Exercitarea Unui Drept sau Indeplinirea Unei Obligatii Si Consimtamantul Persoanei Vatamate Cauze Justificate

CUPRINS

Lista abrevierilor

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………5

Cauzele justificative în general

Capitolul I – Infracțiunea. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

1.1 Considerații cu privire la necesitatea prevederii în CODUL PENAL

a unei definiții a infracțiunii…………………………………………………………………………………………8

1.2 Analiza trăsăturilor infracțiunii potrivit art. 15 NCP

1.2.1 Prevederea faptei în legea penală………………………………………………10

1.2.2 Caracterul nejustificat al faptei…………………………………………………11

1.2.3 Imputabilitatea…………………………………………………………………..14

1.2.4 Vinovăția…………………………………………………………………………17

Capitolul II – : Considerații generale privind cauzele justificative și de neimputabilitate

2.1. Noțiunea de cauze justificative și de neimputabilitate…………………………………..20

2.2. Clasificarea cauzelor justificative și de neimputabilitate……………………………………….23

2.3. Efectele cauzelor justificative și de neimputabilitate……………………………………………24

2.4. Constatarea existenței cauzelor justificative și de neimputabilitate……………………………26

2.5. Asemănări și deosebiri între cauzele justificative și de neimputabilitate………………………27

Cauze justificative în special

Capitolul III – Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații

3.1 Noțiune………………………………………………………………………………………29

3.2 Condiții………………………………………………………………………………………34

3.3 Efecte…………………………………………………………………………………………35

Capitolul IV – Consimțământul persoanei vătămate

4.1 Noțiune……………………………………………………………………………………….38

4.2 Condiții……………………………………………………………………………………….40

4.3 Efecte…………………………………………………………………………………………42

Capitolul V – Soluții din practica judiciară……………………………………………………44

Concluzii…………………………………………………………………………………………51

Bibliografie………………………………………………………………………………………55

Lista abrevierilor

NCp , NCP – Noul Cod Penal

C. p. , C. pen. – Cod penal

NCpp – Noul Cod procedură penală

Cpp –Cod procedură penală

H.G. – Hotărâre de Guvern

O.U.G – Ordonanță de Urgență a Guvernului

art. – articol

alin. – alineatul

nr. – numărul

parag. – paragraful

cit. – citat

p. – pagina

f. – fila

vol. – volumul

INTRODUCERE

Dreptul penal în România stabilește granițele conduitei individului prin desemnarea explicită a acelor valori și norme sociale care le apără, precum și sancțiunea ce survine în momentul nerespectării acestora. Ea stabilește cadrul normativ în care individul trebuie să se comporte în relația cu ceilalți indivizi și cu statul, entitate investită cu protecția valorilor morale și sociale general acceptate, pentru dezvoltarea sa firească în societate într-un climat de normalitate.

Așadar, dreptul penal reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relațiile sociale care iau naștere în acțiunea de prevenire și combatere a infracționalității, norme care determină faptele ce constituie infracțiuni, sancțiunile corespunzătoare lor, precum și condițiile de aplicare și executare a acestora.

Pentru ca dreptul penal să-și atingă scopul, infracțiunea ca fundament al acestei ramuri, trebuie să fie corect individualizată și delimitată de alte fapte pentru a se putea angrena răspunderea penală doar împotriva executantului acestui gen de faptă, legiuitorul stabilind acele trăsături esențiale pe care aceasta trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ. Lipsa uneia dintre aceste trăsături duce la inexistența infracțiunii, astfel luând naștere cauzele care înlătură caracterul penal al faptei denumite cauze justificatife și cauze de neimputabilitate.

Importanța temeiniciei cunoașterii acestor cauze reiese din însuși scopul dreptului penal și anume acela de a ocrotii valorile sociale și morale de săvârșirea unor fapte contrare acestora, și ulterior tragerea la răspundere penală doar acelor indivizi care au comis fapta prohibită de legea penală. Pentru aceasta trebuie supusă analizei fiecare instituție în parte evidențiind componentele esențiale ce trebuie regăsite în structura sa, stabilind exact limitele acestora cu scopul de a înlătura caracterul penal al faptei și implicit răspunderea penală a făptuitorului și de a nu permite nimănui să se eludeze de comiterea unei fapte ilicite prin motivarea abuzivă a acesteia ca fiind justificată sau neimputabilă.

Făcând o paralelă între Codul Penal din anul 1969 și Codul Penal actual observăm o tendință a statului român de aliniere la legile europene , precum și nevoia pe care o impune societatea zilelor noastre de a ne adapta . Dacă până la sfârșitul secolului 20 , greșelile judiciare datorate unor legi și coduri deficitare nu erau sancționate, ori pedeapsa contra legiuitorului era nesemnificativă, astăzi aceste erori aduc despăgubiri seriose celor prejudiciați și sancțiuni statelor care nu iși adaptează legile și sistemul judiciar la normele internaționale.

Lucrarea este structurată pe cinci capitole și atinge toate punctele esențiale ale acestei teme după cum urmează:

În capitolul unu am trasat liniile importante în ceea ce privește infracțiunea și trăsăturile esențiale ale infracțiunii. Am prezentat opinii cu privire la obligativitatea existentței în Codul Penal a definiției infracțiunii și am facut o analiză a trăsăturilor infracțiunii potrivit art. 15 NCp .

În cel de-al doilea capitol am trasat liniile importante în ceea ce privește cauzele justificative și cele de neimputabilitate prezentând noțiuni introductive pentru întreaga sferă a cauzelor de excludere a infracțiunii. În primul subcapitol am prezentat noțiunea de cauze justificative și de neimputabilitate din prisma legiuitorului și a doctrinei, evidențiind condițiile acestora de existență. În cel de-al doilea subcapitol am stablit o clasificare a acestor cauze, atât din punct de vedere al structurii fiecărei cauze, cât și cea propusă de teoriticieni. În al treilea subcapitol am prezentat efectele ce le produc cauzele justificative și de neimputabilitate, iar în cel de-al patrulea modalitatea de constatare a acestora. Ultimul subcapitol cuprinde o comparație a celor două tipuri de cauze care înlătură caracterul penal al faptei, prezentând asemănările și deosebirilă dintre acestea.

În capitolul al treilea am prezentat cauza justificativă, exerciatrea unui drept sau îndeplinirea unei obligații . Am tratat pe rând noțiunea cauzei, condițiile sale existențiale precum și efectele pe care aceasta le produce.

În capitolul al patrulea am descris cauza justificativă, consimțământul persoanei vătămate . Am tratat pe rând noțiunea cauzei, condițiile sale existențiale precum și efectele pe care aceasta le produce.

În ultimul capitol am supus analizei unele decizii și sentințe ale instanțelor de judecată în ceea ce privește incidența unor asemena cazuri care înlătură caracterul penal al faptei.

De asemenea lucrarea este împărțită în două părti; prima parte cuprinde capitolele unu și doi și are rolul de a media trecerea către subiectul lucrării ; partea a doua cuprinde capitolele trei și patru , în care realizăm un studiu aprofundat cauzelor justificative ca element de noutate în NCp , exerciatrea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate. Tot în partea a doua a lucrării regăsim si capitolul al cincilea prin care transpunem modul în care legiuitorul pune în aplicare prevederile art. 21 și art.22 NCp.

În realizarea acestei lucrări am apelat atât la metoda clasică , studiul la bibliotecă sau a manualelor și a carților procurate pe timpul studiilor universitare , cât și la mediul virtual – platforme on line – unde am putut consulta atât materiale cu caracter științific cât și păreri și discuții ale unor persoane abilitate și cu studii aprofundate în domeniul dreptului penal . Cu toate că internetul oferă o multitudine de surse , în ceea ce privește subiectul de bază al temei noastre , tot cărțile și tratatele tipărite sunt cele care mi-au oferit o dezbatere ampla și care mi-au conturat o imagine de ansamblu cât mai aproape de o gândire academică .

Cuvintele cheie ale lucrării sunt infractiune, cauze justificative, exercitarea unui drept, îndeplinirea unei obligații, consimțământ, persoană vătămată. Toate aceste cuvinte stau la baza discuției ce va urma în paginile următoare ; privite în ansamblu fiecare cuvânt pe care începem să îl analizăm deschide o discuție amplă și elaborată despre următorul. De exemplu dacă începem o discuție despre infracțiune , vom aduce în prim plan definiția și trăsăturile ei, și pentru că suntem oameni și legile sunt facute de oameni o să ne întrebăm dacă nu există și cauze justificative care să ne scape sau să diminueze o pedeapsă prevazută de legea penală ca urmare a unei acțiuni din culpă , legitimă apărare , îndeplinirea unei obligații , al unui consimțământ , etc.

În ceea ce va urma vom încerca sa prezentăm pe larg cauzele justificative prezente la art. 21 și art.22 NCp , sa demonstrăm necesitatea existenței conținutului acestora într-o anumită formă extrem de bine delimitată si definită. Cauzele justificative nu sunt modalități prin care să scapăm pe cineva sau pe noi înșine de anumite fapte , sunt noțiuni juridice , reguli , care delimitează intenția de a savârși de cauzele de necesitate .

Capitolul I

Infracțiunea. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

1.1 Reflexii asupra necesității prevederii în Codul penal a definiției infracțiunii.

Cu toate că în tratatele de specialitate, a fost supusă dezbaterii în nenumărate rânduri, dacă este necesară existența prevederii în Codul penal a unei definiții a infracțiunii, putem aprecia că în Noul cod penal – Legea nr. 286/2009 păstrează aceeași linie conservatoare a Codului penal de la 1968 și formulează în conținutul art. 15 noua definiție a infracțiunii:

Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Discuțiile pe tema existenței definirii infracțiunii in textul de lege a reprezentat și reprezintă de asemenea un subiect litigios în doctrina penală. Din studiul variat de definiții care s-a cautat a fi date infracțiunii, literatura de specialitate a descoperit două tipare: tiparul sau modelul formal și tiparul sau modelul substanțial.

Modelul formal definește infracțiunea în raport de consecințele violării preceptului normei penale. Modelul substanțial se axează pe identificarea și enumerarea elementelor caracteristice faptelor de acest fel.

„Definițiile elaborate în doctrina penală sunt de o așa de mare diversitate încât o analiză critică exhaustivă a acestora este aproape imposibilă și cu atât mai puțin utilă cu cât orice definiție este criticabilă sub un aspect sau altul”.

De remarcat este faptul că legislațiile penale moderne nu cuprind o definiție a infracțiunii, trăsăturile sale putând fi reconstituite numai din modul de reglementare al acestei instituții. Astfel, Codul penal francez, Codul penal german, spaniol sau italian condiționează existența infracțiunii de săvârșirea unei fapte, iar răspunderea penală de existența vinovăției. În nici una dintre aceste legislații nu este prevăzută trăsătura faptei care prezintă pericol social, deoarece este de prisos o atare caracterizare suplimentară a faptei. Dacă legiuitorul a înțeles să incrimineze o faptă, este de la sine înțeles că a avut în vedere doar acele fapte care prezintă un pericol social relevant, aducând atingere sau periclitând valorile sociale fundamentale ale societății.

S-a mai exprimat opinia că existența unui text anume în Codul penal care să fixeze trăsăturile esențiale ale infracțiunii poate conduce la „înghețarea” doctrinei penale, maifestându-se tendința de a repeta la infinit formulele legiuitorului și a nu depune eforturi spre aprofundarea teoretică a conceptului de infracțiune.

Definiția infracțiunii din Noul cod penal se vrea a fi una inovativă, și chiar este, prin înlăturarea trăsăturii pericolului social, amplu controversată în doctrina elaborată pe marginea prevederilor art. 17 din Codul penal de la 1968. Principala critică a prevedrii pericolului social ca trăsătură a infracțiunii consta în aceea că aparținea filierei sovietice, fără nici o legătură cu ”tradițiile dreptului nostru penal”.

O principală observație se impune a fi realizată în ceea ce privește ordinea trăsăturilor infracțiunii în noua concepție a legiuitorului, care a dat prevalență prevederii faptei în legea penală. Această nouă abordare a fot interpretată ca o încercare de îmbrățișare a criteriului formal în materia incriminării și o abandonare a criteriului substanțial, prezent în Codul penal de la 1968 încă în vigoare.

De asemenea, tot ca o abordare nouă este privită și prevederea trăsăturii imputabilității. Includerea acestei trăsături a fost echivalată cu abandonarea teoriei psihologice în ceea ce privește vinovăția și îmbrățișarea teoriei normative, de inspirație germană. Cu toate acestea, legiuitorul român a eșuat lamentabil prin prevederea în cuprinsul art. 15 NCp atât a trăsăturii vinovăției, cât și a trăsăturii imputabilității, imputabilitatea presupunând în mod necesar săvârșirea faptei cu vinovăție. În consecință noua definiție nu ascăpat criticilor doctrinei, aceasta calificând-o ca redundantă.

1.2 Studierea însușirilor infracțiunii potrivit art. 15 din Noul Cod Penal

1.2.1 Precizarea faptei în legea penală -Tipicitatea

Pentru ca o persoană să fie trasă la răspundere din punct de vedere penal aceasta trebuie să săvârșească o infracțiune, astfel răspundrea penală intervine doar atunci dacă fapta săvârșită întrunește toate aspectele de ordin obiectiv și subiectiv care sunt prevăzute în conținutul component al infracțiunii, în modul în care este el stabilit prin norma de incriminare. Încadrarea perfectă a faptei efective în tiparul prevăzut de dispoziția de incriminare se definiște a fi tipicitate.

Tipicitatea, ca și condiție pentru existența infracțiunii este impusă de principiul legalității incriminării – nulla poena sine lege – prevăzut de art. 2 C.pen. în vigoare, potrivit cu care Legea prevede care fapte constituie infracțiuni (…). Prin urmare, legea penală prevede un model abstract de comportament de care leagă aplicarea unei sancțiuni penale, iar tipicitatea nu este o caracteristică a infracțiunii ca noțiune abstractă, ci este o cerință a infracțiunii fapt concret. Nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracțiune, dar orice infracțiune este o faptă prevăzută de legea penală, afirma profesorul Pașca, subliniind distincția dintre infracțiunea – conduită concretă și infracțiunea – model abstract de comportament.

Profesorul Antoniu afirmă că, pentru a interveni răspunderea penală a infractorului, trebuie să existe o concordanță între trăsăturile faptei concrete și trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare și că există situații ”care pot să reducă la aparență” concordanța la care ne-am referit. Aceste situații sunt clasificate de autor în trei categorii și se referă la :

a)desfășurarea acțiunii sau inacțiunii ca manifestări exterioare ce aparțin infractorului, fiind expresia voinței sale libere (constrângerea fizică, actele reflexe, acte comise în stare de inconștiență, spasm, leșin, formele participației improprii în care autorul material acționează din culpă sau fără vinovăție);

b)existența permisiunii legii; se pot produce fapte care, chiar dacă întrunesc totalitatea condițiilor obiective și subiective specificate în norma de incriminare, în realitate nu reprezintă fapte ilicite, ci acținuni permise de lege (cauzele justificative).

c)condiții care prejudiciază poziția psihică a făptuitorului în raport cu fapta comisă, înlăturând fie capacitatea actantului de a interpreta sau a voi (minoritatea, , beția completă fortuită, alienația mintală), fie capacitatea acestuia de a se auto-determina în mod liber (contrângerea morală), fie capacitatea de a preconiza (cazul fortuit) sau de a avea o imagine de ansamblu corectă a condițiilor în care operează (eroarea).

Tipicitatea este o caracteristică a infracțiunii, care nu este stabilită expres de codul penal aflat în vigoare, acesta conservând în definirea infracțiunii a concepției substanțiale asupra infracțiunii. Aceasta pune un accent pe pericolul social al faptei, în separarea ilicitului penal de alte forme de ilicit juridic. Noul cod penal abandonează această concepție și revine, așa cum am descris mai sus, la concepția formală, procedând la definirea în art. 15 a infracțiunii ca fiind ”fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Reorientarea legislativului românesc în ceea ce privește stabilirea trăsăturilor infracțiunii, către modul în care este exprimată în doctrinele penale din: germană, italiană, elvețiană sau spaniolă, conform cu care infracțiunea este o faptă tipică, antijuridică și săvârșită cu vinovăție.

Tipicitatea nu implică pedepsibilitatea faptei, însă fără să se fi dovedit prezența tipicității faptei concrete nu se poate avansa pentru a se ajunge la pedepsibilitate. Concludente pentru a se încadra răspunderii penale a unei persoane în cazul în care a săvârșit o faptă concretă, se găsesc a fi antijuridicitatea și imputabilitatea acelei fapte.

1.2.2 Caracterul nejustificat al faptei – Antijuridicitatea

Antijuridicitatea, ori caracterul nejustificat al faptei, exprimă contradicția faptei cu întreaga ordine juridică, rezultând din inexistența unui fapt justificativ. Acest fapt justificativ constituie o normă permisivă care reglementează situația în care fapta concretă, deși tipică, nu este contrară ordinii juridice.

Potrivit unor opinii exprimate în doctrină, tipicitatea este doar un indiciu de antijuridicitate, o posibilitate de a se identifica cu antijuridicitatea, iar acestă posibilitate devine realitate numai dacă nu intervine o normă permisivă (cauza justificativă). Antijuridicitatea nu este recunoscută deci unanim ca trăsătură autonomă a infracțiunii, ea fiind privită ca o consecință a tipicității care presupune ca un element negativ subînțeles, lipsa unei cauze justificative.

Antijuridicitatea este definită în doctrina spaniolă ca fiind contradicția dintre dezideratele ordinii juridice și fapta concretă , ca fiind un concept utilizatat în întreaga ordine juridică, nu doar exclusiv în dreptul penal. De esența antijuridicității este ofensa adusă unei valori sociale protejată de legea penală, iar dacă nu se regasește în realitate o asemenea ofensă, nu se constată nici o antijuridicitate, deși aparent putem considera existența o contrarierii între preceptul normei și fapta concretă.

Antijuridicitatea se clasifică ca fiind formală și materială (substanțială). Caracterul formal al antijuridicității este atunci când acțiunea ori inacțiunea se abate preceptului normei. Caracterul material al antijuridicității apare în cazul în care acțiunea sau inacțiunea vatămă sau pune in pericol interese individuale sau colective protejate de lege. Literatura de specialitate a ridicat problema admiterii caracterului substanțial al antijuridicității. S-a evidențiat astfel că aspectul formal nu poate fi separat de cel substanțial pentru că, atunci când incriminează o faptă ori prevede anumite norme permisive, legiuitorul ține cont atât lipsa de pericol social a faptei, cât și situațiile care înlătură acest pericol, mod în care acțiunea să devină permisă, adică licită. Așadar elementul de esențialitate al antijuridicității nu ar produce efecte autonom pentru că nu ar putea fi valorificat decât tot în contextul prevederilor normei de incriminare.

În doctrina spaniolă a fost exprimată și o teorie revoluționară despre antijuridicității, conform căreia antijuridicitatea penală este o judecată asupra vătămării din punct de vedere penal a unei fapte, ori a caracterului său împotriva dreptului penal. Conform acestei păreri antijuridicitatea penală admite satisfacerea de către acțiunea determinantă a două cerințe: tipicitatea și lipsa cauzelor justificative, și alcătuiește alături de vinovăție, trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

Legislația italiană are susținători atât în rândul concepției bilaterale asupra trăsăturilor infracțiunii conform căreia (infracțiunea implică un element obiectiv- fapta, și un element subiectiv – vinovăția), dar și în rândul gândirii tripartite (după căre caracteristicile infracțiunii sunt reprezantate de tipicitate, antijuridicitate și vinovăție). Din punct de vedere al concepției bipartite, antijuridicitatea, poate fi caracterizată ca fiind contrarietatea dintre faptă și norma de incriminare, nu reprezintă un element autonom, ci este esența infracțiunii. Aceasta poate reprezenta o judecată cu privire la relația dintre fapta săvârșită și norma penală sau o judecată privind devalorizarea socială a faptei descrisă sau calificată ca ilicit penal.În acest mod cauzele justificative nu sunt autorizate să excludă antijuridicitatea, ca și condiții negative ale infracțiunii, care trebuie să absenteze pentru ca fapta să a fie considerată infracțiune. Conform concepției tripartite referitoare la caracteristicile infracțiunii, antijuridicitatea reprezintă un component autonom al infracțiunii ce exprimă contradicția dintre fapta materială și ordinea juridică, fară a depinde de elementul psihologic (antijuridicitatea obiectivă). Din altă ordine de idei , conform gândirii tripartite, antijuridicitatea admite următoarele caracteristici: este privită ca un element primordial al infracțiunii; este un element de tip evaluator, altfel de tipicitate și vinovăție, care reprezintă elemente de tip descriptiv; constă în omiterea unei cauze justificative ce autorizează ori impune acea deprindere.

Antijuridicitatea, o caracteristică a infracțiunii, este aproape unanimă calomniată de către doctrina franceză, infracțiunea este explicată prin prisma a trei elemente: elementul legal, elementul material și elementul moral. S-a reliefat însă și un curent diferit care acceptă anjuridicitatea ca fiind un al patrulea element al infracțiunii, adică elementul injust. Profesorii Desportes și Le Gunehec nu recunosc această concepție precizând că așa-zisul element injust reprezintă doar în lipsa cauzelor de iresponsabilitate, care, când sunt constatate, justifică înfăptuirea unei fapte incriminate.

Doctrina penală common-law și dreptul penal nu cunosc noțiunea de antijuridicitate, însă nici pe cea de tipicitate, părțile infracțiunii fiind actus reus (acțiunea ilicită) ;și mens rea (voința ilicită). Tragerea la răspunderea penală a făptuitorului începe în baza trei principii de drept penal: principiul prevederii, principiul vinovăției, și principiul corespondenței.

Principiul corespondenței presupune coinciderea perfectă a tuturor elementelor ce formează mens rea asupra elementele ce compun actus reus.

Antijuridicitatea în doctrina penală română, a fost menționată ca trăsătură de bază a infracțiunii pentru prima dată de către Traian Pop, dar doctrina ulterioară nu s-a mai interest de reluarea și dezvoltarea acestei noțiuni. În zilele noastre, din cauza necesitătii de modernizare care se reflect în dreptul românesc și ca urmare a adoptării noului cod penal – Legea nr. 286/2009, doctrina s-a văzut nevoită să ia inițativa dezbaterilor pe această temă. Unele încercări mai vechi par în anii 1994 iar mai pe urmă în 2000-2003 când, când a intrat in vigoare fostul Noul cod penal – Legea nr. 301/2004, în legislația penală română s-a recomandat introducerea categoriei cauzelor justificative.

1.2.3 Imputabilitatea

A treia condiție de care atârnă existența infracțiunii și, implicit și atragera răspunderii penale a persoanei care a comiso este imputabilitatea.

Ideea de imputație legală este la fel de bătrână, ca și legea însăși și se referă la ideea de a face un om să răspundă pentru faptele sale și pentru consecințele acțiunilor lui. Conceptul a fost creat de Aristotel, iar înțelesul său a evoluat de-a lungul timpului. În limba latină este evocat prin sintagma imputatio plena sau doar imputatio. Primul care a folosit conceptul imputatio cu sensul de atribuire de răspundere a fost Samuel Puffendorf. În tratatul său Elementorium Universalis Jurisprudentiae Libris Duo și, ulterior în cea mai importantă lucrare a sa De Jure Nature et Gentium Libri Octo, Puffendorf a avansat teoria imputabilității. Puffendorf a arătat că acțiunea agentului se atribuie acestuia dacă arată o acțiune liberă a făptuitorului, dacă aparține acestuia ad ipsum proprie partinens.

Profesorul Dongoroz definește imputabilitatea ca fiind ”situația juridică în care se găsește o persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârșit de ea în mod vinovat”. Autorul obsevă incoerența în folosirea de către doctrina penală a sensului acestui termen și indică : ”un termen tehnic nu trebuie să fie folosit decât decât în sensul pe care îl indică rădăcina din care ele derivă; or, a imputa are semnificația precisă de a pune în seama cuiva un fapt (act, atitudine), considerându-l drept cauză fizică și morală a acelui fapt; deci imputabilitatea nu poate fi decât stabilirea exactității unei imputațiuni”. Imputabilitatea este de doua feluri: materială (de fapt) și morală (psihică). Imputabilitatea de fapt admite constatarea și dovedirea cazului că actul ilicit a fost înfăptuit de o anumită persoană prin voința sa. Imputabilitatea psihică admite ca actul de gândire să fie manifestat în mod nelegitim. Imputabilitatea pshihică (imputațiunea psihică, cum o mai numește Dongoroz) este în gândirea sa vinovăția sau culpabilitatea (termeni apreciați de autor ca fiind sinonimi).

Seemnificațiile noțiunii de imputabilitate sunt evaluate în mod diferit în doctrină.

Imputabilitatea este definită de către Traian Pop ca fiind ”capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică și socială a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează la acela sau îl rețin de la acela și de a se determina conform acestei aprecieri”.

Dacă amintim doctrina penală italienă, imputabilitatea arată capacitatea persoanei, în momentul înfaptuirii faptei, de a voi și de a întelege. Puterea individului de a înțelege reprezintă posibilitatea de a evalua valoarea socială a faptei comisă, iar capacitatea de a voi reprezintă aptitudinea individului de a se manifesta în mod autonom. În ceea ce privește imputabilitatea vor fi identificate maturitatea psihică și sănătatea mentală, aceastea alcătuind un mod de a se comporta al individului, o forma a persoanei pe care aceasta a deținuto în momentul săvârșirii faptei. Referitor la fundamentul imputabilității, în doctrina penală italiană au fost inaintate mai multe teorii:

a)Teoria liberului arbitru. Conform acestei teorii (care are adepți pe Carmignani, Bettiol, Carrara, Antolisei), fundamentul imputabilității constă în libertatea de voință. Condiție ca pedeapsa să poată fi administrată unei persoane, este necesar ca persoană (actele sale) să reprezinte cauza voluntară, lucidă și liberă a faptei comise.

b)Teoria intimidării. Partizanii teorii au fost Impallomeni, Alimena, Vannini, ei au susținut că aplicarea pedepsei nu își găsește fundamentul în pețe cu imaturilor și iresponsabililor pentru că aceștia nu au pot suferi de efectul inhibitoriu al pedepsei.

c)Teoria pozitivistă. Școala pozitivistă respinge conceptual de răspundere individuală, în favoarea răspunderii sociale. Pozitiviștii nu recunosc diferența între imputabili și non-imputabili și cred că doar omul, ca autor al infracțiunii, are obligația să răspundă pentru fapta sa în fața societății, iar comunitatea se apără nu cu pedepse, practicând măsuri de siguranță. eorie nu se poate împăca cu dreptul penal pozitiv actual care păstrează principiul răspunderii (responsabilității) individuale argumentată pe imputabilitatea morală a omului.

Doctrina common-law este împărțită în ceea ce privește sensul conceptului de imputabilitate. În majoritatea cazurilor imputabilitatea este percepută ca răspundere mintală, adică o capacitate psiho-fizică de a percepe și a voi infracțiunea. Dar, această concepție s-adezvoltat de- a lungul timpului. De exemplu în Anglia conversația despre imputabilităte a luat în timp forma unei critici la adresa Regulilor McNaghten stabilite de Camera Lorzilor în 1843. Conform acestor reguli, cetățeanul va răspunde pentru faptele sale de fiecare dată când nu se dovedește că, l-a momentul săvârșirii faptei, acuzatul a acționat sub un influența unui defect sau a unui motiv datorat unei afecțiuni mintale, care l-a oprit să cunoacă natura sau calitatea faptelor sale, ori, dacă a știut-o, nu a cunoscut că ceea ce face este greșit. Deci , conform acestei teorii, numai bolile mintale care lezează intelectul exclud imputabilitatea. Norma a fost criticată în doctrina common-law ca fiind prea strictă și prea îngustă, fiind extinsă în cele din urmă și la spețele în care boala mintală afectează emoțiile și posibilitatea de a se cenzura într-o așa măsură încât, deși aindividul avea cunoștință de ceea ce face, nu era capabil sa să se abțină sau să prevină comiterea actului ilicit.

Noțiunea de responsabilitate mintală (concordant aici cu cel de capacitate) este criticat de către alți autori, printre cei mai fervenți critici mintim: Barbara Wootton. Conform acestei autoare, raspunderea mintală trebuie să alcătuiască o categorie ce face cauza de studiu a criminologiei, iar nu al dreptului penal pentru că, și în asemenea cazuri este posibilă totuși aplicarea de sancțiuni penale, cum sunt și măsurile de siguranță.

O altă categorie de autori, chiar dacă admit plurivalența semnatică a noțiunii de imputabilitate, îi conferă acesteia sensul de imputație de fapt, dezbătând-o în cadrul elementului obiectiv al infracțiunii.

Imputația psihică este dezbătută sub numele de responsabilitate și cercetat în cadrul elementului mental al crimei (mens rea).

Doctrina română contemporană a afirmat că imputabilitatea (sau mai clar caracterul imputabil al faptei, condiție a infracțiunii) admite posibilitatea de imputare a a săvârșirii faptei persoanei în cauză. Premisele imputabilității sunt în această gândire:

-făptuitorul să fi avut redarea faptelor sau inacțiunilor sale și să dețină controlul acestora, (să nu fi procedat în condițiile intoxicației, iresponsabilității ori minorității);

-făptuitorul să fi avut posibilitatea să execute fapta în concordanță cu cerințele legale (să nu fi fost forțat la comiterea faptei incriminată de legea penală);

-făptuitorul să fi avut reprezentare a caracterului ilicit al faptei (să nu se fi gasit în eroare).

O analiză foarte recentă face o separare clară între imputabilitatea obiectivă și imputabilitatea subiectivă, aducând în prim plan opinia mai veche, erelatată deja, a domnului pofesor Dongoroz.

Așadar, imputabilitatea obiectivă admite analizarea existenței unei relații între faptă și persoana care o comite. Fapta și efectu dăunător trebuie să aparțină celui căruia i se reproșează. Atunci când se impută fortuitului, ea nu va putea fi datorată cuiva (cazu fortuit). Imputabilitatea subiectivă echivalează în gândirea acestui autor cu capacitatea psiho-fizică de a sesiza și de a dori actul infracțional. Numai unei persoane ce este capabila să ințeleagă urmările faptelor sale și care acționează independent i se poate imputa comportament ales. Din această viziune cauzele care înlătură imputabilitatea pot fi sociate în cauze de ordin biologic (minoritatea sau bolile mintale), cauze de ordin psihologic ( intoxicația voluntară completă, eroarea invincibilă) și cauze externe, care opresc manifestarea liberă a individului (constrângerea fizică și morală).

Alți autori consideră imputabilitatea o condiție a culpabilității ,iar vinovăția este un factor a responsabilității penale (prezent cu sensul de răspundere, obligație a persoanei de a suporta urmările faptelor sale).

Un mod de a trata inedit care privește numai sensul obiectiv al imputabilității o reîntâlnim în opera profesorului Streteanu ce folosește noțiunea de exigibilitatea conduitei conforme cu norma. Modul in care tratează subiectul se realizează de pe poziția doctrine normative a vinovăției. Despre exigibilitate scriitorul, presupune ”posibilitatea de a–i pretinde subiectului să se conformeze preceptului normei”. Vinovăția, atunci cand reprezintă un reproș făcut persoanei pentru comportamentul său contrar ordinii juridice, nu regăsește în acele momente în care, din cauza unor circumstanțe excepționale în care el se afla, nu avea cum să procedeze altfel.

După opinia noastră apreciem că imputabilitatea poate fi percepută sub două sensuri:

a)lato sensu, imputabilitatea este capacitatea făptuitorului de a înțelege, voi și acționa în mod liber, fapt ce constituie o condiție a responsabilități penale;

b)stricto sensu, imputabilitatea arată numai capacitatea de a înțelege și a voi, reprezentând un factor al vinovăției ca și caracteristică a infracțiunii.

1.2.4 Vinovăția (Culpabilitatea)

Analizând in sensul etimologic termenul de culpabilitate are originea în latinescul culpa, în perceperea actuală culpa însemnând o formă de vinovăție, un anumit mod de poziție psihică a persoanei în momentul realizării faptei. Termenul culpa numește vina sau vinovăția în sens larg, romanii integrând culpa lata intenției ori dolului, iar culpa levis cu greșeala. Noțiunea este utilizată în dreptul civil, ca și sinonim cu greșeala, fiind unul dintre factorii răspunderii civile penale. Termenul de culpabilitate este sinonimic cu cel de vinovăție.

Larry Alexander și Kimberly Fessler Ferzan, într-o lucrare mai amplă analizează termenul de culpabilitate din viziunea vinovăției morale (moral blame) și trag o concluzie uinitoare ,că de natura culpabilității ar fi doar actele care au manifestat insuficientă grijă pentru interesele societății, legal protejate. Ideea de neglijență nu este culpabilă pentru că ”nu putem fi moral culpabili pentru că ne asumăm riscuri de care nu avem cunoștință” și că ”obligația de a reține, a-și aminti și a fi pe deplin informat despre orice activitate care este purtătoare de riscuri este o obligație pe care nici un om nu ar putea să o îndeplinească” și de aceea nerespectarea acestei obligații nu exprimă nici un defect moral.

Doctrina common-law arată culpabilitatea cu termenul mens rea (guilty mind) și, pornind de la același esență morală a răspunderii penale, afirmă: ”culpabilitatea morală, adică vina personală, include atât mens rea cât și motivația faptei (…) Judecata morală în cadrul dreptului penal are un caracter absolut: nu contează cât de altruiste au fost motivele autorului, de vreme ce în mod voluntar (adică cu conștiința vinovată) a comis o urmare periculoasă, el este, întru-n anume grad, culpabil din punct de vedere moral, sufiecient pentru a justifica o verificare din partea societății.” analizând aceste afirmații răspunderea penală nu se poate asocia cu răspunderea morală și vina penală este un termen diferit de vinovăție morală. Înlăturarea acestor motivelor din analiza teoretică a termenului de mens rea conduce doar la înlăturarea ulpabilității morale, nu și la înlăturarea culpabilității penale.

Termenii de vinovăție ori culpabilitate poat fi definiți ca fiind totalitatea proceselor psihice care pun baza relației dintre fapta ilicită și făptuitor sau ca o imputare adusă agentului de a nu-și fi schimbat comportamentul la cerințel ordinii juridice, o idee normativă care exprima contrarietatea între voința făptuitorului și dispoziția de drept .

”Culpabilitatea constă într-o judecată de repoș cu privire la autorul unui delict și constituie motivul aplicării pedepsei și, în același timp, indicatorul măsurii pedepsei”.

Executarea faptei cu vinovăție indică cerința culpabilității ca și condiție sine qua non pentru existența infracțiunii și, ca urmare a remarcării existenței acesteia, a angajării răspunderii penale a persoanei care a înfăptuit-o.

Capitolul II

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

CAUZELE JUSTIFICATIVE ȘI DE NEIMPUTABILITATE

2.1 Noțiunea de cauze justificative și de neimputabilitate

Cauzele justificative și de neimputabilitate reprezintă o noutate în legislația penală din prisma nomenclaturii, în Codul Penal din 1969 abrogat la data intrării în vigoare a Noului Cod Penal ele purtau denumirea generică de cauze care înlătură caracterul penal al faptei, fiind în strânsă legătură cu acele trăsături esențiale care stau la baza existenței unei infracțiuni. Conform noilor prevederi, infracțiunea este definită ca fiind ”fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o” (art.15 alin.1 Noul Cod Penal). Pentru o mai bună înțelegere a acestor instituții, vom prezenta trăsăturile esențiale care condiționează existența infracțiunii, axându-ne pe acelea care generează cauzele justificative și de neimputabilitate (caracterul nejustificat și caracterul imputabil al faptei penale).

Prevederea faptei de legea penală.

Este o consecință a principiului legalității incriminării (art.7 parag.1 CEDO, art. 23 alin. 12 Constituție, art. 1 alin. 1 Noul Cod Penal ). Presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile acesteia, ale faptei concrete, și cele ale modelului legal de incriminare). Prevederea faptei în legea penală realizează modelul legal abstract în raport cu care se verifică tipicitatea faptelor concrete. Prevederea faptei în legea penală are în vedere atât elementele de ordin obiectiv, cât și pe cele de ordin subiectiv (forma de vinovăție).

Vinovăția nu este o trăsătură esențială a infracțiunii distinctă, ci un element care ține de prevederea faptei în legea penală. Vinovăția presupune atribuirea actului de conduită conștiinței și voinței autorului acestui act. Reprezintă aspectul subiectiv al conceptului de infracțiune. Vinovăția cunoaște forme și modalități. Concepția psihologică asupra vinovăției consideră că aceasta reprezintă legătura psihică dintre autor și conduita care determină urmarea, rezultatul, în timp ce concepția normativă vede în vinovăție contradicția dintre comportarea subiectului și cerințele normei de incriminare.

Vinovăția nu se confundă cu imputabilitatea, aceasta din urmă reprezentând capacitatea de a înțelege și a voi în momentul săvârșirii faptei. Vinovăția sau culpabilitatea și imputabilitatea sunt, ambele, elemente subiective, consecința lor fiind responsabilitatea.

Existența vinovăției se verifică după ce, în prealabil, s‐a verificat existența trăsăturilor esențiale obiective, respectiv prevederea faptei de legea penală ( tipicitatea ) și antijuridicitatea, precum și a stării de imputabilitate.

Caracterul nejustificat.

Reprezintă antijuridicitatea faptei, caracterul său ilicit, nepermis de ordinea juridică. Va exista caracter nejustificat oridecâteori fapta este tipică și nu există cauze justificative.

Antijuridicitatea constă în opoziția dintre faptă și ordinea juridică. O faptă, pentru a fi infracțiune, trebuie să fie tipică ( trăsăturile sale concrete să corespundă modelului abstract descris de norma de incriminare ) și, totodată, să nu fie permisă de ordinea juridică, adică să fie antijuridică. Dacă fapta este doar tipică, însă este permisă de ordinea juridică, ea nu constituie infracțiune, nefiind antijuridică ( de pildă, un omor săvârșit în legitimă apărare este o faptă tipică, dar nu și antijuridică; antijuridicitatea este înlăturată de cauza justificativă a legitimei apărări ). Permisiunea de către ordinea juridică se realizează prin intermediul cauzelor justificative. Prin urmare, antijuridicitatea este înlăturată de cauzele justificative, motiv pentru care este definită și ca absență a cauzelor justificative.

Caracterul imputabil.

Doctrina a definit imputabilitatea ca implicând existența unor condiții intelectuale și spirituale în care subiectul este conștient de ceea ce face sau imputabilitate există atunci când agentul are capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică și socială a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează la acela sau îl rețin de la acela și de a se determina conform acestei aprecieri în doctrina națională, în loc de imputabilitate, se întrebuințează mai mult termenul de responsabilitate.

Legea română nu cunoaște o definiție a imputabilității, așa cum există în Codul penal italian, art. 85 – Capacitatea de a înțelege și de a voi. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă, în momentul comiterii acelei fapte, nu era responsabil. Este responsabil acela care are capacitatea de a înțelege și de a voi . În absența unei definiții legale, condițiile existenței imputabilității pot fi deduse, pe baza raționamentului per a contrario, din lista cauzelor care exclud imputabilitatea și care sunt prevăzute expres ( a se vedea Titlul II, Capitolul III, art. 23‐31 NCp: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit ); absența acestor cauze echivalează cu existența imputabilității sau imputabilitate există oridecâte ori făptuitorul a putut să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale și a putut să le controleze.

Trăsăturile enumerate mai sus trebuie regăsite cumulativ în fiecare faptă de natură penală pentru existența unei infracțiuni, iar în baza raționamentului per a contrario, lipsa oricăreia dintre ele implică absența infracțiunii. Aceste situații le regăsim în cauzele justificative și de neimputabiletate unde lipsește antijuridicitatea și imputabilitatea.

Cercetarea și constatarea cauzelor justificative și cele de neimputabilitate sunt operațiuni care implică o dublă examinare și anume: mai întâi dacă trăsăturile esențiale necesare pentru existența oricărei infracțiuni sunt realizate în fapta care face obiectul unei învinuiri penale și apoi dacă nu cumva există vreo cauză care potrivit legii penale duce la excluderea vreuneia din trăsăturile esențiale și atrage implicit lipsa caracterului penal al faptei respective. Întrucât legiuitorul are competența de a stabili caracterul penal al faptei, tot el poate să înlăture în anumite situații, acest caracter, și să prevadă că o faptă sau unele categorii de fapte, descrise în legea penală, daca sunt săvârșite în anumite condiții, nu constituie infracțiuni și nu pot servi drept temei pentru răspunderea penală, ci, eventual, pentru o altă formă de răspundere juridică ori sunt fapte licite permise de lege.

Existența unei stări, situații sau împrejurări în care este săvârșită o faptă prevăzută de legea penală, poate face ca această faptă să nu mai prezinte vreuna din trăsăturile esențiale ale infracțiunii și deci, să nu mai aibă caracter penal.

Instanța de judecată, în această materie trebuie să respecte principiul legalității, fiindcă pot fi luate în considerare numai acele cauze de înlăturare care sunt prevăzute de lege,respectiv cauzele justificative și cele de neimputabilitate; temeiul acestui punct de vedere constă în aceea că din moment ce caracterul penal al faptei este atribuit de lege, tot legea trebuie să fie aceea care prevede cauzele care înlătură acest caracter.

2.2 Clasificarea cauzlor justificative și de neimputabilitate

Noua reglementare în materie penală propune o sferă lărgită a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, precizând exact cauzele generale (absența unor trăsături esențiale ale infracțiunii generate de anumite împrejurări, situații ) și cele speciale de excludere a infracțiunii, oferind o viziune clară asupra rolului și efectelor pe care le produc. Această idee este întărită și de includerea instituțiilor grupate în Cauzele justificative (Capitolul II, Titlul II, NCp.) și Cauzele de neimputabilitate (Capitolul III, Titlul II, NCp.) în titlul referitor la infracțiune pentru evitarea oricăror confuzii cu alte instituții, precum cauzele care înlătură răspunderea penală sau cauzele de nepedepsire. Totodată, poziționarea acestor condiții negative de existență a infracțiunii după prezentarea condițiilor pozitive,era normală pentru o mai bună sistematizare a NCp.

În capitolul destinat cauzelor justifucative, sunt tratate numai acele cauze care au caracter general și care operează în toate cazurile. Acestea sunt:

Legitima apărare (art. 19 Ncp)

Starea de necesitate (art. 20 NCp)

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații (art.21 NCp)

Consimțământul persoanei vătămate (art.22 NCp)

Elementul de noutate al cauzelor cu caracter general de excludere a infracțiunii, îl constituie încadrarea ultimelor două instutuții care, deși nu erau încadrate în Cp din 1969, erau catalogate ca fiind cauze speciale de către practică și doctrină.

În afara cauzelor justificative cu caracter general prezentate mai sus, regăsim și cauze cu caracter special și care sunt posibile doar în condiții strict prevăzute de lege. Aceste cauze justificative cu caracter special au fost reglementate în penal din 1969 ( art. 207 Proba verității ) și sunt prevăzute și noul cod penal ( art. 201 alin. 6 – întrruperea cursului sarcinii în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului; art. 203 alin. 2 – lăsarea fără ajutor a unei personae aflate în dificultate nu constitue infracțiune, dacă prin ajutorul acordat, autorul se expune unui pericol grav privind viața, integritatea corporală sau sănătatea sa).

Pentru a putea face o clasificare obiecivă a cauzelor de neimputabilitate, vom apela la doctrină în scopul definirii termenului de imputabilitate: Imputabilitatea este situația juridică în care se găsește o persoană căreia i s‐a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârșit de ea în mod vinovat, în chip nelegitim . Același autor ne prezintă structura bipartită a imputației :

imputațiunea de fapt

Aceasta se referă la atribuirea unei fapte prevăzută de legea penală unei anume persoana, respectiv dovada și constatarea că fapta a fost săvârșită prin voința acelei personae.

imputațiunea psihică

Este vorba de cealaltă latură care șine de atitudinea spirituală, actul de conștiință – intenției sau culpă – manifestat nelegitim; vinovăția, culpabilitatea.

Plecând de la acestă premisă propunem următorea a clasificare a cauzelor de neimputabilitate:

Cauze care înlătură exigibilitatea comportamentului exteriorizat (constrângerea fizică art. 24 NCp, constrângerea morală art 25 NCp, excesul neimputabil art. 26 NCp, cazul fortuit art 31 NCp)

În această categorie sunt incluse acele cauze are înlătură caracterul penal al faptei care au la bază lipsa controlului asupra conduitei care o adoptă făptuitorul, fiind ăn incapacitatea de a-și manifesta factorul volitiv.

Cauze care înlătură responsabilitatea (minoritatea făptuitorului art. 27NCp, iresponsabilitatea art.28 NCp, intoxicația art. 29 NCp)

Aici intervine capacitatea psihică a autorului faptei incriminate de legea penală, de a discerne sau de a avea o reprezentere fidelă a consecințelor acțiunilor sau inacțiunilor sale.

Cauze care înlătură antijuridicitatea (eroarea art. 30 NCp)

Atunci când făptuitorul săvârșește o faptă deținănd controlul asupra celor doi factori, volitiv și intelectiv, dar din necunoașterea unei anumite stări sau împrejurări, esențiale pentru existența infracțiunii, care nu i se poate imputa in niciun fel.

2.3. Efectele cauzelor justificative si de neimputabilitate

Cauzele justificative și de neimputbilitate sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei și astfel autorul este exonerat de răspunderea penală. Datorită structurii diferite a celor două categorii de instituții, vom analiza separat efectele pe care acestea le produc în momentul constatării unor asemenea situații atât asupra autorului cât și asupra participanților la săvârșirea faptei.

Cauzele justificative dețin o sferă lărgită de efecte ce le generează datorită caracterului general ce guvernează această categorie. Așa cum am precizat mai sus, acestea nu numai că înlătură răspunderea penală dar și pe cea civilă, și implicit aplicarea oricăror sancțiuni de drept penal sau civil. Din acest punct de vedere al sancțiunilor de drept civil, sunt anumite păreri care susțin ideea obligației de a repara prejudiciul cauzat victimei în stare de necesitate, obligație întemeiată pe rațiuni de echitate, fără caracter sancționator .

Prezența cauzei justificative face ca un act să fie admis, reglementat sau chiar ordonat de lege; în aceste condiții, împotriva unei fapte permise de lege nu poate fi concepută legitima apărare.

Cauzele justificative au caracter obiectiv, acționează in rem, producând o justificare cu caracter general. Aceasta înseamnă că prezența unei cauze justificative poate fi invocată de către toți participanții. Aceasta este semnificația extinderii efectelor cauzelor justificative și asupra participanților, cuprinsă în art. 18 alin. 2 NCp.

Dacă  sfera  de  incidență  a  cauzelor  justificative  este  depășită  (depășirea  limitelor  legitimei apărări, a stării de necesitate), faptele devin nejustificate, antijuridice  . În  acest  caz,  asemenea fapte ( tipice și antijuridice ) nu sunt imputate autorului lor datorită unor situații excepționale și care nu permit un reproș la adresa celui ce le‐a comis.Este vorba de cauze de neimputabilitate ( art. 26 NCp – excesul neimputabil ).

În demersul de analizare a unei infracțiunii din prisma existenței/inexistenței unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, prioritate vor avea cauzele justificative deoarece acestea produc efecte lărgite, mai favorabile persoanei făptuitorului, excluzând pe lângă caracterul penal al faptei, și incidența unor sancțiuni de drept penal sau civil.

Așa cum am precizat anterior, imputabilitatea se referă la corelarea factorului intelectiv cu cel volitiv de către autor în momentul săvârșirii faptei, ceea ce ne oferă o perspectivă exacta in ceea ce privește efectele produse de către cauzele de neimputabilitate asupra făptuitorului precum și participanților. Caracterul preponderant personal care reiese din analizarea cauzelor de neimputabilitate se reflectă în efectele in personam pe care acestea le generează, fiind în strânsă legătură cu persoana făptuitorului, cu excepția cazului fortuit (art.30 NCp) care prin structura sa general de neimputabilitate, produce efecte in rem.

Efectele in personam rezultate din constatarea unei cauze de neimputabilitate, înlătură caracterul penal al faptei și pe cale de consecință, înlătură eventualitatea sancționării prin pedeapsă ori măsură educativă. Particularitatea la aceste efecte constau în posibilitatea dispunerii altor sancțiuni juridice și anume, împotriva autorului unei fapte declarate neimputabilă, măsurile de siguranță („Măsurilede siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată” art. 107 alin.2 NCp).

Această posibilitate de aplicare a măsurilor de siguranță în cazul prezentat mai sus, este întărit de textul de lege care reglementează această măsură prin specificația exactă a cărei gen de faptă penală, are incidență asupra făptuitorului, și anume cea nejustificată.

Din perspectiva participanților la săvârșirea faptei declarate neimputabile, aceștia nu beneficiază de efectele cauzei care înlătură caraterul penal al faptei, fiind sub incidența participației improprii („Deterrminarea, înlesnirea sau ajutarea în orce mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sanționează cu pedeapsă prevăzută de lege pentru acea infracțiune” art 52 alin. 3 NCp).

2.4. Constatarea existenței cauzelor justificative si de neimputabilitate

Constatarea existenței uneia din cauzele justificative sau de neimputabilitate, se face de către organul de urmărire penală în timpul urmăririi penale, sau de către instanță pe timpul judecății. Importanța constatării situațiilor care să înlăture una din trăsăturile esențiale a infracțiunii este esențială în atingerea scopului procesului penal (art.5 NCpp), fapt pentru care legiuitorul a situat această etapă la începutul funcției de urmărire penală iar existența acestor sitații având înrâurire asupra pronunțării hotărârii de către instanță.

Organul de cercetare penală dispune începerea urmăririi penale dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții, una pozitivă (actul de sesizare să respecte condițiile de formă și fond impuse de lege) și una negativă (să nu fie constatată una din situațiile prevăzute de art.16 alin.1 NCpp printre care regăsim și existența cauzelor justificative și de neimputabilitate). În cazul în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, procurorul dispune din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, clasarea cauzei (art 315 alin.1 NCpp) printr-o ordonanță. Totuși, sunt situații când existența cauzelor care înlătura caracterul penal al faptei sunt constatate pe timpul urmăririi penale după desfășurarea activităților specifice acestei funcții, fapt pentru care organul de cercetare penală dispune conform legii, clasarea cauzei conform art.314 alin. 1 lit.a) NCpp, prin care se stinge exercitarea acțiunii penale, ori împiedicarea exercitării acesteia.

A doua situație în care poate fi constatată o cauză justificativă sau de neimputabilitate este pe timpul funcției de judecată, în demersul instanței de judecată de rezolvare a acțiunii penale. Acest demers are loc în parea finală a judecății, după parcurgerea etapelor specifice funcției (cercetarea judecătorească, dezbarterile, reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor-dacă este cazul). Instanța pronunță în soluționarea cauzei deduse judecății, achitarea conform art. 396 alin. 5 NCpp atunci când constată existența uneia din situațiile prevăzute de art.16 alin. 1 lit. a)-d), printre care se numără și cazurile justificative și de neimputabilitate. Totuși, inculpatul poate cere continuarea procesului penal în baza art.18 NCp.

2.5. Asemanari si deosebiri intre cauzele justificative si de neimputabilitate

Una din importantele elemente de noutate cu care vine Noul Cod Penal este sistematizarea și delimitarea exactă a instituțiilor de drept, ceea ce duce la eliminarea confuziilor inerente care survin în aprofundarea instituțiilor de ramură. De această departajare se bucură și cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, fiind structurate în două capitole distincte: cauze justificative și cauze de neimputabilitate, ceea ce ne indică existența unor diferențe privind structura acestora dar și efectele ce le produc.

Cauzele justificative și de neimputabilitate sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece ambele amendează lipsa unei trăsături esențiale ale infracțiunii, aceasta fiind principala asemănare a celor două categorii de cauze. Acestea produc aceleași efecte din punct de vedere a răspunderii juridice, eliminând posibilitatea sancționării prin pedeapsă sau măsură educativă a făptuitorului.

Analizând din același punct de vedere, asemănările dintre cele două cauze de excludere a infracțiunii se extind și în ceea ce privește constatarea existenței/inexistenței acestora, în funcție de etape procesuală atinsă.

Pe timpul urmăririi penale, organul de cercetare penală dispune clasarea cauzei conform art.314 alin.1 lit.a) atunci când constată existența unei cauze justificativă sau de neimputabilitate, împiedicând punerea în mișcare a acțiunii penale dacă aceasta nu a fost inițiată, sau stinge acțiunea penală, dacă aceasta fusese pusă în mișcare.

Pe timpul funcției de judecată, mai exact în momentul deliberării și rezolvării acțiunii penale, instanța de judecată pronunță achitarea dacă se reține incidența art.16 alin.1 lit d) ce prevede existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate.

Pe de altă parte, cauzele justificative și de neimputabilitate, au diferențe de structură ce influențează intreaga sferă de efecte juridice manifestate asupra participanților la săvârșirea faptei care prezintă o cauză de excludere a caracterului penal.

Începând cu definerea celor două situații, observăm că trăsăturile existențiale ale infracțiunii ce stau la baza nașterii cauzelor, tratează aspecte diferite. Unul dintre ele, antijuridicitatea, se referă la încadrarea unei fapte tipice ca fiind ilicită, normele juridice și cele morale incriminând aceste fapte, și imputabilitatea, concept ce definește o situație sau împrejurare în care comiterea unei fapte penale nu poate fi pusă în sarcina autorului.

În ceea ce privește efectele ce le produc cauzele care înlătură caracterulpenal al faptei, evidențiem diferențe privind sfera acestora de aplicabilitate. În cazul cauzelor justificative, acestea își produc efectele in rem, ceea ce înseamnă că se răsfrâng și în sarcina participanților, aplicabilitatea exonerării fiind extinsă asupra tuturor sancțiunilor de drept penal și civil,precum și asupra măsurilor de siguranță sau educative.

Cauzele de neimputabilitate au strânsă legătură cu făptuitorul, existența lor fiind în strânsă legătură cu cei doi factori, volitiv și intelectiv, efectele produse in personam limitându-se la persoana acestuia, participanții la comitarea faptei pot fi trași la răspundere conform cu art. 52 alin. 1 și 3 NCp. Excepția de această regulă o constituie cazul fortuit, cauză care prin generalizare și-a extins efectele in rem.

Capitolul III

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații

3.1 Noțiune

Prevederile art. 21 NCp nu au corespondeță în Codul Penal din 1969, însă au rădacini în sistemul de drept penal român din 1936 (art.137- cauză generală) și 1864 (art. 255- cauză specială de excludere a infracțiunii). Totuși, în doctrina această cauză care înlatură caracterul penal al faptei era cunoscută ca o cauză specială denumită „ordinul legii și comanda autorității legitime”, însă nu cuprindea întreaga sferă de aplicabilitate a noilor dispoziții.

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații este o cauză justificativă care înlătură caracterul penal al faptei comise de către o persoană în următoarele situații:

exercită un drept prevăzut de lege (autorizarea legii),

îndeplinește o obligație impusă de lege cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta (ordinul legii),

îndeplinește o obligație impusă de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală (comanda autorității legitime).

În viziunea vechiului Cod penal anterior , fapta comisă în exercitarea unui drept sau în îndeplinirea unei obligații prevăzute de lege era considerată ca nefiind prevăzută de legea penală, omițând însă faptul că , în realitate , ne aflăm în fața unui veritabil conflict între norma de incriminare și o altă normă ( penală sau extrapenală ) care legitimează fapta , ca expresie a exercitării unui drept ori a îndeplinirii unei obligații stipulate de această din urmă normă.

Astfel , se prevede că este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în:

1. exercitarea unui drept recunoscut de lege ( autorizarea legii )

– poate fi invocată atât de o persoană fizică , cât și de o persoană juridică ;

– prin noțiune de lege se înțelege atât actul normativ emis de Parlament ( lege stricto sensu), cât și alte acte normative ( Constituția , ordonanță a guvernului , hotărâre de guvern , etc. ) sau o hotărâre judecătorească , un contract , etc. ;

-prin noțiunea de drept trebuie avute în vedere atât drepturile subiective , cât și prerogativele conferite de lege unei persoane fizice sau juridice ori unei autorități de stat ;

-exercitare dreptului trebuie efectuată în limitele prevăzute de lege , cu bună credință ( de ex. , se va reține drept cauză justificativă , în cazul unei acuzații cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz de încredre , exercitarea dreptului de retenție , în situația refuzului de restituire a unui bunpe care detentorul îl deține în baza unui titlu ) ;

-dacă legea incriminează săvârșirea faptei , fără drept – de ex. , în cazul infracțiunilor de violare de domiciliu ( art. 224 NCp ) , violarea sediului profesional ( art. 225 NCp ) , violarea vieții private ( art. 226 NCp ) , sau în mod ilegal ( de pildă , în cazul infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor , prevăzută de art.342 NCp sau a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevazută de art. 205 NCp ) iar fapta este comisă în exercitarea dreptului recunoscut de lege , ne aflăm în fața unei situații care înlătură prima trăsătură esențială a infracțiunii (tipicitatea) , iar nu a cauzei justificative prevăzute de art. 21 alin. (1) NCp , care înlătură numai cea de-a doua trăsătură esențială a infracțiunii , respectiv antijuridicitatea.

2. îndeplinirea unei obligații impuse de lege cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta ( ordinul legii ) ;

-spre deosebire de exercitarea unui drept care este facultativă , îndeplinirea unei obligații impuse de lege are caracter imperativ și , pe cale de consecință , fapta persoanei care o execută în condițiile și limitele prevăzute de lege este justificată , necontravenind ordinii juridice ( de ex. , dispozițiile legale referitoare la exercitarea profesiei de doctori chirurgi sau de medicină de urgență justifică intervențiile curative asupra corpului pacienților care ar putea fi apreciate in abstracto ca fiind vătămări corporale ) ;

-activitățile efectuate nu trebuie doar să fie prevăzute de lege , ci și să urmărească un scop legitim și să fie necesare și proporționale cu scopul urmărit ;

-poate fi invocată atât de o persoană fizică , cât și de o persoană juridică , care sunt destinatarii direcți ai ordinului legii .

3. îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă , în forma prevăzută de lege , dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală ( comanda autorității legitime ).

-în principiu , obligația trebuie să fie impusă făptuitorului de autoritatea publică competentă ( civilă sau militară ) cu respectarea condițiilor de formă și fond prevăzute de lege [ de pildă , art. 150 alin. (3) NCpp prevede că , în cadrul actelor efectuate cu prilejul punerii în executare a procedeului probatoriu al constatării unei infracțiuni, activitatea persoanelor care participă la constatare nu constituie infractiune ] ;

-impunerea obligației nu trebuie să provină de la o autoritate privată ;

-cauză justificativă poate fi reținută și atunci când s-a pus în executare o obligație care este impusă în mod nelegal de autoritatea competentă , cu excepția situațiilor în care caracterul nelegal este vădit ; prin urmare , executarea unei obligații impuse de o autoritate printr-un act care are o aparență de legalitate , dar care în realitate este nelegal , constituie o cauză justificativă pentru făptuitor ( de ex. , investigatorul sub acoperire care desfășoară o aczivitate de supraveghere a unor traficanți de droguri , autorizată de un procurer dintr-un parchet necompetent material , ori cu încălcarea dispozițiilor strict și limitative prevăzute de art. 148 NCpp ) ;

-poate fi invocată atât de o persoană fizică , cât și de o persoană juridică .

La prima vedere putem face o diferențiere între acestea din două perspective: în funcție de caracterul obligatoriu sau facultativ ce a stat la baza comportamentului făptuitorului, și în funcție de sursa ce a impus justificarea. În prima situație distingem între modul de exercitare a conduitei care, pe de o parte este permisă (exercitarea unui drept- alin.1 teza I ) iar pe de altă pare este impusă (fie de un act normativ – alin 1 teza a II a, fie de ordinul autorității legitime – alin. 2). În cea de-a doua situație, ne raliem la perspectiva legiuitorului de a separa aceste situații de excludere a infacțiunii în funcție de originea justificării; la alin. 1 exercitarea unui drept și îndeplinerea unei obligații este impusă de lege, iar la alin. 2 îndeplinirea unei obligații este impusă de autoritatea competentă.

Într-o primă modalitate, caracterul justificat al faptei derivă din aceea că reprezintă exercitarea unui drept recunoscut de lege, iar în a doua modalitate derivă din îndeplinirea unei obligații impuse de lege cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații a mai fost reglementată și în Codurile penale din 1864 și 1936, fiind abordată și în doctrină sub denumirea de ,,Ordinul legii și ordinul ierarhic”.

Codul penal din 1969 nu a mai prevăzut ordinul legii și comanda autorității legitime printre cauzele care exclud infracțiunea, pe considerentul că ordonarea unei activități de către lege nu poate fi apreciată ca ilicită, iar executarea unui ordin în formele prevăzute de lege are același efect ca și executarea legii, în cazul ordinului ilegal devin incidente prevederile referitoare la abuz, în cazul persoanei care execută ordinul, și cele privind instigarea, în privința persoanei care a dat ordinul.

În condițiile de reglementare a Codului penal din 1969, atunci când se constata că o faptă era conformă cu legea, soluția de achitare sau de neurmărire se referea la cauza de împiedicare sau continuare a punerii în mișcare a acțiunii penale ,,fapta nu este prevăzută de legea penală”.

Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în exercitarea unui drept ori în îndeplinirea unei obligații, evidențiază în mod cert un posibil conflict între norma de incriminare, care interzice săvârșirea faptei, pe de o parte, și o altă normă juridică, penală ori extra penală, care îngăduie ori chiar impune săvârșirea aceleiași fapte, pe de altă parte.

Conflictul dintre norma de incriminare și norma care îngăduie sau chiar impune săvârșirea faptei prevăzute de legea penală nu poate fi soluționat decât pe cale juridică, prin lege. De aceea, în noul Cod penal s-a reglementat expres drept cauză justificativă exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații.

Este de atributul legiuitorului să stabilească în ce situații și în ce condiții o dispoziție legală, care constituie sursa unui drept sau a unei obligații, primează în raport cu dispoziția prevăzută într-o altă normă.

În ceea ce privește exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta își poate avea izvorul atât într-o lege în sens restrâns (stricto sensu), cât și în alte acte normative (hotărâri, acte administrative individuale) sau în cutumă. (Voicu, 2014)

În această modalitate normativă, doctrina a avansat ca exemplu exercitarea unor drepturi constituționale, cum ar fi dreptul la libertatea de exprimare.

Când legea incriminează săvârșirea faptei fără drept sau în mod ilegal (spre exemplu, în cazul infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzută de art. 342 NCp, sau al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 NCp), iar fapta este săvârșită în exercitarea unui drept recunoscut de lege, a unei obligații impuse de lege sau de autoritatea competentă, va fi înlăturată tipicitatea infracțiunii. Aceeași împrejurare constituie cauză justificativă în cazul în care legiuitorul nu a prevăzut acest element de tipicitate, iar fapta este săvârșită ca urmare a ordinului legii sau a dispoziției autorității competente (spre exemplu, activitățile autorizate de către procuror și realizate de către investigatorul sub acoperire) (Udroiu, 2014)

Exercitarea unui drept poate fi analizată diferit ca urmare a reglementării din noul Cod civil în ce privește exercitarea unor drepturi ale creditorului. Dreptul de retenție a fost recunoscut de doctrină și jurisprudență în favoarea creditorului cu privire la bunul debitorului până la executarea obligațiilor născute în legătură cu lucrul respectiv și constituie o cauză justificativă în cazul faptei de abuz de încredere comisă în modalitatea refuzului de restituire (art. 238 alin. 1 NCp).

Prevederile art. 2440 NCC, referitoare la preluarea bunului de către creditor prin mijloace proprii, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, pot constitui temei pentru invocarea cauzei justificative constând în exercitarea unui drept, dacă acest creditor ar fi acuzat de săvârșirea infracțiunii de furt. (Voicu, 2014)

Legiuitorul acordă valență de cauză justificativă atât îndeplinirii obligației impuse de lege, cât și îndeplinirii obligației impuse de autoritatea competentă.

Un exemplu pentru o obligație impusă de lege poate fi oferit în cazul activităților forțelor de poliție de menținere a a ordinii publice. Activitățile exercitate în acest scop, cum ar fi vătămarea corporală a unei persoane, au caracter licit , atât timp cât agentul respectă condițiile de intervenție prevăzute în legislația specială. (Udroiu, 2014)

În ceea ce privește ordinul autorității legitime, în doctrina penală au fost promovate, de-a lungul timpului, atât teoria subordonării necondiționate, cât și teoria baionetei inteligente, dominând în prezent teoriile eclectice, apte să promoveze un echilibru care să dea satisfacție atât interesului represiunii penale a faptelor periculoase, cât și interesului bunei funcționări a administrației publice.

Atunci când ordinul de a comite fapta prevăzută de legea penală a fost emis de o autoritate, executarea sa constituie cauză justificativă, cu excepția situației în care ordinul este în mod vădit ilegal. Deci executantul are dreptul să exercite un control formal al legalității ordinului primit; în afara acestui control formal, agentul executor nu are dreptul, în principiu, să cenzureze ordinul primit, sub aspectul legalității lui substanțiale. (Voicu, 2014)

Trebuie precizat că, spre deosebire de cazul îndeplinirii unei obligații impuse de lege, care nu poate fi invocat decât de către o persoană abilitată să pună în aplicare nemijlocit dispozițiile legii, în cazul prevăzut în art. 21 alin. 2 NCp, fapta prevăzută de legea penalăeste comisă de către o persoană care acționează în baza și în executarea unui ordin emis de o autoritate competentă în scopul aplicării unei legi. Aceste dispoziții nu pot fi invocate decât de către o persoană care avea statut de funcționar public în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală și care se afla – în raport cu statutul său – în situația de a îndeplini un ordin. (Molnar, 2010)

3.2 Condiții

Toate cele trei situații prevăzute de art. 21 NCp reprezintă fiecare în parte o cauză justificativă producând efecte specifice acestei categorii, ceea ce implică analizarea separată a acestora.

În prima teză articolului, doctrina a semnalat confuzia referitoare la aria de acțiune a situației exercitării unui drept, fiind neclară utilizarea conceptului de lege, care poate fi privit dintr-o manieră limitată (actele normative astfel denumite emise de autoritatea legiuitoare principală – Parlamentul) ori una extinsă (orce acte cu caracter normativ, inclusiv dispoziții din acte normative inferioare legii ori chiar surse formal extra legale, dar admise de ordinea juridică, precum contractele legale și valide sau chiar cutuma).

Trebuie să amintim că pentru existența acestei cauze justificative este imperativ ca dreptul recunoscut de lege să fie exercitat cu bună credință, în forma în care legea a prevăzut executarea acestuia, în limitele stabilite de aceasta.

Dacă exercitarea unui drept este privită ca o facultate a autorului faptei dezincriminate, îndeplinirea unei obligații impuse de lege este impusă de norma legală, astfel că aceasta respectă ordinea juridică, în condițiile în care executarea faptei se încadrează în limitele prevăzute de lege. Tragem deci concluzia că făptuitorul trebuie sa depună toate diligențele pentru a fi convins de existența unei norme imperative care justifică fapta care, analizată in abstracto, ar constitue o infracțiune, iar neadoptarea unei conduite impuse de lege poate reprezenta ea însăși o faptă ilicită.

Cea de-a treia teză a art 21 NCp, prevăzut la alin. 2, se observă o asemănare între aceasta și ordinul legii, diferența situându-se din perspectiva relației de subordonare ierarhică, legal instituită între autoritatea (de domeniul public) care emite ordinul și persoana ce urmează să-l execute.

În acest sens au fost emise legi care stabilesc exact limitele atribuțiilor personalului care fac parte din autoritatea publică reglementată. Printre acestea se numără și obligația acestora de a executa ordinele și dispozițiile șefilor ierarhici, având dreptul de a refuza executarea acestora în cazurile când le consideră ilegale. Dacă superiorul cere executarea unei dispoziții în scris, funcționarul este obligat să o execute cu excepția cazului în care această dispoziție este vădit ilegală.

Codul penal din 1969, nu a prevăzut exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații printre cauzele care exclud infracțiunea, pe considerentul că executarea dispozițiilor legale reprezintă de fapt executarea legii deci nu se pot produce ilegalități, faptele ordonate de lege nu pot fi infracțiuni.

În cazul în care un funcționar ar fi dat un ordin ilegal el comitea un abuz în serviciu, iar executantul ar fi urmat situația instigatului la o anumită infracțiune, în raport de cel care a dat ordinul.

In ceea ce privește ordinul autorității legitime au fost enunțate două teorii:

teoria consemnului în care regula era aceea că sub arme, regulamentul militar este singura lege, care presupunea supunerea necondiționată față de comandant. Regula a fost criticată pentru posibilitatea creată unui comandant care ar fi folosit armata pe care o conducea pentru a răsturna ordinea socială, a acapara puterea, a se servi de subordonați în scopuri proprii;

teoria baionetelor inteligente care ar atrage răspunderea militarilor în executarea ordinelor, sistem criticat pentru că inducea în armată indisciplina, comentarea ordinelor, neexecutarea dispozițiilor, deoarece inferiorul punea în discuție ordinele;

3.3 Efecte

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații este o cauză de excludere a caracterului penal al faptei prin componenta sa justificativă. La fel ca celelate instituții aparținând cauzelor justificative, produce efecte in rem, ce se răsfrâng și asupra participanților.

Împotriva unei persoane, a cărei faptă a fost catalogată de organul abilitat de lege, ca fiind sub incidența art. 21 NCp, nu se pot aplica niciun fel de sancțiuni penale, măsuri educative sau de siguranță.

În ceea ce privește răspunderea civilă generată de săvârșirea faptei, identificăm două situații:

regula constă în lipsa tragerii la răspundere a unei unei fapte comise în exercitare

unui drept sau îndeplinirea unei obligații („Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiu drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv” – art. 1353 Cod civil)

excepția reiese din situația în care fapta realizată în îndeplinerea unei obligații

impuse de autoritatea competente este ilegală, dar caracterul ei ilicit nu poate fi determinat ca fiind evident. În acest caz fapta nu constituie infracțiune deoarece nu îndeplinește condiția de existență a unui caracter vădit ilegal al faptei, dar atrage răspunderea civilă delictuală a făptuitorului care putea să constate caracterul ilicit al faptei („ Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-și dea seama de caracterul ilicit al faptei săvârșite în asemenea împrejurări”- art. 1364 Cod civil )

Produce efecte in rem , care se răsfrâng și asupra participanților.

În situația în care cauza justificativă a exercitării unui drept sau a îndeplinirii unei obligații este constatată în cursul urmăririi penale , procurorul dispune clasarea , iar dacă această constatare survine în cursul judecății , instanța dispune achitarea.

Fiind cuprinse în noua reglementare mai favorabilă aceste cauze justificative se vor aplica și faptelor comise înainte de intrarea în vigoare a NCp care nu au fost definitiv judecate.

Cauza justificativă reprezintă o preluare cu modificări din C. pen. 1936, o cauză generală similară neexistând în C. pen. 1969, fiind apreciată ca atât de evidentă, încât reglementarea sa a fost considerată superfluă.

Referitor la exercitarea unui drept recunoscut de lege, doctrina a avansat ca exemplu exercitarea unor drepturi constituționale, cum ar fi dreptul la libertatea de exprimare.
Când legea incriminează săvârșirea faptei fără drept sau în mod ilegal (de ex., în cazul infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor prevăzută de art. 342 NCp sau al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 NCp), iar fapta este săvârșită în exercitarea unui drept recunoscut de lege, a unei obligații impuse de lege sau de autoritatea competentă, va fi înlăturată tipicitatea infracțiunii. Aceeași împrejurare constituie cauză justificativă dacă legiuitorul nu a prevăzut acest element de tipicitate, iar fapta este săvârșită ca urmare a ordinului legii sau a dispoziției autorității competente (spre exemplu, activitățile autorizate de procuror și realizate de investigatorul sub acoperire).

Legiuitorul acordă valență de cauză justificativă atât îndeplinirii obligației impuse de lege, cât și îndeplinirii obligației impuse de autoritatea competentă. Un exemplu pentru obligație impusă de lege poate fi oferit în cazul activității forțelor de poliție de menținere a ordinii publice. Astfel, activitățile exercitate în acest scop, cum ar fi vătămarea corporală a unei persoane, au caracter licit, atât timp cât agentul respectă condițiile de intervenție prevăzute în legislația specială.
Referitor la obligația impusă de o autoritate, NCP prevede respectarea anumitor condiții:
• autoritatea trebuie să fie competentă pentru a emite ordinul în materia respectivă;
• ordinul trebuie emis în forma prevăzută de lege;
• ordinul nu este în mod vădit ilegal (spre exemplu, aplicarea în cazul unei persoane a pedepsei cu moartea).

Capitolul IV

Consimțământul persoanei vătămate

4.1 Noțiune

Consimțământul persoanei vătămte este o instituție nouă introdusă de Noul Cod penal, deși doctrina a abordat această cauză care înlătură caracterul penal al faptei, cum sunt „școala dreptului natural“, doctrina germană hegheliană ce admitea renunțarea unei persoane la drepturile sale, apoi școala sociologică a dreptului care acceptă exonerarea de răspundere penală în cazul consimțământului victimei.

Dispozițiile art. 22 NCp prevăd ca fiind justificată fapta ilicită săvârșită cu acordul persoanei vătămate, dacă aceasta dispune de valoarea lezată sau pusă în pericol, cu excepția infracțiunilor contra vieții ori dacă legea prevede expres lipsa incidenței acestei cauze.

Trebuie reținut aspectul privind tipicitatea faptei consimțite de persoana lezată pentru ca aceasta să facă obiectul prezentei cauze justificative, altfel constatăm lipsa altei trăsăsturi esențiale a infracțiunii decît antijuridicitatea ( luarea unui mobil din posesia sau detenția altuia s-a făcut cu consimțământul acestuia, fapta nu va constitui infracțiunea de furt, ca urmare a lipsei tipicității, nu ca efect al cauzei justificative a consimțământului persoanei vătămate).

Recunoașterea unor consecințe pe care le generează consimțământul în materie penală se fundamentează pe rațiuni care țin de însăși natura omului înzestrat cu conștiință și voință proprie, cât și pe comandamente ce țin de viața socială și de progresul social.

În raport cu aceste fundamente, normele dreptului penal nu pot face abstracție de consimțământ, privit ca manifestare liberă de voință, indiferent dacă această manifestare de voință emană de la persoana asupra căreia se săvârșește o faptă prevăzută și interzisă de norma penală ori că acesta emană de la o persoană protejată de norma penală. (Molnar, 2010)

Consimțământul persoanei vătămate reprezintă o cauză justificativă, neavând corespondent ca reglementare a instituției în Codul penal din 1969.

Consimțământul persoanei vătămate a fost recunoscut însă și sub imperiul legii vechi, ca fiind o cauză care înlătură tipicitatea infracțiunii (spre exemplu, pătrunderea într-o locuință cu consimțământul persoanei care o folosește) sau drept cauză de atenuare a răspunderii penale. (Udroiu, 2014)

Cauza justificativă a consimțământului persoanei vătămate are menirea de a concilia conflictul ce poate să apară între o normă care incriminează o faptă, pe de o parte, și o altă normă juridică, aparținând altei ramuri de drept, în temeiul căreia o persoană poate să dispună de un bun, de un drept al său, chiar și în ipoteza în care acest drept al său s-ar afla sub protecția unei norme juridico-penale. (Molnar apud Voicu, 2014)

În ceea ce privește condițiile consimțământului, doctrina a statuat că acesta trebuie să fie valabil exprimat, actual, să privească o valoare socială de care titularul poate dispune, să provină de la titularul valorii sociale ocrotite și să fie determinat.

Pentru a funcționa drept cauză justificativă, consimțământul persoanei vătămate trebuie să fie exprimat în legătură cu o valoare socială cu privire la care persoana vătămată să poată dispune în mod legal, făcându-se distincția în doctrină între drepturi alienabile și drepturi inalienabile.

Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia (art. 22 alin. 2 NCp).

Cauza justificativă nu are incidență în cazul valorilor sociale cu privire la care persoana nu poate dispune, deoarece fie nu îi aparțin, fie aceasta ar duce la o piedere totală și ireversibilă a valorii sociale în cauză.

În unele cazuri, legea exclude posibilitatea reținerii consimțământului drept cauză justificativă (de exemplu, în cazul infracțiunilor de trafic de persoane – art. 210 alin. 3 NCp și trafic de minori – art. 211 alin. 3 NCp).

Cu toate acestea, în cazul infracțiunilor contra vieții, consimțământul victimei, dacă întrunește anumite condiții, poate atrage o răspundere penală atenuată, conform art. 190 NCp privind infracțiunea de ucidere la cererea victimei.

Menținerea caracterului nejustificat al infracțiunii în cazul în care victima consimte la suprimarea vieții sale este în concordanță cu jurisprudența CEDO, care a statuat că art. 2 al Convenției nu include și dreptul de a muri, fie cu ajutorul unei terțe persoane, fie cu participarea unei autorități publice (CEDO, Pretty c. Regatului Unit, cererea nr. 2346/2002, par. 40) Consimțământul persoanei vătămate înlătură caracterul nejustificat al faptei atât în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, cât și din culpă, în acesastă ușltimă situație victima exprimându-și acordul cu privire la conduita creatoare de risc, iar nu la rezultatul acesteia.

Eroarea asupra consimțământului, ca motiv de justificare a faptei, produce, în principiu aceleași efecte ca și lipsa consimțământului ca cerință a normei de incriminare, în sensul că cel care acționează crezând că are consimțământul titularului dreptului afectat, deși în realiate acest consimțământ nu există, poate invoca eroarea de fapt în măsura în care aceasta a fost invincibilă1; dacă eroarea de fapt este vincibilă, făptuitorul va fi penal responsabil numai în măsura în care fapta pe care a săvârșit-o constituie infracțiune și în ipoteza în care este comisă din culpă. (Molnar, 2010)

4.2. Condiții

Pentru a se putea constata existența acestei cauze justificative, trebuiesc îndeplinite cumulativ trei condiții: să existe un consimțământ valabil exprimat al persoanei vătămate cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, consimțământul să privească valori sociale al căror titular este persoana vătămată și de care aceasta poate dispune în mod legal și consimțământul să fie anterior primului act de executare al faptei tipice.

Valabilitatea consimțământului

În stabilirea existenței unui consimțământ valabil exprimat al persoanei lezate de săvârșirea faptei ilicite, vom trasa acele reguli esențiale pe care trebuie să le respecte, și anume :

Să fie exprimat de către o persoană cu discernământ, indiferent dacă aceasta are capacitate deplină de exercițiu sau nu,

Să fie exteriorizat în cunoștință de cauză, să fie liber și serios,

Să fie hotărâtor și clar, fără urmă de confuzie,

Să nu fie viciat prin eroare, dol sau violență,

Consimțământul poate să îmbrace mai multe forme ( oral, scris, prin mijloace tehnice speciale de comunicare), legea putând stabili in anumite situații condițiile exacte de exprimare a acestuia.

Persoana lezată să fie titularul valorilor sociale și să dispună legal de acestea

Această condiție impusă de legiuitor limitează capacitatea unei persoane de a dispune într-un anumit fel de valorile sociale care, deși este titularul acestora, bunele moravuri sau morala publică restricționează conduita contrară acestora ( majorul care întreține relații sexuale cu o minoră de 15 ani având consimțământul acesteia, nu va beneficia de caracterul justificat al faptei ; soțul care încheie o nouă căsăstorie cu acordul soției actuale va răspunde penal pentru infracțiunea de bigamie). Infracțiunile contra vieții sunt excluse de către legiuitor ca putând fi la dispoziția persoanei vătămate (alin. 2), precum și anumite infracțiuni prevăzute expres (traficul de persoane- art.210 alin. 3 NCp)

Fapta să preceadă consimțământul

Dacă această regulă nu este îndeplinită, iar consimțământul survine după începerea acțiunii, se poate constata existența tentativei. Nu există de asemenea cauză justificată a faptei în situația în care persoana vătămată își exprimă acordul de voință după comitera efectivă a acesteia.

d ) Să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală

Fără existența unei fapte prevăzute de legea penală nu se mai pune problema analizei existenței vreunei cauze justificative. Dacă lipsa consimțământului persoanei vătămate este o condiție de existență e infracțiunii , atunci existența unui astfel de consimțământ va face ca fapta să nu fie prevăzută de legea penală ( lipsește tipicitatea ) , iar caracterul penal al faptei va fi înlăturat ca efect al lipsei prevederii în legea penală . De ex. , consimțământul persoanei vătămate privind luarea unui bun mobil din posesia sa nu va fi calificată furt ( art. 228 C.p. ) , fiindcă nu s-a realizat fără consimțământul acesteiași astfel nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală ; la fel și în cazul faptei în care raportul sexual ori actul sexual nu s-a realizat prin constrângere , ci cu consimțământul celeilalte persoane , fapta nu va constitui infractiunea de viol ( art. 218 C.p. ) ;

e ) Valoarea socială lezată sau pusă în pericol să facă parte dintre acelea de care titularul poate dispune în mod legal

Dacă partea vătămată consimte la lezarea sau punerea în pericol a valorii sociale ( de care teoretic poate dispune ) cu scopul de a aduce atingere altor valori sociale , atunci un asfel de acord nu este valabil , iar fapta este nejustificată . De ex. , partea vătămată consimte la producerea vătămării asupra sa în scopul sustragerii de la serviciul militar pe timp de război ( art. 432 C.p. ) ; în acest caz faptuitorul care a știut scopul urmărit prin acordul dat de către persoana vătămată nu a dispus, în acest caz , în mod legal de valoarea socială ocrotită.

În lege a fost prevăzut expres că în cazul infracțiunilor contra vieții consimțământul persoanei vătămate nu produce nici un efect ( art 22 alin. 2 C.p.). Așadar persoana vătămată nu poate consimți la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală care să aibă ca obiect viața persoanei respective.

Titularul nu poate dispune în mod legal de valoarea socială ocrotită nici atunci când o prevedere legală exclude caracterul justificat al consimțământului în cazul unor infracțiuni. De ex. , în cazul infracțiunii de trafic de persoane , în art. 210 alin. 3 C.p. se prevede “ consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă ”; la fel și în cazul infracțiunii de trafic de minori în art. 211 alin. 3 C.p. se prevede “ consimțământul persoanei victimă a traficului de minori nu constituie cauză justificativă ”.

f ) Existența consimțământului persoanei vătămate

Consimțământul trebuie sa fie valabil exprimat ( să nu fie viciat ) și poate fi dat în orice formă (oral , scris , gesturi , etc. ) afară de cazul în care în lege se prevede o anumită formă. Consimțământul persoanei vătămate poate fi exprimat personal , dar este posibil să fie exprimat printr-un reprezentant . Dacă o persoană vătămată și-a dat acordul ulterior săvârșirii faptei , caracterul nejustificat al faptei nu este înlaturat . Dacă persoana vătămată și-a dat inițial acordul , dar pe parcursul săvârșirii faptei a retras acest acord , continuarea săvârșirii faptei este nejustificată și poate fi infracțiune.

4.3. Efecte

Consimțământul persoanei vătămate este o cauză justificativă care înlătură caracterul penal al faptei, forma vinovăției pe care o va lua fapta ilicită neavând relevanță în constatarea acestei situații. Totuși, în situația în care din culpă se produce un rezultat mai grav decât pentru cel care a fost exprimat acordul, făptuitorul va răspunde pentru acea faptă.

Participanții la săvârșirea faptei ilicite consimțite de către persoana lezată, se bucură de efectele caracterului de excludere a infracțiunii, împotriva lor neputând fi dispuse măsuri de siguranță ( legea prevede expres eliminarea cauzelor justificative din categoria împotriva cărora se pot aplica – art.107 alin. 2 NCp), măsuri educative sau pedepse, acestea fiind consecințe ale efectului in rem generat de consimțământul personei vătămate.

Împotriva autorului faptei ilegale consimțite în mod legal de către persoana care a fost lezată de producerea acelei fapte, nu se pot aplica pedepse, măsuri educative sau alte sancțiuni de drpt penal.

În ceea ce privește latura civilă a infracțiunii săvârșite sub incidență acestei cauze justificative, făptitorului nu i se vor imputa eventualele prejudicii cauzate de săvârșirea faptei.

Fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate – are caracter ilicit și deci nu va avea caracter penal.

Existența consimțământului victimei cu privire la valoarea socială lezată poate avea și natură juridică de cauză de atenuare a răspunderii penale. De ex. , uciderea la cererea victimei (art. 190 C.p. ) reprezintă un omor atenuat tocmai ca urmare a existenței consimțământului victimei cu privire la vătămarea valorii sociale respective.

Dacă se produce o faptă mai gravă decât cea la care s-a consimțit făptuitorul va răspunde penal pentru aceasta .

Din moment ce persoana vătămată a consimțit la vătămarea valorii sociale , nu se mai pune problema răspunderii civile pentru eventualul prejudiciu cauzat persoanei vătămate.

Consimțământul persoanei vătămate a fost recunoscut și sub imperiul legii vechi ca fiind o cauză care înlătură tipicitatea infracțiunii (de ex., pătrunderea într-o locuință cu consimțământul persoanei care o folosește) sau drept cauză de atenuare a răspunderii penale121. NCp prevede însă consimțământul victimei ca fiind o cauză generală de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, în măsura îndeplinirii condițiilor prevăzute. Referitor la condițiile consimțământului, a fost statuat că acesta trebuie să fie valabil exprimat, actual, să privească o valoare socială de care titularul poate dispune, să provină de la titularul valorii sociale ocrotite și să fie determinat.
Astfel, consimțământul nu va constitui o cauză justificativă atunci când victima renunță la valori sociale indisponibile. Stabilirea caracterului indisponibil al valorii sociale este atributul organelor judiciare, însă legiuitorul a prevăzut în mod expres două ipoteze în care cauza justificativă nu operează, respectiv în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și în cazurile în care legea exclude în mod expres efectul justificativ (de ex., art. 210 alin. (3) NCp privind infracțiunea de trafic de persoane și art. 211 alin. (3) privind infracțiunea de trafic de minori].
Totuși, în cazul infracțiunilor contra vieții, consimțământul victimei, dacă întrunește anumite condiții, poate atrage o răspundere penală atenuată, conform art. 190 NCp privind infracțiunea de ucidere la cererea victimei. Menținerea caracterului nejustificat al infracțiunii dacă victima consimte la suprimarea vieții sale este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene, care a statuat că art. 2 al Convenției nu include și dreptul de a muri, fie cu ajutorul unei terțe persoane, fie cu participarea unei autorități publice.

Având în vedere că legea nu distinge, consimțământul victimei va înlătura caracterul nejustificat al faptei atât în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, cât și din culpă, în acest ultim caz victima exprimându-și acordul cu privire la conduita creatoare de risc, iar nu la rezultatul acesteia.
Aplicarea art. 5 NCp – Legea nouă poate fi considerată mai favorabilă, având în vedere caracterul general al cauzei justificative.

Capitolul V

SOLUȚII DIN PRACTICĂ JUDICIARĂ

– Extras

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Decizie nr. 19/201527 din 04/06/2015 Dosar nr. 1.151/1/2015/HP/P

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 590 din 05/08/2015

Mirela Sorina Popescu – președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Ștefan Pistol – judecător la Secția penală – judecător-raportor

Mariana Ghena – judecător la Secția penală

Leontina Șerban – judecător la Secția penală

Florentina Dragomir – judecător la Secția penală

Rodica Cosma – judecător la Secția penală

Aurel Gheorghe Ilie – judecător la Secția penală

Francisca Maria Vasile – judecător la Secția penală

Simona Daniela Encean – judecător la Secția penală

Mihaela Albu – magistrat-asistent

(…)

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE :

Admite sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel, în Dosarul nr. 34/753/2013, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: "dacă fapta medicului, care are calitatea de funcționar public, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidența dispozițiilor art. 21 alin. 1 teza I din C. pen.”

Stabilește că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul penal, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidența dispozițiilor art. 21 alin. 1 teza I-a din C. pen.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) Cod procedură penală.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 iunie 2015.

PREȘEDINTELE SECȚIEI PENALE A ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

judecător Mirela Sorina Popescu

Magistrat-asistent,

Mihaela Albu

Concluzii

Întregul context politic în care se află România în acest moment, impune o viziune clară asupra conceptului de justiție în raport cu standardele europene la care aceasta dorește să adere, și tocmai de aceea este necesară o modernizare și transformare a întregii societăți în spiritul respectării legii și a conviețuirii sociale.

Fiecare individ trebuie să recunoască supremația legii și să-și adapteze comportamentul conform normelor general acceptate de societate, orce încercare de a le încălca nu trebuie admisă. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, este necesar consolidarea sistemului de drept prin obiectivitatea și claritatea normelor de drept, iar interpretările științifice ale acestora trebuie să nu se abată de la intenția legiuitorului.

Atigerea scopului dreptului penal se face doar dacă persoana care a săvârșit o faptă care întrunește toate trăsăturile esnțiale ale infracțiunii este trasă la răspundere penală, în funcție de elementele subiective și obiective. Există situații în care, deși la prima vedere fapta comisă respect cerințele existențiale ale infracțiunii, în urma unei analize se observă încadrarea acesteia în rândul acelor situații care nu pot avea înrâurire asupra atragerii răspunderii făptuitorului.

Acestea sunt cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, denumite de NCp cauze justificative și cauze de neimputabilitate. Aceste cauze sunt una din elementele de noutate propuse de NCp și aduce o mai bună delimitare a acestora precum și o mai clară definire, eliminând astfel neconcordanțele ce apăreau în practică în interpretarea acestora.

Noile reglementări în ceea ce privește cauzele justificative și cele de neimpuatbilitate, se înscriu în demersul instituțiilor statului de modernzare a sistemului de drept și de adaptare la cerințele pro-europene, la conceperea și stabilirea Noului Cod Penal stând la bază atât doctrina interbelică cât și legislațiile în materie penală a Italiei, Franței, Germaniei.

Lucrarea de fața a analizat toate cazurile generale care înlătură caraterul penal al faptei, evidențiind trăsăturile specifice ale fiecărei situații ori împrejurări în care acestea iși au incidența. O parte a legislației privitoare la aceste instituții a rămas nemodificată, însă din prisma noilor reglementări în ceea ce privește definirea infracțiunii și implicit stabilirea trăsăturilor esențiale a acesteie, analiza lor a fost canalizată după prevederile în vigoare. Noul cod penal statuează noi instituții ca și cauze care exclud infracțiunea care, deși nu erau prevăzute în vechea legislatură, erau dezbătute de către doctrină.

De asemenea am tratat și dezbătut pe larg noile cauze care înlătură caracterul penal al faptei și anume : exercitarea unui drept sau a unei obligații și consimțământul persoanei vătămate. Materializate în Noul Cod Penal in articolele 21 și 22 , acestea reprezintă o abordare modernă a legii și trebuie sa pecizăm ca ele se regăsesc și în vechiul Cod penal , fie sub o altă formă , denumire sau nu atât de bine materializate în sesnsul legii.

Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și „ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de codul penal din 1936, reprezentand însa o formulare moderna a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislatiilor (art. 20 pct.7 C. pen. spaniol, art. 51 C. pen. italian, art. 36 C. pen. portughez,etc.).
În ceea ce privește consimțământul persoanei vătămate a fost prevazut ca o cauza justificativă, dupa modelul altor legislații europeene (ex. : art. 50 C. pen. italian, art. 38 C. pen. portughez etc.). Consimțământul nu va opera însa ca o cauză justificativă în cazul acelor valori sociale de care persoana nu poate dispune, fie pentru ca nu îi aparțin (spre exemplu, consimțământul unui soț dat pentru ca celălalt sa încheie o noua căsătorie nu este valabil, pentru ca valoarea lezată nu îi aparține), fie pentru că ar duce la o pierdere totală și ireversibilă a valorii sociale (spre exemplu, consimtământul dat de victim ca autorul să îi amputeze un picior, fără a exista o necesitate medicală în acest sens). De asemenea, consimțământul nu va produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, atunci când legea îi exclude valoarea justificativa (spre exemplu, în cazul traficului de persoane).

În Codul penal anterior , exercițiul unui drept sau îndeplinirea unei obligații , nu era prevăzută expres ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, însă în practică se dădea relevanță unei asemenea cauze, apreciindu-se că fapta nu a fost comisă cu vinovăție.

Poate reprezenta exercițiul unui drept echivalent cu o cauză justificativă:

‒ dreptul de corecție al părinților asupra copiilor: i se recunoaște părintelui un drept la educația

copilului, acesta incluzând o corecție fizică, dar cu respectarea unor limite, fără a se intra în conținutul unei infracțiuni;

‒ dreptul de restricționare a mișcării copiilor, care poate fi exercitat de educatori;

‒ dreptul unei persoane de a exercita măsuri provizorii până la sosirea organelor judiciare (în cazul infracțiunii flagrante, cetățenii rețin persoana respectivă);

‒ dreptul de a izola o persoană care suferă de o boală contagioasă.

În sfera noțiunii de îndeplinire a unei obligații poate intra situația în care este îndeplinit un ordin al autorității, dacă acesta nu este vădit nelegal. Se va stabili, de la caz la caz, dacă cel care a îndeplinit ordinul putea să aprecieze legalitatea acestuia. În acest context, alte exemple ar putea fi: situația organelor de ordine publică, cele care pot acționa cu o violență redusă, permisă însă de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, sau situația martorului chemat în proces care divulgă un secret de serviciu (în cazul în care a fost întrebat despre acest lucru și acesta era esențial pentru dezlegarea cauzei).

Deși în reglementarea anterioară , consimțământul persoanei vătămate , nu era expres prevăzută în lege ca o cauză justificativă, practica judiciară și doctrina au învederat că nu poate exista răspundere penală pentru loviturile aplicate în cadrul unei întreceri sportive, dacă sunt respectate regulile de desfășurare a sportului respectiv, în cazul traumatismelor produse în cazul unei operații estetice, care sunt însă inerente oricărei intervenții chirurgicale.

În ceea ce privește argumentele pentru care este reglementată o asemenea cauză justificativă s-a afirmat că titularul valorii transferă dreptul său, într-un mod revocabil, către altă persoană, căreia îi permite să comită o faptă tipică, prevăzută de legea penală.

Pentru a putea reține această cauză justificativă trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe un consimțământ al victimei la momentul săvârșii faptei, consimțământul să fie valabil exprimat (de exemplu, nu putem reține consimțământul unui copil de 3 ani pentru a fi lovit), consimțământul victimei să poarte asupra unei valori de care să poată dispune.

În majoritatea doctrinelor se consideră că nu se poate dispune de dreptul la viață, cu excepția statelor în care este reglementată eutansia. De aceea, în legislația noastră, consimțămîntul victimei de a fi ucisă nu poate reprezenta o cauză justificativă. În anumite condiții expres prevăzute de lege, consimțământul victimei de a fi ucisă poate reprezenta o cauză de atenuare a răspunderii penale (de exemplu, art. 190 NCp: uciderea la cererea victimei, fapta rămâne infracțiune, dar pedeapsa este mai mică decât în cazul infracțiunii de omor).

Unele legislații recunosc posibilitatea victimei de a dispune de integritatea sa fizică, altele nu recunosc acest drept. De aceea, de regulă, domeniul privind donarea de organe este foarte strict reglementat.

S-a mai susținut în doctrină că această cauză justificativă poate fi reținută atâta timp cât este respectat principiul demnității umane (de exemplu, nu poate fi reținut consimțământul unei persoane pentru a fi traficată sau pentru a i se exploata suferințele fizice sau psihice).

În cadrul dezbaterilor prilejuite de acest punct au fost formulate mai multe întrebări și precizări:

‒ dacă acordul în scris exprimat de pacient pentru o intervenție chirurgicală înlătură răspunderea

medicilor, constituind o cauză justificativă. Legat de acest aspect s-a precizat că în cazul consimțământului dat de pacient este vorba de un consimțământ pentru o procedură medicală în

condiții de risc, și nu un consimțământ pentru malpraxis.

‒ dacă se poate reține totuși intenția făptuitorului în cazul în care victima a fost determinată/convinsă să își dea consimțământul. S-a precizat că în acest caz nu intenția este cea care trebuie să facă obiectul analizei, pentru că aceasta exista și în cazul constatării incidenței cauzei justificative. Trebuie analizat consimțământul exprimat, acesta ar trebui considerat valid până la limita costrângerii.

‒ în situația unei persoane, victimă a unui accident rutier, care, cunoscând faptul că șoferul se află în stare de ebrietate, se urcă în autoturism cu acesta se poate considera acest fapt un consimțământ al victimei? Răspunsul a fost în sensul că persoana nu poate dispune de dreptul său la viață, așadar faptul că s-a urcat în autoturism cunoscând starea de ebrietate a șoferului nu poate fi considerată cauză justificativă, întrucât ar însemna să acceptăm că victima a renunțat la dreptul său la viață.

Considerăm că prin prezenta lucrare am reușit sa realizăm un studiu elaborat și practic asupra acestei teme , care îșî gasește actualitatea și nevoia de a o studia pentru o aplicare și o practică judiciară cât mai modernă și lipsită de lacune.

Bibliografie

C. Bulai, B.N. George Antoniu, Costică Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Pașca, Ovidiu Predescu, “Explicații preliminare ale noului Cod penal”, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010

Tudorel Toader, „Noul Cod Penal- comentarii pe articole”, Editura Hamangiu,2014

Mihail Udroiu, „Drept penal. Partea generală”, Editura C.H. Beck, 2014

V. Dongoroz, S. Kohane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, “Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală”, vol. I, Editura Academiei București, 1969.

V. Ionescu, “Legitima apărare și starea de necesitate”, Editura Științifică, București,1972.

V. Papadopol, M. Petrovici, “Repertoriu alfabetic la practica judiciară în materie penală pe anii 1969-1975”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

Florin Streteanu, Raluca Moroșanu, “Instituții și infracțiuni in noul cod penal. Manual pentru uzul formatorilor SNG”, București, 2010.

V. Dongoroz, „Sinteze asupra noului Cod penal”, în revista ,,Studii și Cercetări Juridice” nr.1/1969.

Florin Streteanu, „Drept penal. Partea generală”, Editura Rosetti, București, 2003.

I. Pascu, V. Drăghici, „Drept penal. Partea generală”, Editura Lumina Lex, București, 2004.

Ioan Oancea, „Tratat de drept penal. Partea generală”, Editura All, București, 1994.

M. Basarab, „Drept penal, Partea generală”, vol. II, Ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Matei Basarab „Drept penal. Partea Generală”, vol. I, Editura Lumina Lex, 1996.

I. Tanoviceanu, “Curs de drept penal” , Atelierele grafice SOCEC &CO, Societate Anonimă, București, 1912

T. Vasiliu, G. Antoniu, Șt. Daneș, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, “Codul penal comentat și adnotat. Partea generală”, Editura științifică, București, 1972.

Mihai Adrian HOTCA: Noul Cod penal și Codul penal anterior, Editura Editas, 2004.

Constantin Bulai, Drept Penal, Partea Generală, vol. I, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1992.