Executarea Pedepselor Penale

EXECUTAREA PEDEPSELOR PENALE

Cuprins

INTRODUCERE

1. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND EXECUTAREA PEDEPSELOR PENALE

1.1 Conceptul de executare a pedepselor penale și pedeapsa penală

1.2 Categoriile de pedepse penale și gradele lor de gravitate

1.3 Principiile sistemului execuțional penal

1.4 Istoricul legislației execuțional penale a Republicii Moldova

2. EXECUTAREA PEDEPSELOR ÎN INSTITUȚIILE PENITENCIARE

2.1 Categoriile de instituții penitenciare

2.2 Regimul penitenciar, conținutul și funcțiile acestuia

2.3 Statutul juridic al condamnatului și conținutul

2.4 Clasificarea și repartizarea condamnaților la privațiune de libertate.

2.5 Condițiile nefavorabile de detenție și condamnarea Republicii Moldova la CEDO

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. După formarea statului cum este în prezent Republica Moldova, rolul principal de bază a fost perfecționarea și modificarea legislației vechi a fostei RSSM. Cea mai principală problemă care persistă pînă în prezent în Republica Moldova este înfăptuirea justiției și încălcarea dreptului omului prevăzut în art. 3 din Convenție. Problema acestor încălcări grave exista în timpul fostei RSSM cît și în prezent cum ar fi: modul de executare a pedepselor; categoriile de pedepse aplicate și condițiile nefavorabile de detenție a persoanelor condamnate pentru care Republica Moldova este des condamnată la CEDO, toate acestea necesită a fi modificate și perfecționate. Am ajuns la concluzia că, abordarea unei teme ca, “Executarea pedepselor penale,, este foarte importantă la ziua de azi.

Astfel, la data de 1 iulie 2005, odată cu intrarea în vigoare a Codului de Executare, s-a schimbat modul de abordare a sistemului execuțional-penal, fiind extins semnificativ conținutul acestui sistem. Dacă legislația execuțional-penală anterioară reglementa doar executarea pedepselor penale, atunci noua legislație înglobează și norme ce reglementează executarea măsurilor preventive și măsurilor de siguranță, astfel întregind domeniul execuțional-penal. Așadar noua legislație se bazează doar pe actele internaționale așa și cum noul Cod penal al RM care a diversificat pedepsele privative de libertate, care includ închisoarea și detențiunea pe viață, a apărut necesitatea reglementării separate a acestor pedepse.

Scopul și obiectivele lucrării, pornind de la titlul tezei, sunt de a releva importanța executării pedepselor și a organelor abilitate cu exercitarea atribuțiilor de executare a pedepselor penale, analiza amănunțită și completă a problematicii sistemului execuțional și administrării acestuia pentru a releva lacunele de drept în acest domeniu, clasificarea si repartizarea condamnaților cu menționarea drepturilor și obligațiilor și caracteristica drepturilor fundamentale a acestora, de asemenea și studierea modului de clasificare în dependență de diverse circumstanțe cum ar fi vîrsta, gravitatea faptei, starea sănătății.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. La baza studiului efectuat au fost utilizate un șir de metode cum ar fi: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă și sociologică. Suportul teoretico-științific al lucrării date îl constituie concluziile și propunerile savanților în domeniul dreptului execuțional penal. La studierea temei au fost utilizate un șir de lucrări naționale dar și internaționale în acest domeniu, cum ar fi: Drept execuțional penal – Marcel Ioan Rusu, Ioan Chiș, Vasile Florea, Liubovi Florea, Mihail Lașcu, Svetlana Măntăluță; Drept penitenciar – Octavian Pop; Urmărirea Penală –Boris Lichii, Tudor Osoianu, Anatol Andronache, Victor Orîndaș; Drept Penal – Stela Botnaru, Alina Șavga, Vladimir Grosu, Mariana Grama.

Structura și volumul lucrării. Lucrarea dată am structurat-o în două capitole: primul capitol este „Abordări teoretice privind executarea pedepselor penale”, unde a fost expusă conceptul de executare a pedepselor penale și pedeapsa penală, categoriile de pedepse penale și gradele lor de gravitate, principiile executării pedepselor penale cît și istoricul legislației execuțional penal a Republicii Moldova. În ceea ce privește al doilea capitol „Executarea pedepsei în penitenciare” aici sunt enumerate și detaliat descrise categoriile de penitenciare care există pe teritoriul Republicii Moldova, regimul penitenciar, conținutul și funcțiile acestuia, statutul juridic al condamnatului și conținutul unde este detaliat descris drepturile și obligațiile și interdicțiile condamnatului pe tot parcursul ispășirii pedepsei, repartizarea și clasificarea condamnaților în penitenciare și în ultimul rind de asemenea am evidențiat în al doilea capitol ultimul subpunct condamnarea Republici Moldova la Cedo pentru condițiile nefavorabile de deținere a persoanelor condamnate care încalcă drepturile omului prevăzute în art. 3 din Convenție.

ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND EXECUTAREA PEDEPSELOR PENALE

Conceptul de executare a pedepselor penale și pedeapsa penală

La baza formării și dezvoltării sistemului de drept al statului,a diferitelor ramuri ale legislației,a formelor de drept și direcțiilor de activitate ale lui se afla politica ce reflectă principiile, strategia, direcțiile principale și formele atingerii scopurilor sociale pe care le promovează societatea, structurile politice și ale puterii de stat care îl reprezintă.

În linii generale, scopurile acestei politici sunt fixate in Constituția Republicii Moldova, și anume merge vorba de constituirea statului bazat pe drept, de pacea civică, democrația, demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic. Politica statului se efectuiază în mai multe direcții, una dintre care o constituie politica în domeniul combaterii criminalității. Această politică sancționează activitatea statului, a organelor puterii de stat si administrative în profilaxia infracțiunilor și altor contravenții, în curmarea lor, în stabilirea răspunderii persoanelor vinovate de comiterea ifnracțiunilor, în executarea pedepselor de către condamnați.

Politica combaterii criminalității are mai multe direcții, care la rîndul lor prezintă scopuri, principii și strategii comune și sunt strîns legate între ele. Legătura cea mai strînsă există între politica penală și politica în domeniul executării pedepselor, care determină scopurile, principiile, strategia, direcția activității statului, formele și metodele ei de bază la executarea pedepsei.

Politica în domeniul executării pedepselor depinde într-o mare măsură de starea morală a societății, de nivelul conștiinței ei de drept, și de atitudinea pe care o manifestă diferite grupuri sociale față de valorile morale și juridice. Dacă, în țară există stabilitatea juridică și bunăstarea econimică, atunci atitudinea față de condamnați devine mai umană, mai tolerantă. Toate acestea influențează politica promovată în domeniul executării pedepselor, formelor si metodelor de realizare a ei și invers, instabilitatea, criza economică și politică din societatea conduc la degradarea relațiilor dintre oameni, formează o mentalitatea negativista despre condamnați, o atitudine mai severă față de ei, iar scopurile și principiile politicii nu se realizează.

Prin executare a pedepsei penale se înțelege impunerea condamnatului de a infăptui conținutul pedepsei, și formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept, și față de regulile de conviețuire socială. Executarea pedepsei se referă la organele corespunzătoare, care în activitatea sa sunt obligate să realizeze întregul complex de limitare a drepturilor prevăzute de pedeapsa concretă, să asigure respectarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor de către condamnați pe tot parcursul executării pedepsei. Ispășirea pedepsei se referă la condamnați, care sunt obligați în baza sentinței judecății și în corespundere cu normele dreptului execuțional penal, să-și îndeplinească obligațiile, să se abțină de la actiuni interzise de lege și pot să-și realizeze drepturile. Influența pedepsei are un caracter complex și se realizează prin aplicarea față de condamnați a întregii totalități de limitări, stabilite de regimul executării pedepsei.

Prin regim, se înțelege ordinea prevăzută de normele dreptului execuțional penal, de executare a pedepsei , care asigură corectarea condamnatului. Restricțiile în drepturi se aplică în calitate de influență psihopedagogică asupra condamnaților cu scopul corectării lor și prevenirii comiterii de către ei a unor noi infracțiuni. Realizarea restricțiilor este caracteristică pentru executarea tuturor pedepselor, dar volumul lor depinde de pedeapsa concretă. Privațiunea cetățeanului de un drept pe o bază subiectivă atrage după sine limitarea celor mai însemnate valori sociale, printre care putem menționa libertatea de deplasare, de comunicare,legăturile sociale, posibilitatea de a se folosi de numeroase drepturi civile.

Libertatea de deplasare înseamnă posibilitatea de mișcare, de activitatea fizică și psihică, de decizie liberă asupra acțiunilor în limitele impuse de regule de conviețuire socială și individuală.Pedeapsa cu închisoarea comportă o lezare a acestor valori sociale și individuale, cum este libertatea, ea implicînd deținerea într-un penitenciar, izolarea de familie, de locul de muncă, aflarea sub pază și supraveghere.

Regimul executării pedepsei are menirea de a îndeplini mai multe funcții. Întrucît regimul prevede ordinea de executare a pedepselor, el este prevăzut în toate tipurile de sancțiuni penale, fiind stabilit un sistem de limitări de drepturi care se aplică față de condamnați în procesul ispașirii pedepsei. Deci, una dintre funcțiile regimului de executare a pedepselor penale este funcția de pedeapsă.

O altă funcție specifică este funcția educativă. Regulile regimului determină condamnatul să respecte ordinea de executare a pedepsei, îl obișnuiesc cu disciplina. Regimul de executare a pedepsei mai îndeplinește și funcția asigurare și de profilaxie.

Funcția de asigurare se realizează prin crearea mijloacelor juridice, a căror folosire dau posibilitate de a-i antrena pe condamnați în muncă, de a întreprinde măsuri educative, de a organiza învațămîntul general și profesional.

În statut, în diversele hotărîri ale guvernului, în ordinile, dizpozițiile, instrucțiunile Ministerului Justiției etc. Este prevăzută ordinea încadrării condamnaților în muncă și organizarea muncii lor, ordinea aplicării măsurilor educative, organizarea activității școlii generale, profesionale, a cursurilor de instruire în locurile de detenție.

Prin intermediul regimului se realizează funcția de profilaxie, care se efectuează prin reglementarea comportării condamnaților, organizarea supravegherii asupra lor și aprecierea realizării măsurilor de stimulare sau a sancțiunilor aplicate. Cu cît este mai severă pedeapsa apliactă condamnatului, cu atît este mai rigid regimul de profilaxie.

Atunci cînd este vorba de o pedeapsă concretă, regimul adoptă și el un conținut concret, determinat de particularitățile pedepsei. Mai deplin regulile regimului se realizează în locurile de detenție,unde ele reglementează întreg modul de viață al condamnaților atît în timpul lor liber, cît și în procesul de muncă. Ele cuprind toate sferele de existență și activitate ale condamnaților.

Întrucît regimul fixează ordinea interioară în penitenciare, normele lui se referă și la cetățenii care vizitează penitenciarele (rudele condamnaților, reprezentanții organizațiilor obștești,angajații civili).

Aceste persoane trebuie să respecte ordinea stabilită în penitenciare, la obiectele lor de producție și regulile privind relațiile cu condamnații.

Regimul executării pedepsei conține și un șir de elemente care, după caracterul lor, nu constituie măsuri de constrîngere. Ele pot fi apreciate ca norme de comportare în sociatate, obligatorii pentru orice om în fiecare colectiv. Titlul 9 al Statutului pct. 89, obligă condamnații sa aibă o atitudine gr de muncă. Ele cuprind toate sferele de existență și activitate ale condamnaților.

Întrucît regimul fixează ordinea interioară în penitenciare, normele lui se referă și la cetățenii care vizitează penitenciarele (rudele condamnaților, reprezentanții organizațiilor obștești,angajații civili).

Aceste persoane trebuie să respecte ordinea stabilită în penitenciare, la obiectele lor de producție și regulile privind relațiile cu condamnații.

Regimul executării pedepsei conține și un șir de elemente care, după caracterul lor, nu constituie măsuri de constrîngere. Ele pot fi apreciate ca norme de comportare în sociatate, obligatorii pentru orice om în fiecare colectiv. Titlul 9 al Statutului pct. 89, obligă condamnații sa aibă o atitudine grijulie față de avuția instituției, să aeriseasca zilnic încăperile in care sunt întreținuți, să manifeste amabilitatea unul față de altul și față de colaboratori, să mențină curățenia în încăperile de locuit și de serviciu, la locurile de muncă, să respecte regulile de igienă personală. Aceste cerințe nu conțin elemente de constrîngere, ele au doar menirea de a crea condiții elementare de conviețuire socială.

Pe lingă infracțiune și răspundere penală, pedeapsa penală este ultima dintre cele trei instituții piloni ale dreptului penal care apare ca o consecință logică pentru persoana aflată în conflict cu legea penală. Conținutul și trăsăturile pedepsei nu pot fi concepute în afara ordinii juridice, a statului în cadrul căruia aceasta urmează a fi aplicată. În unele jurisdicții, pedeapsa este un mijloc de suprimare a unui grup, a unei clase de către alta, care este dominantă, în altele pedeapsa reprezintă reacția statului care vizează făptuitorul în cazul săvârșirii de către aceasta a infracțiunii. Pedeapsa reprezintă dezaprobarea de către societate a faptei săvârșite.

În alin. (1) art. 61 CP al Republicii Moldova pedeapsa penală este definită ca o măsura de constrîngere statală și un mijloc de corectare reeducare a condamnatului, ce se aplică de către instanțele de judecată, în numele legii, persoanele care au săvârșit infracțiuni, cauzînd anumite lipsuri și restricții drepturilor lor. Din definiția legală a pedepsei, precum și din alte definiții doctrinare decurg mai multe trăsături specifice ale acesteia, care o deosebesc de altele sancțiuni juridice. Pedeapsa este o măsură de constrîngere, adică poartă un caracter coercitiv, forțat. Ea se aplică contrar voinței condamnatului. Restricțiile sau privațiunile, care sunt o consecință inevitabilă a acestui tip de sancțiune, capătă o intensitate diferită în contextul executării diverselor tipuri de pedeapsă, restricțiile și suferințele pe care le provoacă detențiunea pe viață sunt ne superioare celor care sunt pricinuite de alte pedepse, cum ar fi amenda sau munca neremunerată în folosul comunității, deși și acestea din urmă sau altele, prin gradul lor de intensitate și prin contextul în care se aplică, au un impact calitativ și cantitativ mult mai defavorabil decât alte sancțiuni juridice.

Pedeapsa este o măsură de constrângere statală, adică ea se aplică numai de către stat prin intermediul organelor abilitate în acest scop. Deși conflictul apărut în urma săvârșirii infracțiunii poate viza interese private, individuale ( în cazul infracțiunii de viol sau de omor), statul apare mereu ca un purtător al interesului public, care este negat într-un mod direct sau indirect în cadrul săvârșirii oricărei infracțiuni. Acest interes public de ordin general constă în garantarea respectării valorilor esențiale ale societații care asigură însași existența acesteia. Organele competente a fixa o pedeapsă, spre deosebire de sancțiunile caracteristice altor ramuri de drept, sunt instanțele de judecată, care o aplică în numele legii, tipul pedepsei, cuantumul acesteia, modul în care s-a ajuns la fixare anume a acestei pedepse și nu a alteia. Modul de executare a ei trebuie să fie indicate în mod necesar în sentința de condamnare, cu trimitere la norme concrete din legea penală, pentru a nu trezi dubii cu privire la legalitatea acesteia.

Conținutul pedepsei este tot timpul unul care presupune și se manifestă prin diferite restricții sau privațiuni pe care condamnatul le resimte, fie acestea de ordin fizic( închisoarea sau detențiunea pe viată), material (amenda) sau moral (retragerea gradului militar sau a distincțiilor de stat). Deci, pedeapsa este în mod inevitabil o limitare directă a drepturilor și libertăților sale fundamentale – dreptul la libertate, proprietate, libertatea muncii.

Pedeapsa se aplică numai pentru săvârșirea de infracțiuni, adică pentru fapte prevăzute în legea penală, alte încălcări de lege nefiind susceptibile de asemenea sancțiune.

Pedeapsa se aplică numai persoanelor vinovate de săvârșirea infracțiunii. Alte persoane (rudele infractorului,reprezentanții legali) nu pot fi supuse pedepsei penale în locul infractorului, chiar dacă se oferă benevol.

Pedeapsa este un mijloc de corectare și reeducare, prin care trebuie înteles că pedeapsa este menită a convinge condamnatul să nu mai săvârșească infracțiuni pe viitor. Această finalitate a pedepsei se realizează atunci când condamnatul își dă seama de necesitatea respectării intereselor, valorilor de bază ale societații, precum și a altor reguli care pot pune în pericol aceste valori.

Numai pedeapsa penală generează acea situație juridică nefavorabilă pentru condamnat – antecedentele penale.

Problema scopurilor pedepsei a fost mereu una dintre cele mai discutate. Aplicarea unui sau altui tip de pedeapsă de către instanța de judecată trebuie să urmărească în mod necesar atingerea scopurilor fixate pentru această instituție de drept penal. Scopurile pedepsei penale sunt declarate în alin. (2) art. 61 CP al RM: “ Pedeapsa are drept scop restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni atît din partea condamnaților, cît și a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate’’.

Astfel, legea penală pune accentul pe atingerea a trei scopuri în urma aplicării pedepsei față de condamnat:

restabilirea echitații sociale;

corectarea condamnatului;

prevenția specială sau prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni din partea condamnaților cît și a altor persoane.

Potrivit acestora, scopul pedepsei este de a inhiba manifestările persoanelor predispuse a comite infracțiuni. Conform unor teorii, incapacitatea sau restrângerea fizică a infractorului este ceea ce trebuie să urmărească pedeapsa în atingerea altui scop perotecția societății de atentatele criminale. Această restrângere fizică poate lua forma unei privări îndelungate de libertate, în cursul căreia infractorul nu are sau practic este lipsit de posibilitatea de a comite infracțiuni.

Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către alte persoane decât condamnații sau, altfel spus, prevenția generală, tradițional a fost concepută ca reprezentând prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către persoane instabile, predispuse la infracțiuni, pe care doar frica pedepsei sau pedepsirea reală a unui alt condamnat le face să se abțină de la comiterea infracțiunilor. Acest aspect al prevenției generale, supranumit și prevenție generală negativă, se referă în special la persoanele marginale, la potențialii criminali care se află la limita comiterii unor infracțiuni. Predispoziția criminală se manifestă prin comiterea de alte acte ilicite – contravenții, încălcări disciplinare.

Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către condamnați, cunoscută în doctrină și sub denumirea de prevenție specială (intimidare – în termeni juridici din alte state), este corelată cu premisa că, odată supus suferinței caracteristice pedepsei, persoana va fi determinată să evite pe viitor o asemenea conduită, care eventual se poate solda din nou cu retrăirea unei suferințe prin ispășirea pedepsei. Acest scop al pedepsei îl vizează nemijlocit pe infractor, luat în mod individual, de unde vine și sintagma prevenție specială. Acest scop poate fi atins prin influențarea condamnatului prin metode de constrângere fizică, pentru a-l împiedica să comită noi infracțiuni, sau atunci când condamnatul se convinge prin propria voință de necesitatea acestui lucru.

Corectarea conadmnatului este un scop care justifică pedeapsa, în viziunea doctrinelor ce pledează pentru reabilitarea condamnaților. În perioada sovietică, conținutul acestei finalități a pedepsei era umplut cu idei de transformare a condamnatului dintr-un individualist egoist într-un om capabil să îmbine just interesele personale cu cele obștești, educarea unei atitudini conștiincioase față de muncă și de proprietatea obștească, îcadrarea activă a condamnatului în viața culturală, colectivă a societății. Aceste obiective pot impune reținerea infractorului și reeducarea lui pentru o perioadă nedeterminată fapt care ar contraveni legalitații pedepselor sau ar avea drept consecință o profundă alterare a personalității condamnatului, aducând atingerea demnitații umane, ceea ce nu este o sarcină a dreptului penal.

Ținem să menționăm că scopurile pedepsei penale nu sunt izolate, realizarea unora dintre ele presupune în mod necesar și atingerea altora, cel puțin parțial. Astfel prin detențiunea pe viață se urmărește în primul rînd prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către condamnați și restabilirea echitații sociale, iar în mod complementar, prevenirea săvârșirii de infracțiuni de către alte persoane, adică prevenția generală. În cazul amenzii, pe prim-plan se pune corectarea condamnatului, celelalte scopuri fiind adiționale.

În concordanță cu acest scop, pedeapsa îndeplinește următoarele funcții:

funcția de constrîngere în urma aplicării pedepsei infractorul este silit să înceteze activitatea criminală și să-și modifice comportamentul în conformitate cu prevederile legii penale;

funcția de exemplaritate constă în influența pe care o produce pedeapsa aplicată condamnatului asupra altor persoane, care văzând constrângerea la care este supus condamnatul, sunt nevoite să reflecteze asupra propriei lor comportări și să se abțină de la săvârșirea de infracțiuni;

funcția educativă care rezultă din însăși noțiunea legală de pedeapsă, ca mijloc de corectare și reeducare. Pedeapsa influențează conștiința condamnatului, contribuie la formarea unei atitudini de respect față de legea penală, precum și față de valorile sociale și interesele protejate de aceasta;

funcția eliminatorie sau de incapacitate, uneori cînd interesele societății o cer, condamnatul este eliminat temporar, prin pedeapsa închisorii, a arestului sau definitiv din societate, în cazul detențiunii pe viață. Incapacitatea se manifestă prin excluderea infractorului din mediul criminogen, prin restrângerea posibilităților sau mijloacelor care au făcut posibilă săvârșirea infracțiunii( prin privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții, persoana nu poate comite infracțiuni de felul celor comise de persoane cu funcții de răspundere sau altele).

Categoriile de pedepse penale și gradele lor de gravitate

Sistemul pedepselor reprerzintă o listă exhaustivă de tipuri, feluri de pedepse stabilite în legea penală, care sunt grupate în categorii după anumite criterii și aranjate într-o anumită ordine.

În general, în literatura de specialitate nu există mari divergențe cu privire la definirea sistemului de pedepse. Sistemul sau cadrul pedepselor este acea totalitate de pedepse existente într-un anumit sistem de drept care pot fi aplicate unui infractor de către instanța de judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni. Potrivit opiniilor citate, pot fi evindențiate următoarele trăsături ale sistemului de pedepse:

Sistemul de pedepse reprezintă totalitatea de pedepse stabilite în legea penală;

Sistemul de pedepse este o enumerare exhaustivă, adică o listă care nu poate fi lărgită de către instanța de judecată, ci doar în urma unei modificări a legii penale;

Cadrul respectiv de pedepse este obligatoriu pentru instanța de judecată, aceasta putând aplica doar una dintre pedepse indicate în acest sistem;

În cadrul acestei enumerări pedepsele sunt aranjate într-o anumită consecutivitate sau ordine- dela cele mai blânde la cele mai severe;

În acest sistem pedepsele se află într-o anumită corelație, uneori de subordonare, unele pedepse sunt principale, altele-complimentare, adică în calitate de complinire la primele.

Actualul Cod penal se caracterizează printr-o diversitate mai mare de pedepse comparativ cu Codul penal RSSM din 1961. În afară de pedepsele aplicabile persoanelor juridice art. 63 CP al RM, care nu au precedent în Codul penal anterior, datorită lipsei unui subiect al infracțiunii, și pedepsele aplicabile persoanelor fizice au crescut numeric art. 62 CP al RM. Pedepsa cu munca neremunerată în folosul comunității nu a fost cunoscută de legea penală anterioară. Sistemul de pedepse din Codul penal evoluează în calitate de garant al principiului legalitații și umanismului Dreptului penal. Sistemul de pedepse instituit în Codul penal din 2002 reprezintă un progres incontestabil al dreptului penal din R. Moldova. Este semnificativ faptul diversificării pedepselor alternative celor privative de libertate, cu toate că sarcina dată nu poate fi considerată suficient de bine realizată.

În funcție de diferite criterii cum ar fi natura, destinația și caracteristicile pedepselor, acestea sunt pasibile de diverse clasificări. În funcție de gradul lor de autonomie și de particularitățile de aplicare în raport cu altele, pedepsele din Codul penal se clasifică în principale, complementare.

În funcție de conținutul drepturilor și libertăților restrânse sau private, pedepsele se împart în următoarele categorii:

• pedepse privative sau restrictive de libertate, care aduc atingere libertății persoanei – închisoarea, detențiunea pe viață;

• pedepse pecuniare, care vizează nemijlocit patrimoniul condamnatului. Din această categorie face parte amenda;

• pedepse ce restrâng dreptul la muncă, care cuprind munca neremunerată în folosul comunității, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, retragerea gradului militar. O trăsătură esențială a acestei categorii de pedepse constă în limitarea dreptului la muncă potrivit liberei alegeri a persoanei. Complexitatea acestor pedepse se manifestă în combinarea restricțiilor de ordin profesional cu cele de ordin material, care sunt legate în primul rând de remunerarea muncii și de primirea ulterioară a pensiei

Doctrina penală cunoaște următoarele categorii de pedepse ce pot fi aplicate persoanelor fizice :

Pedepsele principale sunt aplicate în mod independent pentru săvârșirea unei infracțiuni, fără a fi adăugate la altele. La stabilirea pedepsei instanța de judecată poate aplica o singură pedeapsă principală dintre cele alternative indicate în articol sau fixa doar unica pedeapsă principală indicată în articol. Stabilirea unei pedepse principale care nu este indicată în articolul din Partea specială poate avea loc doar în cazul aplicării unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege (art. 79 CP al RM), alin. (2) al art. 62 CP al RM, stabilește următoarele pedepse: Muncă neremunerată în folosul comunității poate fi aplicată ca pedeapsă principală sau în cazul condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei în calitate de obligație pentru perioada termenului de probă, Închisoarea și detențiunea pe viață se aplică numai în calitate de pedepse principale.

Munca neremunerată în folosul comunității este o pedeapsă aplicabilă doar în calitate de pedeapsă principală, reprezentând una dintre pedepsele de bază alternative celor privative de libertate, care au completat sistemul de pedepse din Codul penal din 2002. Este un pas care se încadrează în politica europeană în acest domeniu. Această pedeapsă a fost preluată din experiența altor state – Franța, Marea Britanie, Olanda, SUA, Germania etc., unde ea s-a confirmat deja ca una de bază în substituirea pedepselor privative de libertate. Conform alin. (1) art. 67 CP al RM, Munca neremunerată în folosul comunității constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autoritățile administrației publice locale. Aceasta este o pedeapsă care restrânge dreptul la muncă al condamnatului, fiind totodată și una restrictivă de libertate, deoarece executarea sa are loc în anumite condiții coercitive. Alin. (2) și (5) al art. 67 stabilesc anumite condiții și limite temporale de executare a pedepsei date: Munca neremunerată în folosul comunității se stabilește pe un termen de la 60 la 240 de ore și este executată de la 2 la 4 ore pe zi; în plus, Munca neremunerată în folosul comunității va fi prestată timp de cel mult 18 luni, timp care se calculează de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătorești. Alin. (4) art. 67 CP al RM stabilește Munca neremunerată în folosul comunității nu poate fi aplicată persoanelor recunoscute ca invalizi de gradele I și II, militarilor prin contract, femeilor gravide, femeilor care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani, persoanelor care nu au atins vîrsta de 16 ani și persoanelor care au atins vîrsta de pensionare. Cu toate că satisfacerea muncii date constituie o pedeapsă, prescripțiile legislației muncii privind disciplina de muncă, securitatea și protecția muncii, igiena muncii etc., cu unele excepții (munca nu este remunerată și nici benevolă), trebuie să fie respectate. Condamnatul poate fi atras la lucrări ce necesită calificare specială doar în cazul în care dispune de o atare calificare. Se interzice executarea muncii neremunerate în folosul comunității în timp de noapte, fără acordul condamnatului.

În unele cazuri, munca neremunerată în folosul comunității poartă un caracter substitutiv. Acest fapt subliniază caracterul coercitiv al muncii date. Se consideră eschivare cu rea-voință de la executarea pedepsei sub formă de muncă neremunerată:

• neprezentarea, la citarea serviciului de executare, a condamnatului de două sau mai multe ori timp de o jumătate din termenul stabilit al pedepsei;

• încălcarea de către condamnat a disciplinei muncii de două sau mai multe ori timp de o jumătate din termenul stabilit al pedepsei (sosirea la locul de muncă cu întârziere sau părăsirea acestuia înainte de termen, neexecutarea sau executarea intenționat eronată a dispozițiilor și indicațiilor persoanei responsabile de executarea lucrărilor etc.);

• neprezentarea condamnatului la muncă fără motive întemeiate de două sau mai multe ori timp de o jumătate din termenul stabilit al pedepsei.

În conformitate cu Regulamentul cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunității, evidența și controlul asupra comportamentului persoanelor condamnate la pedeapsa dată sunt exercitate de subdiviziunile teritoriale ale Departamentului de executare a deciziilor judiciare și de Serviciul pentru lucrul cu minorii al Ministerului Afacerilor Interne – în privința condamnaților minori. Pedeapsa sub formă de muncă neremunerată în folosul comunității se execută la obiective cu destinație socială de la locul de trai al condamnatului. Obiectivele cu destinație socială sunt determinate de către primărie (pretură), de comun acord cu serviciul de executare, la organizații, instituții și întreprinderi, indiferent de forma organizatorico-juridică a acestora. Din respectivele prevederi legale rezultă o serie de particularități ale acestui tip de pedeapsă:

• executarea unei munci neremunerate, adică pentru lucrările executate condamnatul nu este plătit;

• munca se execută în folosul comunității, ceea ce înseamnă că lucrările executate de condamnat trebuie să fie social-utile, adică să aibă un impact pozitiv pentru întreaga societate – construcția drumurilor, amenajarea spațiilor verzi, întreținerea locurilor publice, înlăturarea consecințelor unor calamități naturale sau sociale etc. Se interzice atragerea condamnaților la munci de interes personal;

• munca se execută în afara timpului serviciului de bază sau de studii: timpul în care se execută pedeapsa dată nu trebuie să coincidă cu orarul lucrului prestat la locul de muncă unde persoana este angajată în conformitate cu legislația muncii, fie în timpul orelor din cadrul instituțiilor unde condamnatul este antrenat într-un proces de instruire;

• munca este determinată de autoritățile administrației publice locale, ceea ce înseamnă că organele menționate desemnează lucrările ce urmează a fi executate și, respectiv, sunt implicate în procesul de supraveghere a ispășirii pedepsei date.

Munca neremunerată în folosul comunității consacră concepții noi și progresiste în materie represivă bazate pe ideile reparării prejudiciului cauzat, concilierii dintre infractor și victimă, integrării condamnatului în viața societății.

Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrșirea unei infracțiuni prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viață și plasarea ei, în baza hotărîrii instanței de judecată, pe un anumit termen, într-un penitenciar (alin. (1) art. 70 CP al RM). Închisoarea este una dintre cele mai severe pedepse din categoria celor principale, care se caracterizează în mod esențial prin două trăsături – izolarea forțată de societate a condamnatului și instituirea unui regim bine reglementat de executare a acestei pedepse.

În general, această pedeapsă dură trebuie aplicată doar atunci când, ținând cont de gravitatea infracțiunii săvârșite și de personalitatea condamnatului, instanța de judecată va ajunge la concluzia că făptuitorul prezintă un pericol sporit pentru societate și doar prin izolarea lui se va putea asigura inviolabilitatea valorilor și intereselor protejate de legea penală. Prin această izolare societatea urmărește, în mod prioritar, atingerea scopului de incapacitare a pedepsei: plasarea condamnatului într-un penitenciar exclude în mare parte posibilitatea săvârșirii de către el a unor noi infracțiuni.

În cazul închisorii, concomitent cu privarea condamnatului de libertate, are loc și limitarea substanțială a altor drepturi: dreptul la muncă în totalitatea aspectelor sale (libera alegere a genului de activitate, timpul de muncă ), dreptul de a alege și a fi ales.

Conform alin. (2) art. 70 CP al RM, închisoarea se stabilește pe un termen de la 3 luni la 20 de ani. La stabilirea pedepsei închisorii pentru persoana care, la data săvîrșirii infracțiunii, nu a atins vîrsta de 18 ani, termenul închisorii se stabilește din maximul pedepsei, prevăzute de legea penală pentru infracțiunea săvîrșită, reduse la jumătate. (alin. (3) art. 70 CP al RM).

Potrivit alin. (5) art. 70 CP al RM, în cazul înlocuirii pedepsei deten- țiunii pe viață cu o pedeapsă mai blândă, cu titlu de grațiere, se aplică închisoarea pe un termen de 30 de ani.

Detențiunea pe viață conform CP al Republicii Moldova, cea mai severă pedeapsă din întregul sistem de pedepse aplicabile persoanelor fizice. În 1995 ea a fost introdusă în sistemul pedepselor din CP al RM, din 1961 odată cu abolirea pedepsei cu moartea, luându-i locul și devenind cea mai aspră pedeapsă, astfel fiind păstrată și în codul din 2002. Această pedeapsă constă în privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieții (alin. (1) art. 71 CP al RM). Detențiunea pe viață poate fi stabilită numai pentru comiterea unei infracțiuni excepțional de grave, alin (2) art. 71 CP al RM.

Conducându-se de principiul umanismului și în scopul respectării convențiilor internaționale, legea penală, exclude femeile și minorii din categoria de persoane cărora le poate fi stabilită această pedeapsă severă (alin. (3) art. 71 CP al RM). Din aceleași considerente, Persoana care execută pedeapsa detențiunii pe viață poate fi liberată condiționat de pedeapsă înainte de termen dacă instanța de judecată va considera că nu mai există necesitatea executării de mai departe a pedepsei și dacă această persoană a executat efectiv cel puțin 30 de ani de închisoare, fără a se lua în calcul compensarea privilegiată a zilelor de muncă. (alin. (5) art. 91 CP al RM).

Pedepsele complementare se aplică doar în calitate de adaos la o pedeapsă principală, pe care o complementează în vederea unei individualizări maxime și pentru a atinge scopurile pedepsei. Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate se aplică atît ca pedepse principale, cît și ca pedepse complementare alin. (4) art. 62 CP al RM, avem numai o singură pedeapsă de acest tip – retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat.

Este o pedeapsă care poate fi aplicată numai în calitate de pedeapsă complementară. În conformitate cu art. 66 CP al RM, “în caz de condamnare pentru o infracțiune gravă, deosebit de gravă sau excepțional de gravă, instanța de judecată, ținând cont de circumstanțele săvârșirii infracțiunii, poate retrage condamnatului gradul militar, titlul special, gradul de calificare (clasificare) și distincțiile de stat”. Această pedeapsă complementară nu este indicată în sentința articolului din Partea specială a codului și instanța o aplică atunci când o consideră necesar, ținând cont de toate circumstanțele cauzei, în special de personalitatea condamnatului. Aceasta este o pedeapsă cu trăsături și amprente profund morale și se manifestă în pierderea anumitor drepturi, înlesniri, avantaje de care se bucură persoanele care au grade militare, titluri speciale, distincții de stat.

Gradul militar este o mențiune de stat care i se acordă persoanei pentru anumite merite în rândurile Forțelor Armate, organelor securității statului. Tipurile de grade militare (locotenent, căpitan, colonel etc.) și ordinea de conferire a acestora sunt reglementate de legislație.

Titlul special este o mențiune de stat care se atribuie pentru serviciul în diferite organe: serviciul diplomatic, controlul vamal (plutonier al serviciului vamal, locotenent al serviciului vamal ), organele fiscale.

Gradul de calificare (clasificare) este o mențiune specială de stat care se acordă funcționarilor publici, adică persoanelor care satisfac serviciul public în diverse organe: aparatul Parlamentului și Președintelui RM, aparatul Cancelariei de Stat, Curtea de Conturi etc. În conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la serviciul public nr. 443-XIII din 04.05.1995 și modificată din 01.01.2009, sunt stabilite trei ranguri cărora le corespund câte trei grade de calificare ale funcționarilor publici: consilier de clasa I, de clasa a II-a, de clasa a III-a, consilier de stat de clasele I, a II-a, a III-a și consilier de stat al Republicii Moldova, care poate fi de trei clase.

Distincțiile de stat sunt ordinele (Ordinul Republicii, Ordinul Ștefan cel Mare, Ordinul de Onoare ) și medaliile (Meritul Civic, Meritul Militar,Mihai Eminesc ), inclusiv jubiliare și titlurile onorifice (Meșter-Faur, Om Emerit ), care se conferă în semn de recunoștință și apreciere a meritelor persoanelor fizice și juridice (Ordinul Meritul Civic).

În conformitate cu art. 34 al Legii cu privire la distincțiile de stat, retragerea distincțiilor de stat se efectuează numai de către Președintele Republicii Moldova, căruia instanța de judecată îi propune acest lucru în cazul în care persoana a fost condamnată pentru o crimă gravă. Distincțiile de stat retrase sunt restituite organului care se ocupă cu problemele conferirii distincțiilor de stat.

Instanța de judecată care a adoptat sentința de retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat remite o copie a sentinței de condamnare organului care a conferit persoanei condamnate gradul sau distincția respectivă, care, la rândul său, operează modificările respective, adică exclude condamnatul din actele care atestă conferirea acestor grade sau distincții.

Pedepse mixte care pot fi aplicate atât ca pedepse principale, cât și ca pedepse complementare. În conformitate cu alin. (4) art. 62 CP al RM, sunt aceste pedepse, amenda și privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate.

Amenda, în conformitate cu alin. (1) art. 64 CP al RM, Amenda este o sancțiune pecuniară ce se aplică de instanța de judecată în cazurile și în limitele prevăzute de prezentul cod.

Deci, amenda este o restrângere a drepturilor patrimoniale ale condamnatului, care se manifestă în reducerea patrimoniului său. În prezent, amenda este una dintre cele mai răspândite tipuri de pedepse, atât în legile penale, cât și în practica judecătorească, în majoritatea jurisdicțiilor lumii.

Amenda poate fi aplicată atât ca pedeapsă principală, cât și ca una complementară Amenda se stabilește în unități convenționale. Unitatea convențională de amendă este egală cu 20 de lei (alin. (2) art. 64 CP al RM). În caz de modificare a cuantumului unității convenționale, ca bază se ia mărimea acesteia la momentul săvârșirii infracțiunii.

Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabilește în limitele de la 150 la 1000 de unități convenționale, în funcție de caracterul și de gravitatea infracțiunii săvârșite, ținându-se cont de situația materială a celui vinovat. Pentru infracțiunile săvârșite din interes material (furt, jaf, tâlhărie etc.), prin care infractorul a urmărit scopul să se îmbogățească în acest mod ilicit, limita maximă a amenzii este de 10000 de unități convenționale. În acest caz, la aplicarea amenzii legiuitorul a prevăzut două criterii de bază care trebuie luate în considerație la individualizarea pedepsei – caracterul și gravitatea infracțiunii săvârșite și situația materială a vinovatului. Caracterul și gravitatea infracțiunii săvârșite depind de categoria în care este încadrată infracțiunea de către legiuitor (art. 16 CP al RM), de forma intenționată sau imprudentă a vinovăției, de consecințele cauzate prin săvârșirea infracțiunii. La aprecierea situației materiale a vinovatului trebuie să se țină cont de mărimea veniturilor condamnatului, de numărul persoanelor aflate în întreținere, de alți factori care determină situația sa materială.

În caz de eschivare cu rea-voință a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanța de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu închisoare în limitele termenelor pedepsei maximale, prevăzute de articolul respectiv al Părții speciale a prezentului cod. Suma amenzii se înlocuiește cu închisoare, calculîndu-se o lună de închisoare pentru 50 unități convenționale.(alin. (5) art. 64 CP al RM). Condamnatul se eschivează cu rea-voință atunci când își schimbă locul de trai și nu anunță organele care supraveghează executarea pedepsei, când ascunde sau nu declară veniturile din care poate fi percepută amenda.

Cazurile de eschivare cu rea-voință trebuie deosebite de cele în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită din condiții obiective (lipsa salariului sau a altor venituri, starea materială grea condiționată de numărul mare de persoane aflate în întreținere sau care sunt bolnave etc.). Potrivit prevederilor din CP, în situația dată, instanța de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunității, calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunității pentru 50 de unități convenționale de amendă (alin. (7) art. 64 CP al RM).

Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate constă în interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârșirea infracțiunii (alin. (1) art. 65 CP al RM). Legea nu prevede, după exemplul altor legislații, tipul funcției sau natura, genul de activitate care cad sub interdicție. Acestea pot fi diverse: fie o funcție în organele de stat sau obștești; fie activități profesionale; de întreprinzător sau de altă natură. Singurul criteriu stipulat de lege de identificare a funcției sau activității asupra cărora pot fi impuse restricții din partea instanței de judecată este utilizarea funcției sau activității la săvârșirea infracțiunii. Se are în vedere că infractorul utilizează statutul funcției, drepturile și avantajele pe care le acordă aceasta în facilitarea comiterii infracțiunii (fiind lucrător vamal, el a facilitat comiterea unei contrabande), sau că pe parcursul activității sale este comisă infracțiunea imputată (în cursul activității de întreprinzător a fost comisă o evaziune fiscală).

Aplicarea acestui tip de pedeapsă este determinată în mod principal de necesitatea prevenirii recidivei din partea persoanelor care au comis infracțiuni în legătură cu funcția ocupată de ele sau cu activitatea profesională. Această pedeapsă poate fi extrem de efectivă, de exemplu, dacă este aplicată persoanelor condamnate pentru înșelarea clienților, luarea de mită sau pentru infrac- țiuni de corupție, infracțiuni contra siguranței transporturilor.

Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate poate fi stabilită de instanța de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani iar în cazurile expres prevăzute în Partea specială a prezentului cod pe un termen de la un an la 15 ani.

Legea prevede că această pedeapsă poate fi aplicată atât ca principală, cât și ca complementară. În ultimul caz Codul penal instituie unele condiții în ceea ce privește aplicarea ei. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată ca pedeapsă complementară și în cazurile când nu este prevăzută în calitate de pedeapsă pentru infracțiunile din Partea specială a codului, dacă, ținând cont de caracterul infracțiunii săvârșite de cel vinovat în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în timpul exercitării unei anumite activități, instanța de judecată va considera imposibilă păstrarea de către acesta a dreptului de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate. În consecință, dacă această pedeapsă nu este indicată în sancțiunea articolului respectiv în calitate de pedeapsă complementară, instanța de judecată totuși o poate aplica, însă cu condiția că a ajuns la concluzia (ținând cont de infracțiunea săvârșită, de personalitatea condamnatului, de rolul funcției sau al activității în facilitarea săvârșirii infracțiunii) privind imposibilitatea păstrării dreptului de a ocupa funcția sau a desfășura activitatea în cauză.

În funcție de tipul pedepsei principale pe care o însoțește când ea este aplicată în calitate de pedeapsă complementară, legea stabilește momentul de la care trebuie să înceapă calcularea acesteia. La aplicarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă complementară la amendă sau muncă neremunerată în folosul comunității, termenul ei se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar la aplicarea ei în calitate de pedeapsă complementară la arest, la trimiterea într-o unitate militară disciplinară sau la închisoare, termenul ei se calculează din momentul executării pedepsei principale.

În cazul aplicării acestei pedepse instanța nu o poate dispune în general, ci trebuie să specifice expres funcția (tipul de funcție: funcție de conducere în organele de stat; administrator al valorilor materiale; funcții educative.) care se interzice a fi ocupată sau genul de activitate care nu mai poate fi desfășurat.

Privind iresponsabilitatea penală a persoanelor juridice promotorii invocau în mod tradițional imposibilitatea de a aplica o pedeapsă unei entități juridice, concept admisibil doar pentru persoanele fizice. Cu certitudine că unele sancțiuni de natură pur fizică, care tind să producă suferințe sau să elimine delincventul, prin natura lor nu sunt susceptibile de a fi aplicate persoanelor juridice. Astfel de pedepse sunt închisoarea sau pedeapsa cu moartea. Între timp însă penologia s-a dezvoltat și este în măsură să furnizeze soluții la această problemă, astfel încât acest moment de discuție nu mai poate fi folosit ca argument în respingerea răspunderii penale a persoanelor juridice. În ceea ce privește spectrul de pedepse, fundamentul acestui argument a fost zdruncinat serios de experiența unor legislații străine (din Franța, Olanda, SUA, Anglia, Belgia etc.), care conțin un arsenal întreg de pedepse și măsuri de siguranță aplicabile, nu fără eficacitate, persoanelor juridice. Codul penal al Franței prevede un șir de pedepse capabile să frapeze persoana juridică în toată amploarea și activitatea sa, de exemplu: amenda; dizolvarea; interdicția, cu titlu definitiv sau pe o durată de cel mult 5 ani; de a exercita direct sau indirect una sau mai multe activități profesionale sau sociale; plasarea sub supraveghere judecătorească; închiderea, definitivă sau pe o durată de cel mult 5 ani; a unei sau a mai multor unități ale întreprinderii care au servit la comiterea faptelor criminale; excluderea accesului la piețele publice, cu titlu definitiv sau pe o durată de cel mult 5 ani; confiscarea specială; interzicerea de a emite cecuri; afișarea sentinței sau difuzarea ei prin mass-media.

În acest context, spectrul de pedepse din Codul penal al Republicii Moldova – care cuprinde doar trei pedepse (amenda, dizolvarea și privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate) – este extrem de redus, ceea ce transformă sarcina individualizării răspunderii penale și a pedepsei, puse în fața judecătorului, într-o chestiune extrem de dificilă. În plus, Codul penal stabilește o singură pedeapsă principală amenda , celelalte două (dizolvarea și privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate) fiind pasibile de a fi aplicate atât în calitate de pedepse principale, cât și complementare. În consecință, în timp ce pentru persoanele fizice vectorul este orientat spre tratamentul social al delincvenței (munca neremunerată în folosul comunității, retragerea gradului militar, a unui titlu special etc.), în cazul persoanelor juridice asistăm la repunerea în practică sau la reabilitarea unei sancțiuni pure și dure, ce afectează fie existența (lichidarea persoanei juridice), fie activitatea sau patrimoniul grupului.

Părerea este că un spectru suficient de larg de pedepse, dintre care nu ar lipsi nici cele dezonoratoare (publicarea sau difuzarea sentinței de condamnare), ar constitui un adevărat instrument de combatere a criminalității persoanelor juridice, capabil să realizeze, ca și în cazul persoanelor fizice, o individualizare maximă a pedepsei în scopul îndeplinirii sarcinilor acesteia.

Legislația penală a Republicii Moldova stipulează următoarele categoriile de pedepse aplicate persoanelor juridice:

Amenda În conformitate cu alin. (4) art. 64 CP al RM, mărimea amenzii pentru persoanele juridice se stabilește în limitele de la 500 la 20000 de unități convenționale, în funcție de caracterul și de gravitatea infracțiunii săvârșite, de mărimea daunei cauzate, luându-se în considerare situația economico-financiară a persoanei juridice. Amenda se aplică numai ca pedeapsă principală (alin. (2) art. 63 CP al RM). Cu toate că cuantumul amenzii și metoda determinării lui pentru persoanele juridice diferă de cel al persoanelor fizice, amenda nu este o pedeapsă specifică persoanelor juridice.

Amenda pare a fi pedeapsa principală căreia, în viziunea noastră, datorită simplității sale de a fi aplicată practic, autorii îi rezervă rolul de bază în sancționarea persoanelor juridice în scopul curmării delincvenței lor. Fiind o sancțiune pecuniară, amenda constituie o atentare directă la patrimoniul persoanei juridice condamnate. În urma aplicării acestei pedepse, persoana juridică devine debitor cu o sumă anumită de bani, care sărăcește patrimoniul său.

Totodată, aplicarea amenzii îi permite judecătorului să individualizeze pedeapsa, ținând cont de caracterul și gravitatea infracțiunii săvârșite, de mă- rimea daunei cauzate, luându-se în considerare situația economico-financiară a persoanei juridice. Deci, în multe cazuri, în funcție de situația economico-financiară a persoanei juridice, judecătorul va putea manevra cuantumul amenzii. Situația economico-financiară a persoanei juridice care influențează mărimea amenzii poate fi determinată în funcție de bilanțul societății (active și pasive), de numărul de tranzacții (cifra de afaceri), de rezultatele auditului contabil, precum și de alte reguli contabile. Numai practica va permite a cunoaște elementele ce vor fi luate în seamă la aprecierea situației economico-financiare care va influența mărimea amenzii.

Codul prevede totodată că în caz de eschivare cu rea-voință de la achitarea amenzii fixate a persoanei juridice care desfășoară activitate de întreprinzător, instanța de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.

Este evident că amenda, ca pedeapsă, are multe merite penologice. Unul dintre ele este că ea practic nu necesită cheltuieli de administrare, spre deosebire de alte pedepse, cum ar fi lichidarea persoanei juridice. În context corporativ, amenda mai are un avantaj tradițional direct legat de natura întreprinderii.

Nivelul amenzii nu trebuie să fie exagerat, altfel, povara acesteia poate fi trecută pe umerii salariaților inocenți – sub formă de venituri reduse sau de prețuri majorate. Chiar și statul va fi în pierdere, prejudiciindui-se încasarea impozitelor.

Legea penală nu reglementează lucru important, și anume că datoria apă- rută în urma impunerii amenzii trebuie să constituie obiectul unei transmiteri universale în cadrul unei fuziuni sau separări a persoanei juridice: societatea absorbantă sau cele ce rezultă din separarea nu sunt subiectul infracțiunii, însă eventual vor plăti amenda.

Privarea unei persoane juridice care desfășoară activitate de întreprinzător de dreptul de a exercita o anumită activitate este a doua pedeapsă prevăzută de Codul penal pentru persoanele juridice, care poate fi aplicată atât în calitate de pedeapsă principală, cât și complementară. Conform art. 73, această pedeapsă “constă în stabilirea interdicției de a încheia anumite tranzacții, de a emite acțiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenții, înlesniri și alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activități”.

Având scopul de a limita capacitatea de acțiune a persoanelor juridice, acest tip de pedeapsă atentează, de asemenea, la patrimoniul persoanei juridice, deoarece aceasta numai în urma unei activități, adeseori ilegale, poate obține un venit substanțial. Codul penal nu stipulează genul de activitate ce poate fi pus sub interdicție, însă, în principiu, trebuie înțeleasă a activitate “în exercițiul sau cu ocazia căreia a fost comisă infracțiunea”.

După o analiză, observăm că sancțiunea dată conține, de fapt, două pedepse diferite. În realitate, primirea de subvenții, înlesniri și alte avantaje de la stat nu constituie o activitate a persoanei juridice. Exercitarea unei activități este o inițiativă a persoanei juridice, un gen concret de activitate care poate fi prevăzut în actele de constituire a entității colective, pe când subvențiile și înlesnirile (de la plata impozitelor ) sunt niște acte ale statului, care pot însoți această activitate, pe baza anumitor acte normative. Activitatea persoanei juridice, care eventual poate fi interzisă, și subvențiile, înlesnirile sau avantajele acordate de stat constituie obiectul voinței diferitelor subiecte de drept, ce se află pe poziții opuse în relațiile juridice și, respectiv, sunt de natură diferită. Pe baza celor expuse, ar fi mai rezonabil să divizăm această pedeapsă în două pedepse aparte.

Alin. (2) art. 73 Codul penal prevede următoarele: privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi limitată la un anumit teritoriu sau la o anumită perioadă a anului și se stabilește pe un termen de până la 5 ani sau pe un termen nelimitat.

Expresia dată “pe un termen de până la 5 ani sau pe un termen nelimitat” este echivalentă practic cu interzicerea cu titlu definitiv a activității în cauză. Dacă interzicerea temporară a unei activități afectează, în primul rând, patrimoniul întreprinderii, atunci interzicerea exercitării directe sau indirecte a unei sau a mai multe activități cu titlu definitiv sau pentru o durată de cinci ani poate duce deseori, la dizolvarea persoanei juridice. În această perspectivă, la stabilirea termenului acestei pedepse instanța de judecată trebuie să pornească de la scopul urmărit prin aplicarea pedepsei date: eliminarea definitivă a persoanei juridice de pe segmentul respectiv de piață, înlăturarea temporară a acesteia.

Interdicția unei activități poate să se extindă asupra unui anumit teritoriu sau să prevadă o anumită perioadă a anului. În opinia noastră, acest gen de limitare corespunde mai curând măsurilor de siguranță, care au drept scop înlăturarea unei stări de pericol și se orientează spre viitor, de aceea ar trebui trecută în această categorie de consecințe penale, susceptibilă de a fi aplicată persoanei juridice. Codul penal nu specifică nici un fel măsuri de siguranță aplicabile exclusiv persoanelor juridice.

Lichidarea persoanei juridice care desfășoară activitate de întreprinzător este cea de a treia și ultima pedeapsă prevăzută de Codul penal care poate fi aplicată persoanelor juridice. Conform alin. (1) art. 74, lichidarea persoanei juridice care desfășoară activitate de întreprinzător constă în dizolvarea acesteia, cu survenirea consecințelor prevăzute de legislația civilă. Ea poate fi aplicată atât în calitate de pedeapsă principală, cât și complementară.

Lichidarea persoanei juridice ar trebui înlocuită cu alta “dizolvarea persoanei juridice”, deoarece anume aceasta din urmă, conform Codului civil, deschide procedura de lichidare (art. 86 CC), în cadrul căreia sunt satisfăcute cerințele patrimoniale ale creditorilor, se încasează amenzile, inclusiv cele impuse în calitate de pedeapsă penală, se împart între fondatori bunurile ce rămân. În urma încheierii procedurilor ce urmează dizolvarea, are loc lichidarea persoanei juridice, care se soldează cu radierea ei din registrul în care se înregistrează aceste subiecte de drept (art. 99 CC). Acestea ar trebui să fie “consecințele prevăzute de legislația civilă” despre care este vorba în art. 74 Cod penal, deoarece ar fi incorect și contrar înseși legislații civile a condamna persoana juridică direct la lichidare, fără să se țină cont de interesele salariaților, creditorilor și ale statului în luarea unei astfel de decizii.

Pedeapsa în cauză este un echivalent al “pedepsei capitale” și reprezintă sancțiunea cea mai gravă, motiv din care această pedeapsă capitală a persoanelor juridice ar trebui să fie aplicată în cazuri excepționale. Iată de ce considerăm că regula stabilită la alin. (2) art. 74 Cod, conform căreia “lichidarea persoanei juridice se stabilește în cazul în care instanța de judecată constată că gravitatea infracțiunii săvârșite face imposibilă păstrarea unei persoane juridice, și prelungirea activității ei”, este prea liberală și necesită a fi restrânsă.

Este necesar a se stabili alte criterii ce ar restrânge sfera de aplicare a pedepsei în cauză, deoarece ea nu este benefică societății în întregime, provocând disponibilizarea salariaților și creșterea șomajului; făcând ca terțe persoane să sufere de pe urma unei eventuale creșteri de prețuri ca rezultat al micșorării concurenței, deoarece prestatorul de servicii sau de mărfuri a fost scos de pe piață, din afaceri; desigur, va pierde și statul, în urma neîncasării impozitelor.

Prima ipoteză în virtutea căreia persoana juridică poate fi lichidată este cazul când ea a fost creată pentru a comite infracțiuni, deci atunci când însăși existența persoanei juridice este frauduloasă. În acest context, va trebui de reținut activitatea reală a persoanei juridice, și nu scopul legal declarat al creării sale. În această ipoteză, crearea persoanei juridice corespunde cu manifestarea voinței de a facilita comiterea infracțiunilor, iar aplicarea pedepsei capitale corespunde cu dorința de a exclude o posibilă constituire a unui ecran, care ar permite persoanelor fizice să comită infracțiuni fără a fi pedepsite.

O altă ipoteză în virtutea căreia poate fi reținută aplicarea acestei “pedepse capitale” se referă la cazul în care persoana juridică a fost deturnată de la obiectul său pentru a comite infracțiuni. Aceasta presupune că obiectul determinat licit nu este respectat, cel puțin parțial, fiind schimbat și redirecționat spre o activitate criminală.

Concluzia privind gravitatea infracțiunii săvârșite care face imposibilă păstrarea persoanei juridice și prelungirea activității ei trebuie să se întemeieze anume pe aceste criterii: fie că persoana juridică nu mai practică în mod prioritar o activitate licită; ci există pe baza veniturilor obținute pe cale ilegală; fie că persoana juridică în genere a fost creată pentru a servi unor scopuri criminale.

Principiile sistemului execuțional penal

Existența unui sistem de drept, cum este sistemul execuțional penal, presupune existența unor principii proprii acestui sistem, care să-i asigure coeziune și stabilitate. „Principiile sunt idei călăuzitoare atît pentru un sistem de drept, cît și pentru anumite ramuri de drept".

Sistemul execuțional penal este fundamentat pe o seamă de principii de drept prin care se orientează și se conduce toată activitatea de executare a sancțiunilor penale, principii care privesc pe participanții la această activitate, conținutul acestei activități, adică obligațiile și drepturile acestor participanți. Principiile sistemului execuțional penal sunt de mai multe feluri, în dependență de obiectul și întinderea lor ele aplicate. Unele principii sunt principii generale, principii care se referă la întregul domeniu al sistemului execuțional penal, altele sunt principii speciale, care privesc executarea unui grup de pedepse, bunăoară executarea pedepselor privative de libertate închisoare, deținere pe viață sau numai pedeapsa închisorii sau grupa pedepselor complementare.

Principii Generale

Principiul legalității

Potrivit acestuia executarea pedepselor se efectuează în conformitate cu Codul penal, cu Codul de executare a sancțiunilor de drept penal și alte legi. Este un principiu general și important, fiindcă, în primul rînd, acționează încă din faza stabilirii și aplicării pedepsei de către instanța și el trebuie să continue și în faza de executare a pedepsei. În al doilea rînd, este un principiu întradevăr general, în sensul că se aplică executării tuturor pedepselor, principale și complimentare, privative de libertate sau privative de bunuri sau drepturi. Mai mult, în faza executării pedepselor, fiind faza în care se pune în executare conținutul diferitelor pedepse (se ridică libertatea, se ridică bunuri, drepturi), o corectă și dreaptă ridicare a acestor valori umane nu poate fi realizată decît prin respectarea legii.

Principiul disponibilității

Creditorul dispune de dreptul de a cere executarea silită a documentelor executorii, precum și de a renunța  la executarea începută sau de a amîna pornirea ei, în limitele prescripției dreptului stabilit.

Părțile în procedura de executare (creditorul și debitorul) pot executa documentul executoriu prin încheierea unei tranzacții în condițiile prezentului cod.

Principiul umanismului

Îndeosebi al executării pedepsei privative de libertate, potrivit căruia executarea pedepsei nu trebuie să aducă suferință condamnatului. Executarea oricărei pedepse implică o constrîngere, o suferință de un fel sau altul. Dar, potrivit principiului umanismului, executarea pedepsei nu trebuie să aducă alte suferințe în plus.Este un principiu general, fiindcă prin executarea oricărei pedepse sau sancțiuni penale se pot cauza asemenea suferințe.

Principii Speciale

Prin principii speciale ale sistemului execuțional penal se înțeleg principii care privesc și se aplică executării unui grup de pedepse sau executării unei pedepse, anume cele referitoare la executarea pedepselor private de libertate, cum sunt închisoarea, deținerea pe viață.

În această categorie s-au înscris principii speciale cum sunt:

Principiul echității sociale la executarea pedepsei penale, constă în

faptul că modul executării pedepsilor depinde de caracterul crimei, gravitatea pericolului social, gradul vinovăției și personalitatea infractorului. Acest principiu e chemat de a proteja interesele societății de la noi atentate.

Principiul egalității

Modul și condițiile de punere în executare a documentelor executorii se extind asupra persoanelor cu funcție de răspundere, persoanelor fizice, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială, și asupra persoanelor juridice, indiferent de tipul de proprietate și de forma juridică de organizare.

Principiul individualizării executării pedepselor

Potrivit acestuia executarea pedepselor și a celorlalte sancțiuni penale trebuie adaptată după felul individului, după felul personalității condamnatului. Regimul și tratamentul condamnaților se individualizează pe baza examinării și analizării personalității fiecărui condamnat, ținînd seama de sexul, vîrsta, statutul social, nivelul de instrucție etc. Principiul individualizării executării pedepselor și a celorlalte sancțiuni penale are o aplicare generală, el privind atît pedepsele principale, cît și pedepsele complementare și măsurile de siguranță. Se individualizează atît pedeapsa închisorii, cît și pedeapsa amenzii penale, atît pedepsele complementare, cît și măsurile de siguranță.

Principiul recunoașterii dreptului condamnatului

Încarcerat de a înștiința familia sau pe avocatul său, în cazul minorului încarcerat de a înștiința părinții,tutorele sau avocatul, iar în cazul străinului de a lua legătura cu un post consular.

Principiul recunoașterii dreptului persoanei condamnate

Să se consulte și să comunice cu avocatul său, personalul penitenciarului are obligația să asigure realizarea acestui drept.

Principiul recunoașterii dreptului condamnatului la respectarea credinței religioase, la intrarea în legătură cu reprezentantul culturii la care aparține, laasistarea la servicii religioase organizate în locurile de deținere.

Principiul recunoașterii dreptului condamnaților și familiilor lor

Presupune că aceștea ori alte persoane au dreptul de a se plînge împotriva încălcării drepturilor legale, privind executarea pedepselor, sesizînd, după caz, instanța de judecată, judecătorul sau Ministerul Justiției.

În literatura de specialitate se mai menționează următoarele principii executării pedepselor penale cum ar fi :

Principiul realismului presupune luarea în considerare a factorilor realității obiective la înfăptuirea activităților de resocializare. Acest principiu orientează spre obiectivitate în activitatea de aplicare a legilor și executare a pedepselor. Important este de a-i ajuta pe cei care au nevoie de ajutor și de a nu trasa sarcini practic irealizabile, cum ar fi reeducarea infractorilor înrăiți.

În opinia lui Vasile Preda, la baza procesului de reintegrare socială a delincvenților trebuie să stea următoarele principii:

Principiul reabilitării timpului, deoarece un delincvent ocazional se poate reabilita mai ușor decît un delincvent habitual sau recidivist;

Principiul individualizării, metodelor și procedeelor de reeducare în funcție de particularitățile de vîrstă și trăsăturile personalității delincventului;

Principiul continuității. Miezul mecanismului de adaptare socială îl pot constitui și anumit principii de interacțiune al acestui mecanism cu înseși persoana liberată.

P. Osterdal, care este și președinte al Asociației Naționale a lucrătorilor obștești voluntari din Suedia, propune următoarele principii de comunicare cu condamnații și persoanele liberate:

Principiul motivării obiectului resocializării prevede existența dorinței și a motivului de a începe procesul resocializării;

Principiul integrității procesului resocializării presupune existența unui fir neîntrerupt în lucrul cu condamnații în perioada aflării lor în instituția penitenciară și după liberare, precum și lipsa unor lacune în domeniul responsabilităților diferitor organe ale puterii de stat;

Principiul duratei comunicării persoanei cu reprezentanții societății presupune în mod obligator un termen îndelungat pentru stabilirea unor relații cu condamnații, începerea timpurie a lucrului cu ei de către reprezentanții obștești (cu 2 ani pînă la liberare sau chiar mai devreme);

Principiul ritualului liberării presupune planificarea amănunțită a procesului de liberare și însoțire a persoanei la viitorul loc de trai;

Principiul unei tutelări necesare și suficiente presupune continuarea activităților tutelare cu foștii condamnați (tutorele are rolul persoanei de contact) atît timp cît este necesar;

Principiul controlului asupra procesului resocializării presupune asigurarea unui mecanism de control eficient din partea organizațiilor obștești asupra întregului proces de resocializare.

Istoricul legislației execuțional penale a Republicii Moldova

În primii ani după înființarea RSS Moldovenești în 1940, executarea pedepselor penale se reglementa conform legislației de corectare prin muncă a Uniunii Sovietice, prin ordinele, directivele, instrucțiunile NKVD-ului, cărui îi erau subordonate lagărele și închisorile în timpul războiului și după război. Legislația execuțional penală a Republicii Moldova a fost legată și chiar copiată după LPE a Federației Ruse.Timp de peste 20 de ani, din anii 30 pînă în 1954, executarea pedepselor a fost efectuată nu prin legi ci prin acte secrete ale NKVD-ului care nu erau publicate, avînd ca scop să ascundă crimele săvîrșite contra poporului rus și altor popoare ale fostei Uniuni Sovietice în această perioadă tragică.

După moartea lui Stalin, din început restabilirea legalității și reforma juridică a tuturor ramurilor de drept, inclusiv a dreptului de reeducare prin muncă. Abia în această perioadă a început să se scrie și să se vorbească despre crimele săvîrșite în lagărele staliniste, a început reabilitarea victimelor lor.

Operele scriitorilor ruși A. Soljenițin, A. Rîbakov și ale altora care ei înșiși au trecut prin acest iad, au fost traduse și publicate în mai multe țări și au cutremurat opinia publică mondială. Nu l-a ocolit această soartă tragică nici pe poporul nostru după intrarea sau, includerea RSSM în componența Uniunii Sovietice, și mai ales după al doilea război mondial. Aceste crime contra umanității și contra poporului nostru sînt descrise în Legea Republicii Moldova de la 8 decembrie 1992,,Cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice săvîrșite de regimul comunist totalitar de ocupație’’ (7 noiembrie 1924-23 iunie 1990).

În această lege se menționeză că, începînd cu 7 noiembrie 1924, pe teritoriul actualei Republici Moldova, mai întîi în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, regimul comunist totalitar de ocupație a săvîrșit un șir de crime împotriva umanității: genocid, represiuni politice, foamete organizată. Sute de mii de oameni nevinovați au fost supuși represiunilor pentru convingerile lor politice sau religioase, din motive naționale sau sociale. Sute de mii de oameni au fost deportați în Siberia, condamnați la moarte, la privațiune de libertate, au fost omorîți prin frig, înfometare sau internare în instituții de psihiatrie.

Parlamentul Republicii Moldova a condamnat teroarea și genocidul în masă al populației băștinașe a Moldovei, crimele incompatibile cu legalitatea și dreptatea, și a declarat că va întreprinde măsurile necesare în vederea înlăturării consecințelor represiunilor și fărădelegilor săvîrșite, declarînd că astfel de nelegiuiri nu se vor mai repeta.

Din 1940 și pînă în 1961 în Republica Moldova a lipsit legislația penală și execuțional penală, fiindcă a fost impusă în acest domeniu legislația RSS Ucrainene.

La 25 decembrie 1958 au fost adoptate bazele legislației penale ale URSS și ale republicilor unionale, în temeiul cărora a fost adoptat și primul Cod penal al RSS Moldovenești de la 24 martie 1961.

În sistemul pedepselor în Codul penal din 1961 au fost incluse:

Privațiunea de libertate;

Deportarea;

Expulzarea;

Munca corecțională fără privațiunea de libertate;

Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate;

Amenda;

Destituirea din funcție;

Obligarea de a se repara dauna cauzată;

Mustrarea publică;

Confiscarea averii;

Retragerea gradului militar sau special;

Lipsirea de drepturile părintești;

Trimiterea militarilor într-un batalion disciplinar.

Ca măsură excepțională, Codul penal prevedea pedeapsa cu moartea. În legătură cu adoptarea primului Cod penal al RSS Moldovenești a apărut și necesitatea reglementării juridice a executării acestor pedepse mai democratice și mai umane. Dar numai peste 8 ani, la 11 iulie 1969, au fost adoptate bazele legislației de corectare prin muncă a URSS și republicilor unionale.

La 8 decembrie fost adoptat și primul Cod de coerctare prin muncă al RSS Moldovenești, care însă reglementa executarea numai a patru pedepse prevăzute de Codul penal:

Privațiunea de libertate;

Deportarea;

Expulzarea;

Munca corecțională fără privațiunea de libertate.

În 1977 Codul de corectare prin muncă a fost completat cu titlul IIIA care reglementa executarea privațiunii de libertate cu suspendarea executării pedepsei și cu atragerea obligatorie a condamnatului la muncă și eliberarea condițională din locurile de detenție cu atragerea obligatorie a condamnaților la muncă, aspecte prevăzute de art 24 și 51 și introduse în Codul penal în același an.

Executarea celorlalte pedepse a rămas nereglementată pînă în anul 1984, cînd la 5 aprilie a fost adoptat Regulamentul privind ordinea și condițiile executarii în RSS Moldovenească a pedepselor penale, nelegate de influențarea cu munca corecțională a condamnaților. Acest act normativ reglementa executarea pedepselor:

Privațiunea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita anumite activități;

Amenda;

Destituirea din funcție;

Mustrarea public;

Confiscarea averii;

Lipsirea de drepturile părintești;

Retragerea gradului militar sau special.

Așadar, în anul 1984 s-au creat 2 ramuri ale legii care reglementau executarea pedepselor penale:

Legislația de corectare prin muncă;

Legislația privind executarea pedepselor lipsite de influența muncii corecționale asupra condamnaților. A aparut necesitatea de a se crea o ramură unică a legislației, care s-ar baza pe un temei teoretic comun, legislația execuțional penală.

La 23 iunie fost adoptată Declarația de Suveranitate a Republicii Moldova, iar la 27 august 1991, Declarația de independență, și Moldova a devenit un stat independent și suveran. O dată cu aceasta s-a început și reforma organelor naționale de stat și a sistemului de drept, inclusiv a dreptului penal și a dreptului execuțional penal.

La 4 august 1992 din Codul penal și din Codul de corectare prin muncă au fost excluse normele care prevedeau aplicarea și executarea deportării și expulzării. A început pregătirea Codului penal și a Codului execuțional penal Republicii Moldova. Ar fi fost rațional ca aceste două coduri strîns legate între ele sa fie adoptate în același timp. S-a întîmplat însă că Codul execuțional penal a fost adoptat la 24.12.2004 și a intrat în vigoare în 01.07.2005 și Codul penal a fost adoptat în 13.09.2002 și a intrat în vigoare în 12.06.2003.

În august 1997 Guvernul Republicii Moldova a adoptat concepția de dezvoltare a sistemului penitenciar al republicii pînă în anul 2000, care cuprinde noțiuni generale, direcțiile principale de reorganizare a sistemului penitenciar, reorganizarea practicii, muncii cu personalul din domeniu, ocrotirea lui sociojuridică, organizarea modului de executare a pedepsei, crearea serviciului profesional de pază, supraveghere, escortă, investigație și de securitate în instituțiile penitenciare, reorganizarea muncii educative cu condamnații, perfecționarea formelor și metodelor de antrenare a condamnaților la muncă, asistență medicală, asigurarea financiară și tehnico-materială, construcția, particularitățile executării pedepselor neprivative de libertate, perfecționarea bazei legislative.

Se cere o mare consecvență, ințelepciune, iscusință profesională din partea conducerii, colaboratorilor tuturor instituțiilor penitenciare și desigur o finanțare corespunzătoare, pentru ca acest concept să fie realizat în practică.

EXECUTAREA PEDEPSELOR ÎN INSTITUȚIILE PENITENCIARE

Categoriile de instituții penitenciare

În diverse țări există penitenciare de capacități diferite, începînd cu cele mici, de pînă la 500 locuri, la cele medii, de pînă la 1000 locuri și cele mari și foarte mari, de la 1000 pînă la 3000 locuri sau chiar mai mari (SUA, Marea Britanie, Canada, Brazilia, Rusia etc.). Dacă din punctul de vedere al costului și securității, penitenciarele mari sunt mai acceptabile, atunci din punct de vedere execuțional, penal și uman, adică din punct de vedere reeducativ și al tratamentului, ele sunt criticate în literatura de specialitate. Din această cauză, în teoria și practica penitenciară modernă se pune accentul și se preferă penitenciarele mici și medii, penitenciare care permit relații umane între deținuți, posibilități de contacte și cunoaștere ale acestora cu personalul de supraveghere și, mai ales, cu cel medical și educativ. Fiind vorba, de multe ori, de tratamentul individual și colectiv al condamnaților, acesta poate fi făcut cu mai mult succes în penitenciarele mici. La diverse întruniri internaționale în acest domeniu s-au exprimat opinii favorabile penitenciarelor mici și medii, de altfel, penitenciarele mari presupun și o construcție și o arhitectură cu o amplasare corespunzătoare, de regulă, în afara localităților umane. Desigur, în astfel de condiții, este greu de vorbit despre resocializarea deținuților.

Structura sistemului penitenciar este influențată de diferiți factori social-economici, politici și spirituali. În penitenciare se realizează principiul deținerii separate a diferitelor categorii de condamnați, în dependență de sex, vîrsta, cetățenie,de caracterul și gradul pericolului social al infracțiunii săvîrșite, de activitatea infracțională anterioară și termenul pedepsei aplicate. Sunt deținute izolat femeile de bărbați, minori de maturi, recidiviștii deosebit de periculoși și condamnații la închisoare pe viață. Din acest motiv se organizează instituții penitenciare de tip diferit, iar în penitenciare de un anumit tip își execută pedeapsa izolat diferite categorii de condamnați.

Articolul 72 din C.penal prevede următoarele tipuri de penitenciare cum ar fi:

de tip deschis;

de tip semiînchis;

de tip închis.

Persoanele condamnate care nu au ajuns la majorat execută pedeapsa în penitenciare pentru minori sau în sectoare separate ale penitenciarelor nespecializate,  cu asigurarea pentru ei a condițiilor penitenciarului pentru minori.

Femeile condamnate execută pedeapsa în penitenciare pentru femei sau în sectoare separate ale penitenciarelor nespecializate, cu asigurarea pentru ele a condițiilor penitenciarului pentru femei. Persoanele de sex feminin condamnate care nu au ajuns la majorat execută pedeapsa în penitenciare pentru femei, cu asigurarea pentru ele a condițiilor penitenciarului pentru minori (art.216 Cod de executare al R.M.).

Instituții penitenciare de tip deschis – execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru infracțiuni săvîrșite din imprudență. Ei sunt de regulă, deținuți sub supraveghere în modul și în condițiile stabilite de Codul de executare și de Statutul executării pedepsei.

În regim inițial condamnații se află timp de trei luni din ziua intrării în penitenciar. Conform lit.2) alin.(2) art.269 al Codului de Executare al RM, ei au dreptul de a se deplasa liber în intervalul de timp de la deșteptare pînă la stingere, pe teritoriul penitenciarului în limitele stabilite de administrația penitenciarului. La fel ei sunt în drept de a avea asupra lor și de a utiliza obiecte de valoare și bani.

Condamnatul care execută pedeapsa închisorii în regim comun sau de resocializare sau care este lăsat să efectueze lucrări de deservire gospodărească în izolatorul de urmărire penală, precum și condamnatul încadrat în programul de pregătire pentru liberare, dacă este caracterizat pozitiv, poate beneficia, în decursul anului, de cel puțin o deplasare de scurtă durată, de pînă la 5 zile, în afara penitenciarului pentru vizitarea familiei, rudelor, tutorelui sau curatorului, după caz în conformitate cu alin.(1) art. 236 Cod de executare RM.

În regim de resocializare condamnații, pot beneficia de dreptul de a locui împreună cu familia într-un spațiu locativ separat pe teritoriul penitenciarului sau în apropierea lui.

Penitenciarele de tip deschis, spre deosebire de cele de tip semiînchis, sunt lipsite de atributele penitenciarului-turnuri, santinele înarmate, garduri cu sîrmă ghimpată, cîini.

Instituții penitenciare de tip semiînchis – sunt penitenciarele cu regim comun și resocializare. În penitenciarele de toate tipurile pot fi create sectoare pentru deținerea izolată a condamnaților de diverse categorii.

În penitenciarul de tip semiînchis, condamnații sînt deținuți cu pază și sub supraveghere permanentă, în modul și în condițiile stabilite de prezentul cod și de Statutul executării pedepsei de către condamnați.

În regim inițial, condamnații se află timp de 6 luni din ziua intrării în penitenciar, însă nu mai mult de o treime din durata pedepsei. Condamnații:

a) sînt repartizați în încăperi izolate cu cel mult 4 locuri;

b) pot fi antrenați la munci care nu necesită ieșire din penitenciar.

În regim comun, suplimentar la prevederile alin.(2) al prezentului articol, condamnații sînt în drept, în intervalul de timp de la deșteptare pînă la stingere, să se deplaseze liber pe teritoriul penitenciarului în limitele stabilite de administrația penitenciarului, de asemenea, să fie antrenați în munci în afara penitenciarului, cu condiția asigurării supravegherii permanente.

În regim de resocializare, condamnații, suplimentar la prevederile alin.(2) și (3) ale prezentului articol:

a) sînt în drept de a avea asupra lor și de a utiliza obiecte de valoare și bani;

b) pot fi antrenați la muncă în afara penitenciarului fără supraveghere;

c) pot beneficia de o deplasare de scurtă durată în condițiile art.236 din prezentul cod.

În regim comun și în regim de resocializare, condamnații pot fi antrenați în munci în afara penitenciarului dacă dispun de dreptul de deplasare fără escortă sau însoțire, în condițiile prevăzute la art.235 Cod de executare. Condamnații beneficiază de plimbări zilnice. Condițiile obișnuite sunt destinate condamnaților deținuți în sectoarele locale de tip cămin, în condiții îmbunătățite de deținere și cu deplasarea limitată pe teritoriul determinat al instituției.

Transferul condamnatului în regim de resocializare se efectuează cu cel puțin 6 luni înaintea expirării termenului pedepsei, în condițiile stabilite de alin. (1) art. 282 al Codului de executare.

În cazul în care condamnatul dă dovada de o conduită bună și de atitudine conștiincioasă față de muncă, după 3 luni de detenție într-o încăpere cu izolare strictă în penitenciar cu regim comun sau după 6 luni – în penitenciar de tip semiînchis cu regim înlesnit, poate fi transferat în condiții obișnuite de detenție.

Condițiile de detenție în penitenciarele cu regim înlesnit sunt asemănătoare cu cele din instituțiile cu regim comun și se deosebesc prin gradul mai sporit de izolare, prin limitarea numărului de întrevederi, de primire a pachetelor cu provizorii, a coletelor.

Instituții penitenciare de tip închis – (închisorile) sunt destinate pentru deținerea condamnaților la privațiune de libertate din rîndurile recidiviștilor, precum și a persoanelor care au comis infracțiuni deosebit de grave și excepțional de grave.

Persoanele care nu au atins vîrsta de 18 ani își execută pedeapsa cu închisoarea în penitenciarele pentru minori.

În regim inițial, condamnații se află timp de 9 luni din ziua intrării în penitenciar. Condamnații:

a) sînt repartizați în încăperi izolate cu cel mult 2 locuri;

b) pot fi antrenați la munci care nu necesită ieșire din penitenciar.

În regim comun, condamnații:

a) sînt repartizați în încăperi izolate cu cel mult 4 locuri;

b) pot fi antrenați la munci care nu necesită ieșire din penitenciar, precum și în munci în afara penitenciarului, cu condiția asigurării pazei și supravegherii permanente;

c) se pot deplasa liber în zona locativă și în încăperile de uz comun ale secției cu regim comun în intervalul de timp de la deșteptare pînă la stingere.

În regim de resocializare, suplimentar la prevederile alin.(3) art.271 C.executare, condamnații sînt în drept să se deplaseze liber pe teritoriul penitenciarului în limitele stabilite de administrația penitenciarului, de asemenea, să fie antrenați în munci în afara penitenciarului, cu condiția asigurării supravegherii permanente.

În regim comun și în regim de resocializare, condamnații pot fi antrenați în munci în afara penitenciarului dacă dispun de dreptul de deplasare fără escortă sau însoțire, în condițiile prevăzute la art.235 din prezentul cod.

Dacă vom compara penitenciarele de tip semiînchis cu cele de tip închis, constatăm că primele au mai multe avantaje. Menționăm că în penitenciarele de tip semiînchis măsurile de influență corecțională, educativă se aplică pe deplin, spre deosebire de închisoare, unde antrenarea condamnatului în muncă, instruirea generală și profesională este limitată de necesitatea asigurării unei izolări mai stricte a acestuia.

Închisoarea înseamnă o despărțire și o slăbire a relației cu familia, fapt ce duce la zdrucinarea unui important suport al omului. După liberare, mulți foști condamnați se încadrează cu greu în familie, în muncă, în cercul de prieteni, în viața socială. Starea psihică de neangajare, de rupere de la mediul social, de oameni, după cum susțin unii criminologi, ar fi o cauză a infracționalității.

Pentru evitarea unor asemenea consecințe, în concepția umanistă a legiuitorului nostru, în anumite cazuri, executarea pedepsei privative de libertate de o durată mai scurtă este înlocuită cu executarea ei fără privare de libertate, prin introducerea condamnarii cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Penitenciarul este uneori un loc în care condamnații recidiviști exercită o influență negativă asupra celorlalți condamnați. Orice măsură s-ar lua, o evitare completă a acestei influențe este greu de realizat. Așadar în această situație reglementarea executării pedepsei într-un loc de deținere cuprinde dispoziții de separare a condamnaților recidiviști de ceilalți condamnați, separare care trebuie să asigure realizarea scopului executării pedepselor.

Regimul penitenciar, conținutul și funcțiile acestuia

Regimul penitenciar reprezintă modul de executare și de ispășire a pedepsei cu închisoarea, stabilit de lege și de alte acte normative, care asigură: izolarea condamnaților, supravegherea lor permanentă, controlul asupra executării exacte și stricte a obligațiilor lor, drepturile și libertățile lor, securitatea condamnaților și a personalului, deținerea separată a diferitelor categorii de condamnați, diversele condiții de deținere în funcție de tipul penitenciarului indicat de judecată și schimbarea condițiilor de ispășire a pedepsei.

În Republica Moldova în penitenciare se stabilesc trei tipuri de regimuri:

Comun;

Inițial

Resocializare.

Regimul reflectă esența și conținutul pedepsei deoarece exprimă totalitatea restricțiilor aplicate față de condamnați. Concomitent regimul determină regulile de comportare, drepturile și obligațiile pentru toți participanții la raporturile juridice legate de executarea acestei pedepse. Stabilind drepturile și obligațiile condamnaților, regimul determină statutul juridic al lor și prevede totalitatea mijloacelor și pârghiilor de influențare și de menținere a ordinii interioare în instituție.

Prevederile regimului sânt obligatorii nu numai pentru condamnați. Sub incidența lui cad:

administrația penitenciarului, administrația instituțiilor și organizațiilor la care lucrează;

condamnații, reprezentanții organizațiilor obștești care participă la lucrul cu condamnații,

funcționarii organelor de stat care realizează controlul în instituțiile penitenciare, persoanele care se află pe teritoriul instituțiilor penitenciare (zonele locative și de producție).

Din punct de vedere teritorial sfera de acțiune a regimului penitenciar se răsfrânge nu numai în instituția penitenciară, dar și în afara lui. Potrivit art. 232 C.executare, întrevederile de lungă durată ale condamnatului pot avea loc în afara penitenciarului. în acest caz condamnații sânt obligați să respecte anumite norme de comportare prevăzute de regimul penitenciar.

Regimul penitenciar depinde de comportamentul condamnaților, de aceia condițiile de executare se pot modifica pe parcursul executării privațiunii de libertate de la cele mai severe spre cele mai blânde și invers.

Respectarea cerințelor regimului se asigură prin măsuri de convingere (munca educativă cu condamnatul) și de constrângere (aplicarea sancțiunilor), prin controlul permanent al condamnaților (percheziția și verificarea obiectelor acestora).

Personalizarea prin diferențiere, individualizare și planificare a executării pedepsei este reglementată în Statutul executării pedepsei de către condamnați. Aplicarea față de condamnat a condițiilor unui regim de deținere mai sever, particular sau select nu se admite.

Transferarea condamnatului dintr-un regim de deținere într-un alt regim de deținere, în cadrul aceluiași penitenciar, se efectuează în temeiul hotărîrii comisiei înființate în penitenciar, din a cărei componență fac parte reprezentanți ai administrației penitenciarului, ai autorității administrației publice locale, ai asociațiilor obștești, specialiști în domeniul psihologiei și, după caz, alte persoane. În cazul minorilor, în comisie vor fi incluși și reprezentanți ai autorității tutelare. Modul de constituire și competența comisiei menționate sînt stabilite în Statutul executării pedepsei de către condamnați.

Transferarea condamnatului dintr-un penitenciar în alt penitenciar de același tip se face la decizia directorului general al Departamentului instituțiilor penitenciare.

La transferarea condamnatului se iau în considerare caracterizările personalității lui cuprinse în dosarul personal, inclusiv privind participarea lui la programele de studii și socioeducative.

Decizia privind transferarea sa dintr-un regim de deținere într-un alt regim de deținere, precum și dintr-un penitenciar într-un alt penitenciar de același tip, poate fi contestată de către condamnat în modul stabilit în prezentul capitol ( art.238 C.executare).

În caz de calamități naturale, epidemii, epizootii, avarii, tulburări de masă, nesupunere în grup a condamnaților, luare de ostatici, conjunctură externă, război ori alte cazuri de forță majoră care pun în pericol viața sau sănătatea oamenilor, în penitenciar poate fi instituit un regim special.

În perioada de acțiune a regimului special, în penitenciar poate fi suspendată realizarea unor drepturi ale condamnaților prevăzute în prezentul cod, introdusă paza și supravegherea întărită, instituit un mod special de acces la obiecte, modificat programul zilei, limitată activitatea serviciilor de producție, comunale și de trai, cultural-educative, medico-sanitare și a altor servicii.

Regimul special se instituie pe un termen de pînă la 30 de zile, prin ordinul ministrului justiției, coordonat cu Procurorul General, cu posibilitatea prelungirii termenului cu încă 30 de zile.

În cazul apariției unui pericol real pentru viața și sănătatea condamnaților, a personalului penitenciarului sau a altor persoane aflate pe teritoriul acestuia, șeful penitenciarului poate aplica, de sine stătător, măsurile prevăzute în alin.(2) art.239 C.executare, cu înștiințarea neîntîrziată a ministrului justiției. Ministrul justiției aduce acest fapt la cunoștința Procurorului General și, în decurs de 24 de ore de la primirea înștiințării, hotărăște instituirea regimului special sau anularea măsurilor aplicate. Decizia privind instituirea regimului special poate fi contestată în instanța de judecată în modul prevăzut în art.473 din Codul de procedură penală.

Pentru curmarea tulburărilor de masă, cazurilor de nesupunere în grup, precum și pentru eliberarea ostaticilor, pot fi implicate subunitățile cu destinație specială.

Conținutul și funcțiile regimului în penitenciar

Executarea pedepsei închisorii în penitenciar se efectuează într-un anumit regim, care poate fi sever sau mai puțin sever, mai greu sau mai ușor.

De exemplu, bătrînii se bucură de un regim penitenciar mai puțin sever, iar tinerii majori se bucură de un regim în care se pune accentul pe instrucție și educație, pe cînd infractorii majori, în special recidiviștii, au un regim penitenciar mai greu, în care se pune accentul pe izolare, pază, muncă și disciplină severă. Așa fiind, regimul penitenciar este o problemă importantă a executării pedepsei privative de libertate, fiindcă de felul regimului penitenciar depinde, în cea mai mare măsură, atingerea scopului executării pedepsei privative de libertate, acela al reeducării condamnatului și la abținerea lui de la comiterea de noi infracțiuni. Se poate spune astfel că prin regim penitenciar, în sens larg, se înțelege felul cum este organizată executarea pedepsei privative de libertate în penitenciar sau felul cum este organizată viața și activitatea condamnatului în penitenciar pe durata executării pedepsei în scopul reeducării și al prevenirii comiterii de noi infracțiuni.

Normele regimului de detenție au menirea să asigure următoarele funcții ale lui: coercitivă, educativă, de asigurare, de profilaxie.

Funcția coercitivă se realizează prin stabilirea anumitor restricții condamnaților pe parcursul executării pedepsei. Aceste restricții se referă în special la relațiile sociale ale condamnaților (întrevederile condamnaților, primirea coletelelor, pachetelor, sunete telefonice, corespondența).

Funcția coercitivă se realizează prin izolarea condamnatului de societate, prin plasarea lui în anumite localuri păzite și supravegheate. Condamnații se deplasează de regulă sub escortă, nu au dreptul să părăsească teritoriul zonelor penitenciarului, dar izolarea condamnaților poartă un caracter relativ, în virtutea faptului că ei au dreptul la întrevederi cu rudele, dreptul la sunete telefonice, la corespondență, etc. în conformitate cu regula 60 a Standardului de reguli minime ale ONU pentru tratamentul deținuților „regimul instituțional trebuie să încerce să reducă diferențele care pot exista între viața din închisoare și viața liberă, în măsura în care aceste diferențe tind să stabilească simțul responsabilității deținuților sau respectul demnității lor ca ființe umane".

Funcția coercitivă are sarcina protejării intereselor întregii societăți. Dar această funcție are un caracter limitat deoarece la o anumită etapă sporirea influenței coercitive poate crea dificultăți în realizarea funcției educative.

Funcția educativă a regimului se realizează prin cîteva metode:

În primul rînd, prin intermediul restricțiilor, căci constrîngerea îl educă pe om, îl obișnuiește cu disciplina, cu respectarea regulilor de ispășire a pedepsei;

În al doilea rînd, funcția educativă se efectuează prin stabilirea și realizarea regulilor de comportare care, prin esența lor, nu sunt punitive. De exemplu paragraful 6 și 9 ale Statutului stipulează regulile de comportare a condamnaților în timpul lucrului și odihnei, dintre care menționăm: cerințe de a avea o atitudine grijulie și conștiincioasă față de avuția instituției, față de muncă și instruire, de a fi amabili unul cu altul și cu reprezentanții administrației, de a menține curățenia în încăperile de locuit și de serviciu, la locurile de muncă, să-și păstreze în stare bună îmbrăcămintea, să-și aștearnă patul conform modelului stabilit, să respecte regulile de igienă personală, să păstreze produsele alimentare și obiectele de folosință individuală în locurile și în încăperile special amenajate;

În al treilea rînd, funcția educativă se realizează prin crearea mijloacelor juridice care contribuie la aplicarea cu succes a măsurilor de corectare și educative.

Funcția de asigurare a regimului reprezintă un pilon, o bază juridică esențială pentru realizarea tuturor măsurilor de influență educativă și de profilaxie asupra condamnaților, căci procesul de corectare are un caracter de constrîngere.

Dacă funcțiile de pedeapsă și cea educativă ale regimului se referă numai la condamnați, atunci funcția de asigurare se referă și la alți subiecți și, în special, la cetățenii care se află pe teritoriul penitenciarului ori al obiectelor lui de producție. Conform paragrafului 30 al Statutului, persoanele care intră pe teritoriul penitenciarului ori pe cel al obiectelor lui de producție, unde lucrează condamnații,n-au voie să introducă lucruri, pachete, genți și alte obiecte. Aceste lucruri și obiecte se depun la păstrare în încăperi special amenajate.

Funcția de profilaxie are menirea de a preveni săvîrșirea de infracțiuni și de alte delicte de către condamnați și de alte persoane care se găsesc pe teritoriul penitencirului sau al obiectelor lui de producție. Ea este complicată și multilaterală.

Referitor la condamnați, funcția de profilaxie se extinde asupra activității lor de muncă, asupra modului lor de trai și comportării în locurile publice. Formele principale ale acestui control sunt: supravegherea de stat asupra condamnaților, stabilirea regulilor de comportare în timpul ispășirii pedepsei. Funcția de profilaxie include aprecierea comportării condamnaților prin aplicarea de măsuri pozitive (de stimulare) sau negative (de pedeapsă). Cu cît mai sever este regimul ispășirii pedepsei, cu atît mai intens se realizează funcției de profilaxie.

Funcțiile regimului penitenciar se realizează în mod complex, completîndu-se reciproc. Realizîndu-se fiecare de sine stătător, ele creează în ansamblu condiții pentru atingerea obiectivelor propuse.

Deținerea condamnatului în penitenciar este cunoscută în istoria și teoria dreptului penal și a dreptului penitenciar sub 4 forme mai importante și anume:

Regimul de deținere comun- în penitenciar persoanele condamnate sunt ținute împreună ziua și noaptea; ele i-au masa în săli comune, dorm și lucrează în spații comune. Bineînțeles, femeile sunt ținute separat de bărbați. Acest regim este consacrat în legislație și practica majorității țărilor din Europa și de pe alte continente.

Avantajele – este un regim ușor de organizat și este mai puțin costisitor din punct de vedere economic (clădiri, structuri interne mai simple). Din punct de vedere psihologic, moral și social este mai ușor suportabil deoarece păstrează elemente de viață socială, condamnații fiind în contact permanent unul cu altul. În al doilea rînd, din punct de vedere psihologic este mai ușor de suportat deoarece se păstrează elementele vieții sociale; condamnații deși sunt persoane obligate să sufere o pedeapsă, ca oameni, rămîn în contact unul cu alții și, în felul acesta, se întreține la condamnați tendința de viață socială, firească, aceea de a fi împreună și de a comunica între ei. Dezavantaje – acest regim presupune contacte între condamnați de diferite feluri (primari și recidiviști, periculoși și ocazionali). Condamnații recidiviști și periculoși exercită aproape întotdeauna o influență negativă asupra infractorilor ocazionali sau primari. Din această cauză, în literatura despecialitate s-a susținut opinia precum că regimul de detenție comun este, în multe cazuri, „o școală de pregătire a crimei".

Mai există dezavantajul că deținerea în comun poate genera promiscuitatea între condamnați, relații vicioase între aceștia, mai cu seamă cele de natură sexuală (homosexualitate). De asemenea regimul de deținere în comun favorizează în lumea condamnaților din penitenciar, posibilitatea ca unii condamnați periculoși, agresivi, să dezvolte relații de dominare și aservire asupra unor condamnați mai slabi, relații bazate pe forță amenințare, șantaj. Cu toate măsurile ce se iau în penitenciare (interzicerea și sancționarea disciplinară a folosirii unor condamnați mai slabi de către condamnații violenți, agresivi), astfel de relații de forță nu pot fi întotdeauna eliminate.

Regimul de deținere celular- ținerea condamnaților închiși în celule separate ziua și noaptea, cu alte cuvinte regimul celular constă în ținerea condamnaților în izolare totală sau aproape totală. Condamnatul ia masa în celulă, acolo doarme, eventual lucrează. Avantaje – se evită într-o oarecare măsură influențele negative, infracționale, ale condamnaților periculoși. În plus, regimul celular oferă o mai mare siguranță contra dezordinilor și evadărilor, deși nici acestea n-au fost eliminate cu totul, practica arătînd evadări spectaculoase din penitenciare celulare. Se evită,în mare măsură, promiscuitatea și influențele imorale. Dezavantaje – se impune construcția unor penitenciare mari, cu un sistem de cellule individuale; are loc izolarea excesivă a condamnatului, după o astfel de izolare condamnatul nemaifiind apt de o integrare socială; mai mult ca atît, izolarea celulară poate duce, în unele cazuri, la resentimente și ură față de oamenii și societate. Uneori conduce la tulburări psihice și la încercări de sinucidere. Ca rezultat, din penitenciar poate să iasă un criminal mai periculos decît a intrat. În celule nu se poate realiza munca condamnatului, aceasta putîndu-se organiza eficient numai în grupuri. În general, regimul celular poate fi aplicat și se aplică condamnaților pentru infracțiuni grave, celor condamnați la o pedeapsă de lungă durată. În multe țări europene există penitenciare construite pe acest sistem, care se folosesc pentru condamnații periculoși, recidiviști, care execută pedepse de lungă durată.

Regimul de deținere mixt- condamnatul este ținut ziua în comun, iar noaptea în celulă. Ideea esențială a autorilor formei de deținere mixtă era de a prelua părțile pozitive și de înlătura părțile negative de la regimul de deținere în comun și de la regimul de deținere în celulă. Avantaje – ziua, cînd totul estevizibil, există posibilitatea de a elimina, cel puțin în parte, posibilitatea unor influențe negative din partea condamnaților înrăiți, iar pe de altă parte, menține latura de comunicare și trai social al condamnaților. Dezavantaje -este totuși o formă de deținere uniformă, rigidă, statică, nestimulatoare la resocializare a condamnaților și nepregătitoare pentru integrarea în societatea condamnaților pentru perioada de după liberarea definitivă. Forma de deținere mixtă, ca și celelalte forme, nu ține seama de conduita bună a unor condamnați și nu creează condiții de adaptare a formei de deținere în funcție de acest element important (conduita în penitenciar) al deținerii condamnaților. De aceea a apărut o nouă formă de deținere, anume forma regimului de deținere progresiv.

Regimul de deținere progresiv (Anglia și Irlanda) – s-a constatat că condamnații, pe parcursul executării pedepsei, se schimbă, dînd dovadă, unii,de bună purtare și stăruință în muncă.

Astfel, s-a pus problema ca regimul de deținere în penitenciar să se diferențieze și să se desfășoare pe faze, de la faze mai severe spre faze mai puțin severe, în funcție de comportarea și munca condamnaților; cei cu comportarea bună să aibă posibilitatea de a trece de la o fază mai grea spre o fază mai ușoară pentru a ajunge în final la libertatea definitivă.

Statutul juridic al condamnatului și conținutul

Vorbind de drepturile condamnaților ca și în cazul obligațiilor condamnaților trebuie precizat că acestea nu trebuie confundate cu drepturile cetățeanului. Aici este vorba de persoane care execută o pedeapsă privativă de libertate într-un penitenciar, iar aceste persoane, în această calitate de condamnați și pe timpul cît sunt deținute în penitenciar, au anumite drepturi. Aceste drepturi privesc unele aspecte ale relațiilor condamnatului cu conducerea penitenciarului (dreptul la hrană, îngrijire medicală etc.) sau ale relațiilor cu familia (de exemplu, dreptul la vizite, corespondență) ori au învedere respectul pentru demnitatea condamnatului. Astfel de drepturi nasc din momentul internării în penitenciar, se mențin pe durata executării pedepsei privativede libertate și se sting în momentul liberării definitive.

Trebuie amintit că drepturile condamnaților, în conținutul lor juridic, cuprind cereri de a îndeplini anumite condiții, privind acțiuni – inacțiuni și corespunzînd din punct de vedere juridic unor obligații ce revin altei părți (administrația penitenciarului), care trebuie să asigure satisfacerea acelor drepturi ale condamnaților. Din acest punct de vedere, Codul de executare cuprinde nu numai prevederi cu privirela drepturile condamnaților, ci și prevederi legate de aceste obligații și asigurări privind realizarea acestor drepturi, obligații ce revin administrației penitenciarului. Astfel, se prevede dreptul condamnatului la îngrijiri medicale, dar se prevede și obligația penitenciarului de a înființa cabinete medicale, de a angaja medici, prin care se realizează dreptul condamnaților la îngrijire medicală.

Un alt principiu care guvernează drepturile condamnaților ar fi principiul legalității și garantării acestor drepturi, adică „drepturile condamnaților în timpul executării pedepsei sunt prevăzute de lege, care garantează respectarea lor". Personalul locurilor de deținere, precum și celelalte persoane însărcinate cu îndeplinirea executării pedepsei, sunt obligate să respecte și să asigure condamnaților exercitarea drepturilor acordate de lege, încălcarea sau împiedicarea exercitării lor fiind sancționată penal.

Prevederea aceasta este deosebit de importantă, înscrisă între primele prevederi ale Codului, fiindcă pe de o parte drepturile condamnaților pe timpul executării pedepsei sunt acordate prin lege și pe de altă parte ele sunt garantate în exercitarea lor prin aceea că personalul locurilor de deținere este obligat să le respecte și să asigure exercitarea lor față de condamnați. Încălcarea sau împiedicarea exercitării acestor drepturi acordate de lege se sancționează disciplinar sau penal.

Statutul juridic al condamnaților se bazează pe statutul general al tuturor cetățenilor Republicii Moldova.

Cei condamnați la pedepse penale beneficiază de toate drepturile civile în modul stabilit de lege și își păstrează obligațiile caracteristice cetățenilor Republicii Moldova fără limitarea lor esențială în domeniul relațiilor de moștenire, de căsătorie. Persoanele care ispășesc o pedeapsă neprivativă de libertate se bucură în întregime de drepturile generale civile.

Statutul juridic al condamnaților constituie baza pentru atingerea scopului pedepsei penale și în primul rînd, cel al corectării condamnaților.

Condamnații cetățenii străini și apatrizii benefeciază de drepturile și obligațile stabilite în acordurile internaționale la care Republica Moldova este parte și în legislația Republicii Moldova privind statutul juridic al cetățenilor străini și al apatrizilor, cu excepția restricțiilor prevăzute de pedeapsa concretă.

Conținutul statutului juridic al condamnaților cuprinde:

Drepturi, libertăți;

Obligații.

Drepturile și libertățile condamnatului contribuie la autoaprecierea sa ca personalitate, fapt ce înlesnește corectarea lui. Esența drepturilor condamnaților constă în acordarea posibilității de a opta pentru o anumită comportare ( ele ar trebui să fie garantate, în primul rînd, din punct de vedere material).

Drepturile fundamentale ale condamnatului sunt prevăzute în pct.87) paragraful 9 din Statut:

să fie informați despre drepturile și obligațiunile lor;

la un tratament decent și amabil din partea administrației penitenciarului;

la securitatea personală;

să beneficieze în mod gratuit de asistență medicală și de medicamente;

să înainteze cereri și plîngeri (reclamații, propuneri, sesizări) administrației penitenciarului, organelor ierarhic superioare, instanțelor judiciare, procuraturii, organelor autorităților publice centrale și administrației publice locale, asociațiilor obștești, precum și organizațiilor interstatale pentru apărarea și respectarea drepturilor omului;

să comunice familiei și rudelor apropiate locul detenției;

să dispună de timpul liber acordat în funcție de programul zilei, respectînd regulile de comportament stabilite;

de a avea cont personal de peculiu;

să primească pachete cu provizii, colete, banderole și să păstreze produsele alimentare, cu excepția celor care necesită prelucrare termică înainte de a fi consumate și a băuturilor alcoolice;

să procure și să primească în pachete lucruri de primă necesitate în asortimentul prevăzut de anexa nr. 6 la prezentul Statut pentru păstrare și/sau consum;

la întrevederi cu rudele și alte persoane de o durată și în numărul determinat de legislație;

la asistență juridică pe bază de contract din partea avocaților, precum și a altor persoane autorizate să acorde astfel de asistență;

la pensie, în condițiile legii;

să procure, prin rețeaua de comerț, literatură, să aboneze și să primească ziare și reviste, fără a se limita numărul lor, din contul mijloacelor proprii sau ale altor persoane;

la convorbiri telefonice de la telefonul public, din cont propriu, în modul și în condițiile stabilite de Codul de executare;

să participe la acțiunile culturale și sportive, să frecventeze biblioteca, să practice jocurile de masă permise;

să primească și să expedieze, din cont propriu, scrisori, telegrame și petiții, fără a se limita numărul lor, în modul și în condițiile stabilite de Codul de executare și prezentul Statut;

să se întîlnească cu avocații, persoanele ce au dreptul de a acorda asistență juridică, cu mediatorul sau alte persoane prevăzute de lege, frecvența cărora este nelimitată;

să practice orice confesiune;

din cont propriu, să expedieze rudelor sau altor persoane colete, pachete și banderole, în condițiile prevăzute de art. 211 al Codului de executare;

în cazul decesului sau îmbolnăvirii grave a uneia din rudele apropiate sau în alte situații excepționale cu caracter personal, precum și în alte cazuri, în condițiile prevăzute de art. 217 al Codului de executare, deținuților li se acordă dreptul de a se deplasa fără escortă în afara penitenciarului pe o perioadă scurtă;

deținuții penitenciarelor de tip semiînchis la regim de resocializare, suplimentar la cele enumerate, au dreptul să aibă asupra lor și să utilizeze obiecte de valoare și bani.

Unul din drepturile fundamentale ale condamnaților constă în posibilitatea obținerii informației, în limba pe care o înțelege, despre modul și condițiile de executare a pedepsei stabilite de instanța de judecată, despre drepturile și obligațiile sale. Administrația organului sau instituției ce pune în executare pedeapsa este obligată să pună la dispoziția condamnatului această informație, de asemenea să-1 anunțe despre modificările ulterioare ale condițiilor și modului de executare a pedepsei. Această informație condamnatul o primește îndată ce sentința rămâne definitivă și executorie. Spre exemplu condamnaților la pedeapsa cu închisoarea această informație, sub semnătură, li se aduce la cunoștință în perioada cât se află în încăperile de carantină (pct. 32 al Statutului executării pedepsei de către condamnați).

Un alt drept garantat de CE al RM este dreptul la apărarea și respectarea de către instituția sau organul care asigură executarea pedepsei a demnității, drepturilor și libertăților pe care le are, inclusiv de a nu fi supus la tortură și nici la pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, precum și, indiferent de consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice care îi pune în pericol viața sau sănătatea, beneficiind, după caz, de protecție din partea statului. Respectarea acestui drept este cu atât mai important pentru cei condamnați la pedepse privative de libertate, căci anume demnitatea acestora poate fi înjosită cel mai mult. Potrivit art. 10 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966 ,orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate și respectarea demnității inerente persoanei umane. Un șir de acte normative stabilesc că „personalul instituției penitenciare trebuie să aibă o atitudine umană față de condamnați și deținuți, să fie amabili cu acestea" (art. 20 al Legii cu privire la sistemul penitenciar), „personalul penitenciar este obligat să dea dovadă de politețe și cultură în relațiile cu deținuții" (pct. 82 al Statutului executării pedepsei de către condamnați). Ținând cont de faptul că RM a ratificat Convenția europeană privind prevenirea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante din 26.11.1987, condamnaților li se garantează că nu vor fi supuși la astfel de tratamente.

Legislația garantează și dreptul condamnatului de a adresa administrației instituției sau organului care execută pedeapsa, instanțelor ierarhic superioare, instanței de judecată, procuraturii, autorităților administrației publice centrale sau locale, asociaților obștești, altor instituții și organizații, inclusiv internaționale (propuneri, cereri, reclamații, sesizări). Realizarea dreptului în cauză poate avea loc pe diferite căi:

condamnații la pedepse privative de libertate se adresează la organele competente prin intermediul administrației instituției penitenciare (cu excepția cazurilor când cererile plângerile sau reclamațiile sânt adresate reprezentanților acestor organe în timpul vizitelor în instituția penitenciară). Aceste adresări nu sânt cenzurate și în timp de 24 de ore sânt expediate destinatarului. Ceilalți condamnați expediază adresările sale personal.

Beneficierea de serviciile unui avocat sau a altor persoane care acordă asistența juridică și social reprezintă un alt drept fundamental al condamnatului. Conform CE al RM asistența juridică condamnaților se acordă în bază de contract. Acest drept este garantat pentru toți condamnații indiferent de tipul pedepsei aplicate. Pentru realizarea lui, condamnaților la pedepse le pot avea asupra lor, le pot primi în pachete sau le pot procura în magazinele penitenciarului, conform prevederilor prezentului Statut.

După primire, deținutului i se permite să comunice familiei, avocatului sau altei persoane locul unde este deținut și schimbarea acestuia. Comunicarea se efectuează în scris sau telefonic, în mod gratuit.

Decizia privind plasarea, după eliberarea din carantină, a condamnatului în celula în care se va afla pe perioada regimului inițial de detenție, iar a prevenitului pe parcursul detenției, este dispusă de șeful penitenciarului la prezentarea serviciilor securitate, regim și supraveghere și medical.

Condamnatul are și alte drepturi prevăzute de legislație.

Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decît în limitele și în condițiile prevăzute de prezentul cod, de Codul de procedură penală și de alte legi și determinate de modul și de condițiile de executare a pedepsei penale concrete.

Realizarea drepturilor condamnatului nu trebuie să lezeze drepturile și interesele legitime ale altor persoane, inclusiv condamnați, precum și să încalce modul și condițiile de executare a pedepsei

Obligația juridică a condamnatului constă în respectarea regulilor în timpul ispășirii pedepsei stabilite în normele de drept ce obligă, interzic și care asigură astfel suveranitatea efectelor pedepsei penale, menținerea ordinii de drept în timpul ispășirii ei, adică condamnatul este obligat să respecte cerințele care rezultă din restricțiile stabilite de Codul de executare al R.M.și din sentința instanței judecătorești, regulile și normele de conduită, conform legislației în vigoare.

În acest regim de viață al condamnatului se cuprind multiple elemente juridice, obligații, măsuri disciplinare ce se aplică în caz de încălcări posibile ale obligațiilor ce le revin condamnaților și terminînd cu libertatea definitivă.

Elementele care alcătuiesc obligațiile condamnatului în penitenciar sunt:

Obligația condamnatului de a se supune măsurii internării în penitenciar primirea deținuților în penitenciar reprezintă unul din momentele importante ale complexului proces de executare a pedepsei cu închisoarea, constituind de fapt punctual de pornire al activităților destinate reeducării și pregătirii pentru reintegrarea profesională a persoanelor care prin faptele grave comise au intrat sub incidența legii penale. In acest context, problemele pe care le ridică primirea deținuților în penitenciar (verificarea legalității depunerii, identificarea, activitățile medico-sanitare, prelucrarea principalelor norme ale regimului execuțional penal), presupun o atitudine de mare răspundere atît pentru ofițerul de serviciu, cît și pentru celelalte cadre, care potrivit legii, au sarcini pe această linie. Astfel, ofițerul de serviciu procedează la stabilirea identității deținuților nou veniți, folosind metoda interogării și a verificării răspunsurilor cu privire la: nume și prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele părinților, domiciliu, ocupația, antecedentele penale etc., apoi verifică legalitatea actelor de deținere și conținutul dosarului de penitenciar, care trebuie să fie complet șisă conțină toate piesele de procedură. Percheziția se execută de către o persoană de același sex cu arestatul, ridicîndu-se toate obiectele personale aflate în plus asupra deținuților, banii și lucrurile de valoare. Odată terminată percheziția, ofițerul deserviciu ia măsurile necesare pentru îndeplinirea cu strictețe a măsurilor igienico-sanitare (tuns deparazitare, baie), după care îi prezintă la vizita medicală și seconfirmă prescripțiilor date de medic cu privire la eventuala separare a celor cu boli contagioase sau suspecții de asemenea afecțiuni;

Obligația de a respecta și suporta un anumit regim de deținere, de privare de libertate – condamnatul după emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii este internat în penitenciar, fiind privat de libertate și izolat de lumea din afară, o primă privare și limitare a libertății.

Obligația de se supune unui anumit regim de ordine și disciplină interioară, a unui program zilnic de activitate

Scopul este de a corecta și de a disciplina pe condamnat în timpul executării pedepsei, dar mai ales, de a preveni dezordinea și încercările de evadare. În timpul executării pedepsei, condamnații sunt obligați să respecte:

programul zilnic;

disciplina și liniștea interioară;

să se supună perchezițiilor;

să respecte regulile de igienă și prescripțiile medicului locului de deținere;

să aibă atitudine cuviincioasă față de personalul penitenciarului și față de orice altă persoană.

Regulamentul penitenciarelor prevede și o seamă de activități interzise, fiind vorba de o categorie de oameni cu multe deprinderi, din a căror cauză siguranța penitenciarului ar putea fi pusă în pericol, activități ca de exemplu:

ascunderea în cameră a unor obiecte interzise (cuțite), confecționarea sau deținerea de obiecte interzise;

îndemnarea altor condamnați să săvîrșească acte de indisciplină;

trimiterea sau primirea corespondenței sau altor obiecte în afara de cele permise sau pe alte căi decît cele permise.

Obligația de a suporta și executa anumite sancțiuni disciplinare în caz de comitere de încălcări ale ordinii și disciplinei în penitenciar sancțiunile ce se aplică, în cazul săvîrșirii unor abateri, sunt următoarele:

Avertismentul – comunicat personal sau în fața grupului de deținuți, care seaplică pentru abateri mai ușoare și constă în dojenirea condamnatului și înavertizarea făcută acestuia că, dacă va mai săvîrși o nouă abatere , i se va aplicao sancțiune disciplinară mai severă;

Retragerea-unei responsabilități încredințate, de exemplu, supravegherea altor condamnați la muncă;

Oprirea-de la muncă, pe o perioadă de pînă la 5 zile;

Suspendarea alternativă sau cumulativă a dreptului la vizită sau la pachete pe o anumită perioadă;

Izolarea-de grup la izolatorul de pedeapsă pînă la 20 zile cu avizul medicului și fără diminuarea drepturilor la hrană.

Condamnatul are și altele obligații prevăzute de legislație cum ar fi:

1. Să aibă asupra lor fișa personală eliberată de administrația penitenciară, de modelul stabilit în anexa nr. 4 la prezentul Statut;

2. Să poarte pe piept semnele distinctive stabilite în corespundere cu modelul expus în anexa nr. 5;

3. Să se prezinte la solicitarea administrației, să dea explicații verbale și/sau în scris privind faptele și circumstanțele încălcării modului de executare a pedepsei și cerințelor regimului de deținere;

4. La întîlnirea cu personalul penitenciar și cu persoanele sosite în vizită, să se ridice și să-i salute;

5. La intrarea în celulă a personalului penitenciar, să se alinieze și să-l salute;

6. Să mențină permanent curățenia în încăperile de detenție și de serviciu, la locurile de muncă, în celule, după deșteptare să-și aranjeze paturile conform modelului stabilit și să facă pe rînd curățenie în celule;

7. Să aerisească zilnic încăperile unde sînt deținuți;

8. Să facă pe rînd de serviciu în celulă;

9. Să păstreze produsele alimentare și obiectele de folosință individuală în locurile și încăperile special amenajate;

10. Să iasă la plimbare și să respecte regulile stabilite de comportare și curățenie în curțile de plimbare. Eliberarea de la plimbare conform stării sănătății se efectuează numai cu permisiunea lucrătorului medical;

11. Să consume rațional energia electrică și apa;

12. Să aibă o atitudine grijulie față de bunurile și altă proprietate a penitenciarului;

13. Să respecte regulile securității antiincendiare și tehnica securității muncii;

14. Să fumeze numai în locuri special destinate;

15. În caz de transfer în alt penitenciar sau eliberare din penitenciar, să se prezinte la ofițerul de serviciu în termenul stabilit;

16. Să mențină în ordine și să asigure prezența tăbliei, cu inscripția numelui – la pat, noptieră și la sacoșele cu lucrurile personale.

Condamnaților li se interzice:

1. Insultarea sau săvîrșirea acțiunilor care jignesc demnitatea personalului penitenciar, deținuților și altor persoane;

2. Îndemnarea altor deținuți la săvîrșirea actelor de indisciplină;

3. Folosirea altor deținuți pentru servicii personale;

4. Crearea dificultăților personalului penitenciar, precum și altor persoane ce asigură ordinea de deținere, la îndeplinirea de către aceștia a obligațiilor de serviciu;

5. Săvîrșirea acțiunilor care amenință viața și sănătatea personală, precum și viața și sănătatea altor persoane;

6. Să aboneze, să primească, să procure, să păstreze și să răspîndească ediții, să vizioneze emisiuni televizate și filme, să audieze programe radio care propagă războiul, intoleranța etnică, națională, rasială sau religioasă, cultul violenței și cruzimii, precum și cu caracter pornografic;

7. Încălcarea liniei de pază a obiectelor penitenciarului;

8. Ieșirea fără permisiunea administrației din limitele sectoarelor izolate, sectoarelor și atelierelor de muncă;

9. Aflarea fără permisiunea administrației în alte încăperi sau sectoare de muncă decît cele în care locuiesc ori muncesc;

10. Să stea în fața vizoarelor de la ușile celulelor, împiedicînd supravegherea;

11. Procurarea, confecționarea, folosirea și păstrarea obiectelor, articolelor și substanțelor prevăzute de anexa nr. 7 la prezentul Statut;

12. Fumatul în celule, încăperi și spații de deținere, în timpul deplasării, precum și ieșirea din coloană fără permisiune;

13. Vînzarea sau înstrăinarea în alt mod altor deținuți a obiectelor, articolelor și substanțelor aflate în folosința personală;

14. Jocurile de cărți și alte jocuri de noroc;

15. Tatuarea lor și a altor persoane;

16. Folosirea cuvintelor argotice, obscenităților, înjurăturilor, atribuirea și însușirea poreclelor;

17. Aplicarea pe pereți, noptiere și paturi a reproducțiilor, ilustrațiilor, decupărilor din ziare și reviste;

18. Împiedicarea accesului sau vizualizării și schimbarea fără permisiunea administrației a locurilor de dormit, amenajarea locurilor de dormit în încăperi de menire social-comunală și în alte încăperi de serviciu și auxiliare;

19. Instalarea fără permisiune la sectoarele de muncă, de locuit și cu altă destinație ale penitenciarului a diverselor construcții, dulapuri, seifuri etc.;

20. Folosirea utilajului pentru ascuțire, instrumentelor, energiei electrică, mecanismelor și altor materiale în alte scopuri decît cele de producere;

21. Organizarea grevelor, demonstrațiilor, altor acțiuni de masă fără permisiunea administrației penitenciare;

22. Vizitarea manifestărilor cultural-educative și sportive pe timp de noapte, precum și practicarea acestora;

23. Prepararea bucatelor în încăperile de detenție, de serviciu și în sectoarele de muncă;

24. Consumul de băuturi alcoolice și prepararea lor;

25. Urcarea pe acoperișurile blocurilor, atelierelor și altor construcții;

26. Stabilirea contactelor cu deținuții din alte celule în timpul aflării în carantină, regimul inițial de detenție, izolatorul disciplinar, al deplasării, escortării, însoțirii, la plimbare etc.

27. Împiedicarea supravegherii;

28. Părăsirea fără permisiunea administrației a locurilor de muncă, sectorului de detenție sau altor încăperi în care au loc acțiuni în masă;

creșterea animalelor, păsărilor și practicarea agriculturii, viticulturii etc., cu excepția cazurilor antrenării în muncă la lucrările respective;

29. Folosirea aparatelor de încălzit de confecționare manuală;

30. Conectarea, fără autorizația administrației, la rețelele electrice sau modificarea lor, intervenția în funcționarea sistemului de încălzire și de aprovizionare cu apă, folosirea aparatelor electrice de încălzire a apei cu puterea mai mare de 250W;

31. Confecționarea fără permisiune a obiectelor și mărfurilor de larg consum;

32. Folosirea tehnicii audio sau video în celule, în celulele vagonului sau automobilului special, precum și păstrarea și folosirea lor la sectoarele de producere fără autorizația administrației penitenciarului.

33. Prin alte acte normative subordonate legii, deținuților le pot fi stabilite și alte drepturi, obligații și interdicții, dacă acestea rezultă din conținutul actelor legislative și nu limitează drepturile prevăzute de acestea.

Clasificarea și repartizarea condamnaților la privațiune de libertate.

Prin clasificarea condamnaților la privațiunea de libertate se înțelege divizarea lor în categorii relative omogene în dependență de caracterul și gradul pericolului social al infracțiunii săvîrșite, antecedente penale, sex, vîrstă și alte particularități ale personalității condamnaților.

Clasificarea condamnaților creează premise necesare pentru diferențierea executării pedepsei. Ea influențează într-o mare măsură formarea sistemului instituțiilor penitenciare, asigură izolarea diferitelor categorii de condamnați, care se deosebesc prin gradul pericolului social și comportarea lor. Clasificarea creează premise pentru individualizarea executării pedepsei.

Clasificarea condamnaților asigură:

• izolarea și separarea condamnaților de cei care îi pot influența negativ;

• divizarea condamnaților pe categorii în scopul ușurării muncii educative cu ei și

resocializarea lor;

• crearea unui sistem penitenciar rațional;

• aplicarea strict individuală a mijloacelor de corijare;

• crearea condițiilor corespunzătoare pentru executarea cât mai eficientă a pedepsei;

• coraportul între pericolul social al infracțiunii comise și personalitatea condamnatului și volumul forței coercitive aplicate.

În așa fel clasificarea condamnaților creează premise pentru diferențierea și individualizarea executării privațiunii de libertate și pentru o mai bună planificare a executării pedepsei.

Trebuie menționat că clasificarea condamnaților poartă un caracter relativ, fiindcă în condiții de supraaglomerare separarea deținuților pe diferite categorii devine convențională și aparentă. Revizuirea și restructurarea sînt trăsături importante ale oricărui sistem uman de clasificare, ce are drept scop să realizeze un echilibru între securitate și reabilitare. Ele trebuie realizate și conduse cu atenție și sensibilitate față de evoluția deținutului ca individ.

Sistemul clasificării condamnaților la privațiune de libertate este strîns legat de clasificarea infracțiunilor în dreptul penal. Faptul precondiționează într-o oarecare măsură clasificarea condamnaților. Prin aceste se exprimă unitatea și interdependența acestor instituții în aprecierea caracterului și gradului de pericol social al infracțiunii la aplicarea și executarea pedepsei.

Legislația penală evidențiază cu toate acestea, există categorii de condamnați pentru care, datorită particularităților de vîrstă, sex, antecedente penale, natura infracțiunii săvîrșite, durata pedepsei aplicate, trebuia să se creeze un regim penitenciar mai adaptat acestor categorii de condamnați un fel de regim special.

Categoriile, grupele de condamnați trebuie să corespundă criteriilor obiective, cum ar fi: gravitatea infracțiunii săvârșite, durata pedepsei aplicate, activitatea infracțională în trecut, sexul,vârsta condamnaților, etc. și criteriilor subiective: sănătatea fizică, psihică, capacitatea mintală

De exemplu, pentru femei regimul penitenciar nu poate fi la fel cu cel al bărbaților, în special regimul muncii. Pentru recidiviști regimul penitenciar nu poate fi la fel cu cel al condamnaților primari. În felul acesta, regimul penitenciar devine individualizat, mai adaptat, în funcție de datele individuale, sociale sau cele legate de modul de comportare al diferitelor categorii de condamnați, spre a se oferi mai multe șanse de atingere a scopului de îndreptare și reeducare a acestora.

Astfel, în literatura de specialitate sunt prevăzute urmărtoarele categorii de condamnați:

1.Condamnații la pedeapsă privativă de libertate de lungă durată;

2. Condamnații la pedeapsă privativă de libertate de scurtă durată;

3. Condamnații recidiviști, condamnații primari;

4. Condamnații minori (și tineri – majori);

5. Condamnații vîrstnici;

6. Condamnatele femei;

7. Condamnații bolnavi și inadaptați social.

În funcție de astfel de categorii de condamnați, se creează regimuri penitenciare speciale, regimuri care constituie forme de adaptare, de individualizare ale regimului penitenciar general, pentru aceste grupe de condamnați, se creează regimuri penitenciare diferențiate, pentru unii, regimuri cu multă severitate (recidiviștii) și pentru alții cu mai puțină severitate (de exemplu: bolnavi, bătrîni).

Analiza mai detailată a acestor criteria ne comunică ca:

Condamnații minori – pentru intrarea și repartizarea condamnaților minori în penitenciar au fost prevăzute dispoziții speciale de protecție, astfel că în cel mai scurt timp de la încarcerare, administrația penitenciarului are obligația să înștiințeze pe părinți sau pe avocat despre încarcerarea minorului condamnat. La repartizarea condamnaților minori, instanța ar trebui să ia în vedere ca aceștia să execute pedeapsa într-un penitenciar cît mai aproape de domiciliu, trebuie să fie repartizați separat demajori, spre a-i feri de influența negativă a acestora. În ipoteza în care secțiile pentru condamnații minori sunt organizate în penitenciare pentru majori, acestea vor fi strict delimitate. Regimul de deținere al minorilor este mai ușor, spre deosebire de cel al condamnaților adulți, fiindcă ei, dacă trebuie să termine școlarizarea ori învățămîntul obligatoriu, nu sunt obligați să muncească, iar dacă muncesc, sunt folosiți mai mult la treburi gospodărești interne, beneficiază de bani, pachete și vizite mai multe, pot fi propuși la liberare condiționată. Ei nu pot munci în afara locului de deținere fără pază, datorită vîrstei, iar ne supravegherea lor în afara locului de deținere este periculoasă. În penitenciare, condamnații minori au un regim special de deținere, încare se ține seama de particularitățile și necesitățile fizice și psihice proprii vîrstei acestora, de protecția și asistența specială care trebuie asigurată, în scopul dezvoltării acestora. Condamnații minori au toate drepturile prevăzute de lege pentru condamnații majori, dar și unele drepturi speciale acordate minorilor: primesc hrană zilnică în cantități mai mari decît adulții, li se asigură 8 ore de somn ne întrerupt, precum și programul zilnic de exerciții fizice în aer liber și de sport, pot primi vizite și pachete la intervale mai scurte și în cantități mai mari decît adulții, vor fi facilitate contactele cu familia și cu reprezentanții organelor de resocializare și reintegrare a minorilor. Condamnații minori care nu au absolvit ciclurile de învățămînt obligatoriu sunt obligați să urmeze cursurile organizate în cadrul penitenciarului. Ceilalți minori care nu au o calificare și se apreciază că este necesar să se recalifice, sunt obligați să urmeze formele de calificare sau recalificare organizate în penitenciar.

Munca în cadrul unei pedepse privative de libertate constituie un element pozitiv, în sensul că ajută la menținerea sănătății fizice și psihice (capacitate intelectuală, voință),care apoi va ajuta la încadrarea în muncă și posibilitatea cîștigării existenței prin munca proprie. Condamnații minori, îndeosebi cei care nu au terminat cursurile de învățămînt obligatoriu și apoi cei care nu au o calificare profesională, în timpul executării pedepsei, în principiu, sunt obligați să muncească. Nu sunt obligați sămuncească:

a) condamnații minori care urmează o formă de învățămînt sau o calificare profesională;

b) minorii care nu pot fi folosiți la muncă în mediul toxic sau vătămător, iar tinerii, în cazurile prevăzute de normele de protecție a muncii, vor fi folosiți în raport cu calificarea profesională pe care o au și conform cerințelor de forță de muncă ale locului de deținere. Ei pot fi folosiți în munca productivă, în fabrici sau ateliere din sistemul penitenciar ori în interesul locului de deținere.

O componență importantă a regimului penitenciar al condamnaților minori o constituie acțiunea de educare și reeducare ce trebuie dusă în timpul executării pedepsei. Ceea ce se subliniază îndispozițiile privind acțiunea de reeducare a minorilor este, în primul rînd,caracterul științific al acestei acțiuni, în sensul că trebuie să se ducă o muncă de cunoaștere a minorilor sub aspect fizic și psihic, dar și sub aspect social, nivel de instrucție și cultură. În funcție de aceste elemente se va trasa un program de educațiea condamnaților minori; în al doilea rînd, se preconizează o individualizare reală a acțiunii de educație, pe baza analizării și examinării personalității condamnatului minor. În ceea ce privește ridicarea nivelului cultural, al nivelului de cunoștințe al condamnaților minori, aceasta este o obligație importantă ce revine administrației penitenciarului, fiindcă: a) mulți condamnați minori, îndeosebi cei în vîrstă de 14- 16 ani, dar mulți și în vîrstă de 16-18 ani, nu au un nivel de instrucție, de cunoștințe, de cultură. Ei sunt într-un proces de dezvoltare,de formare neterminată. Unii nu au școala elementară terminată, nu au cunoștințe despre muncă, despre comportarea necesară în societate, nu au cunoștințe și atitudini morale esențiale, nu cunosc legea și respectarea ei. Pentru toate aceste motive, minorii trebuie supuși nu numai școlarizării, dar și unui intens proces de instrucție și de ridicare a nivelului lor de cultură elementară, fără de care nu există respect față de valorile sociale primare – respect față de semenul lor, respect față de bunuri, față de societate. De asemenea, față de condamnații minori se vor lua și folosi cu precădere, mijloacele educative, instructive, muncă și calificare profesională. În cazurile în care acestea nu sunt suficiente și eficace, este necesar să se aplice și mijloace de stimulare cum sunt premiile sau recompensele.

Dar mai greu este cu condamnații minori indisciplinați, care nu muncesc, care comit mereu acte de încălcare a obligațiilor ce le revin în timpul executării pedepsei închisorii; față deaceștia este necesar să se aplice măsuri disciplinare, avertisment, ridicarea unor drepturi și chiar izolarea. Față de minorii condamnați sancțiunile disciplinare trebuie aplicate cu multă grijă, în limite absolut necesare.

În principiile de bază pentru prevenirea criminalității minorilor, adoptate de ONU în 1990, se menționează că ,, avînd în vedere vulnerabilitatea extremă a minorilor, persoanele private de libertate au nevoie de atenție și ocrotire deosebite’’.

Minorii condamnați la privațiune de libertate cu executarea pedepsei în colonii de reeducare cu regim comun și cu regim sever sînt deținuți în diferite colonii sau în sectoare isolate ale uneia și aceleași colonii de reeducare. În coloniile de reeducare cu regim comun își execută pedeapsa minori de sex masculin, condamnați pentru prima oară la privațiune de libertate.

În condițiile republicii noastre funcționează o colonie de corecție pentru minorii de sex masculin cu regim înăsprit, care au mai executat anterior o pedeapsă privativă de libertate. În Republica Moldova există numai o colonie pentru condamnații minori de sex masculin și de aceea acolo sînt deținuți minorii cu regim diferit de executare a pedepsei.

Condamnații femei – în principiu, femeile condamnate sunt supuse aceluiași tratament, aceluiași regim penitenciar ca și ceilalți condamnați, regim stabilit prin lege. Femeile condamnate trebuie să respecte aceleași obligații și interdicții ca și bărbații condamnați. Obligațiile privind deținerea, obligațiile privind ordinea și disciplina internă sunt comune tuturor condamnaților, femeile au în penitenciar, de asemenea, aceleași drepturi ca și bărbații condamnați. Cu toate acestea s-au impus unele diferențieri. Astfel prima deosebire constă în ceea că femeile execută pedeapsa privativă de libertate separat de bărbați. În acest scop s-au creat penitenciare speciale, iar în cadrul penitenciarului, secții speciale de femei, care au atras după ele personal special, adecvat, adică femei, îndeosebi personalul de supraveghere și cel de specialitate (medici, educatori).

Există a doua deosebire, în ceea ce privește obligația la muncă în penitenciar, în sensul că femeile vor fi puse să execute o muncă potrivită (de exemplu, în ateliere de țesătorie, croitorie și altele asemănătoare). Regimul penitenciar al femeilor cere ca acestea să nu fie folosite în munci grele, pe care le pot efectua mai mult bărbații (de exemplu, încărcări, descărcări, construcții), femeile au, de asemenea, dreptul, în condițiile legii, la regim penitenciar semiliber. În privința volumului de muncă, a normelor ce trebuie îndeplinite, se va ține seama de puterea de muncă a femeilor și, pe cît posibil, se va evita prelungirea muncii peste 8 ore zilnic.

Femeile sînt detașate într-o categorie de sine stătătoare a condamnaților mai mult în scopul asigurării securității lor personale și din necesitatea efectuării cu ele a lucrului educativ, ținînd cont de particularitățile lor psihofiziologice. Volumul de influență punitivă a pedepsei în procesul executării privațiunii de libertate este pentru femei și minori redus în mod considerabil.

Femeile condamnate, considerate recidiviste deosebit de periculoase, își ispășesc pedeapsa în colonii cu regim sever. Celelalte categorii de femei condamnate la privațiune de libertate sînt deținute în colonii cu regim comun ori în colonii-așezări. Femeile condamnate prima oară la privațiune de libertate se dețin separate de cele care au mai executat astfel de pedepse.

Condamnați vîrstnici – o categorie de condamnați căreia i se aplică un regim penitenciar special este aceea a condamnaților vîrstnici. Se are în vedere la condamnații vîrstnici starea sănătății fizice și psihice, împrejurări care justifică unele forme de tratament și regim de deținere potrivit stării lor. În principiu, legislația privind executarea pedepsei privative de libertate se aplică și condamnaților bătrîni. În penitenciar ei au aceleași drepturi și obligații ca și ceilalți condamnați. Regulile privind regimul de deținere, ordinea și disciplina în penitenciar sunt obligatorii și pentru condamnații în vîrstă. Cu toate acestea există unele situații și unele obligații care pentru vîrstnici ar fi mai greu de îndeplinit. Astfel, condamnații vîrstnici sunt tratați în unele privințe mai blînd. Potrivit legislației noastre penitenciare, ca și legislației muncii, vîrstnică se consideră persoana care a împlinit 60 de ani (bărbații) și 55 ani (femeile). În legea penală se prevede că bărbații care au împlinit vîrsta de 60 de ani și femeile care au împlinit vîrsta de 55 de ani nu mai au obligația de a munci în timpul executării pedepsei privative de libertate. Se prevede totuși că acești condamnați pot fi admiși la muncă dacă ei cer asta. Motivul pentru care s-a admis scutirea de muncă a vîrstnicilor constă, în primul rînd, în faptul că de la aceasta vîrstă, capacitatea de muncă a omului scade și munca devine mai grea și mai greu de îndeplinit. În ceea ce privește munca în treburile gospodărești ale penitenciarului, ținînd seama de faptul că acestea sunt activități mai ușoare și nu cer un efort similar cu munca în producție ( atelier, șantiere), la astfel de munci vîrstnicii pot fi folosiți, dar cu consimțămîntul lor. Același lucru cu privire la posibilitatea folosirii vîrstnicilor pentru paza celorlalți condamnați. Căci dacă vîrstnicii nu mai pot fi folosiți la muncă, în schimb ei pot fi folosiți la paza altor condamnați, bineînțeles, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de lege. In ceea ce privește libertatea condiționată există un specific, partea din pedeapsa ce trebuie executată este mai mică decît în cazul condamnaților majori care muncesc. Știința penitenciară reține ca o problemă, în legătură cu condamnații în vîrstă înaintată, procesul de îmbătrînire fizică și mai ales psihică, care presupune slăbirea funcțiilor psihice și fizice. Ca urmare, multe acte de conduită în viață de penitenciar a condamnatului bătrîn ne executare de ordine, ne luarea de măsuri igienice etc. își au cauza într-un asemenea proces de slăbire. Asemenea acte de conduită rea ușor pot fi interpretate ca acte de indisciplină cînd în realitate sunt acte ne controlate și lipsite de conștiința urmărilor lor negative. De aceea se impune că acești condamnați să fie ținuți mereu sub observație și control medical și psihologic.

Condamnații bolnavi și inadaptații social – o altă categorie de condamnați, la care executarea pedepsei privative de libertate pune probleme privind regimul penitenciar și care prezintă unele particularități, este aceea a inadaptaților sociali și a condamnaților bolnavi sau handicapați.

Inadaptații sociali – este vorba de persoane care au o structură psihică și experiență de viață care le face dificil procesul de adaptare sau integrare socială. Criteriul adaptării este reușita, succesul, acomodarea sau împăcarea și buna colaborare cu oamenii din aceste medii de viață. Criteriul nereușitei adaptării este eșecul, nemulțumirea și necooperarea cu oamenii din aceste micromedii de viață. Prima categorie de inadaptați sociali este aceea a condamnaților care au suferit și suferă de diferite psihopatii și a doua grupă a celor ce suferă de diferite psihonevroze.

Aceste stări psihice nu sunt stări de boală psihică, pentru că în acest caz, bolnavii ar fi internați într-o instituție medicală specială, ci numai stări de tulburare psihică, de instabilitate emotivă, de lipsă de echilibru și control psihic suficient. Aceste stări fac trecere de la omul normal și echilibrat psihic spre omul cu tulburări psihice, dar a se ajunge la boală. Psihopații și psihonevroticii nu sunt alienați mintal. Ei își păstrează conștiința trează, judecata normală și răspund penal.Cu toate acestea, stările psihopatice și cele psihonevrotice sunt piedici în adaptarea socială, atît în momentul comiterii infracțiunii care a dus la condamnare, cît și în timpul executării pedepsei, precum și în perioada reintegrării sociale după liberarea definitivă din penitenciar. De aceea, în timpul executării pedepsei închisorii, pentru inadaptații sociali trebuie să se aibă în vedere un regim penitenciar special, adecvat. Ceea ce caracterizează aceste categorii de inadaptați sau instabili emoțional este faptul că aceștia sunt conștienți de starea în care se află și sunt raționali în gîndirea lor.Afectivitatea lor însă nu este stăpînită și nici așezată. De aici ne încrederea în sine și nesiguranța, reacții disproporționale în diferite situații în care sunt puși. În penitenciar sunt inadaptați și suferinzi moral. Ordinea și disciplina, din această cauză, sunt încălcate uneori, iar în relații cu alți condamnați vin ușor în conflict. De aceea, unul din primele lucruri este un examen psihologic și psihiatric serios și un diagnostic exact, efectuat de medicul, psihologul și psihiatrul penitenciarului. După aceea, supunerea la un tratament competent și complet. În regimul penitenciar trebuie să se țină seama de specificul lor psihic și moral, la nevoie, unii din aceștia pot fi internați în spitale de specialitate.

Condamnații bolnavi – în această privință se face distincția între bolnavi temporari (acuți) și bolnavi cronici (de lungă durată). Bolnavii acuți (temporari) suferă de boli trecătoare (pneumonii, intoxicații) și sunt tratați de medicii penitenciarului ori sunt internați în infirmeria sau în spitalul penitenciarului. După însănătoșire, ei se întorc în penitenciar la regimul obișnuit, dinainte. Bolnavii cronici sunt cei care suferă de boli fizice de durată și care au nevoie de un tratament special și îndelungat. Din această grupă mai fac parte alcoolicii și narcomanii. Natura diferită a bolilor fizice cronice implică diagnostic și tratament, regim de spital și regim penitenciar diferențiat, mai ales cei bolnavi de tuberculoză, care urmează să fie izolațide restul condamnaților. În cazul condamnaților bolnavi psihic, ceea ce-i caracterizează pe aceștia este lipsa conștiinței clare că sunt bolnavi, lipsa de judecată,lipsa de voință și pericolul social pe care îl prezintă. Indisciplina la care se dedau este o indisciplină izvorîtă din lipsă de discernămînt, din cauza de tulburări psihice și, dinaceastă cauză, o indisciplină care nu poate fi combătută și remediată cu mijloace sancționatorii în penitenciar. Acești condamnați, în această situație, trebuie examinați medical, depistați și trimiși spre a fi supuși unui tratament medical. Categoria de bolnavi sau anormali frecvent întîlnită în penitenciar, este aceea a alcoolicilor și narcomanilor. Este vorba aici de acele persoane care consumă constant și în mod sistematic băuturi alcoolice ori stupefiante și, care au ajuns, din această cauză, să aibă un sistem nervos debilitat, fiind lipsiți de discernămînt și de capacitate de exercițiu.Măsurile ce se pot lua în penitenciar sunt: interdicția de a cumpăra băuturi alcoolice și stupefiante sau limitarea la anumite băuturi slabe și în cantitate redusă.

Condamnații recidiviști – este evident că recidiviștii constituie o categorie deosebită de condamnați. Trăsătura lor caracteristică este aceea de persistență în infracționalitate, cu toate sancțiunile aplicate sau executate pentru infracțiunile comise mai înainte. O condiție principală pentru aplicarea unui regim penitenciar special corespunzător pentru recidiviștii este cunoașterea psihosocială a acestora.

Este evident că persistența în infracționalitate a unor infractori are la bază unele trăsături ale personalității recidivistului, fiindcă altfel nu se explică rezistența și indiferența acestuia la pedeapsa închisorii și la executarea pedepsei. Cercetarea științifică distinge mai multe feluri de recidiviști: agresivi, orgolioși, lipsiți de voință, lipsiți de stăpînire de sine, nesociabili, fără simț moral, crescuți, de regulă, în familii dezorganizate și defavorizate. Recidiviștii vor fi ținuți separat de ceilalți condamnați din penitenciar, în special de condamnații deosebit de periculoși, dar regimul acestora va fi asemănător cu cel pentru condamnații periculoși. Regimul de deținere constă în munca prestată în locuri special amenajate care să ofere condiții de pază și supraveghere sigure, ce sunt folosiți la activități care presupun un efort fizic mai ridicat în procesul muncii (la încărcări de vagoane, la săpat de drumuri). Recidiviștii nu pot presta munca fără pază în afara penitenciarului , ei nu beneficiază de permisii și învoiri. Ei sunt supuși unui regim de ordine și disciplină mai severă. De altfel o caracteristică principală a majorității recidiviștilor este indisciplina, refuzul de a se supune la un program de viață și de muncă ordonată. Așa fiind, condamnații trebuie puși la un regim sever de ordine și disciplină în penitenciar. Cel mai important instrument al regimului penitenciar este regimul de muncă. Deoarece recidiviștii trăiesc din furturi, înșelăciuni, falsuri, vagabondaj, obligația la muncă trebuie să fie impusă cu orice preț, dacă e nevoie și peste 8 ore pe zi. Potrivit legii, recidiviștii se bucură de toate drepturile acordate condamnaților: hrană, cazare, asistență sanitară, legătura cu familia. În ceea ce privește acțiunea de reeducare și de calificare, acestea trebuie intensificate și supravegheate îndeaproape, dat fiind faptul că majoritatea recidiviștilor, înainte de a reveni în penitenciar, nu și-au cîștigat existența prin muncă. Știința criminologiei și cea penitenciară arată că mulți recidiviști fac parte din categoria infractorilor inadaptați social, adică a celor care suferă de anumite tulburări psihice sau instabili emoțional.

În sfîrșit pentru condamnații recidiviști este necesar să se facă apel și la sancțiunile disciplinare. Este cunoscut că recidiviștii sunt în general indisciplinați, nu respectă programul zilnic de activitate în penitenciar, disciplina și ordinea în muncă. Dar administrarea acestora trebuie să se facă cu respectul demnității condamnatului și a dispozițiilor legale în materie.

Legislația penală și execuțional penală evidențiază și următoarea categorie de condamnați, persoane condamnate prima oară la privațiunea de libertate. Nu sînt considerate că au executat anterior privațiunea de libertate următoarele categorii de condamnați:

Persoanele care s-au aflat în locurile de detenție pe baza sentinței judecății, în caz dacă în ordinul de recurs sau supraveghere sentința a fost anulată cu clasarea dosarului sau schimbată și aplicată o pedeapsă neprivativă de libertate, sau este aplicată condamnarea condiționată;

În caz de schimbare a muncii corecționale cu privațiune de libertate.

Persoanele care au fost condamnate la privațiune de libertate, dar real n-au executat pedeapsa în legătură cu aplicarea unei amnistieri sau grațieri, cu expirarea termenelor de prescripție pentru atragerea la răspunderea penală;

Persoanele care au fost condamnate la privațiune de libertate în limitele termenului deținerii în arest preventiv, fiindcă ei n-au executat pedeapsa în penitenciar.

Condamnații la privațiune de libertate se clasifică și după gravitatea infracțiunii săvîrșite:

Condamnați la pedeapsa privativă de libertate de lungă durată Acești condamnați au comis infracțiuni grave, ei prezintă un pericol social mai mare și tratamentul lor este mai dificil. Astfel, cu privire la privarea de libertate propriu-zisă, adică la regimul de deținere acesta se înăsprește.

Condamnații sunt cazați în camere cu un număr mic de paturi, nu pot presta munca în afara locurilor de deținere sau în regim de semi libertate și nu pot fi folosiți la supravegherea altor condamnați, beneficiază de pachete, vizite, corespondență, țigări la intervale mai mari și în cantități mai mici decît cele stabilite pentru celelalte categorii de persoane. Programul de muncă poate fi prelungit, dar nu va putea depăși 8 ore pe zi. Reeducarea acestor condamnați este o activitate importantă și complexă. Fiind vorba de infractori care au comis infracțiuni grave (omoruri, distrugeri, violuri, furturi grave), aceștia pot fi supuși unui proces de reeducare, cu două condiții: în primul rînd, să fie observați și cercetați din punct de vedere fiziologic, psihologic și psihiatric, în al doilea rînd, procesul reeducativ să fie diferențiat în funcție de caracteristicile de personalitate ale condamnaților. Drepturile condamnaților sunt în principiu aceleași pentru toți condamnații, inclusiv pentru condamnații la închisoare de lungă durată, mai cu seamă drepturile referitoare la masă, adăpost, odihnă, sănătate. Acestor condamnați, cu toată gravitatea infracțiunilor comise, nu li se pot ridica aceste drepturi.

Condamnații la pedeapsa privativă de libertate de scurtă durată

În privința regimului de deținere al condamnaților de scurtă durată (1-2-5 ani) se poate observa că condamnații, care sunt stăruitori în muncă și disciplinați, pot presta muncă fără pază în afara locului de deținere sau în regim de semilibertate și pot fi folosiți la supravegherea altor condamnați la locurile de muncă, pot fi propuși a fi liberați condiționat, dacă au executat partea de pedeapsă prevăzută de Codul penal și îndeplinesc și celelalte condiții privind comportarea și antecedentele penale, pot beneficia de permisii și de învoiri, beneficiază de pachete, vizite, corespondență laintervale mai scurte decît condamnații la închisoare pe lungă durată. Regimul penitenciar al acestor condamnați se mai caracterizează prin accentul care se pune pe muncă, mai cu seamă în cazul celor care fură, înșeală, lenevesc. În ceea ce privește calificarea profesională, pentru cei ce nu au o asemenea calificare, munca este și mai necesară. Dificultatea constă în aceea că pentru cei condamnați pe termen scurt (cîteva luni sau un an, doi) nu este timp suficient pentru un proces de reeducare și decalificare profesională completă. Dar pentru cei condamnați peste un an sau doi, reeducarea și recalificarea se poate efectua. În cadrul regimului penitenciar trebuie să se dea atenție sporită muncii și calificării profesionale a acestor condamnați. Drepturile acestor condamnați în cadrul regimului penitenciar, sunt cele legale, adică se respectă dreptul la întreținere, petiționare, ocrotirea sănătății și vizite, corespondență.

Repartizarea condamnaților

In conformitate cu art. 72 CP al RM, cei condamnați pentru infracțiuni ușoare, mai puțin grave și grave, săvârșite cu intenție, execută pedeapsa în penitenciare de tip semiînchis, iar cei condamnați pentru infracțiuni deosebit de grave și excepțional de grave – în penitenciare de tip închis. Această divizare este dictată de necesitatea asigurării unui regim de securitate distinct pentru cei care comit infracțiuni deosebit de grave și excepțional de grave, de necesitatea asigurării condițiilor specifice de deținere a acestor condamnați, prevăzute de legislația execuțional-penală.

În conformitate cu art. 72 al CP al RM care prevede categoriile de penitenciare în care se execută pedeapsa și art. 216 al CE al RM condamnații pot fi repartizați în instituțiile penitenciare în felul următor:

• femeile sunt repartizate în penitenciare pentru femei, unde se asigură regimul de deținere stabilit pentru penitenciarul de tip deschis, semiînchis și închis corespunzător sentinței de condamnare;

• minorii sunt repartizați în penitenciare pentru minori. Minorele sunt repartizate în penitenciarele pentru femei, cu asigurarea pentru ele a condițiilor penitenciarului pentru minori;

• bărbații sunt repartizați în penitenciarele de tip deschis (cei care au comis infracțiuni din imprudență), de tip semiînchis (cei care au comis infracțiuni intenționate ușoare, mai puțin grave și grave), de tip închis (cei care au săvârșit infracțiuni deosebit de grave, excepțional de grave precum și infracțiuni ce constituie recidivă) și penitenciar special de tip închis (cei condamnați la detențiunea pe viață).

După determinarea penitenciarului concret, are loc trimiterea condamnaților la locul executării pedepsei ce se efectuează sub escortă, cu respectarea regulilor de deținere separată a femeilor de bărbați, a minorilor de adulți, condamnaților la detențiunea pe viață de alte categorii de condamnați. Condamnații bolnavi de tuberculoză activă sau de alte boli contagioase -separata de condamnații sănătoși. Transferarea condamnaților se face din contul statului în automobile special destinate pentru aceasta.

Ultima etapă o constituie primirea condamnaților în penitenciar.

În caz când în instituția penitenciară se îndreaptă un grup de condamnați, se întocmește coloana sigilat se anexează dosarele personale ale condamnaților și lista de însoțire în care se indică următoarele: temeiul escortării, de unde și încotro se escortează, numerele dosarelor personale, numele, prenumele și patronimicul condamnaților, articolul în baza cărora au fost condamnați, termenul pedepsei și tipul coloniei.

Primirea condamnatului se efectuează de către administrația penitenciarului după ce i se stabilește identitatea, pe baza dispoziției de executare, a hotărârii de condamnare, a actelor de identitate, a altor documente prevăzute în art. 220 al CE al RM.

Imediat după primire, condamnatul se plasează în încăperile de carantină pe o perioadă de până la 15 zile, în decursul căreia el este supus examenului medical în vederea determinării sănătății și capacității de muncă.

Încăperea de carantină reprezintă un sector localizat părăsirea samovolnică a căruia este interzisă. Nu se admite vizitarea condamnaților aflați în aceste încăperi de către alți condamnați. Tot aici se face cunoștință cu conținutul regimului, drepturile și obligațiile condamnatului, se explică temeiul și ordinea aplicării sancțiunilor și recompenselor, se aduce la cunoștință regimul zile în penitenciar. Este interzis careva contact dintre cei aflați în încăperile de carantină și ceilalți condamnați, în vederea asigurării restricției date, lenjeria de corp și de pat, vesela folosită de cei aflați în încăperea de carantină nu se amestecă cu cea celorlalți condamnați, ea se spală și se păstrează separat.

DE al MJ al RM asigură executarea pedepselor neprivative de libertate și a măsurilor juridicopenale cu caracter coercitiv. DIP al MJ al RM asigură executarea pedepselor privative de libertate. In conformitate cu alin. (1) art. 170 CE al RM, executarea pedepsei amenzii, pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate, pedepsei retragerii gradului militar, a titlului special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat, pedepsei muncii neremunerate în folosul comunității, executarea hotărârilor privind condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, privind liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen, privind înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, privind liberarea de pedeapsă a minorilor, privind amânarea executării pedepsei aplicate femeilor gravide și femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani, precum și executarea pedepselor aplicate persoanelor juridice se asigură de către oficiile de executare, cu excepția stabilită în art.306 din prezentul cod.

Executarea închisorii și detențiunii pe viață se asigură de către instituțiile penitenciare. Tot instituțiile penitenciare execută pedeapsa amenzii aplicate în calitate de pedeapsă complimentară celor condamnați la închisoare sau detențiune pe viață.

Reieșind din prevederile art. 171 CE al RM măsurile de siguranță se execută de următoarele instituții și organe:

• instituțiile curative specializate execută măsurile de constrângere cu caracter medical, în conformitate cu art. 99 CP al RM la instituții curative destinate deținerii alienaților mintali se atribuie instituția psihiatrică cu supraveghere obișnuită și riguroasă. Potrivit art. 103 CP al RM alcoolicii sau narcomanii pot fi internați în instituțiile medicale cu regim special. Modul de trimitere la tratament obligatoriu a persoanelor dependente de alcool, droguri sau substanțe psihotrope este reglementat de Legea nr. 713-XV din 06.12.2001 rivind controlul și prevenirea consumului abuziv de alcool, consumul ilicit de droguri și de alte substanțe psihotrope.

• oficiul în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului execută măsurile de constrângere cu caracter educativ.

Condițiile nefavorabile de detenție și condamnarea Republicii Moldova la CEDO

Pe fundalul creșterii impunătoare a numărului hotărîrilor Curții Europene a Drepturilor Omului în care se constată violarea de către Republica Moldova a articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în partea ce privește tratamentul deținuților, Curtea a atras atenția Guvernului Republicii Moldova asupra unor "probleme sistemice" în ceea ce privește condițiile de detenție, astfel încît deficiențele în legislația națională sau practica aplicată ar genera eventuale alte numeroase cereri similare în adresa Curții.

Articolul 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului cere statului să asigure ca persoana să fie deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității sale umane, ca modul și metoda de executare a pedepsei să nu cauzeze persoanei suferințe sau dureri de o intensitate care să depășească nivelul de suferință inerent detenției și, având în vedere exigențele detenției, sănătatea și integritatea persoanei să fie în mod adecvat asigurate, printre altele, prin acordarea asistenței medicale necesare, atunci când sunt evaluate condițiile de detenție, trebuie luate în considerație efectele cumulative ale acestor condiții, precum și durata detenției.

Conform analizei interne a Departamentului Instituțiilor Penitenciare (DIP), petițiile deținuților cu privire la “condițiile de detenție” care ajung la DIP ajung la circa 10% anual din totalul petițiilor. În scopul acestei evidențe interne a DIP, prin “condiții de detenție” se înțelege starea încăperilor și lipsa blocurilor sanitare. Tot acolo, petițiile cu privire la serviciile medicale și siguranța personală sunt tratate în categorii separate (anexa 1), ceea ce diferă de jurisprudența CEDO la subiect. Concomitent, nu există o evidență a tipurilor și incidenței petițiilor depuse direct la administrația fiecărui penitenciar în parte.

Sesizările deținuților adresate avocatului parlamentar, CEDO și DIP vizează dominant calitatea neadecvată și cantitatea insuficientă a hranei, neacordarea asistenței medicale adecvate, nerespectarea normelor sanitaro-igienice, siguranța personală, iluminare, ventilație, supraaglomerarea în instituțiile de detenție preventivă. Acestea sunt detaliate în ceea ce urmează:

Siguranța personală

8% din deținuți nu se simt în siguranță în penitenciare pe timp de zi și 26% pe timp de noapte, în comparație cu 30% de deținute care nu se simt în siguranță pe timp de zi și 32% pe timp de noapte. 11% din deținuți și 21% din deținute confirmă că le este frică de alți deținuți. 7% din deținuți și 11% din deținute susțin că le este frică de administrația penitenciarului. 23% din deținutele care au cerut să fie transferate în alt penitenciar au motivat această cerere prin pericolul perceput în penitenciarul în care se află (sondajul efectuat în Octombrie 2011). Cauza Levința versus Republica Moldova (2009) aduce un exemplu în acest context inclusiv cu privire la pasivitatea administrației de a strămuta deținuții supuși atacurilor crunte din partea altor deținuți și a cerceta adecvat plîngerilor lor în legătură cu violența la care au fost supuși în penitenciarele 3, 4 și 15;

Alimentația în penitenciare

Problema alimentației în instituțiile penitenciare a fost în atenția Raportorului Special ONU pentru tratamente inumane (Raport, Decembrie 2010): în anul 2007 – doar 53% din necesarul alimentar era furnizat de DIP, în 2008 – 50% iar 2009 – 64%. Circa 27% din deținuți și 47% din deținute susțin că mîncarea nu este comestibilă și nu poate fi consumată;

Populația penetenciarelor și spațiile

Republica Moldova a moștenit penitenciare vechi cu edificii degradate, de tip lagăr, conforme standardelor sovietice. Aceste tipuri de penitenciare nu corespund exigențelor actelor naționale și internaționale în domeniu. Numărul deținuților din penitenciare s-a redus, coborînd sub plafonul de detenție al penitenciarelor oficial stabilit. Cu toate acestea, pînă în prezent nu a fost făcută o evaluare a suprafețelor locative din instituțiile penitenciare, care ar arăta dacă se respectă norma de 4 m2, recomandată de către Comitetul European pentru prevenirea torturii pentru fiecare deținut.

De asemenea, în ceea ce privește condițiile sanitare, iluminarea si ventilarea, aceste probleme persistă practic în majoritatea încăperilor penitenciarelor din Republica Moldova, excepție făcînd 2 instituții penitenciare din țară.

În instituțiile penitenciare, cu excepția celor cu statut de izolator de urmărire penală, găzduirea deținuților se face în dormitoare de mare capacitate care nu dispun în deplină măsură de facilitățile utilizate zilnic de către condamnați, cum ar fi: spațiul de dormit, spațiul de zi și instalațiile sanitare. Deținuții sunt ținuți în spații extrem de înghesuite, întunecoase, umede, fără ventilație și în care domină din abundență fumul de țigară. De rînd cu aceasta, în unele penitenciare paturile amenajate în două nivele împiedică esențial pătrunderea luminii naturale în sectoarele locative.

O situație mai gravă a fost atestată în cazul celulelor din carantină, celulelor de tranzit și celulelor izolatorului disciplinar. Imediat după primire, condamnatul se plasează în încăperea de carantină pe o perioadă de pînă la 15 zile, în decursul căreia el este supus examenului medical în vederea determinării stării sănătății și capacității de muncă și prescrierii, după necesitate, a tratamentului individual. De regulă, încăperile carantinei sunt constituite din 1-3 celule. Rapoartele Mecanismului Național de Prevenire a Torturii documentează celule ale carantinei cu “geamuri acoperite cu pături” sau „stare a ferestrelor deplorabilă, lemnul fiind putred, și pentru a menține căldura în odăi, condamnații au astupat perimetrul ramelor de la ferestre cu vată de la saltele” sau celule ale carantinei „caracterizate printr-o umiditate excesivă și fum abundent de țigară”. Condițiile de detenție din carantină au atras și atenția membrilor delegațiilor internaționale care au inspectat penitenciarele din Republica Moldova. Mai mult ca atît, în aceste celule deținuții sunt în imposibilitate să servească masa în condiții de igienă adecvate, lipsind și inventarul adecvat. De asemenea, în unele celule lipsesc ferestrele cu ieșire directă la lumină naturală, acestea fiind acoperite de alte instalații și construcții, în altele ferestrele sunt acoperite cu plăci metalice găurite.

Una din cele mai semnificative deficiențe se atestă în facilitățile de detenție prevenitivă mai cu seamă în situația de detenție de lungă durată în condiții neadecvate: supraaglomerarea, calitatea și cantitatea insuficientă a mâncării servite, lipsa adecvată a lenjeriei de pat și accesul limitat la lumina zilei, precum și insuficiența condițiilor sanitare din celule, frig, lumină și ventilare insuficiente, asistență medicală sub-standard (cauzele Ostrovar, Buzadji, Ciobanu și Promo lex, Pisaroglu).

Neacordarea asistenței medicale adecvate frecvent invocată de deținuții din Republica Moldova este calificată de jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului drept contrar prohibițiilor de a supune deținuții unor tratamente inumane și degradante. 10% din deținuți și 43% din deținute susțin că nu au primit asistența medicală necesară.

Cazurile condamnării Republicii Moldova la CEDO sunt:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărîrea în cauza Pisaroglu vs Republica Moldova.

La 3 martie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare "Curtea Europeană") a pronunțat hotărîrea în cauza Pisaroglu c. Republicii Moldova (cererea nr. 21061/11), prin care a constatat că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

1. Reclamanta, Natalia Pisaroglu, este o cetățeană a Republicii Moldova, născută în anul 1987, care locuiește în Chișinău. În perioada iulie 2010 – martie 2011 ea a fost arestată și deținută în Penitenciarul nr. 13 Chișinău, fiind acuzată de trafic de ființe umane. În fața Curții reclamanta s-a plîns în temeiul articolului 3 din Convenție despre condițiile de detenție inumane și degradante, și anume deținerea sa într-o celulă rece, fără ventilație și supraaglomerată, fără lenjerie de pat, cu lumină solară limitată, lipsa posibilității de a-și spăla hainele, posibilitatea de a face duș o dată în săptămînă, dar și alimentație necomestibilă și acces limitat la apa potabilă.

Guvernul a invocat excepția de neepuizare a căilor interne de atac de către reclamantă în ceea ce privește plîngerile sale despre condițiile rele de detenție. De asemenea, Guvernul a susținut că alegațiile reclamantei nu corespund realității, deoarece condițiile din acest penitenciar au fost îmbunătățite considerabil.

Curtea a respins excepția ridicată de către Guvern privind neepuizarea căilor interne de atac. Curtea a relevat că de mai multe ori a examinat aspectul remediilor naționale în ceea ce privește condițiile rele de detenție în Republica Moldova și de fiecare dată a constatat că remediile sugerate de Guvern nu sunt eficiente în ceea ce privește persoanele deținute, întrucît acestea nu oferă o posibilitate de a pune capăt condițiilor de detenție inumane și degradante. Examinînd cauza în fond, Curtea a statuat că nu există nici un temei de a devia de la aprecierile sale anterioare în ceea ce privește condițiile de detenție în Penitenciarul nr. 13. Prin urmare, Curtea Europeană a constatat că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenție.

Curtea a decis, în temeiul articolului 41 din Convenție, să acorde reclamantei suma de 3000 Euro pentru prejudiciul moral și 207 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat două hotărîri împotriva Republicii Moldova în cauzele Ciobanu și Promolex.

Astăzi, 24 februarie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare "Curtea Europeană") a pronunțat hotărîrile în cauzele Ciobanu c. Republicii Moldova (cererea nr. 62578/09) și Promo Lex c. Republicii Moldova (cererea nr. 42757/09), prin care a constatat încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Reclamanta, Veronica Ciobanu, este cetățean al Republicii Moldova, născută în 1984 și locuiește în Fîrlăndeni. Cazul se referă la decesul soțului acesteia și pretinsa omisiune a autorităților naționale de a investiga circumstanțele incidentului în modul corespunzător.

2. Victima, dl Ciobanu, era șofer de taxi și a decedat într-un accident rutier în anul 2008. Șoferul și pasagerul din celălalt autoturism nu au suferit leziuni. Doi martori ai accidentului au declarat că automobilul care a lovit taxiul dlui Ciobanu se deplasa cu o viteză excesivă pe partea necorespunzătoare a carosabilului și l-a lovit în timp ce acesta vira pentru a intra la stația de alimentare. Ambii martori au indicat că dl Ciobanu a conectat semnalizatorul de virare înainte de a începe manevra. Șoferul celuilalt automobil a susținut că se deplasa cu viteza corespunzătoare și că taxiul era parcat pe cealaltă parte a străzii. El a pretins că dl Ciobanu a virat brusc în fața mașinii sale. Autoritățile au dispus începerea urmăririi penale și investigarea accidentului, dar în cele din urmă aceasta a fost încetată în 2009, respingînd declarațiile celor doi martori oculari și acceptînd versiunea șoferului care nu a avut de suferit.

Reclamanta revendică încălcarea drepturilor sale garantate de prevederile articolului 2 din Convenție, dreptul la viață, invocînd faptul că autoritățile naționale nu au investigat în modul corespunzător circumstanțele decesului soțului său.

În comentariile sale, Guvernul a susținut că autoritățile au întreprins toate măsurile necesare și au inițiat imediat urmărirea penală pentru investigarea cazului, implicînd rudele victimei și informîndu-le despre rezultatele investigației.

La rîndul său, Curtea a menționat cu îngrijorare că modul în care autoritățile naționale au investigat cauza ar putea crea unui observator independent impresia că acestea nu au încercat cu adevărat să elucideze circumstanțele cauzei și să descopere adevărul. Avînd în vedere multiplele neajunsuri ale investigației (declarațiile martorilor au fost respinse doar pentru faptul că nu erau consistente cu concluziile expertizei tehnice, considerate de Curte ca fiind ipotetice; nu au fost întreprinse eforturi reale pentru a determina care era viteza celuilalt autoturism înainte de momentul producerii impactului; unul dintre martori a fost audiat abia după șase luni de la producerea accidentului, etc.), Curtea a constatat încălcarea procedurală a art. 2 din Convenție.

Curtea a decis, în temeiul art. 41 din Convenție, să acorde reclamantei suma de 20 000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

3. Reclamanții, organizațiile non-guvernamentale Promo Lex și CREDO și Igor Grosu, au invocat în fața Curții încălcarea dreptului la libertatea întrunirilor în contextul desfășurării unui protest pașnic în fața sediului Procuraturii Generale la 3 februarie 2009.

Potrivit circumstanțelor cauzei, în timpul protestului au avut loc altercații cu alte persoane necunoscute în urma cărora al treilea reclamant a suportat anumite traume fizice. Două dintre cele șase persoane care au inițiat altercațiile au fost imobilizate de către participanții la protest. Deși în apropiere de locul manifestărilor staționa un automobil al poliției de patrulare, forțele de ordine nu au intervenit. Ulterior, după aproximativ o oră și jumătate, la locul evenimentelor au sosit reprezentanții forțelor de ordine și au reținut cele două persoane.

Organizatorii protestului au depus o plîngere la Procuratura Generală și au invocat omisiunea forțelor de ordine de a asigura desfășurarea pașnică a manifestării. Prin urmare, a fost intentată o cauză penală, soldată cu identificarea celor șase persoane implicate. Ulterior, în privința a două persoane a fost pronunțată sentița de condamnare la patru ani închisoare cu suspendarea executării pentru încălcarea libertății de întrunire și huliganism.

În urma examinării cauzei, Curtea Europeană a considerat că autoritățile naționale nu au întreprins măsuri suficiente în scopul protecției reclamanților împotriva violențelor pe parcursul desfășurării protestului organizat de aceștia. De asemenea, Curtea a constatat că nu a avut loc o investigare efectivă a circumstanțelor incidentului în cauză. Prin urmare, statul nu s-a conformat obligațiilor pozitive potrivit articolului 11 din Convenție. Totodată, prin prisma articolului 13 din Convenție, Curtea a stabilit că reclamanții nu au avut acces la un remediu efectiv în ce privește plîngerile acestora referitor la lipsa de intervenție a forțelor de ordine.

În lumina constatării încălcării drepturilor reclamanților garantate de articolele 11 și 13 din Convenție, Curtea a decis în temeiul art. 41 din Convenție să acorde celui de-al treilea reclamant suma de 1 000 de euro cu titlu de prejudiciu moral.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

La finalul studiului respectiv cu tematica „Executarea pedepselor penale” am putea face careva concluzii și să menționăm că, scopul și sarcinile urmărite în conținutul lucrării de față au fost cercetate sub toate aspectele, în final reușindu-se de a se realiza un studiu minuțios, autentic și generalizat cu referire la organelor competente la înfăptuirea deciziilor corecte privind executarea pedepselor penale.

Pornind de la titlul tezei menționez că totuși o mai mare importanță o are executarea pedepsei penale prin care se înțelege obligațiunea condamnatului de a executa conținutul pedepsei, și crearea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept, și față de regulile de conviețuire socială. Executarea pedepsei se referă la organele corespunzătoare, care în activitatea sa sunt obligate să realizeze întregul complex de limitare a drepturilor prevăzute de pedeapsa concretă, să asigure respectarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor de către condamnați pe tot parcursul executării pedepsei.

Pedeapsa este o măsură de constrîngere, adică poartă un caracter coercitiv, forțat. Ea se aplică contrar voinței condamnatului. Restricțiile sau privațiunile, care sunt o consecință inevitabilă a acestui tip de sancțiune, capătă o intensitate diferită în contextul executării diverselor tipuri de pedeapsă, restricțiile și suferințele pe care le provoacă detențiunea pe viață sunt net superioare celor care sunt pricinuite de alte pedepse, cum ar fi amenda sau munca neremunerată în folosul comunității, deși și acestea din urmă sau altele, prin gradul lor de intensitate și prin contextul în care se aplică, au un impact calitativ și cantitativ mult mai defavorabil decât alte sancțiuni juridice.

După toate cele expuse mai sus am mai menționa că luînd în calcul faptul că nu este suficient să se recunoască problema încălcărilor dreptului la libertatea și siguranța persoanei, se consideră necesară întreprinderea unor acțiuni în vederea creării unui sistem standardizat de evidență a cazurilor de arest și detenție; eficientizării modului de aplicare a măsurilor procesuale de constrîngere și a celor privative de libertate; creării condițiilor adecvate de detenție; creării unui mecanism de reabilitare a victimelor torturii și ale tratamentelor inumane sau degradante.

În virtutea situației create, se constată necesitatea introducerii unui concept modern de probațiune care să asigure echilibrul dintre siguranța comunității și necesitatea de reabilitare socială a delincvenților, la fel este necesar să fie modificată legislația în acest sens.

Sistemul penitenciar rămîne a fi o problemă a Republicii Moldova, fiind subfinanțat în continuu de mai bine de 20 de ani. În Raportul de evaluare s-au menționat următoarele deficiențe ale sistemului penitenciar: „suprapopularea instituțiilor de arest; condiții generale de detenție proaste (condiții sanitare, igienă, hrană); activități de muncă, educaționale și sociale greu accesibile; îngrijire medicală și asistență psihologică sub nivelul necesar; mediu nesigur și disciplină proastă, sub-cultură criminală persistentă, facilitată de gradul înalt de ocupare și întreținere a deținuților în încăperi de tip dormitor; schemă neadecvată a facilităților de arest, escortă și aranjamente logistice”.

În final, putem menționa faptul că problemele axate pe problematica executării pedepselor penale, și-a realizat obiectivele în lucrarea dată, iar datorită faptului că tema în cauză este deosebit de actuală, importantă și complexă, necesită fără desăvârșire, investigații științifice sistematice ale doctrinarilor de specialitate și a statului în domeniul respectiv.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Acte normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994;

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.122-XV din 14.03.2003, publicat în Monitorul Oficial nr.104-110 (1197-1203) din 7 iunie 2003;

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial nr.128-129/1012 din 13.09.02;

Hotărârea Guvernului RM nr. 1643 din 31.12.2003 despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunității, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 16-18 din 23.01.2004;

Hotărârea Guvernului 1171/05.11.2001 privind aprobarea Regulamentului și efectivului unității disciplinare a Forțelor Armate, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 133- 135/1225, 08.11.2001;

Codul de executare, adoptat la 24.12.2004, în vigoare din 01.07.2005;

8. Explicații teoretice ale codului penal român p.51, publicat în monitorul oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, Data intrarii in vigoare : 1 februarie 2014;

9. Legea RM cu privire la obligațiunea militară și serviciul militar al cetățenilor Republicii Moldova nr. 968-XII din 01.01.2009;

10. HOTĂRÎRE Nr. 583 din 26.05.2006 cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnați, Secțiunea a 9-a Drepturile și obligațiile deținuților;

11. Legea cu privire la distincțiile de stat ale Republicii Moldova nr. 1123-XII din 30.07.1992, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 161 din 03.12.2002;

12. Raport Special pentru tortură și alte forme crude, inumane sau degradante de tratament sau pedeapsă, Manfred Nowak, din 12 februarie 2009;

13. Legea serviciului în organele vamale nr. 1150-XIV din 20.07.2000, modificat: 18.07.2002;

14. Legea Cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice săvîrșite de regimul comunist totalitar de ocupație, 8 decembrie 1992, modoficat 23 noiembrie 1994;

15. Legea nr. 713-XV din 06.12.2001 rivind controlul și prevenirea consumului abuziv de alcool, consumul ilicit de droguri și de alte substanțe psihotrope;

Manuale, Monografii, Cursuri

16. V. Grosu, Persoana juridică și pedeapsa penală // Revista națională de drept, 2002, nr. 4 (19);

17. S.Botnaru, A.Șavga, V.Grosu, M.Grama, Drept penal,partea generală, Vol. 1, ed. Cartier juridic, Chișinău, 2005;

18. I.Oancea „Drept execuțional penal" , București, 1998;

19. Pop O.,Modalități de executare a pedepsei cu închisoarea în stare de libertate, Editura Mirton, Timișoara, 2002;

20. M. Lașcu, S. Măntăluță, Drept execuțional penal, Universitatea de Criminologie, Chișinău 2003;

21. Explicații teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei Române, ALL BECK, București, 2003, ed. II-a, vol. II;

22. Octavian Pop, Drept penitenciar, Note de curs, Ed. Angela Levintsa, Chișinău, 2005;

23. Marcel Ioan Rusu, Drept execuțional penal, Ed. Hamangiu, București 2007;

24. Ioan Chiș, Drept execuțional penal, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009;

25. Octavian Pop. Executarea pedepsei privative de libertate. Chișinău, 2004;

26. M.Bîrgău, S. Carp, Iu. Bulai. Deținutul și drepturile sale. Chișinău, 2003;

Manuale în limba rusă

27. Курс уголовного права. Oбщая часть. Под ред. Кузнецовой, Тяжковой, Зерцало, Москва, 1999, том 2;

28. УКРФ Статья 47. Лишение права занимать определенные должности или заниматься определенной деятельностью.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Acte normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994;

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.122-XV din 14.03.2003, publicat în Monitorul Oficial nr.104-110 (1197-1203) din 7 iunie 2003;

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial nr.128-129/1012 din 13.09.02;

Hotărârea Guvernului RM nr. 1643 din 31.12.2003 despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunității, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 16-18 din 23.01.2004;

Hotărârea Guvernului 1171/05.11.2001 privind aprobarea Regulamentului și efectivului unității disciplinare a Forțelor Armate, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 133- 135/1225, 08.11.2001;

Codul de executare, adoptat la 24.12.2004, în vigoare din 01.07.2005;

8. Explicații teoretice ale codului penal român p.51, publicat în monitorul oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, Data intrarii in vigoare : 1 februarie 2014;

9. Legea RM cu privire la obligațiunea militară și serviciul militar al cetățenilor Republicii Moldova nr. 968-XII din 01.01.2009;

10. HOTĂRÎRE Nr. 583 din 26.05.2006 cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnați, Secțiunea a 9-a Drepturile și obligațiile deținuților;

11. Legea cu privire la distincțiile de stat ale Republicii Moldova nr. 1123-XII din 30.07.1992, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 161 din 03.12.2002;

12. Raport Special pentru tortură și alte forme crude, inumane sau degradante de tratament sau pedeapsă, Manfred Nowak, din 12 februarie 2009;

13. Legea serviciului în organele vamale nr. 1150-XIV din 20.07.2000, modificat: 18.07.2002;

14. Legea Cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice săvîrșite de regimul comunist totalitar de ocupație, 8 decembrie 1992, modoficat 23 noiembrie 1994;

15. Legea nr. 713-XV din 06.12.2001 rivind controlul și prevenirea consumului abuziv de alcool, consumul ilicit de droguri și de alte substanțe psihotrope;

Manuale, Monografii, Cursuri

16. V. Grosu, Persoana juridică și pedeapsa penală // Revista națională de drept, 2002, nr. 4 (19);

17. S.Botnaru, A.Șavga, V.Grosu, M.Grama, Drept penal,partea generală, Vol. 1, ed. Cartier juridic, Chișinău, 2005;

18. I.Oancea „Drept execuțional penal" , București, 1998;

19. Pop O.,Modalități de executare a pedepsei cu închisoarea în stare de libertate, Editura Mirton, Timișoara, 2002;

20. M. Lașcu, S. Măntăluță, Drept execuțional penal, Universitatea de Criminologie, Chișinău 2003;

21. Explicații teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei Române, ALL BECK, București, 2003, ed. II-a, vol. II;

22. Octavian Pop, Drept penitenciar, Note de curs, Ed. Angela Levintsa, Chișinău, 2005;

23. Marcel Ioan Rusu, Drept execuțional penal, Ed. Hamangiu, București 2007;

24. Ioan Chiș, Drept execuțional penal, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009;

25. Octavian Pop. Executarea pedepsei privative de libertate. Chișinău, 2004;

26. M.Bîrgău, S. Carp, Iu. Bulai. Deținutul și drepturile sale. Chișinău, 2003;

Manuale în limba rusă

27. Курс уголовного права. Oбщая часть. Под ред. Кузнецовой, Тяжковой, Зерцало, Москва, 1999, том 2;

28. УКРФ Статья 47. Лишение права занимать определенные должности или заниматься определенной деятельностью.