Exercitiul Fizic Medicament Complex Si Natural Pentru Tratamentul Kinetic al Copilului

Mișcarea umană este mișcarea corporală, orientată spre scop, stimulată și susținută de motive, în vederea adaptării la ambianță și la sine – unele mișcări și acțiuni sunt subsumate IDEALULUI de autorealizare a omului.

Notiunea de mișcare este în sine o simplă acțiune de a modifica o stare fizică în orice moment ,voit sau nu,independent sau dependent de voința omului dar ca și proces este o actiune motrică, diacronică, determinată de funcțiile psihonervoase, musculare-biomecanice, fiziologice și biochimice iar în plan superior de rațiune este obiectivată în abilitați, deprinderi și capacități motrice și ca fenomen este ce se vede, ce se petrece reglată prin imagine/program.

Mișcarea este baza existenței și tumultul cercetătorilor din diferite domenii de activitate ce o percep drept motiv al schimbărilor și transformarii realității prin așa spus acte fizice sau chimice și terminând sau începând cu gândirea umană conștientă sau nu.

Mișcarea este forma fundamentală de existență și manifestare a vieții, a cărei comandă și reglare constituie una din funcțiile cele mai importante ale sistemului nervos.

Mișcarea la nivel cerebral este o engramă deprinsă prin multiple repetări ale patternului motric, stocată și fixată în diverse arii cerebrale, de unde poate fi oricând reactualizată la nevoie.

Execuția mișcărilor poate fi realizată în urma comenzilor din mediul intern sau extern corpului, fapt ce clasifică mișcarea drept reflexă, automată sau voluntară și în același timp singulară sau complex, drept act motric, toate riguros studiate în termeni de precizie, viteză, preparație, accelerare, decelerare.

Rolul motricității este de a permite deplasarea unui segment sau a întregului corp –drept urmare a legilor fizicii. În mod conștient sau nu, prin atitudinea corporală, mimică (drept urmare a repartizărilor activităților tonice și fazice ale mușchilor) reprezintă însă un mod de comunicare. Prin jocul de reaferență, furnizează informații ce permit calibrarea și construcția percepției personale a diferitelor aspecte ale lumii exterioare, informații ce lipsesc dacă explorarea a fost pasivă.

În zilele noastre s-a impus teoria sistemică, holistică a acțiunii umane, teoria mișcării în domeniul activității corporale fiind o sub-disciplină integrată în știința activităților corporale.

Activitățile practice de educare a fizicului și de educație prin fizic, vizează diferite forme de manifestare a mișcărilor corporale. Mișcările construiesc schema corporală, prin referire la corpul situat în spațiu. Ele contribuie la elaborarea imaginii corporale, prin referire la corpul identificat, după expresia lui J. Paillard citat de Mellier.

Etapele esențiale ale unei acțiuni motrice vizează:

planificarea (scopul gestului) și

programarea adresată sistemelor neuronale, ambele fiind premergătoare execuției în sine.

Reglarea actelor motrice se face pe baza buclei închise în control în fazele învățării, cand senzori-motricitatea se adaptează la sarcină și pe baza buclei deschisă la control când adaptarea este intenționată și urmărește optimizarea acțiunilor față de modificarea condițiilor ambianței.

Noțiunea de instruire fizică a fost formulată prima oară pe bază științifică în lucrările lui P.F .Leshaft –esența este în a învăța să izolezi diferite mișcări și să le compari între ele, să le dirijezi conștient și să le adaptezi la obstacole, depășindu-le pe acestea din urmă cu cea mai mare îndemanare și perseverență posibilă, cu alte cuvinte, să te obișnuiești într-un interval scurt de timp și cu efort minim, să îndeplinești în mod conștient un volum cat mai mare de muncă fizică.

Educația fizică este o îmbinare a învățării mișcărilor (actelor motrice ) și educarea calităților (aptitudinilor) fizice. Esența constă în dirijarea dezvoltării acestor calități fizice net superioare în cazul existenței fondului genetic nativ deja.Tocmai din cauza vârstei fragede de debut educația fizică ca și termen poate fi substituit cu cel de pregătire fizică, ele având același sens dar cel de-al doilea căpătând valente sporite în cazul orientării aplicative spre sportul de performanță.

În mongrafia destinată ,,Psihologiei exercițiului” se exprimă un punct de vedere sintetic – Deși termenul de activitate fizică și exercițiu sunt folosiți frecvent unul în locul altuia am recurs la interpretarea lui Willis, Powel și Christenson care fac distincție între cele două concepte în sensul că activitatea fizică este concepută ca orice mișcare corporală produsă de mușchii scheletici și care constă în consum de energie iar exercițiul este parte a activității fizice .

Scopurile educației fizice sunt realizate prin mijloace diverse dar cele majore sunt cele cu caracter pedagogic respectiv exercițiile fizice. Acestea suplinite de factori naturali dar și de cei igienici delimitează mijloacele educației fizice.

În dicționarul lui Lafon, de psihopedagogie, se invocă termenul latin – ,,exercitium”- semnificând exercițiu, practică, dar simultan existând și ,,exercitatio” drept exercițiu fizic și excitarea minții.

Lafon definește exercițiul drept tot ceea ce pregătim, formăm, instruim, prin acte obișnuite.

Exercițiile fizice reprezintă acțiuni motrice sau altfel spus activități motrice ale omului organizate în conformitate cu legile educatiei fizice, respectiv prin cumulul mișcărilor sale omul manifestă atitudinea sa față de mediul extern dar și intern prin emoții.

I.M.Secenov afirma: Întreaga varietate infinită a manifestărilor exterioare ale activității cerebrale se reduce la un singur fenomen: mișcarea musculară. Particularitatea distinctivă cea mai importantă este dată de concordanța formei și conținutului acțiunilor cu esența educației fizice, cu legitățile după care se desfășoară ea. Reiese clar că deși o serie de exerciții fizice au asemănare aparentă cu forme de muncă, luptă sau trai, ele nu pot fi identificate și cu atât mai puțin substituite.

Din punct de vedere al terminologiei, europenii mai fideli limbii latine, definesc exercițiul fizic drept ,,acțiunea de a exersa, de a se supune unui antrenament metodic, dar și de a presta o activitate”-

Literatura de specialitate de limbă engleză folosește termenul physical pentru corp și singtagmele physical exercise sau physical activities iar utilizarea simplului exercise semifică activități fizice menite păstrării sănătății.

În Dicționarul Oxford, editat de M.Kent (1996) exercițiul este definit drept:

– mișcare umană și activitate ce impune folosirea unui grup de mușchi;

– orice fel de mișcări menite să antreneze sau să amelioreze o deprindere.

În monografia ,,Physical Education for Lifelong Fitness. The Physical Best Teacher s Guide ”(1999 )– exercițiul este activitatea fizică planificată, structurată și repetitivă de mișcări corporale făcute pentru ameliorarea sau menținerea uneia sau mai multor componente ale fitnessului iar M. Prrat după U. S. Departament of Health and Human Service afirmă că activitatea fizică este ceea ce faci, iar fitnessul fizic este ceea ce dobandești- o caracteristică sau un atribut pe care cineva îl poate realiza prin activitate fizică. Exercițiul este structurat și tinde să aibă drept scop fitnessul.

În Dicționarul Explicaativ al Limbii Române, exercițiul fizic este descris drept ,,acțiune fizică sau intelectuală, făcută sistematic și repetat în scopul dobandirii sau perfecționării unor deprinderi sau îndemanări”.

După expresia lui Secenov sub aspect psiho-fiziologic exercițiile sunt ,,mișcări voluntare dirijate cu mintea și voința”. Mereu există orientarea conștientă către obținerea unui rezultat al exercițiului fizic cu trecerea organismului la un stadiu superior al activității funcționale raportat chiar la cel de repaus.

Forma și conținutul exercițiului fizic sunt organic legate, iar conținutul –latura determinantă și mai dinamică- joacă rolul de conducător în măsura obținerii succesului prin modificarea corespunzătoare pentru creșterea nivelului de posibilități funcționale ale organismului pe baza educării aptitudinilor.

Conținutul exercițiului fizic reprezintă totalitatea proceselor psihice, neuro-musculare și energetice ale organismului care intră în desfășurarea unui exercițiu. Toate aceste procese complexe sunt subordonate obiectivului (-lor) vizat (-e) și în același timp tot ele sunt cele ce vor realiza aceste obiective prin influențarea somatică, funcțională și psihică a organismului.

Forma exercițiului fizic este determinată de totalitatea aspectelor externe ale mișcărilor raportate la caracteristicile spațio-temporale în care se desfășoară acesta.

‘’ Exercițiile fizice sunt structuri psiho-motrice create și folosite sistematic, ce presupun deplasări ale corpului omenesc și ale segmentelor sale în aceleași sau diferite planuri și axe, din și în poziții diferite, efectuate cu amplitudini, pe direcții și traiectorii bine precizate, cu dozări ale efortului prestabilite, în scopul:

învățării/reînvățării/perfecționării priceperilor și deprinderilor motrice;

dezvoltării capacităților condiționale și coordinative;

redobandirii și perfecționării funcțiilor aparatului neuro-mio-artrokinetic și a celorlalte aparate și sisteme;

ameliorarea calității vieții

Clasificarea exercițiilor fizice

Datorită diversității mișcărilor din care sunt alcătuite, clasificarea exercițiilor fizice se face luând în considerare următoarele criterii:

a)după structurile anatomice ale corpului, poartă denumirea segmentului/lor, articulației/lor sau mușchiului/grupelor musculare implicate;

b)după complexitatea mișcărilor efectuate:

exerciții simple adresate unui singur segment/articulație/mușchi și se efectueazăîn jurul unui singur ax pe o direcție ( dar putând fi pe ambele sensuri și cu amplitudini diferite ) și deci implicit într-un singur plan;

exerciții compuse ce includ mișcările în cadrul timpilor succesivi ai unui exercițiu efectuat în același segment/articulație/mușchi dar în diferite planuri;

exerciții combinate ce cuprind mișcările în cadrul aceluiași timp al exercițiului efectuate cu două sau mai multe segmente/articulatii/mușchi dar în același plan;

exerciții complexe ce cuprind mișcările în cadrul aceluiași timp al exercițiului efectuate cu două sau mai multe segmente/articulații/mușchi dar în planuri diferite;

după gradul de implicare al executantului în efectuarea exercițiului:

exerciții pasive – mișcări efectuate în totalitate prin eforturi externe depuse de alte persoane sau de aparaturi și instalații speciale;

exerciții semiactive –pasivo-active în care prima secvență motrică este realizată cu ajutor extern iar următoarea de către executant activo-pasive în care prima secvență este realizată de executant iar următoarea cu ajutor extern;

exerciții active – mișcările fiind efectuate în totalitate prin depunerea unor eforturi interne / exerciții libere- rezistența este dată de greutatea propriilor segmente ale corpului / exerciții cu rezistență în perechi mișcările fiind efectuate cu rezistența unui partener / cu obiecte rezistența fiind greutatea obiectelor / cu și la aparate rezistența fiind greutatea segmentelor corpului dar și greutatea aparatelor;

d) după felul activității musculare:

exerciții dinamice – activitatea musculară are caracter izotonic –deplasarea segmentelor se efectuează prin contracții cu alungirea fibrelor musculare ( excentric ) sau scurtarea fibrelor musculare (concentrice);

exerciții statice – activitatea musculară are caracter izometric;

exerciții mixte – activitatea musculară are ori caracter auxotonic (combinat izometric cu izotonic din contracțiile pliometrice) ori include și activitatea de relaxare musculară voluntară;

e) după scopul urmărit

exerciții pentru însușirea bazelor generale ale mișcărilor;

exerciții pentru influențarea selectivă și analitică a aparatului locomotor;

exerciții pentru adaptare la efort;

exerciții metodice pentru învățarea/consolidarea/perfecționarea priceperilor și deprinderilor motrice;

exerciții pentru dezvoltarea capacităților motrice (forță, rezistență, control, coordonare, echilibru, mobilitate, viteză );

exerciții de prevenire a efectelor negative ale inactivității motrice;

exerciții de corectare a deficiențelor fizice;

exerciții de readaptare a funcțiilor organismului (cardio-respirator, endocrino-metabolice, digestive, psihice etc.) și a posibilităților de mișcare (aparat neuro-mio-artro-kinetic);

exerciții pentru ameliorarea calității vieții (loasir).

după efectul lor asupra organismului din punct de vedere medical:

exerciții profilactice ce asigură întărirea/dezvoltarea sănătății organismului;

kinetoprofilaxia primară când încă nu s-a instalat în organism nici un proces patologic – adevărata profilaxie;

kinetoprofilaxia secundară cand există un proces patologic local, dar se are în vedere menținerea nivelului funcțional maxim în structurile neafectate

kinetoprofilaxia terțiară pentru nerecidivarea procesului patologic rezolvat cu sau fără sechele

exerciții terapeutice – tratarea afecțiunii diagnosticate medical în timpul perioadei acute

exerciții de recuperare a funcțiilor afectate în urma îmbolnăvirilor, traumatismelor sau intervențiilor chirurgicale dar și readaptarea persoanelor la viața profesională și socială.

Exercițiul fizic în kinetoterapie

Toate exercițiile fizice au un conținut și o formă specifică mișcărilor din care sunt alcătuite.

Conform Școlii de kinetoterapie de la Boston ( Sullivan P, Markos P,Minor M.) un exercițiu fizic terapeutic este structural format din trei părți ce formează un sistem unitar ATE:

– prima parte numită activitate include poziția de start și mișcările efectuate în cadrul acestei posturi;

– a doua parte numită tehnică include tipul tehnicii kinetice efectuate de către structurile aparatului locomotor sau ale altor aparate și sistemeale organismului în funcție de obiectivul (-ele) urmărite;

– a treia parte numită elemente declanșatoare ale stimulului senzorial și au drept scop facilitarea sau inhibarea răspunsului, la care se adaugă elemente de dozare a efortului și eventuale indicații metodice.

Un număr imens de tipuri de exerciții au marcat evoluția terapiei prin mișcare deoarece așa cum am încercat să adun gânduri ale renumiților profesori de-a lungul anilor exercițiul în sine poate avea diferite valențe funcție de conjunctură. Astfel, educația fizică poate avea și artibut profilactic în dezvoltarea armonioasă a copiilor așa cum David Willoughby și George R.Weaver în Ghid complet al măsurătorilor musculare stabilesc chiar coeficient al simetriei corpului pe baza volumului musculaturii.

Odată cu trecerea timpului s-a impus ordonarea acestor noțiuni care în opinia Sbenghe delimitează conceptul de:

-tehnică – drept element de bază;

-exercițiul -drept cumul al unor tehnici îmbinate într-un anume fel;

-metodă –drept complex de exerciții cu scop precis, metodologi;

-obiectiv- în kinetoterapie,cum ar fi tonifierea cu o metodologie bine precizată.

Clasificarea tehnicilor kinetice are drept fundament caracteristicile fundamentale ale aparatului locomotor:

Activitatea motrică;

Capacitatea de a putea fi mișcat pasiv;

Starea de repaus pe baza careia Legrand și Lambling structurează două mari capitole ale kinetologiei de bază:

Anakinetice cu imobilizări de punere în repaus, de contenție, de corecție și posturări de corecție și facilitare;

Kinetice statice (contracție izometrică, relaxare musculară) și dinamice active(reflexe și voluntare ) și pasive (tracțiuni,prin asistență, sub anestezie,auto-pasivă, pasivo-activă, prin manipulare);

Tehnici speciale sau combinate de strecing, de transfer, de facilitare neuromusculară.

Recuperarea medicală este activitatea complexă medicală, educațională și profesională ce urmărește recâștigarea cât mai totală a capacităților funcționale pierdute sau diminuate în urma unor boli congenitale sau dobândite sau chiar a unui traumatism, dar și conform Academiei Române de Științe redobândirea unei vieți active cu independență economică și / sau socială.

În cadrul kinetoterapiei există aport chiar prin simpla imobilizare prin corecție totul fiind susținut de kinetoterapeut prin mișcarile sale, identificâdu-se cu corpul pacientului.

În cazul copiilor exercițiul fizic este un cumul de tehnici prin care creierul lui este învățat să bea apă un act atat de simplu pentru un om sănătos care prin exerciții perfecționează deprinderi spre performanță în cadrul sportului.

Bazele generale ale mișcării:

– căi motorii involuntare( tonice ) reglează tonusul muscular conform schemei buclei gama și se realizează la nivel medular dar în stransă legătură cu zona supramedulară prin reflexe de posturare și de locomoție

– căi motorii voluntare ce cuprind reglarea la nivel cerebral prin:

Teoria reglării directe voliționale – căi piramidale direct din cortex

Teoria patternurilor conform căreia activitatea muscular se desfășoară după patternuri motorii din copilărie progresiv cu gradul de mielinizare

– controlul motor- ce însumează reglarea mișcării propriu-zise cu ajustări dinamice posturale și cuprinde patru etape:

a. mobilitate –capacitatea de a iniția mișcarea voluntarăși de a o executa pe întreaga amplitudine articulară posibilă;

b.stabilitate –capacitate de cocontracție eficientă pe posturi de încărcare articulară;

c. mobilitate controlată – capacitatea de a efectua mișcări în lanț kinetic închis cu amplitudine și forță funcțională în condiții de menținere a echilibrului corporal.

d. abilitate – capacitate de a efectua mișcări în lanț kinetic deschis.

4.2 Clasificarea mijloacelor kinetoterapeutice

Kinetologia medicală utilizează în scop sanogenetic sau terapeutic mijloace specifice și nespecifice, care se pot sistematiza după tipul participării subiectului în active și pasive.

Mijloacele specifice sunt reprezentate de:

exerciții fizice active și pasive;

posturări sau poziționări;

ergoterapia;

masajul.

Exercițiul fizic, constă în repetarea sistematică a unor cicluri de mișcări cu scopul influențării dezvoltării fizice și a capacității de mișcare a individului, fără producerea unor modificări morfologice vizibile. În schimb prin exercițiu, cresc capacitățile coordinative: echilibru, orientarea spațială, precizia etc.

Elementele de bază ale kinetoterapiei sunt tehnicile de lucru kinetice.

Exercițiul fizic (metoda) este rezultatul îmbinării dar și personalizării tehnicilor kinetice, iar prin perfecționare devin procedee standardizate deja pentru o situație dată, ce urmăresc obiective, exemplu metoda Kabat care nu mai este un simplu exercițiu. În 1960 Kabat afirma ,,O mișcare funcțională ia naștere, sau se dezvoltă, permanent din combinația modelelor de mișcare ale extremităților și activitatea sinergistică a trunchiului”.

În cazul kinetoterapiei și în mod particular la copii, exercițiul fizic este o acțiune repetată sistematic, în scopul dobandirii și perfecționării unor deprinderi sau îndemanări, abia după ce au reușit să formeze engrama corporală.

Discutăm în mod particular despre motricitate sub aspect fiziologic și psihofiziologic drept ansamblu funcțiilor ce asigură menținerea posturii și execuția mișcărilor specifice ființelor vii, gandită în opoziție cu funcțiile de recepție și senzoriale. Mișcarea este doar o schimbare în spațiu a poziției corpului. Distingem astfel:

motricitate reflexă complet independent de voință;

motricitate automată în care voința intervine doar pentru declanșarea unei succesiuni de mișcări automate (mersul, înghițirea);

motricitate voluntară în care fiecare gest este gandit înainte de a fi executat.

Mai mult, ca importanță pentru a înțelege rolul stimulării senzoriale prin orice mijloace la copiii cu deficiențe motorii:

-J.Pailhaus și M.Bonnard (1999) au preferat termenul senzoriomotricitate ce pune accent pe raportul reciproc control senzorial/elementele sistemului motor, tocmai pentru a sublinia rolul informațiilor senzoriale în declanșarea, conducerea și adaptarea mișcărilor în cadrul normalității;

– Bos Mechling (1987) în Worterbuch impune psihomotricitatea în reglarea psihică a motricității ca și corolar al Epuran M. care afirmă (1976) că ,,elementele componente ale psihomotricității sunt schema corporală, coordonarea dinamică, segmentară și generală, coordonarea statică- echilibrarea și coordonarea perceptiv-motrică ( percepția spațiului, ritmului și a mișcăriilor proprii ) rapiditatea mișcărilor, ideomotricitatea ( sinteză dinamică a schemei corporale șia coordonărilor perceptiv – motrice cu sarcină motrică )”.

Învățarea motrică rezultă din structurarea globală a tuturor datelor incluse în procesul perceptiv – sinteză senzorială numită de Lawther( 1977) și începe din stadiul inițial al dezvoltării copilului fiind ancorată în reacțiile motrice naturale, înnăscute iar Piaget (1972) stabilește prima etapă de dezvoltare motrică pană la 18 luni.

În cazul paraliziilor cerebrale deprinderile motrice sunt achiziții ale unor posturi de bază care în cazul copilului sănătos există deja, deci performanța abilităților dobandite are valențe distincte deja. Discutăm de tehnică kinetică și deja de exercițiu kinetic –metodă, într-un context mult mai vast .

Copilul cu deficiențe neuro-psiho-motorii pornește deja cu un dezavantaj major pe toate planurile, patternurile lui sunt bulversate total. El, copilul trebuie să se perceapă pe el, apoi pe el în raport cu mediul înconjurător și în ultimul rand să înceapă mișcarea dezorganizată din primele trei patru luni de viață ale copilului sănătos.

Deși este prematur și poate împotriva legilor firii, acești copii și mă refer strict la cei din lotul de cercetare cu sindrom extrapiramidal și care nu dezvoltă teren convulsivant, trebuie să recupereze iute deficitul și să-și învingă teama de mișcare. Poate dacă ignorăm vârsta am spune că nu e problemă, deoarece s – a dovedit clinic capacitatea de refacere – neuroplasticitate –a creierului. Problema intervine prin faptul că studiul pornește de la cazuri de copii cu vârste biologice de 3-6 luni. Deci nu se pune în discuție reedeucarea a ceva ceea ce neurologic nu există decât ca informație genetică de mișcare, dar și aceea obstrucționată de leziunea hipoxică congenitală la care se pot adăuga și, nimic nu poate anticipa acest lucru, alte complicații neurologice și nu numai.

Etapele mișcării voluntare:

motivația informarea SNC asupra unei necesități ce este analizată, integrată și transformată în cortex ca idee – Dificultatea intervine chiar din acest moment deoarece leziunile vizează arii motorii extrapiramidale responsabile cu controlul fin al mișcării;

programarea cu transformări în idei în cortex, cerebel și ganglioni bazali, în cadrul programului de mișcare;

luarea deciziei de a face o mișcare reprezintă deja în act cortical conștient, dar nu în această patologie când reușim să motivăm copilul chiar cu recuperarea suzetei sau a jucăriei dorite. Dorește să execute și se întâmplă reversul cu grupe musculare ce devin spastice, rigide.

execuția- intrarea în acțiune a sistemului piramidal și extrapiramidal ca sisteme motorii ce transmit comanda motrică neuronilor medulari ( alfa și gama ) și de aici aparatului efector ( mușchi-articulație), ce realizează mișcarea voluntară conform planului eleborat și transmis de cortex;

ajustarea permanent tonico-fazică a mișcării prin receptorii proprioceptivi, vizuali, vestibulari etc., ( feed- back-ul ).

Mișcarea joacă un rol important în trecerea de la percepție la percepție la reprezentare, percepția apare atunci cand procesele cerebrale intervin în reținerea unei informații, iar persoana devine interesată de acest aspect.

În cadrul activității de percepție se perfecționează inițial coordonarea mișcărilor oculare și mai apoi se dezvoltă coordonarea ocolo – motorie ce permite consolidarea activității perceptive prin manipulare. Manipularea urmată de percepția obiectului permite la nivel cerebral formarea reprezentării acestuia – reprezentare ce implică existența unei imagini mentale a obiectului ce poate fi utilizată în lipsa lui.

L.Pick și P.Vayer au identificat 6 factori ce participă la realizarea unui gest adaptat scopului:

– perfecționarea echilibrului static și dinamic ce asigură independența de mișcare a unui anumit segment corporal;

– dezvoltarea engramelor motorii ce permit posibilitatea repetării unui anumit gest;

– dizolvarea treptată a sincineziilor permițând astfel independența motrică a celor două membre superioare și inferioare;

– adaptarea la efortul muscular;

– perfecționarea coordonării senzorio – motrice;

– adaptarea ideo – motrică.

Realizând o corelare între studiul lui P. Bizouard din anul 1995 în care se evidențiază faptul că evoluția percepției și a reprezentării este stimulată de perfecționarea prehensiunii și etapele de dezvoltare neuro – motorie ale copilului sănatos Recuperare neuro Robănescu ) se poate realiza o imagine de ansamblu asupra evoluției prehensiunii.

Mai mult în cadrul studiului nostru în cazul copiilor cu sindrom extrapiramidal în care coordonarea și echilibrul sunt profund afectate, am considerat important să corelăm și să îmbinăm personalizat fiecărui copil întreaga paletă de tehnici ce pot stimula acest simț complex – echilibrul.

Nu putem cataloga o prioritate între cele două tocmai pentru faptul că le –am identificat drept indisolubil legate și vitale din punctul de vedere al evoluției ulterioare .

Simțul echilibrului permite aprecierea poziției segmentelor corporale dar și a corpului în spațiu, el dezvoltandu-se pregnant în primul an de viață . Tocmai acest fapt este deosebit de elocvent și a marcat studiul nostru.

Echilibrul static și controlul postural reprezintă verigi vitale în orice simplă mișcare, ele dezvoltandu-se și perfecționandu-se continuu enumeră cele trei categorii de senzații:

– senzația de verticalitate ce oferă informații legate de poziția segmentelor corporale în raport cu axul vertical;

– senzația de mișcare rectilinie care apare la începutul și sfarșitul unei acțiuni;

– senzația de rotație ce apare tot la începutul și sfârșitul unei mișcări dar în condițiile execuției cu viteze diferite.

Copii cu sindrom extrapiramidal în jurul vârstei de 3 luni prezintă mișcări caracteristice patologiei atetozice, coreice (sindrom hipoton –hiperkinetic), bradikinezii, reflexe opistotonice, Moro și tonice cervicale asimetrice, controlul capului este exclus iar mișcările membrelor superioare sunt de hiperextensie și abducție cu pumnișori flectați cu îndârjire. Totul funcționează ca o roată dințată –sincinezii – orice încercare de atingere și mai ales a unui străin stârnind o și mai puternică opoziție.

Începând cu aceasta vârstă la copilul sănătos, prehensiunea este involuntară ea fiind un reflex, dar cu un bagaj motric înnăscut. De acum începe conturarea și coordonarea mișcărilor dezordonate spre mișcări de apucare spre linia mediană a corpului, capul se menține pe axa trunchiului redresat.

Prima formă de prehensiune voluntară se conturează în jurul varstei de 4-5 luni atunci cand motricitatea spontană capătă motivația stimulului și devine motricitate dirijată. Acum copilul manevrează un obiect prin priza cubito – palmară, apoi spre 6 luni apare cea digito-palmară cu obiecte apucate între palmă și degete, iar spre 8 luni policele devine activ opozant.

Până la 6 luni vorbim de perfecționarea mișcărilor membrelor superioare ce se apropie de obiect din umăr, grosier prin abducție globală.

În tot acest interval, postura considerată element propriu fiecărui individ, este determinată de organizarea și maturizarea sistemului nervos dar și osteo –articular. De la naștere mișcările corpului sunt vermiculare, involuntare, spontane, globale de scurtă durată 0 – 3 luni primul model Vojta.

Maturizarea sistemului nervos central și dezvoltarea motricității realizate în sens cefalo – caudal, conturează controlul capului cu perfecționare până la 5-6 luni când se dezvoltă curbura dorsală importantă pentru controlul posturii, motricitatea trunchiului și utilizarea membrelor superioare către tot ce e nou și ridicare în vertical.

Echilibrul static se obține prin:

contracția grupelor musculare ale trunchiului, influențate de poziția capului și analizatorului vizual;

coordonarea sistemului vestibular stimulat prin receptorii maculei chiar de simpla înclinare a capului cu 1-2 grade;

stimularea sensibilității proprioceptive;

stimularea sistemului extrapiramidal, ce coordonează mișcarea fină.

Noul născut prezintă mișcări globale, dezordonate fără finalitate determinată, pentru ca mai apoi în decurs de câteva luni, prin memorie vizuală kinestezică, să apară reacții complexe de inhibiție-excitație a grupelor muscular agonist-antagonist ce vor sta la baza mișcării active analitice. Tot în primele luni de viață, cu evoluție psihosomatică bazată pe mecanimul învățării și repetării, se dezvoltă complexitatea mișcării având ca rezultat, imprimarea pe scoața cerebrală a schemelor de mișcare.

Copilul sănătos are o atitudine ghemuită de triplă flexie, poziție fetală ce-i conferă siguranță pe cand copilul extrapiramidal este un arc destins într-o hiperextensie marcantă și greu de învins doar prin legănare în urma imobilizării de către mamă sau kinetoterapeut în poziție fetală cu toate cele patru membre adunate. Copilul sănătos se dezvoltă către organizare iar centrul de greutate este și el modificat permanent pentru saltul de cvadrupedie și mai apoi cel de bipedie.

Copilul sănătos prezintă o engramă corporală la nivelul scoarței cerebrale care la debutul vieții este doar o schemă corporală, o reprezentare mentală pe care o are asupra propriului corp ca un bagaj conturat genetic pentru ca mai apoi prin mișcări simple,corecte să dezvolte o multitudine de engrame motorii ce vor dezvolta pattern-uri complexe și perfecționate odată cu vârsta.

Aici intervine discrepanța de copilul extrapiramidal, care din cauza leziunilor din aceste structuri, nu poate derula programul involuntar cu bagajul înnăscut și mai mult decat atat este și dezavantajat de mișcări dezordonate ce nu se conturează, reflexe ce nu se șterg și-l dezavantajează la mișcare și de teama de mișcare. Teama îl obstrucționează în percepție, nu știe ce e cu el, caută liniștea fugind și aruncandu-se pe spate mainile lovesc nervos iar picioarele se extind și răsucesc spre interior .Totul e un zbucium și o luptă.

Cu toate acestea cu cât diagnosticul precoce este cel real și identifică extrapiramidalul CONSECINȚA hipoxiei și nu degenerarea din boala Parkinson, DECI au doar ariile cerebrale comune ca și localizare dar NU același factor declanșator cu mai mult de atât copilul extrapiramidal este ajutat de plasticitatea creierului și tocmai de acel bagaj genetic de motricitate ( pe care însă îl obturează la plecare hipoxia ) să se recupereze iar adultul cu Parkinson pleacă pe un drum degenerativ ireversibil.

Posturarea, postura sau poziționarea reprezintă poziții, ale întregului corp sau ale unor părți ale acestuia, impuse sau menținute voluntar pentru un anumit timp în scop profilactic sau terapeutic. Sunt situații de posture cu imobilizare, după cum în timpul imobilizării se folosesc posturări pentru combaterea efectelor secundare. Efectele posturărilor se răsfrâng asupra tegumentului, aparatului locomotor și organelor interne; pot fi curative și profilactice.

Posturile cu efect asupra aparatului locomotor, se realizează din punct de vedere tehnic:

Manual de către kinetoterapeut. Impune cunoașterea și respectarea biomecanicii articulare și fixarea segmentului de membru nemobilizabil pentru a evita intervenția compensatorie.

Autocorective prin greutatea propriului corps au segment corporal indicate mai ales în retracții musculare

Instrumentale ce restabilesc mobilitatea articulară utilizând greutăți (încărcături).

În opinia personală în cazul copiilor cu sindrom extrapiramidal vom adopta poziții inhibitorii ale reflexelor de opistotonus și tonice cervical asimetrice prin poziționarea ghemuită ca într-o scoică sau ghemuit în brațele mamei într-un semișezut. În timpul terapiei, vom adopta relaxarea în poziția fetală cu ușoară legănare și vorbe blânde până când cedează spasmul hiperextensor.

Ergoterapia. Etimologic provine din grecescul ergon care semnifică activitatea fizică dar și activitate manuală. Terminologia recentă utilizează denumirea de terapie ocupațională. Ambele sunt de fapt un mijloc terapeutic ce utilizează activități corporale și productive pentru restabilirea capacității funcționale normale sau dezvoltarea celei compensatorii a funcțiilor restante sănătoase, precum și pentru neutralizarea tulburărilor de comportament, astfel încât individual să se poată autodeservi, să poată practica jocuri, activități zilnice ( ADL ) sau să-și reexercite profesia.

Activitățile practice, utile studiului nostrum sunt cele precum : ludoterapia, receative, de readaptare, ortezarea ( în vederea suportului de a-și desfășura activitățile ).

Masajul. În opinia personală, masajul este contraindicat în paralizii cerebrale, deoarece induce creștere spasticității.

Mijloacele nespecifice sunt:

a) Agenți fizici naturali reprezentați de apă, ape minerale, nămoluri, gaze terapeutice, climat.

– Termoterapia folosește drept factor terapeutic căldura 40-80 grade Celsius oferită de medii distincte apă, aer încălzit, nisip, băi de soare,nămol și Crioterapia prin aplicații reci lichide,solide

Din practica personală, deși la sportivii de performanță și în refacere cel puțin crioterapia este preferată, în cazul copiilor lasă de dorit ca impact psihologic frig sau ca moleșeală după căldură. ESTE ADEVĂRAT, trebuie educați, dar încă ceva neplăcut peste alte multe neplăceri la vârste fragede consider o forțare nejustificată atâta timp cât există și alte metode de relaxare mai plăcute chiar interactive în cazul lor.

– Hidrotermoterapia, prin schimbul de căldură între corp și apă.

Agenți fizici artificiali reprezentați de curentul electric, dar și de aplicații cu parafină.

Electroterapia. Curentul electric de frecvență zero sau continuu (curentul galvanic) are drept efecte fiziologice asupra fibrelor nervoase senzitive, motorii, întregului sistem nervos central, fibrelor vegetative vasomotorii, întregului sistem nervos vegetativ – vasodilatator, trofic, rezorbtiv, echilibrant sistem nervos vegetativ

Efectele acestui tip de curent funcție de polaritatea aplicată polul (+) analgezie, iar cel (-) scăderea pragului de excitație sau același fenomen de stimulare neuromotorie.

-Curenții în impulsuri prin întreruperea curentului continuu, au efect excitator prin terapia curenților de joasă frecvență, terapia musculaturii denervate, terapia musculaturii spastice, stimulări ale contracției musculaturii netede.

-Curenții dinamici au efecte analgetice, hiperemiante, trofice, resorbtive, dinamogene, aplicați în cazuri postraumatice, reumatice, tulburări circulatorii.

-Curenți electrici de medie frecvență cu efect excitomotor, vasodilatator, trofic, decontracturant, analgezic

-Curentul de înaltă frecvență;

-Ultrasunetul;

-Fototerapia sau terapia cu lumină naturală sau artificială;

-Radiații infraroșii sau ultraviolete;

-Terapia cu laser;

-Terapia prin campuri magnetice de joasă frecvență.

Discutând strict în cadrul studiului nostru este dificil de aplicat această procedură chiar obositoare în cazul micuților pacienți, motiv pentru care o putem lua în cosiderare abia după varsta de 3-4 ani, în cazul absenței tabloului convulsivant.

.

Hidro-kinetoterapia este din punctul nostru de vedere o metodă psiho-fizioterapeutică. Este utilizată prin aplicări diferite ale apei pe corp în scopul creșterii rezistenței organismului, normalizarea funcțiilor alterate, combaterea unor manifestări din patologia umană, efect de relaxare avand în vedere faptul neglijat de multe ori că suntem peste 75/ apă ca și structură.

În cazul studiului nostru am aplicat cu ajutorul părinților dornici, îndemanatici și deschiși chiar la varste fragede 3-4luni baia de seară sub forma unei sedințe de hidro-kinetoterapie. Ideea este doar de terminologie pentru adult, pentru micuți fiind doar o senzație, o cunoscută senzație din păntecul mamei, acolo unde el se afla în deplină siguranță.

Cu ajutorul unui colăcel aplicat în jurul gâtului, copilul în cada personală se mișcă liber în apă fiind ajutat de părinți prin suport psihic dialogând în permanență drept joacă, dar și cu deosebită atenție la mișcările necontrolate ce-i pot induce teamă.

Întreaga terapie a copilului cu deficiențe neuro- psiho-motorii debuteză în cazul unui diagnostic precoce 0-1 an motiv pentru care chiar noțiunea de tehnică este un pic avangardistă pentru părinți, ei fiind cei care în primul rand trebuie să înțeleagă ce se petrece cu propriul prunc, un adevărat și micuț sportiv de performanță al vieții însăși.

c) Mijloace psihice, experiența kinetoterapeutului și complexitatea tratamentului nu se regăsesc în eficiență dacă se ignoră aspectele psihice. Boala este un stressor puternic care perturbă comportamentul psihic ce poate fi însă reglat prin:

– reglare externă ( heteronomă ) prin comunicare verbală și non verbală mai ales în cazul studiului nostru.

– autoreglarea ce constă în capacitatea individului de a se cunoaște și aprecia prin demersuri de: antrenament mental, găndire pozitivă, conștientizare corporal, relaxare generală.

d) imobilizarea, mijloc specific ortopediei;

e) dieta, cu multiplele sale conotații. În opinia personală induce probleme din punct de vedere al perturbării musculaturii tractului digestiv unde musculatura striată afectată neuromotor impiedică actul deglutiției și al masticației.

C. Mijloace complexe, justificate de faptul că această stiință medicală, kinetoterapia, nu este o știință încorsetată de șabloane și permite kinetoterapeutului asocierea mijloacelor în vederea obținerii unor rezultate optime de recuperare.

În opinia Prof.dr. Marcu V., mijloacele kinetoterapeutice clasifică astfel:

Mijloace fundamentale: exercițiul fizic și masajul

Mijloace ajutătoare: termoterapia, electroterapia, hidroterapia, terapia ocupațională, activități fizice adaptate

Terapia ocupațională definită drept activitate mentală sau fizică, prescrisă și dirijată cu obiectiv bine determinat în achiziția corectă abilităților manuale sau a refacerii ei și cu suport psiho-intelectual susținut al copilului, ce trebuie să înteleagă ceea ce execută și de ce.

Scopul este de stimulare a încrederii în sine și dezvoltarea firească a personalității prin:

Înlăturarea tulburăriloe funcționale pasagere în care e necesară reeducarea gestuală

Reeducarea mijloacelor de exprimare implicând vorbirea, atitudinea, comportamentul

Restabilirea independenței pacientuluisub aspect psiho- somatic

Activități fizice adaptate, sunt definite conform Asociației europene, drept un domeniu interdisciplinar care caută identificarea și soluționarea diferențelor individuale în activitatea fizică.

Au drept scop:

stimularea responsabilitatii in diverse situatii de viață;

formarea deprinderilor de autoingrijire și igiena;

cultivarea deprinderilor educaționale;

cultivarea autocontrolului si expresivitatii personale;

adaptarea si integrarea in activitatii educationale, jocuri;

reeducarea capacitatilor cognitive;

reeducarea capacitatii de reactie la diverse situatii de viață.

3. Mijloace asociate

-Factorii naturali: apă, aer, soare. Climatoterpia prin utilizarea terapeutică a factorilor atmosferici, cosmici și telurici, caracteristici unei zone geografice pentru o anumită patologie.

În cadrul studiului nostru este dificil de cuantificat amprenta acestor factori, un lucru este însă cert și anume, faptul că ariile cerebrale ce au fost afectate de hipoxia cerebrală, nu sunt benefic influențate de simpla presiune scăzută în momentul ploilor sau variațiilor presiunilor atmosferice, copiii devenind agitați, chiar au tulburări de somn.

În aceeași măsură nu este de neglijat reacția lor pozitivă de odihnă și relaxare în zonele montane, saline.

Totul însă este redus la genotipul și unicitatea fiecărui copil, modul în care este ajutat să perceapă și înțeleagă prin intermediul părinților mai ales al mamei, la început indus și mai apoi devenind plăcere de a se juca în apă, de a suporta temperatura mai scăzută cu mai puține haine, de a lăsa natura să-i ajute corpul plăpand și neajutorat și printr-un aport alimentar sănătos .

– Dieta și igienă.

Am considerat deosebitde important utilizarea unor principii în cadrul ședințelor de kinetoterapie, din:

– Psihomotricitate. M. Epuran (1976) a definit drept ,,expresia maturizării și integrarii funcțiilor motrice și psihice la nivelul pretins de integrarea funcțională bună a individului în ambianță”.

Un individ se manifesta prin propriul corp acesta fiind expresia constiintei de sine ce se manifesta pe trei directii relatia cu sine, relatia cu persoanele din anturajul sau si relatia cu mediul inconjurator.

Relația cu sine implică abordarea față de propria persoană printr-o stare de spirit pozitivă și o postură a corpului corespunzătoare, o atitudine echilibrată.

Starea de spirit implică acceptarea propriei persoane pornind de la o bază realistă iar coordonarea posturală cuprinde elementele legate de spațiu(aliniamentul scheletului), ritm(ritm respirator) și energie(concentrarea forței la nivel abdominal).

Relația cu persoanele din anturaj este esențială pentru dezvoltarea eului corporal, aceasta se desfășoară în cazul copilului cu handicap în prezența mamei. Mama copilului are un rol esențial fiind mediul de siguranță, stabilitate, joacă și informație prin intermedediul căreia copilul își descoperă senzorio-motricitatea.

Relația cu mediul înconjurător se realizează tot prin intermediul mamei.

Psihomotricitatea are următoarele obiective:

a)Generale:

cunoașterea și înțelegerea elementelor constitutive ale psihomotricității;

cunoașterea instrumentelor prin intermediul cărora se poate acționa;

-stăpânirea comportamentelor de bază ale psihomotricității pentru a obține o reacție adecvată;

-identificarea precoce a retardurilor psihomotrice pentru a orienta procesul de educare în vederea dispariției lor;

-diagnosticarea rapidă a tulburărilor de psihomotricitate și îndrumarea procesului de reeducare către diminuarea efectelor negative.

b) Particulare:

dezvoltarea kinesteziei, a percepției și reprezentării complexe a mișcării;

perfecționarea capacității de mișcare îndreptată către adaptarea precisă la solicitări și stăpânirea corpului;

evaluarea potențialului psihomotric prin aprecierea raportului dintre vârsta biologică și cea cronologică;

dezvoltarea priceperilor și deprinderilor motrice de bază și aplicative: mers, alergare, săritura,aruncare, echilibru, cățărare, tracțiunea;

perfecționarea calităților motrice: forță, viteză, rezistență, îndemânare.

-Ortezarea prin intermediul ghetelor ortopedice în prima faza de ortostatim pentru a stimula sprijinul plantar total este indicat. Odată cu achiziția mersului copilul trebuie stimulat să se încreadă în propriile picioare pe care le suspendă sau sare la orice zgomot puternic, să exerseze deplasarea chiar desculț sau în pantofi normali fără întăritură. Motivația constă în urma studiului cu copiii ce au ajuns la această fază, în manifestarea mecanismului de feedback negativ – cu cat forțezi corecția cu atat ți se răspunde în direcția greșită.

Singura corecție justificată doar în momentul achiziției ortostatismului poate chiar din poziția ,,cavaler” este conform studiul podologic și posturologic, acel susținător plantar de maxim 2 mm ce doar stimulează bolta plantar, dar mai apoi planta trebuie să răspundă solicitării de spijin sub incidența biomecanicii și ale echilibrului și controlului postural.

-Activități ludice. Platon (427-347 î.e.n) a afirmat că ,,poți afla mai multe despre o persoană într-o oră de joc decât într-un an de conversație”. În lucrarea sa ,,Homo ludens” apărută în traducere în 1998 la Editura Humanitas, filozoful olandez Johan Huizinga (1872-1945) pledează pentru ideea că întreaga cultură a umanității este determinată de elementul ludic.

Dezvoltarea psihică a omului nu poate fi înțeleasă în plenititudinea ei dacă nu se ia în considerare una din dimensiunile fundamentale psihocomportamentale ale personalității – jocul și activitățile recreative și distractive.

Psihologii elvețieni J.Piaget și B. Inhelder consideră jocul ca o activitate de asimilare a realului de către copii – teoria asimilării- adaptării.

Jocul este împărțit în trei grupe

-jocul exercițiu, care reprezintă forma primitivă și singura prezentă la nivel senzori-motor, dar care se păstrează parțial și mai tarziu,constand din repetarea pentru plăcere a activităților însușite de copil în scopul adaptării enumerăm jocuri senzori-motorii, și de exercitare a gandirii (discuții);

-jocuri simbolice sau de ficțiune ce pornesc de la imitație dar cu obiective devenite simbolice și care reprezintă apogeul jocului infantil îndeplinind funcția principală a jocului în viața copilului între 2-7 ani și anume asimilarea realului la eu și la dorințele proprii;

-jocurile cu reguli pentru copii peste 7 ani.

Se mai pot adăuga și jocuri de creație cu influențe asupra personalității copilului.

Jocuri de mișcare numite jocuri dinamice tot cu reguli, ce au drept caracteristică folosirea exercițiilor corporale drept principal mijloc de dezvoltare și educație fizică a copiilor.

-Autoplastia. Autoplastia este o caracteristică a activităților corporale, considerată demers intențional al subiectului de ameliorare a aspectelor și funcțiilor corpului propriu, dar și semnificația de ordin general și anume contribuția la dezvoltarea capacității de adaptare la situații noi, cu promptitudine și suplețe.

Efecte:

-ameliorarea imaginii de sine;

-ameliorarea valorii sinelui – self-vorth;

-creșterea încrederii în sine;

-dezvoltarea conștienței corporale;

-satisfacția realizării unui model performant;

-ameliorarea conștiinței de sine socilă;

-ameliorarea folosirii limbajului non-verbal;

-creșterea capacității de adaptare la provocările vieții prin stimularea energiei de adaptare;

-formarea unei imagini reale dublată de o năzuință spre imaginea ideală.