Exercitii de Kinetoterapie Activa Pentru Forta Si Rezistenta Statice, Dinamice, Isokinetice

Medicina

Exercitii de Kinetoterapie Activa Pentru Forta Si Rezistenta Statice, Dinamice, Isokinetice

Byadmin ianuarie 1, 2024

Exercitii de kinetoterapie activa pentru forta si rezistenta: statice, dinamice, isokinetice.

CUPRINS

CAPITOLUL I

Introducere

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL II

II 1. Anatomia

II 1.1. Articulația coxofemurală

II 1.2. Articulația genunchiului

II 1.3. Articulațiile piciorului

II 2. Etiopatogenie – artrozele

II 3. Stadializarea artrozelor

II 4. Clinica

II 5. Diagnostic și Prognostic

II 6. Definiție hipertensiune arterială. Clasificare. Stadializare.

II 7. Evoluție, prognostic și complicații ale hipertensiunii arteriale

II 8. Tratament

II 8.1. Obiectivele tratamentului

II 8.2. Mijloace terapeutice

CERCETĂRI PERSONALE

CAPITOLUL III

III 1. Ipoteza de lucru

III 2. Material

III 3. Metode

III 4. Rezultate

III 5. Concluzii

BIBLIOGRAFIE

Capitolul I

Introducere

Artozele cuprind o varietate mare de forme clinice, de stadii evolutive și de disfuncții care

în funcție de localizare dau grade diferite de infirmitate.

Artrozele sunt întâlnite la peste 80% din persoanele peste vârsta de 60 de ani și această boală poate afecta una sau mai multe articulații.

Coxartrozele apar mai ales la subiecții de peste 40 de ani, iar frecvența lor crește odată cu vârsta. Ele ating aproape în egală măsură ambele sexe. În peste 50 % din cazuri coxartroza este secundară unor malformații congenitale ale șoldului sau este secundară unor traumatisme. În 45 % din cazuri nu se cunoaște cauza și sunt considerate ca fiind primitive, la vârstnici, prin involuție. Localizarea procesului artrozic la nivelul genunchiului este considerată cea mai frecventă. În acest caz incidența pe sexe predomină la femei, mai ales formele primitive de vârstă, după perioada menopauzei și în contest hiperponderal asociat cu tulburări ale circulației de întoarcere veno-limfatice.

Metodele fizicale de tratament, în primul rând terapia prin mișcare și factorii naturali sunt parte din tratamentul de recuperare a acestor afecțiuni.

Bolile cardiovasculare, în mod deosebit hipertensiunea arterială ocupă primul loc, ca frecvență, în cadrul morbidității generale. Astfel, prezența hipertensiunii arteriale la pacientul vârstnic cu boală artrozică este extrem de frecventă.

Aceasta, de multe ori, cauzează o dificultate în recuperarea medicală a artrozelor și presupune programe de recuperare adaptate prezenței celor două afecțiuni.

Datorită acestor aspecte mi-am ales ca studiu recuperarea artrozelor la pacientul hipertensiv.

Programul recuperator are rolul de a ameliora infirmitatea pacientului atât fizică, psihică cât și socială, pacientul fiind capabil să își asigure un viitor decent, fiind capabil să se autoservească și să ducă o viață independentă social și economic.

Capitolul II

II 1. Anatomia

II 1.1. Articulația coxofemurală

Șoldul este una dintre cele mai importante articulații ale membrului inferior, ea

susținând la fel ca și articulația genunchiului și cea a piciorului, întreaga greutate a corpului omenesc.

Figura II. 1. Articulația coxofemurală

Sursa: http://www.rne.ro/rne/pacienti/sold/, Consultat la data de 12.07.2012

Structurile importante ale șoldului sunt:

oasele și articulațiile

ligamentele

mușchii

inervație

vasele de sânge

bursele

„Oasele ce formează scheletul membrului inferior sunt legate de trunchi prin centura

membrului inferior sau centura pelvină care este reprezentată de osul coxal. Cele două coxale, împreună cu sacrul și coccigele formeză pelvisul osos sau bazinul. Acesta are forma unui trunchi de con cu baza orientată superior.”

Articulația șoldului, numită și articulația coxofemurală, „este o articulație sferoidală tipică cu trei axe de mișcare, având o mare importanță în statică și locomoție”. Suprafețele articulare sunt formate din capul femural și acetabul. Aceste suprafețele articulare sunt învelite într-un strat de cartilaj hialin.

B. Ligamentele articulare sunt numite și fascicule de întărire longitudinale. Ele sunt trei la număr după cum urmează: ligamentul iliofemural, ligamentul pubofemural și ligamentul ischiofemural, la care se mai adaugă si ligamentul capului femural. Aceste ligamente asigură soliditatea articulației, atât în mers cât și static.

C. Șoldul este inconjurat de mușchi scurți, groși, voluminoși și puternici. O musculatură atât de puternică ca și cea a articulației coxofemurale nu se mai gasește în altă parte a corpului. Aceștia „sunt așezați cu corpul muscular la nivelul bazinului și se întind de aici până la extremitatea superioară a femurului.”

Mușchii șoldului se împart în două grupe:

-grupul anterior care cuprinde: mușchiul iliopsoas, care ajută la flexia coapsei și mușchiul psoas mic;

-grupul posterior care cuprinde 10 mușchi. Aceștia sunt amplasați pe suprafața exterioară a pelvisului, care în întregimea lor formează fesa.

Cei 10 mușchi posteriori ai pelvisului sunt:

mușchiul gluteul mare (sau fesierul mare)

mușchiul gluteul mijlociu (sau fesierul mijlociu)

mușchiul gluteul mic (sau fesierul mic)

mușchiul pătrat femural

mușchiul obturator intern

mușchiul obturator extern

mușchiul gemen superior

mușchiul gemen inferior

mușchiul tensor al fasciei lata

mușchiul piriform

Extensorul cel mai important al coapsei este mușchiul gluteul mare.

Abducția este realizată de gluteul mijlociu și cel mic, luând parte și tensorul fasciei lata.

De asemenea, gluteul mic și gluteul mijlociu ajută la efectuarea rotației interne.

Mușchii gluteul mare, gluteul mijlociu, gluteul mic, piriform, gemenul superior și cel inferior,

obturatorul intern și cel extern și pătratul femural efetuează rotația externă.

D. Nervii cei mai importanți ai șoldului sunt nervul sciatic și nervul femural. De asemeni,

nervul obturator, un nerv mic, trece pe la nivelul șoldului. Împreuna ei duc semnale de la creier către mușchi pentru a realiza mișcarea șoldului și „transportă semnale de la creier despre sensibilitate cum ar fi atingerea, durerea și temperature.”

E. Artera femurală este o arteră mare cu originea la nivelul pelvisului a carei puls se

poate simți la nivel inghinal. Aceasta are o ramură profundă, artera femurală profundă.

Vasele de sânge trimise de ea spre capsula articulară a șoldului, „sunt principala sursă de

vascularizație a capului femural.”

Bursa reprezintă un sac subțire care lubrifiază și reduce frecarea datorită

lichidului ce îl conține.

Printre bursele existente la nivelul șoldului se numără: bursa marelui trohanter, bursa

iliopsoasului și bursa care se află deasupra tuberozității ischiale.

II 1.2. Articulația genunchiului

Figura II. 2. Anatomia genunchiului

Sursa: http://lectiadeanatomie.blogspot.com/2011/10/articulatia-genunchiului.html, Consultat la data de 15.07.2012

Genunchiul „este cea mai mare articulație a corpului omenesc” astfel i se acordă o atenție

mai deosebită. Această atenție deosebită este necesară deoarece genunchiul este cel mai puțin protejat și învelit de părți moi, în comparație cu alte articulații mari, uzura elementelor sale este mai accentuată din cauza solicitării foarte mari în locomoție și statică, și nu în ultimul rând, articulația genunchiului este implicată în numeroase procese inflamatorii, traumatisme și tumori.

Structurile genunchiului:

oasele și articulațiile

meniscurile, capsula, ligamentele, sinoviala, bursele

mușchii

inervație

vascularizație

Oasele care formează genunchiul sunt alcătuite din oasele coapsei, femurul și patela (sau

rotula) și oasele gambei, tibia și fibula.

Suprafețele articulare sunt formate din epifiza superioară a tibiei, epifiza inferioară a

femurului și rotula.

Meniscurile intraarticulare sunt două fibrocartilaje care „au rolul de a contribui la o mai

bună concordanță între suprafețele condiliene femurale și fosele articulare ale tibiei, insuficient excavate”. Ele se inseră și sunt unite cu platoul tibial în mișcare.

Sunt două tipuri de menisc, meniscul lateral și cel medial, care sunt unite prin ligamentul transvers al genunchiului în partea anterioară.

Capsula arată ca un manșon care leagă femurul, tibia și patela. Ea este formată din fibre longitudinale, fibre transversale și fibre oblice.

Ligamentele genunchiului sunt alcătuite din:

Ligamentul rotulian

Ligamentele posterioare

Ligamentul colateral fibular

Ligamentul colateral tibial

Ligamentele încrucișate (anterior, posterior, menisco-femural anterior)

Sinoviala genunchiului este cea mai complexă din toate sinovialele articulare. Ea este

formată dintr-un țesut conjuctivo-vascular.

Bursele sinoviale ale genunchiului sunt:

Bursa subcutanată prepatelară

Bursa subfascială prepatelară

Bursa subtendinoasă prepatelară

Bursa subcutanată infrapatelară

Bursa subcutanată a tuberozității tibiei

Bursa infrapatelară profundă.

Mișcarea principală a articulației genunchiului este cea de flexie- extensie, urmată de

mișcari secundare, rotație internă și externă și chiar o redusă mișcare de înclinare laterală.

Flexorii principali sunt: bicepsul, semimembranosul și semitendinosul, iar cei accesori

sunt: popliteul, gastrocnemianul, croitorul, plantarul subțire și dreptul intern.

Extensorul principal este cvadricepsul iar cel accesor este tensorul fasciei lata.

Mușchii care contribuie la rotația externă sunt: bicepsul, cvadricepsul și tensorul fasciei

lata.

Rotatorii interni sunt: popliteul, semimembranosul, semitendinosul, croitorul și dreptul

intern.

Musculatura rotatoare internă este mult mai dezvoltată decât cea externă datorită

mișcării obișnuite de rotație interne care este asociată flexiei, rotația externă fiind una

excepțională.

Inervația genunchiului este alcătuită din trei nervi principali: vena poplitee, nervul sciatic

și nervul crural.

Vascularizația, în principiu, este asigurată de artera femurală și artera poplitee. Ele sunt

însoțite de vene profunde, care drenează 80-90% din membrele inferioare, și vene

superficiale care sunt safena mare și safena mică.

II 1.3. Articulația piciorului

La fel ca și șoldul și genunchiul, piciorul este foarte complex, el fiind supus la o serie de

traumatisme în fiecare zi. Aproximativ 80% din populație prezintă probleme la nivelul piciorului într-o anumită perioadă a vieții. Aceste probleme pot fi datorate ocupației persoanei, nivelul de activitate, o varietate de alte afecțiuni medicale și nu în ultimul rând, pantofii. „Multe dintre problemele care apar la nivelul piciorului sunt direct legate de pantofi, astfel încat alegerea acestora este importantă pentru sănătatea picioarelor.” Alegerea unei perechi potrivite de pantofi este o decizie grea dar și foarte importantă.

Cele mai importante componente ale piciorului pot fi divizate în:

Oase

Articulații

Tendoane

Mușchi

Inervație

Vascularizație

“Scheletul piciorului cuprinde 26 de oase, grupate în oasele tarsului, oasele

metatarsului și oasele degetelor sau falangelor.”

Oasele tarsului sunt șapte la număr, ele fiind aranjate pe:

un rând anterior, care la rândul lui este format din cinci oase: navicularul, cuboidul și trei

oase cuneiforme.

un rând posterior, care este format din două oase suprapuse, talusul (sau astragalul sus) și

calcaneul jos.

Oasele metatarsului sunt cinci la număr și ele sunt numerotate de la I la V dinspre

medial spre lateral.

Degetele sunt cinci la număr iar oasele care formează degetele sunt numite falange.

Aceste falange sunt în total 14, câte 3 pentru fiecare deget, excepție făcând degetul mare,

el având 2 falange. Degetul mare mai este numit și haluce. “Prima falangă se numește falangă proximală, cea de a doua, falangă mijlocie și cea de a treia, falangă distală.”

Articulațiile piciorului sunt multiple. Ele pot fi împărțite astfel:

Articulația talocrurală ( a gâtului piciorului)

La alcătuirea acestei articulații iau parte oasele gambei și talusul.

Articulațiile intertarsiene.

Aceste articulații sunt formate datorită celor șapte oase ce alcătuiesc tarsul, ele de la I la V dinspre

medial spre lateral.

Degetele sunt cinci la număr iar oasele care formează degetele sunt numite falange.

Aceste falange sunt în total 14, câte 3 pentru fiecare deget, excepție făcând degetul mare,

el având 2 falange. Degetul mare mai este numit și haluce. “Prima falangă se numește falangă proximală, cea de a doua, falangă mijlocie și cea de a treia, falangă distală.”

Articulațiile piciorului sunt multiple. Ele pot fi împărțite astfel:

Articulația talocrurală ( a gâtului piciorului)

La alcătuirea acestei articulații iau parte oasele gambei și talusul.

Articulațiile intertarsiene.

Aceste articulații sunt formate datorită celor șapte oase ce alcătuiesc tarsul, ele fiind în

număr de opt, dupa cum urmează: articulația subtalară, articulația talocalcaneonaviculară,

articulația calcaneocuboidiană, articulația cuneonaviculară, articulația cuboidonaviculară, două

articulații intercuneene și articulația cuneocuboidană.

Primele trei articulații au un sistem mai complex, iar ultimele patru au un sistem mai

simplu.

Articulațiile tarsometatarsiene sunt articulații drepte și ele reunesc cele trei

cuneiforme și cuboidul cu oasele metatarsului.

Articulațiile intermetatarsiene

Articulațiile degetelor

Tendoanele leagă mușchii de oase și cu cât este mai gros cu atât este mai puternic.

Cel mai important tendon este tendonul lui Ahile. Acest tendon ia parte la sărit, mers,

alergat și își are geneza la nivelul mușchilor gambei pînă la calcaneu și la nivelul degetelor.

“Tendonul tibial posterior leagă unul dintre cei mai mici mușchi de gambă și de partea

inferioară a piciorului. Acest tendon ajută la sprijinirea arcului și permite întoarcerea piciorului spre interior.” Acest tendon atașează cei mai mici mușchi de partea inferioară a piciorului și de gambă.

Tendoanele de la baza degetelor și cele de la vîrful lor, flectează și extind degetele.

Pentru rotirea piciorului spre exterior se află două tendoane care trec peste maleola

laterală iar cel care permite ridicarea piciorului este tendonul tibial anterior

Figura II. 3. Anatomia piciorului la omul viu

Sursa:http://www.corpul-uman.com/2011/09/anatomia-piciorului-la-omul-viu.html, Consultat la data de 26. 07.2012

Mușchii puternici de la nivelul gambei, cu tendoanele inserate la nivelul piciorului

determină majoritatea mișcărilor piciorului. “Contractia muschilor gambei este principala cale pentru picioare de a sta, merge, alerga si sari.”

Modul funcționării degetelor piciorului poate fi influențat de numeroșii mușchi mici aflați la nivelul piciorului datorită leziunilor unora dintre aceștia.

La picior, majoritatea mușchilor sunt situați la plantă dar și dosul piciorului mai are doi mușchi, extensorul scurt al degetelor și extensorul scurt al halucelui. Acești mușchi ajută la mișcarea degetelor și oferă stabilitate plantară.

Printre mușchii aflați la nivelul piciorului amintim: mușchiul extensor scurt al degetelor, mușchiul extensor scurt al halucelui, mușchiul abductor al halucelui, mușchiul flexor scurt al halucelui, mușchiul adductor al halucelui, mușchiul abductor al degetului mic, mușchiul flexor scurt al degetului mic, mușchiul flexor scurt al degetelor, mușchiul pătrat al plantei, mușchii lombricali, mușchii interosoși.

Piciorul este bogat inervat. Unii nervi asigură sensibilitatea unor diferite părți ale feței

dorsale și a marginii exterioare a piciorului, ei trecând la nivelul piciorului pe fața exterioară a acestuia.

Un nerv care trece pe la nivelul maleolei interne, controlează și asigură sensibilitatea la nivelul plantei și a degetelor. Acest nerv este cel tibial care este principalul nerv al piciorului.

Pe o traiectorie asemanatoare cu cea a nervului tibial trece și artera tibială posterioară, ea

fiind cea mai importantă arteră a piciorului. Restul arterelor provin din alte direcții și ajung la nivelul piciorului, una dintre ele fiind artera dorsală, ea ajungând pe fața dorsală a piciorului. Arterele piciorului sunt: artera pedioasă, artera peronieră, artera tibială posterioară, artera plantară externă și internă.

Figura II. 4. Arterele labei piciorului

Sursa: http://www.corpul-uman.com/2011/10/arterele-labei-piciorului.html, Consultat la data de 12.08.2012

II 2. Etiopatogenie

„Artroza semnifică din punct de vedere medical alterarea cartilagiilor și fibrocartilagiilor articulare, denotând un fel de îmbătrânire prematură. “ Acest tip de reumatism este cel mai frecvent astfel în peste 70% din cazuri, pacienții au dureri profunde iar în multe cazuri apare și anchiloza. Această boală este considerată cea mai invalidantă, ea afectând intens calitatea vieții.

Coxartroza este o boală care afectează amândouă sexele cu o moderată creștere spre

sexul feminin.

Coxartroza primitivă se află în aproximativ 35-40% din cazuri, pacienții având la debutul acestei boli între 40-60 de ani. Ea este precedată de niște factori predispozanți, cum ar fi: menopauza, senescența, obezitatea.

Coxartroza mai are de asemenea încă doi factori care cauzează acest proces degenerative cum ar fi ” excesul de constrângere sau o anomalie osteocartilaginoasă favorizantă”.

Coxartroza secundară se găsește în aproximativ 60-65% din cazuri. Aceasta debutează înaintea vârstei de 40 de ani din cauza unor distrofii de creștere, diverse artrite, malformații sau traumatisme. Cele mai importante malformații preartrozice sunt: malformația protruzivă, luxația congenitală a șoldului, coxa plana, coxa retrorsa, displaziile poliepifizare, epifizioloza capului femoral juvenilă, boala Perthes.

Mecanismul de producere al coxartrozei este bazat pe 4 teorii, ele fiind cele mai reținute:

Teoria vasculară: nutriția cartilajului articular este tulburată de staza sau ischemia venoasă de la nivelul osului subcondral.

Teoria sinovială: există un deficit de lichid sinovial, cantitativ sau calitativ, acesta fiind “principala sursă nutritivă a cartilajului”.

Teoria chimioenzimatică: activitatea enzimatică a condrocitului este tulburată

Teoria mecanică: presiunea pe un cartilaj articular normal histochimic este exagerată.

Gonartroza afectează, de asemenea ambele sexe, dar predomină la sexul feminin – de

3-4 ori mai mare decât la cel masculin.

Există două categorii mari de gonatroze: primitive – care au o cauză necunoscută și secundare – cu o cauză identificabilă.

Gonartroza primitivă predomină, de obicei, între 40-50 de ani, având leziunile bilateral astfel

fiind necesar tratamente conservatoare. Aceasta apare în special la sexul feminin, pacientele fiind obeze, la menopauză și cu varice la nivelul membrelor inferioare.

Gonartroza secundară este de obicei unilaterală astfel impune frecvent intervenții chirurgicale. Ca și cauze ale gonartrozelor secundare, amintim:

Traumatismele: condromalacie rotuliană, fracture a spinelor tibiale, entorse, traumastime sportive, microtraumatisme profesionale, corpi străini intraarticulari.

Tulburările statice: axa femurotibială în varus sau valgus, dezaxări ale aparatului rotulian, “sindromul de hiperpresiune rotuliană externă”, soliditatea aparatului ligamentar.

Factori generali: tulburări endocrine (menopauza), tulburări metabolice (obezitatea) și factori genetici.

Ca și mecanisme de producere, există mai multe etape:

Etapa biomecanică – tulburarea trecerii corecte a greutății.

Etapa cartilaginoasă – dispariția cartilajului prin eroziune, fricțiune.

Etapa sinovială – iritația și inflamația genunchiului.

Etapa osoasă – pierderea de substanță a osului.

Deformarea artrozică – duce la deviere axială, statică vicioasă, instabilitate.

Durerile artrozice sunt de două feluri: intraarticulare – sunt de tip inflamator, din cauza

inflamației sinoviale, și extraarticulare – de tip neinflamator, din cauza activării receptorilor din tendoane, enteze, mușchi și ligamente.

Artrozele piciorului apar, în general, în urma unor tulburări statice, cum ar fi: picior

scobit, talus valgus sau varus, genu valgum, picior plat, sechele de poliomielită, malformații, sau a unor traumatisme, cum ar fi: entorse, fracturi ale calcaneului vindecate vicios. Aceste artroze pot cuprinde fie pe o anumită articulație, fie toate articulațiile piciorului.

Artrozele mai pot apărea în urma unor: artrite cronice, osteonecroze și nu în ultimul rând, ”purtarea unei încălțăminți nefiziologice, care favorizează sau accelerează procesul degenerativ și decompensarea funcțională.”

În aproximativ 60% din situații, artroza metatarsofalangiană este cea mai întâlnită. Cauzele acestei artroze sunt variate, printre care amintim: traumatisme ale degetului mare, entorse metatarsofalangiene, boli metabolice, imobilizări îndelungate, reumatisme inflamatorii.

II 3. Stadializarea artrozelor

Coxartroza se regăsește în trei stadii:

Stadiul inițial – prezintă o durere intermitentă care este cu caracter mecanic și este

evidențiată în special la mers îndelungat și în ortostatism.

Stadiul evolutiv – dezvoltă o poziție defectuoasă,” redoare articulară cu reducerea

moderată a unghiurilor funcționale coxofemurale” și dureri aproape permanente.

Stadiul final – aici întâlnim o restrângere a mobilității cu o înclinare spre anchiloză,

contracturi și hipotrofii musculare, existența unor poziții defectuoase ireductibile care duc la dureri hiperalgice și evoluții funcționale severe.

Gonartroza are de asemenea trei stadii evolutive:

Stadiul de debut – este definit prin dureri ale genunchiului la coborâtul sau urcatul

scărilor, mersul continuu sau statul îndelungat într-o anumită poziție.

Stadiul de evoluție – prezintă dureri accentuate la mers și în ortostatism, schimbări de

volum ale genunchiului, inflamație, precaritate articulară, cracmente și cu ajutorul palpării se disting puncte dureroase la nivelul rotulei.

Stadiul avansat – prezintă dureri intense, permanente, flexum de genunchi, modificări

articulare, ” deteriorare marcată a echilibrului grupelor musculare agonist – antagoniste din jurul genunchiului”, ortostatism și mers anevoios, fiind necesare unele mijloace tehnice: cadru de mers, baston, cârjă.

II 4. Clinica

Coxartroza

Durerea este primul simptom care apare în coxartroză. Ea este moderată și în general de tip mecanic, ea apărând de obicei la mers, ortostatism îndelungat, coborârea unor scări, ridicarea din șezut. Durerea ”predomină în regiunea inghinală sau în triunghiul Scarpa, cu iradiații în regiunea fesieră și retrotrohanteriană, sau pe fața anterioară a coapsei până la genunchi.”

Alte simptome întâlnite în coxartroză, în ordinea producerii lor, sunt: eschivă a pasului cu șchiopătare și ”mers salutând” care impune folosirea bastonului, limitarea mobilității, atitudine vicioasă în flexum, adducție și rotație externă, hipotonia și atrofia mușchilor, ”semnul pantofului”, ”semnul cifrei patru” și ”picior peste picior” sunt pozitive.

Pacientului coxopat i se înclină trunchiul anterior la fiecare pas ce îl face, exact ca și ”mersul salutând”.

Gonartroza

Spre deosebire de coxartroză, în gonartroză redoarea articulară este prima care apare.

Aceasta este urmată de durere la unele solicitări mai intense, limitarea mișcărilor, stabilitate ligamentară scăzută și atrofierea cvadricepsului. Această durere este regăsită și în repaus.

În ultimul stadiu, pacientul resimte redori, dureri și sensibilitate la rece.

Artrozele piciorului

Artrozele piciorului sunt caracterizate, inițial, de dureri de tip mecanic, ele apărând în zona anterointernă a piciorului. Aceste dureri devin pe parcurs constante, fiind urmate de redori ale articulației metatarsofalangiane.

Pacientul adoptă la deplasare o poziție antalgică, antepiciorul avându-l în adducție și supinație. Această presiune depusă asupra articulației piciorului duce la producerea unui ”durion pe fața sa plantară”.

II 5. Diagnostic Prognostic

Coxartroza

Există cinci criterii pe care se bazează diagnosticul pozitiv al coxartrozei:

Limitarea precoce a rotației, extensiei și abducției, flexia fiind mult conservată.

Dureri de tip mecanic inghinofesiere.

Modificări biologice absente.

Modificări radiografice (osteofitoză, osteoscleroză subcondrală și îngustarea interliniei articulare).

Punerea diagnosticului diferențial depinde de îngustarea sau nu a interliniei articulare, periartropatia coxofemurală, și nu în ultimul rând, trebuie exclusă vreo afecțiune osoasă în vecinătate.

Ca și evoluție, coxartroza se agravează spontan și progresiv, cresc durerile, mersul devine îngreunat și pacientul e capabil să meargă pe suprafețe mai limitate și din păcate apar și pozițiile vicioase. Toate acestea de cele mai multe ori duc la invaliditate.

S-a constatat însă unele cazuri în care pacienții au avut parte de unele ameliorări clinice și radiologice.

Gonatroza

În gonartroză, diagnosticul diferențial se pune, de asemenea. pe baza unor criterii, cum ar fi:

Monoartrita reumatoidă

Monoartrita a spondilartritei periferice

Monoartrita din tabloul clinic al gutei cornice

Condrocalcinoză

Osteocondromatoză

Osteonecroză

Artropatie pagetică

Sinovialom malign

Artropatie hemofilică

Gonartroza are o evoluție lentă dar treptată, ea distrugând articulația tot mai tare. Pacientul resimte o instabilitate tot mai mare și dureri permanente.

Totuși, prognosticul poate fi influențat de anumite condiții cum ar fi: poliartroza, bilateralitatea, existența nodulilor Heberden, existența cristalelor în articulație, vârsta și chiar obezitatea, toate acestea ducând la creșterea pregresiei bolii.

II 6. Definiție hipertensiune arterială. Clasificare. Stadializare.

Figura II. 3. Hipertensiunea arterială

Sursa: http://www.enotes.com/topic/Blood_pressure, Consultat la data de 10.08.2012

”Hipertensiunea arterială (HTA) reprezintă o creștere a valorilor tensiunii arteriale peste limita normală, bazată pe media între cel puțin două determinări realizate în două sau mai multe vizite după screeningul inițial”. Această boală determină ”leziuni ale unor organe și sisteme importante”, astfel scăzând speranța de viață a suferinzilor.

Ca și clasificare, hipertensiunea arterială este împărțită în trei grade:

HTA grad I: este o formă ușoară a bolii. Valoarea sistolică este între 140 – 159 mmHg iar

cea distolică între 90 – 99 mmHg.

HTA grad II: este o formă moderată a bolii. Valoarea sistolică este cuprinsă între 160 –

179 mmHg iar cea diastolică între 100 – 109 mmHg.

HTA grad III este forma severă a bolii. Valoarea sistolică se ridică mai mare de 180

mmHg iar cea diastolică este mai mare sau egală cu 110 mmHg.

Etiologic, hipertensiunea arterială poate fi împărțită în:

HTA esențială – suferă aproximativ 75 – 90% din cazuri, este greu de diagnosticat,

plurietiologică. Printer factorii de risc, enumerăm: fumatul, consumul de alcool, stresul, ereditatea, natriul din alimente, obezitatea.

HTA secundară unor anumite boli: neurogene, medicamentoase, renale, cardiovasculare,

endocrine.

Hipertensiunea arterială esențială prezintă, de asemenea, trei stadii:

Stadiul I – în acest stadiu presiunea arterială este crescută dar nu există schimbări pe

organele țintă. De asemenea nu sunt modificări ale aparatului cardio-vascular.

Stadiul II – presiunea arterială crescută, cu ușoară hipertrofie cardio-vasculară.

Stadiul III – presiunea arterială crescută, nelipsind și leziunile de organ.

II 7. Evoluție, prognostic și complicații ale hipertensiunii arteriale

Evoluția hipertensiunii arteriale netratate constă în severitatea și vechimea bolii. O hipertensiune netratată, chiar și în formă ușoară, poate fi mortală.

Hipertensiunea arterială poate avea un prognostic prost, printre cauze enumerând: sexul masculin, fumatul, diabetul zaharat, alcoolul în exces, rasa neagră, obezitatea, vârsta peste 60 de ani, dislipidemia, sedentarismul și istoricul de boală cardiovasculară. Alte cauze pot fi unele manifestări de lezare de organ, cum ar fi: ochii (edem papilar), inima ( infarct miocardic, cardiomegalie), sistemul nervos ( accident cerebrovascular), rinichii.

Complicațiile hipertensiunii arteriale sunt complexe. Această afecțiune este asimptomatică vreme îndelungată dar deseori ea este descoperită accidental prin complicațiile severe ale acesteia.

Complicațiile vasculare sunt cele mai întâlnite. Aici are loc un ”proces de remodelare vasculară” care conține ateroscleroza hialină și hipertrofia arterială. Arterele devin rigide prin formarea aterosclerozei accelerate. Aceste distrucții vasculare avantajează formarea microanevrismelor arteriolare.

Complicațiile cardiace – aici crește colagenul interstițial, crește circumferința pereților, crește masa miocardică. Miocardul își pierde puterea de destindere astfel crește presiunea în ventricul, devine rigid ”fiind afectată funcția diastolică”. Din cauza acestor complicații, crește nevoia de oxigen.

Complicațiile renale sunt dependente de stadiul hipertensiunii arteriale. Aceste complicații apar secundar și duc la apariția insuficienței renale.

Complicații neurologice – hipertensiunea afectează atât vasele mari de sânge cât și cele mici, astfel apare riscul de accident vascular cerebral. Acesta este mult mai crescut la hipertensivi decât la persoanele cu tensiunea arterială în limite normale. ”La nivelul microcirculației pot apare anevrisme care prin ruptura lor duc la hemoragii cerebrale localizate (hematom) sau difuze, cu inundație cerebrală și deces rapid. ”

Complicațiile retiniene apar deoarece și circulația retiniană este afectată. Aceste complicații sunt clasificate în patru stadii, ultimele două definind angiopatia hipertensivă.

II 8. Tratament

II 8.1. Obiectivele tratamentului în bolile artrozice sunt:

Asigurarea unei stabilități articulare;

Ameliorarea durerilor și inflamațiilor;

Ameliorarea mobilității articulare;

Combaterea instalării unor atitudini vicioase;

Ocolirea încărcării articulațiilor supra și subiacente;

Remedierea troficității musculare;

Reducerea sensibilității la fenomene artrozice.

De asemenea, trebuie să se țină cont și de hipertensiunea arterială a pacienților, astfel existând încă câteva obiective importante:

Stăpânirea reacției la stres;

Stăpânirea factorilor nervoși de reglare;

Scăderea și verificarea nivelului presiunii sanguine;

Ameliorarea complianței pacientului, a rigurozității cu care acesta respectă sfaturile medicale;

Prevenirea afectării organelor țintă prin controlul HTA;

Eliminarea unor factori de risc modificabili;

Combaterea sedentarismului;

Relaxarea generală.

II 8.2. Mijloace terapeutice (vezi figura II. 4.)

Măsuri igieno – dietetice

Tratament medicamentos

Electroterapie

Hidroterapie

Masaj

Kinetoterapie

Crioterapie

Mijloace balneoclimatoterapeutice

Psihoterapie

Terapie ocupațională

Tratament chirurgical

Figura II. 4. Mijloace terapeutice

Sursa: http://www.kinetomedica.ro/, Consultat la data de 17.07.2012

MĂSURI IGIENO – DIETETICE

Tratamentul artrozelor este complex, acesta cuprinzând în primul rând măsuri igienodietetice. Pacienții trebuie să țină o dietă hipocalorică pentru că greutatea ponderală este o problemă a încărcării și suprasolicitării articulației. De asemenea se recomandă mersul cu ajutorul bastonului, astfel descărcarea articulațiilor este de aproximativ 50%. ”Utilizarea corectă a bastonului este în mâna opusă șoldului afectat”.

Bicicleta este, de asemenea, o mobilizare foarte bună ale articulațiilor afectate de artroză. Ea nu încarcă articulația deloc, ”greutatea corpului fiind preluată de șaua bicicletei.”

Pacientul trebuie să evite ortostatismul îndelungat, mersul îndelungat, în special pe teren accidentat și ridicarea de greutăți.

În coxartroză și gonartroză, tratamentul este foarte variat. El este constituit din tratament medicamentos, care merge în paralel cu procedurile de recuperare medicală, și tratament chirurgical.

TRATAMENTUL MEDICAMENTOS

Administrarea de medicamente antiinflamatoare și antialgice trebuie făcută cu atenție la bolnavii cu artroze ale membrelor inferioare, deoarece acoperirea durerilor pe cale medicamentoasă lasă pacientului o falsă imagine asupra mersului bolii sale. Durerea este mult timp semnalul relevant al bolii iar tratamentul antialgic il va face pe bolnav să își subestimeze boala și mai ales potențialul ei evolutiv. Din acest motiv autorii contraindică în mod obișnuit antialgicele, lăsând durerea să acționeze ca un instrument de apreciere și măsură a abaterilor bolnavului de la regulile de protecție articulară. Apariția sau intensificarea durerilor rebuie să arate pacientului că a depășit prea mult ortostatismul sau mersul etc. Totuși în situații de acutizare a bolii, în anumite situații și obligații profesionale sau familiale se pot administra pentru câteva zile medicație antiinflamatoare și antialgică.

Nu se administrează, decât în cazuri extrem de bine motivate, antiinflamatoare steroidiene pe cale generală sau intraarticulară.

Ca adjuvante se utilizează preparatele de sulfat de glucozamină cu efecte condroprotectoare.

Preparatele de acid hialuronic în administrare intraarticulară au efect de ameliorare a simptomatologiei și de micșorare a vitezei de distrucție a cartilajului.

Hipertensiunea arterială, trebuie de asemenea ținută sub control cu medicație antihipertensivă.

Tratamentul hipertensiunii arteriale este, în primul rând, unul nefarmacologic, care este format din: dietă hiposodată ( sub 6g NaCl / zi) și săracă în colesterol, aport corespunzător de calciu, potasiu și magneziu, reducerea excesului ponderal, înlăturarea pe cât posibil a factorilor zilnici de stres, reducerea sedentarismului, suprimarea fumatului și limitarea consumului de alcool.

În al doilea rând, hipertensiunea arterială necesită un tratament medicamentos pentru tot restul vieții. În funcție de stadiul și de vechimea hipertensiunii arteriale, antihipertensivele sunt clasificate în: medicamente cu acțiune inhibitorie pe sistemul nervos vegetativ simpatic, blocante ale canalelor de calciu, vasodilatatoare musculotrope, diuretice și inhibitori de enzimă de conversie.

Pacientul care știe de această boală, hipertesiune arterială, este obligat să fie sub tratament antihipertensiv și în timpul tratamentului recuperator.

Procedurile de recuperare medicală sunt foarte importante pentru decontracturarea musculaturii și ameliorarea durerilor care persistă. Pentru a avea eficacitate tratamentul recuperator trebuie să se țină cont, nu în ultimul rând, de tensiunea arterială a pacienților. Trebuie evitate izometriile, cu reținerea respirației, intense și trebuie evitat fenomenul valsalva.

ELECTROTERAPIA- este o știință care cercetează unele mecanisme de acțiune a

agenților fizici asupra corpului uman. ”Electroterapia include ansamblul aplicațiilor terapeutice având la bază utilizarea agenților fizici. ” Datorită electroterapiei se pot realiza efecte antiinflamatorii, trofice, decontracturante, antialgice, miorelaxante și chiar eliminarea edemelor. Intensitatea curenților se aranjează treptat, până se ajunge la niște vibrații tolerabile, nedureroase de către pacient.

Ca și proceduri fizioterapice folosite în recuperarea artrozelor, putem enumera:

Curenții diadinamici – sunt niște curenți alternativi de joasă frecvență. Efectele acestor curenți sunt cele hiperemiante, analgetice și dinamogene. Aceste efecte sunt definite ”de nivelul intensității, forma curentului diadinamic și modalitatea de aplicare a electrozilor”.

Există câteva forme de curenți diadinamici: MF – monofazat, DF – difazat, PS – perioadă scurtă, PL – perioadă lungă, MM – monofazat modulat, DM – difazat modulat, RS – ritm sincopat.

Curenții TENS (neurostimularea electrică transcutană) – sunt niște curenți de joasă frecvență care alcătuiesc un procedeu netraumatizant de prevenire a durerilor acute, în special, dar și a durerilor cronice. Aceștia au efect analgezic.

Curenții interferențiali – sunt niște curenți de frecvență medie care scade spasticitatea musculară. Ei au un efect vasodilatator, analgezic, hiperemiant, resorbtiv și miorelaxant.

Undele scurte – sunt niște curenți de înaltă frecvență. Ei nu au o mișcare electrochimică și electrolitică, nu realizează fenomene de polarizare și nu cauzează excitație a structurilor nervoase. Acești curenți au un efect vasodilatator, hiperemiant, analgetic, decontracturant și miorelaxant. De asemenea ” se mai susține un efect de creștere a capacității imunologice a organismului, precum și acțiune asupra glandelor endocrine încă neelucidată”. Ei sunt adresați straturilor profunde fără producerea unor leziuni cutanate.

Undele scurte au acțiune asupra sistemului nervos, metabolismului, musculaturii și circulației.

Ultrasunetele – ” sunt vibrații mecanice cu frecvențe cuprinse între 1 – 3 MHz produse de un cristal piezoelectric sub acțiunea unui câmp electric generat de un curent de înaltă frecvență.” Aceste ultrasunete sunt folosite în tratarea unor diverse suferințe neuromusculare. Ele au efect miorelaxant, hiperemiant, analgezic și antiscleros.

Curentul continuu sau curentul galvanic – are o intensitate care este mereu neschimbată. Acest curent este produs prin distincte metode, cele mai utilizate fiind metodele termoelectronice, chimice și mecanice.

Curentul galvanic este utilizat în special în ionoforeză prin adăugarea unor substanțe medicamentoase care vor fi active în zona tratată.

Laserul – este folosit în recuperarea medicală sub forma laserului He-Ne. El are o acțiune termică superficială, similară radiațiilor cu infraroșii, cu o penetrație a țesuturilor de aproximativ 1 cm și o putere între 1 – 10m W.

Băile galvanice 4 celulare la o temperatură de 36˚-37˚-38˚C, cu un curent descendent: + membrele superioare; – membrele inferioare, sunt recomandate zilnic sau la 2 zile câte 20 de minute.

Băile Stanger timp de 20 de minute, una la 2-3 zile, sunt și ele recomandate, cu atât mai mult pacienților cu hipertensiune arterială. Apa trebuie să fie la temperatura de 36˚-37˚C și intensitatea progresivă.

HIDROTERAPIA – este ”terapia care folosește ca principal agent apa în scop curativ și

profilactic.”

Cura balneară cu ape iodurate, clorurosodice și sulfuroase crește troficitatea structurilor

articulare. Această cură crește, de asemenea, troficitatea aparatului musculo-ligamentar, astfel procesul de vindecare fiind mai accelerat.

Băile ascendente Hauffe – au un efect vasodilatator renal, coronarian și temocirculant central. Aceste băi au o temperatură crescândă de la 35˚-36˚ C → 43˚-45˚ C.

Băile calde la temperatura corpului de 37˚C, parțiale sau totale, ”scad rezistența periferică prin vasodilatație, cresc debitul cardiac prin mărirea frecvenței cardiace și debitului bătaie, crește viteza de circulație sanguină și scade tensiunea arterială.”

Hidrokinetoterapia este totodată deosebit de importantă datorită proprietăților ei

biochimice și fizice. Apa este un mediu de ușurare a exercițiilor făcute de către pacienți în bazin. Frecvența cardiacă nu va trece pragul de 75% din frecvența maximă cardiacă.

Apa trebuie să fie la temperatură constantă, între 36˚ – 37˚C, astfel va fi o îmbinare a efectului exercițiului fizic și cel al apei care va da efecte superioare.

Hidrokinetoterapia ajută și în plan psihologic, pacienții fiind deconectați psihic în momentul executării exercițiilor pentru menținerea funcționalității și stabilității articulației.

Executarea exercițiilor în apă au unele avantaje, printre care se enumeră și folosirea unor forțe musculare scăzute. Mișcările realizate de jos în sus vor fi facilitate, forța musculară pentru executarea lor fiind minimă. Ca și alte avantaje ale executării exercițiilor în apă mai putem enumera creșterea relaxării musculare și diminuarea presiunii intraarticulare.

MASAJUL ” este cunoscut de mai bine de 3000 de ani, fiind cea mai veche formă de

terapie cunoscută și sistematizată de către om.”

Masajul are un efect antialgic, decontracturant, hiperemiant, miorelaxant, tonifiant.

El ajută la diminuarea excitabilității noriceptorilor, diminuarea frecvenței de transmitere a impulsului nervos și inhibarea formării substanței P, are efect asupra circulației venoase și limfatice și îmbunătățește circulația locală crescând astfel și temperatura locală. Toate aceste fenomene provoacă o stare de bine și stimulează și psihic, rezultând efectul placebo.

Masajul este contraindicat când articulația este inflamată.

KINETOTERAPIA – este terapia în care se dorește restabilirea unor funcții diminuate și

dezvolatarea nivelului funcțional în diferite boli, prin mișcare fizică realizată sub formă de programe recuperatorii. Kinetoterapia mai este definită de către specialiști ca o ”știință care se ocupă cu studiul mișcării organismelor vii și al structurilor care participă la aceste mișcări.”

Kinetoterapia este profilactică, terapeutică și de recuperare.

Obiectivele tratamentului recuperator sunt:

Relaxarea;

Corectarea posturii și aliniamentului corpului;

Creșterea mobilității articulare;

Creșterea forței musculare;

Creșterea rezistenței musculare;

Coordonarea, controlul și echilibrul;

Antrenarea la efort;

Reeducarea respiratorie;

Reeducarea sensibilității;

Scăderea valorilor tensionale la valori limite convenabile;

Combaterea sedentarismului;

Eliminarea unor factori de risc modificabili;

Însușirea unor deprinderi de viață corecte.

Principiile kinetologiei sunt în număr de cinci:

Principiul ”non nocere” – pe acest principiu se bazează orice tratament medical, tratamentul fiind aplicat doar cu certitudinea ca acel tratament va ameliora starea de sănătate a pacientului și nu o va înrăutăți.

Principiul precocității tratamentului – tratamentul trebuie inițiat cât mai repede cu putință pentru evitarea instalării unor atitudini vicioase și pentru scurtarea duratei tratamentului.

Principiul dozării efortului – exercițiul fizic trebuie dozat în funcție de partea afectată, acesta crescând zilnic până la integrarea segmentului afectat în activitățile cotidiene.

Principiul urmării tratamentului până la recuperarea integrală – orice stopare a exercițiilor fizice recuperatorii, încetinesc acțiunea de vindecare.

Principiul personalizării tratamentului – această personalizare se face ținându-se cont de vârsta pacientului, de reacția organismului la tratament și de bolile asociate.

Ținând cont de hipertensiunea arterială a acestor pacienți, kinetoterapia se realizează la o

frecvență cardiacă între 60 – 80 % din consumul maxim de oxigen. Efortul trebuie oprit când tensiunea arterială sistolică depășește 230 mmHg și cea diastolică 120 mmHg.

Antrenamentul la efort poate îmbrăca diferite forme cum ar fi: mersul, prin dozarea ritmului și distanței, alergarea prin urmărirea vitezei și ritmului, bicicleta ergometrică de 3x pe săptămână, urcatul scărilor și a pantelor, exerciții respiratorii.

CRIOTERAPIA – are efecte analgezice, vasoconstrictive, antispastic, antiinflamator,

scade metabolismul celular și tisular și este aplicată sub formă gazoasă, lichidă sau solidă. Ea este indicată în o mulțime de afecțiune printre care enumerăm: spasme musculare, diverse traumatisme acute, dureri musculare, torticolis, tendinite, bursite.

Ca și metode de aplicare a crioterapiei amintim:comprese reci, imersia mâinilor în apă, saculețe cu gheață, flux de aer rece pe tegument, baia de membre la temperatura apei de 2˚C timp de 4 minute, și nu în ultimul rând, masajul cu gheață.

Crioterapia se va folosi pe suprefețe mici și pentru scurte perioade de timp.

MIJLOACE BALNEOCLIMATOTERAPEUTICE – obiectivele acestor mijloace au o

țintă profilactică, terapeutică și de recuperare.

Curele profilactice se referă la ” corectarea sau limitarea tulburărilor și condițiilor care reprezintă factori determinanți sau favorizanți ai afecțiunilor degenerative articulare, corectarea tulburărilor endocrino-metabolice, circulatorii, neuropsihice și menținerea și creșterea capacității funcționale a aparatului locomotor.”

Apele minerale folosite în tratarea acestor boli reumatismale sunt cele termale oligominerale care le gasim la Băile Felix, Băile 1 Mai, Moneasa, Vata de Jos, apele sărate care le găsim la Ocna Mureș, Ocna Sibiului, Târgu Ocna, Sovata, Amara, Lacul Sărat, Techirghiol și apele termale sulfuroase, aflate la Călimănești, Băile Govora, Mangalia, Căciulata, Sărata Monteoru și Pucioasa.

Apele carbogazoase ocupă un rol important în terapia balneoclimaterică a afecțiunilor cardiovasculare. Dioxidul de carbon al acestor ape acționează direct asupra musculaturii pereților vasculari, ducând la efecte vasodilatatorii periferice cutanate. Aceste ape, au de asemenea, un rol termic datorită vasodilatației periferice cutanate.

Această vasodilatație periferică cutanată este realizată printr-un proces chimic: sângele ajunge în tegument cu o căldură din zona medială→ căldura se risipește în apă→apare o ușoară hipotermie, temperatura centrală a corpului scăzând cu 0,4 – 0,7˚C. Această scădere de temperatură nu este constatată de către pacient, pentru că termoreceptorii pentru rece se regăsesc în tegumentul cald și bine irigat.

La hipertensivi sau la vârstnici, acțiunea hipotensivă este mai accentuată.

Apele carbogazoase au următoarele efecte: scade frecvența cardiacă, scade rezistența periferică și crește durata diastolei prin creșterea întoarcerii venoase. Aceste ape carbogazoase se aplică la temperaturi cuprinse între 28 – 34˚C, câte o ședință pe zi, ele fiind un exercițiu adaptare a sistemelor de reglare endocrine și neurovegetative.

De asemenea sunt indicate și nămolurile de tip sapropelic care le găsim la Balta Albă, Techirghiol, Amara sau lacul Sărat.

Totodată, climatul este și el important în recuperarea afecțiunilor reumatismale. Acesta poate fi un climat solicitant, de exemplu cel de litoral, climat sedativ sau un climat excitant.

Aceste mijloace balneoclimatoterapeutice ajută la restaurarea psihică, reglarea somnului, înlăturarea stărilor de stres și oboseală.

PSIHOTERAPIA – este considerată un mijloc de tratament psihologic, organizat în

tehnici și metode, și este aplicată de către un terapeut specializat.

Boala este un factor care influențează comportamentul psihic al pacientului, astfel recuperarea acestuia devine mai dificilă și durează mai mult.

Această terapie trebuie să întărească personalitatea anxioșilor, hipersensibilor, fobicilor și să ajute pacientul să aspire la un viitor mai bun, să aibă convingeri că tratamentul efectuat are efect, dar nu în ultimul rând, e foarte importantă ”prevenirea, remiterea unor tulburări psihice, psihosomatice, emoționale și dezadaptive.”

TERAPIA OCUPAȚIONALĂ – este folosită în tratamentul unor afecțiuni fizice sau

mentale.

”Termenul OCUPAȚIONAL se referă la folosirea direcțională spre un anumit scop, a timpului, energiei, suscitarea interesului pentru participarea activă la ADL, activități de muncă și productive, activități de joacă și destindere ”.

Această terapie are rolul de a îmbunătății performanțele funcționale ale pacientului, acesta fiind activ în toate activitățile ocupaționale. Terapia ocupațională folosește și unele scheme facilitatorii pentru ajutarea pacientului la o mai bună participare la aceste activități.

TRATAMENTUL CHIRURGICAL

În primul rând, în afecțiunea reumastimală la nivelul articulației coxofemurale, tratamentul chirurgical este indicat în coxartrozele incipiente simptomatice care au apărut din cauza unor vicii, malformații sau hiperanteversii, în coxartrozele constituite și evoluate, în displazia coxofemurală simplă, în coxartroza unilaterală avansată și invalidantă, în coxartrozele bilateral cu leziuni avansate și invalidante, la pacienți care au vârsta peste 60 de ani.

Intervențiile chirurgicale sunt alese în funcție de persistența și intensitatea durerilor, deficitul motor, gradul instabilității și vârstă, cele mai des întâlnite fiind: osteomia de corecție,

osteomia de varizație, buteul osteoplastic, osteotomia de derotație, artrodeza, artroplastia bilaterală, artroplastia cu interpunerea unei cupule de vitalium, proteza cervico-cefalică și proteza totală de șold.

În al doilea rând, la nivelul genunchiului, tratamentul chirurgical este împărțit în două: chirurgia artrozelor constituite și chirurgia deformațiilor preartrozice având character preventiv. Au parte de tratament chirurgical pacienții care au o gonartroză secundară cu genu varum, au un sindrom de hiperpresiune rotuliană externă, au o artroză femuropatelară secundară subluxației rotulei, au asociată o gonartroză cu o instabilitate lateral, sagitală sau rotatorie, au hidartroză sau au gonartroză cu deformații și instabilitate accentuată și deficit grav de mers.

Ca și intervenții chirurgicale, enumerăm: osteomia tibială de corecție, operația Roux și Maquet, secționarea aripioarei rotuliene, sindesmoplastie, tendinoplastie, sinovectomie, artrodeza, artroplastia genunchiului, hemiartroplastia cu proteză de alunecare și proteza totală.

În al treilea rând, în artrozele piciorului se intervine chirugical doar când ”deficitul de mers este important”. Dintre intervențiile chirurgicale enumerăm artrodeza și artroplastia.

Capitolul III

III. 1. Ipoteza de lucru

Artroza semnifică îmbătrânirea prematură a cartilagiilor și fibrocartilagiilor articulare. Ea este întâlnită foarte frecvent, în special la persoanele vârstnice. Nici persoanele mai tinere nu sunt privilegiate, din păcate, de această boală, ea survenind în urma unor vindecări vicioase sau a unor traumatisme.

Această lucrare are ca scop susținerea eficacității recuperării medicale în afecțiunile reumatismale degenerative ale articulațiilor membrelor inferioare cu ajutorul programelor balneofiziokinetoterapeutice la pacientii hipertensivi.

Figura III.24. Aplicarea ultrasunetului

Sursa: http://kinetodema.ro/servicii/view/10.html, Consultat la data de 19.07.2012

Am aplicat curentul continuu la pacienții 2, 6, 13, 17, 26, 30, 31, 40 pentru efectul său analgezic.

Am folosit o aplicație de o parte și de alta, transversală, a regiunii dureroase. Am utilizat de asemenea un burete umed, un strat cu caracter izolant, pentru a preveni arsurile cutanate.

Intensitatea am dozat-o la 0,1 mA / cm², durata ședinței de 10 ̍ – 20 ̍ iar numărul ședințelor a fost de 12 până la 20.

Am folosit de asemenea și curentul continuu împreună cu substanțe medicamentoase care se mai numește și ionogalvanizare, care l-am aplicat pacienților 1, 7, 14, 20, 22, 24, 27, 32, 38. Pentru un efect antiinflamator și antialgic am recomandat soluția de Fenilbutazonă 1 – 3% care a fost aplicat la polul pozitiv.

Băile Stänger (Băile galvanice generale) le-am utilizat la pacienții 3, 7, 9, 15, 25, 26, 29, 34 deoarece intensitatea curentului aplicat a fost de 1000 – 1200 mA aplicat pe toata suprafața corporală. Intensitatea am dozat-o până la senzația de căldură și de furnicătură plăcută a pacienților. Durata procedurii este de 15 ̍ – 30 ̍ , câte 6-12 ședințe în total.

Băile galvanice 4 celulare ( Figura III. 25. ) le-am utilizat la pacienții 4, 5, 13, 16, 25, 30, 31, 36. Apa introdusă a fost între 37˚ – 38˚C, astfel curentul a putut fi aplicat la intensități mai mari și acestea au fost mai bine tolerate de pacient decât în apă mai rece. Intensitatea curentului am reglat-o în funcție de sensibilitatea fiecărui pacient în parte. Durata procedurii este de……………. , 6 – 12 ședințe.

Figura III.25. Băile galvanice 4 celulare

Sursa: http://clubapollo.ro/balneo-fizioterapie/, Consultat la data de 26.07.2012

BALNEOTERMOTERAPIE

Baia caldă am recomandat-o la pacienții 1, 4, 6, 7, 9, 10, 12, 16, 20, 24, 26, 26, 31, 34, 36. Aceasta a fost utilizată ori la cadă ori la bazin la o temperatură de 36˚ – 36,5˚C. Durata a fost între 10 ̍ – 20 ̍ pentru un efect vasodilatator periferic, acest efect scăzând tensiunea arterială. Cu apa oligominerala de Felix.

Figura III. 26. Balneokinetoterapia

Sursa: http://www.lumelume.ro/sanatate/sal%C4%83-%C5%9Fi-bazine-de-hidroterapie-noi-la-spitalul-de-recuperare-din-felix, Consultat la data de 28.07.2012

Balneokinetoterapia (Figura III. 26. ) am aplicat-o la toți pacienții din lotul sub observație pentru efectele superioare prin îmbinarea efectului exercițiului fizic cu cel al apei calde termale.

Această balneokineoterapie utilizează forțe musculare minime pentru mobilizarea articulară, datorită mișcărilor executate de jos în sus, crește relaxarea musculară și scade durerea articulară prin reducerea presiunii intraarticulare.

O ședință a durat între 15 ̍ – 60 ̍ în care am desfășurat exerciții fizice care sunt la baza celor realizate în sala de kinetoterapie.

Tensiunea arterială a fost ținută în observație atât la începutul cât și la sfârșitul ședințelor de hidrokinetoterapie.

BALNEOCLIMATOTERAPIA

Apa specifică Stațiunii Băile Felix este o apă oligominerală termală care are temperaturi cuprinse între 20˚ – 49˚C. Această apă are proprietăți benefice asupra multor afecțiuni reumatice, imunitare și respiratorii.

Am utilizat băi la bazin 37˚ 15 ̍ ședința și băi la cadă 37˚ 10 ̍ ședința.

MASOTERAPIA

Tehnica de masaj am ales-o în funcție de gravitatea hipertensiunii arteriale și în funcție de bolile asociate ale fiecărui pacient. Masoterapia am utilizat-o la pacienții 1, 2, 3, 10, 12, 18, 19, 21, 26, 28, 32, 33, 38.

Ca și tehnică de baza, am menținut cele 5 tipuri standard de masaj care sunt: netezirea, fricțiunea, frământatul, tapotamentul și vibrația, la care am adăugat și câteva tehnici secundare de masaj: tracțiunea, tensiunea pentru articulațiile mici și mijlocii ale membrelor inferioare.

La pacienții 6, 11,12, 39,40 care suferă de o boală varicoasă la membrele inferioare, am ținut cont de aceasta și am evitat masajul zonelor afectate.

La pacienții 24, 30 am efectuat masajul trofic pe mușchiul cvadriceps deoarece ei prezintă atrofie de cvadriceps.

TERAPIA OCUPAȚIONALĂ

Terapia ocupațională ( ergoterapia ) am aplicat-o la pacienții 3, 4, 6, 11, 13, 14, 19, 21, 25, 28, 37, 39 pentru relaxare psihică și pentru a se îndepărta pacienții de stresul legat de afecțiunea de care suferă sau de mediul în care trăiesc.

Am recomandat bicicleta pacienților peste 50 de ani.

PSIHOTERAPIA

Psihoterapia am utilizat-o concomitent cu celelalte proceduri prin aplicarea unei muzici relaxante în timpul executării lor.

KINETOTERAPIA

Figura III. 27. Kinetoterapia

Sursa: http://hotelolanesti.ro/?attachment_id=323, Consultat la data de 15.07.2012

Programul kinetoterapeutic l-am particularizat fiecărui pacient în funcție de stadiul afecțiunii reumatice și de stadiul hipertensiunii.

Obiectivele ce le-am urmărit au fost:

Relaxarea generală a pacientului;

Combaterea durerii;

Creșterea stabilității membrelor inferioare;

Creșterea forței și rezistenței musculare;

Prevenirea și corectarea atitudinilor vicioase;

Dobândirea aliniamentului corect al corpului;

Îmbunătățirea funcționalității mioartrokinetice globale;

Influențarea și îndreptarea factorilor de risc ai artozelor și ai hipertensiunii, care pot fi modificați;

Îmbunătățirea respirației;

Combaterea sedentarismului;

Scăderea valorilor tensionale la valorile limite convenabile;

Prevenirea afectării organelor țintă prin controlul hipertensiunii arteriale;

Însușirea de către pacient a unor obiceiuri sănătoase de viață.

Kinetoterapia am recomandat-o pacienților 2, 3, 5, 8, 11, 14, 16, 17, 18, 20, 25, 35, 37,

39, 40. Fiecare program kinetoterapeutic s-a realizat la o intensitate care am apreciat-o dupa frecvența cardiacă și după valorile tensiunii arteriale.

În timpul exercițiilor fizice s-au urmărit valorile tensionale și frecvența cardiacă. Tensiunea arterială sistolică urmărită a fost < 180 mmHg, tensiunea arterială diastolică < 109 mmHg iar frecvența cardiacă 140 bătăi / minut.

Durata unei ședințe a fost cuprinsă între 30 ̍ – 60 ̍ , câte o ședință pe zi.

Întrucât pacieții din lotul sub studiu sunt și hipertensivi, înaintea începerii antrenamentului kinetoterapeutic am ținut cont de următoarele aspecte: executarea oricărui antrenament se face strict sub supravegherea unui kinetoterapeut, sub monitorizarea tensiunii arteriale și a pulsului și programele terapeutice trebuie să respecte intensitatea, durata, frecvența pentru a avea eficiență, dar ținându-se cont de capacitatea de efort a pacientului.

În programul de kinetoterapie am inclus: exerciții pentru refacerea și creșterea forței musculare, exerciții pentru refacerea și creșterea mobilității, refacerea stabilității și exerciții de relaxare.

.

Refacerea și creșterea forței musculare

Pentru refacerea și creșterea forței musculare am folosit exerciții rezistive regresive, tehnica Oxford. Această tehnică constă din 4 seturi, dupa cum urmează:

Setul I : 10 ridicări cu 10 repetiții maxime.

Setul II : 10 ridicări cu 90% din 10 repetiții maxime.

Setul III : 10 ridicări cu 80% din 10 repetiții maxime.

Setul IV : 10 ridicări cu 70% din 10 repetiții maxime.

Aceste exerciții le-am utilizat cu o pauză de 3 minute între seturi iar seturile le-am făcut o

dată pe zi, de 3 ori pe săptămână.

Dintre exercițiile utilizate , amintesc:

Pacientul în decubit dorsal, membrele inferiare extinse, pacientul încearcă sa-și extindă gamba, genunchiul fiind extins.

Pacientul tot în decubit dorsal, genunchiul și șoldul sunt puțin flectate. Kinetoterapeutul se opune flexiei coapsei și dorsiflexiei piciorului, prizele fiind aplicate pe fața dorsală a piciorului și pe fața anterioară a coapsei.

Pacientul este așezat în decubit lateral, el fiind rugat să ridice membrul inferior drept prin abducție și rotația externă a șoldului, aceasta fiind urmată de ridicarea antepiciorului prin rotația externă a genunchiului și abducția piciorului.

Pacientul este așezat în decubit ventral, coapsa dreaptă fiind în abducție. Pacientul execută o flexie de genunchi cu o rotație externă.

Refacerea și creșterea mobilității

Pacientul așezat în decubit dorsal, alunecă pe o placă ăn flexie – extensie. Această alunecare paote fi facilitată de o patină de rotație la picior. De asemenea, pacientul poate executa și bicicleta, pedalând în aer.

Din decubit ventral, cu membrele inferioare extinse și vârful picioarele așezat pe pat, pacientul realizează o extensie a genunchiului.

Refacerea stabilității

Pacientul este în șezut cu gambele atârnate și lipite unul de celălalt. Kinetoterapeutul realizează o apăsare pe fața externă a antepiciorului stâng și a călcâiului drept iar pacientul se opune acestei presiuni.

Pacientul preia poziția ”cavalerului servant”, piciorul drept fiind fixat pe sol. Pacientul realizează o alunecare laterală a genunchiului stâng, kinetoterapeutul fiind prin preajmă evitând dezechilibrarea pacientului.

Exerciții de relaxare:

Aceste exerciții de relaxare au fost aplicate dupa efectuarea programului kinetoterapeutic. Am utilizat exercițiile Jacobson deoarece au la bază relaxarea progresivă.

Pacientul este așezat în decubit dorsal, sub cap este așezată o pernă mică, genunchii sunt puțin flectați, sub genunchi aplicându-se un sul iar membrele superioare sunt în ușoară abducție, aproximativ 30˚, cu palmele pe pat. Din această poziție pacientul execută următoarele exerciții:

Pacientul respiră amplu timp de 2-4 minute, cu gura închisă – numai prin nas .

Pentru membrele inferioare, exercițiile se încep cu membrul superior drept, apoi stâng, apoi cu ambele deodată. În timpul inspirației, pacientul ridică membrul superior de pe pat, pumnul fiind în flexie și se menține această poziție timp de 15 – 30 secunde. Apoi, ca un ”uff” în expirație, se lasă să cadă membrul superior pe pat.

Pentru membrele inferioare, pacientul dezlipește în inspirație spațiul popliteu câțiva cm de pe suport fără a desprinde taloanele de pe pat. Această poziție se menține 15 – 30 secunde, apoi tot cu un ”uff” în expirație se revine la poziția inițială.

Pentru trunchi, se lordozează spatele în inspirație, apoi în expirație se revine la poziția inițială.

În poziție șezândă pe un scaun, pacientul inspiră amplu facilitând acest inspir prin comprimarea abdomenului cu ajutorul mâinilor, apoi prin ducerea trunchiului înainte, pacientul execută un expir prelungit și șuierător.

În ortostatism, pacientul execută inspirul numai pe nas prin ridicarea brațelor către zenit, destinderea coloanei vertebrale și bombarea abdomenului. Expirul se face cu gura întredeschisă, prin ușoară aplicare a capului și a trunchiului înainte.

La mers, pacienții au fost învățați să execute un set de 2 -3 exerciții respiratorii tot la 30 – 40 de pași de respirație normală. Pacientul execută un inspir profund, urmat de expir prelungit cu gura întredeschisă. După această expirație se realizează o pauză respiratorie de 2 pași.

MEDICAȚIA ANTIALGICĂ ȘI ANTIHIPERTENSIVĂ

Pe parcursul studiului pacienții au urmat tratamentul medicamentos pentru hipertensiunea arterială instituit de medicul cardiolog. Nu am avut incidente în cursul aplicării programelor de recuperare. Valorile tensionale au variat în limite fiziologice și nu a fost nevoie de creșterea dozelor.

Medicația condroprotectoare a fost continuată de pacienți cu preparatele și dozele prescrise înainte de perioada de urmărire.

Medicația antialgică nu a fost necesară sau a fost administrată pe perioade scurte de timp.

III. 4. Rezultate

La finalul tratamentului de recuperare, am obținut o îmbunătățire a coeficientului funcțional de mobilitate (CFM) a fiecărui pacient.

Concluzii

Tratamentul de recuperare a evidențiat o îmbunătățire a stării clinice și un progres major a stării funcționale urmărite.

S-a remarcat un beneficiu terapeutic asupra hipertensiunii arteriale și o ameliorare a stării fizice și psihice a pacienților în aplicarea psihoterapiei concomitent cu celelalte proceduri terapeutice.

Pacienții au urmat tratamentul medicamentos pentru hipertensiunea arterială pe tot parcursul tratamentului recuperator, astfel valorile tensionale fiind în limite fiziologice. Datorită acestui lucru, nu am avut nici un incident pe parcursul aplicării programelor de recuperare.

Am obținut o scădere ponderală la 7 pacienți obezi.

Restrângerea procesului artrozic la nivelul membrelor inferioare este adesea întâlnit, iar ca incidență, pe vârste, predomină pacienții cu vârstele cuprinse între 50 – 60 de ani.

Pentru succesul terapiei, o condiție esențială este colaborarea maximă a pacientului, deoarece regimul de viață și programul kinetic aplicat trebuie urmat toata viața.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

Adriana Sarah Nica, Recuperare Medicală, Editura Universitară Carol Davila, București, 2003

Andrei Rădulescu, Electroterapie, Editura medicală S.A., București, Anul 1993

Daiana Popa, Virgil Popa, Terapie ocupațională pentru bolnavii cu deficiențe fizice, Editura Universității din Oradea, Anul 1998

Elena Luminița Sidenco, Bilanțul articular și muscular, Editura A.P.P., București, 1999

Iolanda Mitrofan, Psihoterapie ( Repere teoretice, metodologice și aplicative ), Editura SPER, București. 2008

Lazăr Liviu, Balneofizioterapie și kinetologie clinică – CURS, Ediția a II – a, Editura TREIRA, Oradea, 2005

Lazăr Liviu, Balneofizioterapie și kinetologie clinică – Curs, Editura TREIRA, anul 2002

Mariana Cevei, Elemente de electroterapie practică, Editura Universității din Oradea, Anul 2009

Mariana Lidia Cevei, Agenți termici terapeutici în practica medicală, Editura Mirton, Timișoara, Anul 2001

Mihaela Zdrâncă, Noțiuni de Farmacologie – pentru specializările balneofiziokinetoterapie- recuperare și radiologie-imagistică, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010

Mioara Banciu, Balneofizioterapie clinică și recuperare, Volumul II, Editura Mirton, Timișoara, anul 1998

N. Teleki, L. Munteanu, C. Stoicescu, Elena Teodoreanu, L. Grigore, Cura balneoclimatică în România, Editura Sport – Turism, București, Anul 1984

Olimpia Moca, Masajul în recuperarea medicală – Curs, Editura TREIRA, Oradea, anul 2002

Radu Păun, Tratat de medicină internă – Reumatologie, volumul I, Editura Medicală sub redacția Radu Păun, București, Anul 1999

Radu Păun, Tratat de medicină internă – Reumatologie, volumul II, Editura Medicală sub redacția Radu Păun, București, Anul 1999

Rahotă Daniela, Osteologia-Note de curs, Editura Universității din Oradea, 2008

Tudor Sbenghe, Kinetologie profilactică,, terapeutică și de recuperare, Editura Medicală, București, anul 1987

Tudor Sbenghe, Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Editura Medicală, București 1996

Victor Papilian, Anatomia omului-Aparatul locomotor volumul 1, ediția a XII-a, Ediție revizuită integral de Prof. Univ. Dr. Ion Albu, Editura Bic All, București, Anul 2006

SURSE INTERNET

http://www.elipetromed.ro/piciorul-generalitati-afectiuni-dinamica-mersului-recuperare-prin-kinetoterapie.html, Consultat la data de 10.07.2012

http://www.recuperare-medicala.ro/8/tratamente/fizioterapie, Consultat la data de 22.07.2012

http://kinetodema.ro/servicii/view/10.html, Consultat la data de 19.07.2012

http://clubapollo.ro/balneo-fizioterapie/, Consultat la data de 26.07.2012

http://www.lumelume.ro/sanatate/sal%C4%83-%C5%9Fi-bazine-de-hidroterapie-noi-la-spitalul-de-recuperare-din-felix, Consultat la data de 28.07.2012

http://hotelolanesti.ro/?attachment_id=323, Consultat la data de 15.07.2012

http://terapeuti.ro/terapii/kinetoterapie-definitie-exercitii-cabinete/ , Consultat la data de 01.08.2012

http://www.kinetoterapie-cluj.ro/informatii despre.asp?info=Principii_si_metode_de_aplicare_a_exercitiilor_kinetoterapeutice, Consultat la data de 01.08.2012

http://www.sfatulmedicului.ro/Anatomia-membrelor-inferioare/anatomia-soldului_5845 Consultat la data de 10.07.2012

http://www.rne.ro/rne/pacienti/sold/, Consultat la data de 12.07.2012

http://lectiadeanatomie.blogspot.com/2011/10/articulatia-genunchiului.html, Consultat la data de 15.07.2012

http://www.sfatulmedicului.ro/Anatomia-membrelor-inferioare/anatomia-piciorului_5672, Consultat la data de 05.07.2012 și 15.07.2012

https://docs.google.com/viewer?a=v&q=cache:_KMFeiiRweUJ:www.cursurimedicina.ro/files/VASCULARIZATIA%2520MEMBRELOR.doc+vascularizatia+piciorului&hl=ro&gl=ro&pid=bl&srcid=ADGEESgfZmkNUJ5r2F8vtkJINhngaO_YFPHfYY1sX3Wy4IgnL3IuOszRmPtcYcUqZ3fP1uuF8qTk3xbYJBqhwYT-x4wrJ1yhX-PmrbjHPbxBtdKLZNO048cqcCFCPn6vZRs2IOqKeaXz&sig=AHIEtbTIHcMo7ui1dwLZsr19b2QpXdJPwQ, Consultat la data de 17.07.2012

http://www.corpul-uman.com/2011/09/anatomia-piciorului-la-omul-viu.html, Consultat la data de 26. 07.2012

http://www.corpul-uman.com/2011/10/arterele-labei-piciorului.html, Consultat la data de 12.08.2012

http://www.sanatateatv.ro/sfaturi/reumatologie/artroza-sfaturi/ , Consultat la data de 17.07.2012

http://www.pansportmedical.ro/recuperare/artroza_sold/clinica_radiologie_coxartroza.html , Consultat la data de 16.07.2012

http://www.pansportmedical.ro/recuperare/artroza_genunchi/clinica_radiologie_gonartroza.html, Consultat la data de 16.07.2012

http://www.enotes.com/topic/Blood_pressure, Consultat la data de 10.08.2012

http://www.romedic.ro/hipertensiunea-arteriala/, Consultat la data de 22.07.2012

http://www.terapiamedicala.ro/hipertensiunea-arteriala-complicatii, Consultat la data de 22.07.2012

http://www.pansportmedical.ro/recuperare/artroza/tratament_fizical_kinetic_artroza.html , Consultat la data de 12.07.2012

http://www.kinetomedica.ro/, Consultat la data de 17.07.2012