Executarea Obligatiilor Modul Principal de Stingere a Obligatiilor

Prevederile normative privind executarea obligațiilor stipulate în Codul civil al RM comportă trăsături specifice în raport cu cele din Codurile civile ale altor state. De asemenea, analiza executării obligaților prezintă importanță pentru evidențierea rolului acestui mod de stingere a obligațiilor în raport cu alte moduri prevăzute în Codul civil al RM.

Executarea obligației constă în săvîrșirea sau abținerea de a săvîrși acțiunea ce constituie obiectul raportului obligațional. Executarea prin acțiune sau prin inacțiune este determinată de tipul obligației (de a da, a face sau a nu face).

Executarea obligațiilor de către debitor are drept efect realizarea dreptului subiectiv de creanță al creditorului. Astfel, art. 512 alin. (1) al Codului civil RM prevede: în virtutea raportului obligațional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestații, iar debitorul este ținut să o execute. Deci, legea obligă pe debitor să execute obligația pentru a satisface creanțele creditorului. Prin urmare, putem constata că stingerea obligațiilor prin executare, este modul principal de stingere a obligațiilor. Esența obligației juridice presupune că ea trebuie să fie executată.

După cum afirmă autorii ruși,executarea obligațiilor este modul cel mai frecvent și adecvat mod de încetare al raporturilor obligaționale. Scopul care a stat la baza apariției obligației este realizat prin îndeplinirea obligațiilor. Executarea obligației trebuie de efectuat conform legii și a convenției dintre părți, fiind îndeplinite toate condițiile referitoare la termenul, locul, modul și caracteristicile obiectului executării obligației. În cazul în care obligația nu este executată în modul corespunzător, această executare nu va stinge obligația. Astfel, art. 643 alin. (1) prevede: executarea stinge obligația numai în cazul în care este efectuată în modul corespunzător. Obligația executată necorespunzător nu se stinge pentru că debitorul este ținut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul astfel cauzat. Prejudiciul constituie parte componentă a obiectului raportului obligațional. Neefectuarea prestației ce cuprinde obiectul raportului juridic obligațional, va permite existența în continuare a obligației.

Obligația trebuie să fie executată în natură, adică să fie executată prestația pe care debitorul o datorează în natura ei specificată. Executarea în natură a obligațiilor contractuale este o regulă cu valoare de principiu.Acesta este un mod direct de executare a obligațiilor civile, dar obligația poate fi executată și prin echivalent.

Prestația datorată, în cazul executării în natură, nu poate fi înlocuită cu altă prestație fără acordul creditorului. Pot apărea situații, cînd debitorul refuză să execute obligația datorată celeilalte părți. În astfel de cazuri, creditorul poate dispune de anumite mijloace juridice, oferite de lege, în scopul obținerii în natură a prestației la care este obligat inițial debitorul. Unul din aceste mijloace este executarea silită în natură.

Posibilitatea de a executa o obligație în natură depinde de natura prestației ce formează obiectul raportului obligațional. Dacă obligațiile contractuale au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, aceste obligații sunt întotdeauna posibile de executat. Creditorul prin impunerea vînzării bunurilor debitorului își poate realiza creanțele sale. Atunci cînd obligația are ca obiect prestația de a da un bun individual determinat, debitorul trebuie să predea bunul în materialitatea lui.

Conform art. 643 alin. (2) al Codului civil al RM, obligația se stinge în cazul în care creditorul acceptă o altă executare în locul celei datorate. Legislatorul a prevăzut pentru prima dată în legislația civilă, pînă la adoptarea Codului civil al RM (6 iunie 2002 în vigoare de la 12.06.2003), o prevedere expresă referitor la darea în plată (datio in solidum).

Creditorul nu poate fi constrîns să primească o altă prestație decît aceea care i se datorează, chiar dacă valoarea prestației este egală sau mai mare.

Normele civile privind darea în plată pot avea un caracter dispozitiv sau prohibitiv. În Codul civil al RM prevederile referitoare la darea în plată au un caracter dispozitiv (art. 643 alin. (2) al Codului civil al RM prevede: obligația se stinge și în cazul în care creditorul acceptă o altă executare). Normele ce reglementează darea în plată din Codul civil al României (adoptat la 17 iulie 2009, în vigoare de la 1 octombrie 2011), au un caracter prohibitiv. Potrivit art. 1462, alin.(2) al Codului civil al României: debitorul nu se poate elibera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta.

Unii autori definesc darea în plată ca operația juridică prin care debitorul execută către creditorul său o altă prestație decît aceea la care s-a obligat la apariția raportului obligațional.Alți autori definesc darea în plată ca acel mijloc de stingere a obligațiilor, care constă în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestație în locul celei pe care debitorul era obligat inițial să o execute.În general, doctrina juridică a remarcat că executarea indirectă a obligațiilor apare atunci cînd creditorului i s-a cauzat un prejudiciu în urma neexecutării, executării cu întîrziere sau a executării necorespunzătoare a obligației. Astfel, pentru a fi o dare în plată, operațiunea trebuie să întrunească următoarele condiții:

să existe acordul creditorului de a primi o altă prestație în locul celei convenite, la momentul apariției raportului juridic obligațional. Manifestarea de voință a creditorului poate fi atît expresă, cît și tacită. Cea expresă poate avea o forma scrisă sau verbală, iar prin acțiunile concludente ale creditorului poate rezulta tacit că debitorul are acceptul de a executa obligația în altă prestație decît cea convenită inițial.

Prestația echivalentă prestației inițiale să nu fie viciată. Vicii pot fi de natură juridică și materială. Vicii juridice sînt pretențiile care pot fi înaintate de către un terț creditorului care a acceptat prestația în legătură cu un drept asupra acestei prestații. Viciile materiale pot exista dacă obiect al prestației este un bun, iar acest bun nu întrunește toate caracteristicile care au fost prevăzute în acordul creditorului de a executa obligația prin echivalent. Regulile privind răspunderea debitorului pentru viciile prestației sînt aceleași ca și a vînzătorului, adică se vor aplica regulile prevăzute în articolele 763-768, precum și alte prevederi legale ce reglementează răspunderea vînzătorului.

Considerăm că satisfacerea deplină a creanței creditorului este atunci cînd stingerea obligației are loc prin executarea directă, fără a fi executată prin echivalent, adică în lipsa aplicării instituției dării în plată. În această ordine de idei normele de drept civil cu privire la darea în plată urmează să prevadă prioritatea stingerii obligației prin executare în raport cu posibilitatea de a fi stinsă obligația prin darea în plată. Astfel, propunem de lege ferenda ca dispozițiile art. 643, alin. (2) al Codului civil al RM, să fie completat cu următoarea prevedere: ,,Creditorul nu poate fi silit a accepta o altă prestație în locul celei datorate (darea în plată).” În lipsa acestor prevederi este diminuată eficiența modului de stingere a obligațiilor prin executarea obligațiilor. În ceea ce privește răspunderea pentru viciile prestației, conform regulilor privind răspunderea vînzătorului, adică a doua parte ale alin. (2) art. 643 al Codului civil ne vom expune mai jos.

Dacă prestația inițială constă în plata unei sume de bani, iar creditorul acceptă în locul ei plata unui lucru, darea în plată se aseamănă cu vînzarea-cumpărarea. Însă darea în plată se deosebește de vînzare:

vînzare-cumpărarea se face întotdeauna cu o sumă de bani, iar darea în plată se poate efectua fără existența unei plăți, de exemplu: o obligație de a face este stinsă prin predarea unui bun.

vînzarea-cumpărarea poate avea bunuri viitoare, în schimb darea în plată nu poate opera fără transferul dreptului de proprietate la predarea bunului concomitent cu acceptarea de către creditor a înlocuirii prestației.Pentru valabilitatea operațiunii de dare în plată trebuie să fie îndeplinite condițiile de valabilitate a oricărei plăți.

Darea în plată constituie o alternativă de executare a obligației asumate de debitor, iar nu executarea unei obligații alternative, adică a unei obligații în care obiectul prestației constă în două sau mai multe prestații și efectuarea unei prestații la alegerea uneia dintre părți, duce la stingerea obligației.

Făcînd o analiză comparată a prevederilor referitoare la dare în plată, din Codul civil al României cu dispozițiile Codul civil al RM, privind răspunderea debitorului pentru viciile prestației, constatăm în Codul civil al României sunt stipulate norme juridice speciale cu privire la categoria prestației pentru care se aplică această formă de răspundere juridică civilă. Art. 1492, alin. (2) al Codului civil al României dispune ,,Dacă prestația oferită în schimb constă în transferul proprietății sau al unui alt drept, debitorul este ținut de garanția contra evicțiunii și de garanția contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepția cazului în care creditorul preferă să ceară prestația inițială și repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanțiile oferite de terți nu renasc.” Conform prevederilor legale privind darea în plată, prestația pentru care se aplică regulile privind răspunderea pentru vicii în materia vînzării este determinată (sublinierea ne aparține). Prestația respectivă se referă doar la transferul dreptului subiectiv de proprietate sau a unui alt drept asupra lucrurilor.

Dispozițiile art. 643, alin. (2) al Codului civil al RM ce reglementează darea în plată prevăd aplicarea răspunderii pentru vicii în materia vînzării pentru toate categoriile de prestații. Însă contractul de vînzare-cumpărare are ca obiect juridic prestațiile la care se obligă părțile contractante, sau acțiunile vînzătorului îndreptate spre transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului cumpărătorului și, respectiv, acțiunile cumpărătorului în vederea preluării bunului și achitării prețului convenit. Obiect material al contractului de vînzare-cumpărare este bunul remis de către vînzător cumpărătorului. Astfel, răspunderea privind viciile prestației în materia vînzării pot fi aplicate doar în raport cu transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun.

Pentru înlăturarea acestor imperfecțiuni de ordin legislativ propunem de lege ferenda de a modifica art. 643, alin. (2) al Codului civil, în următoarea redacție: ,,Dacă prestația oferită în schimb constă în transferul proprietății, debitorul răspunde pentru viciile acestei prestații conform regulilor privind răspunderea vînzătorului.”

Darea în plată trebuie deosebită de novație. Novația prin schimbare de obiect, deși se aseamănă cu darea în plată, totuși se deosebește față de darea în plată. Darea în plată are loc odată cu plata și eliberează pe debitor de executarea obligației, pe cînd novația prin schimbare de obiect înlocuiește o obligație cu alta.

Nu aderăm la opinia conform căreia, natura juridică a dării în plată este una compozită. Autorii care susțin această opinie, afirmă că darea în plată aparține plății (executarea) și novației, și operează de fiecare dată în situația cauzării unui prejudiciu prin neexecutarea obligației. Față de această opinie avem o atitudine critică, și susținem că darea în plată, pe bună dreptate, este un mijloc de sine stătător de stingere a obligațiilor. Creditorul poate accepta o altă prestație și în acest caz nu se poate cauza un prejudiciu. Executarea obligației printr-o prestație echivalentă cu cea inițială (darea în plată), nu apare, doar cînd creditorului i s-a cauzat un prejudiciu prin neexecutare, executare necorespunzătoare sau pentru executarea prin întîrziere a obligației, ci și atunci cînd manifestă interes creditorul în executarea obligației prin echivalentul prestației inițiale.

Dacă valoarea prestației la care s-a obligat debitorul la apariția raportului obligațional este egală sau mai mică decît cea echivalentă, creditorul nu va suferi un prejudiciu, doar dacă nu a suportat careva daune interese (moratorii sau compensatorii). Creditorul poate manifesta interes și cînd calitatea prestației echivalente prestației datorate este superioară calității prestației inițiale. Chiar art. 624 al Codului civil al RM, clasifică clauza penală ca o varietate a dării în plată, dînd posibilitate creditorului de a alege o altă executare în locul celei convenite.

Momentul stingerii obligației prin darea în plată nu trebuie de confundat cu momentul cînd părțile au ajuns la înțelegerea de a executa o altă prestație decît cea inițială. Aceasta dat fiind faptul că momentul stingerii obligației este momentul efectuării prestației de către debitor creditorului. Acordul cu privire la darea în plată se încheie, de regulă, deja în cursul executării obligației, inclusiv după expirarea termenului indicat în obligație.

Dacă creditorul a acceptat executarea, se prezumă că debitorul a executat obligația, iar sarcina de a demonstra neexecutarea revine creditorului.

În conformitate cu art. 643 alin. (4) al Codului civil RM, în cazul stingerii obligației principale, fidejusiunea, gajul și alte drepturi accesorii încetează în măsura în care nu subzistă interese justificate ale terților. Stingerea obligației principale are un efect extensiv și asupra raporturilor accesorii. Acest efect subzistă și în cazul dării în plată.

Dispozițiile articolului 643 alin.(4) al Codului civil al RM se aplică atît fidejusiunii solidare, cît și celei personale. În cazul în care eliberarea debitorului a fost condiționată, fidejusorul va fi eliberat tot condiționat. Conform art. 1165, al Codului civil al RM: debitorul care a executat obligația garantată prin fidejusiune trebuie să înștiințeze de îndată fidejusorul. În caz contrar, fidejusorul care a executat obligația își menține dreptul de a intenta o acțiune de regres împotriva debitorului. Deci, pentru încetarea raporturilor obligaționale accesorii urmează să fie respectată o anumită formă, în caz contrar survin consecințele prevăzute de lege.

În practica judiciară a instanțelor naționale se aplică uniform regula că atît nașterea raportului juridic obligațional, cît și stingerea lui se supun regulilor prevăzute de legislația civilă privind forma actului juridic, cu excepțiile prevăzute de lege. Astfel, dacă actul juridic care a stat la baza apariției obligației, a fost încheiat în formă scrisă și executarea ei urmează să fie stinsă cu probe scrise.Forma pe care o îmbracă un raport juridic obligațional trebuie să-l guverneze, de la apariția obligației pînă la stingerea ei. În conformitate cu art. 644 al Codului civil RM, debitorul care execută obligația are dreptul de a primi chitanța și titlul în original. În cazul imposibilității de a cere creditorului chitanța, debitorul poate face dovada plății cu orice mijloc de probă. Legiuitorul a impus un echilibru între forma ce exista la momentul apariției raportului obligațional și forma de la momentul stingerii obligației.

Una din principalele funcții ale formei scrise a actului juridic este cea ad probaționem. Debitorului i se acordă dreptul de a valorifica această funcție, prin chitanța primită de la creditor. Legea apără pe debitor în cazul imposibilității de a cere de la creditor chitanța, acordîndu-i posibilitatea de a face dovada executării obligației chiar și cu proba cu martori, iar în cazul imposibilității restituirii titlului în original, debitorul este în drept să ceară creditorului o declarație autentificată notarial despre stingerea obligației. Obligația poate fi executată și prin întocmirea unui document unic semnat de către părți, precum și prin schimb de scrisori, telefonograme și alte mijloace de transmisie, semnate de către partea care le-a remis.

Creditorul este obligat să elibereze titlul în original cu inscripția privind stingerea obligației, doar dacă debitorul a eliberat acest titlu original la momentul apariției obligației.

Imposibilitatea restituirii titlului în original poate fi în cazul pierderii titlului, a morții creditorului sau alte circumstanțe asemănătoare.La acordarea declarației autentificate notarial despre stingerea obligației, cheltuielile sunt suportate de creditor. Aceste cheltuieli sunt imputate creditorului din considerentul existenței prezumției culpei creditorului la determinarea circumstanțelor de imposibilitate a restituirii titlului în original. Restituirea de către creditor a documentului constatator al realizării creanței confirmă o executare reală a obligației și semnificînd eliberarea debitorului de prestație și stingerea obligației sale. O altă prezumție în favoarea debitorului este prevăzută de art. 644 alin. (4) al Codului civil al RM: dacă creditorul a eliberat chitanța privind plata datoriei de bază, se prezumă că au fost achitate și dobînzile și cheltuielile. Această prezumție poate fi răsturnată cu proba contrarie. În acest caz, prezumția este instituită în favoarea debitorului, iar pentru creditorul neprofesionist poate constitui o piedică în realizarea dreptului său la dobîndă sau de a-și compensa cheltuielile.

Din cele menționate mai sus rezultă că nu doar debitorul trebuie să participe activ la stingerea obligațiilor prin executare, dar și creditorul prin eliberarea chitanței, a titlului original sau a declarației autentificate notarial despre stingerea obligației. În lipsa participării active a creditorului la stingerea obligației, debitorul are dreptul să refuze executarea obligației. Încălcarea acestei obligații de către creditor înseamnă că el este pus în întîrziere cu efectele respective. Neeliberarea de către creditor a chitanței și a titlului original echivalează cu neacceptarea fără nici un temei legal a prestației scadente ce i se oferă creditorului.

În jurisprudența Curții Europene de Justiție în cauza Prism Investments BV împotriva Jaap Anne van der Meer s-a statuat că în cazul existenței probei privind executarea obligației aceasta poate să constituie o opoziție ce poate fi invocată de debitor și după pronunțarea hotărîrii judecătorești. Deci, efectul executării obligației, adică stingerea obligației prin acest mod poate fi invocat la orice etapă a existenței obligației, chiar și atunci cînd se soluționează anumite chestiuni privind executarea silită a obligației certe, exigibile și lichide, în privința căreia este emisă o hotărîre judecătorească definitivă, condiția de bază fiind prezentarea dovezii executării obligației.