilite de lege.

În dreptul comun, mandantul stabilește atribuțiile mandatarului.

d) Executorul testamentar, după ce a acceptat sarcina, nu mai poate în principiu, să renunțe la ea.

Mandatarul poate întotdeauna să renunțe la mandat.

e) Termenul limită a împuternicirii executorului testamentar cu sezină este stabilit de lege (un an).

Durata mandatului din dreptul comun este liber convenită de părți.

2. Atribuțiile executorului testamentar.

Atribuțiile executorului testamentar diferă după cum testatorul i-a conferit sau nu sezina (adică deținerea, în tot sau în parte a bunurilor succesorale mobile).

În toate cazurile însă executorul testamentar are sarcina de a asigura executarea dispozițiilor testamentare.

I. Executorul testamentar fără sezină.

Executorul testamentar fără sezină are rol de supraveghere și control al executării dispozițiilor testamentare, fără a executa el însuși aceste dispoziții [art. 916 alin. (4) C. civ.]. Executorul fără sezină are următoarele drepturi și îndatoriri:

Când există moștenitori minori, interziși sau persoane dispărute executorul testamentar trebuie să ceară punerea sigiliilor; în cazul altor categorii de moștenitori, are acest drept însă nu este obligat. „Punerea peceților” se face de către notarul public [art. 916 alin. (1) C.civ. și art. 72 din Legea nr. 36/1995];

Executorul are obligația să stăruie „a se face inventarul bunurilor succesiunii”, de către notarul public, în prezența moștenitorilor prezumtivi [art. 916 alin. (2) C.civ. Și art. 70 din Legea nr. 36/1995];

Executorul trebuie să ia orice măsuri pentru conservarea bunurilor succesorale [art. 916 alin. (1) C. civ.];

Executorul are dreptul să intervină în judecată pentru apărarea validității testamentului, în caz de contestație a executării acestuia; el poate porni o acțiune pe cale principală pentru asigurarea îndeplinirii dispozițiilor testamentare [art. 916 alin. (4) C.civ. și art. 78 din Legea nr. 36/1995].

II. Executorul testamentar cu sezină.

Puterile executorului testamentar sunt mai largi în cazul în care testatorul i-a conferit sezina.

Sezina este dreptul executorului testamentar de a deține bunurile mobile succesorale pentru ca să poată executa dispozițiile testamentare.

Executorul testamentar cu sezină are rolul nu numai de a supraveghea și controla executarea testamentului (ca în cazul executorului fără sezină), ci de a executa el însuși dispozițiile testamentare.

Sezina nu aparține de drept executorului testamentar, ci se poate conferi numai expres de către testator.

Sezina nu conferă executorului o adevărată posesiune a bunurilor, căci el deține bunurile pentru moștenitori (și nu pentru sine); este vorba mai degrabă de un drept de deținere a bunurilor mobile.

Prin voința legiuitorului, pentru ca moștenitorii să nu fie lipsiți o perioadă prea lungă de timp de deținerea bunurilor mobile succesorale, durata sezinei este de cel mult 1 an de la data morții testatorului. Acest termen poate fi scurtat de testator sau de moștenitori când, cei din urmă, oferă sume îndestulătoare pentru plata legatelor având obiect bunuri mobile sau dovedesc că au plătit aceste legate (art. 912 C.civ.).

Executorul testamentar cu sezină are, înainte de toate, drepturile și îndatoririle executorului testamentar fără sezină.

La acestea se adaugă următoarele drepturi și îndatoriri proprii:

executorul sezinar are dreptul și îndatorirea să efectueze plata legatelor având ca obiect bunuri mobile iar, dacă sumele din patrimoniul testatorului sunt insuficiente pentru plata legatelor, executorul are obligația să ceară vinderea bunurilor mobile
succesorale, pentru acoperirea deficitului [art. 916 alin. (3) C.civ.];

executorul sezinar are dreptul de a încasa creanțele succesiunii (bunuri mobile), urmând ca, apoi, acestea să fie atribuite în mod corespunzător.

CAPITOLUL III

EXHEREDAREA

Secțiunea I

Noțiune

Referitor la patrimoniul succesoral, testamentul poale conține nu numai dispoziții pozitive – legate – dar și dispoziții negative -exheredări (dezmoșteniri) – prin care testatorul înlătură de la moștenire unul sau mai mulți moștenitori legali, rude sau soț supraviețuitor.

Legislația noastră nu prevede dispoziții referitoare la exheredare, dar nici nu interzice. Astfel fiind, validitatea dezmoștenirii este unanim recunoscută. Posibilitatea testatorului de a exhereda rezultă, indirect, și din dispozițiile legale referitoare la rezerva. O dată ce legea prevede o cotă din moștenire ce se atribuie cu titlu de rezervă succesorală unor moștenitori – chiar împotriva voinței testatorului care a prevăzut exheredarea lor – înseamnă că moștenitorii legali care nu sunt rezervatari pot fi înlăturați de la moștenire cu desăvârșire (rudele colaterale și ascendenții ordinari), iar moștenitorii rezervatari (descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor) pot fi exheredați din acea parte a moștenirii care excede cota lor de rezervă, numită cotitate disponibilă. Prin urmare, testatorul este liber să dezmoștenească, clar în prezența moștenitorilor rezervatari Ia data deschiderii moștenirii această libertate testamentară este limitată la acea parte din moștenire care excede rezerva și de care defunctul poate dispune prin liberalități (inter vivos și mortis causa) și care constituie-cotitatea disponibilă.

De aceea, în atare situație clauza de exheredare a unui moștenitor rezervatar urmează a fi înlăturată, iar testamentul va fi menținut numai în limitele cotității disponibile, cu ocrotirea rezervei legale a moștenitorului rezervatar omis.

Precizăm că prin exheredare moștenitorul legal, fie și nerezervatar, pierde numai emolumentul moștenirii (vocația concretă la moștenire), dar nu și titlul de moștenitor. Astfel fiind, în calitate de moștenitor legal poate cere anularea sau constatarea nulității dispozițiilor testamentare, revocarea judecătorească a legatelor sau constatarea caducității lor, iar moștenitorii rezervatari reducțiunea liberalităților excesive. De asemenea, moștenitorul legal exheredat poate cere inventarierea și luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale în conformitate cu art.70 și urm. din Legea nr.36/1995, notarul public fiind obligat să comunice moștenitorilor legali (fie și exheredați) măsurile de conservare luate (art.74). Iar dacă printr-un testament olograf sau mistic s-a instituit un legatar universal (ceea ce echivalează cu exheredarea indirectă a moștenitorilor legali) notarul public citează la dezbaterea succesorală și pe moștenitorii legali (art.75 alin.2). Dacă legatul este cu titlu particular sau cu titlu universal (de exemplu, jumătate din moștenire) moștenitorii legali urmează să fie citați indiferent de felul testamentului, dat fiind că au vocație concretă la moștenire (art.75 alin.1). Asemănător cu ipoteza legatului universal, moștenitorii legali urmează să fie citați și în cazul a două sau mai multe legate cu titlu universal, care epuizează întreaga moștenire (de exemplu, două legate pentru câte o jumătate de moștenire). Iar dacă testamentul este autentic (inclusiv privilegiat, autentic simplificat), moștenitorul legal îl poate ataca în justiție, potrivit regulilor aplicabile în materie.

Secțiunea a II-a

Dreptul succesoral și exheredarea

în dreptul roman

1. Noțiune.

Succesiunile – hereditas reprezintă o transmisiune a patrimoniului ce a aparținut unei persoane care a murit, succesorilor săi.

Succesiunea înseamnă continuarea unei situații juridice a unei persoane de către altă persoană. O astfel de înlocuire a unei persoane poate avea loc în întregul său patrimoniu, constituind o succesiune cu titlu universal sau numai într-un raport juridic constituind o succesiune cu titlu particular.

Hereditatea defunctului este continuată de succesorii săi. Privită în lumina semnificației sale istorice, succesiunea ne apare ca un sistem juridic prin care se înlocuiește o persoană care și-a însușit munca altora, printr-o altă persoană aparținând aceleiași clase, iar cel mai adesea chiar aceleiași familii.

Proprietatea nu s-a putut transmite de timpuriu, pentru că se făcea confuzie între dreptul de proprietate și însuși lucrul la care ea se raporta.

La concepția unei succesiuni care se poate transmite s-a ajuns mai târziu, când s-a putut face distincție între transmiterea lucrului și acea a dreptului, și când s-a admis posibilitatea de transmitere a unui drept asupra lucrului altuia.

Instituția succesiunii este intim legată de cea a proprietății private, căci a apărut și s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producție și a produselor de către minoritatea dominantă, constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste.

Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor ce reglementează transmiterea patrimoniului defunctului către succesorii săi.

Romanii au ajuns la această concepție abia mai târziu, în procesul evoluției generale a ideilor privind transmiterea patrimoniului. La origine, ei nu admiteau ideea transmiterii patrimoniului de la defunct către succesorii săi, așa cum nu au admis nici ideea transmiterii proprietății între vii.

Pornind de la principiul că nu există patrimoniu fără titular, vechii romani considerau că patrimoniul unei persoane dispare odată cu moartea sa. În acea epocă, raporturile dintre o persoană și patrimoniul său apăreau ca o legătură materială întemeiată pe ideea de putere care se stingea odată cu moartea titularului patrimoniului.

Ca atare, dobândirea bunurilor defunctului de către moștenitori nu implica ideea de transmitere a unui patrimoniu.

Întrucât dreptul defunctului se stingea odată cu personalitatea sa, romanii considerau că succesorii dobândesc un drept nou, un drept de proprietate-putere.

Așadar, succesiunea se întemeiază, la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu, ci pe stăpânirea dobândită de către succesori asupra bunurilor defunctului.

În epoca clasică, cuvântul succesiune era întrebuințat numai în înțelesul de succesiune cu titlu universal.

În timpul lui Justinian, se vorbea de o successio in res sau in singularis res, în opoziție cu successio per universitatem sau in universitatem.

Dreptul roman a cunoscut și succesiunea universală între vii, când titularul unui patrimoniu trecea sub puterea altuia, devenind din sui iuris, an'eni iuris, cum este în cazul lui adrogatio și în caz de trecere a unei femei în puterea soțului conventio in manum.

Succesiunea cu titlu universal este succesiunea mortis causa, când transmiterea patrimoniului unei persoane moarte, ca un tot unitar comportă un activ și un pasiv.

Succesiunea se numește hereditas, cuvânt derivat de la numele noului titular al patrimoniului heres – moștenitor sau succesor.

Hereditas se numește și totalitatea bunurilor lăsate de o persoană decedată.

Heredele nu este însă numai un succesor la bunuri lăsate și datorii, o hereditas cuprinzând și elemente nepatrimoniale.

Heredele continuă personalitatea patrimonială a defunctului sau îl reprezintă. Acesta succedând in universum ius defuncti, patrimoniul defunctului se contopește cu cel al heredelui, rezultând că raporturile juridice care existau între herede și defunct se sting și heredele răspunde față de terțele persoane, de datoriile defunctului chiar dacă bunurile moștenite de el nu ajung pentru a le plăti. El răspunde ultra vires hereditatis – peste puterile succesiunii.

Când sunt mai mulți succesori coheredes, fiecare din ei are vocație la întreaga succesiune, dar din pricina concurenței, succesiunea trebuie să se împartă, concursu partes fiunt.

2. Tipuri de succesiuni, evoluție și însemnătate.

Persoanele chemate a dobândi succesiunea sunt desemnate fie prin voința legii, și atunci avem de-a face cu succesiunea ab intestat, sau legală, fie prin voința defunctului, și atunci avem de-a face cu succesiunea testamentară, adică cea realizată prin testament.

Succesiunea ab intestat (conform legii, fără testament) se deschide atunci când nu există succesori testamentari, fie pentru că defunctul nu a lăsat un testament, fie pentru că testamentul nu a fost valabil întocmit.

Chiar din timpul Legii celor XII Table, care reglementa riguros succesiunea legală, succesiunea testamentară capătă prioritate față de aceasta. Era nu numai un obicei, dar și un fel de demnitate cetățenească ca cineva să moară lăsând un testament.

Prin testament se putea lăsa nu numai herede, dar și legatari, se puteau numi tutori soției sau copiilor impuberi, se puteau face eliberări de sclavi etc.

Succesiunea testamentară în dreptul roman a avut o evoluție ce a reflectat transformările produse în concepția societății și a familiei. La aceasta se adaugă și opera pretorului, Legea celor XII Table consacrând un sistem de succesiune bazată pe legăturile familiei civile.

Pretorul a lărgit cadrul acesteia, introducând un sistem bazat și pe legătura familială de sânge, punând între succesori nu numai agnații, dar și pe cognați.

Evoluția generală a dreptului roman a cunoscut din punct de vedere succesoral două tendințe principale, astfel:

– decăderea formalismului. Dacă la origine actele juridice reclamate de transmiterea patrimoniului defunctului către succesorii săi erau îmbrăcate în forme solemne extrem de rigide, cu timpul, față de cerințele economice în continuă expansiune, formele se simplifică tot mai mult, astfel încât, în final, constatăm că simpla manifestare de voință este suficientă pentru declanșarea unor consecințe juridice.

De remarcat faptul că în foarte vechiul drept roman, testamentul reclama forme extrem de greoaie, presupunea condiții de formă similare cu cele cerute de adoptarea unei legi.

În epoca clasică însă, vechiul principiu este răsturnat, astfel încât testamentul se poate face printr-o simplă declarație orală sau scrisoare.

– ocrotirea rudeniei de sânge, rudenie ce tinde să ia locul agnațiunii ca fundament al moștenirii. Aceasta nu este străină de transformările intervenite în viața economică și socială a Romei și în special de cele petrecute în modul de organizare a familiei romane apropo de căsătoria cu manus în care femeia este străină, atât față de bărbat, cât și față de copiii ei, așa încât nu venea la succesiunea lor. Tot astfel, fiul de familie emancipat nu-și putea moșteni tatăl,
întrucât înceta să mai fie rudă civilă cu el.

Pentru a atenua contradicția ivită între principiile dreptului succesoral și modul de organizare a familiei, dreptul pretorian și cel imperial au introdus unele reguli noi, de natură să ocrotească rudenia de sânge.

La capătul unei îndelungate evoluții, în dreptul lui Justinian, rudenia de sânge, cognațiunea va înlocui cu totul agnațiunea, devenind unicul temei al succesiunii.

Succesiunea este importantă din două puncte de vedere, și anume:

interesul creditorilor care dobândesc în persoana heredelui un nou debitor, având mai multe șanse de a fi plătit, întrucât averea succesorului se alătură celei a defunctului;

interesul defunctului – bunurile vândute erau pe numele său. Odată cu moartea sa, se sting uzufructul și datoriile ce rezultă dintr-un delict.

La origine, succesiunea nu era o transmitere, ci o dobândire a proprietății-putere asupra lucrurilor defunctului.

Pe lângă cele două tipuri de succesiuni, în dreptul roman mai exista un al treilea respectiv succesiunea deferită contra testamentului.

Potrivit principiului libertății de a testa, testatorul putea institui sau dezmoșteni pe descendenții săi, după cum credea de cuviință, cu condiția să respecte formele solemne.

3. Principii fundamentale ale succesiunii.

Nemo pro parte testatus, pro parte intestatus decedere potest – nimeni nu poate muri în parte cu testament și în parte fără testament.

Conform acestui principiu, succesorul ab intestat nu poate veni la succesiune decât dacă este herede testamentar. Pentru aceeași succesiune, el nu poate fi în același timp herede testamentar și herede ab intestat. Dacă este numit cineva succesor, numai pentru o parte a succesiunii, în total înlătură succesorii ab intestat;

În cazul instituirii succesiunii sub condiție, până la realizarea condiției succesiunii ab intestat, nu are nici un drept la succesiune.

Excepții de la acest principiu sunt două și anume:

dacă testatorul lasă o persoană onorabilă și alta de o condiție rușinoasă, fratele testatorului poate ataca testamentul, care nu se anulează în totalitate, ci numai în parte, astfel încât va veni la succesiune atât heredele testamentar, cât și cel ab intestat;

testamentul militar nu este supus acestui principiu.

Semel heres, semper heres – o dată herede, totdeauna herede. Aceasta înseamnă că dreptul eredelui nu poate fi afectat prin sosirea unui termen sau realizarea unei condiții. În afară de succesiunea ab intestat și succesiunea testamentară, romanii după cum s-a spus, cunoșteau încă un mod de succesiune, respectiv succesiunea deferită contra testamentului. Aceasta avea loc în două cazuri după cum urmează: dezmoștenirea neregulată sau omisiunea, și dezmoștenirea regulată sau testamentul inoficios.

4. Dezmoștenirea neregulată.

Constituie primul caz și cel mai vechi, deoarece exista încă din vremea celor XII Table. Dacă heredes sui nu erau instituiți sau dezmoșteniți – exheredatio potrivit anumitor norme, testamentul era nul – ruptum sau rectificat. Era nul atunci când cel omis era un fiu de familie, și era rectificat în sensul că se menținea testamentul dar se atribuia celui omis o parte din succesiune, care varia după împrejurări atunci când cel omis era o fiică de familie sau un nepot.

Dacă pater familias dorea să dezmoștenească un fiu trebuia s-o facă în mod nominal conform formulei – Titiusfilius meus exheres esto.

Fiicele și nepoții trebuiau să fie dezmoșteniți în bloc, potrivit formulei -ceteri omnes exheredes sunto.

5. Dezmoștenirea regulată.

Al doilea caz al succesiunii deferită contra testamentului este constituit din testamentul inoficios. Teoria testamentului inoficios nu pleacă de la existența în trecut a proprietății familiale pentru a impune anumite reguli testatorului, ci de la ideea că testatorul nu poate dezmoșteni fără motive întemeiate rudele sale. O astfel de atitudine este contrară datoriei de a iubi rudele sale, datorie care se numește – officium.

În consecință, la baza acestei instituții stă ideea de protecție a rudelor agnatice și cognatice, idee ce a luat naștere din condițiile materiale de existență de la sfârșitul republicii.

Succesiunea deferită contra testamentului nu este datorată nici pretorului, nici jurisconsulților, ci constituie o creație a practicii judecătorești. Deci este o instituție rezultată din hotărârile constante date de către centumviri litibus judicandi – tribunalul celor o sută de bărbați. Această instanță, având în vedere frecvența mare a dezmoștenirilor nedrepte, a căutat să realizeze un echilibru în societate folosindu-se de un pretext, chiar dacă toată lumea cunoștea că nu este real, respectiv pretextul că defunctul nu s-a găsit în deplinătatea facultăților mentale în momentul când a întocmit acel testament.

La origine nu existau reguli fixe pentru a se arăta care sunt rudele ce pot uza de această cale de atac, nici care este partea din moștenire care i s ar fi cuvenit rudei dezmoștenite, nici cauzele pentru care o dezmoștenire este nedreaptă.

Rudele și partea din moștenire care s-ar fi cuvenit dezmoștenitului au fost precizate în epoca clasică, iar Justinian a fost cel care a precizat cauzele ce justificau o dezmoștenire. Până la el aceste cauze erau lăsate la aprecierea judecătorilor.

Secțiunea a III-a

Evoluția reglementării dreptului

succesoral

1. Dispoziții privind succesiunile existente în Legea Țării.

Transmisiunea bunurilor mortis causa, numită cu un termen tradițional moșteniri (tr. moș, moșie), se făcea pe cale legală (în lipsa manifestării de voință a lui de cujus) și testamentară.

Potrivit moștenirii legale copiii legiuiți și adoptivi (de suflet), atât băieți cât și fete, aveau o egală vocație succesorală a bunurilor de baștină (ocine, dedine) sau de cumpărătură ale părinților lor decedați. Copiii naturali succed numai la moștenirea mamei lor. Se admitea reprezentarea succesibililor decedați înainte de deschiderea succesiunii de către urmașii acestora. Copilul vitreg (hiastru) are aceleași drepturi de moștenire ca și cel legiuit, dar numai la succesiunea părintelui bun (propriu), nu și la aceea a soțului sau soției acestuia.

De la egala îndreptățire a fetelor în concurs cu frații la moștenirea pământului se constată în Țara Românească o influență a privilegiului masculinității, păstrat și în Statutele Țării Făgărașului. Țăranii au evitat însă îndepărtarea fetelor de la moștenirea pământului prin procedura înfrățirii care, în mod simbolic, considera fetele ca băieți .

Legea țării recunoștea și soțului supraviețuitor un drept de moștenire, în concurs cu copii.

Datoriile succesorale treceau asupra moștenitorilor.

Moștenirea testamentară se deschidea pe baza testamentului oral sau scris (diata). Atât testamentul oral – numit „limbă de moarte” -, cât și cel scris se făcea în prezența martorilor.

Părinții puteau dezmoșteni pe fiii răufăcători sau lipsiți de respect. Se admitea de asemenea substituția fideicomisară, prin care se impunea prin testamentul scris să păstreze bunurile moștenite, în scopul de a Ie transmite la decesul său unei alte persoane indicate de testator.

2. Succesiunile în reglementarea Codului civil de la 1864.

Codul civil prevedea că proprietatea poate fi transmisă prin acte juridice încheiate între persoanele în viață și prin acte mortis causa (pentru cauză de moarte). Ca atare, proprietatea se transmite și pe calc succesorală, sub cele două forme ale sale: ab intestat și testamentară. Codul reglementează amănunțit deschiderea succesiunii, categoriile de succesori, ordinea și cota în care aceștia dobândesc bunurile defunctului, opțiunea succesorală și lichidarea succesiunii.

La baza succesiunii ab intestat se află relațiile de rudenie; ordinea succesorală fiind dată de gradele rudeniei: succesorii legitimi (descendenți, ascendenți, colaterali), succesori naturali, soțul supraviețuitor etc. Descendenții și părinții se bucură de protecția acordată prin instituția rezervei succesorale. Codul civil a suprimat dispozițiile mai vechi cu privire la soțul supraviețuitor, reținând numai un drept de uzufruct în favoarea văduvei sărace atunci când este în concurs cu descendenții și un drept de proprietate când este în concurs cu alte rude.

Testamentul pe baza căruia se deferă moștenirea testamentară este de mai multe feluri: olograf, autentic și mistic. Testamentul olograf este scris, semnat și datat de către testator. Testamentul autentic este semnat de către testator și transmis judecătorului care îl citește în ședință publica și, prin aceasta, îi conferă autenticitate. Testamentul mistic sau secret este semnat de testator și prezentat strâns și pecetluit judecătorului care nu ia cunoștință de conținutul său, ci numai întocmește un proces verbal pe baza declarației testatorului, din care rezultă că actul care i s-a prezentat este testamentul acelei persoane.

Codul mai cuprinde o serie de dispoziții cu privire la acceptarea sau repudierea moștenirii, precum și la obligația moștenitorului de a plăti datoriile succesorale.

Secțiunea a IV-a

Exheredarea directă

Exheredarea este directa (expresă) când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la moștenire a moștenitorului sau moștenitorilor legali.

Exheredarea directă este totală (generală) dacă vizează pe toii moștenitorii legali ai testatorului, inclusiv ipoteza unicului moștenitor legal al testatorului înlăturat de la moștenire. În acest caz, dacă testatorul nu a desemnat nici un legatar care să culeagă moștenirea (cotitatea disponibilă), ea devine vacantă și urmează să fie culeasă ca atare de către stat.

Exheredarea directă este parțială (nominală) când testatorul înlătură de Ia moștenire numai unul sau mai mulți moștenitori legali. În acest caz, dacă testatorul nu a dispus altfel (desemnând legatari), moștenirea -întreagă sau cotitatea disponibilă – va fi culeasă de comoștenitorul (comoștenitorii) celui exheredat sau moștenitorii subsecvenți, potrivit regulilor devoluțiunii legale a moștenirii.

De exemplu, dacă testatorul a dezmoștenit pe unul dintre cei doi copii, celălalt va culege nu 1/2, ci 2/3 din moștenire, 1/3 fiind culeasă de copilul dezmoștenit cu titlu de rezervă succesorală. Dacă cel exheredat este unicul copil al defunctului, cotitatea disponibilă (în această ipoteză 1/2 din moștenire) va fi culeasă de moștenitorul (moștenitorii) subsecvenți în grad sau în clasă (dacă testatorul nu a dispus altfel). Iar dacă cel exheredat nu este moștenitor rezervatar (de exemplu, un frate), el nu va moșteni nimic, întreaga moștenire revenind comoștenitorului (comoștenitorilor – de exemplu, ceilalți frați) sau, în lipsă de comoștenitori, moștenitorilor subsecvenți după grad sau clasă. În acest sens, se spune că „dezmoștenind numai pe unii erezi, testatorul instituie în mod necesar pe ceilalți. Deci, exheredarea directă parțială constituie o instituire indirectă de legatari”. În dreptul francez regula se exprimă prin formula exclure, c'est instituer.

Precizăm însă că, strict juridic, formula nu este riguros exactă,
deoarece moștenitorii legali chemați să culeagă moștenirea în lipsa
moștenitorilor exheredați culeg moștenirea (respectiv cotitatea dispo
nibilă) tot în calitate de moștenitori legali, iar nu ca legatari. Ei invocă
testamentul numai pentru a justifica exheredarea, iar propria vocație
succesorală se întemeiază pe dispozițiile legii. Deci exheredarea directă
(expresă) și parțială (nominală) nu reprezintă – juridic – instituire de
legatari. Această precizare prezintă importanță, de exemplu, în privința
dobândirii posesiunii moștenirii; culegând moștenirea în calitate de
moștenitori legali, ei vor dobândi și posesiunea moștenirii în această
calitate, potrivit regulilor aplicabile după cum sunt moștenitori sezinari
sau ncsezinari (art.653 C.civ.) și nu prin predarea legatelor (potrivit art. 889, 891, 895 sau 899 C.civ.). Iar la procedura succesorală notarială vor
participa – împreună cu moștenitorii rezervatari exheredați – tot în calitate
de moștenitori (legali), iar nu în calitate de legatari (vezi, de exemplu,
art.74 alin.l, art.76 alin.l, art.77 și 83 din Legea nr.36/1995, art.78-79 și 81 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995).

Secțiunea a V-a

Exheredarea indirectă

Exheredarea este indirectă când testatorul, fără să menționeze expres înlăturarea de Ia moștenire a moștenitorilor legali, instituie unul
sau mai mulți legatari care urmează să culeagă moștenirea, respectiv cotitatea disponibilă (dacă există moștenitori legali rezervatari). Înseamnă că prin instituirea de legatari moștenitorii legali nerezervatari pot fi înlăturați de la moștenire total, iar cei rezervatari în limita cotității disponibile. De exemplu, prin desemnarea unui legatar universal sau a-doi legatari cu titlu universal fiecare pentru o jumătate de moștenire. În acest sens se poate spune, de data aceasta fără rezerve de ordin juridic, că „a institui legatari înseamnă, în aceeași măsură, a exhereda pe moștenitori” (instituer, c'est exclure).

Astfel, prin testamentul autentificat de Notariatul de Stat la data de 24 octombrie 1983, defuncta, instituind ca legatari universali pe pârâți, a înțeles să exheredeze implicit pe reclamantele recurente, în calitate de nepoate de soră, și deci de succesibile nerezervatare. Manifestarea voinței defunctei, de exheredare a recurentelor, nu rezultă numai din instituirea pârâților ca legatari universali, dar și din împrejurarea că testatoarea a luat măsura instituirii pârâților ca legatari universali în cunoștință de cauză asupra prevederilor legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, așa cum se constată din consemnarea în cuprinsul testamentului, în sensul că i-au fost puse în vedere, de către notar, aceste dispoziții legale.

Prin urmare, din moment ce, prin legatele universale instituite în favoarea pârâților, defuncta a înțeles să exheredeze pe recurente, rezultă că acestea nu puteau pretinde că în mod greșit Notariatul de Stat, prin certificatul de moștenitor, le-a exclus de la moștenire, de vreme ce este irelevant dacă pârâții legatari vor putea sau nu dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate în masa succesorală.

În legătură cu exheredarea indirectă, rezultând din instituirea de legate, se pune întrebarea ce se întâmplă dacă legatul este ineficace din cauza nulității, caducității sau revocării judecătorești?

Pentru soluționarea problemei trebuie interpretată voința testatorului: dacă testatorul a voit să acorde o simplă preferință legatarului, deci exheredarea este condiționată de eficacitatea legatului, în caz de ineficacitate dezmoștenirea rămâne fără efect, moștenirea fiind culeasă de moștenitorii legali, în ordinea prevăzută de lege; dacă intenția testatorului a fost ca exheredarea să opereze necondiționat, independent de soarta legatului, ineficacitatea lui va face ca moștenirea (cotitatea disponibilă) să devină vacantă și să fie culeasă, ca atare, de către stat.

În practica judiciară, problema s-a pus relativ frecvent sub incidența Legilor nr.58/1974 și 59/1974 (astăzi abrogate) și s-a soluționat în sensul că nulitatea legatului nu influențează validitatea exheredării. Această practică urmează a fi avută în vedere astăzi numai dacă, din cuprinsul testamentului, rezultă voința neîndoielnică a defunctului de a înlătura de la moștenire pe moștenitorii săi legali, neatârnat de eficacitatea legatului.

În sfârșit, precizăm că dacă ineficacitatea legatului – cu semnificația exheredării indirecte – se datorează revocării voluntare, renasc drepturile moștenitorilor legali exheredați, dacă testatorul, revocând legatul nu a instituit alte legate din care să rezulte exheredarea indirectă a moștenitorilor legali ori nu și-a manifestat în altă formă voința de a dezmoșteni pe moștenitorii legali. În schimb, dacă testatorul retractează revocarea voluntară – ceea ce poate să facă până în ultima clipă a vieții -legatul inițial va renaște cu efectul exheredării indirecte a moștenitorilor legali (din cotitatea disponibilă dacă sunt rezervatari și totale dacă sunt nerezervatari), numai dacă, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei și de analiza atentă a intenției testatorului, o asemenea soluție se justifică.

Secțiunea a VI-a

Exheredarea cu titlul de sancțiune

Exheredarea sancțiune, numită și clauză penală, este acea dispoziție testamentară prin care testatorul prevede înlăturarea de la moștenire a acelor moștenitori care ar ataca testamentul sau dispozițiile testamentare cu acțiune în justiție. O asemenea dispoziție vizează, de regulă, pe moștenitorii legali care ar ataca testamentul ce cuprinde legate, dar poate fi îndreptată și împotriva legatarului, de exemplu, împotriva legatarului universal care ar ataca dispoziția testamentară prin care s-a prevăzut un legat cu titlu particular în favoarea unei alte persoane. O asemenea dispoziție testamentară (instituire de legatar), afectată de clauză penală, se analizează ca un legat sub condiție rezolutorie expresă.

În principiu, exheredarea sancțiune este valabilă; fiind liber să dispună de moștenirea pe care o va lăsa după moarte, testatorul poate lua și măsuri de apărare, de respectare a dispozițiilor sale de ultimă voință, inclusiv cele care conțin exheredări determinate de sentimente de supărare, de mâine etc. În general, testamentul ab irato este valabil, nu constituie viciu de consimțământ care să justifice anularea lui.

Validitatea exheredării sancțiune are totuși anumite limite:

Ea nu poate aduce atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari;
chiar dacă au atacat în justiție testamentul și indiferent de rezultatul
procesului, dreptul la rezervă rămâne neatins. În schimb, exheredarea
sancțiune va opera pentru restul moștenirii (cotitatea disponibilă) dacă
moștenitorul rezervatar a atacat testamentul pentru legate care nu aduceau atingere rezervei legale, eventual nici nu epuizau cotitatea disponibilă.

Exheredarea sancțiune nu poate împiedica pe moștenitori să ceară
constatarea nulității dispozițiilor testamentare contrare ordinii publice sau
bunelor moravuri (art.5 C.civ.), de exemplu, nulitatea testamentului
pentru nerespectarea formei solemne, nulitatea legatului conținând o
substituție fideicomisară etc. Clauza de exheredare menită să apere
asemenea dispoziții este nulă și deci nu va avea ca efect înlăturarea de la moștenire a moștenitorului sau legatarului reclamant.

În toate cazurile, clauza de exheredare sancțiune trebuie să fie interpretată restrictiv. De exemplu, exheredarea nu va opera dacă moștenitorul legal sau legatarul solicită în justiție numai interpretarea
dispozițiilor neclare, obscure ale testamentului sau dacă moștenitorul
rezervatar solicită numai stabilirea valorii patrimoniului succesoral și a
liberalităților pentru a vedea dacă prin donația și legatele făcute de
defunct s-a depășit ori nu cotitatea disponibilă, aducând atingere rezervei legale.

Precizăm că instanța chemată să se pronunțe asupra validității testamentului sau a unei (unor) dispoziții testamentare, urmează să se pronunțe și cu privire la validitatea clauzei penale de exheredare și efectele ei. Iar exheredarea reclamantului – dacă este cazul (de exemplu. se constată că exheredarea sancțiune nu urmărea să acopere dispoziții testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri – urmează să se producă în baza hotărârii definitive a instanței, dar cu efect retroactiv de la data deschiderii moștenirii.

Secțiunea a VII-a

Efectele exheredării

Exheredarea are ca efect principal înlăturarea persoanei în cauză de la moștenire.

În cazul în care privește un moștenitor rezervatar, acesta va putea veni la moștenire numai în limita rezervei pe care legea i-o conferă.

Dar, după cum am arătat exheredarea unui succesor poate avea ca efect conferirea de vocație succesorală concretă a altuia, care, în mod normal, nu ar fi putut veni la succesiune. Este cazul moștenitorilor din clase diferite sau a celor din aceeași clasă dar de grad diferit.

Observăm că exheredarea are atât un efect negativ constând în înlăturarea unor persoane de la succesiune, dar și unul pozitiv constând în acordarea dreptului de a veni la succesiune altor succesori.

În cazul în care un moștenitor exheredat este în posesia unui bun aparținând masei succesorale el are obligația de a restitui acel bun liber de orice sarcini.

Dacă totuși moștenitorul respectiv a efectuat anumite cheltuieli cu întreținerea și conservarea respectivului bun, el va avea dreptul la restituirea sumelor respective. Până la obținerea acestor sume moștenitorul exheredat va avea un drept de retenție asupra lucrului respectiv.

În cazul în care moștenitorul exheredat a înstrăinat lucrul respectiv se vor aplica regulile de la vânzarea lucrului altuia.

Moștenitorii vor avea la îndemână o acțiune în revendicare pentru redobândirea lucrului respectiv, însă un dobânditor de bună-credință va putea invoca faptul că a dobândit lucrul de la un moștenitor aparent, despre care el nu știa că a fost înlăturat de la succesiune.

CAPITOLUL IV

LIMITELE DE A DISPUNE PRIN ACTE

JURIDICE MORTIS CAUSA

Secțiunea I

Rezerva Succesorală

Rezerva succesorală este acea parte din moștenire care, în puterea legii, se cuvine unor moștenitori legali și de care cel care lasă moștenirea nu poate dispune prin acte cu titlu gratuit.

Din această definiție rezultă că: rezerva este o parte a moștenirii; această parte a moștenirii este lovită de indisponibilitate.

a) Rezerva este o parte a moștenirii legale, și anume acea parte pe care legea o deferă, imperativ, moștenitorilor rezervatari, fără a ține seama de voința liberală a defunctului.

Trebuie arătat că rezerva nu este o parte a moștenirii lăsată de defunct la data deschiderii moștenirii, ci o parte din moștenirea pe care el ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut liberalități (donații și legate).

Secțiunea a II-a

Moștenitorii rezervatari

Potrivit dispozițiilor Codului civil și ale Legii nr. 3119/1944, sunt moștenitori rezervatari: descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor.

a) Rezerva descendenților. Potrivit art. 841 C.civ., cuantumul rezervei variază în funcție de numărul descendenților: rezerva este de 1/2 din moștenire, dacă defunctul a lăsat un copil; 2/3 din moștenire, dacă a lăsat doi copii; 3/4 din moștenire, dacă a lăsat trei sau mai mulți copii.

Prin copii trebuie să înțelegem nu numai copiii din căsătorie, ci și pe cei din afara căsătoriei și pe cei din adopție.

Așa cum rezultă din art. 842 C.civ, prin copii trebuie să înțelegem pe descendenții de orice grad ai defunctului: copii, nepoți, etc. Nu interesează dacă vin la moștenire în nume propriu sau prin reprezentare.

Pentru a se stabili cuantumul rezervei descendenților se au în vedere acei descendenți care vin efectiv la moștenire; descendenții nedemni sau renunțători nu se iau în considerație, deoarece ei sunt străini de moștenire.

În cazul în care descendenții de gradul II, III vin la moștenire prin reprezentare, rezerva se va calcula nu după numărul descendenților care vin la moștenire (pe capete), ci după numărul tulpinilor (descendenți de gradul I). De exemplu, dacă defunctul a lăsat un fiu A și trei nepoți C, D, E, copii ai lui B, care este fiul predecedat al defunctului, rezerva nu va fi de 3/4 (socotind după numărul celor patru descendenți), ci de 2/3 din moștenire (socotind ca tulpini pe A și B predecedat).

Dacă descendenții de gradul II, III, IV vin la moștenire în nume propriu, firesc a fi ca rezerva să se calculeze după numărul lor. Dar, un asemenea mod de calcul ar putea să determine pe descendenții de gradul I să renunțe la moștenire pentru a mări rezerva descendenților de gradul II, III etc, dacă numărul acestora ar fi mai mare decât numărul descendenților renunțători. De aceea, rezerva descendenților se calculează tot pe tulpini, ca și în cazul moștenirii prin reprezentare. De exemplu, dacă la moștenirea defunctului vin, în nume propriu, nepoții săi C și D (fii ai lui A) și E și F (fii ai lui B) – întrucât A și B (fii ai defunctului) sunt renunțători – , rezerva lor va fi nu de 3/4 ci de 2/3 din moștenire (după numărul tulpinilor). Dacă s-ar calcula după numărul descendenților care vin la moștenire (patra) A și B ar fi tentați să renunțe la moștenire pentru a crea posibilitatea măririi rezervei la 3/4, față de 2/3 din moștenire cât ar fi cules ei dacă ar fi venit la moștenire.

b) Rezerva ascendenților privilegiați. În calitatea lor de ascendenți privilegiați, părinții defunctului sunt moștenitori rezervatari. Nu interesează dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Potrivit art. 843 C.civ., rezerva părinților este de 1/2 din moștenire, dacă vin la moștenire ambii părinți, sau de 1/4 din moștenire, dacă vine un singur părinte.

c) Rezerva soțului supraviețuitor. Potrivit art. 2 din Legea nr. 319/1944, rezerva soțului supraviețuitor este de 1/2 din partea succesorală pe care o culege în calitate de moștenitor

legal.

Întrucât partea din moștenire pe care o culege soțul supraviețuitor depinde de clasa de moștenitori cu care vine în concurs, înseamnă că și cuantumul care i se cuvine va fi variabil, în funcție de clasa de moștenitori cu care vine în concurs. Astfel, rezerva soțului supraviețuitor va fi de:

– 1/8 din moștenire, dacă vine în concurs cu descendenții, indiferent de numărul lor (partea succesorală este de 1/4, deci 1/2

din 1/4);

– 1/6 din moștenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenții privilegiați cât și cu colateralii privilegiați (partea succesorală este de 1/3, deci 1/2 din 1/3); 1/4 din moștenire, dacă vine în concurs numai cu
ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați
(partea succesorală este de 1/2, deci 1/2 din 1/2);

– 3/8 din moștenire, dacă vine în concurs cu ascendenții
ordinari sau cu colateralii ordinari (partea succesorală este de
3/4, deci 1/2 din 3/4);

În lipsa oricăror moștenitori din cele patru clase, soțul supraviețuitor va culege întreaga moștenire. Deci în acest caz, rezerva soțului supraviețuitor este de 1/2 din moștenire.

Cum se poate observa, rezerva soțului supraviețuitor este o cotă fixă (1/2) dintr-o cotă variabilă (partea succesorală la care are dreptul, în calitate de moștenitor legal); ea este o fracțiune calculată din partea ce i se cuvine ca moștenitor legal.

Mai trebuie arătat că soțul supraviețuitor se bucură de rezervă numai cât privește partea succesorală la care are dreptul; el nu beneficiază de rezervă cu privire la mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice și darurile de nuntă. Deci, soțul supraviețuitor poate fi înlăturat de la moștenirea acestor bunuri, prin acte cu titlu gratuit ale soțului decedat, cu condiția de a nu i se încălca rezerva. În cazul când soțul decedat a dispus prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de o parte din bunurile la care ne referim, atunci aceste bunuri vor fi luate în calculul rezervei soțului supraviețuitor, putând servi la întregirea ei.

In toate cazurile în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu alți moștenitori rezervatari, rezerva sa se va calcula din cotitatea disponibilă și nu din rezerva celor cu care vine în concurs.

Secțiunea a III-a

Calculul rezervei și al cotității disponibile

1. Calculul rezervei.

Pentru a putea calcula rezerva succesorală și cotitatea disponibilă este necesar ca, în prealabil, să se determine masa succesorală, moștenirea asupra căreia se vor aplica fracțiunile rezervei și, implicit, ale cotității disponibile.

Prin urmare, rezerva și cotitatea disponibilă se calculează nu numai în raport cu bunurile existente în patrimoniul succesoral, la data deschiderii moștenirii, ci și cu luarea în considerare a valorii donațiilor făcute, în timpul vieții, de cel care lasă moștenirea.

Potrivit art. 868 C. civ, masa succesorală (masa de calcul) se determină prin trei operații care se execută succesiv:

stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii moștenirii;

scăderea pasivului succesoral din valoarea bunurilor existente în patrimoniul defunctului;

reunirea fictivă, pentru calcul, a valorii donațiilor făcute de către cel care lasă moștenirea.

a) Stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii moștenirii. Pentru efectuarea acestei operații de evaluare a activului brut al moștenirii, se iau în considerare toate bunurile care, la data deschiderii moștenirii, există în patrimoniul defunctului: bunuri mobile, imobile și creanțe. Între aceste bunuri sunt cuprinse și bunurile care constituie obiectul unor legate făcute de cel care lasă moștenirea. Nu vor fi cuprinse în această operațiune: – drepturile viagere; acestea au încetat la data deschiderii

moștenirii;

– bunurile care nu au făcut parte din patrimoniul defunctului; de exemplu, fructele naturale percepute după data deschiderii moștenirii sau fructele civile scadente posterior aceleași adăugirile sau îmbunătățirile aduse de moștenitor unui bun rămas de la defunct etc;

– bunurile lipsite de valoare; de exemplu, amintiri de
familie, fotografii etc;

– bunurile care nu pot face obiect de transmitere
succesorală; de exemplu, concesiunile asupra locurilor de
înmormântare.

Evaluarea bunurilor existente în patrimoniul defunctului se face după valoarea lor în momentul deschiderii moștenirii (art. 849 C.civ.).

b) Scăderea pasivului succesoral din valoarea
bunurilor existente. Prin a doua operațiune se stabilește activul
net, deoarece rezerva succesorală este o parte din activul net și
nu din activul brut al moștenirii.

În principiu, vor fi scăzute din activul brut toate obligațiile existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii moștenirii.

Trebuie arătat că, potrivit art. 849 C.civ, operațiunea de scădere a pasivului din activul brut urmează să se facă după operațiunea de reunire fictivă a valorii donațiilor. Pe drept cuvânt, se consideră că ordinea firească este scăderea pasivului și apoi adăugarea fictivă a valorii donațiilor.

c) Reunirea fictivă, pentru calcul, a valorii donațiilor
făcute de către cel care lasă moștenirea. Cea de-a treia
operațiune constă în adăugarea la activul net a valorii bunurilor
donate, în timpul vieții, de cel care lasă moștenirea. Această
adăugire – trebuie subliniat – este numai pentru calcul; ea nu
implică readucerea bunurilor donate la masa succesorală.

Sunt supuse acestei operații toate donațiile, indiferent de forma în care au fost realizate și de persoana gratificată. Sunt exceptate actele care nu au caracter de liberalitate, cum sunt cheltuielile de hrană și întreținere făcute în folosul descendenților, darurile de nuntă etc.

Trebuie arătat că nu va fi supusă acestei operații nici valoarea bunurilor care au făcut obiectul unor acte cu titlu oneros încheiate de către cel care lasă moștenire. Dar, dacă actele cu titlu oneros deghizează anumite donații, atunci valoarea lor se adaugă la activul net. Deoarece dovada simulației este dificil de făcut, legea instituie în favoarea moștenitorilor rezervatari o prezumție de gratuitate cu privire la anumite acte cu titlu oneros încheiate de cel care lasă moștenirea.

Astfel, art. 845 C.civ. prezumă că actele prin care cel care lasă moștenirea a înstrăinat bunuri unui succesibil în linie dreaptă (descendent ori ascendent), în schimbul unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, sunt donații și, ca atare, ele trebuie adăugate la activul net. Prezumția de gratuitate poate fi invocată numai de moștenitorii rezervatari, cu excepția acelora care au consimțit la înstrăinarea făcută de cel care lasă moștenirea. Această prezumție are un caracter relativ, putând fi răsturnată de către cei interesați, prin mijloacele de dovadă admise de lege.

Bunurile donate care sunt cuprinse în operația de reunire fictivă se evaluează după starea bunurilor din momentul realizării donației și valoarea lor la data deschiderii moștenirii (art. 849 C.civ.).

Prin efectuarea succesivă a celor trei operații se va obține o valoare, care este masa succesorală, adică "adevărata" moștenire lăsată de defunct. Ea constituie masa de calcul, prin aplicarea asupra acestei mase de calcul a fracțiunilor prevăzute de lege, se va obține valoarea rezervei și, implicit, valoarea cotității disponibile.

2. Imputarea liberalităților și cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă.

Prin imputarea liberalităților se înțelege modul de a socoti liberalitățile făcute de cel care lasă moștenirea, fie asupra cotității disponibile, fie asupra rezervei. Analiza problemei imputării liberalităților comportă a serie de distincții:

În cazul în care cel gratificat este persoană străină sau un moștenitor legal nerezervatar, liberalitatea făcută nu se poate impune decât asupra cotității disponibile.

Când cel gratificat este un moștenitor rezervatar, imputarea liberalității se face diferit, după cum moștenitorul renunță sau acceptă moștenirea.

Dacă moștenitorul rezervatar renunță la moștenire, prin această renunțare el pierde dreptul la moștenire, inclusiv dreptul la rezervă.

Deci, liberalitatea primita de renunțător se va imputa, ca și în cazul liberalității făcute unui străin, asupra cotității disponibile. Când liberalitatea depășește cotitatea disponibilă, ea va fi, în măsura depășirii, reductibilă.

Dacă moștenitorul rezervatar acceptă moștenirea, soluția diferă, după cum liberalitatea este scutită de raport sau este supusă raportului.

Când liberalitatea primită de moștenitorul rezervatar este scutită de raport, ea se va imputa asupra cotității disponibile. În cazul când liberalitatea depășește cotitatea disponibilă, diferența se impută asupra părții din rezerva care se cuvine moștenitorului. Deci, în acest sens, moștenitorul cumulează cotitatea disponibilă cu partea sa din rezervă.

Când liberalitatea primită de moștenitorul rezervatar este supusă raportului, imputarea se va face asupra rezervei. Soluția se explică prin aceea că, fiind raportabilă, donația a fost un simplu avans asupra moștenirii, care s-a făcut din partea succesorală la care avea dreptul și nu din cotitatea disponibilă. în cazul când donația depășește partea din rezerva cuvenită moștenitorului, diferența se va imputa asupra cotității disponibile. Deci, în acest caz, moștenitorul cumulează partea sa din rezervă cu cotitatea disponibilă.

3. Reducțiunea liberalităților care încalcă rezerva succesorală.

Reducțiunea este o sancțiune civilă constând în reducerea așa-numitelor liberalități excesive, adică a donațiilor efectuate sau a legatelor instituite prin testament, iar acțiunea în reducțiune este mijlocul legal prin care se poate realiza reducerea acestora. Cum liberalitățile (donațiile sau legatele) se pot face numai din cotitatea disponibilă, prin reducțiune se urmărește ca liberalitățile excesive să fie reduse în limitele acestei cotități (art. 847 C.civ.).

Potrivit art. 849 C.civ., reducțiunea poate fi cerută numai de către moștenitorii rezervatari, succesorii acestora și cei care le înfățișează drepturile

Dreptul de a cere reducțiunea ia naștere o dată cu dreptul la rezervă, adică din momentul deschiderii moștenirii. El este un drept propriu, personal, al moștenitorului rezervatar, și nu dobândit pe cale succesorală de la cel care lasă moștenirea.

Trebuie arătat însă că dreptul de a cere reducțiunea nu este strâns legat de persoana moștenitorului rezervatar, ci acesta este un drept patrimonial. Drept urmare, acest drept poate fi exercitat și de către creditorii personali ai moștenitorului pe calea acțiunii oblice (art. 974 C.civ).

În privința creditorilor succesorali, situația este diferită: în cazul în care moștenitorul rezervatar a acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar, creditorii succesorali nu vor beneficia de reducțiune; dacă însă moștenirea a fost acceptată pur și simplu, va opera o confuzie între patrimoniul personal al moștenitorului rezervatar și patrimoniul succesoral și, deci, creditorii succesorali, devenind creditori ai moștenitorului rezervatar, vor putea invoca reducțiunea.

Nu beneficiază de reducțiune donatarii și legatarii, deoarece, fiind îndreptată împotriva lor, este firesc ca ei să nu o poată invoca.

Dreptul la reducțiune poate fi exercitat pe două căi procedurale: excepția în reducțiune și acțiunea în reducțiune.

Excepția în reducțiune poate fi invocată de moștenitorul rezervatar (sau de către cel îndreptățit) numai în cazul în care bunul care face obiectul liberalității nu a fost predat celui gratificat. În mod obișnuit bunurile care fac obiectul legatelor se găsesc în posesiunea moștenitorului rezervatar. În consecință, împotriva cererii celui gratificat de a i se preda legatul, moștenitorul rezervatar, în măsura în care prin liberalitatea făcută s-a încălcat rezerva, se va apăra invocând reducțiunea, adică faptul că liberalitatea trebuie redusă în limitele cotității disponibile.

Trebuie arătat că excepția în reducțiune poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripție de 3 ani (art. 3 din decretul nr. 167/1985); termenul curge de la data deschiderii moștenirii.

Acțiunea în reducțiune poate fi folosită de către moștenitorul rezervatar în cazul în care obiectul liberalităților a fost predat celui gratificat, așa cum se întâmplă în cazul donației, în ambele cazuri, dovada depășirii cotității disponibile este în sarcina moștenitorului rezervatar; ea se face cu orice mijloc de probă admis de lege.

Fiind o acțiune personală patrimonială, reducțiunea profită numai moștenitorului rezervatar care a introdus-o, nu și celorlalți moștenitori.

Acțiunea în reducțiune este o acțiune personală patrimonială supusă prescripției de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/1958).

Termenul începe să curgă de la data deschiderii moștenirii, când titularul dreptului la acțiune nu a avut cunoștință, independent de voința sa, de existența testamentului care i-a lezat rezerva, termenul începe să curgă de la data când a luat cunoștință de conținutul acestui testament.

Dacă cel care lasă moștenirea a făcut mai multe liberalități, ordinea reducțiunii liberalităților excesive este cea prevăzută de lege, și anume:

a) legatele se reduc înaintea donațiilor (art. 850 C.civ). Legatele sunt ultimele liberalități făcute de cel care lasă moștenirea, deoarece acestea își produc efectele la data deschiderii moștenirii. Prin urmare, în mod logic, legatele și nu donațiile au depășit cotitatea disponibilă, încălcând rezerva și, ca atare, ele trebuie reduse mai întâi. Dacă s-ar admite ca să se reducă mai întâi donațiile, care fiind anterioare legatelor au fost făcute din cotitatea disponibilă, ar însemna să admitem revocarea lor spre a libera cotitatea disponibilă pentru a putea menține legatele. Or, prin aceasta, s-ar încălca principiul irevocabilității donațiilor.

Dispoziția art. 850 C.civ., care consacră acesta regulă, are un caracter imperativ. în consecință, cel care lasă moștenirea nu poate să stabilească o altă ordine;

b) legatele se reduc deodată și proporțional (art. 852 C.civ.).
Legatele, indiferent de obiectul lor – universale, cu titlu universal, cu
titlu particular – au toate aceeași dată, care este data deschiderii
moștenirii. Drept urmare, ele se vor reduce toate deodată și
proporțional cu valoarea fiecăruia, până la întregirea rezervei.

Regula prevăzută de art. 852 C.civ. are un caracter dispozitiv, ceea ce înseamnă că acela care lasă moștenirea poate să stabilească o altă ordine în care să fie reduse legatele.

c) donațiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor,
începând cu cea mai nouă (art. 850 alin. 2 C.civ). Regula se justifică
prin aceea că donațiile cele mai vechi, în mod necesar, sunt făcute
din cotitatea disponibilă și numai donațiile noi au depășit această
cotitate, încălcând rezerva. Dacă există mai multe donații care au
aceeași dată, ele se reduc proporțional cu valoarea fiecăreia.

Dispoziția prevăzută de art. 850 alin. 2 are un caracter imperativ, ceea ce înseamnă că nu se poate deroga de la ea.

Efectele reducțiunii vor fi diferite, după cum reducțiunea privește un legat sau o donație.

În cazul unui legat, reducțiunea are ca efect caducitatea legatului. Caducitatea poate fi totală sau parțială, în măsura necesară întregirii rezervei încălcate.

În cazul unei donații, reducțiunea are ca efect rezoluțiunea donației respective, în consecință, dreptul donatorului asupra bunului este desființat retroactiv, de la data deschiderii moștenirii. Pe aceeași dată, titular al dreptului asupra bunului devine moștenitorul rezervatar.

În calitatea sa de proprietar al bunului, moștenitorul rezervatar are dreptul să ceară donatarului restituirea în natură a bunului, precum și fructele naturale și civile produse de bun, dar numai cele percepute, respectiv devenite scadente, după data deschiderii moștenirii.

Întrucât reducțiunea operează o desființare a donației, în mod normal ar trebui ca aceasta să ducă și la desființarea actelor de dispoziție pe care donatorul le-a încheiat cu terții în legătură cu bunul respectiv. Cu toate acestea, se admite că desființarea retroactivă a donației nu aduce atingere actelor prin care terții au dobândit de la donator, înainte de deschiderea moștenirii, anumite drepturi reale asupra bunului donat; în acest caz, întregirea rezervei se va face prin echivalent. Dacă, însă, donatorul a încheiat asemenea acte juridice după deschiderea moștenirii, ele vor fi desființate.

Rezerva încălcată este întregită, de regulă, în natură; moștenitorul rezervatar are dreptul să pretindă reîntoarcerea bunului ieșit din patrimoniul celui care lasă moștenirea. Se admite însă întregirea rezervei și prin echivalent; de exemplu, în cazul înstrăinării bunului donat ori a unui bun consumptibil etc.

Pentru stabilirea echivalentului bănesc, se are în vedere valoarea bunului din momentul deschiderii moștenirii.

BIBLIOGRAFIE

A.E.Giffard, Precis de droit romain, I, Paris, 1946;

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. All Beck, București, 2002, vol. III;

C. Turianu, Curs de drept civil. Dreptul de moștenire, Ed. Universitară, București, 2005;

C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica, Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Ed. Actami, București, 1996;

C. St. Tomulescu, Drept privat roman, București, 1973;

C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967;

D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003;

D. Macovei, M.S. Striblea, Drept civil. Contracte. Succesiuni, Ed. Junimea, Iași;

D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Ed. „Ștefan Pricopiu”, 1995;

Emil Molcuț, Drept roman privat, București, 1984;

E. Molcuț, D.Oancea, Drept roman, București 1993;

E.Perrot, Precis elementaires de droit romain, Paris, 1937;

Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moștenire, Universitatea București, 1983;

F. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, ed. a III-a, Ed. Academiei, București, 1978;

Gh. Comănița, Drept civil. Succesiunile, Ed. All Beck, București, 2003;

G. Couturier, La confirmation des actes nuls, LGDJ, Paris, 1972;

Grosso, Studia et documenta historiae et juris, Roma, 7, 1941;

Henri și Leon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçons de droit civil, vol. IV, Paris, 1963;

I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, București, 2003;

I. Mihuță, Probleme de drept din practica pe anul 1976 a Tribunalului Suprem, în R.R.D., nr. 8/1971;

J. Maury, Successions et libéralité, Litec, Paris, 2002;

J. Manoliu, Șt. Răuschi, Drept civil. Succesiuni, Universitatea Al. Ioan Cuza, Iași, 1983;

L. Stănciulescu, Drept civil. Parte specială. Contracte și succesiuni, ed. 2, Ed. All Beck, București, 2004;

M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, București, 1921;

M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Ed. Academiei, București, 1966;

M. Grimaldi, Droit civil. Libéralités. Partages d'ascendants, Litec, Paris, 2000;

M. Mureșan, K. Josef, Succesiuni, Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1996;

N. Corodeanu, Obligațiile și succesiunea, Curs de drept roman, vol. II, 1937;

O. Rădulescu, Condițiile în care este posibilă vânzarea imobilului defunctului de către executorul testamentar, în Dreptul nr. 4/1998;

P.Collinet, Les successions, Paris, 1930;

Ph. Malaurie, Les succesions. Les liberalites, Ed. Cujas, Paris, 1989;

P.Noailles, Les successions a cause de mort, Paris, 1928;

P.C.Timbal, Droit romain et ancient droit francais – Regime matrimoniaux, successions – Liberalites, Paris, 1975;

P.C.Timbal, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1940-1941;

Ștefan Cocoș, Drept roman, Ed. Universul Juridic, București, 2004;

V. Neagu, Examen teoretic al practicii judiciare privind acțiunea în reducțiune, în R.R.D., nr. 4/1984;

V. Stoica, Drept succesoral, Ed. Editas, București, 2003;

V.I..Hanga, M.Jacotă, Drept privat roman, București, 1964;

VI. Hanga, Adagii juridice latinești, Ed. Lumina Lex, București, 1998;

Constituția României

Codul civil român

Codul de procedură civilă

Codul civil francez

Codul Calimah

Legiuirea Caragea