Executarea Silita a Obligatiilor

În situația în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația asumată, creditorul poate cere executarea silită, pentru valorificarea dreptului său.

Dacă se ajunge ca obligația să fie executată forțat, creditorul trebuie mai întâi să îndeplinească câteva condiții preliminare ale executării silite, respectiv să se doteze cu nu titlu executoriu și să îl pună în întârziere pe debitor. După aceea va putea trece efectiv la alegerea unei forme concrete de executare silită, în funcție de diferite circumstanțe, între cea din natură și executarea silită prin echivalent.

Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum și a cheltuielilor de executare; astfel:

executarea unor obligații de a face se poate obține la simpla cerere a persoanei îndreptățite, în baza unui titlu executoriu, fără să fie necesară intervenția executorului judecătoresc;

vânzarea de către creditor a bunurilor mobile ipotecate în condițiile art. 2455 Cod civil se face cu încuviințarea instanței, fără intervenția executorului judecătoresc.

Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului UE și bugetului CE a Energiei Atomice, se realizează doar de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.

Executarea silită se efectuează prim următoarele modalități:

Urmărirea bunurilor mobile și imobile ale debitorului sau aparținând terților ținuți să răspundă pentru obligațiile debitorului, în scopul îndestulării creditorilor;

Predarea către creditor a bunurilor, prevăzute în titlul executoriu, ce sunt deținute fără drept de debitor;

Alte măsuri prevăzute de lege.

Executarea silită se face cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate, fiind interzisă efectuarea de acte de executare de către alte persoane sau organe decât cele prevăzute la art. 623 Noul Cod de procefură civilă.

Rolul statului și al executorului în executarea silită este următorul:

Statul este obligat să asigure, prin agenții săi, executarea în mod prompt și efectiv a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, iar, în caz de refuz, cei vătămați au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit;

În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate; refuzul nejustificat al debitorului de a prezenta ori de a da lămuririle cerute de executor, precum și darea cu rea – credință de informații incomplete atrag răspunderea pentru prejudiciile cauzate, precum și aplicarea sancțiunii prevăzute la art. 188 alin. (2) Noul Cod de procedură civilă.

Obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, a unei plantații ori a altei lucrări, încredințarea minorului, stabilirea locuinței și vizitarea acestuia sau în luarea unei alte măsuri stabilite prin titlu executoriu. În situația în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, acestea vor fi calculate de executorul judecătoresc, conform prevederilor legale; dacă nu au fost acordate dobânzi, penalități ori alte asemenea sume, executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul acesteia.

Veniturile și bunurile pot fi supuse executării silite, dacă:

Sunt urmăribile, conform prevederilor legale; bunurile supuse unui regim special de circulație pot fi urmărite numai cu respectarea condițiilor prevăzute de lege;

Numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor.

Pe tot parcursul executării silite, sub supravegherea executorului judecătoresc, creditorul și debitorul pot să convină ca aceasta să se realizeze, în tot sau în parte, doar asupra veniturilor bănești sau altor bunuri ale debitorului, ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligației să se facă în alt mod admis de lege.

3.1 Dreptul la executarea silită în natură

Executarea în natură a obligațiilor este o regulă cu valoare de principiu consacrată de articolul 1527 și mai ales de articolul 1516 alin. (1) Cod Civil.

Potrivit articolului 1516 alin. (2) Cod Civil, creditorul în caz de neexecutare, are un drept de opțiune între mai multe remedii. Între aceste remedii se regăsește și executarea silită a obligațiilor.

Condițiile executării silite în natură a obligațiilor:

punerea prealabilă în întârziere a debitorului. Punerea în întârziere poate fi realizată la solicitarea creditorului, prin orice document care asigură comunicarea către debitor a somației la executare ori prin intermediul cererii de chemare în judecată și trebuie să cuprindă acordarea unui termen suplimentar de executare. Așa cum este prevăzut în articolul 1523 Cod Civil, punerea în întârziere se poate realiza și de drept.

executarea silită în natură trebuie să fie posibilă. Aceasta nu este posibilă atunci când:

ne aflăm în cazul unei imposibilități fortuite de executare, temporară sau definitivă și care duc la amânarea exigibilității obligației sau chiar la stingerea ei;

imposibilitatea este datorată culpei debitorului;

imposibilitatea este datorată naturii obligației – de pildă, obligațiile de a face nu pot fi, în principiu, executate în natură. De asemenea, nici obligațiile de a nu face, al căror obiect constă într-o abținere, nu pot fi executate în natură.

debitorul să nu prezinte altă cauză justificată de a respinge executarea propriilor prestații. Acestuia nu i se poate pretinde executarea dacă creditorul însuși nu și-a executat propriile obligații sau nu a făcut o ofertă conformă de executare a ipotezei excepției de neexecutare sau atunci când ordinea contractuală a executării prestațiilor impune executarea prealabilă a obligațiilor creditorului și nu a efectuat aceata executare sau, în cazurile în care creditorul este pus în întârziere și refuză să preia executarea.

3.1.1 Executarea silită în natură a obligației de a da

Pentru analiza acestui mijloc juridic este nevoie a se deosebi după cum obligațiile au ca obiect prestația de a da sume de bani, bunuri individual determinate și bunuri generice pe care debitorul le are, dar refuză individualizarea și predarea lor, precum și situația în care bunul sau bunurile predate nu sunt conforme. Astfel:

dacă obligația are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna posibilă;

dacă obligația are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are două obligații, pe de o parte să transfere dreptul de proprietate sau un alt drept real, pe de altă parte, să predea bunul în materialitatea lui la creditor.

Executarea silită în natură a obligației de a da având ca obiect o sumă de bani este întotdeauna posibilă. Aceasta întrucât debitorul răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare, care servesc drept garanție comună pentru executarea creanțelor creditorilor săi. În virtutea acestei garanții, creditorul poate obține executarea silită a bunurilor urmăribile ale debitorului său, realizându-și creanța din prețul obținut ca urmare a vânzării acestor bunuri.

În cazul obligațiilor care au ca obiect constituirea sau transferul unui drept real asupra unui bun individual determinat, debitorul are două obligații principale: obligația de a constitui sau transfera dreptul real (obligație de a da) și obligația de predare a bunului (obligație de a face). În doctrina formată în sistemul vechiului Cod civil s-a arătat că executarea silită în natură a obligației de predare a unui bun este posibilă atâta vreme cât bunul se găsește la debitor, iar dacă debitorul, nesocotind obligația sa, a distrus sau a ascuns bunul, urmează a se proceda la o executare prin echivalent. Precizăm că, de regulă, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. Regula amintită urmează a-și găsi aplicare numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată. Până la data menționată, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți. De asemenea, menționăm că dispozițiile art. 876-915 Cod civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a acestui cod.

Dacă obiectul obligației de a da îl constituie bunuri de gen, constituirea sau transferul drepturilor reale operează în momentul individualizării bunurilor, ceea ce presupune, de asemenea, faptul personal al debitorului.

Așadar, în cazul obligațiilor de a da, având ca obiect constituirea sau transferul unor drepturi reale asupra unor bunuri imobile înscrise în cartea funciară sau a unor bunuri de gen, realizarea obligației de a da având ca obiect constituirea sau transferul bunurilor imobile, respectiv al bunurilor de gen, este subordonată executării unei obligații de a face – obligația de înscriere în cartea funciară, respectiv obligația de individualizare a bunurilor.

3.1.2 Executarea obligației de a face

Obligațiile de a face (facere), care nu sunt ad rem, ci presupun o acțiune personală a debitorului, nu pot fi, în principiu, executate silit în natură prin constrângerea persoanei debitorului. Regula fiind că nimeni nu poate fi silit fizic să desfășoare o anumită activitate, ceea ce se exprimă prin adagiul nemo potest cogi ad factum. Dacă s-ar admite contrariul, se va ajunge la constrângerea persoanei debitorului la muncă silită sau la închisoarea datornicilor, toate urmărind înfrângerea fizică a datornicului.

Sunt cunoscute și reglementate anumite mijloace indirecte de constrângere a debitorului pentru a- și executa propriile prestații. Constrângerea se poate realiza numai pe căi indirecte.

Astfel debitorul poate fi constrâns la executare prin acordarea amenzilor cominatorii, prin utilizarea presiunii bănești și obligarea acestuia la plata unor sume de bani până la executarea în natură o obligației sale de a face.

Conform articolului 1528 alin. (1) Codul Civil, în cazul neexecutarii unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși, ori să facă să fie executată obligația. Astfel dacă debitorul obligației de a face nu își execută obligația și este de drept în întârziere sau este pus de către creditor în întârziere și creditorul îl înștiințează că intenționează să utilizeze acest remediu, creditorul poate să execute el însuși prestația de a face, solicitând apoi daune-interese de la debitor. Creditorul are dreptul să apeleze la un terț pentru a obține de la acesta executarea silită în natură și apoi să se îndrepte împotrivă debitorului cu solicitarea de executare prin echivalent, cerându-i contravaloarea executării efectuate de către terț, daune- interese pentru întârziere, cheltuielile generate de executarea în această manieră.

3.1.3 Executarea obligatiilor de a nu face

În cazul obligațiilor de a nu face, eliminare rezultatului neexecutării obligației nu se poate realiza decât prin autorizarea instanței judecătorești și doar în măsura în care hotărârea aceasta indică desființarea.

Pentru a-l stimula să execute în natură obligația, sub vechiul Cod Civil era recunoscut dreptul instanțelor să îl condamne pe debitor la daune cominatorii. Acestea se prezentau ca sume de bani datorate de debitor cu fiecare zi de întârziere a executării obligației sale. Noul Cod de procedură civilă interzice expres acordarea de daune cominatorii (art. 895), dar intituie posibilitatea instanței de a amenda civil pe debitorul rău- platnic (art. 894).

În concluzie, pentru obligațiile propriu- zise de a face sau de a nu face, principiul nemo potest cogi ad factum rămâne strict aplicabil, pentru că persoana debitorului nu poate fi fizic constrânsă să desfășoare o activitate pe care o refuză. Cu toate acestea, în afară de obligațiile intuitu personae, care nu pot să fie executate forțat în natură, celelalte obligații pot fi executate silit în natură, dar indirect, pe cheltuiala debitorului și prin fapta unui terț sau chiar a creditorului.

3.2 Executarea prin echivalent

Când executarea silită în natură nu mai este posibilă, obligația va putea fi executată prin echivalentul său bănesc, ceea ce scoate în evidență caracterul patrimonial al oricărei creanțe. Echivalenta presupune o prețuire, o cântărire în bani a obiectului prestației în natură, datorat și neexecutat. Odată stabilită sumă de bani, bunurile debitorului vor fi executate silit pentru a se obține această sumă.

Sumele datorate în schimbul prestației în natură sunt denumite daune- interese. Se consideră că neexecutarea obligației este un fapt ilicit al debitorului și că prejudiciul trebuie reparat integral prin echivalent bănesc. Dreptul creditorului la daune- interese, în locul prestației în natură, este în viziunea noului Cod civil, echivalentul executării silite indirecte. Cu alte cuvinte noul Cod civil pare să identifice executarea prin echivalent cu repararea prejudiciului cauzat prin îndeplinirea unei obligații. Astfel răspunderea civilă a debitorului, chiar dacă e generat de neîndeplinirea obligațiilor, nu se angajează decât dacă această neîndeplinire cauzează un prejudiciu distinct de neplata obligației. Practic în cadrul unei acțiuni în executarea silită prin echivalent se cere și repararea daunei create prin neexecutare, însă prejudiciul trebuie dovedit distinct (art. 1537).

Pentru creanțele născute din fapte ilicite, chiar dacă principiul rămâne tot cel al executării lor în natură, neîndeplinirea lor nu este o chestiune ce să țină de răspunderea contractuală, ci de cea delictuală și executarea silită prin echivalent.

Executarea silită prin echivalent nu trebuie confundată cu evaluarea prejudiciului în bani, prejudiciul putând fi o cauză și o condiție a executării silite prin echivalent, în cazul în care o obligație preexistentă nu mai e executată în natură. Prejudiciul este o condiție a angajării răspunderii civile, iar când acesta se adaugă la neexecutarea în natură a unei obligații contractuale preexistente, se va vorbi despre răspunderea contractuală (art. 1350 N.C.C). Această situație poate fi exemplificată cu o obligație contactuala neprestata în natură, când creditorul cere executarea ei prin echivalent.

3.3 Opoziția la plată. Poprirea

Opoziția la plată este intervenția pe care o face o persoană îndreptățită de lege la un anumit debitor, punându-i în vedere să nu efectueze plată, fără prezența sa, ori fără consimțământul său. Debitorul este obligat să se abțină de la a face plata, în caz contrar putând fi obligat să o facă din nou. Pot face opoziții la plată: un alt creditor al aceluiași debitor, creditorul care a pierdut înscrisul constatator al creanței sale și află că debitorul este gata să facă plată celui care prezintă titlul, creditorul creditorului prin poprire.

Codul de procedura civilă reglementează opozițiile la plată. Toate modalitățile de contestație la executare reprezintă forme de opoziție dacă acestea sunt formulate de terți, rolul lor fiind aela de a împiedică executarea silită.

Se consideră că și instituția popririi reprezintă o opoziție la plată menită să împiedice prin indisponibilizarea bunurilor, executarea silită.

Poprirea este o opoziție la plată care reprezintă în același timp, și un mijloc de executare silită indirectă. Atunci când debitorul este la rândul lui, debitorul unui terț, creditorul debitorului poate cere instanței de judecată că plată pe care terțul trebuie să o facă creditorului sau să fie poprită, urmând a fi făcută direct creditorului popritor. Astfel suntem în prezența a trei persoane: creditorul popritor- persoană care face cererea de poprire, debitorul sau- debitor poprit, debitorul debitorului poprit care se numește terț poprit.

Pot constitui obiect al popririi:

Sumele de bani; în situația popririi sumelor de bani din conturile bancare pot face obiect al urmăririi silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, dar și încasările viitoare, cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art. 728 Noul Cod de procedură civilă, dacă este cazul.

Titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile; poprirea se poate înființa și asupra sumelor sau bunurilor mobile incorporale pe care creditorul le datorează debitorului, dacă abele creanțe sunt certe și lichide;

Bunurile mobile corporale ale debitorului deținute de un terț în numele său; creanța cu termen ori sub condiție, în această situație, poprirea nu va putea fi executată decât după ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiției.

Potrivit art. 781 – 793 procedura popririi trebuie să urmeze următorii pași:

Înființarea popririi. Poprirea se înființează fără somație, în baza încheierii de încuviințare a excutării, prin adresă ce va fi comunicată terțului, împreună cu încheierea de încuviințare a executării sau un certificat privind soluția pronunțată în dosar; astfel:

În adresa de înființare a popririi i se va pune în vedere celei de-a treia persoane – terțul poprit, interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile pe care i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit;

În situația în care adresa de înființare a popririi se transmite unei unități operaționale a unei instituții de credit, poprirea va fi înființată numai asupra conturilor pe care debitorul urmărit le are deschise la acea unitate; dacă debitorul nu are cont deschis la unitatea instituției de credit sesizate, acesta va informa executorul cu privire la conturile deschise de debitor la alte unități operaționale;

În cazul în care poprirea a fost înființată ca măsură de asigurare și nu a fost desființată până la obținerea titlului executoriu, se va comunica terțului poprit executoriu, precum și o adresă care va cuprinde datele de identificare ale debitorului, numărul și data adresei în baza căreia s-a înființat poprirea asigurătorie, numărul dosarului de executare și datele de identificare a contului în care a fost consemnată suma poprită asigurătoriu;

Debitorului i se va comunica: adresa de înființare a popririi, copii certificate după încheierea de încuvințare a executării sau după certificatul privind soluția pronunțată în dosar, titlul executoriu;

După înființarea popririi, orice alt creditor al debitorului poprit va putea să poprească aceeași creanță până la eliberarea sau distribuirea sumelor rezultate din poprire, cu respectarea prevederilor art. 786 Noul Cod de procedură civilă.

Efectul înființării popririi.

Din momentul comunicării adresei de înființare a popririi către terțul poprit, sunt indisponibilizate toate sumele și bunurile poprite; de la indisponibilizare și până la achitarea integrală a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terțul poprit nu va face nici o altă plată sau altă operațiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel.

Când se popresc sume cu scadențe succesive, indisponibilizarea se întinde nu doar asupra sumelor ajunse la scadență, ci și asupra celor exigibile în viitor. Indisponibilizarea se întinde și asupra fructelor civile ale creanței poprite nu va fi opozabilă creditorului popritor; nu pot fi opuse creditorului popritor actele de dispoziție de orice fel făcute ulterior înființării popririi de debitorul poprit asupra bunurilor poprite.

Poprirea întrerupe prescripția nu doar cu privire la creanța poprită, dar și în ceea ce privește creanța pentru acoperirea căreia aceasta a fost înființată. Indisponibilizarea sumelor de bani sau a bunurilor mobile poprite nu va înceta decât dacă debitorul consemnează, cu afectațiune specială, toate sumele pentru acoperirea cărora a fost înființată poprirea, la dispoziția executorului judecătoresc, în condițiile prevăzute la art. 720 Noul Cod de procedură civilă.

În situația sumelor urmăribile constituind venituri și disponibilități în valută, instituțiile de credit sunt autorizate să efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimțământul titularului de cont, la cursul de schimb comunicat de BNR pentru ziua respectivă, în vederea consemnării acestora.

Poprirea rămâne în ființă și atunci când debitorul își schimbă locul de muncă sau este pensionat: terțul poprit va trimite actele prin care s-a înființat poprirea unității la care se află noul loc de muncă al debitorului sau organului de asigurări sociale competent, care, de la data primirii acestor documente, devine terț poprit.

Eliberarea și distribuirea sumei consemntate. Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate, în condițiile art. 786 alin. (1) pct. 1 și ale art. 863 și urm. Noul Cod de procedură civilă. În situația creditorilor care nu locuiesc sau nu își au sediul în localitatea unde funcționează executorul, sumele consemnate de terțul poprit vor fi trimise acestora la adresa indicată în cererea de înființare a popririi ori vor fi virate în contul indicat de aceștia, pe cheltuiala debitorului. În situația în care sunt înființate mai multe popriri și sumele pentru care s-a dispus înființarea popririi depășesc suma urmăribilă din veniturile debitorului, terțul poprit va reține și va consemna suma urmăribilă, înștințându-l pe executorul judecătoresc ce a înființat poprirea/popririle, distribuirea se va realiza de către executorul judecătoresc competent, conform prevederilor art. 863 și urm. din Noul Cod de procedură civilă.

Validarea popririi.

Dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen de maxim o lună de la data, când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate să sesizeze instanța de executare, în vederea validării popririi. În cazul când asupra acelaiași sume datorate de terțul poprit există mai multe popriri care nu au fost executate de către acesta, validarea lor se va putea judeca printr-o singură hotărâre. Instanța îi va cita pe creditorul urmăritor și pe cei intervenienți, pe debitorul și terțul poprit:

La termenul fixat pentru judecarea cererii de validare, va putea dispune administrarea oricărei probe necesare soluționării acesteia.

În instanța de validare, terțul poprit poate opune creditorului urmăritor toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului, în măsura în care acestea se întemeiază pe o cauză anterioară popririi.

Pot fi date următoarele soluții cu privire la validarea popririi:

Dacă din porbele administrate rezultă că terțul poprit îi datorează sume de bani debitorului, instanța va da o hotărâre de validare a popririi, prin care îl va obliga pe terțul poprit să îi plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar, în caz contrar, va hotărâ desființarea popririi;

Poprirea asupra unei creanțe cu termen sau sub condiție va putea fi validată, dar hotărârea nu va putea fi executată decât după ajungerea creanței la termen sau, după caz, la data îndeplinirii condiției;

Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadență, cât și pentru cele care vor fi scadente în viitor, în acest ultim caz validarea producându-și efectele numai la data când sumele devin scadente, în situația popririi sumelor de bani din conturile bancare, pentru sumele viitoare, instanța va dispune menținerea popririi până la realizarea integrală a creanței;

Dacă poprirea a fost înființată asupra unor bunuri mobile incorporale care se aflau, la data înființării ei, în mâinile terțului poprit, instanța va hotărî vânzarea lor;

Dacă poprirea a fost înființată asupra unor bunuri mobile incorporale datorate debitorului, dar care la data validări nu se mai aflau în posesia terțului, acesta va fi obligat, prin hotărârea de validare, la plata contavalorii acestor bunuri, caz în care va fi urmărit direct de către executorul judecătoresc;

Terțul poprit care, cu rea- credință, a refuzat să își îndeplinească obligațiile cu privire la efectuarea popririi va putea fi amendat, prin aceeași hotărâre de validare.

Hotărârea dată cu privire la validarea popririi este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la comunicare.

Efectele validării popririi, sunt următoarele:

Hotărârea de validare rămasă definitivă are efectul unei cesiuni de creanță și constituie titlu executoriu împotriva terțului poprit, până la concurența sumelor pentru care s-a făcut validarea;

După validarea popririi, terțul poprit va proceda la consemnarea sau plata dispusă la art. 786 Noul Cod de porcedură civilă, în limita sumei determinate expres în dotărârea de validare;

În caz de nerespectare a acestor obligații, executarea silită se va face împotriva terțului poprit, pe baza hotărârii de validare, în limita sumei ce trebuia consemnată sau plătită;

În situația în care creanța debitorului poprit este garantată cu ipotecă, după ce hotărârea de validare a devenit definitivă, se va intabula în Cartea funciară strămutarea dreptului de ipotecă în favoarea tutror creditorilor care au obținut validarea;

Creditorul popritor, în măsura în care creanța sa nu va putea fi acoperită prin executarea hotărârii de validare, se va putea întoarce cu alte urmăriri silite împotriva debitorului poprit.

Vânzarea bunurilor poprite. Dacă poprirea a fost înfințată asupra unor titluri de valoare sau asupra altor bunuri mobile incorporale, executorul va proceda la valorificarea lor conform prevederilor prevăzute pentru urmărirea mobiliară propriu – zisă, luând în considerare și prevederile speciale privitoare la aceste bunuri, dar și eliberarea sau distribuirea sumelor obținute conform prevederilor art. 863 și urm. din Noul Cod de procedură civilă.

Desființarea popririi. Dacă după înființarea popririi cauza în temeiul căreia s-a înființat aceasta a încetat să mai existe, se va dispune desființarea acesteia de către:

Executorul judecătoresc, din oficiu sau la cererea debitorului poprit, printr-o adresă către terțul poprit;

Instanța de executare prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, atunci când poprirea a fost validată.

Când creanța debitorului poprit este garantată cu ipotecă, acesta va putea cere radierea notării popririi sau a intabulării strămutării dreptului de ipotecă în Cartea funciară; prevederile se aplică în mod corespunzător în situația radierii popririi asupra unor creanțe sau altor bunuri mobile incorporale, înscrise în alte registre de publicitate decât Cartea funciară.

Capitolul 4.

Alte mijloace de stingere a obligațiilor

Doctrina a semnalat, în mod constant, că unele din categoriile enumerate în cadrul art. 1091 din vechiul Cod civil nu reprezintă propriu-zis mijloace de stingere a obligațiilor. Astfel, novația este un mod de transformare a obligației, nulitatea și rezoluțiunea sunt moduri de desființare a raportului juridic obligațional cu efect retroactiv, iar prescripția extinctivă este un mod de stingere a dreptului la acțiune în sens material. Valorificând opiniile exprimate de doctrină, noul Cod civil prevede în art. 1615 ca moduri de stingere a obligațiilor:

plata,

compensația,

confuziunea,

remiterea de datorie,

imposibilitatea fortuită de executare, cu mențiunea că la acestea se pot adăuga și alte mijloace expres prevăzute de lege.

Se impune, de asemenea, precizarea că, potrivit dispozițiilor art. 118 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, obligațiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta.

Compensația

Compensația este acel mod de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor și debitor al celeilalte. Așadar, are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligații până la concurenta valorii celei mai mici dintre ele. Dacă obligațiile sunt de valoare egală, ele se sting în întregime.

Compensația este reglementată de art. 1616-1623 Cod Civil, care compun Capitolul II intitulat „Compensația”, din Titlul VII denumit „Stingerea obligațiilor”, al Cărții a V-a- „Despre obligații”.

Acest mod de stingere a obligațiilor prezintă o mare utilitate practică pentru ambele părți ale raportului obligațional. Astfel:

compensația este un mod simplificat de executare a obligațiilor, evitând efectuarea a două plăți cu cheltuielile, pierderea de timp și riscurile pe care le presupune orice plată;

asigură egalitatea între cele două părți, având astfel și rolul unei garantii, deoarece creditorul,compensând creanța sa împotriva debitorului, care este în același timp și creditorul său, cu creanța acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puțin până la concurenta propriei datorii față de cealaltă parte. Astfel fiecare parte evită riscul insolvabilității celeilalte. În lipsa compensației, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel ce a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalți creditori ai lui accipiens, inclusiv riscul insolvabilității acestuia. Prin compensarea creanțelor și datoriilor reciproce, el evită aceste riscuri, plătindu-se singur cu creanța pe care o are împotriva celuilalt . De asemenea, se evită concursul celorlalți creditori ai fiecăruia în realizarea reciprocă a creanțelor unuia împotriva celuilalt și invers.

Din textul articolului 1617 alin. (1) Cod Civil, reiese faptul că prin compensație se pot stinge orice fel de obligații, indiferent că au izvor contractual sau extracontractual, cu condiția să aibă ca obiect prestația de a da sume de bani sau alte bunuri fungibile de aceeași natură.

În cadrul relațiilor comerciale, operațiile se desfășoară prin conturi curente, iar contul curent este reglementat și funcționează pe principiul compensației. Uneori situația părților sau natura creanței exclude posibilitatea operării compensației.

În funcție de izvorul său, compensația poate fi de două feluri:

legală și

convențională.

Compensația legală

Compensația legală izvorăște din lege și își produce efectele de drept, dacă sunt îndeplinite condițiile ei specifice, fără a fi nevoie de acordul de voință al părților sau de o hotărâre judecătorească.

Pentru existența compensației legale se cer a fi indeplinite următoarele condiții:

obligațiile să fie reciproce, adică să existe între aceleași persoane, fiecare având atât calitatea de debitor cât și calitatea de creditor [art. 1617 alin. (1) Cod Civil]. Reciprocitatea subliniază că va fi vorba întotdeauna despre persoane distincte, care sunt legate de raporturi obligaționale diferite. Reciprocitatea nu înseamnă sinalagmatism, deoarece acest termen este rezervat altor raporturi complexe, în care fiecare subiect al obligației este simultan și creditor și debitor față de celălalt subiect. Obligațiile pot fi paralele, adică fără punct obiectiv de contact între ele, iar reciprocitatea se poate rezuma la coincidența că subiectul activ al unui raport are un rol pasiv în celălalt raport juridic;

datoriile să fie certe, lichide și exigibile, adică să fie neîndoielnice, determinate în întinderea lor și să poată fi cerută executarea acestora.

Dacă datoria este incertă, adică creanța corelativă ei este pusă sub semnul întrebării, ar fi injust ca ea să stingă o altă datorie care există cu certitudine. Lichiditatea creanței este necesară pentru a determina cu exactitate care este limita materială în care operează compensația și dacă se mai poate vorbi de un eventual rest de datorie, ce urmează să se plătească după ce compensația a operat. Exigibilitatea ne atenționează că doar obligațiile a căror plată poate fi cerută de creditorii lor pot fi compensate. Dacă nu, s-ar ajunge să se stingă prin compensație obligații care altfel nici măcar nu puteau fi executate, datorită faptului că termenul lor suspensiv de plată nu s-a împlinit. Prin excepție, termenul de grație care e acordat pentru plată uneia din datorii, nu împiedică realizarea compensației legale, datoriile să aibă că obiect prestația de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile și de aceeași natură [art. 1617 alin. (1) Cod Civil].

Prestațiile reciproce trebuie să fie omogene. Cele mai omogene obligații sunt cele pecuniare, deorece obiectul lor îl constituie banii, care sunt întotdeauna fungibili și de aceeași natură. Dacă nu sunt bani la plată, bunurile datorate trebuie să fie interschimbabile între ele, fungibilitatea exprimând exact acest raport de schimb la plată a diferitelor bunuri. În principiu, bunurile generice sunt fungibile iar bunurile certe nu definesc un raport de fungibilitate. Obligațiile care se vor compensa trebuie să fie și de aceeași natură, fiind vorba nu atât de natură obligației ci de natură bunului care constituie obiectul prestației obligației.

părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației.

Potrivit Noului Cod de procedură civilă, o creanță este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. Absența exigibilității poate fi invocată numai dacă ea rezultă dintr-un termen legal sau convențional suspensiv de executare, stabilit în favoarea debitorului; astfel debitorul nu poate fi obligat să plătească înainte de termen, compensația fiind tot o plată, deoarece ar echivala cu decăderea din beneficiul termenului. De asemenea, doctrina semnalează faptul că nu pot fi compensate, nefiind exigibile, obligațiile naturale și obligațiile contractuale sub condiție suspensivă . Datoriile să aibă ca obiect o sumă de bani (care este esențialmente fungibilă) sau o cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură, adică fungibile prin natura lor, dar și fungibile între ele, ceea ce exclude compensația pentru obligații de a face, de a nu face și pentru multe dintre obligațiile de a da. Obligațiile reciproce care au ca obiect bunuri ce nu pot fi înlocuite unele cu altele nu pot fi stinse pe calea compensației legale, creditorul neputând fi obligat să primească decât ceea ce i se datorează. Compensația legală operează de cele mai multe ori în cazul obligațiilor pecuniare reciproce.

Compensația convențională

Compensația convențională este acea formă de compensație care operează prin convenția părților, atunci când nu sunt întrunite condițiile compensației legale iar părțile au totuși, interes să stingă anumite obligații reciproce pe această cale.Deși nu este expres reglementată în capitolul dedicat compensației, se poate deduce că operațiunea se poate realiza și pe cale convențională din regulile aferente imputației convenționale a plății.

Din moment ce imputația plății se poate face, în principiu, fără limite, înseamnă că părțile pot să convină asupra compensației și în ipotezele în care nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1618 alin. (1) Cod Civil.

În cazul operării compensației convenționale, efectele acesteia sunt similare celei legale, doar că ea nu operează de drept, ci în temeiul și de la momentul acordului părților.

Efectele compensației

Compensația legală operează de plin drept, în puterea legii . Totuși , aceasta nu poate opera împotrivă voinței părților. Părțile pot renunța la compensație, expres sau tacit. Astfel, un debitor care plătește datoria fără a opune compensația se consideră că a renunțat la aceasta.

Compensația produce următoarele efecte:

stinge cele două datorii reciproce, până la concurența obligației care are valoarea cea mai mică;

operează că o plată dublă, stingând implicit garanțiile și accesoriile obligației principale. Debitorul care putea să opună compensația și care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terților, de privilegiile sau ipotecile creanței sale. Astfel nu poate opera compensația între cedent și debitor cedat dupa momentul efectuării cesiunii de creanță;

se aplică regulile de la imputația plății, când între părțile compensației există două sau mai multe datorii reciproce și compensabile;

fideiusorul poate opune creditorului compensația creanței pe care debitorul principal, a cărui datorie o garantează, o dobândește față de creditorul obligației garantate. Însă debitorul nu poate opune compensația creanței fidejusorului impotriva creditorului său ;

în cazul indivizibilității, compensația intervenită între unul dintre debitorii obligați indivizibil și creditori stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânînd ținuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor;

în cazul compensației convenționale aceste efecte se produc de la data cînd s-a incheiat convenția privitoare la compensație.

4.2 Darea în plată. Cesiunea de creanță la locul executării

Darea în plată este acel contract și totodată mijloc de stingere a obligațiilor care constă în acceptarea de către creditor la propunerea debitorului, de a primi o altă prestație în locul celei pe care debitorul era obligat inițial să o execute.

Darea în plată se face numai cu consimțământul creditorului, el neputând fi ținut să primească un alt lucru decât cel ce i se datorează, chiar atunci când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare.

Nu există decât un singur tip de dare în plată, cea convențională, fiind de neimaginat că un terț să modifice obiectul prestațiilor datorate de un debitor, fără acordul acestuia și al creditorului. Fiind un contract, darea în plată trebuie să îndeplinească condițiile generale necesare încheierii valide a unui act juridic. Singurul element specific ține de cauza actului și de momentul încheierii lui. Intenția care animă părțile convenției de dare în plată este aceea de a modifica prestațiile unui raport obligațional preexistent, iar înțelegerea trebuie făcută odată cu plată. Dacă schimbarea prestației e convenită înainte de plată ne vom afla în prezența unei novații. Efectul dării în plată este identic cu cel al plății: stinge debitul și accesoriile creanței.

Vor fi aplicabile și regulile de la contractul de vânzare, dacă prestația oferită în schimb constă în transferul proprietății sau al unui alt drept, aplicându-se inclusiv garanția contra evicțiunii și contra viciilor lucrului.

Efectele dării în plată. Darea în plată operează ca o variantă a plății și în principiu, produce aceleași efecte, stingând obligația cu toate garanțiile și accesoriile ei.

Dacă prestația inițială a avut o valoare mai mare decât prestația executată, depășind astfel condiția echivalentei rezonabile, debitorul este obligat să plătească o sultă, altfel operația ar putea fi considerată o liberalitate, adică o iertare parțială de datorie cu titlu gratuit. Dacă nouă prestație are o valoare superioară, creditorul inițial poate deveni debitor al excedentului față de prestația care îi este datorată și plăți astfel o diferență de valoare.

Darea în plată se poate realiza prin transferul în contul datoriei a unui drept de proprietate sau unui alt drept real. În acest caz, se aplică mutatis mutandis dispozițiile de vanzar privind garanția de evicțiune și vicii ascunse. În cazul în care se pune problema operării garanției pentru evicțiune sau pentru vicii ascunse, din textul aceluiași paragraf se deduce că creditorul are un drept de opțiune în sensul că poate să aleagă invocarea garanției specifice vânzării sau poate să solicite prestația inițială.

Cesiunea de creanță la locul executării. Cesiunea de creanță în locul executării este o varietate de dare în plată pe care este reglementată distinct tot în cadrul condițiilor plății, prin articolul 1493 Cod Civil. Cesiunea nu stinge automat obligația inițială deoarece aceasta se consideră stinsă abia în momentul satisfacerii creanței cedate. Regula e supletivă, astfel darea în plată a unei creanțe prin cesiune va stinge obligația doar la momentul plății creanței cesionate. Ar fi vorba despre o excepție de la regula după care darea în plată și stingerea obligației sunt simultane.

4.3 Confuziunea

Confuziunea este reglementată de art. 1624- 1628 Cod Civil. Obligația fiind un raport juridic, presupune cel puțin două persoane care să ocupe poziții juridice antagonice și ireductibile, în sensul că o persoană nu poate, în același timp și în același raport, să fie și subiect activ și subiect pasiv. În momentul în care o persoană cumulează aceste calități, devenind simultan și creditor și debitor, raportul juridic se stinge prin confundarea rolurilor distincte pe care aceștia le aveau. Terminologic, Noul Cod Civil a păstrat vechiul cuvânt confuziune, prezent în Vechiul Cod Civil, fără a-l actualiza, astăzi spunându-se confuzie. Cei doi termeni au sens identic însă cuvântul confuziune nu poate să se impună doar că termen juridic, pentru că astfel să se facă deosebirea semantica față de confuzie, termen comun.

Condițiile confuziunii:

condiția dobândirii și a calității de creditor sau debitor dupa deținerea anterioară a celeilalte calități decât cea dobândită;

datoria și creanța să se găsească în același patrimoniu și în aceeași masă patrimonială.

Efectele confuziunii sunt următoarele:

confuziunea stinge obligația principală, cu toate garanțiile și accesoriile sale. Astfel, îl liberează și pe fidejusor și pe garantul ipotecar sau gajist. Însă stingerea operează numai în limita în care executarea obligației s-a stins și nu se mai poate realiza, adică în limita în care o parte a obligației a devenit propriul său creditor sau debitor;

ipoteca se stinge prin confuziunea calităților de creditor ipotecar și de proprietar al bunului ipotecat.Dacă creditorul ipotecar cumpără imobilul asupra căruia este constituită ipoteca, aceasta încetează. Dacă dobânditorul imobilului este evins din orice cauză independentă de el, adică pierde proprietatea asupra imobilului, atunci ipoteca renaște.În situațiile în care confuziunea se produce între patrimoniile creditorului și debitorului principal sau codebitorului sau fideiusorului:

când operează între creditor și debitorul principal, confuziunea profită și fideiusorilor a căror garanție se stinge;

când se realizează între creditor și fideiusor, confuziunea nu profită debitorului principal și nici celorlalți fideiusori;

când confuziunea se produce între persoana unui codebitor solidar și un codebitor, aceasta profită și celorlalți codebitori, însă numai în proporția părții de creanță care revine acelui codebitor;

confuziunea care operează între debitorul obligat indivizibil și creditor stinge datoria și profită și celorlalți codebitori care trebuie să plătească celui devenit și creditor echivalentul părților lor ;

în toate cazurile de desființare a confuziunii ca urmare a dispariției cauzei care a determinat confuziunea atrage după sine renașterea obligației inițiale cu efect retroactiv. Retroactivitatea presupune și renașterea accesoriilor, cu excepția cazului în care aceasta retroactivitate este afectată de drepturi ale terților constituite asupra unor bunuri afectate de retroactivitate.

Utilitatea practică a confuziunii este dată de efectul său implacabil, ce se produce de îndată ce condițiile sale sunt îndeplinite. În definitiv, puțin contează dacă este sau nu reglementată confuziunea, deoarece în ipoteza în care una și aceeași persoană devine creditor și debitor în același raport obligațional, acesta este condamnat la stingere.

Noul Cod Civil nu aduce nu aduce noutăți în această materie, ci doar mai multe articole, care, dacă sunt coroborate cu cele de la titlul obligațiilor complexe din Noul Cod Civil, dau o reglementare redundantă.

4.4 Remiterea de datorie

Operațiunea juridică prin care subiecții unui raport obligațional renunță la creanță se numește remitere de datorie. Noul Cod Civil stipulează însă că „Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligația sa”. De observat că definiția legală e complet imprecisă, deoarece creditorul îl poate libera pe debitor în diferite feluri, de unde ar rezultă că remiterea de datorie ar fi o denumire generică pentru orice mijloc folosit în liberarea datornicului. Prima sursă a neclarităților în această materie e datorată tocmai denumirii folosite: remiterea de datorie. Sintagma a fost împrumutată din dreptul francez odată cu adoptarea vechiului Cod Civil, iar originalul remise de dette se poate aproxima prin iertare de datorie dar și prin restituire de datorie. În consecință, poate fi considerată că sinonimă pentru remiterea de datorie și expresia iertare de datorie, cu condiția că ea să nu sugereze că mecanismul iertării ar fi întotdeauna de formație voluntară unilaterală. Indiferent de sintagma aleasă, echivocul nu este numai al expresiei, ci chiar al situației juridice numită iertare remitere de datorie. Aceasta se poate referi la înmânarea titlului creanței, ceea ce e exploatat de lege din punct de vedere probatoriu, după cum remiterea de datorie are și un sens substanțial: contractul prin care se iartă debitorul de datorie, cu efectul liberării lui.

După întinderea efectelor sale extinctive, remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul prin înțelegerea părților, sau parțială.

Dupa modalitatea de expresie a voinței celor care acordă, și respectiv acceptă, iertarea de datorie, remiterea poate fi expresă sau tacită.

Potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează, remiterea de datorie poate fi oneroasă sau gratuită. Remiterea de datorie este un contract sau act juridic cu titlu gratuit, prinzând corp fie printr-o donație indirectă fie printr-un legat. Onerozitatea unei remiteri de datorie ar fi o contradicție în termeni sau ar masca un alt mecanism juridic cum ar fi darea în plată sau novația. Prin urmare credem că iertarea de datorie e întotdeauna gratuită și fără să intereseze neapărat în ce categorie concretă de liberalitate ar intră.

Remiterea de datorie este o liberalitate și nu se poate întrupa decât fie într-un contract inter vivos fie într-un act mortis causa. În prima ipoteză, remiterea datoriei nu este decât un contract încheiat între debitorul și creditorul unei obligații preexistente, prin care primul este iertat de datorie de cel de al doilea. Scopul acestui contract este stingerea fără executare a datoriei, după cum trebuie reținut că acordul debitorului e esențial, fără voința acestuia convenția nu se încheie, iar el nu va fi liberat. Reiese că remiterea de datorie este un contract unilateral, iar nu un act juridic unilateral. În a două ipoteză, iertarea de datorie se înfăptuiește prin testament sau mai precis legat, numit legat de liberațiune, prin care testatorul iartă postum de plată unei datorii un debitor al sau. Pentru că el să producă efectele caracteristice de liberare obligațională, acest legat va trebui acceptat, voința debitorului fiind indispensabilă. Astfel, oricare ar fi formă concretă prin care iertarea de datorie o îmbracă, voința datornicului exprimată în sensul că și el consimte la descărcare fără plată va fi necesară.

Condițiile juridice pe care remiterea de datorie trebuie să le îndeplinească sunt cele specifice actului juridic concret prin care ea se realizează, remiterea de datorie fiind o operațiune juridică al cărei efect esențial este iertarea datornicului de plată. Astfel, dacă iertarea de datorie va îmbrăca haina unui contract, vom avea de-a face cu o donație, mai puțin cea de formă,deoarece suntem în prezența unei liberalități indirecte, făcute pe calea remiterii de datorie. În cazul actului mortis causa, creditorul testator va trebui să observe condițiile de validitate ale testamentului, iar debitorul să facă actul de acceptare a moștenirii după regulile generale prescrise de lege. Creditorul va trebui să indice în actul de remitere exact datoria care se iartă, pentru a nu se genera confuzii, dar în afară de această se va aplică dreptul special al donației sau a testamentului, după caz.

Efectele remiterii de datorie sunt similare plății, adaugandu-se efectele specifice, astfel:

iertarea de datorie stinge obligația principală și liberează pe debitor , obligația stingându-se împreună cu garanțiile și accesoriile sale;

în cazul remiterii de datorie făcută unui fidejusor, debitorul principal rămâne mai departe obligat – o astfel de remitere de datorie echivalează cu o renunțare a creditorului la una din garanțiile specializate ale creanței sale. Dacă există mai mulți fidejusori și numai unul a fost iertat de datorie, ceilalți fideiusori nu sunt liberați. În articolul 1633 alin. (3) Cod Civil se disting între două situatii pentru ipoteza cofidejusorilor, astfel:

daca ceilalți fideiusori au consimțit expres la iertarea de datorie a fideiusorului, atunci ei rămân obligați și pentru partea care era anterior garantată de fideiusorul liberat;

dacă nu au consimțit la liberarea cofideiusorului, nu răspund pentru partea acestuia din datorie. Aceleași efecte trebuie avute în vedere și cu privire la debitorii ipotecari, remiterea de datorie a unuia dintre aceștia nu va avea nici un efect asupra datoriei principale și nici asupra celorlalte garanții ale creanței principale.

dacă creditorul a primit de la un fideiusor o prestație în scopul liberării acestuia de datorie, aceasta se impută asupra datoriei principale și profită în proporția valorii acestei prestații executate de fideiusor, atât debitorului principal, cât și fideiusorilor. Astfel, rezultă că prestația fideiusorului se impută asupra datoriei principale cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Aceeași regulă trebuie să se aplice și în cazul in care prestația oferită aparține unui alt garant al datoriei principale;

când iertarea de datorie a fost făcută în favoarea unui codebitor solidar, aceasta nu îi liberează pe ceilalți codebitori, cu excepția cazului în care codebitorul declară aceasta în mod expres sau remite voluntar debitorului înscrisul constatator al creanței sale care este un înscris sub semnătura privată(Art. 1451 alin. (1) Cod Civil) . Ceilalți codebitori solidari rămân obligați față de creditorul principal pentru partea de datorie rămasă după scăderea proporțională a cotei de datorie a debitorului față de care s-a făcut remiterea, cu excepția cazului în care, cu ocazia remiterii de datorie, creditorul și-a rezervat dreptul de a-i urmări pe ceilalți debitori pentru întreaga datorie(art. 1451 alin. (2) Cod Civil;) . În această situație codebitorilor care au executat datoria le rămâne dreptul de regres față de codebitorul iertat de datorie;

în cazul obligației indivizibile pasiv, remiterea de datorie care operează în privința unui debitor stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămân însă, ținuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor(Art. 1432 alin. (1) Cod Civil).

remiterea de datorie făcută cu titlu gratuit produce efectele pe care orice liberalitate le produce. Astfel, o remitere de datorie, reprezentând o donație indirectă, poate fi supusă regulilior reducțiunii liberalităților excesive și tuturor celorlalte reguli aplicabile liberalităților, mai ales în contextul dreptului succesoral.

Proba remiterii de datorie pare mai simplificată de Noul Cod Civil, care dispune în articolul 1631 că dovada iertării de datorie se face precum proba plății, adică cu orice mijloc de probă. Probatoriu se pune, deci, semnul egalității între plată și remiterea de datorie, ceea ce semnifică îndepărtarea Noului Cod Civil de spiritul Vechiului Cod Civil. Astfel, legea veche vedea în iertarea de datorie un ansamblu de prezumții de liberare, rezultate din remiterea inscrisurilor care constau datoria. Înmânarea voluntară către datornic a singurului înscris original al datoriei valora proba liberaiunii în mod absolut, dacă remiterea înscrisului erea făcută de creditor. Ideea vechiului Cod Civil și prezumțiile de plată deduse din remiterea inscrisurilor sunt reiterate și de Noul Cod Civil în articolul 1503.

Noul Cod Civil vrea să facă mai mult din remiterea de datorie decât era această sub vechea reglementare. Astfel, în vechea legiuire, esența reglementării dedicată iertării de datorie o constituiau prezumțiile legale de plată, deduse din faptul că creditorul imana (remitea) debitorului înscrisurile constatatoare ale creanței, cu efectul liberării celui din urmă. În definitiv, vechiul Cod Civil nu a reglementat remiterea de datorie că o operațiune dinstincta, concentrându-se pe efectele probatorii ale înmânării unor înscrisuri. Noul Cod Civil pune însă accentul pe caracterul substanțial liberatoriu al remiterii de datorie, plasând prezumțiile amintite în secțiunea dovedirii plătii (art. 1499-1505 ).

Imposiblitatea fortuită de executare a obligației de către debitor

La momentul generării ei, orice obligație civilă trebuie să fie posibilă, în sensul că prestația pe care o presupune poate fi executată de către debitor, altfel se consideră că obligația e nulă, deoarece ad impossibilium nulla est obligatio.

Imposibilitatea fortuită de executare reprezintă acea cauză de stingere a obligației care se datorează imposibilității fortuite absolute și perpetue de executare din partea debitorului.

Această „imposibilitate fortuita” trebuie să fie distinsă de o eventuală imposibilitate subiectivă sau generată de un fapt propriu al debitorului, deci de o eventuală imposibilitate imputabilă acestuia.

Condițiile imposibilității fortuite de executare:

să existe o obligație validă și posibil de executat. Dacă era ab initio imposibil absolut de executat, ea e nulă, iar problema executării ei nu se mai pune;

să intervină o cauză de forță majoră sau caz fortuit sau o altă cauză asimilată acestora, cum ar fi fapta terțului sau fapta victimei care întrunesc toate condițiile forței majore;

imposibilitatea să fie absolută și perpetuă. Dacă aceasta este doar temporară, atunci efectul său nu constă în stingerea obligației, ci doar în suspendarea executării acesteia;

debitorul să nu fi fost pus în întârziere în sensul somării sale la executare. De la data punerii în întârziere, debitorul este ținut să suporte riscul neexecutarii fortuite, astfel cum prevede chiar articolul 1525 Cod Civil cu privire la efectele punerii în întârziere a debitorului. Prin excepție, riscul neexecutarii nu va fi suportat de către debitor, chiar și pus în întârziere, dacă acesta dovedește că oricum creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executare din cauză de forță majoră sau caz fortuit;

debitorul să notifice creditorului survenireaevenimentului fortuit, într-un termen rezonabil. Neîndeplinirea acestei condiții nu va avea ca efect pierderea dreptului de a invoca această cauză de stingere a obligației, ci doar pe aceea că debitorul va putea fi ținut la repararea posibilului prejudiciu cauzat de necomunicarea survenirii evenimentului fortuit;

debitorul să nu își fi asumat răspunderea pentru neexecutările survenite din cauze fortuite, caz în care va trebui să repare prin echivalent pierderea suferită prin neexecutare de către creditor;

obiectul obligatței trebuie să îl constituie orice prestație, cu excepția aceleia care are ca obiect bunuri de gen. În acest caz, debitorul nu va putea invoca imposibilitatea fortuită de executare deoarece genera non pereunt.

Efectele imposibilității fortuite de executare a unei obligații sunt următoarele

stinge obligația împreună cu garanțiile și accesoriile sale, cu excepția celor când debitorul și-a asumat expres răspunderea și pentru unele cazuri de forță majoră;

dacă imposibilitatea este temporară, aceasta suspendă doar executarea obligației până la încetarea evenimentului fortuit; dacă imposibilitatea privește doar o parte a obligației, efectul extinctiv al acestei cauze se întinde doar la acea parte a obligației;

în cazul obligațiilor contractuale, imposibilitatea fortuita de executare, absolută și perpetuă, atrage desființarea automată a contractului cu aplicarea subsecvență a teoriei riscurilor astfel cum aceasta este instituită de articolul 1274 Cod Civil;

pe parcursul imposibilității fortuite temporare sau parțiale de executare a obligației, creditorul nu poate trece la invocarea niciunui alt remediu oferit lui de legiuitor pentru neexecutarea obligației (art. 1557 Cod Civil).

poate să genereze o pieirea bunului obiect al prestației. În acest caz, se va aplica teoria riscurilor în contractele translative de proprietate, astfel cum este prevăzut de articolul 1274 Cod Civil.

Proba imposibilității fortuite de executare revine debitorului.Obiectul dovezi îl constituie tocmai fenomenul, întâmplarea fortuită, care este prin excelență un fapt juridic, putându-se admite orice mijloc legal de probă.

Utilitatea practică a imposibilității fortuite de executare rezidă în efectele sale dar mai ales în aceea că dă prilej de reflexie asupra impedimentelor la executare a obligațiilor. Chiar dacă dreptul își generează propriul obiect, există împrejurări externe lui, în care se dezvoltă și raporturile obligaționale, de care acestea trebuie să țină cont.

Imposibilitatea fortuită de executare pune în lumină că o datorie devine imposibil de plătit datorită întâmplărilor pe care subiecții raportului de obligație nici nu le-au prevăzut, dar mai ales nu le puteau srmonta. Riscul va fi aici neprevăzutul de mâine, cu inconvenientul de a nu obține ceea ce inițial subiecții au prevăzut și asumat (juridic și economic). Efectul riscului obligațional este frustrarea creditorului de prestația ce i s-a promis, cu liberarea fără contrapartidă a datornicului devenit jucărie a întâmplării.