Executarea Silita

Capitolul I

Aspecte introductive referitoare la executarea silită

Secțiunea I Noțiunea și evoluția executării silite

Subsecțiunea 1.1 Noțiunea executării silite

Executarea silită reprezintă procedura prin care titularul unui drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu,apelează la aceasta,pentru a-l constrânge pe debitorul său,prin intermediul organelor de executare,de a duce la îndeplinire obligația corelativă ce îî revine,atunci când acesta nu o realizează benevol.

Ar rezulta,astfel,o viziune maniheista “bun debitor” și “rău debitor”,realitatea este,însă,mai nuanțată: executarea forțată nu este decât un substitute imperfect al execuării voluntare și între aceste două extreme s-ar afla „plata celui resemnat”,obținută prin efectul presiunii psihologice,mai mult sau mai puțin puternică,asupra debitorului,pentru a-l incita să își execute datoria.

Când cel care a fost obligat prin hotărârea judecătorească își îndeplinește de bunăvoie obligațiile stabilite în sarcina sa de către instanță,se realizează o executare voluntară și orice altă procedură pentru finalizarea constrângerii judiciare care se realizează prin intermediul procesului civil devine inutilă.Dacă însă partea obligată prin hotărâre nu o execută de bunăvoie,partea care a obținut câștig de cauză va putea cere executarea silită a ceea ce s-a acordat.

Constrângerea judiciară,specifică procedurii de executare silită, constituie o formă a forței coercitive a statului,prin care se obține atât interesul legitim încălcat al creditorului,cât și restabilirea ordinii de drept ce a fost încălcată în momentul nerespectării dreptului subiectiv al titularului.

Executarea silită reprezintă o instituție fundamentală în procesul civil ,indispensabilă pentru înfăptuirea justiției într-un stat de drept. Este necesar ca mecanismele de executare silită să fie eficiente pentru a conferi încredere celor ce apelează la acest procedeu. Pentru cel ce este parte într-un proces, nu este niciodată ușor atât din punct de vedere pecuniar cât și din punct de vedere al duratei procesului,iar pentru a nu își pierde încrederea în sistemul de drept românesc,justițiabilul are în vedere finalitatea ce o va obține, rezultatul în favoarea sa trebuie să fie practic și concret,iar pe parcursul întregii proceduri să îi fie apărate drepturile,libertățile și interesele sale legitime. În cazul în care mijloacele procedurale nu sunt clare,logice și nu se aplică cu celeritate ,nu ar putea fi vorba de un titlu executoriu care să garanteze un rezultat,acesta nu s-ar aplica efectiv,creditorul având doar un drept teoretic și iluzoriu .Prin acțiunile în justiție se urmărește realizarea dreptului încălcat și sancționarea debitorului. De vreme ce legea recunoaște și garantează persoanelor fizice și persoanelor juridice drepturi subiective și interese legitime,ea trebuie să le pună la dispoziție și mijlocul legal pentru realizarea lor.

Fără procedura executării silite,drepturile recunoscute ale creditorului ar putea rămâne irealizabile; este deci necesar ca debitorul să poată fi constrâns la executarea hotărârii,prin organele de stat însărcinate cu îndeplinirea actelor de urmărire silită.

Și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului întărește ideea unui proces just care nu se realizează doar prin pronunțarea unei hotărâri în favoarea creditorului,ci din executarea acesteia,din realizarea efectivă a obligației pârâtului.

În legislația europeană nu e reglementată executarea silită decât succint,în domeniul cooperării judiciare civile,astfel încât,această chestiune este cârmuită de principiul teritorialității procedurilor de executare. Datorită acestui principiu care guvernează procedurile de executare,se aplică legislația națională ori de câte ori instanța statului membru de la locul de executare este învestită cu competența exclusivă de a soluționa incidentele ivite atunci când se pune în executare silită un titlu executoriu.

Deși recomandările și jurisprudența europeană sunt adecvate și pot fi aplicate statului român ,efect al aderării la Uniunea Europeană ,cât și ca stat semnatar la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, mijloacele procedurale execuțioanale ar trebui să urmărească materializarea unui raport just între interesele creditorului cât și ale debitorului,în actuala procedură de executare silită există un dezechilibru major punându-se accent pe principiul protecției debitorului.

Executarea silita reprezintă a doua fază a procesului civil,având reglementarea în Cartea a V-a a Codului de procedură civilă. Aceasta este structurată în trei titluri,respectiv :primul titlu “Dispoziții generale” , Titlul II “Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului”și Titlul III “ Executarea silită directă”. Fiecare titlu este la rândul lui scindat pe capitole,după cum urmează :primul titlu conține opt capitole și anume: “Scopul și obiectul executării silite” ,”Titlul executoriu” , “ Participanții la executarea silită” , “Efectuarea executării silite”, “ Prescripția dreptului de a obține executarea silită” ,”Contestația la executare” ,”Depunerea cu afectațiune specială” ,”Întoarcerea executării” ; al doilea titlu cuprinde trei capitole respectiv: “Urmărirea mobiliară” cu toate formele acesteia , “Urmărirea imobiliară “ , “Eliberarea și distribuirea sumelor realizate prin urmărirea silită” , iar titlu III este împărțit în patru capitole : “Dispoziții generale “ cu privire la executarea silită directă, “Predarea silită a bunurilor mobile”, “Predarea silită a bunurilor imobile” și “Executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face”.

În situația în care una dintre părți nu înțelege să suporte benevol obligațiile stabilite prin hotărârea judecătorească, cealaltă parte ale cărei pretenții au fost recunoscute va putea apela la urmărirea silită a debitorului său. Potrivit dispozițiilor art.622 alin.1 din Codul de procedură civilă,obligația stabilită printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.În ipoteza în care debitorul nu își îndeplinește obligațiile,acestea sunt realizate prin forța coercitiva a statului,mai exact prin procedura executării silite. Această procedură nu este obligatorie, însă este întotdeauna permisă aplicarea ,atunci când debitorul nu își duce la îndeplinire obligațiile stabilite în titlul executoriu.

Se poate defini executarea silită ca fiind totalitatea măsurilor prevăzute nu doar în Codul de procedură civilă,dar și în alte legi speciale , prin care creditorul ,prin mijlocirea executorului judecătoresc și cu concursul organelor de stat abilitate,își concretizează drepturile sale admise printr-un titlu executoriu, atunci când debitorul nu își execută obligațiile de bunăvoie.

După cel de al doilea război mondial, Codul de procedură civilă a fost modificat și republicat conținând doar 2 categorii de titluri executorii, acestea erau hotărârile judecătorești și actele autentice. Treptat, categoria titlurilor executorii s-a mărit considerabil , dar hotărârile judecătorești reprezintă în continuare o categorie aparte de titluri executorii fiind cele mai însemnate,aceasta s-ar putea explica și prin faptul că procedura de executare silită reprezintă a doua fază a procesului civil și este supusă normelor dreptului procesual civil.

Titlul executoriu este acel înscris redactat de către organul competent în conformitate cu prevederile legii,pe baza căruia va fi posibilă aplicarea procedurii de executare silită a creanței constatate .Au caracter de titlu executoriu,conform legii următoarele: hotărârile executorii,hotărârile cu executare provizorie,hotărârile definitive,hotărârile arbitrale. Reprezintă titluri executorii și încheierile și procesele-verbale realizate de către executorii judecătorești , înscrisurile autentice în anumite cazuri prevăzute de lege,titlurile executorii notariale ,titlurile de credit sau alte înscrisuri care potrivit legii au putere executorie.

Subsecțiunea 1.2 Evoluția istorică a executării silite

Executarea silită în România

În România , nu sunt cunoscute izvoarele procedurii de executare silită, se considera că se aplicau regulile conținute în Basilicale , rezolvarea problemelor era lăsată la latitudinea celor care aveau un interes . Se limitau doar la strânsoarea de avere sau la închiderea debitorului recalcitrant,acesta ajungea să aibă acestă denumire datorită faptului că nu își îndeplinea obligația de a-și plăti datoriile.

Executarea silită a avut un caracter penal doar pentru o scurtă perioadă de timp 1814-1817,

putându-se urmări persoana debitorului, menționându-se despre acest lucru în anumite documente istorice, inclusiv în Codul lui Andronache Donici.

Executarea contra bunurilor debitorului a variat în decursul timpului,însă ca o constantă se pot semnala dispozițiile referitoare la vânzarea bunurilor prin licitație (mezat ) si la publicitatea ce se făcea cu această ocazie cuprinse in Hrisovul din 28 decembrie 1785 al lui Alexandru Mavrocordat , Codul lui Andronache Donici ,Legiuirea Caragea ,Codul Calimachi,și în Regulamentele Organice.

Vechiul drept românesc putea fi caracterizat drept schimbător,apăreau continuu modificări atât în procesul civil ,cât și în procedura de executare a hotărârilor. Au fost astfel cunoscute anumite instituții,precum Zavesca-prin care cel ce pierdea procesul se obliga să plătească domnului o sumă de bani pentru a se relua judecata și Hierâia-care consta într-o sumă de bani plătită de cel ce a câștigat procesul,pentru a se asigura dreptul recunoscut prin hotărâre.

În vechiul cod de procedură civilă,procedura de executare silită se realiza prin organe de executare specializate astfel : executarea se îndeplinește prin corpul de portărei; ea se mai face în comunele urbane prin circumscripțiile de miliție,iar în cele rurale prin judecătorul popular,judecătorul ajutor,ori prin personalul judecătoresc îndeplinind funcțiuni de grefă,în baza unei delegații date în acest scop de judecătorul popular sau de judecătorul ajutor.

Procedura de executare silită s-a dezvoltat odată cu apariția codului din anul 1865,acesta s-a inspirat din Legea de procedură civilă a Cantonului de Geneva care la rândul ei a preluat idei din Codul de procedură francez.

Codul de la 1865 prevedea în art.380 și constrângerea corporală,dar dispozițiile sale nu și-au găsit niciodată aplicare,deoarece Legea constrângerii corporale din 12 septembrie 1864 pretindea ca în fiecare capitală de județ să se înființeze câte „o casă pentru arestul debitorilor în materii civile și comerciale”,or, nerealizându-se acest obiectiv,legea a căzut în desuetudine,iar art. 380 a fost suprimat cu ocazia modificării codului în anul 1900.

Un mod indirect de contrângere al debitorului în vederea realizării de către acesta a obligației de a face consta în aplicarea daunelor cominatorii,acestea se calculau pe zi de întârziere până la data executării în natură a prestației pe care o datorează creditorului.Datorită cuantumului însemnat al acestor daune cominatorii,împotrivirea debitorului era înfrânta,efectuând obligația de a face.

Executarea silită la romani

Din documentele istorice rezultă că romanii au fost cei care au pus în practică,încă de timpuriu, procedura executării silite.

La romani prima parte a judecății se numea cognitio înfățișând cercetarea cauzei de către un magistrat,astfel se constituia și titlul executoriu. Cea de-a doua faza,executio , putea să înceapă doar pe acest fundament,realizându-se dreptul recunoscut al creditorului.

Executarea silită avea un caracter penal care se desfășura fără intervenția justiției sau a judecătorului, procedura fiind cunoscută ca legis actiones ,datează din secolul V î.Hr. , reprezentând baza pentru procedura modernă.

Caracterul penal al procedurii de executare silită se concretiza prin răspunderea debitorului cu propria persoană pentru datoriile ce le avea,creditorul putând dispune de debitor dupa bunul plac, îl putea ucide sau îl putea vinde. În situația în care existau mai mulți creditori, corpul debitorului era împărțit între aceștia ,iar patrimoniul acestuia le revenea creditorilor distribuindu-l în mod egal.

Transformarea executării silite din una cu un caracter pur penal într-una cu caracter civil s-a realizat treptat ,acest lucru datorându-se apariției Legii celor XII table datorită căreia pentru a -și recupera datoria,creditorul urmărea mai întâi patrimoniul debitorului ,și mai apoi se îndrepta spre persoana debitorului. Prin apariția Legii Poetelia Papira,creditorul nu mai avea niciun drept asupra persoanei debitorului,fiind eliminată această măsură barbară. Astfel,în momentul contractării,debitorul dădea creditorului in mancipio,acesta din urmă obligându-se a-l emancipa după plata datoriei. Atunci când se ajungea la scadență,datornicul insolvabil era chemat în judecată de către creditor,după ce în prealabil acesta obținea o hotărâre de condamnare. Debitorul avea la dispoziție un termen de 30 de zile în care trebuia să facă plata voluntară. Dacă datornicul nu rambursa datoria,după expirarea acestui termen,era dat de către magistrat în puterea creditorului său prin legis actio permanus iniectiorum, creditorul având dreptulde a-l închide pe debitor în închisoarea sa personală in carcere privato ,timp de 60 de zile. În această perioadă,creditorul era obligat să îl scoată la târg pe debitor în speranța că o terță persoană i-ar plăti datoria.Dacă după scurgerea acestei perioade,debitorul nu își plătea datoria,creditorul era îndrituit să îl vândă sau chiar să îl ucidă pe debitor. Tot ceea ce deținea debitorul era confiscat și vândut, iar în situația în care existau mai mulți creditori,prețul era împărțit între aceștia,conform aplicării capitis deminutio.

În acea perioadă, în grădinile patricienilor erau foarte mulți debitori ținuți în lanțuri,acest lucru a determinat o revoltă împotriva stăpânirii.Legile Iuliane,atenuând situația debitorului,dă acestuia posibilitatea să evite asperitatea execuției personale,oferind creditorului cessio bonorum;aceasta îndreptățea creditorul să vândă întreaga avere a debitorului său,satisfăcându-și astfel creanța. Soarta debitorului s-a îmbunătățit întrucât exista posibilitatea creditorului ,prin cessio bonorum,de a vinde toate posesiunile debitorului fără concursul altei persoane pentru orice creanță lipsită de însemnătate.

Prin distractio bonorum, procedura executării silite progresează,cu toate că era reținută integral averea debitorului, nu se mai vindea tot,ci doar bunurile pentru îndestularea creanței creditorului.Procedura nu era realizată de însuși creditorul,ci prin mijlocirea unui curator bonis distrahendis,analog executorului judecătoresc actual. Acesta avea dreptul să sechestreze bunurile debitorului pentru a asigura satisfacerea creanței datorate ,și,de asemenea,era încredințat în a divide suma respectivă între creditori.

Momentul în care creditorul nu își mai realiza singur dreptul său a reprezentat progresul procedurii de executare silită,datorită acestei schimbări, procedura și-a pierdut caracterul extrajudiciar,această activitate nemaifiind o acțiune privată,ci una înfăptuită de un organ de stat.

Executarea silită în Germania

În dreptul germanic,evoluția executării silite a avut aceleași trăsături ca și în cea din dreptul roman, având la bază un drept primitiv în care creditorul urmărea realizarea propriilor drepturi,posterior, procedura a fost sistematizată încetul cu încetul,au apărut anumite formalități, de exemplu apelul la reprezentanții comunității sociale,ceea ce a servit la crearea unei proceduri de executare silită denumită mannire. Constrângerea fizică asupra debitorului s-a transformat treptat într-o amendă care era fixată prin lex salica și lex ripvaria.

Procedura de executare silită a bunurilor debitorului era denumită Anefang fiind asemănătoare cu vindicatio din dreptul roman,iar debitorul putea să riposteze față de creditor printr-o contravindicatio.

Treptat,tribunalul și-a încredințat atribuția de a realiza executarea silită, rolul statului de a organiza și îndeplini această procedură a fost dobândit prin crearea” Edictum Chilperici”.

Executarea silită în Franța

În dreptul francez,constrângerea corporală reprezenta o procedură obișnuită de executare silită a debitorului ,iar în anul 1667 a fost proclamată Marea Ordonanță cu privire la procedura civilă,mai târziu a devenit sursă de inspirație a mai multor legislații contemporane.Datorită acestei ordonanțe, executarea silită nu se mai îndrepta asupra persoanei,devenind o procedură excepțională în materie civilă, se putea aplica doar în cazurile prevăzute de lege,iar împotriva străinilor doar în materie comercială.

Primul Cod de procedură francez din anul 1806 cuprindea în acea perioadă trei forme de executare silită și anume: executarea mobiliară ,poprirea și executarea imobiliară,iar ca element de noutate în acea perioadă a fost introducerea măsurilor conservatorii ,ordinea în materie imobiliară și contribuția în materie mobiliară.

Executarea silită în dreptul englez

În dreptul englez,în anul 1066,a fost implementat un sistem prin care se puteau aplica principiile legale comune în majoritatea regiunilor,acesta se aplică în continuare,denumit common law. Deși, în Marea Britanie nu există un singur sistem legal de drept,legea în Scoția a fost influențată de legea romană și este diferită de cea din Anglia,Țara Galilor și Irlanda de Nord. Sistemul legal englezesc este centralizat sub o structură a instanțelor comună în toată țara. Legea este bazată pe tradiția common law,cu alte cuvinte, “judecătorul face” legea,hotărârile judecătorești fiind o importantă sursă a legii.

La sfârșitul secolului al XV-lea,sistemul common law a fost criticat și concura cu alt sistem nou apărut equity care nu era atât de formalist și urmărea preocupările cotidiene ale persoanelor și ale părților din proces.

Prin legea parlamentară,Judicature Act , din anul 1873 a fost instituită o singură instanță Supreme Court of Judicature care are autoritatea de a judeca atât common law cât și equity,iar în situația în care există un conflict sau o contradicție între regulile din common law și equity,aceasta din urmă prevalează. Scopul echității este de a înfăptui dreptatea și de a se aplica legea cu imparțialitate.

Împotriva celui care trebuie să execute o obligație de a da,a face sau de a preda, procedura aplicată se numește specific performance,iar atunci când debitorul este îndatorat să execute o obligație de a nu face, se declanșează o procedură specială numită injunction. Se putea aplica ca sancțiune inclusiv pedeapsa corporală atunci când se constata neîndeplinirea obligațiilor impuse printr-o hotărâre judecătorească.

Secțiunea II Natura juridică,principiile fundamentale și modalitățile executării silite

Subsecțiunea 2.1 Natura juridică a executării silite

Natura juridică a executării silite face obiectul unei controverse,ea este privită în mod diferit de către autorii români remarcabili, specializați în materia dreptului procesual civil. Pe parcursul timpului

s-au formulat diferite opinii pe baza acestui aspect.

S-a conchis ,într-o primă opinie că natura juridică a executării silite este una administrativă , considerându-se organul de executare unul independent, iar instanța de judecată după pronunțarea hotărârii se dezinvestește.

Într-o altă opinie ,s-a concluzionat că procedura de executare silită are un caracter jurisdicțional, întrucât actele și faptele de executare sunt supuse controlului judecătoresc,executarea silită fiind o fază succesivă a procesului civil.

Executarea silită ,în prezent, are un caracter mixt,unul administrativ-jurisdicțional,această parte administrativă fiind una dominantă,întrucât executorul judecătoresc este principalul actor al acestei proceduri de executare silită,el este cel care înregistrează cererea de executare la biroul său,încuviințează această procedură,toate actele necesare executării se întocmesc la biroul său,de asemenea,constată și încetarea executării silite, caracterul jurisdicțional reiese din faptul că instanța de judecată are rolul de a exercita un control judecătoresc prin intermediul contestațiilor împotriva procedurii și împotriva oricăror acte de executare,aceasta sancționează actele ,încheierile nelegale sau prejudiciabile sau poate lămuri prin intermediul contestațiilor înțelesul,întinderea și aplicarea titlului executoriu.

Subsecțiunea 2.2 Principiile fundamentale ale executării silite

Executarea silita reprezintă o instituție fundamentală a dreptului procesual civil,fiind guvernată ca orice altă instituție de anumite principii,acestea fiind reguli generale care dirijează structura și de asemenea modul în care se desfășoară procedura de executare .Acestea se îmbină armonios cu principiile fundamentale ale procesului civil și cu principiile organizării profesiei de executor judecătoresc.

Principiile executării silite,din punct de vedere practic, se completează cu anumite norme juridice sau înlesnesc interpretarea unor dispoziții mai puțin comprehensibile,scopul acestora fiind de a crea o jurisprudență execuțională unitară.Sub aspect teoretic,acestea sunt un instrument în deslușirea și a interpretarea dispozițiile ce cârmuiesc această activitate.

Codul de procedură civilă nu reglementează în mod expres toate principiile fundamentale ce guvernează această activitate,ci doar o parte din ele,celelalte principii pot fi stabilite prin deducție, prin interpretarea dispozițiilor legale ce cârmuiesc executarea silită,din legislația procesual civilă,din normele prevăzute în Constituția României ,sau chiar din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul legalității

Principiul legalității implică respectarea actelor normative în vigoare atât de către organele statului ,dar și de către cetățenii săi,sau de către persoanele juridice. Acest principiu este necesar într-un stat democratic, deoarece conduce la armonia dintre stat,a supremației și protejarea drepturilor și libertățile persoanelor.

Acest principiu nu era reglementat în mod expres,dar putea fi dedus din unele dispoziții constituționale.Conform art.1 alin.5 din Constituția României „în România,respectarea Constituției,a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Totodată, art.124 alin.1 specifică faptul că „justiția se înfăptuiește în numele legii”.

În opoziție cu vechiul Cod de procedură civilă,prezentul cod,a consacrat principiul legalității în mod expres în art.625 aratând faptul că executarea silită se face cu respectarea dispozițiilor legii,a drepturilor părților și ale altor persoane interesate. Pe lângă aceasta,în alin.2 al aceluiași articol,se precizează faptul că este interzisă efectuarea de acte de executare de către alte persoane sau organe decât cele prevăzute la art.623.

Legalitatea guvernează atât activitatea instanțelor judecătorești cât și a organelor de executare ce înfăptuiesc un serviciu de interes public ,garantând aplicarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii în concordanță cu dispozițiile legii.

Respectarea legii de către instanțele judecătorești presupune aplicarea corectă a legilor de drept material,care cuprind normele juridice ce reglementează relațiile sociale și în același timp a legilor de procedură,care asigură realizarea celor dintâi.

Cu privire la organele de executare,activitatea executorilor judecătorești se realizează,potrivit art.5 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești,republicată,în conformitate cu legea,respectându-se drepturile și interesele îndreptățite ale părților sau ale altor persoane care justifică un interes.

Principiul executării de bunăvoie a obligației stabilite printr-un titlu executoriu

În conformitate cu acest principiu,obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bună-voie,acesta fiind reglementat în art. 622 alin.1 C.pr.civ. , iar în situația în care debitorul nu își realizează obligația ce decurge din titlul executoriu,se va trece la executarea silită.

Executarea silită poate fi în orice situație posibilă,deși nu este obligatorie,lăsându-se la aprecierea creditorului dacă decide sau nu să formuleze o cerere de executare silită împotriva debitorului. Aceasta fiind expresia aplicării principiului disponibilității în procesul civil. Creditorul poate păsui debitorul în realizarea obligației sale,dar cu respectarea limitelor prescripției dreptului de a obține executarea silită a debitorului.

Dispozițiile art.622 alin.4 C.pr.civ. înglobează cu titlu exemplificativ anumite categorii de obligații de a face,nefiind necesară și intervenția executorului judecătoresc,realizarea acestora depinde doar de solicitarea persoanei îndreptățite făcută în baza unui titlu executoriu.În această categorie de obligații de a face pot fi : înscrierea sau radierea unui drept,act sau fapt dintr-un registru public,emiterea unei autorizații ,eliberarea unui certificat sau predarea unui înscris și altele asemenea. Chiar și în cazul acestor obligații indicate,creditorul poate recurge la executarea silită,atunci când debitorul nu își duce la îndeplinire obligațiile prevăzute în titlul executoriu,potrivit alin.4 al art. 622 din Codul de procedură civilă.

Principiiul protecției debitorului în efectuarea executării silite

Acest principiu permite interzicerea urmăririi silite a anumitor bunuri ale debitorului,ori limitarea urmăririi silite a altor bunuri și veniturilor acestuia.

Conform art. 727 C.pr.civ. nu pot fi urmărite următoarele bunuri : bunurile de uz personal sau casnic ce îi sunt necesare pentru existență,cu precizarea să nu fie mai multe de același fel ; obiectele indispensabile persoanelor cu handicap și cele ce sunt destinate îngrijirii bolnavilor; alimentele necesare debitorului și familiei sale pe o perioadă de 3 luni,iar în situația în care debitorul se ocupă excusiv cu agricultura,alimentele de care are nevoie până la noua recoltă; animalele destinate obținerii mijloacelor de subzistență și furajele necesare pentru aceste animale până la următoarea recoltă; combustibilul necesar debitorului și familiei sale calculat pentru 3 luni de iarnă; scrisorile,fotografiile și tablourile personale sau de familie și altele asemenea; bunurile declarate neurmăribile în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Pe lângă acestea,potrivit art.728 din Codul de procedură civilă,bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate,nu pot fi urmărite de către toți creditorii ,ci doar de cei ale căror creanțe s-au creat în legătură cu practicarea profesiei respective. În situația în care bunurile existente nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual,dar sunt utile exercitării profesiei debitorului persoană fizică,pot fi urmărite silit ,doar dacă nu se găsesc alte bunuri urmăribile și numai pentru obligații de întreținere sau alte creanțe privilegiate asupra mobilelor. În alin.2 al aceluiași articol,este prevăzut faptul că atunci când debitorul se îndeletnicește cu agricultura,nu vor fi supuse executării silite ,pentru a se putea ocupa în continuare cu lucrările în agricultură,inventarul agricol,cuprinzând și animalele de muncă,furajele pentru aceste animale și semințele pentru cultura pământului,cu excepția acelor bunuri asupra cărora există un drept real de garanție sau de privilegiu pentru garantarea creanței.

Un alt mod de protecție a debitorului în cadrul acestui principiu este limitarea sau chiar prohibirea urmăriririi silite a salariilor sau a altor venituri pe care debitorul le obține. Prin urmare, salariile,veniturile ce le obține debitorul în mod sistematic din munca ,pensiile date în cadrul asigurărilor sociale,sau alte sume plătite periodic debitorului și îi sunt necesare asigurării mijloacelor de existență pot fi urmărite : până la jumătate din venitul lunar net,pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii ; până la o treime din venitul lunar net,pentru orice alte datorii.

În situația în care există mai multe urmăriri silite asupra aceleiași sume, nu se poate depăși cuantumul de jumătate din venitul lunar net al debitorului , oricare ar fi natura creanțelor ,exceptând cazul în care legea prevede altfel.

Potrivit alin. 3 al articolului 729 din Codul de procedură civilă,veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia,în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie,pot fi urmărite numai asupra părții ce depășește jumătate din acest cuantum.

Conform legii,ajutoarele ce le primește debitorul în caz de incapacitate temporară de muncă, compensația primită în cazul desfacerii contractului individual de muncă ,sau salariile ce se cuvin șomerilor ,pot fi urmărite doar pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere și despăgubiri pentru îndreptarea prejudiciilor cauzate prin vătămări corporale sau chiar prin moartea unei persoane, dacă legea nu prevede altfel.

Alocațiile de stat,indemnizațiile pentru copii,ajutoarele acordate pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de materniate,cele atribuite în caz de deces, bursele de studii primite de la stat,diurnele sau orice altă indemnizație care are o destinație specială, constituită potrivit legii, nu pot fi executate silit , neexistând nicio excepție în care aceste indemnizații pot fi folosite pentru îndestularea datoriilor.

În situația în care aceste dispoziții legale nu se respectă ,va interveni sancțiunea nulității urmăririi silite.

Principiul umanitar al executării silite

Conform acestui principiu umanitar, executarea silită se poate face doar asupra bunurilor debitorului ,nu se poate îndrepta și asupra persoanei debitorului.

În cazul în care debitorul nu consimte la îndeplinirea obligației de a face ,prevăzută în titlul executoriu, în termenul de 10 zile acordat de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării ,creditorul poate să fie autorizat de către instanța de executare să o îndeplinească el însuși sau prin alte persoane,dar pe cheltuiala debitorului.

De asemenea, aceste dispoziții se pot aplica în mod corespunzător și obligațiilor de a nu face,potrivit art. 905. Creditorul va fi autorizat de instanța de executare,prin încheiere executorie,să desființeze,el însuși sau prin alte persoane,pe cheltuiala debitorului lucrarea făcută de către debitor neținând cont de interdicția obligației de a nu face.

Dacă termenul de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării s-a scurs,iar debitorul nu realizează obligația de a face sau de a nu face,obligație care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acestuia i se pot aplica penalități de către instanța de executare,ele fiind instrumentul de constrângere al debitorului. Atunci când obligația nu poate fi estimată din punct de vedere pecuniar,instanța va fi sesizată de creditor ,obligându-l pe debitor ,prin încheiere definitivă dată cu citarea părților,la plata unei penalițăți. Penalitatea va fi stabilită în favoarea creditorului ,minimul fiind de 100 lei ,maximul de 1.000 lei,fixată pe zi de întârziere,până în momentul în care debitorul își execută obligația stabilită în titlul executoriu. Dacă obligația poate fi cuantificată în expresie bănească, penalitatea va fi stabilită de către instanță între 0,1 și 1% pe zi de întârziere, determinarea procentajului se face ținându-se cont de valoarea obiectului obligației. Debitorului i se va acorda un termen de 3 luni de la comunicarea încheierii de aplicare a penalității pentru a își executa obligația prevăzută în titlul executoriu,în caz contrar, creditorul i se va adresa instanței de executare pentru fixarea unei sume definitive la care va fi îndreptățit . Există posibilitatea micșorării penalității sau chiar a înlăturării ,atunci când debitorul formulează contestație la executare ,obligația fiind executată, iar pentru întârzierea ce i se impută, demonstrează existența unor motive temeinice .

De la acest principiu umanitar există anumit excepții .Prima excepție vizează situația în care un minor este încredințat unuia dintre părinți sau unei instituții de ocrotire socială,printr-o hotărâre judecătorească , iar persoana care supraveghea copilul,refuză să îl predea. În acest caz,executarea silită are ca obiectiv minorul,iar nu bunurile debitorului.

Alte excepții pot fi: privitor la evacuarea debitorului dintr-un imobil pe care îl ocupă fără drept sau în situația în care unui salariat i se desface contractul individual de muncă ,iar accesul acestuia la locul de muncă îî este interzis.

Principiul alegerii simultan sau succesiv a modalității de executare silită

Acest principiu fundamental este reglementat în art. 622 alin.3 C.pr.civ.,prezintă în conținutul său dreptul creditorului de a alege forma în care va avea loc executarea silită,simultan sau succesiv,până la realizarea dreptului său recunoscut prin titlul executoriu,onorarea dobânzilor,penalităților sau a altor sume acordate conform legii prin titlu și a cheltuielilor pricinuite de procedura de executare silită.

Creditorul poate apela la oricare dintre modalitățile de executare silită,legea nu stabilește o anumită ordine ,existând excepții instituite în articolele 800 și 813. Articolul 799,alin.3 C.pr.civ. prevede că nu poate fi aprobată urmărirea silită a unui imobil când există deja dispusă urmărirea veniturilor acelui imobil,iar potrivit art. 813 alin.5 C.pr.civ. în cazul titlurilor executorii ce privesc creanțe a căror valoare nu depășește 10.000 lei, bunurile imobile ce le deține debitorul pot fi vândute doar

dacă acesta nu are alte bunuri urmăribile,iar în cazul în care sunt urmăribile,nu pot fi valorificate.

Principiul disponibilității

Principiul disponibilității reprezintă un principiu caracteristic procesului civil diferențiându-se de procesul penal,acesta din urmă fiind guvernat de principiul oficialității.Prin disponibilitate,legea conferă părților libertatea de a sesiza autoritățile judiciare,de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare pe care ele înteleg să le folosească.

Acest principiu este aplicabil pe tot parcursul procesului civil,inclusiv în faza a doua a procesului,cea a executării silite ,disponibilitatea este reglementată atât de Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești , republicată,cât și în Codul de procedură civilă. Procedura de executare silită poate fi declanșată doar la cererea creditorului sau a moștenitorilor acestuia,nu și din oficiu de către executorul judecătoresc . Această regulă era urmată și de către dreptul roman în care procesul nu putea fi declanșat din oficiu „judex ne procedat ex oficio”.

Principiul rolului activ al executorului judecătoresc

În articolul 627 din Codul de procedură civilă este consacrat acest principiu,materializându-se sub mai multe aspecte :

-în tot cursul executării,executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ,stăruind,prin toate mijloacele admise de lege,pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu,cu respectarea dispozițiilor legii,a drepturilor părților și ale altor persoane interesate (art.627 alin.1)

-ori de câte ori executorul judecătoresc consideră că este în folosul procedurii ,îi va cere debitorului explicații în scris în privința veniturilor și a bunurilor sale,inclusiv a celor aflate în proprietate comună pe cote-părți sau în devălmășie,atunci când se poate efectua executarea silită asupra acestora, menționându-se locul unde se află acestea;executorul judecătoresc îi precizează debitorului consecințele la care se expune dacă nu își execută obligația de bunăvoie.Debitorului i se vor da informațiile necesare privitoare la cuantumul estimativ al cheltuielilor de executare.

-executorul judecătoresc are îndatorirea de a-l informa pe debitor în vederea îndeplinirii obligației de avansare a cheltuielilor de executare

-în cazurile în care se prevede în lege sau executorul judecătoresc apreciază că este necesară intervenția organelor de poliție,jandarmeriei sau a altor agenți ai forței publice,aceștia vor fi obligați să acorde ajutor pentru efectuarea tuturor actelor de executare silită cu celeritate,îndeplinirea acestei obligații nefiind sub rezerva plății unei sume de bani sau de realizarea unei alte contraprestații

-dacă executorul judecătoresc solicită date și informații necesare efectuării procedurii de executare silită instituțiilor publice,instituțiilor de credit sau oricăror altor persoane fizice sau juridice,acestea sunt obligate să i le transmită,de îndată,pe cale scrisă,și atunci când prin legi speciale se prevede altfel. În aceleași condiții,organele fiscale sunt obligate să îi pună la dispoziție,datele și informațiile pe care acestea le administrează.

-în situația în care cei solicitați nu se conformează sau nu dispun de informațiile cerute,executorul judecătoresc apelează la Ministerul Public ,acesta din urmă,depune diligențele necesare pentru a descoperi informațiilor solicitate

Principiul înștiințării debitorului

Principiul înștiințării debitorului în faza executării silite reprezintă de fapt o transpunere a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare din faza de judecată și se realizează prin înștiințarea debitorului cu privire la declanșarea urmăririi silite împotriva sa,precum și cu privire la toate actele de executare silită desfășurate ulterior.

Acest principiu nu este reglementat de Codul de procedură civilă,el reiese din interpretarea mai multor dispoziții: potrivit art.667 debitorul este îndrituit la comunicarea copiei de pe încheierea dată de către executorul judecătoresc ,atunci când cererea de executare silită a fost aprobată,va primi și o copie, certificată de executor pentru a fi în conformitate cu originalul,a titlului executoriu,iar în situația în care legea nu prevede altfel,va primi o somație. Atunci când comunicarea titlului executoriu și a somației este obligatorie,iar executorul judecătoresc nu îndeplinește această obligație,intervine sancțiunea nulității executării.

Înștiințarea debitorului este indispensabilă în următoarele situații: în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile; a urmăririi silite a fructelor neculese și a fructelor prinse în rădăcini ; în cazul popririi ; a urmăririi silite a bunurilor imobile ;a predării silite a bunurilor mobile ; a predării silite a bunurilor imobile ; a executării silite a altor obligații de a face sau de a nu face ; a executării hotărârilor judecătorești referitoare la minori.

Prin intermediul acestui principiu,debitorul va putea lua act de cuprinsul dosarului,va putea apela la toate mijloacele de apărare ,formulând cereri,invocând excepții,contestând actele de executare silită, putându-se apăra în cunoștință de cauză împotriva pretențiilor creditorului sau a oricărei alte persoane interesate.

Principiul dreptului la un proces echitabil în faza executării silite

Acest principiu este consacrat de normele de drept procesual civil ca un rezultat al aplicării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Un proces echitabil implică mai multe elemente printre care dreptul la executare silită, această procedură să se desfășoare eficient și cu celeritate,dreptul de a avea acces la justiție și nu în ultimul rând dreptul la o judecată chibzuită, independentă și imparțială.

Statul trebuie să fie întotdeauna un garant al dreptului la executarea silită,oferind prin intermediul unei autorități independente și imparțiale aplicarea și în faza a doua a procesului civil a principiilor ce se respectă în prima fază jurisdicțională.Executorul judecătoresc este garantul statului fiind autorizat să desfășoare procedura de executare silită în armonie cu principiile dreptului în vederea existenței unui proces echitabil.Pentru ca acest lucru să se întâmple,statul îî oferă independența necesară executorului judecătoresc,iar la rândul său, executorul asigură cetățenii că își îndeplinește obligațiile stabilite.

Legea nr.188/2000 privin executorii judecătorești le impune acestora anumite exigențe de independență dintre care pot fi precizate următoarele:

-accederea în profesie se face doar pe bază de concurs sau examen constituit de către Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești

-executorul judecătoresc are îndatorirea de a participa la programe de formare profesională sau la alte categorii de programe de perfecționare profesională

-toți executorii judecătorești numiți potrivit art.16 din Legea 188/2000,republicată sunt constituiți în organizația profesională cu personalitate juridică a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești

-dreptul executorului judecătoresc de a fi remunerat just în raport cu activitatea prestată oferindu-i-se siguranță din punct de vedere pecuniar. În felul acesta,nu ajunge un actor al corupției,garantându-i-se integritatea

Pot fi menționate următoarele garanții de imparțialitate stabilite de către lege pe care executorul judecătoresc le oferă cetățenilor:

-îndeplinirea activității sale,cu respectarea drepturilor și intereselor părților fără a avea un comportament discriminatoriu

-garantarea confidențialității informaților primate

-supunerea executorului judecătoresc unei proceduri disciplinare civile și/sau penale în cazul în care abuzează de funcția respectivă

-potrivit art.60 din Legea 188/2000,executorii judecătorești pot fi supuși controlului judecătoresc și profesional asupra activității întreprinse

-executorul judecătoresc poate fi recuzat în cazurile și condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă

-urmarea unor reguli etice și deontologice și sancționarea executorilor judecătorești în cazul încălcării acestora

-asigurarea unui echilibru între interesele creditorului și ale debitorului

Principiul publicității și celerității procedurii de executare

Principiul publicității reiese din diferite articole având elemente precum :

-imuabilitatea locului în care se realizează actele pentru procedura de executare silită, acesta fiind fie la biroul executorului judecătoresc atunci când acesta are un sediu cunoscut și stabil,sau chiar locul unde se desfășoară executarea –art.55 din Legea nr. 188/2000,republicată

-posibilitatea apelării la serviciile unui interpret sau unui traducător în caz de nevoie potrivit art. 52 alin.3 din Legea nr. 188/2000

-emiterea somației și aducerea la cunoștință debitorului despre aceasta potrivit art.668 din C.pr.civ.

-expunerea publicației de vânzare în locurile publice conform art. 762 și art. 839 din C.pr.civ.

-desfășurarea în mod public a vânzărilor așa cum prevăd art. 769 și art.846 din C.pr.civ.

Principiul celerității este reglementat în mod expres de către Codul de procedură civilă în art.627 alin.1 specificând faptul că executorul judecătoresc trebuie să aibă un rol activ pe tot parcursul procedurii de executare silită ,să depună toate diligențele pentru a se realiza integral și cu celeritate obligația stabilită în titlul executoriu.

Cu atât mai mult,acest principiu este întărit printr-o serie de expresii folosite de legiuitor cum ar fi „de urgență” sau „de îndată” sau prin impunerea unor termene înăuntrul cărora executorul judecătoresc sau părțile trebuie să acționeze,altfel fiind decăzuți din acest drept. Cu titlu exemplificativ pot fi următoarele articole din Codul de procedură civilă art.668,art.676,art.719 alin.8,art.758 alin.6.

Principiul asigurării secretului informațiilor primite

Conform art. 660 din Codul de procedură civilă, ori de câte ori, executorul judecătoresc solicită informații necesare procedurii de executare silite, în legătură cu sumele de bani datorate debitorului sau bunurile pe care le dețin terții,aceștia sunt obligați să le comunice în scris,fără a omite anumite informații.Terții au datoria de a declara întinderea obligației lor față de debitorul urmărit,existența unor sechestre anterioare,cesiuni de creanță, subrogații, preluări de datorie,novații,precum și orice acte sau fapte care ar putea modifica conținutul, părțile implicate în raportul obligațional sau regimul juridic al bunului deținut.

Instituțiile publice,instituțiile de credit,organele fiscale sau orice altă persoană fizică sau juridică este ținută să declare orice informație privitoare la persona supusă executării silite necesară desfășurării procedurii atunci când executorul judecătoresc crede de cuviință că aceste informații sunt utile.

Executorul judecătoresc este ținut să asigure confidențialitatea informațiilor primite,dacă legea nu prevede altfel,întrebuințarea acestora este strict pentru scopul menționat,fiind interzisă folosirea în alt scop sau transmiterea acestor informații către terțe persoane.

Subsecțiunea 2.3 Modalitățile executării silite

Atât în vechiul cod,cât și în actualul Cod de procedură civilă sunt reglementate două modalități de executare silită: executarea silită direct și executarea silită indirectă.

Executarea silită directă reprezintă executarea prin care creditorul urmărește să obțină realizarea în natură a obligației stabilite în titlul executoriu.

Executarea silită este direct atunci când creditorul tinde să obțină realizarea în natură a prestației care formează obiectul obligației debitorului înscrise în titlul executoriu,obligație de a face sau de a nu face.

Executarea silită directă îmbracă trei forme diferite :

-executarea silită a bunurilor mobile

-predarea silită a bunurilor imobile

-executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face

Executarea silită indirectă poate fi definită ca acea modalitate de executare în care creditorul ce are de realizat o creanță bănească,prin mijlocirea executorului judecătoresc,urmărește să își satisfacă creanța respectivă prin valorificarea bunurilor debitorului sau prin poprirea sumelor de bani pe care acesta le deține la terțe persoane.

Codul de procedură civilă,ca drept comun în materie,reglementează următoarele forme de executare silită indirectă :

-urmărirea silită a bunurilor mobile

-poprirea

-urmărirea silită a fructelor neculese și a veniturilor imobilelor

-urmărirea silită a bunurilor imobile

Executarea silită directă poate fi introvertită în executare silită indirectă în două situații: primul caz este acela în care nu mai este posibilă predarea bunului datorită distrugerii,ascunderii sau deteriorării obiectului sau imobilului,iar în al doilea caz,debitorul nu își execută obligația de a face,obligație intuitu personae.În ambele situații,dacă nu s-a precizat în titlul executoriu contravaloarea bunului sau echivalentul bănesc în cazul neexcutării obligației,creditorul,îî va cere instanței de executare să stabilească acest lucru.

Secțiunea III Participanții la procedura de executare silită

Executarea silită implică participarea mai multor subiecți procesuali,participanți la realizarea actelor de procedură în temeiul cărora se nasc,se modifică și se sting raporturi procedurale execuționale.

Potrivit art.644 sunt considerați participanți la procedura de executarea silită:

-părțile

-terții garanți

-creditorii intervenienți

-instanța de executare

-executorul judecătoresc

-Ministerul Public

-agenții forței publice

-martorii,asistenții,experții,interpreții

-alți participanți,în condițiile anume prevăzute de lege

Dintre participanții la procedura de executare silită,un rol substanțial îl au părțile.

Conform art.645 alin.(1)C.pr.civ.sunt părți în procedura de executare silită creditorul și debitorul.

Creditorul reprezintă titularul oricărui drept de creanță în temeiul căruia poate pretinde îndeplinirea de către debitor a obligației corelative.Dreptul creditorului,persoana îndreptățită ca și obligația corelativă a debitorului,persoana obligată,izvorăsc dintr-un raport juridic de obligație.Creditorul are calitate de subiect active,iar debitorul pe aceea de subiect pasiv al raportului obligațional respectiv.

Debitorul poate fi definit ca fiind persoana având calitatea de subiect pasiv al unui raport juridic obligațional,îndatorată față de creditor să îndeplinească o prestație determinată ce poate consta în a da,a face sau a nu face ceva.

Părțile trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și în faza judecății:să aibă capacitate procesuală, calitate procesuală și să justifice un interes.

Terțul garant este acea persoană care și-a dat acordul în scris că va garanta achitarea datoriilor debitorului,răspunzând total sau parțial cu patrimoniul său,atunci când debitorul se eschivează de la îndeplinirea obligației sale.Terțul garant poate avea aceeasi poziție procesuală ca și debitorul, subrogându-se în drepturile și obligațiile debitorului.

În România există două categorii de organe de executare: executorii judecătorești și executorii fiscali.Executorii judecătorești sunt investiți cu autoritate de stat pentru realizarea în mod efectiv a titlurilor executorii,impun respectarea dispozițiilor stabilite prin titlul executoriu.

Instanța de executare are un rol redus considerabil în această fază a executării silite,atribuțiile sale sunt de a soluționa contestațiile la executare,de a înlătura anumite impedimente la executarea silită,aplicarea unor amenzi penalități sau despăgubiri.Încuviințarea executării silite nu mai intră în atribuția instanței de executare,încheierea dispusă de executorul judecătoresc prin care s-a dispus încuviintarea executării,pe calea contestației la executare,poate fi supusă controlului instanței.

Ministerul Public își dă concursul,în condițiile legii,în punerea în executare a hotărârilor judecătorești și ale altor titluri executorii.

Capitolul II Considerații generale privind executarea silită directă

Secțiunea I Definiție Principii..Conturarea formelor de executare silită directă

Subsecțiunea 1.1 Aspecte generale.Definiția executării silite directe

Noul Cod de procedură civilă reglementează în mod expres executarea silită directă,având consacrat Titlul III din Cartea a V-a .

Executarea silită directă a fost conturată ca fiind modalitatea de executare silită care intervine ori de câte ori creditorul urmărește să își realizeze în natură prestația ce formează obiectul obligației prevăzute prin titlul executoriu.

Executarea silită directă presupune întotdeauna o executare silită în natură,pe când executarea silită indirectă implică o executare silită prin echivalent.

Executarea în natură a unei obligații este consacrată atât în Codul civil,cât și în Codul de procedură civilă,astfel, trebuie subliniat faptul că o asemenea executare silită nu poate fi cerută în cazul obligațiilor care presupun,în mod necesar,o participare strict personală a debitorului.Este,în general,cazul obligațiilor intuitu personae,la care se aplică principiul nemo potest cogi ad factum,nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal, deoarece aceasta ar constitui o restrângere a libertății sale personale.Cât privește celelalte obligații,după obiect ele pot să constea în a da,a face sau a nu face.

Constituie obiect al executării silite : lăsarea posesiei unui bun,folosința unui bun,predarea unui bun,desființarea unei construcții etc.

Procedura de executare silită directă se realizează potrivit art. 622 alin.(1) de bunăvoie de către debitor,acest principiu este instituit pentru toate formele de executare silită și doar în cazul în care debitorul nu se conformează îndeplinirii obligației prevăzute în titlul executoriu se va proceda la executarea silită a acestuia.

Subsecțiunea 1.2 Principiile executării silite directe

Executarea silită directă,asemănător oricărei alte modalități de executare silită,este guvernată de anumite principii,acestea se înfățișează ca fiind reguli fundamentale de procedură ce se aplică tuturor formelor de executare în natură.

Aceste principii înlesnesc întelegerea și interpretarea dispozițiilor legale ce reglementează procedura de executare silită directă.

Normele execuționale care reglementează această modalitate de executare nu stabilesc în mod expres principiile după care se dirijează această activitate,acestea reies din interpretarea textelor care reglementează întreaga procedura de executare.

Aceste principii esențiale ce guvernează procedura de executare silită în natură sunt:

-principiul executării de bunăvoie a obligațiilor stabilite în titlul executoriu

-principiul înștiințării debitorului

-principiul constatării executării directe printr-un proces-verbal

-principiul obligării debitorului la plata contravalorii bunului

-principiul aplicării unor penalități

-principiul evacuării imobilului

Subsecțiunea 1.3 Conturarea formelor de executare silită directă

Executarea silită directă îmbracă următoarele forme:

-predarea silită a bunurilor mobile

-predarea silită a bunurilor imobile

-executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face

În cazul urmăririi silite a bunurilor mobile,debitorul are la dispoziție un termen de 24 ore de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării în care trebuie să predea bunul mobil,determinat prin calitate sau cantitate,în caz contrar,se va proceda la predarea în mod silit.

Predarea silită a bunurilor imobile este posibilă atunci când a fost aprobată o acțiunea în revendicare,o acțiune în evacuare,o acțiune posesorie sau a unei hotărâri sau unui alt titlu executoriu prin care s-a stabilit restituirea sau predarea unui bun imobil.Obiectul acestei forme de executare silită directă îl constituie evacuarea unui imobil,încredințarea unui imobil celui îndreptățit,lăsarea în posesie sau în folosință a unui imobil.

Executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face cuprinde executarea obligațiilor de a face sau de a nu face prevăzute într-un titlu executoriu,cât și executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minori.

Executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face are în vedere situația în care debitorul a fost obligat printr-un titlu executoriu să desființeze o plantație,o construcție sau o altă lucrare sau să execute orice alte activități stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului.Obligațiile intuitu personae,a căror executare implică participarea personală a debitorului nu pot fi executate decât în mod voluntar.Pentru aceste categorii de obligații,legea prevede mijloace de constrângere indirectă,prin care se exercită presiuni asupra debitorului pentru a-l sili să execute în natură obligația înscrisă în titlul executoriu.

În cazul executării hotărârilor judecătorești referitoare la minori devin incidente dispozițiile cuprinse în art. 910 C.pr.civ.,respectiv : darea în plasament,stabilirea domiciliului minorului, înapoierea lui de către persoana care îl ține fără drept etc.Ca și în cazul celorlaltor hotărâri executorii,obligația din cuprinsul acesteia se execută de bunăvoie de către debitor și,doar în ipoteza în care acesta se opune sau refuză executarea,se va apela la executorul judecătoresc.

Secțiunea II Executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face

Subsecțiunea 2.1 Aspecte generale

Executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face,în Noul Cod de procedură civilă, este structurată în două secțiuni. În cadrul primei secțiuni “Dispoziții comune” este prezentată executarea silită a altor obligații de a face sau de a nu face în baza unui titlu executoriu. Cea de-a doua secțiune,”Executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minori” analizează în conținutul acesteia măsurile luate în privința minorilor în temeiul unui titlu executoriu.

În ceea ce privește obligațiile de a face sau de a nu face,până la modificarea vechiului Cod de procedură civilă,prin O.U.G. nr. 138/2000,se aplicau dispozițiile art. 1075 din Codul civil de la 1864,în conformitate cu acesta,obligația putea fi transpusă într-o despăgubire,ori de câte ori debitorul nu își executa obligația. Art.1075 din Codul civil de la 1864 se putea aplica,de obicei, în cazul obligațiilor intuitu personae,acestea puteau fi executate decât de persoana debitorului. Aceste dispoziții au fost coroborate cu cele din art.1076 și 1077 din Codul civil de la 1864 prin care creditorul avea nevoie de o autorizare pentru a îndeplini obligația debitorului,iar în situația unei obligații de a nu face,creditorul putea fi autorizat să restabilească situația anterioară,distrugând ceea ce a făcut debitorul,pe cheltuiala acestuia din urmă.

Sunt cazuri în care executarea directă nu este posibilă de la început,cum este în cazul obligațiilor de a face,care constau într-un fapt personal al debitorului (prestarea unor servicii,pictarea unui tablou etc.); în alte cazuri,această executare a devenit imposibilă ulterior, spre exemplu atunci când obiectul a pierit; în cazurile în care executarea în natură a obligației nu este posibilă,dreptul creditorului se transformă într-un drept de dezdăunare; în acest fel,hotărârea instanței prin care s-a stabilit plata unui echivalent în bani se va realiza printr-o executare indirectă. Executarea silită directă poate fi introvertită într-o executare indirectă în cazul în care există o hotărâre definitivă alternativă sau o hotărâre ce are în conținutul său o singură obligație și a intervenit imposibilitatea executării silite,acest aspect este prevăzut în art.892 alin.(1) C.pr.civ.Se menționeză în acest articol faptul că ori de câte ori predarea unui bun nu mai este posibilă din cauza distrugerii,pieirii bunului, sau în situația în care debitorul nu își îndeplinește obligația de a face,obligație ce implică faptul personal,creditorul are dreptul la suma rezultată din contravaloarea bunului sau echivalentul în bani pentru prejudiciile pricinuite de neexecutarea obligației.

În actualul Cod civil ,în art.1516 sunt stabilite drepturile creditorului,acesta fiind îndrituit să obțină executarea obligației integrală,la timp și întocmai cum a fost stabilită din partea debitorului.În caz de neexecutare,fără justificare,creditorul poate opta între diferite soluții : să ceară sau,după caz,să treacă la executarea silită a obligației ; să obțină,dacă obligația este contractuală,rezoluțiunea sau rezilierea contractului,ori,după caz,reducerea propriei obligații corelative ; să folosească,atunci când este cazul,orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Executarea silită în natură este consacrată și în dispozițiile art. 1527-1529 din Codul civil potrivit cu care debitorul poate fi constrâns să își ducă la îndeplinire obligația în natură și doar în situația în care realizarea acesteia nu poate fi posibilă,executarea în natură va fi transpusă într-o executare silită indirectă. Legiuitorul i-a dat posibilitatea debitorului să remedieze executarea necorespunzătoare a obligației prin repararea sau substituirea bunului respectiv.

Creditorul are posibilitatea de a executa singur sau printr-un interpus obligația de a face ce îî revine debitorului în situația în care acesta nu o realizează. Aceasta este dusă la bun sfârșit pe cheltuiala debitorului. Dacă debitorul este pus de drept în întârziere,creditorul poate apela la acest drept doar atunci când debitorul este informat despre această acțiune fie atunci când este pus în întârziere,fie posterior acesteia. Această executare de către creditor a obligației de a face este prezentată în art. 1528 din Codul civil.

Dispozițiile art. 1528 din Codul civil reprezintă mijlocul de drept material la care poate apela creditorul alternativ cu prevederile din art. 904 din Codul de procedură civilă.Astfel,potrivit normei de drept substanțial,creditorul are posibilitatea să ceară executarea în natură a obligației de a face,fie prin mijloace proprii,fie prin intermediul altor persoane,fără intevenția organelor de stat competente.

Distincția dintre textele normative de drept material,prezentate mai sus,și cele reglementate de art.903C.pr.civ. rezidă în aceea că executarea în natură a obligațiilor de a face în temeiul Codului civil se realizează de către creditor prin mijloace proprii sau prin intermediul altor persoane,iar mecanismul procedural presupune începerea executării silite,în temeiul unui titlu executoriu și implică concursul organelor de jurisdicție.

În Codul de procedură civilă există distincția făcută de către legiuitor între obligația de a face pe care o poate realiza atât creditorul,cât și prin interpunere de persoane ce este prevăzută în art.904 și obligația de a face ce o poate îndeplini doar debitorul.

Subsecțiunea 2.2 Executarea silită a obligației de a face sau a obligației de a nu face care nu implică un fapt personal al debitorului.Înscrierea în cartea funciară

Executarea silită a obligației de a face și a obligației de a nu face care nu implică un fapt personal al debitorului este reglementat de art. 904 și art. 905. C.pr.civ.,asigurându-se prin posibilitatea conferită creditorului de a se implica el însuși sau de a se implica o altă persoană pentru executarea obligației.

În art.904 C.pr.civ. este prevăzută posibilitatea dată creditorului de a realiza el însuși sau prin alte persoane,pe cheltuiala debitorului, obligația de a face stabilită în titlul executoriu pe care debitorul refuză să o aducă la îndeplinire.Instanța de executare îl autorizează pe creditor prin încheiere executorie,dată cu citarea părților.Termenul pe care îl are la dispoziție debitorul de a executa această obligație este de 10 zile ce curge de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării.În conformitate cu art.905 alin.1 C.pr.civ.,dispozițiile prevăzute în Secțiunea 1 din capitolul IV “Executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face” ce se aplică obligațiilor de a face,sunt admise și obligațiilor de a nu face cuprinse într-un titlu executoriu.Ori de câte ori,debitorul nu se conformează unei obligații de a nu face,creditorul îi poate cere instanței să fie autorizat,prin încheiere executorie,dată cu citarea părților,să desființeze lucrările făcute de către debitor.

În ceea ce privește această categorie de obligații,actuala reglementare nu se deosebește semnificativ de vechea reglementare.Potrivit art.580 din vechiul Cod de procedură civilă,în situația în care debitorul nu consimte să își îndeplinească obligația de a face prevăzută în titlul executoriu,într-un termen de 10 zile de la primirea somației,creditorul putând fi autorizat de către instanța de executare,prin încheiere definitivă,dată cu citarea părților,să execute obligația respectivă,el însuși sau prin intermediul altor persoane,pe cheltuiala debitorului.

Privitor la obligația de a nu face ce nu implică un fapt personal al debitorului,art.580 din vechiul Cod de procedură civilă,prevede faptul că dispozițiile din secțiunea referitoare la executarea silită a obligațiillor de a face sau de a nu face se aplică și acestora de fiecare dată când sunt cuprinse în titlul executoriu.De asemenea,creditorul poate fi autorizat de către instanța de executare,prin încheiere definitvă,dată cu citarea părților,să înlăture el însuși sau prin mijlocirea altor persoane,lucrările pe care debitorul le-a realizat neținând cont de obligația de a nu face.Desființarea acestor lucrări se face pe cheltuiala debitorului .

Dispozițiile care reglementează această categorie de obligații nu conțin norme specifice de executare,astfel încât normele existente referitoare la aceste obligații de a face sau de a nu face ce nu implică un fapt personal al debitorului,se coroborează cu dispozițiile care reglementează procedura de executare silită.

În privința cererii de executare silită care se formulează pentru această formă de executare silită directă se aplică dispozițiile art. 664 C.pr.civ.,potrivit acestui articol,o executare silită se declanșează doar la cerere,executorul judecătoresc nu o poate formula din oficiu. Competența de a începe o executare silită a obligațiilor de a face sau de a nu face îi este conferită executorului judecătoresc din circumscripția curții de apel conform art.652 alin1 lit.c) unde, ulterior va decurge executarea.

De regulă,locul executării este cel în care debitorul realizează venituri sau alte bunuri ce se supun executării.Cu alte cuvinte,ținându-se seama de aceste considerente,în cadrul executării obligației de a face sau de a nu face,locul executării este acela unde debitorul trebuie să realizeze obligația sau să se abțină să săvârșească un anumit act sau fapt.

Înregistrarea cererii de executare silită și deschiderea dosarului de executare sau refuzul motivat privitoare la executarea silită a obligației de a face sau de a nu face se realizează printr-o încheiere emisă de către executorul judecătoresc.

De menționat în privința încuviințării executării silite în cazul obligației de a face sau de a nu face este faptul că executorul judecătoresc se pronunță asupra acesteia prin încheiere,fără citarea părților.

În situația în care executarea silită directă a fost încuviințată,următoarea etapă este aceea de a fi înștiințat debitorul despre declanșarea acestei proceduri împotriva sa așa cum prevede art. 667 din Codul de procedură civilă.

Din comasarea dispozițiilor din art. 904 și 905 C.pr.civ.,se remarcă faptul că nu este obligatorie emiterea unei somații de către executorul judecătoresc,înștiințarea debitorul se face doar prin comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite. Coroborând art. 889 și art. 890 din Codul de procedură civilă,la dispozițiile articolelor 904 și 905,rezultă faptul că este obligatorie emiterea unei somații,executarea silită putându-se realiza în cazurile prevăzute de lege și doar în urma încuviințării instanței de executare.

Aceasă modalitate de executare silită se declanșează după scurgerea termenului de 10 zile de la primirea somației,executarea silită se poate realiza fără somație după încuviințarea acesteia de către instanța de executare la cererea creditorului,atunci când este justificată o nevoie urgentă sau există riscul ca debitorul să sustragă de la urmărire sau să distrugă,să avarieze bunurile ce trebuie predate.

De menționat este faptul că somația se înfățișează ca un avertisment dat debitorului pentru informarea acestuia ca în cazul în care nu își execută benevol obligația,se va aduce la îndeplinire în mod silit,somația fiind însoțită de încheierea de încuviințare a executării silite directe.

Atunci când debitorului i se aduce la cunoștință încheierea de încuviințare a executării silite printr-o adresă,executorul judecătoresc are obligația de a anexa și somația.

Raportând dispozițiile art.904 C.pr.civ.la situația în fapt,ori de câte ori debitorul nu își îndeplinește obligația de a face ce este prevăzută în titlul executoriu,creditorul,după scurgerea termenului de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, poate fi autorizat de către instanța de executare,prin încheiere executorie,dată întotdeauna cu citarea părților,să o aducă la îndeplinire el însuși sau prin alte persoane,pe cheltuiala debitorului.Similar,în următorul articol din Codul de procedură civilă,art. 905,alin.2, creditorul este îndrituit în a desființa el însuși sau prin alte persoane,pe cheltuiala debitorului, ceea ce debitorul a realizat împotriva obligației de a nu face.Creditorul va putea desființa lucrările respective,după autorizarea sa de către instanța de executare,prin încheiere executorie,dată cu citarea părților.

Cererea adresată instanței de executare poate fi formulată doar de către creditor,acesta având calitate procesuală activă, nefiind prevăzut și dreptul executorului judecătoresc de a formula o astfel de cerere din oficiu. Instanța de executare competentă este judecătoria în a cărei circumscripție se află domiciliul sau,după caz,sediul debitorului.

Instanța de executare soluționează cererea cu citarea părților,într-o procedură contencioasă, pronunțându-se prin încheiere executorie,care poate fi atacată numai cu apel în termen de 10 zile de la comunicare.

Creditorul se folosește de dreptul său de a solicita instanței autorizarea necesară,instanța verifică condițiile de admisibilitate a cererii,iar în funcție de acestea,admite sau respinge cererea de autorizare.

În situația în care cererea este admisă de către instanța de executare,creditorul va putea trece la realizarea efectivă fie el însuși,fie prin mijlocirea altor persoane, a obligației de a face sau a obligației de a nu face ce nu implică un fapt personal al debitorului,obligație ce trebuia executată de bunăvoie de către debitor.

Creditorul poate el însuși sau prin alte persoane să restabilească situația existentă anterior împotrivirii debitorului obligației de a nu face.Prin urmare,creditorul poate el însuși sau prin alte persoane să procedeze la desființarea unor construcții ridicate în mod ilegal pe terenul său,a unor plantații înființate nelegal pe proprietatea sa,să desființeze orice lucrare care l-ar deranja sau obstrucționa,să înființeze anumite culturi sau plantații la care a fost obligat debitorul etc.

Deși în textul de lege nu este prevăzut în mod expres faptul că îndeplinirea obligației se realizează sub coordonarea executorului judecătoresc,fiind o procedură execuțională,declanșată prin mijlocirea executorului judecătoresc,chiar dacă autorizarea creditorului este obținută de la instanța de executare,acest lucru reiese din îmbinarea dispozițiilor legale ce reglementează procedura de executare silită.

În conformitate cu art.908 C.pr.civ.,ori de câte ori,debitorul se împotrivește realizării obligației de către creditor,acesta e îndrituit să îî ceară executorului judecătoresc obținerea concursului organelor de poliție,jandarmerie sau al altor agenți ai forței publice,după caz.

Față de art.659 C.pr.civ.,în care agenții forței publice au îndatorirea de a sprijini îndeplinirea cu celeritate și efectivă a tuturor actelor de executare silită fără a fi supusă realizarea acestei obligații de plata unor sume de bani sau de existența unei contraprestații,art.908 limitează obținerea concursului forței publice de satisfacerea în mod simultan a două condiții:prima condiție reprezintă formularea unei cereri de către creditor pentru solicitarea concursului forței publice,aceasta se poate realiza atât în scris,cât și verbal,iar executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal pentru constatarea acestui lucru.A doua condiție este cea a împotrivirii debitorului la executare,doar în acest caz,în care debitorul se opune,în orice mod la executarea obligației de către creditor,acesta poate recurge la concursul forței publice.

Cheltuielile pricinuite de aceste activități vor fi determinate de către executorul judecătoresc, prin încheiere,în temeiul documentelor justificative sau a unei expertize de specialitate. Încheierea poate fi atacată pe calea contestației la executare în termen de 5 zile de la comunicare.

Expertul va fi numit în condițiile art.758 din Codul de procedură civilă,dispozițiile prevăzute în acest articol,se vor aplica în mod corespunzător.

La determinarea cheltuielilor aferente,executorul judecătoresc va ține cont de toate documentele justificative de care înțelege creditorul sau persoana care a executat obligația să se folosească: chitanțe,facturi,bonuri,devize de lucrări.

Deși în secțiunea privitoare la executarea silită a obligației de a face sau a obligației de a nu face nu este stabilită în mod expres îndatorirea executorului judecătoresc de a încheia un proces-verbal de îndeplinire a executării,se consideră că se aplică și acestora dispozițiile art.890 C.pr.civ.fiind comune tuturor formelor de executare silită directă.În acest sens, procesul-verbal va conține mențiunile prevăzute în art.679 C.pr.civ.

În cazul încetării executării silite a obligației de a face sau a obligației de a nu face care nu implică un fapt personal al debitorului sunt aplicabile dispozițiile generale precizate în art.703 C.pr.civ.Astfel încât,executarea silită a obligației de a face sau a obligației de a nu face care nu implică un fapt personal al debitorului încetează în următoarele cazuri:

-în situația în care s-a realizat integral obligația stabilită în titlul executoriu,s-au achitat cheltuielile de executare,sau alte sume datorate potrivit legii

-nu mai poate fi realizată sau continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilității de valorificare a unor astfel de bunuri

-atunci când creditorul a renunțat la executare

-în situația desființării titlului executoriu

-dacă a fost anulată executarea

De menționat este faptul că,atunci când se ivește un caz de încetare a executării,executorul judecătoresc are atribuția de a întocmi o încheiere,justificată în fapt și în drept,ce se va comunica atât creditorului,cât și debitorului.Această încheiere este executorie,putând fi atacată cu contestație la executare în interiorul termenului de 5 zile de la comunicare.

În situația în care debitorul nu achită cheltuielile de executare fixate în sarcina sa,executorul judecătoresc nu poate dispune încetarea executării silite,aceasta se va menține până la recuperarea acestor cheltuieli.Continuarea executării silite decurge în baza aceluiași dosar execuțional,nefiind necesară o nouă încuviințare a executării silite,întrucât aceasta se extinde și asupra titlurilor executorii ce sunt emise de executorul judecătoresc în cadrul executării silite deja încuviințate.

Dacă creditorul opinează că renunță la cheltuielile avansate în acest scop,executorul judecătoresc are îndatorirea de a consemna acest aspect în procesul-verbal,următorul pas fiind acela de a dispune încetarea executării silite raportându-se la art.703 alin.(1)pct.1 și pct.3 C.pr.civ.

Ori de câte ori,sunt îndeplinite condițiile din art.703 alin.(1) pct.2,3 și 5,executorul judecătoresc va fi obligat să îi remită creditorului sau reprezentantului său legal titlul executoriu.

În aceste trei situații,se remite titlul depus la executorul judecătoresc,fie în original,fie în copie legalizată,însă numai după ce în prealabil s-a atașat la dosarul execuțional o copie certificată după acesta,întrucât este posibil ca părțile să formuleze contestație la executare,iar instanța de executare ar fi în imposibilitate să verifice aspectele semnalate în lipsa existenței fizice a titlului executoriu.

Efectuarea înscrierilor în cartea funciară este reglementată de noul Cod de procedură civilă,vechea reglementare nu cuprindea dispoziții referitoare la îndeplinirea înscrierilor în cartea funciară sau în alte registre publice.

În conformitate cu art.909 alin.(1)C.pr.civ.,dacă printr-un titlu executoriu s-a dispus efectuarea unei înscrieri în cartea funciară împotriva celui înscris ca titular al dreptului,creditorul va putea solicita,direct sau prin intermediul executorului judecătoresc, biroului de cadastru și publicitate imobiliară să dispună înscrierea în baza acestui titlu.

Textul reprezintă o aplicare particulară a prevederilor art.622 alin.(4) C.pr.civ.,cu precizarea că, în cazul reglementat de art.909 C.pr.civ.,creditorul are posibilitatea alternativă de a solicita,fie direct,fie prin intermediul executorului judecătoresc,biroului de cadastru și publicitate imobiliară dispunerea respectivei înscrieri,în vreme ce,în condițiile art.622 alin.(4) C.pr.civ.,creditorul este obligat să încerce mai întâi o executare de bunăvoie din partea debitorului și,doar dacă acesta nu își îndeplinește obligația,să poată apela la executorul judecătoresc.Prin urmare,din corelarea celor două texte,rezultă că,în situația incidenței obligației menționate de art.909 C.pr.civ.,se vor aplica prevederile speciale ale acestui din urmă text,în sensul că există posibilitatea pentru creditor de a cere direct debitorului îndeplinirea obligației sau poate alege varianta executării silite fără ca,în situația unei asemenea alegeri,debitorul să solicite înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de executare ocazionate de apelarea la executorul judecătoresc,întrucât dreptul de alegere al creditorului este prevăzut de lege.

Poate fi înregistrat în cartea funciară orice înscris care are caracter de titlu executoriu,nu doar o hotărâre judecătorească,exemplificativ poate fi : încheierea sau procesul-verbal întocmit de către executorul judecătoresc,actul notarial etc.

Art.909 C.pr.civ. îî oferă creditorului posibilitatea de a alege între căi pe care le poate urma :

-creditorul poate formula cerere prin care se poate adresa fie direct instituției,fie organului competent să facă înscrierea

Prin această alternativă,legiuitorul are drept scop reducerea cheltuielilor în favoarea creditorului ocazionate de această înscriere,dar și a intervalului de timp în care pot fi realizate aceste înscrieri.

Creditorul se poate adresa cu cererea direct instituției care efectuează înscrierea,nefiind condiționată de existența vreunei autorizări din partea instanței.Cererea va fi însoțită de titlul executoriu,la care se va anexa și dovada plătii a taxelor percepute de către respective instituție pentru operarea înregistrării.

-realizarea înscrierii prin mijlocirea unui executor judecătoresc

Dacă creditorul decide să urmeze această posibilitate,el se va adesa unui executor judecătoresc cu o cerere,la care va anexa atât titlul executoriu,cât și taxele judiciare de timbru.În acestcaz,competența îî este atribuită executorului judecătoresc din circumscripția curții de apel în care funcționează instituția care realizează înscrierile respective în registrul public.

Așadar,înscrierea în registrele publice poate fi efectuată fie direct,fie prin mijlocirea executorului judecătoresc,cu excepția cazului în care debitorul este obligat,prin același titlu executoriu,să evacueze sau să îî predea creditorului imobilul,în această situație,se va urma procedura potrivit dispozițiilor art.896 și următoarele.

Dispozițiile cuprinse în art.909 C.pr.civ. referitoare la efectuarea înscrierilor în carte funciară se aplică și în situațiile în care obligația stabilită în titlul executoriu privește realizarea înscrierilor în alte registre publice decât cartea funciară. Cu titlu de exemplu,aceste registre publice,altele decât cartea funciară pot fi:Registrul comerțului,Registrul Național Notarial al Regimurilor Matrimoniale,Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare,Buletinul Procedurilor de Insolvență etc.

Subsecțiunea 2.3 Executarea silită a obligației de a face sau a obligației de a nu face ce implică un fapt personal al debitorului

Executarea silită a obligației de a face sau a obligației de a nu face ce implică un fapt personal al debitorului este reglementată în art.906 C.pr.civ. prin care se constituie o modalitate de constrângere a debitorului în situația în care nu duce la îndeplinire obligația prevăzută în titlul executoriu,prin aplicarea de penalități.

În concordanță cu alin.(1) al art.906 C.pr.civ.,dacă în interiorul termenului de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării,debitorul nu îndeplinește obligația de a face sau de a nu face,obligație ce nu poate fi realizată decât personal,prin coerciția instanței de executare,aceasta va fi realizată,în caz contrar,debitorul va fi sancționat prin aplicarea de penalități.Ori de câte ori,debitorul are de realizat o obligație de a face sau de a nu face,ce nu poate fi dusă la îndeplinire prin altă persoană,de exemplu:pictarea unui tablou,scrierea unei cărți,acesta poate fi constrâns să o efectueze,prin aplicarea penalităților.În acest caz,suntem în prezența unui mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-și îndeplini obligațiile prevăzute în titlul executoriu.

În vechea reglementare,debitorul putea fi constrâns cu aplicarea unei amenzi civile,în situația neîndeplinirii obligației de a face sau de a nu face,ce reprezenta un fapt personal,în actualul Cod de procedură civilă,aceste amenzi au fost substituite cu plata unor penalități.

În dispozițiile ce reglementează executarea silită a obligației de a face sau de a nu face a debitorului,obligație intuitu personae,nu conțin norme speciale de executare,cele referitoare la acest tip de executare se vor corobora cu dispozițiile ce reglementeaza procedura de executare silită în general.Procedura, în acest caz,este similară procedurii ce se urmează în cazul executării silite a obligației de a face sau de a nu face ce nu implică un fapt personal al debitorului,parcurgându-se aceleași etape,ordinea de desfășurare coincide aproape total.

În practica execuțională anterioară au existat controverse cu privire la necesitatea declanșării executării silite prin mijlocirea executorului judecătoresc în cazul neexecutării unor astfel de obligații de a face sau de a nu face ce implică obligația intuitu personae a debitorului. Doctrina nu își însușea această concepție,declanșarea executării silite depindea de emiterea unei somații debitorului,acest lucru putând fi realizat prin intermediul executorului judecătoresc.

Textul actual prevede că poate fi declanșată această formă de executare silită doar dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face,care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană,astfel că nu mai poate fi pusă la îndoială necesitatea declanșării executării silite prin intermediul executorului judecătoresc.

Executarea silită a obligației de a face sau de a nu face ce implică o obligație intuitu personae a debitorului se diferențiază de procedura urmată în cadrul urmăririi silite a obligației de a face sau de a nu face ce nu presupune un fapt personal al debitorului prin aplicarea de penalități,aceasta reprezentând un element de noutate absolută în materie.

Penalitatea,în limbajul curent,este definită ca o pedeapsă judiciară,despăgubire sau amendă de care poate fi pasibil o persoană.

Aplicarea de penalități este un mod de constrângere al debitorului în vederea îndeplinirii de către acesta a obligației de a face sau de a nu face intuitu personae,această sancțiune se aplică de către instanța de executare,fiind obligat la plata unei sume de bani în beneficiul creditorului,calculată pe zi de întârziere sau constând fie într-o sumă fixă,fie într-un procent,în situația în care obiectul obligației este evaluabil din punct de vedere pecuniar,până la realizarea obligației stabilite în titlul executoriu.

Conform art.906 alin.(2)C.pr.civ.,când obligația nu este evaluabilă în bani,instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor,prin încheiere definitivă dată cu citarea părților,să plătească în favoarea creditorului,o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei,stabilită pe zi de întârziere,până la executare obligației prevăzute în titlul executoriu.

În situația în care obiectul obligației este evaluabil pecuniar,penalitatea prevăzută la alin.(2), poate fi precizată de către instanța de executare,având limitele între 0,1% -1% pe zi de întârziere,procentaj ce se calculează din valoarea obiectului obligației.

Cererea privind aplicarea de penalități poate fi formulată doar de către creditor,acesta are în conformitate cu dispozițiilor legale calitate procesuală activă,executorul judecătoresc neîndeplinind această condiție pentru a formula o astfel de cerere.

Instanța de executare soluționează cererea formulată de către creditor prin încheiere definitivă,dată cu citarea părților.

De la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților,debitorul are la dispoziție un termen de 3 luni,în interiorul căruia trebuie să execute obligația stabilită în titlul executoriu,în caz contrar,instanța de executare,la cererea creditorului,va preciza suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu,prin încheiere definitivă,dată cu citarea părților,această încheiere fiind și executorie.

Pentru creditor acest termen de 3 luni este unul de așteptare,el marcând acumulare progresivă a amenzii în speranța că,sub amenințarea continuei majorări a sumei datorate,efectul de disuadare asupra debitorului se va produce,acesta cedând și aducându-și la îndeplinire obligația.

Vechea reglementare prevedea un termen de 6 luni,căruia îi era acordat debitorului în vederea realizării obligației stabilite în titlul executoriu,în actuala reglementare,termenul este redus la jumătate.

Termenul de 3 luni este înfățișat ca un termen prohibitiv,ce trebuie respectat,în cazul în care creditorul formulează cerere de fixare a penalităților înauntrul acestui termen,instanța va respinge această cerere ca prematur formulată.

În doctrină a fost exprimată următoarea problemă: dacă creditorul poate să solicite urmărirea silită a sumelor de bani cu titlu de penalități înainte ca instanța de executare să fixeze suma definitivă ce este datorată de către debitor.S-a opinat că acest lucru nu este posibil,întrucât această penalitate,chiar dacă a fost fixată de către legiuitor cu scopul de a acoperi prejudiciile cauzate de către debitor prin neexecutarea obligației prevăzute în titlul executoriu,nu este lichidă și nici exigibilă,întrucât legiuitorul a stabilit că doar dupa 3 luni se va fixa suma finală pe care debitorul trebuie să o plătească creditorului cu titlu de penalități,mai mult,trebuie avut în vedere că pe calea contestației la executare penalitatea astfel stabilită poate fi înlăturată ori redusă.

Conform art.906 alin.(5) penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă,pe calea contestației la executare,dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

Debitorul va putea cere instanței de executare înlăturarea sau reducerea penalităților stabilite doar în cadrul contestației la executare.

Pentru a fi admisibilă contestația la executare, trebuie întrunite două condiții simultan:

-obligația prevăzută în titlul executoriu să fie realizată în totalitate

Pentru a fi îndeplinită această condiție este necesar ca debitorul să execute obligația integral până la data formulării contestației

-debitorul să dovedească existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării

Instanța de executare este cea care apreciază temeinicia motivelor invocate de către debitor în justificarea tergiversării executării obligației în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei cauze.Cu titlu de exemplu pot fi luate în considerare următoarele motive: debitorul a fost în imposibilitatea de a executa obligația fiind internat în spital,debitorul a fost plecat din țară în interes de serviciu etc.

Contestația va fi soluționată de către instanța de executare printr-o hotărâre executorie,dată cu citarea părților,putând fi atacată cu apel potrivit art.651 C.pr.civ. în termenul de 10 zile de la comunicare.În situația în care cele două condiții nu sunt îndeplinite concomitent, contestația va fi respinsă ca neîntemeiată.

Pe calea contestației la executare nu se poate obține anularea încheierii prin care s-a dispus aplicarea de penalități,întrucât aceasta este definitivă,tocmai de aceea,nu întâmplător,textul nu se referă la anularea penalităților,ci la posibilitatea înlăturării sau reducerii ei.

De menționat este faptul că în actualul Cod de procedură civilă,legiuitorul a înlăturat controversele ce au fost create atât în doctrină,cât și în practica judiciară cu privire la daunele cominatorii.Așadar,în conformitate cu art.907,pentru neexecutarea obligațiilor de a face sau de a nu face,debitorului nu i se pot aplica daune cominatorii.

Capitolul III

Executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minori

Secțiunea I

Aspecte generale.Domeniu de aplicare

Executarea silită a hotărârilor judecătorești referitoare la minori constituie o noutate absolută în dreptul românesc,întrucât,până în prezent,dreptul procesual civil a suferit de o lipsă totală de reglementări privitoare la executarea acestui tip de hotărâri judecătorești,în practica execuțională apelându-se de fiecare dată la aplicarea unor norme legale prin similitudine, utilizându-se reglementări specific îndeplinirii obligațiilor de a face sau reglementări aplicabile predării bunurilor.

Codul civil consacră expres principiul interesului superior al copilului,potrivit acestuia interesul copilului prevalează în fața altor interese,iar orice măsură referitoare la copil se ia cu respectarea acestui principiu,fiind obligatorie urmarea lui.

În conformitate cu art.263 alin.(1)-(4) Cod civil,orice măsură privitoare la copil,indifferent de autorul ei,trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii,autoritățile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile să recurgă la metodele de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă.Procedurile referitoare la relațiile dintre părinți și copii trebuie să garanteze că dorințele și interesele părinților referitoare la copii pot fi aduse la cunoștința autorităților și că acestea țin cont de ele în hotărârile pe care le iau.Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfășoare într-un timp rezonabil,astfel încât interesul superior al copilului și relațiile de familie să nu fie afectate.

Copilul are dreptul de a fi crescut de către părinții săi într-un mediu ce îî asigură o dezvoltare normală din punct de vedere fizic,mental și social,iar în situația în care nu locuiește efectiv cu părinții săi sau doar cu unul dintre ei,copilul are dreptul de a menține legăturile personale cu aceștia.Relațiile personale dintre copil și părinți nu pot fi îngrădite,limitarea lor poate fi realizată doar când legea impune acest lucru,pentru motive temeinice,pentru a fi garantată aplicarea principiului superior al copilului.

Totodată,Codul civil consacră și principiul ascultării minorului,potrivit acestui principiu,în procedurile administrative sau judiciare referitoare la copil se ascultă minorul care are vârsta de 10 ani împliniți,acesta are dreptul de a cere și de a primi orice informație relevantă, ținându-se cont de capacitatea de a întelege ceea ce i se comunică și de a i se expune consecințele deciziilor ce îl privesc.Facultativ,poate fi ascultat și minorul care nu a împlinit 10 ani,atunci când autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar în soluționarea cauzei respective.

De asemenea,prin Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,modificată și completată,se garantează respectarea drepturilor copilului.Astfel, potrivit art.14,copilului îi este îngăduită menținerea relațiilor personale cu părinții săi,rudele sau orice altă persoană față de care acesta a dezvoltat legături emoționale,singura restrângere a acestui drept,a interzicerii contactelor directe cu aceste persoane este impusă atunci când se încalcă interesul superior al copilului.Instanța este cea care decide acest lucru,în baza existenței motivelor temeinice de natură să pericliteze dezvoltarea psihică,morală,fizică sau intelectuală a copilului.

În sensul prezentei legi,relațiile personale se pot realiza prin:

-întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are dreptul la relații personale cu copilul

-vizitarea copilului la domiciliul acestuia

– găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit

– corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul

– transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul

-transmiterea de către persoana la care locuiește copilul a unor informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul;

– întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană față de care copilul a dezvoltat legături de atașament într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute,în funcție de interesul superior al copilului.

Nu este permisă aplicarea pedepselor fizice asupra copilului,sub nicio formă,nici privarea acestuia de drepturile sale,iar orice persoană care,datorită profesiei sau ocupației sale,lucrează direct cu un copil și suspectează existența unui abuz sau neglijarea copilului,are obligația de a comunica acest lucru Serviciului Public de Asistență Socială sau Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei circumscripție intră cazul respectiv.

Reglementarea acestei proceduri a fost apreciată ca acoperind un vid legislativ,ce a condus de-a lungul timpului la aplicarea incoerentă a măsurilor de executare silită a obligațiilor izvorâte din hotărârile judecătorești referitoare la minori,venind în sprijinul executorilor judecătorești în activitatea pe care o desfășoară,în colaborare cu instituțiile statului ce au atribuții în domeniul protecției minorului,dar și în sprijinul copilului minor,asigurându-i acestuia o mai bună protecție atât din punct de vedere fizic,cât și psihic.

Dispozițiile care reglementează executarea silită a obligațiilor de a face sau de a nu face se aplică în mod corespunzător și în privința executării hotărârilor judecătorești privitoare la minori,în special cele privitoare la executarea obligației de a face având un fapt personal al debitorului.Cu toate acestea,procedura urmată în cadrul acestei executări implică o abordare specifică din considerentele protejării minorului,ocrotirii acestuia de expunerea la traume psihice sau fizice,ce îl pot marca,uneori având efecte ireversibile.

De precizat este faptul că părțile raportului obligațional sunt tot creditorul și debitorul,în niciun caz,nu constituie parte minorul.În cele mai multe situații,părinții minorului reprezintă părțile raportului.Diferența fundamentală dintre executarea hotărârilor judecătorești privitoare la minori și executarea obligațiilor de a face este aceea că prin titlul executoriu în primul caz se stabilesc obligații și măsuri referitoare la minori.

Din art.910 alin.1 C.pr.civ.reiese obiectul hotărârilor judecătorești referitoare la minori,astfel:

-stabilirea locuinței minorului

-darea în plasament

-înapoierea minorului de către persoana care îl ține fără drept

-exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul

-alte măsuri prevăzute de lege

Textul de lege exemplifică doar câteva situații a măsurilor privitoare la minori,în practică întâlnindu-se mult mai multe situații,de exemplu,stabilirea programului de vizitare a minorului.

Secțiunea II Procedura în cazul executării hotărârilor judecătorești privitoare la minori.Opunerea debitorului la executare

Subsecțiunea 2.1 Procedura în cazul executării hotărârilor judecătorești privitoare la minori

În secțiunea destinată executării directe a hotărârilor judecătorești referitoare la minori nu este prezentată detaliat procedura ce trebuie aplicată ,existând necesitatea coroborării dispozițiilor care reglementează executarea silită în general.Procedura va urma o succesiune de etape,în ordine asemănătoare celorlaltor forme de executare silită directă.

Formularea cererii se face de către creditor cu respectarea dispozițiilor cuprinse în art. 664 C.pr.civ. privind cererea de executare silită.

Executarea unei hotărâri judecătorești privitoare la minori care are ca obiect stabilirea locuinței minorului,darea în plasament,înapoierea minorului de către persoana care îl ține fără drept,exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul,precum și alte măsuri prevăzute de lege,se face tot la cererea creditorului,care se depune personal sau prin reprezentant legal ori convențional,la biroul executorului judecătoresc din circumscripția curții de apel unde urmează să se facă executarea ori se transmite acestuia prin poștă,curier,telefax,poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului și confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative.

În situația în care nu se respectă normele de competență a executorului judecătoresc,executarea silită va fi sancționată cu nulitate necondiționată.

Cererea de executare silită a creditorului trebuie formulată în scris și trebuie să cuprindă,pe lângă condițiile generale,următoarele mențiuni:

-numele,prenumele și domiciliul sau ,după caz,denumirea și sediul creditorului și debitorului

-obligația ce trebuie realizată

-modalitatea de executare solicitată de către creditor

Vor fi anexate cererii atât titlul executoriu în original sau în copie legalizată,cât și dovada achitării taxelor de timbru și a timbrului judiciar,de asemenea,dacă este cazul se vor atașa înscrisurile anume prevăzute de lege.

După primirea cererii,executorul judecătoresc,prin încheiere,va dispune,după caz,fie admiterea cererii,pe care o înregistrează și deschide dosarului de executare ,fie refuzul motivat de a deschide procedura de executare silită.

Nu se prevede în mod expres îndatorirea executorului judecătoresc în secțiunea privitoare la executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minori, de a comunica încheierea emisă prin care se dispune înregistrarea cererii și deschiderea dosarului de executare,această obligație reiese din dispozițiile art.665 C.pr.civ.Totuși,indiferent de admitere a cererii sau de refuz a acesteia,încheierea executorului judecătoresc va fi comunicat creditorului.

Potrivit art. 672 C.pr.civ.,comunicarea încheierii se va face de către executorul judecătoresc,fie personal,fie prin mijlocirea agentului său procedural.

Cererea de încuviințare a executării silite se soluționează de către executorul judecătoresc într-un termen de maximul 3 zile de la înregistrarea acesteia,printr-o încheiere,dată fară citarea părților. Motivarea încheierii se va face în cel mult 7 zile de la pronunțare.(art.666 alin.2 C.pr.civ.)

Încheierea va conține atât mențiunile specificate în art.657 alin.(1) precum :denumirea și sediul organului de executare,data și locul întocmirii încheierii și numărul dosarului de executare,titlul executoriu în temeiul căruia se realizează procedura de executare silită,numele și domiciliul ori,după caz,denumirea și sediul creditorului și ale debitorului,procedura de executare care face obiectul încheierii,chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea,motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază încheierea dată,dispoziția luată de executor,calea și termenul de atac al încheierii,semnătura și ștampila executorului judecătoresc,precum și precizarea titlului executoriu în temeiul căruia se va realiza executarea silită.

În conformitate cu art.910 alin.(2) C.pr.civ.,în situațiile în care se va pune în executare titlurile executorii privitoare la minori,executorul judecătoresc are îndatorirea de a trimite părintelui sau persoanei la care se află minorul încheierea de încuviințare a executării,împreună cu o somație în care îî va comunica acesteia data la care să se prezinte împreună cu minorul la sediul său ori în alt loc stabilit de executor,în vederea preluării acestuia de către creditor,sau,după caz,îi va pune în vedere să permită celuilalt părinte să își exercite dreptul de a avea legături personale cu minorul,potrivit programului stabilit în titlul executoriu.

În această situație,legea prevede în mod expres că înștiințarea debitorului se realizează printr-o somație,aceasta se comunică în același timp cu încheierea de încuviințare a executării.Se poate spune că procedura propriu-zisă începe doar după ce,debitorul este somat în prealabil,să execute benevol obligația prevăzută în titlul executoriu.Somația reprezintă un avertisment dat debitorului,iar dacă acesta nu întelege să se conformeze somației,executorul judecătoresc,la cererea creditorului,va sesiza instanța de executare în vederea aplicării penalităților.

Somația trebuie să indice următoarele elemente:

-denumirea și sediul organului de executare

-data emiterii somației și numărul dosarului de executare

-numele,prenumele,domiciliul sau,după caz,sediul părților

-precizarea titlului executoriu în temeiul căruia se va efectua executarea

-data la care debitorul trebuie să se prezinte împreuna cu minorul

Executorul judecătoresc stabilește data la care debitorul,însoțit de minor, trebuie să se prezinte la sediul acestuia sau într-un loc precizat,cu consultarea creditorului,în vederea preluării minorului de către creditor.

-după caz,va pune în vedere debitorului să îi îngăduie celuilalt părinte să viziteze și să aibă dreptul de a avea legături personale cu minorul,așa cum prevede programul stabilit în titlul executoriu

Doar executorul judecătoresc are calitatea procesuală de a cere instanței de executare aplicarea penalităților,atunci când debitorul nu respectă obligațiile prevăzute în titlul executoriu,cu condiția ca solicitarea aplicării penalitățior să fie făcută la cererea creditorului.

De vreme ce obligația debitorului nu este evaluabilă în bani,instanța de executare va preciza prin încheiere definitivă,dată cu citarea părților,penalitatea la care este obligat debitorul să o plătească creditorului,în limitele stabilite de art. 906 alin.(2).

Dacă debitorul nu își îndeplinește în mod voluntar obligația sa,în interiorul termenului de o lună de la comunicarea încheierii prevăzute de art.906 alin.(2) se va trece la executarea silită.

În doctrină a fost ridicată următoarea întrebare: ce se întâmplă în situația în care instanța respinge cererea de aplicare a unor penalități? Se mai poate proceda la executarea silită? În mod corect s-a opinat că,în astfel de situații,răspunsul nu poate fi decât pozitiv,întrucât cerința art.911 alin.(1) C.pr.civ.se referă doar la comunicarea încheierii prin care s-a soluționat cererea de obligare a debitorului la penalități,și nu la soluțiile pe care le poate adopta instanța de executare.

Termenul de o lună precizat de legiuitor se calculează potrivit dispozițiilor art.181 alin.(1) pct.3 C.pr.civ.astfel încât acesta se împlinește în ziua corespunzătoare din următoarea lună la care termenul a început să curgă. În cazul în care nu are zi corespunzătoare,acesta se va împlini în ultima zi din luna următoare.Dacă ultima zi din lună cade într –o zi nelucrătoare,acesta se amână până în prima zi lucrătoare care urmează.

Obligația debitorului prevăzută în titlul executoriu va fi executată în prezența unui reprezentant al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului,iar când acesta consideră că este necesar,și prezența unui psiholog propus de către reprezentant.Nu este nevoie ca un psiholog să însoțească reprezentantul direcției dacă acesta are această calificare pe care o dovedește cu înscrisuri.

În situația în care,executarea silită se realizează fără înfățișarea unui reprezentant al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului,aceasta este lovită de nulitate,debitorul trebuie să dovedească dauna cauzată.

Ori de câte ori,va fi desemnat un psiholog de cătrel Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului,cheltuielile pricinuite cu aceasta vor fi în sarcina direcției.

De menționat este faptul că,atunci când executorul judecătoresc consideră că este necesar concursul forței publice,aceștia trebuie să se conformeze în condițiile art.659 C.pr.civ.

Nu este permis niciunei persoane să bruscheze minorul sau să exercite presiuni asupra lui pentru a se realiza executarea.(art.911 alin.4 C.pr.civ.)

Așadar,în cazul punerii în executare a unor astfel de titluri executorii,executorul judecătoresc trebuie să depună diligențele necesare pentru ca în timpul executării niciun participant la procedură să lezeze integritatea fizică sau psihică a minorului,în caz contrar,atrage nulitatea executării silite,potrivit art.704 C.pr.civ.

Potrivit art.914 C.pr.civ.,executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal în care va constata modul de îndeplinire a obligațiilor prevăzute la art.910 alin.(1),dispozițiile art.890 fiind aplicabile în mod corespunzător.

Deși textele de lege care reglementează executarea silită directă precizează că se înfăptuiește un proces-verbal de îndeplinire a procedurii de executare,legiuitorul a inserat această dispoziție și în secțiunea dedicată executării silite a hotărârilor judecătorești referitoare la minori.

Procesul-verbal de constatare trebuie să conțină mențiunile precizate în art.679 C.pr.civ. și anume:

– denumirea și sediul organului de executare
-numele și calitatea celui care încheie procesul-verbal
-data întocmirii procesului-verbal și numărul dosarului de executare
– titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează actul de executare
– numele și domiciliul ori, după caz, denumirea și sediul debitorului și creditorului
– locul, data și ora efectuării actului de executare
– măsurile luate de executor sau constatările acestuia
– consemnarea explicațiilor, opozițiilor și obiecțiunilor participanților la executare
– alte mențiuni cerute de lege sau considerate de executor ca fiind necesare
– menționarea, când este cazul, a lipsei creditorului sau debitorului ori a refuzului sau a împiedicării de a semna procesul-verbal
– menționarea numărului de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal, precum și a persoanelor cărora li s-a înmânat acesta
– semnătura executorului, precum și, când este cazul, a altor persoane interesate în executare sau care asistă la efectuarea actului de executare
-ștampila executorului judecătoresc

Prin procesul-verbal de constatare trebuie să se indice și cheltuielile de executare ce sunt în sarcina debitorului,așa cum prevede art.890 alin.(3) C.pr.civ.

Procesul-verbal se va comunica părților interesate,un exemplar rămâne atașat dosarului de executare.

Ori de câte ori debitorul nu își duce la îndeplinire obligația de plată a acestor cheltuieli,în mod benevol,se va trece la oricare dintre modalitățile de executare silită indirectă,în același dosar de executare,pentru a se recupera aceste sume datorate de debitor.Nu este nevoie de urmarea aceleași proceduri de formulare a unei cereri în acest sens,de încuviințarea din nou a executării silite sau realizarea unui alt dosar de executare întrucât de aceste considerente s-a ținut seama cu ocazia încuviințării titlului executoriu inițial.

Subsecțiunea 2.2Opunerea debitorului la executare

Dacă debitorul nu își îndeplinește obligația,penalitatea stabilită de instanță potrivit art. 906 va curge până la momentul executării,dar nu mai mult de 3 luni de la comunicarea încheierii prevăzute la art.906 alin.(2).

Așadar,potrivit textului citat penalitatea fixată de către instanța de executare împotriva debitorului continuă să își producă efectele până când debitorul efectuează hotărârea,dar nu mai mult de 3 luni de la comunicarea încheierii privind aplicarea acestei penalități.Acest termen are rolul de a-l determina pe debitor să realizeze obligația.

În cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligația în termenul prevăzut la alin.(1),precum și atunci când debitorul este de rea-credință și ascunde minorul,executorul judecătoresc va consemna acest fapt și va sesiza de îndată parchetul de pe lângă instanța de executare în vederea începerii urmăririi penale,pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești(art.912 alin.2).

După scurgerea termenului de 3 luni pe care îl are la dispoziție debitorul de a își duce la îndeplinire obligațiile sale sau în situația în care debitorul este de rea-credință și ascunde minorul,executorul judecătoresc are îndatorirea de a consemna acest lucru într-un proces-verbal și va sesiza parchetul pe lângă instanța de executare pentru a începe urmăririrea penală pentru săvârșirea de către debitor a infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești. Sesizarea parchetului se realizează sub forma denunțului,de îndată,anexându-se și procesul-verbal de constatare.

Prin art.287 Cod penal,se stabilesc modalitățile de săvârșire a infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești astfel:

– împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistență față de organul de executare;

– refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;

– refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligație conform legii;

– neexecutarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat;

– neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;

– nerespectarea hotărârilor judecătorești privind stabilirea, plata, actualizarea și recalcularea pensiilor;

– împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea,

În doctrină s-a arătat că soluția aleasă de legiuitor este fără îndoială severă,însă gravitatea opoziției la executare a debitorului justifică moral și legal instituirea unui asemenea sistem de sancționare.

Secțiunea III Împotrivirea minorului.Încetarea executării silite

Subsecțiunea 3.1 Refuzul minorului

Există situații în care demersurile procedurii de executare silită a hotărârilor judecătorești se lovesc de refuzul minorului de a fi lăsat în grija celuilalt părinte,să păstreze legăturile cu unul dintre părinți,să i se schimbe locuința etc.

Până la actuala legislație procesual civilă referitoare la acest tip de executare directă nu exista nicio dispoziție care să specifice procedura ce va fi urmată în cazul împotrivirii minorului.Astfel,potrivit art.913 alin.(1) C.pr.civ.,dacă executorul constată că însuși minorul refuză în mod categoric să îl părăasească pe debitor sau manifestă aversiune față de creditor,va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale și pe care îl va comunica părților și reprezentantului Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului.

Pentru a se poate pune în practică aceste dispoziții,executorul judecătoresc trebuie să evidențieze una din următoarele împrejurări:

-existența refuzului categoric al minorului de a îl părăsi pe debitor

Acest refuz al minorului nu trebuie să fie pus la îndoială,trebuie să fie un refuz clar,să nu lase loc de interpretări,rezultând fie din afirmațiile acestuia,fie din purtarea sa,exemplu : plânge dupa debitor

-minorul manifestă aversiune față de creditor

Acest lucru iese din atitudinea minorului față de creditor,nu vrea să vorbească cu creditorul,se ascunde de acesta etc.

În astfel de împrejurări,executarea silită nu se poate materializa,executorul judecătoresc este pus în situația de a încheia un proces-verbal în care va consemna desfășurarea evenimentelor la locul executării,pe care îl va comunica părților și reprezentantului Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului.

După ce primește procesul-verbal de la executorul judecătoresc,reprezentantul direcției va înștiința instanța competent de la locul unde se găsește minorul ,pentru ca aceasta să decidă,ținând cont de vârsta copilului,ce program de consiliere psihologică se va aplica,pentru o perioadă de maximum 3 luni.Cererea se soluționează de îndată în camera de consiliu,prin încheiere care nu e supusă niciunei căi de atac.Aceasta va fi pronunțată cu citarea părinților în cauză și,după caz,a persoanei în grija căreia se află copilul.Cererea formulată de către reprezentantul direcției va fi soluționată de instanța de tutelă.

Potrivit art.264 Codul civil,ascultarea minorului care a împlinit 10 ani este obligatorie în procedurile judiciare sau administrative care îl privesc.Părerile copilului vor fi luate în considerare ținându-se cont de vârsta sa și gradul de maturitate.

Instanța de tutelă , prin încheiere,va hotărî ce program de consiliere psihologica va urma minorul și va desemna un psiholog care va avea grijă ca programul stabilit să fie respectat.

Conform art.913 alin.(3) C.pr.civ.,la finalizarea programului de consiliere,psihologul numit de instanță va întocmi un raport pe care îl va comunica instanței,executorului judecătoresc și Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copililui.

Scopul programului de consiliere psihologică constă în găsirea unor metode care să asigure punerea în executare a titlului executoriu,prin formarea unei convingeri personale a minorului în acest sens;astfel,raportul întocmit în urma acestui program nu poate modifica dispozițiile titlului executoriu,fiind rezultatul desfășurării programului de consiliere psihologică.

Psihologul îi va preda raportul executorului judecătoresc,iar acesta va relua procedura executării silite,conform art.911 C.pr,civ.

Dacă și în cursul acestei proceduri,executarea nu va putea fi realizată din cauza refuzului minorului,creditorul poate sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul în vederea aplicării unei penalități,dispozițiile art.906 alin.(2) și (4)-(6) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Această măsură pare una drastică,deoarce,în unele cazuri debitorul nu are nicio vină în situația împotrivirii minorului,dar prin aplicarea ei,procedura de executare ajunge la o finalitate.În acest mod se garantează atât stabilitatea raporturilor juridice cât și punerea în executare a hotărârii judecătorești privitoare la minori.

Așadar,în situația în care procedura de executare silită nu poate fi finalizată nici de data aceasta,creditorul se poate adresa printr-o cerere instanței competente de la locul unde se află minorul în vederea constrângerii debitorului,prin aplicarea penalităților pentru fiecare zi de întârziere.

Subsecțiunea 3.2 Încheierea procedurii de executare a hotărârilor judecătorești privitoare la minori

După ce procedura de executare silită a hotărârilor judecătorești referitoare la minori și-a atins scopul,iar cheltuielile de executare au fost recuperate, executorul judecătoresc are îndatorirea de a dispune,prin încheiere,încetarea executării silite,dispozițiile art. 703 se vor aplica în mod corespunzător.

Speță

1Executarea silită a dispozițiilor prin care se stabilește un program de vizitare a minorului de către părinte.Suspendarea provizorie a executării pe calea ordonanței președințiale.

Judecătoria Sector 2 București,sentință civilă,nr.156 din 13 ianuarie 2004

Princ cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București la data de 09.01.2004,reclamanta-debitoare U.T.T. a solicitat pe calea ordonanței președințiale,în contradictoriu cu pârâtul-creditorȚ.I. (X.J.),suspendarea provizorie a executării sentinței civile nr. 7932/18.12.2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București până la soluționarea cererii de suspendare a executării din dosarul nr.251/2004,având ca obiect contestație în anulare împotriva hotărârii menționate.

În motivarea cererii,reclamanta-debitoare arătat că,prin sentința civilă nr. . 7932/18.12.2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București,s-a admis cererea de ordonanță președințială formulată de pârâtul Ț.I.,fixându-se în favoarea acestuia un program de vizitare a minorului X.H.J. în fiecare săptămână,de vineri seară până duminică seara,când copilul poate fi luat de pârât din domiciliul reclamantei.Reclamanta-debitoare a formulat contestație în anulare împotriva acestei hotărâri și a solicitat suspendarea executării întrucât nu a fost citată la judecata acelui proces.

A mai arătat reclamanta-debitoare că , în data de 09.03.2003,prin forță și violență,pârâtul a răpit copilul din domiciliu,iar când reclamanta a încercat să pună în executare sentința civilă nr. 2191/27.03.2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București,prin care s-a dispus înapoierea minorului și încredințarea lui reclamantei,pârâtul și familia lui au fugit în Australia,luând și minorul cu ei,deși copilul avea doar 2 ani și 8 luni.Cu ajutorul Ministerului de Justiție al Poliției de frontieră,al Interpolului și al Autorității Centrale Australiene,reclamanta a reușit să aducă minorul în România la data de 15.11.2003,urmând procedura prevăzută în Convenția de la Haga privind răpirile internaționale de minori.Pârâtul este cercetat pentru această faptă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Verificând dosarul,instanța a constatat că s-a solicitat suspendarea executării hotărârii până la soluționarea contestației,fiind astfel îndeplinită condiția vremelniciei măsurii solicitate,condiție cerută de dispozițiile art.403 alin.4 și art.581 C.pr.civ.

Pe fondul cauzei,analizând motivele invocate de reclamanta-debitoare,instanța a constatat că este întemeiată cererea de suspendare provizorie,aparența de drept fiind în favoarea acesteia.Astfel, cercetând doar apartenența dreptului,instanța a reținut că reclamanta-debitoare și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art.317 alin.1 pct.1 C.proc.civ.,motivând că pentru termenul la care s-a soluționat dosarul nr.12055/2003 nu a fost legal citată,citația fiind trimisă la o altă adresă,unde reclamanta nu a locuit niciodată.Pe de altă parte,instanța a avut în vedere faptul că,la data de 28.05.2003,pârâtul a părăsit România împreuna cu minorul X.H.J.,născut la 28.06.2000,fără a avea acordul mamei-reclamante,după cum ezultă din actele depuse la dosar.

Față de aceste considerente,cererea de suspendare provizorie a fost admisă,până la soluționarea cererii de suspendare,hotărârea a rămas irevocabila prin nerecurare.

2 Obligație de a face.Contestație privind înțelesul,întinderea și aplicarea titlului executoriu

C.S.J.,secția civilă,decizia nr.2568 din 13 iunie2003

Prin acțiunea înregistrată la 9 aprilie 2002 pe rolul Tribunalului Prahova,reclamanta B.E. a chemat în judecată S.C.A. SRl București,solicitând instanței ca,în contradictoriu cu aceasta,să fixeze data limită pentru reîncadrarea dispusă printr-o sentință anterioară,precum și reactualizarea,în raport cu rata inflației ,a sumelor la care pârâta a fost obligată prin sentința civilă nr.396 din 22 ianuarie 2001 a Judecătoriei Sectorului 6 București.

Prin sentința civilă nr.400/2 septembrie 2002,Tribunalul Prahova,secția civilă,și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,cu motivarea că,din ounct de vedere teritorial,potrivit art.72 din Legea ,nr.168/1999,competența revine instanței de la sediul persoanei juridice angajatoare.

La rândul său,Tribunalul București,secția a VIII-a civilă,s-a considerat necompetent material și a declinat cauza la Judecătoria Sectorului 6 București,prin sentința civilă nr.321 din 21 noiembri 2002,cu motivarea că litigiul nu este un conflict de depturi care să atragă competența specială a tribunalului în primă instanță.

Prin sentința civilă nr.374 din 27 ianuarie 2003,Judecătoria Sectorului 6 s-a dezînvestit,la rândul său,calificând acțiunea de față ca fiind un conflict de drepturi,de competența Tribunalului București.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență,Curtea de Apel București,secția conflicte de muncă,a pronunțat sentința nr.12 din 4 martie 2003,prin care a stabilit competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București,în curcumscripția căreia se găsește sediul pârâtei.

Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs reclamanta.

În motivarea recursului,neîncadrat în drept,se susține,în esență,că acțiunea pe care a formulat-o are ca obiect o obligație de a face,nefiind o contestație la executare,cum greșit ar fi calificat-o instanța ce a pronunțat regulatorul de competență.A solicitat,de aceea,stabilirea competenței în favoarea Tribunalului București,litigiul fiind unul de muncă.

Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente.

Prin sentința civilă nr. 396 din 22 ianuarie 2001, judecătoria sectorului 6 București a admis în mare parte contestația formulată de B.E. în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L, a anulat decizia de desfacere a contractului de muncă, a dispus reintegrarea contestatoarei în funcția anterioară și obligarea intimatei la plata drepturilor bănești începând cu 20 ianuarie 1999 și până la reintegrare. Hotărârea este definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac exercitate.

Prin acțiunea de față, reclamanta a solicitat instanței să stabilească data limită pentru reintegrarea dispusă prin sentința inițială, precum și reactualizarea sumelor de bani.

O atare cerere corect a fost calificată de instanța ce a soluționat conflictul negativ de competență ca vizând înțelesul, întinderea și aplicarea titlului executoriu, în sensul art.400 alin. 2C, proc. civ., de competența instanței ce a emis titlul executoriu. În privința celui de-al doilea capăt al cererii, soluționarea lui ține tot de faza executării silite. În acest sens, art.3712 alin. 2C, proc. civ., ( situat în Cartea a V-a – „Despre executarea silită”) prevede că, în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume fără a fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii.

Ca atare, întrucât în mod legal Curtea de Apel București a stabilit competența de soluționare a litigiului în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București, recursul a fost respins ca nefondat.