.executarea Hotararilor Penale. Punerea In Executare a Dispozitiilor Civile din Hotarare

UNIVERSITATEA ”SPIRU HARET” FACULTATEA DE DREPT

Motto: Teama de legi este salutară, dar teama de oameni este fatală și dă naștere la numeroase infracțiuni !

BUCUREȘTI 2002

ABREVIERI PRINCIPALE

B. Of. – Buletinul Oficial al României

C.civ. – Cod civil

C. pen. – Cod penal

C.pr.civ. -Cod procedură civilă

C.pr. pen. – Cod procedură penală

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

dec. – decizie

dec. pen. – decizie penală

Judec – – Revista română de drept

Sect. – secție

Sect.pen. – secția penală

Sent. pen. – sentința penală

S.C.J. – Studii si cercetări juridice

Trib. jud. – Tribunalul județean

Trib. Mun. Buc. – Tribunalul Municipiului București

Trib. Suprem. – Tribunalul Suprem

Secțiunea I

Dispoziții generale

Peste tot în lume și dintotdeauna apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a constituit o condiție de existență a societății. După apariția statului, o funcție importantă a acestuia a constituit-o apărarea socială împotriva faptelor periculoase, încriminarea, descoperirea și pedepsirea infractorilor.

România este un stat de drept, democratic și social, în care cetățenii beneficiază de drepturi și libertăți consacrate prin Constituție ca lege supremă în stat sau prin alte legi, dar se și supun obligațiilor prevăzute de acestea, fiind egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări.

Ordinea de drept care stă la baza desfășurării relațiilor sociale în societatea modernă, implicit și în România, este prevăzută într-un cadru bine determinat, realizându-se prin reguli de conduită bine stabilite. Când regulile de conduită sunt încălcate, tulburând ordinea de drept apare reacția societății față de cei care încalcă această ordine și drept urmare intră în conflict cu legea penală. Această reacție a societății nu este la întâmplare, ci, dimpotrivă este amplu reglementată prin dispozițiile legii. În sfera încălcării regulilor de conduită, stabilite prin lege un loc aparte îl ocupa infracțiunea, aceasta fiind cea mai gravă faptă antisocială care atrage după sine aplicarea legii penale și a sancțiunilor specifice dreptului penal. Între săvârșirea infracțiunii și aplicarea unei sancțiuni penale autorului ei, se situează procesul penal, ca activitate organizată în vederea adoptării unei soluții corespunzătoare datelor concrete ale fiecărei cauze penale, pentru ca nici o persoană să nu fie pedepsită pe nedrept.

În vechime, procesul penal se desfășura mai mult la instanță sau aproape în totalitate în fața acesteia. Existau numai forme rudimentare de organe specializate, apte să intervină din oficiu în lupta împotriva fenomenului infracțional și să pregătească judecarea cauzelor penale. Cauza penală se considera un litigiu privat între victimă și infractor, procesul având o configurație de tip acuzatorial.

. Viața socială a impus însă o preocupare sporită din partea statului pentru combaterea infracțiunilor, ducând la concepția modernă în care, cauza penală nu mai este considerată un litigiu între infractor și victimă, înfăptuirea justiției penale căpătând importanța sporită pentru stat. Prin organele sale competente, statul intervine împotriva celor care săvârșesc infracțiuni pentru a-i sancționa, reeduca și reda societății, acesta constituind și scopul principal.

La înfăptuirea justiției penale, participă atât persoanele care au drepturi și obligații corelative ce decurg din săvârșirea infracțiunii, persoane ce poartă denumirea de părți, cât și alte persoane, care conform legii, sunt chemate la rezolvarea cauzelor penale.

În consecință, procesul penal se poate defini ca activitatea reglementată de lege, desfășurată de organe cu atribuțiuni bine determinate, cu participarea implicită a părților și a altor persoane pentru constatarea la timp și in mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel încât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie trasă la răspundere penală potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie pedepsită pe nedrept.

1.PUNEREA IN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR PENALE-FAZĂ A PROCESULUI PENAL

În cadrul sistemului organelor judiciar-penale, fiecărei categorii de organe i-a fost conferită prin lege o anumită funcție procesuală. În sistemul de drept românesc, funcțiile procesuale sunt trei, și anume: funcția procesuală de desfășurare a urmăririi penale, funcția procesuală a desfășurării judecării cauzelor penale și funcția punerii în executare a hotărârilor judecătorești penale.

În cadrul fiecărei funcții procesuale deosebim un complex de atribuții sau activități prin care organele judiciare din aceeași categorie își îndeplinesc sarcinile pe care le au, complex ce urmărește o anumită finalitate.

Faza care are menirea traducerii în viață a hotărârii penale și realizarea scopului legii penale și a legii procesual penale este faza de punere în executare a hotărârilor judecătorești penale. În această fază își desfășoară activitatea instanța de judecată, procurorul și anumite organe în cadrul Ministerului Ordinii Publice, precum și alte organe prevăzute de lege cum ar fi: comandantul unitatii militare, când condamnatul îndeplinește stagiul militar (art.421 C.pr. pen.), unitățile economice în care se execută pedeapsa închisorii cu obligare la locul de muncă (art.422 C.pr. pen.), direcția sanitară județeană în cazul obligării la tratament medical (art.429 C. pr. pen.).

Autonomia fazei de punere in executare a hotărârilor penale este marcată prin prezența în cadrul raporturilor juridice procesuale a anumitor subiecți care nu pot fi întâlniți decât în raportul de executare.

În acest sens, subiectul prezent în orice raport juridic de punere în executare este instanța de executare (art.418), în timp ce în raportul juridic de executare instanța nu apare ca subiect decât în măsura în care rezolvă unele incidente privind executarea sancțiunilor penale.

Faza punerii în executare a hotărârilor penale se caracterizează prin aceea că este alcătuită din faze ale procesului penal, proprii, care nu pot fi întâlnite în celelalte faze ale procesului penal și nici în cadrul executării propriu-zise ale sancțiunii penale. Astfel pot fi considerate acte specifice acestei faze a procesului penal: emiterea ordinului de arestare și deținerea în vederea executării pedepsei închisorii; dispozițiile pe care instanța le dă prin judecătorul delegat cu privire la punerea în executare a pedepsei închisorii cu obligare la muncă corecțională a sa. Tot astfel sunt acte proceduale proprii procesului penal de care ne ocupam, între altele, emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii, emiterea unor copii de pe dispozitivul hotărârii penale ce se pune in executare etc.

Momentul de început al fazei de punere in executare a hotărârilor judecătorești penale este marcat în mod diferențiat de anumite acte procesuale sau procedurale în funcție de sancțiunea penală aplicată celui condamnat. Astfel, în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii, momentul de debut este subliniat prin eliberarea mandatului de executare de către instanță și trimiterea acestuia la organul competent care poate fi organul de poliție, comandantul unității militare unde îndeplinește serviciul militar cel condamnat, comandantul locului de deținere când condamnatul este arestat, organ ce trebuie să ducă la îndeplinirea dispoziției instanței.

Momentul final este marcat, de asemenea, diferențiat de anumite acte procedurale în funcție de sancțiunea penală pusă în executare. Dacă, în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii, momentul final este marcat prin întocmirea procesului verbal de către comandantul locului de deținere în care se consemnează printre altele, data de la care a început executarea pedepsei (art.422 alin.6 C.pr. pen.), în cazul punerii în executare a pedepsei amenzii, momentul final al acestei faze îl constituie depunerea recipisei de plată integrală a amenzii la instanța de judecată (art.425 C.pr. pen.).

De momentele care marchează această fază a procesului penal depind și exercitarea unor proceduri incidente în faza punerii în executare așa cum sunt : amânarea pedepsei închisorii și contestația la executare, când în mod practic, începerea punerii în executare a hotărârii penale este precedată de rezolvarea prealabilă a cererilor de către subiecții prevăzuți de lege.

Un alt element de caracterizare a fazei de punere în executare a hotărârilor penale ca fază distinctă îl constituie grupul de principii proprii format din : principiul obligativității, principiul executabilității, principiul jurisdicționalității și principiul continuității.

2. AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT AL HOTĂRÂRILOR PENALE

În procesul penal recunoașterea autorității lucrului judecat are efecte față de toata lumea (erga omnes).Astfel, în cazul pronunțării unei hotărâri de condamnare, va fi răsturnată prezumția de nevinovăție.

Hotărârile penale devin executorii de drept, după rămânerea lor definitivă, organele competente urmând să treacă la executarea dispozițiilor cuprinse in ele.

În acord cu această prevedere, s-a decis că, în pofida faptului că instanțele nu au precizat data de când încep să curgă dobânzile la sumele pe care inculpații au fost obligați să le plătească ca despăgubirii – pentru însușirea unor bunuri – aceasta omisiune este irelevantă întrucât, nedispunându-se altfel, se înțelege că ele sunt exigibile din momentul în care hotărârea a devenit executorie, adică de la data la care a rămas definitivă.

Hotărârile pronunțate în prima instanță sunt susceptibile, ca regulă, de apelare sau recurare, iar efectul suspensiv al căii ordinare de atac împiedică, în majoritatea situațiilor, punerea în executare a hotărârii.

Legea nu permite punerea în executare a hotărârilor pronunțate în prima instanță cu privire la fondul cauzei. În schimb, cu privire la alte aspecte, adiacente raportului procesual principal, cele statuate în prima instanță pot și, uneori, trebuie puse în executare.

Punerea în executare a hotărârilor penale definitive este condiționată de existenta unor dispoziții cu privire la latura penală și la cea civilă, care pot fi executate, adică de cea ce se cheamă „titlu executoriu”.

După acest moment, hotărârile penale sunt considerate ca expresie a adevărului în raport cu obiectul judecații (res iudicata pro veritatea habetur) și o noua judecata față de aceleași persoane și aceleași fapte nu mai poate avea loc (non bis in idem).

Altfel spus, cele hotărâte trec sub autoritatea lucrului judecat, situație ce se înscrie în cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, conform art.10 lit.j C. pr. pen. care dispune: „există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică ”.

Hotărârea penală definitivă investita de lege cu autoritate de lucru judecat are un dublu efect:

un efect pozitiv;

un efect negativ.

Efectul pozitiv al lucrului judecat constă în aceea ca dă naștere acelui drept subiectiv (patestas agendi) în baza căruia organele competente trec la executare dispozițiilor aflate în hotărâre .

Efectul negativ al lucrului judecat constă în împiedicarea pe care o produce cu privire la desfășurarea unui nou proces penal împotriva aceleiași persoane și cu privire la aceeași faptă. Ca urmare a acestui efect, o persoană care a fost definitiv judecată pentru o anumita faptă nu mai poate fi inculpată din nou într-un proces penal (nemo pro eadem causa bis vexare debet). Iar art.10 lit. j C. pr. pen. a prevăzut această imposibilitate. În vederea invocării excepției lucrului judecat se cer întrunite cumulativ următoarele condiții:

existenta unei hotărâri penale definitive;

existenta unui nou .

2. AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT AL HOTĂRÂRILOR PENALE

În procesul penal recunoașterea autorității lucrului judecat are efecte față de toata lumea (erga omnes).Astfel, în cazul pronunțării unei hotărâri de condamnare, va fi răsturnată prezumția de nevinovăție.

Hotărârile penale devin executorii de drept, după rămânerea lor definitivă, organele competente urmând să treacă la executarea dispozițiilor cuprinse in ele.

În acord cu această prevedere, s-a decis că, în pofida faptului că instanțele nu au precizat data de când încep să curgă dobânzile la sumele pe care inculpații au fost obligați să le plătească ca despăgubirii – pentru însușirea unor bunuri – aceasta omisiune este irelevantă întrucât, nedispunându-se altfel, se înțelege că ele sunt exigibile din momentul în care hotărârea a devenit executorie, adică de la data la care a rămas definitivă.

Hotărârile pronunțate în prima instanță sunt susceptibile, ca regulă, de apelare sau recurare, iar efectul suspensiv al căii ordinare de atac împiedică, în majoritatea situațiilor, punerea în executare a hotărârii.

Legea nu permite punerea în executare a hotărârilor pronunțate în prima instanță cu privire la fondul cauzei. În schimb, cu privire la alte aspecte, adiacente raportului procesual principal, cele statuate în prima instanță pot și, uneori, trebuie puse în executare.

Punerea în executare a hotărârilor penale definitive este condiționată de existenta unor dispoziții cu privire la latura penală și la cea civilă, care pot fi executate, adică de cea ce se cheamă „titlu executoriu”.

După acest moment, hotărârile penale sunt considerate ca expresie a adevărului în raport cu obiectul judecații (res iudicata pro veritatea habetur) și o noua judecata față de aceleași persoane și aceleași fapte nu mai poate avea loc (non bis in idem).

Altfel spus, cele hotărâte trec sub autoritatea lucrului judecat, situație ce se înscrie în cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, conform art.10 lit.j C. pr. pen. care dispune: „există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică ”.

Hotărârea penală definitivă investita de lege cu autoritate de lucru judecat are un dublu efect:

un efect pozitiv;

un efect negativ.

Efectul pozitiv al lucrului judecat constă în aceea ca dă naștere acelui drept subiectiv (patestas agendi) în baza căruia organele competente trec la executare dispozițiilor aflate în hotărâre .

Efectul negativ al lucrului judecat constă în împiedicarea pe care o produce cu privire la desfășurarea unui nou proces penal împotriva aceleiași persoane și cu privire la aceeași faptă. Ca urmare a acestui efect, o persoană care a fost definitiv judecată pentru o anumita faptă nu mai poate fi inculpată din nou într-un proces penal (nemo pro eadem causa bis vexare debet). Iar art.10 lit. j C. pr. pen. a prevăzut această imposibilitate. În vederea invocării excepției lucrului judecat se cer întrunite cumulativ următoarele condiții:

existenta unei hotărâri penale definitive;

existenta unui nou proces penal declanșat împotriva aceleași persoane;

să fie vorba de același fapt material.

Regula generală pentru activitatea de executare ce se desfășoară în faza procesuală a executării este dată de art.415 alin.1, C. pr. pen. care stabilește că hotărârile instanțelor penale devin executori la data când au rămas definitive. Există însă și anumite situații cu titlu de excepție, expres prevăzute de lege când sunt executorii și unele hotărâri nedefinitive, conform art.415 alin.2 C. pr. pen. ”hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta”. Asemenea situații de excepție există în afara fazei de executare și privesc diferite activități de judecată, iar nu soluționarea în fond a cauzei penale, ele având ca obiect încheieri care sunt supuse unei căi ordinare de atac, fără ca aceste căi de atac să suspende executarea, cum sunt: hotărâri prin care s-a confirmat luarea măsurii de siguranță a internării (art.162 alin.6 C pr. pen.) sau prin care s-a dispus suspendarea judecații ( art.303 alin.3 C.pr. pen.), etc. În aceste cazuri obiectul activității îl formează nu o executare procesuală care are ca obiect special aducerea la îndeplinire a dispozițiilor prin care s-a statuat asupra fondului unei cauze penale, ci pur si simplu o operație procedurală .

Dacă s-a stabilit că după rămânerea definitivă, hotărârile penale devin executorii de drept, foarte important pentru organele în drept a le pune în executare, este momentul în care o asemenea hotărâre poate fi considerată ca fiind definitivă, deoarece sub aspectul laturii civile, hotărârile de achitare sau încetare a procesului penal pot cuprinde, conform legii, dispoziții privind repararea prejudiciului și obligarea la cheltuieli judiciare, susceptibile de executare. Pe de altă parte, hotărârea de condamnare cuprinde, de regulă, în latura sa penală, dispoziții ce sunt susceptibile de executare, privind sancțiunile aplicate ori cheltuielile judiciare avansate de către stat.

3.MOMENTELE LA CARE HOTARARILE JUDECATORESTI PENALE RAMAN DEFINITIVE

Spre deosebire de dreptul penal în materie civilă, hotărârile definitive se pun în executare numai după ce au fost investite cu formulă executorie la cererea părții interesate.

De la data rămânerii definitive, hotărârea dobândește anumite trăsături și dă naștere unor drepturi și obligații părților din proces și organelor chemate să pună în executare hotărârea respectivă.

Data rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești penale prezintă importanță și pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în anulare, prevăzut de art.409-413 din C.pr.pen., deoarece, dacă în favoarea celui condamnat poate fi declarat recurs oricând, chiar și după moartea acestuia, în celelalte cazuri, recursul în anulare nu se poate face decât în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Importanța cunoașterii momentului la care hotărârile penale rămân definitive, derivă din faptul că din acel moment organele competente le pun in executare, din oficiu și tot din acel moment pot fi invocate efectele negative ale autorității de lucru judecat.

Legea de procedură penală prevede distinct momentele la care rămân definitive hotărârile instanțelor penale, în acest sens articolele 416-417 din C. pr. pen. stabilesc momentele la care hotărârile penale devin definitive, momente care sunt diferite după cum hotărârea este a primei instanțe, a instanței de apel sau a instanței de recurs .

RĂMÂNEREA DEFINITIVĂ A HOTARARII PRIMEI INSTANȚE

Hotărârea primei instanțe dobândește autoritate de lucru judecat la momente diferite în raport de diferențierea situațiilor concrete care determină rămânerea sa definitivă. În consecință, legea conform art.416 C.pr.pen., deosebește șase momente diferite la care hotărârea primei instanțe devine definitivă, și anume:

la data pronunțării, când hotărârea nu este supusă apelului și nici recursului;

la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen sau când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului;

la data retragerii apelului, când aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel;

la data expirării termenului de recurs, în cazul hotărârii nesupuse apelului, când nu s-a declarat recurs în termen.

la aceeași data rămâne definitivă și atunci când recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost retras înăuntrul termenului;

la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii nesupuse apelului sau pentru care s-a respins apelul, dacă retragerea a avut loc după expirarea termenului de recurs;

la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii nesupuse apelului sau pentru care s-a respins apelul.

3.2. RĂMÂNEREA DEFINITIVĂ A HOTĂRÂRII INSTANȚEI DE APEL

Hotărârea instanței de apel rămâne definitivă, potrivit art. 416 C.pr.pen., la trei momente diferite:

La data expirării termenului de recurs :

Când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare și nu s-a declarat recurs în termen;

Când recursul declarat împotriva hotărârii instanței de apel a fost retras înăuntrul termenului de recurs.

La data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii prin care s-a admis apelul fără trimitere spre rejudecare, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs.

La data pronunțării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menționate la lit. a.

3.3 RAMÂNEREA DEFINITIVĂ A HOTARÂRII INSTANȚEI DE RECURS

Spre deosebire de hotărârea primei instanțe și cea a instanței de apel care devin definitive la momente diferite, hotărârea instanței de recurs dobândește autoritate de lucru judecat într-un singur moment, respectiv data pronunțării sale.

Pentru aceasta este necesar ca pricina să se afle într-una din următoarele ipoteze:

Recursul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs, fără rejudecare;

Cauza a fost rejudecată de către instanța de recurs, după admiterea recursului;

Recursul a fost respins, dar hotărârea cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare.

In oricare altă situație, hotărârea instanței de recurs nu este executorie, momentul rămânerii sale definitive urmând a fi stabilit în raport de cele menționate mai sus.

4.INSTANTA COMPETENTĂ SĂ PUNĂ ÎN EXECUTARE HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI PENALE

Potrivit dispozițiilor aflate în vigoare, hotărârile judecătorești penale pot fi puse în executare, doar de către instanța de executare.

Deși subiectul oficial care rezolvă problemele legate de executare este instanța de judecată, în vederea punerii în executare a hotărârii penale, mai intervin și alte organe competente cum ar fi organele Politiei, Parchetului etc..

Articolul 418 C. pr. pen. stabilește că instanța de executare este prima instanță de judecată, indiferent că cele dispuse au fost pronunțate de aceasta instanță, de instanța de apel sau de instanța de recurs . Exista insă și o excepție, și anume, hotărârile pronunțate de Curtea Supremă de Justiție în primă instanță, care sunt puse în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului București sau de Tribunalul Militar Teritorial cu sediul în București, pentru ca potrivit art. 418 alin. 2 acest organ nu pune în executare hotărârile sale ci organele mai sus menționate.

Imediat după ce a rămas definitivă hotărârea penală la instanța ierarhic superioară, aceasta va trimite de îndată instanței de executare un extras din acea hotărâre, alăturând și alte date necesare punerii în executare.

Aceleași dispoziții procesuale referitoare la instanța de executare se aplică și în cazurile punerii in executare a hotărârilor care nu sunt definitive așa cum rezultă din art. 418 alin. 4 C. pr. pen..

Art. 419 C.pr. pen. stabilește modul practic de punere în executare a hotărârii, reprezentat de instanța de executare care deleagă pe unul din judecătorii săi care urmează să se ocupe de toate problemele impuse de ducerea la îndeplinire a executării hotărârii penale. Problemele care nu necesită intervenția instanței pot fi rezolvate de către judecătorul delegat, dacă însă se cere intervenția instanței de executare aceasta va fi sesizată de către judecătorul delegat cu executarea conform art.460 C. pr. pen..

Ca organ care pune în executare hotărârile penale, instanța inițiază punerea în executare ,îndeplinindu-și atribuțiile în complet de judecată pe cale grațioasă, incidentele de executare rezolvându-le pe cale contencioasă.

În vederea punerii în executare a hotărârii, instanța delegă pe unul din judecătorii săi pentru efectuarea punerii în executare (art.419 alin 1).

SECTIUNEA a II-a

PUNEREA IN EXECUTARE A PEDEPSELOR PRINCIPALE

In cadrul sancțiunilor de drept penal, un loc important este ocupat de pedeapsă care este „singura sancțiune penală și care este menită să asigure restabilirea ordinii de drept încălcată prin săvârșirea de infracțiuni” . Pedeapsa reprezintă o măsură de constrângere și totodată un mijloc de reeducare prevăzut de lege, care este aplicată de instanța judecătorească în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

După rolul și importanța atribuită pedepsei se disting:

Pedepse principale care sunt de sine stătătoare și au rolul principal în sancționarea infractorului;

Pedepse complementare care mai poartă denumirea și de pedepse secundare sau alăturate;

Pedepse accesorii care așa cum arată și numele decurg din pedeapsa principală.

Pedepsele principale reprezintă acele pedepse cu un rol important în sancționarea infractorului, prevăzute de lege pentru orice infracțiune, ce se pot aplica singure sau alături de alte pedepse complimentare și de alte sancțiuni de drept penal, spre exemplu: măsuri de siguranță.

În dreptul penal roman, pedepsele principale sunt prevăzute expres în art.53 C. pen. cum au fost modificate prin dispozițiile Legii nr.140 din 5 noiembrie 1996:

Detențiunea pe viață;

Închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;

Amenda de la 100000 la 50000000 lei;

Așadar pedepsele principale existente în legislația română, în ordinea gravității lor sunt: detențiunea pe viață, închisoarea și amenda.

1.PUNEREA IN EXECUTARE A PEDEPSEI INCHISORII SAU A PEDEPSEI DETENTIUNII PE VIAȚĂ

Regimul de executare a pedepsei închisorii a făcut obiect de cercetare pentru științele penale începând cu sec. XVIII.

Sunt cunoscute în legislații mai multe regimuri de executare a pedepsei închisorii: regimul deținerii în comun, regimul izolării celulare (filadelfian sau pensilvanian), regimul mixt (aurbunian), regimul progresiv (irlandez) și regimul deschis sau pe încredere.

În dreptul penal român, regimul de executare al pedepsei închisorii ținând seama de esența și funcționalitatea acesteia, este reglementat de Codul penal, iar procedura punerii în executare a hotărârilor penale definitive prin care s-a pronunțat una din pedepsele principale de dispozițiile art. 420-425 C. pr. pen.

Pedeapsa închisorii se pune în executare prin emiterea mandatului de executare, conform art. 420 C. pr. pen.

Actul procedural prin intermediul căruia se pune în executare actul procesual care este ordinul de executare îl constituie tocmai acest mandat.

Este nevoie de întocmirea a trei exemplare ale mandatului de executare, mandat ce conține în mod obligatoriu: denumirea instanței care l-a emis, data emiterii, date referitoare la persoana condamnată și anume: numele, prenumele, porecla dacă are, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studiile, situația militară, locul de muncă, ocupația, adresa, antecedente penale, și alte asemenea date necesare stabilirii situației personale ale condamnatului; numărul și data hotărârii care se pronunță, denumirea instanței care a pronunțat hotărârea, pedeapsa pronunțată, textul de lege aplicat, durata reținerii și arestării preventive dedusă din durata pedepsei, starea de recidivă dacă există, ordinul de arestare și reținere, precum și semnătura președintelui și ștampila instanței respective.

Dacă prin hotărârea instanței s-a dispus executarea pedepsei într-o unitate militară disciplinară, se face mențiunea despre aceasta în mandatul de executare, executarea făcându-se în condițiile art.62 din C.pen.

Instanța de executare, pentru aducerea la îndeplinire a mandatului trimite două exemplare, după caz, organului de poliție, comandantului locului de deținere dacă cel condamnat este arestat sau comandantului unității militare în care efectuează serviciul militar cel condamnat, acesta regulă fiind instituită prin dispozițiile art.421 C. pr. pen., cel de-al treilea mandat rămânând la dosarul cauzei pentru a se ști că hotărârea a fost pusă în executare.

Executare mandatului se face potrivit art.422 C.pr. pen., de organul care îl primește, diferit, în raport de situație. Astfel organul de poliție în funcție de starea în care făptuitorul a fost judecat, în stare de libertate sau în stare de arest, procedează la executarea mandatului după cum urmează:

Atunci când condamnatul este liber, organul de poliție procedează la arestarea acestuia pe baza mandatului de executare. În momentul efectuării arestării, un exemplar al mandatului este înmânat condamnatului, „ măsura constituind o garanție care permite folosirea în caz de necesitate a contestației la executare”, după care condamnatul va fi dus la cel mai apropiat loc de deținere, unde va fi predat împreună cu celalalt exemplar al mandatului.

Dacă persoana supusă arestării ridică obiecțiuni cu privire la identitate, susținând că nu este cel la care mandatul se referă, organul de poliție procedează ca atunci când se ridica obiecții similare la executarea unui mandat de arestare preventivă aplicând corespunzător dispozițiile art.153 C.pr.pen. și anume:

Persoana respectivă este condusă în fața procurorului locului unde a fost găsit;

Dacă este necesar, procurorul cere relații organului judiciar care a emis mandatul;

Până la rezolvarea obiecțiilor, însă, procurorul dacă apreciază că nu există pericolul de dispariție, dispune punerea în libertate a persoanei, dacă nu, ea rămâne reținută până la elucidarea problemelor;

Dacă după informațiile culese, rezultă că persoana adusă nu este cea indicată în mandat, procurorul o pune imediat în libertate, în caz contrar dispune executarea mandatului, toată activitatea desfășurându-se potrivit art.153 alin.3,4 din C.pr.pen.;

Toate acestea se consemnează într-un proces verbal, ce se trimite organului judiciar care a emis mandatul către procuror.

Există obligativitatea, impusă de art. 161 C.pr.pen., din partea organului de poliție ca în cazul arestării unui condamnat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s-a instituit curatela sau persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, să înștiințeze autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire.

Dacă organul de politie nu găsește pe condamnat, va întocmi un proces-verbal prin care va constata aceasta, luând totodată măsuri pentru darea în urmărirea a celui dispărut. În această situație, un exemplar al mandatului de executare se restituie instanței emitente, alături de un exemplar al procesului-verbal de constatare.

În cazul în care condamnatul s-a judecat în stare de arest sau se afla arestat în momentul punerii în executare a hotărârii, comandantul locului de deținere va înmâna acestuia un exemplar al mandatului de executare din cele 2 primite. Tot atunci comandantul va întocmi un proces verbal în care va consemna data de la care condamnatul a început executarea pedepsei. O copie de pe acest proces verbal va fi trimisă instanței de executare.

În acest caz activitatea operativă efectuată de organul de poliție pentru arestarea și conducerea la locul de detenție nu mai este necesară.

Altă situație care poate interveni este aceea în care condamnatul îndeplinește stadiul militar într-o unitate. Și în acest caz, comandantul unitatii militare înmânează un exemplar al mandatului de executare, din cele două primite, condamnatului, după care dispune trimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei împreună cu celalalt exemplar al mandatului. Și în această ipoteză, comandantul locului de deținere, consemnează într-un proces verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei.

Copia de pe procesul verbal de începere a executării pedepsei cu închisoarea ce se trimite la instanța de executare, arată punerea efectivă în aplicare a hotărârii de condamnare, încheind „cercul procedural tot care a început punerea in executare a pedepsei”.

O situație specială este cazul condamnării la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării sau cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, situație în care președintele instanței potrivit art.359 alin.1 din C.pr.pen. atrage atenția celui condamnat asupra dispozițiilor a căror nerespectare conduce la revocarea suspendării. Astfel dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat săvârșește o noua infracțiune cu intenție, instanța revocă suspendarea condiționată și dispune executarea în întregime a pedepsei alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

Termenul de încercare în cazul suspendării condiționate a executării se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus aceasta măsură. In acest sens jurisprudența a dat o soluție corectă, așa cum reiese din următoarea speță:

Prin sentința penală nr.757 din 10.06.1999, pronunțată în dosarul nr.1202/1999 al Judecătoriei Sectorului 6 București, inculpatul V.M. a fost condamnat la 8 luni închisoare, în baza art.208 alin.1-209 literele a, e, g si i C.pen si art.99 C.pen, prin reținerea de circumstanțe atenuante prev.de art.74-76 C. pen.

În baza art.83 C.pen. s-a dispus revocarea suspendării condiționate a pedepsei de 1 an închisoare, aplicată anterior aceluiași inculpat prin sentința penală nr.432/1997 a Judecătoriei Sectorului 6 București, urmând ca inculpatul să execute 1 an si 8 luni de închisoare.

În baza art.81 C.pen s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei nou aplicată de 8 luni închisoare, stabilindu-se un termen de încercare de 2 ani si 7 luni si făcându-se aplicarea art.359 C.pr.pen.

Instanța de fond, din probatoriu administrat în cauză, a reținut vinovăția inculpatului minor, care, împreună cu mai multe persoane, în perioada martie-aprilie 1997, a comis pe timpul nopților mai multe furturi prin forțarea încuietorilor unor autoturisme parcate în locuri publice.

Împotriva soluției de fond a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6, pentru nelegalitate.

Prin decizia penală nr.439/A din 22.03.2000, ce fost pronunțată în dosarul nr.2479/1999 al Tribunalului București – secția a II-a penală a fost admis apelul, a fost parțial desființată sentința apelată și s-au dispus următoarele:

Constatându-se că faptele pentru care inculpatul a fost judecat și condamnat în cauza de față sunt concurente cu faptele pentru care același inculpat a fost condamnat la 1 an închisoare cu suspendare condiționată a executării pedepsei prin sentința penală nr. 432/06.05.1997 a Judecătoriei Sectorului 6 București, a fost înlăturată revocarea suspendării condiționate a pedepsei de 1 an închisoare.

Conform art.85 alin. final, coroborat cu art.81-110 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării acelei pedepse pe un termen de încercare de 3 ani, calculat de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr.432/16.05.1997 a Judecătoriei sectorului 6 București.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul București, pentru nelegalitate.

Examinând actele și lucrările dosarului cauzei, Curtea constată că recursul este fondat.

Astfel potrivit art.83 alin.3 C.pen., termenul de încercare se socotește de la data când hotărârea judecătorească prin care s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei rămâne definitivă.

În speța de față, cum Tribunalul este cel ce a dispus suspendarea condiționată, după anularea revocării, termenul de încercare nu poate curge decât de la data prezentei decizii, când soluția instanței de apel rămâne definitivă.

Executarea pedepsei rezultante nu poate fi suspendată condiționat în baza art.81 C.pen.

Este esențial, ca măsura suspendării condiționate a executării pedepsei să fie motivată:

În speță, prima instanță l-a condamnat pe inculpatul B.P. la un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt prev.de art.208 alin.1 C.pen.

În baza art.83 alin.1 C.pen, a revocat beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei de șase luni de închisoare, aplicată inculpatului printr-o sentința anterioară și s-a dispus ca acesta să execute în final un an și șase luni închisoare.

Totodată, în baza art.81-82 C.pen a suspendat condiționat executarea pedepsei rezultante pe durata termenului de încercare de 3 ani si 6 luni.

În fapt s-a reținut că, în cursul lunii noiembrie 1997, inculpatul B.P. a sustras din garajul părții vătămate A.M., mai multe bunuri mobile.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, pe motiv de nelegalitate, susținând că, în mod greșit, a dispus instanța de fond, suspendarea condiționata a executării pedepsei rezultante de 1 an si 6 luni închisoare, în raport de prevederile art.83 C. pen.

Prin decizia penală nr.606/15.02.1999, Tribunalul Giurgiu a respins, ca nefondat, apelul declarat de procuror.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu pentru motivul de casare, prev.de art.3851 pct.171C.pr.pen. constând în aceea că instanțele au făcut o greșită aplicare a legii respectiv a dispozițiilor art.81 si art.83 C. pen.

Recursul este fondat.

Având în vedere că, cea de-a doua faptă a fost săvârșită cu intenție și în termenul de încercare stabilit prin hotărârea anterioară, potrivit art.83 alin.1 C. pen, după revocarea suspendării condiționate a pedepsei anterioare de 6 luni închisoare, instanța este obligată să dispună executarea acestei pedepse, în întregime, alături de pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru noua infracțiune.

Instanța de fond și cea de apel au aplicat corect această dispoziție legală și au constatat că inculpatul are de executat, în total, 1 an si 6 luni închisoare, însă au procedat greșit în momentul aplicării din nou a dispozițiilor art.81-82 C. pen. și pentru aceasta pedeapsa rezultantă.

Așa cum prevede alin.3 al art.83 C. pen., numai dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpa se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă inculpatul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. Dar, în acest caz nu mai are loc nici revocarea primei suspendării, potrivit aceluiași text de lege.

Cum, în cauza de față, infracțiunea ulterioară a fost comisă cu intenție și instanțele au revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei anterioare, potrivit art.83 alin.1 C. pen, se impunea ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă în regim de detenție.

În concluzie Curtea a admis recursul declarat de procuror, a casat parțial decizia penală nr. 606/15.12.1999 a Tribunalului Giurgiu și a înlăturat aplicarea art. 81-82 C. pen dispunând ca inculpatul B.P. să execute pedeapsa rezultantă de 1 an si 6 luni de închisoare , în regim de detenție.

În situația suspendării pedepsei sub supraveghere, președintele face cunoscut celui condamnat măsurile de supraveghere la care este supus și obligațiile pe care trebuie să le respecte.

2.PUNEREA IN EXECUTARE A PEDEPSEI INCHISORII CU EXECUTARE LA LOCUL DE MUNCĂ

O instituție specifică dreptului penal român, o reprezintă instituția executării pedepsei la locul de muncă, care face parte din măsurile de individualizare judiciară a executării pedepsei.

Executarea pedepsei la locul de muncă, reprezintă un mijloc de individualizare a pedepsei închisorii, ce vizează executarea acesteia prin stabilirea unui regim propriu de executare, în libertate, prin muncă în cadrul unei unității economice.

În momentul de față, cadrul de reglementare al executării pedepsei la locul de muncă îl constituie dispozițiile art. 867 -8611 C. pen., la care se mai adăuga dispozițiile din C.pr.pen. și cele din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, astfel cum acestea au fost modificate.

Instanța de judecată poate să dispună, executarea pedepsei la locul de muncă, dacă sunt îndeplinite condițiile privitoare la:

Pedeapsa aplicata și natura infracțiunii săvârșite;

Persoana condamnatului;

Acordul scris al unității în care urmează condamnatul să presteze munca;

Aprecierea instanței că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate.

Dacă aceste condiții îi sunt favorabile condamnatului, instanța dispune în condițiile prevăzute de art. 867 alin.1 C.pen. executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul își desfășoară activitatea sau în altă unitate cu acordul scris al unității respective .

Pedeapsa se execută la locul de muncă în baza mandatului de executare a pedepsei, conform art. 868 alin.4 C.pen..

În acest caz, mandatul de executare cuprinde pe lângă mențiunile prevăzute de art.420 C. pr. pen. și următoarele date: denumirea, sediul unității unde se execută pedeapsa, dispoziții de executare a pedepsei către conducerea unității și de reținere și vărsarea la bugetul statului a cotei de retribuție conform legii de executare a pedepselor, cotă stabilită în raport cu venitul condamnatului ce se reține și se vărsa la bugetul statului reprezentând 15%- 40% din totalul veniturilor cuvenite potrivit legii pentru munca prestată cu excepția sporurilor acordate pentru activitatea desfășurată în locuri de muncă în condiții periculoase.

Spre deosebire de punerea în executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detențiunii pe viață unde se emit trei exemplare ale mandatului de executare, în această situație, art. 4221 C. pr. pen., instituie regula pentru instanța de executare de a emite mandatul de executare în patru exemplare. Un exemplar rămâne la dosarul cauzei, celelalte trei exemplare fiind trimise : unul la unitatea unde se va executa pedeapsa, unul pentru condamnat și un exemplar la organul de politie din localitatea unde își are sediul unitatea. O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanța de executare Consiliului local în a cărui rază teritorială își are domiciliul condamnatul.

Unitatea este obligată să înștiințeze pe judecătorul delegat cu executarea, asupra eventualelor modificări intervenite la locul de muncă, iar acesta va informa la rândul său instanța de executare pentru că schimbarea locului muncii spre exemplu, nu poate fi dispusă de judecătorul delegat cu executarea, deoarece aceasta presupune modificarea dispozitivului hotărârii; această atribuție cade în sarcina „instanței de executare în a cărei raza teritoriala se afla unitatea la care urmează a se presta în viitor munca”.

Dacă intervine situația revocării executării pedepsei la locul de muncă, atunci pedeapsa rezultantă din contopirea acesteia cu pedeapsa ulterioară se execută în regim de detenție, neputându-se dispune suspendarea executării pedepsei rezultante. În sprijinul acestei idei vine Decizia secției penale nr.223/30.01.1997, decizie prin care s-a rezolvat următoarea speță:

Prin sentința penală nr.16/11.01.1995, a Judecătoriei Panciu, menținută prin decizia penală nr.241 din 26.04.1995 a Tribunalului Vrancea, inculpatul Z.M. a fost condamnat la 6 luni închisoare.

Curtea de Apel Galați prin decizia penală nr.433/R/95 a admis recursul declarat de condamnat și a suspendat condiționat sub supraveghere, executarea pedepsei de 6 luni închisoare, conform art.861 din Codul penal.

Recursul declarat în cauză este fondat.

Conform art.869 alin.1 din C.pen, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării ei, instanța revocă executarea pedepsei la locul de muncă.

Potrivit art.869 alin. ultim, dacă executarea pedepsei la locul de muncă este revocată, pedeapsa aplicată, sau, după caz, restul de pedeapsă rămas neexecutat se executa într-un loc de deținere.

În speță, inculpatul a săvârșit ultima infracțiune după ce fusese condamnat la 6 luni închisoare, cu executare la locul de muncă. În mod corect, prin hotărârea instanței de fond, menținută în apel, a fost revocată executarea la locul de munca a primei pedepse de 6 luni de închisoare și aceasta a fost contopită cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, inculpatul urmând să execute 6 luni de închisoare.

Instanța de recurs, menținând revocarea executării la locul de muncă a pedepsei anterioare, a considerat în mod eronat, cu încălcarea dispozițiilor art.869 alin. ultim din C.pen, că poate face aplicarea prevederilor art.861 din același cod, dispunând suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante.

O altă situație ce implică anumite observații, este aceea în care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă și acesta nu s-a sustras de la executarea pedepsei, ci unitatea la care a fost repartizat să execute pedeapsa nu mai este de acord cu aceasta, pentru că au avut loc restructurări ca urmare a lipsei de comenzii, situație în care în mod greșit instanța a revocat măsura executării pedepsei la locul de muncă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzut in art.869 C. pen.

3.PUNEREA IN EXECUTARE A PEDEPSEI AMENZII

Amenda reprezintă pedeapsa principală pecuniară ce constă în suma de bani pe care infractorul este obligat să o plătească statului. Amenda ca sancțiune juridică este cunoscută în legislație ca sancțiune penală, administrativă, disciplinară, civilă, fiscală sau procedurală. Deosebirea între amenda penală și toate celelalte se reflectă prin caracterul sau specific coercitiv și se aplică ca orice pedeapsă principală numai de către instanța judecătorească ca urmare a stabilirii răspunderii penale a infractorului pentru fapta comisă. Foarte important este că amenda, sancțiune penală, se trece în cazierul judiciar și constituie un antecedent penal al persoanei „condamnate, realizarea funcției de constrângere făcându-se prin micșorarea patrimoniului condamnatului și implicit o îngreunare a vieții acestuia”.

Articolele 63 și 631 din Codul penal reglementează pedeapsa amenzii, pedeapsă ce este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 2 ani, aproape în toate cazurile.

Procedura de punere în executare a amenzii penale va avea loc numai în cazul în care amenda nu este achitată de condamnat de bunăvoie. Dacă însă condamnatul achită amenda, aceasta, trebuie făcută în termen de 3 luni de la rămânerea definitiva a hotărârii de condamnare. Conform art. 425 C.pr.pen. înăuntrul termenului de trei luni, condamnatul trebuie să facă dovada îndeplinirii obligației prin depunerea la instanța de executare a recipisei de plată integrală a amenzii.

Se poate ivi însă, situația că acel condamnat să se afle în imposibilitatea de a achita integral amenda. Într-o atare situație, el poate cere instanței de executare eșalonarea plății, pe cel mult 2 ani, în rate lunare. Nu există un termen legal instituit pentru formularea acestei cereri, ea putând fi făcută atât înainte cât și după expirarea termenului de 3 luni acordat pentru plata amenzii.

Dacă instanța, examinând cererea, o găsește întemeiată, dispune eșalonarea plății după care urmărește modul în care condamnatul își îndeplinește obligațiile asumate. Dacă însă o rată nu este achitată instanța procedează la punerea în executare a pedepsei amenzii prin una din următoarele modalități prevăzute de art.425 alin 3 C.pr.pen.:

În cazul în care cel condamnat este salariat, membru cooperator sau realizează alte venituri din munca, ori este pensionar, comunică unității care face plata salariului sau a oricărui venit din muncă sau organului care dispune efectuarea plății în cuantumul amenzii de executat, precum și dispoziția de a efectua reținerea în contul amenzii și a le vărsa la bugetul statului;

În cazul când cel condamnat nu se găsește în vreuna din situațiile prevăzute la lit.a, instanța de executare comunică organului financiar al Consiliului local al localității în care domiciliază condamnatul, un extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii.

Dacă în raport de cuantumul amenzii și de veniturile condamnatului, rezultă că amenda nu poate fi achitată în termen de 2 ani, executarea amenzii poate fi făcută și asupra altor bunuri ale condamnatului, caz în care instanța de executare comunică organului financiar al Consiliului local al localității în care domiciliază condamnatul un extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii.

Și totuși, codul penal român a stabilit în art. 63, adoptarea amenzii într-un cuantum care să nu pună pe infractor în imposibilitatea de a-și îndeplini obligațiile de: întreținere, creștere, învățătură si pregătire profesională a persoanelor față de care are aceste îndatoriri legale.

4.PUNEREA IN EXECUTARE A PEDEPSELOR COMPLIMENTARE

Ca sancțiune penală, pedepsele complimentare sunt prevăzute de lege și sunt aplicate de instanța judecătorească numai pe lângă o pedeapsă principală.

După obiectul asupra căruia poartă constrângerea ce o instituie pedepsele complimentare în dreptul penal român sunt de 2 feluri:

Interzicerea unor drepturi;

Degradarea militară.

Atunci când hotărârea instanței penale cuprinde și o pedeapsă complementară, după rămânerea definitivă a hotărârii trebuie să se procedeze la punerea în executare a pedepsi complementare. Articolele 426 si 427 din C.pr.pen. sunt cele care reglementează această procedură.

În cazul condamnării inculpatului la pedeapsa detențiunii pe viață, îi sunt aplicabile atât pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în art.64 C. pen., cât și pedeapsa complimentară a degradării militare, prevăzută în art. 67 C. pen.

4.1.INTERZICEREA EXERCITIULUI UNOR DREPTURI

Conform art.53 pct. 2 lit. a și a art. 64 C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea pe o perioadă cuprinsă între 1 si 10 ani a unuia sau mai multor drepturi din cele prevăzute de lege:

Dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice (art.64 lit. a C. pen.);

Dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat (art. 64 lit. b C. pen. );

Dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura celeia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii (art.64 lit. C. pen. )

Drepturile părintești (art. 64 lit. d C. pen. );

Dreptul de a fi tutore sau curator (art.64 lit.d C. pen. ).

Interzicerea drepturilor prevăzute la litera b nu se poate pronunța decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la litera a, afară dacă legea dispune altfel.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se aplică, chiar în cazul în care este obligatorie, potrivit incriminării și pedepsei prevăzute de lege pentru fapta comisă, dacă pedeapsa principală, stabilită de instanță, nu depășește 2 ani închisoare. În acest sens prin sentința penală nr.352 din 6 iunie 2000, Tribunalul București secția I penală a condamnat pe inculpat la 3 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 și 64 C. pen, și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a și b C. pen, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.312 alin.1 C. pen, cu aplicarea art.74-76 C. pen.

S-a constat că inculpatul a fost arestat în perioada 9 februarie-9 mai 2000. În fapt, la 9 februarie 2000 inculpatul a fost depistat deținând, în autoturismul proprietate personală, sub scaunul șoferului, cantitatea de 4,47 grame heroină în amestec cu cofeină, cantitate împărțită în 16 doze.

La individualizarea pedepsei, instanța s-a orientat spre cuantumul deja executat, având în vedere circumstanțele personale ale inculpatului, în sensul că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, este căsătorit, are copil minor, este asociat al unei societăți particulare și nu prezintă pericol pentru ordinea publică.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât Parchetul de pe lângă Tribunalul București cât și inculpatul.

In apelul Parchetului a fost criticată greșita aplicare a pedepsei complimentare, fiind încălcate dispozițiile art.65 raportat la art.64 lit. a și b C. pen, solicitându-se înlăturarea lor.

Cu privire la apelul inculpatului, s-a reținut în expozeul deciziei de apel că acesta nu l-a motivat în scris, însă oral, prin apărător, a solicitat admiterea apelului Parchetului pentru motivele arătate.

Curtea, examinând apelul Parchetului, a constatat că acesta este fondat, reținând că pentru infracțiunea prev.de art.312 C.pen. pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este obligatorie, însă aplicarea ei este subordonată cerinței alin.3 al art.65 C. pen.

Astfel, în alin.1 al art.65 C. pen, se prevede că pedeapsa complementară a interzicerii onor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoare de cel puțin 2 ani și instanța constată că, față de natură și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

Potrivit alin.3 al aceluiași text, condiția arătată în alin.1, cu privire la cuantumul pedepsei principale, trebuie să fie îndeplinită și în cazul în care aplicarea pedepsei complementare prevăzută în acel alineat este obligatorie.

Or, atâta vreme cât pedeapsa aplicată în cauză este numai de 3 luni închisoare (deci sub limita minimă de 2 ani), nu se putea aplica și pedeapsa interzicerii unor drepturi, respectiv cele prevăzute de art.64 lit.a si b C.pen.

În temeiul art.381 C.pr.pen, Curtea a constat că, deși instanța fondului s-a orientat la o pedeapsa egală cuantumului arestării preventive de la 9 februarie 2000, la 9 mai 2000, nu a constatat și că pedeapsa aplicată de 3 luni închisoare, este executată.

Referitor la apelul inculpatului, Curtea a reținut că acesta nu este fondat, întrucât nu au fost indicate motivele de apel, iar cu ocazia dezbaterii, prin apărător, inculpatul a solicitat admiterea apelului Parchetului.

Ca urmare, Curtea a admis apelul Parchetului, a desființat parțial sentința și, în fond, a înlăturat aplicarea pedepsei complimentare a interzicerii drepturilor prev.de art.64 lit.a si b C.pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, s-a dedus din pedeapsa aplicată prevenția de la 9 februarie 2000 la 9 mai 2000 și s-a constatat executată pedeapsa.

Apelul inculpatului a fost respins, ca nefondat, cu aplicarea dispozițiilor art.192 C.pr.pen.

De reținut este cazul în care condamnatul este condamnat la pedeapsa detențiunii pe viața, atunci când îi sunt aplicabile atât pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în art.64 Cod penal, cât și pedeapsa complimentară a degradării militare, prevăzută în art.67 Cod penal, așa cum reiese și din Decizia Secției penale nr.366 din 13 februarie 1998 a Curții Supreme de Justiție.

Un alt aspect demn de luat în seamă este acela al cetățeanului străin, inculpat și al inaplicabilității interzicerii unor drepturi, deoarece dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, precum și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, sunt recunoscute numai cetățenilor români, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. De art.64 lit.a și b C. pen. nu poate fi aplicată inculpaților cetățeni străini, chiar dacă aceasta este prevăzută în dispoziția legală incriminatorie cu relevanță în cauza.

Sub aspect practic punerea in executare a acestei pedepse complementare se face de către instanța de executare prin trimiterea unei copii de pe dispozitivul hotărârii Consiliului local în a cărui raza teritorială își are domiciliul condamnatul și o altă copie organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi. Reglementarea acestei proceduri se găsește în art.426 C.pr.pen..

Consiliul local din unitatea administrativ-teritorială în cuprinsul căreia își are domiciliul condamnatul, privind copia de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa complimentară a unuia din drepturile prevăzute în art. 64 lit.a, d si e din C. pen., va aduce la cunoștința serviciilor competente, pentru luarea în evidență conform art. 35 din Legea nr. 23 din 1969.

4.2.DEGRADAREA MILITARĂ

Degradarea militară este pedeapsa complementară ce constă în pierderea gradului militar și a dreptului de a purta uniformă. În sfera subiecților cărora li se poate aplica această pedeapsă complimentară intră doar acei condamnați care au calitatea de militari activi sau rezerviști spre deosebire de pedeapsa interzicerii unor drepturi unde subiectul nu este circumstanțial de text. O alta deosebire este aceea ca dreptul de a purta uniforma se pierde definitiv și de asemenea și gradul militar în condițiile în care pedeapsa este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață.

Împrejurarea ca inculpatul, deși are stagiul militar nesatisfăcut după punerea în libertate, ar putea fi incorporat militar, nu impune aplicarea pedepsei complementare a degradării militare, nefiind îndeplinite condițiile prev. de art.67 alin 2 C. pen., așa cum reiese și din următoarea speță:

Prin sentința penală nr.555/21.10.1999, Tribunalul București secția I penală a dispus condamnarea inculpatului T.M. la pedeapsa închisorii de 12 ani pentru infracțiunea prev.de art.26 rap. la art.208-209 lit.a, e, g și i și alin.3 C. pen., cu aplicarea art.41 alin.2 și art.75 lit.c C. pen., reținând că în mai multe rânduri inculpatul, ajutat de o altă persoană, a sustras 5 autoturisme, pe care le-a condus pe diferite străzi, fără a poseda permis de conducere, accidentându-le și provocându-le avarii.

Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, invocând drept motiv omisiunea instanței de a aplica pedeapsa complementară a degradării militare, obligatorie conform art.67 alin.2 C. pen., dat fiind că, după punerea în libertate, inculpatul, deși nu are stagiul militar satisfăcut, putea fi ulterior incorporat militar.

A mai invocat Parchetul și omisiunea instanței de a aplica prevederile art. 64 lit. a și b C. pen.

Examinând apelul declarat de Parchet, Curtea a apreciat că acesta este fondat, numai cu privire la omisiunea aplicării pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi prev. de art.64 C. pen.

Referitor la pedeapsa complementară a degradării militare, este de observat că aceasta, conform art.67 C. pen., se aplică numai condamnaților militari sau rezerviști, calitate pe care nu o are inculpatul T.M.

Textul de lege este imperativ sub aspectul circumstanțierii categoriilor de persoane ce intră sub incidența sa, referindu-se clar la condamnații militari sau rezerviști, iar nu și la cei care, după executarea pedepsei, ar putea fi încorporați.

Cum legea penală este de strictă interpretare, solicitarea Parchetului nu poate fi decât o propunere de „lege ferenda”.

Așa fiind, Curtea a admis apelul Parchetului numai cu privire la omisiunea aplicării prevederilor art.64 Cod penal.

De asemenea, degradarea militara poate fi aplicata condamnaților militari și rezerviști pentru infracțiunile săvârșit cu intenție, cu condiția ca pedeapsa principala să fie de cel puțin 5 ani și de cel mult 10ani.

Pedeapsa degradării militare se pune în executare de către instanța de executare, instanță ce va trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare, după caz, comandantului unitatii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul (art.427 C.pr. pen.)

Secțiunea IV

PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în urma apariției unor lucrări semnate de reprezentanți ai școlii pozitiviste, s-a impus din ce în ce mai mult, teza că lupta contra criminalității, dusă numai în limitele pedepselor fixate în codurile penale, s-a dovedit în foarte multe cazuri ineficace.

Astfel, s-a constat că există anumite categorii de infractori care se situează în afara limitelor represiunii penale: iresponsabilii, toxicomanii, infractorii de obicei, profesioniștii, care s-au dovedit periculoși prin exercitarea profesiei. Față de astfel de infractori, represiunea penală clasică s-a dovedit insuficientă, în sensul că odată exercitată, riscul săvârșirii unor noi fapte penale este la fel de ridicat.

S-a impus astfel, opinia introducerii unor mijloace sau măsuri, de principiu postdelictuale, cu ajutorul cărora lupta contra criminalității să fie continuată și după executarea pedepsei sau chiar în absența unei pedepse.

Aceste măsuri au fost denumite în doctrina și în proiectele legislative de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX „măsuri de siguranța”.

Măsurile de siguranță privite ca instituție de drept penal de sine stătătoare și-au făcut apariția în cadrul legislațiilor penale abia în prima jumătate a secolului XX ca urmare a noilor concepții cu privire la cauzele și mijloacele de prevenire și combatere a fenomenului infracțional.

Dar, dacă măsurile de siguranță nu au fost cunoscute ca atare de legislațiile penale anterior secolului XX, în schimb unele dintre mijloacele care fac obiectul acestor măsuri, figurau cu titlu de pedepse în actele penale din diferite epoci.

Multe din măsurile de siguranță, denumite astăzi ca atare, au figurat în legiunile penale din antichitate și mai ales în legiunile moderne, fiind considerate însă drept pedepse secundare (accesorii sau complimentare): expulzarea, confiscarea, interdicția de a se afla în anumite localități, domiciliul forțat, interdicția de a executa anumite profesii, marcarea cu fier roșu, deportarea etc.

Alteori, măsurile de siguranță figurau în legi extrapenale, ca simple incapacități sau decăderi, care se aplicau celor condamnați, după ce se stinseseră toate pedepsele la care fuseseră condamnați, din nevoia de a reacționa contra stării de pericol pe care o inspirase foștii condamnați. În ziua de astăzi, definind măsurile de siguranță putem spune că sunt sancțiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau de instanța de judecată împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală.

Scopul măsurilor de siguranță este așadar îndepărtarea, neutralizarea, anihilarea stărilor de pericol care pot genera noi fapte prevăzute de legea penală.

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal care sunt destinate ab intio, direct și exclusiv prevenirii săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

Fie că sunt măsuri privative de libertate, restrictive de drepturi sau patrimoniale, măsurile de siguranță au ca unic obiectiv acela de a pune pe făptuitor în situația de a nu mai realiza latura obiectivă a vreunei infracțiuni.

Spre deosebire de pedepse care au numai în subsidiar caracter preventiv , în principal având un caracter retributiv, măsurile de siguranță sunt lipsite de orice componență retibutivă unicul scop fiind înlăturarea stării de pericol și odată cu aceasta, prevenirea săvârșirii de infracțiuni.

Caracterul eminamente preventiv al masurilor de siguranța a fost recunoscut încă de la Congresul Asociației Internaționale de Drept Penal, desfășurat la Bruxelles în 1926, când s-a admis că lupta contra criminalității dusă numai în limitele pedepselor prevăzute de codurile penale, s-a dovedit în foarte multe cazuri și pentru unele categorii de infracțiuni ca ineficace.

Între măsurile de siguranță și pedepse există unele deosebiri, și anume: măsurile de siguranță nu sunt consecințe ale răspunderii penale și nu depind de gravitatea faptei săvârșite, ele putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsa deoarece luarea acestor măsuri este provocată de existența stării de pericol pe care o reprezintă în special persoana făptuitorului.

În codul penal anterior lucrurile stăteau total diferit, reglementarea fiind diferită. Se tindea atunci la ceea ce astăzi s-a ajuns și avem în vedere considerațiile de Nicolae T. Buzea care spunea: „După legiunea penală Carol II, măsurile de siguranță erau de dată recentă intrate în legislație, deși noi credeam că locul lor nu ar fi în codul penal represiv, ci într-un cod preventiv, dat în competența unor alte organe și că măsurile de siguranța ar trebui aplicate chiar și independent de săvârșirea unei infracțiuni penale.

Pentru luarea măsurilor de siguranța trebuie avute în vedere anumite condiții generale în care se pot lua aceste măsuri, și anume :

Făptuitorul să fi săvârșit o fapta prevăzută de legea penală;

Prin săvârșirea faptei să se fi creat o stare de pericol a făptuitorului care poate constitui în viitor sursa săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.

Combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea unei pedepse ci prin luarea de măsuri de siguranță.

Măsurile de siguranță sunt reglementate în Codul penal în titlul VI, art. 111-118, fiind împărțite după specificul lor în:

Măsuri cu caracter medical:

Obligarea la tratament medical;

Internarea medicală.

Măsuri restrictive de drepturi:

Interzicerea unei funcții sau profesii;

Interzicerea de a se afla în anumite localități;

Expulzarea.

Măsuri privative de bunuri:

Confiscarea specială.

Astăzi este unanim acceptat că pentru a se asigura succesul luptei împotriva criminalității trebuie să existe mijloace sau măsuri care să acționeze și după executarea pedepsei, întregind opera de îndreptare și refacere morală a delincventului. Altfel spus sunt necesare mijloace de prevenire postdelictuale care să înlăture stările de pericol cauzate de situația personală a făptuitorului sau de aflare în posesia sa a unor lucruri obiectiv periculoase și să prevină săvârșirea de infracțiuni.

1. OBLIGAREA LA TRATAMENT MEDICAL

Obligarea la tratament medical se definește ca fiind o măsura de siguranță cu caracter medical ce constă în obligarea făptuitorului, care din cauza intoxicării cronice, prin alcool, stupefiante, ori alte asemenea substanțe, prezintă pericol pentru societate, de a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoșire, conform art. 313 C.pen..

De remarcat este că măsura de siguranță a obligării la tratament medical, prevăzută de art.113 C.pen., nu poate fi substituită pedepsei aplicate inculpatului ce a săvârșit fapta cu discernământ. Astfel, în recursul declarat de inculpat nu se poate dispune obligarea la tratament medical – conform recomandărilor raportului de expertiză medico-legală – deoarece s-ar aduce astfel atingere principiului non reformatio in peius, prevăzut de art.3858 C.pr.pen.

Curtea de Apel București a rezolvat, în acord cu acest principiu următoarea speță:

Prin sentința penala nr.15/14.01.2000 a Judecătoriei Turnu Măgurele a fost condamnat inculpatul T.N. la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.208-209 lit.g și i C. pen., cu aplicarea art.37 lit.b, art.74 și 76 lit. C.pen.

S-a constat prejudiciul acoperit.

În fapt, s-a reținut că la data de 21.10.1998, în jurul orelor 24.00, după ce a consumat băuturi alcoolice, inculpatul a pătruns prin efracție în magazinul aparținând unei societăți comerciale, de unde a sustras mai multe bunuri și suma de 16.000 lei.

Sentința menționată a fost atacată cu apel de către inculpat, cale de atac respinsă, ca nefondată, prin decizia penală 208/14.08.2000 a Tribunalului Teleorman.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul, criticându-le pentru nelegalitate si netemeinicie, solicitând înlăturarea pedepsei și aplicarea dispozițiilor art.113 C. pen.

Recursul este nefondat.

Instanța de fond, pe baza probelor administrate, a stabilit corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, făcând o justă individualizare a pedepsei, în raport cu criteriile prevăzute de art.72 C. pen.

Este real că prin raportul de noua expertiză medico-legală psihiatrică nr.A6/7131 întocmit de I.M.L.” Mina Minovici ” București se recomandă aplicarea măsurii de siguranță prevăzuta de art.113 C.pen., însă se reține că inculpatul a săvârșit cu discernământ fapta dedusă judecății.

Măsurile de siguranța se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu excepția măsurii prevăzute in art.112 lit.d C. pen.

În speță, fapta constituie infracțiune, inculpatul a acționat cu discernământ, situație în care este răspunzător din punct de vedere penal, pedeapsa aplicată neputând fi substituită de măsura de siguranță prev. de art.113 C. pen.

Pe de altă parte, potrivit art.3858 alin.1 C.pr.pen., cu ocazia soluționării cauzei, instanța de recurs nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat recurs.

A aplica recurentului inculpat măsura de siguranță prev. de art.113 C.pen., ar însemna o încălcare a dispozițiilor legale invocate, câtă vreme această măsură are caracter restrictiv, înfrânge voința inculpatului, ce ar fi obligat să se conformeze regimului stabilit de art.113 C. pen.

Aceasta concluzie nu poate fi contrazisă nici de susținerea că inculpatul a solicitat aplicarea acestei măsuri, cu atât mai mult cu cât cererea sa era în sensul de a nu i se aplica o pedeapsă, ci doar o măsură de siguranță.

Față de cele arătate, recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Există o distincție între procedura punerii în executare a acestei măsuri de siguranță în cazul în care ea însoțește sau nu pedeapsa închisorii ori a detențiunii pe viață sau privește o persoană aflată în stare de reținere.

În cazul în care obligarea la tratament medical luat printr-o hotărâre definitivă nu însoțește o alta pedeapsă, punerea ei în executare se face prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a copiei de pe raportul medico-legal direcției sanitare din județul pe teritoriul căreia locuiește persoana față de care această măsura s-a luat.

Conform art. 429 alin. 1 din C.pr. pen, Direcția sanitară județeană are obligația de a stabili unitatea sanitară la care urmează a se efectua tratament și totodată de a comunica de îndată persoanei ce urmează să facă tratamentul medical, care este acea unitate.

Instanța de executare intervine la rândul său și pune în vedere făptuitorului obligativitatea din a se prezenta de îndată la unitatea sanitară la care urmează a face tratamentul atrăgându-i atenția ca în cazul în care nu se respectă măsura luată, se va dispune internarea medicală.

Dacă obligarea la tratament medical însoțește pedeapsa închisorii ori a detențiunii pe viață sau privește o persoană aflată în stare de reținere, se va face comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii și a copiei de pe raportul medico-legal, administrației locului de deținere, stabilirea locului și modului în care va fi adusă la îndeplinire, această măsură de siguranță fiind de competența administrației locului de deținere.

Pe tot parcursul executării acestei măsuri de siguranță, instanța trebuie permanent informată asupra modului în care se desfășoară tratamentului medical, pentru a se putea lua la nevoie măsurile care se impun. Tocmai de aceea, art. 430 C. pr. pen. prevede ca unitatea la care persoana a fost repartizată pentru efectuarea tratamentului medical are obligația să comunice instanței de executare următoarele:

Dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;

Dacă făptuitorul se sustrage de la efectuarea tratamentului;

Când măsura dispusă de instanță nu mai este necesară, însă pentru înlăturarea stării de pericol existente, făptuitorului îi este indicat alt tratament;

Dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală.

Dacă unitatea sanitară nu se află în raza teritorială a instanței care a dispus executarea, comunicarea prevăzută la literele b – d, se face judecătoriei în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară.

Când înlocuirea tratamentului medical se face de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară care efectuează tratamentul medical, această instanță are, conform art. 431 alin. 2 C.pen., obligația să comunice instanței de executare o copie de pe hotărârea definitivă prin care a fost dispusă înlocuirea tratamentului medical.

Procurorul sau instanța de judecată care a luat măsura obligatorie la tratament medical, o poate pune în executare în cazul în care măsura a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecății.

INTERNAREA MEDICALĂ

În legiuirea penală Carol al II-lea măsura internării într-un ospiciu, a infractorilor alienați era prevăzută în art. 73 C. pen.; se executa prin organele poliției sau ale administrației, iar la țară prin primari, primari care transportau pe cel pus sub una din aceste măsuri la stabilimentul corespunzător bolii ce suferea, iar direcția locului respectiv proceda, după regulile proprii, la internare, supunându-l la tratament corespunzător bolii de care suferea .

Dacă nu existau asemenea stabilimente, alienații erau internați în locuri anume destinate pentru asemenea boli, unde nu erau infractori, în vederea separării și a prevenirii fenomenului „de învățare” a comportamentului delincvent.

Conform dicționarului de procedură penală, ale Editurii Științifice și Enciclopedice, București, ediția 1998, internarea medicală reprezintă „o măsura de siguranță privativă de libertate care se poate lua față de făptuitorul bolnav mintal ori toxicoman, aflat într-o stare ce prezintă pericol pentru societate”.

Motivul care stă la baza luării unei asemenea măsuri o reprezintă stare de pericol pentru societate, ce rezultă din starea psiho-fizică anormală a făptuitorului care este bolnav mintal ori toxicoman și care reprezintă pericolul de a săvârși noi fapte prevăzute de legea penală, așa cum rezulta și din cuprinsul articolului 114 C.pen..

Această măsură poate fi luată și izolat, adică fără aplicarea vreunei pedepse, când făptuitorul nu poate fi tras la răspundere penală, existând una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute: în art.44-51 C.pen. sau când intervine una din cauzele prevăzute în art.199, (efectele amnistiei) art.121 (prescripția răspunderii penale), art.131 alin.2 (lipsa plângerii prealabile), art.132( împăcarea părților ) sau poate fi luată împreună cu pedeapsa ce trebuie aplicată infractorului.

Măsura poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.

Articolele 432-435 C.pr. pen. reglementează procedura punerii în executare a măsurii internării medicale.

Pentru punerea în executare a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă, instanța de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii și o copie de pe raportul medico-legal direcției sanitare din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură.

Direcția sanitară județeană efectuează internarea în momentul în care a primit comunicările menționate mai sus, încunoștințând instanța de executare (art.433 alin.1 ) .

Legea obligă unitatea sanitară la care s-a făcut internarea, ca în cazul când consideră că această măsură nu-și mai are rostul, să încunoștințeze judecătoria în a cărei rază teritorială se găsește unitatea sanitară despre aceasta, existând în acest sens posibilitatea conform art.434 alin.1 C.pr.pen., ca internarea medicală să poată fi înlocuită sau să poată înceta.

Competentă să dispună înlocuirea sau încetarea internării medicale este judecătoria în a cărei rază teritorială se găsește unitatea sanitară în care a fost internat făptuitorul, chiar dacă măsura de siguranță a fost dispusă prin hotărârea tribunalului care a judecat fondul cauzei.

Sesizarea judecătoriei în a cărei rază teritorială se găsește unitatea sanitară la care s-a făcut internarea, fie de la persoana internată sau din partea procurorului.

Dacă apare o astfel de cerere de înlocuire sau de încetare a internării medicale, judecătoria ascultă concluziile procurorului și dacă găsește necesar, și ale persoanei internate solicitând și avizul unității sanitare unde se află cel internat. Dacă cel internat nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu.

Judecând cererea de înlocuire sau încetare a internării medicale, instanța poate dispune fie încetarea internării, fie înlocuirea acesteia cu măsura obligării la tratament medical.

O copie de pe hotărârea definitivă se comunica instanței de executare.

Trebuie menționat că aceleași dispoziții privind punerea în executare a internării medicale sunt aplicabile și în cazul în care această măsură de siguranță a fost luată în mod provizoriu în cazul urmăririi penale sau judecații. Art. 435 C.pr.pen stipulează în acest sens că, în cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cazul urmăririi penale sau judecății, punerea în executare revine procurorului sau instanței de judecată care a luat această măsură.

3.INTERZICEREA UNEI FUNCȚII SAU PROFESII

Această măsură de siguranță se poate lua față de făptuitorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcții ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupații, cu scopul de a împiedica săvârșirea altor asemenea fapte în viitor.

Deosebirea dintre măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii, și pedeapsa complimentară prevăzută la art.64 lit.c C. pen. pen. (interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de exercita o profesie de natura acelei de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii cauzată în faptul că pedeapsa complementară

prevăzută de art.64 lit.c C. pen . își are cauza în nedemnitatea infractorului de a exercita funcția sau profesia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii), pe când măsura de siguranță prevăzută de art.115 C. pen își are cauza în starea de pericol ce rezultă din nepregătirea, incapacitatea făptuitorului de a executa respectiva funcție sau profesie, această observație putând fi susținută de următoarea speță:

Prin sentința penală nr.16/2000 a Judecătoriei sectorului 6 București, inculpatul R.A.I. a fost condamnat la 3 luni închisoare pentru infracțiunea de delapidare, prev.de art.2151 alin.1 C.pen., cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen. și art.74-76 C. pen. Totodată, instanța constatat recuperat prejudiciul cauzat părții civile, și a interzis inculpatului, în baza art.115 C. pen., exercitarea activității de gestionar.

S-a reținut, în fapt, că inculpatul în calitate de gestionar al unei societăți comerciale, cu ocazia încasării sumelor de bani reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate, și-a însușit suma de 5.304.000 lei.

Prin decizia penală nr.420/20.03.2000 a Tribunalului București – secția I penală s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs inculpatul R.A., pentru motivul de casare prev.de art.385 (9) pct.17(1) C.pr.pen., solicitând achitarea conform art.18(1) C. pen.

Recursul este fondat, însă pentru alt motiv decât cel invocat de inculpat, și anume pentru greșita aplicare a prevederilor art.115 C. pen.

Este de observat că măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii, conform art.115 C. pen., rap. la art.112 lit. c C. pen., se poate dispune numai dacă făptuitorul a săvârșit fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcții ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupații.

Pe de altă parte, potrivit art.111 C. pen., măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stării de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

În cauza penală de față, Curtea a constatat că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art.115 și art.111 C. pen., întrucât inculpatul nu a comis fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altor asemenea cauze care să-l facă impropriu pentru exercitarea funcției respective, ca măsură de siguranță.

Sub acest aspect, din condamnarea pentru această faptă, pot decurge interdicții prev. de Legea nr.22/1969, dar nu și din dispozițiile penale care reglementează regimul măsurilor de siguranță.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul declarat de inculpatul R.A., a casat parțial ambele hotărâri și a înlăturat aplicarea art.115 C. pen.

Punerea în executare a măsurii de siguranță prevăzute de art.115 C. pen. se face de către instanța de executare care comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii penale rămase definitiv, organului în drept să ducă la îndeplinire această măsură și să supravegheze respectarea ei. Art.436 C.pr. pen. mai stabilește că acest organ care veghează la respectarea măsurii de siguranță are obligația de a sesiza organul de urmărire penală în cazul în care făptuitorul se sustrage de la executarea măsurii de siguranță.

4.INTERZICEREA DE A SE AFLA ÎN ANUMITE LOCALITĂȚI

În primul rând trebuie precizat că interzicerea de a se afla în anumite localități este o măsură de siguranță care se deosebește de obligarea de a nu părăsi localitatea, aceasta fiind o măsură de prevenție, având drept scop principal crearea condițiilor unui contact permanent și sigur al organului judiciar cu învinuitul sau inculpatul.

În baza art.116 alin.1și 2 C.pen., când persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puțin un an a mai fost condamnată pentru alte infracțiuni, și instanța a constatat că prezența în localitatea unde a săvârșit infracțiunea sau în alte localități constituie un pericol pentru societate, poate lua față de această persoană măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localități determinate prin hotărârea de condamnare. De remarcat că, condiția unei condamnări anterioare nu se cere atunci când condamnarea este mai mare de 5 ani.

Cu titlul de excepție, această măsură poate fi luată în cazul infracțiunilor de furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, cerșetorie, prostituție, viol, perversiune sexuală, oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata și cuantumul acesteia, și chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat pentru alte infracțiuni, conform art. 116 alin. 4 C. pen.

Așa cum am evocat mai sus infracțiunea de tâlhărie, prev. de art.211 C. pen., face parte din categoria acestor infracțiuni, iar instanța poate lua această măsură chiar dacă inculpatul nu are antecedente penale și în cauză au fost reținute circumstanțe atenuante, dacă se constată că prezența acestui inculpat în localitatea unde a săvârșit infracțiunea constituie un pericol grav pentru societate.

În speță, prin sentința penală nr.548/05.11.1999, a Tribunalului București – secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul B.S.G. la 3 ani închisoare, cu aplicarea art.71 și 64 C. pen., din care s-a dedus prevenția de la 17 iunie 1998 la zi, pentru infracțiunea de tâlhărie, prev.de art.211 lit. a și c C.pen., cu aplicarea art.75 lit.c C. pen. și art. 74 – 76 lit.b C. pen.

În fapt, Tribunalul a reținut că la data de 16 iunie 1998, în jurul orelor 14:30, în timp ce partea vătămată T.E., se deplasa pe str. Brașov, în dreptul Pieței Drumul Taberei, a fost deposedată prin violență de ochelarii de soare de către un individ tânăr, însoțit de o fată. Aceștia, inițial au lovit-o, încercând să-i smulgă lănțișorul de la gât, valoarea pagubei constând în ruperea ochelarilor de circa 300.000 lei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o, printre altele, pentru neaplicarea, în cazul inculpatului, a măsurii de siguranță prav. de art.116 C. pen., cu referire la art.112 lit. d C. pen.

Apelul este fondat.

Astfel, inculpatului i-a fost aplicată pedeapsa de 3 ani închisoare, urmare a aplicării unor circumstanțe atenuante, constând în lipsa antecedentelor penale, atitudinea sinceră și de regret față de fapta comisă, precum și prejudiciul modic, respectiv de circa 300.000 lei contravaloarea ochelarilor de soare care s-au rupt, iar partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.

Având în vedere că inculpatul, cu domiciliul stabil în comuna Ileana, jud. Călărași, a săvârșit fapta penală pa raza Municipiului București, împrejurările în care a fost săvârșită, se impunea aplicarea măsurii de siguranță prev. de art.112 lit.d C. pen., chiar dacă nu are antecedente penale, condiția fiind exclusă prin alin.4 al art.116 C. pen.

Având în vedere cele de mai sus și art.379 pct.2 lit.a C.pr.pen., Curtea va admite apelul Parchetului și va desființa parțial sentința Tribunalului, numai în legătură cu inculpatul B.S.G.

Prin prisma dispozițiilor art.436 alin. 1 C. pr. pen., măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în anumite localități se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii organului în drept să ducă la îndeplinire și să supravegheze respectarea ei.

Intervine în acest caz, organul de poliție din localitatea în care este interzisă prezența făptuitorului, el fiind autoritatea care are datoria să asigure executarea măsurii luate și să sesizeze organul de urmărire penală în caz de retragere de la executarea măsurii de siguranță.

Există posibilitatea ca pentru motive determinate (boala ș.a.), această măsură de siguranță să poată fi amânată sau întreruptă de către organul care are îndatorirea să asigure executarea acestei măsuri.

Atunci când temeiurile care au impus luarea acestei măsuri au încetat, legea a prevăzut în art. 437 C.pr. pen., posibilitatea ca persoana cu privire la care s-a luat această măsură de siguranță sau procurorul să ceară instanței competente revocarea măsurii, dar numai după trecerea unui termen de cel puțin un an, așa cum jurisprudența a arătat printre altele prin decizia nr.319/08.04.1994 a Secției a II-a penală, a Tribunalului București.

Soluționarea cererii de revocare a acestei măsuri se face cu citarea făptuitorului, ascultându-se concluziile apărătorului, dacă cel internat are, dacă nu i se asigură unul din oficiu, și ale procurorului.

4.EXPULZAREA

Potrivit art.117 din C. pen., cetățeanului străin care a comis o infracțiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul țării. Aceeași pedeapsă i se poate aplica și persoanei fără cetățenie care nu are domiciliul în țară.

Dacă expulzarea însoțește pedeapsa închisorii, legea prevede că aducerea ei la îndeplinire are loc după executarea pedepsei. Există totuși și o excepție în cazul persoanelor mai sus menționate în cazul în care există motive serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate, atunci ele nu vor fi supuse acestei măsuri, pe considerente umanitare.

Desfășurarea unei activității comerciale profitabilă de către inculpat în România, nu justifică neaplicarea măsurii expulzării. În sprijinul acestei reguli facem trimitere la următoarea speță:

Prin sentința penală nr.1246/17.12.1999 a Judecătoriei sectorului 2 s-a dispus condamnarea inculpatului C.Z. (cetățean chinez) la 5 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art.71 și 64 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prev.de art.189 alin.2 C. pen.

Se deduce arestarea preventivă a inculpatului la zi.

În baza art.117 C. pen. s-a dispus expulzarea inculpatului, după executarea pedepsei închisorii.

S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.

Instanța de fond a reținut că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, constând în aceea că, în ziua de 08.03.1999, partea vătămată C.Z. (cetățean chinez) a fost răpit de un grup de compatrioți, sub amenințarea unui cuțit și a unui pistol, fiind transportat la apartamentul inculpatului, unde a fost legat cu cătușe la mâini și a fost supus la tot felul de suferințe fizice, având drept pretext chestiuni de afaceri.

A doua zi, partea vătămată a fost eliberată de inculpat.

Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul, care critică greșita sa condamnare, considerându-se nevinovat. Solicită achitarea, deoarece activitatea desfășurată este un mod de pedepsire în stil chinezesc a părții vătămate, care, fiind negustor la fel ca și ceilalți participanți, inclusiv inculpatul, era bănuit de comunitatea chinezească de efectuarea a tot felul de manopere păgubitoare celorlalți concetățeni.

Prin decizia penală nr.1029/30.06.2000, a Tribunalului București – secția I penală, admite apelul inculpatului și, considerând că fapta este săvârșită de inculpat, însa pedeapsa aplicată este prea aspră, reduce cuantumul acesteia de la 5 ani și 6 luni la 1 an și 6 luni închisoare.

De asemenea, luând în considerare faptul că inculpatul desfășoară în România o activitate comercială profitabilă, a înlăturat dispozițiile privind expulzarea.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul.

Parchetul critică decizia pentru greșita individualizare a pedepsei, solicitând menținerea sentinței de fond.

Inculpatul critică sentința pentru același motiv – nevinovăția.

Analizând actele dosarului, prin prisma motivelor de casare invocate de recurenți, cât și din oficiu, conform art.3859 alin.3 C.pr.pen., Curtea constată că recursul inculpatului este nefondat.

Probele administrate în cauză dovedesc vinovăția inculpatului, care a acceptat să participe la răpirea, sechestrarea și violentarea victimei, punând la dispoziție chiar locuința sa, deci în deplină cunoștință de cauză.

Cu privire la critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea o consideră întemeiată, reducerea sub minimul special al pedepsei, acela de 5 ani, fiind făcută de instanță de apel nelegal, în lipsa onor circumstanțe atenuante reglementate de art.74 C. pen.

De altfel, asemenea circumstanțe nici nu pot fi reținute, ele neavând nici o justificare în cauză.

Și critica privitoare la greșita înlăturare a măsurii expulzării este întemeiată.

Expulzarea constituie una din măsurile de siguranță ce se aplică de instanța judecătorească, având drept scop înlăturarea unei stării de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii unor fapte penale, fiind dispusă împotriva persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală (art.111 C. pen.)

Singura interdicție prevăzută de legea penală, se referă, în acord cu normele de drept internațional public, la care România este semnatara, la ipoteza în care persoana vizată ar fi supusă la tortură un statut în care aceasta ar urma să fie expulzată.

În speță, nu s-au produs asemenea dovezi, astfel încât nejustificat instanța de apel a înlăturat aplicarea măsurii expulzării, motivația reținută (desfășurarea unor activități comerciale profitabile) nefiind un motiv care să răspundă exigențelor prevăzute de lege și normele internaționale.

În baza considerentelor de mai sus, se admite recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, se casează decizia penală și se menține sentința de la fond.

Se respinge, ca nefondat, recursul inculpatului.

Având în vedere că fenomenul infracțional privind traficul de stupefiante este în continuă creștere, că fapta comisă prezintă un pericol social deosebit de mare și că inculpatul este recidivist, instanța, reținând vinovăția inculpatului, va dispune și expulzarea de pe teritoriul țării, după executarea pedepsei principale.

În speță, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, din data de 20.05.1997, a fost trimis în judecată, în stare de arest, inculpatul J.E., cetățean jamaican, pentru comiterea infracțiunii de trafic de stupefiante, fapta prevăzută și pedepsită de art.312 alin.1 C. pen.

S-a reținut în sarcina inculpatului că, în data de 04.05.1997, a fost surprins de organele de poliție în stația de metrou Dristor, având asupra sa heroină, savarsind infractiunea de trafic de stupefiante.

Având în vedere că fenomenul infracțional privind traficul de stupefiante este în continua creștere, că această faptă prezintă un pericol social deosebit de mare, că, în speța de față, inculpatul este recidivist, primind o pedeapsă cu suspendarea și în interiorul termenului de încercare al suspendării condiționate a săvârșit această faptă, instanța îl va condamna la pedeapsa închisorii și va dispune expulzarea inculpatului de pe teritoriul țării, după executarea pedepsei principale.

În cazul săvârșirii de către un cetățean străin, a infracțiunilor de trafic de droguri și deținere de monedă falsificată, se justifică luarea măsurii de siguranță a expulzării, prevăzută de art.117 din Codul penal, chiar dacă este căsătorit cu cetățeana română și este patronul unei societăți comerciale înregistrate în România.

În fapt, inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea de trafic de stupefiante și deținere în vederea punerii în circulație de monedă falsă, iar în temeiul art.117 din Codul penal s-a dispus și expulzarea sa.

Împotriva hotărârilor sus-menționate, inculpatul a declarat apel care a fost admis, casându-se parțial hotărârea atacată în sensul că s-a dispus înlăturarea măsurii extrădării.

A declarat recurs procurorul, care este întemeiat.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, cetățean străin, se ocupă cu traficul de droguri și de valută falsă, aceste activități fiind deosebit de periculoase. Faptul că inculpatul este căsătorit în România și că și-a înregistrat o firmă de comerț nu diminuează starea de pericol a faptelor sale, așa încât instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art.111 din C. pen. atunci când a înlăturat măsura de siguranță a expulzării sale, socotind ca acesta nu ar crea o stare de pericol.

În consecință, recursul se admite și se dispune expulzarea inculpatului.

Între expulzare și extrădare există o mare diferență, și anume, prima se dispune din oficiu de către organele judiciare, în timp ce extrădarea (instituție eminamente de drept internațional) se dispune la cererea unui stat pe bază de convenții internaționale, pe bază de reciprocitate sau în temeiul legii de extrădare (Legea nr.126/2001).

Instanța de executare are de îndeplinit anumite obligații, în vederea executării expulzării, după cum măsura expulzării însoțește sau nu pedeapsa închisorii.

Dacă prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranță a expulzării, se face mențiunea pe mandatul de executare a pedepsei închisorii, că la data eliberării condamnatul va fi predat organului de poliție care va proceda la efectuare expulzării (art. 438 alin.1).

Dacă însa măsura expulzării nu însoțește pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliție imediat ce hotărârea a rămas definitivă (art.438 alin.2). Concret, prin executarea măsurii expulzării, făptuitorul este trimis, în țara sa de origine.

Împrejurarea ca pedepsele aplicate inculpatului (cetățean străin) au fost grațiate nu are influența asupra măsurii de siguranță a expulzării ce a fost dispusă în cauză.

6.CONFISCAREA SPECIALĂ

În legiunea Carol al II-lea, măsura confiscării speciale, era facultativă, ea putând fi aplicată și în caz de achitare, fiind numai de competența judecătorului de instanță. Instanța care ordonă confiscarea trebuie să facă o descriere a obiectelor confiscate în vederea individualizării lor.

Confiscarea nu implică, pentru stat nici o altă obligație directă de despăgubiri față de inculpat, când lucrurile confiscate erau ale făptuitorului, alta fiind situația în care lucrurile aparțineau terților, ele putând fi recuperate pe calea cererii de restituire sau pe calea acțiunii în revendicare.

Din punct de vedere al executării, confiscarea nu implică nici o procedură specială, obiectele ridicate fiind valorificate prin vânzare în folosul statului.

Astăzi, măsura confiscării speciale constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a anumitor lucruri ce aparțin persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deținere de către făptuitor datorită naturii lor, ori datorită legăturii acestora cu săvârșirea faptei prezintă pericolul săvârșirii unei noi fapte prevăzută de legea penală.

În cazul infracțiunii de trafic de influență, banii, valorile și oricare alte bunuri primite de făptuitor se confiscă. În lipsa unei dispoziții legale, aceste valori nu se restituie persoanelor care le-au dat.

Decizia secției penale nr.576 din 07.03.1997 .

Prin sentința penală nr.34 din 08.04.1996 a Tribunalului Olt, inculpatul D.E. a fost condamnat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de trafic de influență prevăzute în art.257 alin.1 din C. pen.

Instanța a reținut ca inculpatul, în perioada ianuarie-martie 1994, a pretins și a primit de la 11 persoane sumele de 2160 DM și 911.000 lei, lăsând să se înțeleagă că are influență pe lângă președintele sindicatului în legătura cu selecționarea și trimiterea cu prioritate a persoanelor respective, pe baza de contract de munca, în străinătate.

Sumele de bani au fost confiscate în baza art.257 alin.2 din Codul penal.

Curtea de Apel Craiova secția penală, prin decizia nr.183 din 29.08.1996, a respins apelul inculpatului.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că banii inculpatului nu trebuiau confiscați, ci restituiți persoanelor care le-au dat este nefondat.

Potrivit art.257 alin.2 C. pen., banii sau valorile primite de autorul infracțiunii se confiscă.

Această sancțiune se răsfrânge, indirect, și asupra celor care au dat valorile pentru a profita de traficul de influență, acestea nerestituindu-se, deoarece legea nu prevede o asemenea restituire.

În consecință, recursul în anulare urmează a fi respins.

Aceeași măsură a confiscării speciale este justificată și în cazul infracțiunii de dare de mită, soluție învederată de jurisprudența Curții Supreme de Justiție , prin decizia secției penale nr.400 din 17.02.1998:

Prin sentința penală nr..25 din 13 februarie 1997 pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală, inculpatul O.S. (cetățean turc) a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzută în art.255 alin.1 C. pen.

În baza art.118 lit.b din Codul penal, s-a dispus confiscarea speciala a sumei de 210.000 lei.

S-a reținut că, la data de 29.10.1994, inculpatul a oferit suma de 210.000 lei martorului S.I. pentru a fi abandonate cercetările ce se efectuau cu privire la un transport de marfă importată de societatea comercială reprezentată de inculpat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o cu privire la temeiul greșit al confiscării sumei ce a constituit obiectul infracțiunii.

Curtea de Apel București-secția I penală, prin decizia penală nr.135 din 27.06.1997, a respins apelul ca fiind nefondat.

Împotriva acestei decizii procurorul a declarat recurs.

Recursul este fondat.

În cazul infracțiunii de dare de mită, așa cum prevăd dispozițiile art.255 alin.4 cu referire la art.254 alin.3 Cod penal, banii, valorile sau orice bunuri care au făcut obiectul infracțiunii se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Prin art.118 lit.b C. pen., în baza căruia a fost confiscată suma ce a făcut obiectul infracțiunii de dare de mită, este reglementată confiscarea specială asupra lucrurilor care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni dacă sunt ale infractorului.

Ori, în raport cu dispozițiile acestui din urma text de lege, prevederile din art.255 alin.4 și art.254 alin.3 Cod penal au un caracter special derogatoriu, iar aplicarea lor este obligatorie.

Ca urmare, recursul declarat de procuror a fost admis și, casându-se hotărârile pronunțate s-a dispus confiscarea celor 210.000 lei în baza art.255 alin.4 raportat la art.254 alin.3 Cod penal.

Se întâmplă ca măsura confiscării speciale să fie confundată cu confiscarea averii, aceasta fiind de fapt o pedeapsă complimentară.

Așadar confiscarea specială este o măsură de siguranță care se dispune cu privire la anumite lucruri expres prevăzute de lege.

Lucrurile confiscate pot fi valorificate potrivit dispozițiilor legale așa cum se întâmpla în cazul monezilor de aur deținute în mod ilegal care se predau la unitatea bancară competentă, și care pot fi distruse, exemplu cazul bancnotelor false.

Distrugerea lucrurilor confiscate se face în prezența, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se cu această ocazie și un proces verbal ce se va adăuga la dosarul cauzei.

Conform art.118 din C. pen. sunt supuse confiscării speciale :

Lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală, aici intrând atât bunurile și valorile care au fost găsite la inculpat și au servit, sau erau destinate să servească la săvârșirea infracțiunii cât și sumele de bani care au fost folosit pentru săvârșirea infracțiunii ori au fost dobândite ca urmare a activității infracționale;

Lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească unei infracțiuni, dacă sunt ale infractorului;

Lucrurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a răsplăti pe infractor, cu titlul, de exemplu sunt supuse în acest caz confiscării speciale, sumele de bani primite de inculpat de la femeile cărora le-a întrerupt cursul sarcinii, deoarece acestea au fost date pentru a determina pe inculpat să săvârșească acțiunea infracțională;

Lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acestuia;

Lucrurile date în contra dispozițiilor legale.

Măsura de siguranță a confiscării speciale poată fi luată prin ordonanță de procuror sau prin hotărâre de instanța, sediul materiei fiind art. 439 C.pr. pen. și se execută după cum urmează:

Lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica, potrivit dispozițiilor legale;

Când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezența, după caz a procurorului sau judecătorului întocmindu-se un proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.

Practica a demonstrat că dacă lucrurile supuse confiscării speciale nu se găsesc, se dispune înlocuirea lor cu contravaloarea obiectelor și dacă e vorba de o sumă de bani, aceasta nu schimbă natura juridică, deoarece fiind o sancțiune penală, rămâne cu caracter strict personal, neputând fi imputabilă solidar care inculpaților cu atât mai puțin persoanei civilmente responsabile.

7. INTERDICȚIA DE A REVENI ÎN LOCUINȚA FAMILIEI PE O PERIOADĂ DETERMINATĂ

Prin legea nr.197/2000 pentru modificarea si complimentarea unor dispoziții din Codul penal, legiuitorul roman a adăugat la art. 112 C. pen. intitulat „Felurile masurilor de siguranța „ lit.g iar după art. 118 C. pen a introdus art.1181, ambele completării vizând o noua măsura de siguranța denumita „Interdicția de a reveni in locuința familiei pe o perioada determinata”. Temeiul instituirii interdicției de a reveni in locuința familiei pe o durata determinata este acela de a preveni si înlătura actele de violenta cauzatoare de suferințe fizice si psihice membrilor de familie.

Potrivit prevederilor art.1181 C. pen. atunci când instanța de judecată constată că prezența în locuința familiei a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puțin 1 an, pentru loviri sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice și psihice săvârșite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalți membrii ai familiei, poate lua față de aceasta, la cererea părții vătămate, măsura interzicerii de a reveni în locuința familiei pe o durată de până la 2 ani.

Măsura de siguranță prevăzută la art.1181 C. pen., este o măsură restrictivă de libertate și cu durată determinată, întrucât interzice condamnatului să revină în locuința familială pentru o perioadă de timp de până la 2 ani.

Măsura se poate dispune de către instanța de judecată și numai la cererea părții vătămate (soțul condamnatului, chiar și atunci când acesta nu gospodărește și nu locuiește împreună cu făptuitorul sau de o rudă apropiată, care însă trebuie și să gospodărească împreună cu condamnatul), în situația comiterii oricărei infracțiuni prin acte de violență, împotriva unui membru de familie.

Conform art. 1491 C. pen., prin membru de familie se înțelege soțul sau ruda apropiată dacă aceasta din urmă locuiește împreună cu făptașul, așa cum am reliefat mai sus.

Trebuie subliniat faptul că această măsură de siguranță prezintă unele trăsături care sunt definitorii și pentru măsura de siguranță stipulată la art.116 Cod penal (interzicerea de a se afla în anumite localități), în sensul că amândouă se iau pe o durată determinată de către instanța de judecată și implică restrângerea libertății condamnatului. Având în vedere aceste caracteristici comune ale celor două instituții menționate mai sus și în absența unor reglementări procedurale distincte, considerăm că punerea în executare a măsurii de siguranță prevăzută în art.1181 C. pen. se poate efectua după procedura folosită în cazul măsurii de siguranță a interzicerii de a se afla în anumite localități, aplicată corespunzător (art.436 C.pr.pen.)

De asemenea, această măsură de siguranță nu poate fi pusă în executare decât după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii de cel puțin 1 an.

Procedura de punere în executare este asemănătoare cu cea din cazul interzicerii unei funcții sau profesii, adică se comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri și să supravegheze respectarea lor.

Același organ are datoria să asigure executarea măsurii luate și să sesizeze organul de urmărire penală în caz de nerespectare a executării măsurii de siguranță.

Propunem de „lege ferenda”, ca legiuitorul român să completeze prevederile art.436 C.pr.pen. intitulat „Executarea altor măsuri de siguranță” cu dispoziții care să facă trimiteri direct la măsura de siguranță a interdicției de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată.

Secțiunea V

PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIȚIILOR PRIVIND ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE ȘI A CELOR PRIN CARE S-AU APLICAT SANCȚIUNI ÎN BAZA ART. 181 DIN C. PEN..

1. PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIȚIILOR PRIVIND ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE

Eficiența sarcinilor administrative se realizează în principal prin punerea în executare a dispozițiilor privind înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere care atrage o sancțiune cu caracter administrativ în situația în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Conform art. 90 C. pen. înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de două ori sancțiuni cu caracter administrativ.

În situația în care instanța dispune înlocuirea răspunderii penale potrivit art. 91 C. pen., se aplică una din următoarele sancțiuni cu caracter administrativ:

mustrarea,

mustrarea cu avertisment,

amenda de la 100.000 lei la 10.000.000 lei.

Propriu-zis, înlocuirea răspunderii penale se face de către instanță, potrivit art. 441 C.pr. pen., executarea mustrării și a mustrării cu avertisment executându-se de îndată în ședința în care s-a pronunțat hotărârea.

Când din orice motive, aceste măsuri nu pot fi executate de îndată după pronunțare, președintele completului de judecată va fixa un termen pentru aducerea la îndeplinire a acestora.

Înlocuirea răspunderii penale fiind o cauză de împiedicare a executării acțiunii penale (art. 10 lit. i C. pen.), instanța este obligată în consecință să dispună înlocuirea procesului penal. Odată cu încetarea procesului penal, instanța urmează să ia unele măsuri pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 90 și urm. C. pen. în vederea înlocuirii răspunderii penale în condițiile legii (art. 440 C. pr .pen.).

Mustrarea cu avertisment trebuie să constea într-o dojenire mai deosebită a celui condamnat, cu punerea obligatorie în vedere a faptului că în caz de neîndeplinire se vor lua în viitor măsuri mai aspre.

În trecut răspunderea penală putea fi înlocuită și prin forme de influențare obștească. Aceste forme au fost înlăturate prin modificarea art.90 și urm. C. pen. și prin intervenirea Legii nr. 104/1992.

În mod corespunzător s-a modificat și art. 440 C.pr. pen., excluzându-se din reglementare dispozițiile care obligau instanța de executare să transmită dosarul și materialele necesare la organul competent să ia măsurile de influență obștească.

Aceleași rațiuni au dus și la abrogarea art. 441 C. pr. pen., în care erau înscrise normele potrivit cărora se revoca încredințarea pe garanție, instituție cu caracter obștesc folosită de asemenea în caz de înlocuire a răspunderii penale.

Punerea în executare a amenzii administrative se efectuează de către organul judiciar care a aplicat-o, prin trimiterea unui extras de pe dispozitivul hotărârii organului, care, potrivit legii, execută amenda penală (art. 440 C. pr. pen. ).

2. PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZITIILOR PRIN CARE S-AU APLICAT SANCȚIUNILE PREVĂZUTE DE ART. 181 C. PEN.

Art. 181 C. pen. stabilește că fapta prevăzută de legea penală, care prin conținutul ei concret și prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, nu constituie infracțiune.

În cazul unei asemenea fapte, procurorul sau instanța aplică una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 C. pen..

Executarea mustrării și a mustrării cu avertisment se îndeplinește de îndată în ședința în care s-a pronunțat hotărârea (art. 4411, raportat la art. 487 C.pr. pen), iar în cazul în care prin aplicarea art.181 alin.3 combinat cu art. 91 din C. pen. s-a dispus sancțiunea amenzii de la 100.000 de lei la 10.000.000 lei, executarea se face de către instanța care a aplicat amenda (art. 441 combinat cu art. 442 ).

Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii organului care, potrivit legii, execută amenda.

SECTIUNEA VI

PUNEREA ÎN EXECUTARE A AMENZII JUDICIARE ȘI A CHELTUIELILOR JUDICIARE AVANSATE DE STAT

1.AMENDA JUDICIARĂ

Dacă pe parcursul desfășurării procesului penal se săvârșesc anumite abateri, cei vinovați sunt sancționați cu amenda judiciară de la 20.000 de lei la 100.000 de lei sau de la 100.000 de lei la 500.000 lei, conform art. 198.

În acest sens art.198 enumără abaterile în care făptuitorul va fi sancționat cu amenda judiciară de la 20.000 de lei la 100.000 de lei ca fiind:

Neîndeplinirea sau îndeplinirea greșită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor proceduale, transmitere a dosarelor, precum și a oricăror alte lucrări, dacă prin acesta s-au provocat întârzieri în desfășurarea procesului penal;

Neîndeplinirea sau îndeplinirea greșită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citațiilor sau a celorlalte acte proceduale, precum și neexecutarea mandatelor de audiere;

Lipsa nejustificată a condamnatului, expertului sau interpretului legal citat;

Tergiversarea de către expert a îndeplinirii însărcinărilor primite;

Neîndeplinirea de către orice persoană a obligației de prezentare, la cerea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum și neîndeplinirea aceleași obligații de către conducătorul unității sau de către cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligații;

Nerespectarea obligației de păstrare prevăzută de art.109 alin. ultim;

Neluarea de către conducătorul unității în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;

Nerespectarea de către oricare din părțile și persoanele care asistă la ședința de judecată a măsurilor luate de către președintele completului de judecată potrivit art. 298;

Lipsa nejustificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu, când asistența juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie, potrivit legii, se sancționează cu amenda judiciară de la 100.000 la 500.000lei.

Amenda judiciara poate fi aplicată în cursul urmăririi penale prin ordonanță sau în cursul judecății prin încheiere.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată va trimite un extras de pe acea parte din dispozitiv care prevede aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală, care va proceda și la executarea amenzii judiciare.

2.PUNEREA ÎN EXECUTARE A CHELTUIELILOR JURIDICE AVANSATE DE STAT

Instanța, prin hotărârea de condamnare, obligă părțile la plata cheltuielilor juridice avansate de stat în măsura în care acestea au fost provocate de ele sau pot rămâne în sarcina statului.

Art. 443 C.pr. pen. stabilește că punerea în aplicare a dispozițiilor din actul prin care s-a dispus obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se efectuează, ca și în cazul amenzilor judiciare, de către organul judiciar care a dispus obligarea.

În cazul în care obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat s-a dispus prin ordonanță, punerea în executare se face de către procuror prin comunicarea unui extras de pe acea parte din dispozitivul ordonanței care stipulează luarea acestei măsuri. Comunicarea va fi trimisă organului care, potrivit legii, execută amenda penală.

Secțiunea a VII a

PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZITIILOR CIVILE DIN HOTĂRÂRE

Repararea pagubei produse prin infracțiune se face conform dispozițiilor, de preferință în natură, prin restituirea bunurilor și numai în măsura în care repararea în măsură nu este cu putință prin plata unei despăgubiri bănești.

1.RESTITUIREA BUNURILOR ȘI VALORIFICAREA CELOR NERIDICATE

În drept a face restituirea, în cazul în care prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor bunuri care se află în păstrare sau la dispoziția instanței de executare, conform art.444 C. pr. pen. este judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acestor lucruri persoanelor în drept. Pentru realizarea acestei sarcini sunt înștiințate persoanele cărora urmează a li se restitui lucrurile.

Aceste lucruri pot trece în patrimoniul statului dacă în termen de 6 luni de la primirea înștiințării persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi.

Aceeași măsură se va lua și atunci când restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui sa fie restituite și nimeni nu le-a reclamat în timp de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau de la data dispunerii acestei măsuri de către organul de urmărire penală.

În acest, caz instanța constată aceasta prin încheiere și dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica conform dispozițiilor legii.

Când restituirea a fost dispusă de procuror sau de către organul de cercetare penală acestea procedează similar instanței de judecată (art.444 alin. 4 C. pr. pen.).

2.ÎNSCRISURILE DECLARATE FALSE

Punerea în executare de hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals se face de către judecătorul delegat cu executarea, conform art.445 C.pr. pen..

Înscrisul declarat fals se va anula. Dacă este anulat în totalitate, se face mențiunea despre aceasta pe fiecare pagină, iar în cazul în care se va anula parțial, respectiva mențiune se va face numai pe paginile care conțin falsuri.

Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. În situația în care, din cauza unui interes legitim, este nevoie de acel înscris declarat fals sau parțial falsificat, instanța poate dispune eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnătura privată declarat fals sau, poate dispune restituirea înscrisului oficial parțial falsificat, reglementarea găsind-o în art.445 C.pr.pen.

Secțiunea a VIII a

ALTE DISPOZIȚII PRIVIND EXECUTAREA

Dacă înainte de executare sau în timpul executării hotărârii penale definitive apar împrejurări care să determine schimbări în modul de executare a acestora, se impune adaptarea executării la împrejurările respective, care determină o schimbare a acesteia.

Modificările se referă fie la măsura revocării, fie în cazul revocării suspendării executării pedepsei sau revocării suspendării condiționate a executării pedepsei sau a executării pedepsei la locul muncii, fie la măsura anulării suspendării executării pedepsei, fie la măsura înlocuirii respectiv reducerii pedepsei pentru militari, sau la măsura încetării executării pedepsei la locul de munca.

Alte dispoziții privind executarea fac trimitere la măsura amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață sau la măsura întreruperii aceleiași pedepse.

În sfârșit, unele dispoziții privind executarea fac obiectul măsurii de înlăturare sau modificare a pedepselor.

1.SCHIMBĂRI ÎN EXECUTAREA UNOR HOTĂRÂRI

După ce instanța de judecată sesizată cu judecarea inculpatului pentru săvârșirea unei infracțiuni, ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepselor cât și circumstanțele în care a fost comisă fapta, dispune o anume pedeapsă, ar trebui în mod firesc să înceapă executarea ei de către condamnat.

Legea dă posibilitatea instanței de judecată să se ocupe și de modul în care urmează să fie executată pedeapsa, deci să individualizeze executarea pedepsei.

Așadar, instanța de judecată, poate dispune, motivat, ca pedeapsa să se execute în alt mod decât cel care este propriu naturii acesteia; prin executarea pedepsei închisorii la locul de muncă ori într-o închisoare militară, sau poate dispune chiar suspendarea condiționată a executării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Tot în categoria măsurilor de individualizare judiciară a executării pedepselor intra și liberarea condiționată ca și înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, aceste măsuri putând interveni după executarea în parte a pedepsei închisorii, respectiv dacă plata amenzii se face cu rea-audiență.

Procedura după care se realizează toate schimbările în legătură cu executarea pedepselor și se soluționează incidentele sunt reglementate în art. 447-463 C.pr. pen..

1.1.REVOCAREA SAU ANULAREA SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI

Un prim aspect la care ne vom referi este acela al suspendării condiționate a executării pedepsei-revocare.

1.Săvârșirea din nou a unei infracțiuni în cursul termenului de încercare atrage revocarea suspendării condiționate a executării pentru pedeapsa executată anterior, revocarea urmând a se dispune cu privire la întreaga pedeapsă pentru care s-a aplicat suspendarea condiționată a executării.

În cazul în care mai înainte de aplicarea suspendării condiționate, condamnatul a executat o parte din pedeapsa în detenție preventivă, trebuie dispusă executarea, alături de pedeapsa pentru noua infracțiune, numai a restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioara, iar nu întreaga pedeapsă pentru care s-a revocat suspendarea condiționată. Prevederile art.183 alin.1 C. pen., privitoare la obligația instanței care revoca suspendarea condiționată de a dispune „executarea în întregime” a pedepsei respective au în vedere, pe de o parte, faptul că trebuie să se asigure executarea integrală a pedepsei anterioare, în măsura în care nu a fost executată parțial.

În consecință, este nelegal procedeul instanței de a adăuga la noua pedeapsă întreaga pedeapsă anterioară, pentru care s-a revocat suspendarea condiționată, fără a avea în vedere perioada executată prin detenție preventivă; procedeul corect este ca, după revocarea suspendării condiționate pentru întreaga pedeapsă să se deducă, din aceasta, perioada deja executată și să se dispună executarea, alături de noua pedeapsă aplicată, numai a restului neexecutat din pedeapsa anterioară.

2.Greșita dispoziție ca pedeapsa pentru care s-a revocat suspendarea condiționată să fie executată integral, alături de noua pedeapsă aplicată, fără a se deduce, în prealabil, perioada deja executată în detenție din pedeapsa anterioară, întrunește condițiile motivului de casare prevăzut în art.3859 alin.1 pct.14 C. pr. pen., deoarece este vorba de stabilirea legală a cuantumului pedepsei de executat, motiv care trebuie luat în considerare din oficiu potrivit art. 3859 alin.2 C. pr. pen.

În speța următoare, se arată cum art.305 alin. 5 C. pen., poate fi temeiul aplicării suspendării condiționate a executării pedepsei:

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie prevăzut în art.305 lit.c C. pen. la 6 luni închisoare și, în baza art. 81-82 din același cod, s-a dispus suspendarea condiționată executării pedepsei, constatându-se că inculpatul a achitat pensia de întreținere restantă.

Temeiul legal al aplicării suspendării condiționate a executării pedepsei nu este art.81 C. pen., ci art.305 alin.5 C. pen., prevedere legală mai favorabilă inculpatului, întru cât revocarea suspendării va putea fi dispusă numai dacă, în cursul termenului de încercare va săvârși o nouă infracțiune de abandon de familie.

În aceste condiții, recursul inculpatului a fost admis sub aspectul temeiului de drept în baza căruia s-a dispus suspendarea executării pedepsei.

Deși această problemă se părea rezolvată prin soluțiile adoptate de majoritatea instanțelor și de literatura de specialitate, o recentă analiză a unor hotărâri a dus la constatarea unor practici diferite în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii. Astfel, unele instanțe nu au mai făcut o mențiune expresă privind pedeapsa accesorie; altele au dispus și interzicerea drepturilor prevăzute de art.71 și 64 C.pr.pen. după care au dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei în baza art.181 C. pen., iar a treia categorie după ce au dispus suspendarea pedepsei conform art.181 C. pen., au dispus pe perioada termenului de încercare interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71 raportat la art.64 C. pen.. Mai mult, unele instanțe au interzis doar drepturile prevăzute de art. 64 lit. a – c C. pen.

Apreciem că primul punct de vedere este cel legal. Literatura și practica judiciară este majoritară în a afirma că suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii atrage de drept și suspendarea pedepsei accesorii. Argumentul este că, în măsura în care pedeapsa principală este suspendată condiționat, acest efect se va extinde și asupra pedepsei accesorii. Raționamentul se deduce din conținutul art.71 C. pen. care leagă executarea pedepsei accesorii de executare a pedepsei principale și îi limitează întinderea doar în cazul în care executarea are loc la locul de muncă, prin acordarea posibilității de a nu se interzice drepturile prevăzute de art. 64 lit.d și e. În continuare, raționamentul se întregește cu prevederile din art.81 alin.1 lit. c C. pen. care prevede că suspendarea condiționată a executării pedepsei se va acorda dacă instanța apreciază că scopul pedepsei poate fi atins și fără executare. Este evident că legiuitorul a înțeles să suspende și executarea pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepsei accesorii.

Întrucât în cazul suspendării pedepsei închisorii se suspendă și pedeapsa accesorie prin efectul legii, nu mai este necesară o mențiune expresă în hotărârea de condamnare că se suspendă și executarea pedepsei închisorii.

În această situație, sunt nelegale hotărârile judecătorești în care se dispune ca pe o perioadă de încercare prevăzută de art.82 C. pen să se interzică drepturile prevăzute de art.71 raportat la art.64 C. pen., pentru că se excede de la voință legiuitorului și se aplică pedeapsa în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Situația aceasta nu poate fi interpretată ca inversare a ordinii conținutului dispozitivului unei hotărâri, fără efecte juridice, deoarece fără a mai ataca problema interzicerii dreptului de a alege și de a fi ales în organele puterii de stat și în funcții elective de stat sau publice și a dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, care au și reglementări speciale, se pune problema interzicerii executării celorlalte drepturi care ar face imposibilă exercitarea executării pedepsei, respectiv reinserția și reducerea prin autocontrol a condamnatului.

Pentru aceste considerente, opinăm că în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei în hotărâri să nu se facă mențiuni cu privire la pedeapsa accesorie, aceasta fiind suspendată de drept.

Când instanța dispune revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei și executarea ei alături de noua pedeapsă, nu mai poate dispune suspendarea executării sub supraveghere a pedepselor astfel cumulate, deoarece s-ar încălca prevederile art. 83 alin.1 C. pen.

C.S.J., S. pen., dec. Nr. 1628 din 6 iunie 1995.

Prin sentința penală nr. 152 din 14 aprilie 1994 rămasă definitivă prin neapelare, Judecătoria Oravița a condamnat pe inculpatul T.C. la câte un an închisoare pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de contrabandă prevăzută în art.20 C. pen. raportat la art.72 lit. a din Legea nr.30/1978 și a tentativei de trecere frauduloasă a frontierei prevăzută în art.20 C. pen. raportat la art.68 lit.b din Legea nr. 56/1992, ambele cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen..

Conform art. 33 lit. a și 34 lit. a C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de un an închisoare.

În baza art.83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiționată a pedepsei de 10 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr.90 din 27 februarie a Judecătoriei Reșița urmând ca inculpatul să execute în total un an și 10 luni închisoare.

Conform art.86/1 C. pen. s-a dispus suspendarea, sub supraveghere a executării acestei pedepse.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

În urma revocării suspendării condiționate a executării pedepsei de 10 luni închisoare, instanța a dispus ca inculpatul să execute o pedeapsă de un an și 10 luni în închisoare.

Dispunându-se suspendarea de sub supraveghere a executării ambelor pedepse, deci și a celei a cărei suspendare condiționată a fost revocată, s-au încălcat prevederile art.83 alin.1 C. pen., potrivit cărora această pedeapsă trebuie executată în întregime.

Instanța, procedând în modul arătat, a stabilit o pedeapsă în afara limitelor legii.

În consecință, sentința a fost casată, înlăturându-se aplicarea art.86/1 C. pen..

Curtea Supremă de Justiție, a stabilit prin Decizia penală, nr.3719 din 20 septembrie 2000, ca în cazul în care după suspendarea condiționată a executării pedepsei, aceasta a fost grațiată, iar termenul de încercare atât al suspendării cât și al grațierii condamnatul săvârșește din nou o infracțiune intenționată, suspendarea se revocă și beneficiul grațierii se înlătură dispunându-se executarea pedepsei alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia penală nr. 3719 din 29 septembrie 2000.

De asemenea jurisprudența, a statuat că în cazul când pentru una dintre infracțiunile concurente s-a stabilit pedeapsa închisorii și pentru cealaltă pedeapsa amenzii, pedeapsa rezultantă aplicată fiind pedeapsa închisorii la care s-a adăugat amenda, nu se poate dispune suspendarea condiționată numai a pedepsei închisorii; într-un atare caz suspendarea executării se dispune pentru ambele componente ale pedepsei rezultante.

Decizia secției penale nr.110 din 22 ianuarie 1997.

Judecătoria Brașov, prin sentința penală nr. 2876 din 13 octombrie 1995, rămasă definitivă prin neapelare a condamnat pe inculpatul K.A. la un an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală prevăzută în art.37 alin.1 din Decretul nr.328/1966 și la 100.000 lei amendă pentru conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis prevăzută în art.36 alin.1 același decret.

În baza art.33 lit. b și art.34 lit. c C. pen. anterior modificării din Legea 140/1996 s-a dispus ca inculpatul să execute un an și 4 luni închisoare la care s-a adăugat pedeapsa de 100.000 lei amenda.

Conform art. 81 din C. pen. s-a suspendat condiționat executarea pedepsei de un an și 4 luni închisoare, pe durata termenului de încercare de 3 ani și 4 luni.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art.81 alin. 2 C. pen., suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi acordată și în caz de concurs de infracțiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani și sunt întrunite condițiile prevăzute în alin. 1 lit. b si c.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se dispune cu privire la pedeapsa rezultantă iar nu numai cu privire la una dintre pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente. În cauză, dispunându-se suspendarea condiționata numai a uneia dintre pedepsele stabilite, și anume a pedepsei închisorii și nu a pedepsei rezultante aceea a închisorii la care s-a adăugat amenda prin hotărârea atacată s-a aplicat greșit legea.

În consecință, urmează a se admite recursul în anulare și, în urma casării, a se dispune suspendarea condiționată a pedepsei rezultante de 1 an si 4 luni închisoare și 100.000 lei amendă.

În cazul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii nu se mai poate dispune executarea acesteia la locul de muncă, ci numai prin privare de libertate, chiar dacă pentru infracțiunea ulterioară s-a aplicat o pedeapsa cu executarea la locul de muncă. În acest sens a se vedea Decizia Secției penale nr. 534 din 4 martie 1997 care, prin sentința penala nr. 1511 din 21 septembrie 1994 a Judecătoriei Piatra Neamț, inculpatul S.I. a fost condamnat la 5 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpa prevăzută în art. 178 alin.3 din C. pen.

În baza art. 83 din C. pen., instanța a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 729 din 6 mai 1992 a Judecătoriei Piatra Neamț, urmând ca inculpatul să execute 6 ani închisoare.

S-a reținut că în noaptea de 7 iunie 1993, conducând un autoturism pe drumurile publice, inculpatul a cauzat un accident în urma căruia victima a decedat.

Apelul declarat de inculpat a fost admis de Tribunalul Neamț care prin decizia nr. 435 din 4 octombrie 1995, a făcut aplicare art. 74 si 76 din C. pen., reducând pedeapsa pentru ucidere din culpă la 2 ani si 6 luni închisoare.

S-a menținut revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 6 luni închisoare și s-a dispus ca inculpatul să execute în final 3 ani închisoare cu obligare la munca corecțională.

Prin decizia nr. 49 din 8 februarie 1996 Curtea de Apel Bacău a admis recursul inculpatului sub aspectul soluționării laturii civile a cauzei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Conform art. 83 alin.1 din C. pen., dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune , pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă, instanța revocă suspendarea condiționată dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

Prin urmare, inculpatul săvârșind o noua infracțiune în cursul termenului de încercare, în mod legal s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, dar s-a greșit dispunându-se ca executarea acesteia să se facă la locul de muncă alături de pedeapsa aplicată pentru infracțiunea pentru ucidere din culpă, încălcându-se prin aceasta autoritatea de lucru judecat a primei sentințe.

În consecință s-a admis recursul în anulare, s-a dispus executarea pedepsei de 6 luni închisoare prin privare de libertate și s-a menținut executare la locul de muncă a pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare.

Un alt aspect de remarcat este în cazul constatării revocării greșite a suspendării condiționate a executării pedepsei, când nu este suficient ca instanța de apel să înlăture revocarea suspendării, cu motivarea că infracțiunile sunt concurente. Într-o atare situație, când se descoperă că cel condamnat mai săvârșește o infracțiune, înainte de pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării, instanța trebuie să dispună anularea suspendării, potrivit prevederilor art. 85 din C. pen..

Decizia Secției penale nr. 1812 din 30 iulie 1997

Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin sentința penală nr. 991 din 20 iunie 1995, a condamnat pe inculpatul P.C. la 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1 din C. pen..

În baza art. 83 din C. pen. s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 892/1994 a aceleiași judecătorii și s-a dispus ca această pedeapsă să fie executată alături de pedeapsa aplicată pentru infracțiunea ulterioară, în total 1 an și 6 luni închisoare.

Instanța a reținut că, în luna iulie 1993, inculpatul a determinat pe partea vătămata să-i dea suma de 25.000 lei, promițându-i mincinos ca o va sprijini pentru a fi încadrată ca dactilografă la o societate comercială.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia penala nr. 91 din26 februarie 1996, a admis apelurile declarate de procuror si de inculpat a desființat în parte sentința, a înlăturat revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei anterioare și a dispus ca inculpatul să execute numai pedeapsa de 6 luni închisoare.

Tribunalul a considerat că revocarea suspendări condiționate a executării pedepsei anterioare este greșită, deoarece infracțiunea pentru care a fost aplicată aceasta pedeapsă este concurentă cu infracțiunea din cauză.

Curtea de Apel Pitești, prin decizia penală nr. 21/R din 11 iunie 1996, a admis recursul inculpatului, a casat executarea pedepsei de 6 luni închisoare.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

În cauză s-a făcut o greșită aplicare a legii, și anume a art. 85 alin.1 C. pen., deoarece s-a omis anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 892 din 26 aprilie 1994 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Infracțiunea de furt prevăzută în art. 208 alin.1 din C. pen., pentru care inculpatului i s-a aplicat această pedeapsă prin hotărârea menționată, a fost săvârșită la 21 septembrie 1993, iar infracțiunea în cauză a fost săvârșită în luna iulie 1993.

Aceste două infracțiuni se află în concurs real, deoarece au fost săvârșite de aceeași persoană înainte ca aceasta să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele.

Într-o asemenea situație era obligatorie, potrivit art. 85 alin. 1 din C. pen. anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare.

În ce privește termenul de încercare, potrivit art. 82 si 110 C. pen., se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adăuga un interval de timp de 2 ani pentru major și între 6 luni si 2 ani fixat de instanță, pentru minor.

Prima componență a termenului de încercare o constituie pedeapsa aplicată, iar nu restul de pedeapsă neexecutat din pedeapsa aplicată, în cazul judecării inculpatului arestat preventiv.

Decizia Sentinței penale nr. 1031 din 30 aprilie 1996

Prin sentința penală nr. 59 din 10 mai 1995 a Judecătoriei Brezoi, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul minor S.V. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 luni închisoare pentru săvâșirea unor infracțiuni de violare de domiciliu și de furt calificat.

În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționata a executării pedepsei pe o perioada de 2 ani 4 luni și 7 zile.

Recursul în anulare declarat în cauza este fondat

Potrivit art. 110 C. pen. în caz de suspendare condiționata a executării pedepsei aplicată minorului termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adăuga un interval de timp de la 6 luni la 2 ani fixat de instanță.

În speță, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 luni închisoare, iar termenul de încercare a fost stabilit numai în raport cu restul de pedeapsa rămas neexecutat (4 luni și 7 zile). La care s-a adăugat un interval de timp de 2 ani fixat de instanță.

Prin acest mod de calcul a fost redus termenul de încercare la 2 ani 4 luni și 7 zile in loc de 2 ani și 8 luni aplicându-se o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În urma revocării suspendării condiționate a executării pedepsei în temeiul art. 83 alin. 1 C. pen., nu se poate dispune executarea la locul de muncă a pedepsei aplicate pentru noua infracțiune, la care se adăugă pedeapsa anterioară, pedepsele urmând să fie executate într-un loc de deținere.

Decizia Secției penale nr. 1051 din 2 mai 1996.

Prin sentința penală nr. 142 din 9 februarie 1995 a Judecătoriei Lugoj rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul S.C. a fost condamnat la 1 an și 6 luni pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzut în art. 208 raportat la art. 209 lit. a și e cu aplicare a art. 37 lit. a C. pen.

În baza art. 83 același cod, s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată anterior, urmând ca inculpatul să execute în total 2 ani și 6 luni închisoare.

Conform art. 867 s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa la locul de muncă.

Recurs în anulare declarat în cauză este fondat.

Hotărârea primei instanțe este nelegală în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 867 C. pen. privind executarea pedepsei la locul de muncă, întrucât revocându-se în mod legal suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare, instanța nu putea să încalce principiul autorității de lucru judecat, reindividualizând această pedeapsă în sensul executării la locul de muncă al inculpatului.

În consecință, casându-se hotărârea atacată, urmează a se înlătura aplicarea art. 867din C. pen.

În cazul suspendării condiționate a executării, în baza art. IX din Legea nr. 104/ 1992, a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă, prevederile art. 83 alin.1 C. pen. privind revocarea suspendării sunt aplicabile dacă, în termenul de încercare stabilit conform art. 82, condamnatul săvârșește o nouă infracțiune; dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, forma recidivei este aceea prevăzuta în art. 37 alin. 1 lit. a, iar nu cea prevăzuta în art. 37 alin 1 lit. b din C. pen.

Decizia Secției penale nr. 1079 din 3 mai 1996

Judecătoria Constanța prin sentința penală nr. 589 din 9 martie 1995 a condamnat pe inculpatul M.S. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 36 alin.1 din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen.

Instanța a reținut că, în seara de 4 aprilie 1994, inculpatul a condus, pe drumurile publice, un autoturism fără a poseda permis de conducere.

Tribunalul Constanța, prin decizia penală nr. 779 din 31 octombrie 1995 și Curtea de Apel Constanța, prin decizia penală nr. 17 din 19 ianuarie 1995, au respins apelul și respectiv recursurile declarate de inculpat.

Recursul declarat în cauză este fondat.

Infracțiunea a fost săvârșită de inculpat după rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 1231/1990 a Judecătoriei Constanța, prin care acesta fusese condamnat la 10 luni închisoare cu obligarea la munca corecțională, conform art. IX din Legea nr. 104/1992, prin sentința penală nr. 1836 din 26 noiembrie 1992 a Judecătoriei Constanța.

În consecință, inculpatul a săvârșit ultima infracțiune înăuntru termenului de încercare de 2 ani și 10 luni, stabilită conform art. 82 C. pen.

Ca atare, sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 37 alin .1 lit. a C. pen., existând starea de recidivă de după condamnare, iar nu prevăzute în art. 37 lit. b privind recidiva de după executare.

Prin urmare, instanța trebuia să dispună revocarea suspendării condiționate, conform art.83 C. pen., și executarea pedepsei anterioare de 10 luni închisoare alături de pedeapsa aplicata pentru noua infracțiune. Referitor la acest aspect propunem atenției următoarea speță:

Prin sentința penală nr. 1240 din 10 noiembrie 1994 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul D.I. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie prevăzută în art.305 lit.c din C. pen., cu aplicarea art. 37 lit.a din același cod.

În baza art.61 din C. pen., s-a dispus revocarea liberării condiționate a restului neexecutat din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr.9 din 21 ianuarie 1993 a aceleiași judecătorii și contopirea cu pedeapsa aplicată în cauză.

Instanța a reținut că inculpatul, cu rea-voință, nu a plătit timp de mai mult de două luni pensia de întreținere stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă în favoarea celor doi copii minori ai săi.

Recursul în anulare declarat în cauza este fondat.

Din actele cauzei rezultă că Judecătoria Miercurea Ciuc, prin sentința penală nr. 502 din 14 noiembrie 1991, rămasă definitivă prin nerecurare, a condamnat pe inculpat la închisoare, cu executare prin muncă, pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie prevăzută

în art. 305lit. c din C. pen..

Ulterior, prin sentința penală nr. 1058 din 22 decembrie 1992, în baza art. IX din Legea nr. 104/1992, instanța a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În această situație se constată că inculpatul a săvârșit infracțiunea dedusă judecății în termenul de încercare prevăzut în art. 82 C. pen., motiv pentru care instanța trebuia să aplice prevederile art. 83 din același cod, revocând suspendarea condiționată a suspendării pedepsei aplicate anterior..

Foarte important este că măsura suspendării condiționate a executării pedepsei trebuie să fie motivată.

Individualizarea pedepsei presupune luarea în considerare a criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen..

Prin sentința penală nr. 390 din 13 septembrie 1999, Judecătoria Urziceni a condamnat pe inculpatul M.B., făcând aplicarea art. 74-76 C. pen. la 1 an închisoare pentru infracțiunea de ucidere din culpa prev. de art. 178 alin. 2 C. pen. și la 2 ani închisoare pentru infracțiunea de părăsire a locului accidentului, prev. de art. 328/ 1966.

Urmarea aplicării art. 33-34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute 2 ani închisoare în condițiile prevăzute de art. 71 și 64 C. pen. din care s-a dedus reținerea de 24 de ore.

Pe latura civilă a cauzei, inculpatul a fost obligat la 16 milioane de lei despăgubiri către partea civila G.N. fiind respinsa cererea acesteia de acordare a daunelor morale.

S-a reținut, în fapt, că în seara de 25 iulie 1997, în timp ce conducea o autoutilitara pe drumul județean 203 B, pe raza comunei Gârbovi, județul Ialomița, inculpatul a efectuat o depășire fără a se asigura corespunzător. Ca urmare, cu apărătoarea de vânt din partea stânga a autoutilitarei a lovit pe biciclistul T.G. accidentându-l grav.

Deși a sesizat impactul și spargerea apărătoarei de vânt de pe partea sa (dinspre volan) inculpatul nu a oprit autoutilitara continuându-și drumul.

Victima a fost găsită ulterior căzută pe drum de către un alt conducător, care a dus-o la spital dar, ca urmare a leziunilor grave pe care le prezenta, victima a decedat.

Inculpatul, odată ajuns la destinație, a demontat și apărătoarea de vânt de pe partea dreaptă a autoutilitarei, spre a nu se mai cunoaște ca ar fi avut apărători de vânt, el știind ca cea din stânga se spărsese în împrejurimile arătate.

A fost, însa, identificat și la ancheta a recunoscut inițial faptele dar pe urmă a revenit asupra primei declarații, negând comiterea infracțiunilor.

Cu motivare că nu este autorul faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul a declarat apel împotriva sentinței fondului.

Prin decizia penală nr. 36 A din 21 ianuarie 2000, Tribunalul Ialomița a admis apelul inculpatului, dar nu sub aspectul vinovăției, reținută ca atare, ci cu privire la cuantumul pedepselor și modalitatea de executare.

Ca urmare, pedepsele au fost reduse la 6 luni, respectiv 3 luni închisoare, și s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de 6 luni, pe termenul de încercare de 2 ani și 6 luni.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât inculpatul, cât și parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița.

Inculpatul a criticat nelegalitatea deciziei și sentinței fondului, respectiv greșita lui condamnare, întrucât nu este vinovat de săvârșirea faptelor ce i-au fost reținute în sarcină.

Curtea a respins, ca nefondat, recursul inculpatului, reținând că ambele instanțe au analizat probele administrate și au stabilit corect că acestea demonstrează neîndoielnic și concludent împrejurările producerii accidentului de către inculpat și părăsirea locului accidentului, iar revenirile la recunoașterea faptelor, ori oscilațiile din atitudinea sa nu pot răsturna dovezile incriminatore din dosarul cauzei.

Parchetul a criticat decizia pentru motivul de casare prev. de art. 3859 punctul 14 C.pr. pen., considerând că Tribunalul a manifestat o nejustificată indulgență la individualizarea pedepselor, atât sub aspectul cuantumului,cât și al modalității de executare.

Curtea a constatat că acest recurs este fondat, având în vedere următoarele:

Nu exista nici un dubiu asupra faptului, ca inculpatul, conducând imprudent, a produs accidentul rutier soldat cu lovirea si apoi moartea victimei.

Deși după impact victima mai trăia, iar inculpatul era primul dator sa se preocupe de luarea masurilor de prim-ajutor, el a părăsit locul faptei.

Ajuns la domiciliul sau, a încercat sa șteargă urmele accidentului, demontând și ascunzând cea de-a doua apărătoare de vânt a autoutilitarei, ceea ce probează că el a fost perfect conștient de faptele sale și a încercat să scape de răspunderea penală.

Pe parcursul procesului a manifestat nesinceritate, negând săvârșirea faptelor.

Aceste aspecte releva un caracter pronunțat al pericolului social al faptelor și făptuitorului.

Ca urmare, Curtea apreciază că individualizarea pedepselor de către instanța fondului este cea justă și corespunzătoare faptelor, iar soluția instanței de apel este nejustificat de îngăduitoare.

În raport cu pericolul social concret al infracțiunilor săvârșite de inculpat și persoana acestuia, scopul pedepsei, așa cum este definit în art. 52 C. pen., nu poate fi atins prin diminuarea excesiva a pedepselor, și mai ales, prin suspendarea necondiționată a executării lor.

De altfel, arată Curtea, instanța de apel nici nu a răspuns exigentei prevăzută de alineatul final al art. 81 C. pen. nemotivând suspendarea condiționată, fiind astfel incidente dispozițiile art. 3859 pct. 14 si 171 C.pr.pen. constând în greșita individualizare judiciara a pedepsei și greșita aplicare a legii.

Ca urmare recursul parchetului a fost admis, Curtea casând decizia de apel și menținând sentința fondului.

Daca în cursul termenului de încercare cel condamnat săvârșește o noua infracțiune, cu intenție, instanța revocă suspendarea condiționată și dispune executarea în întregime a pedepsei alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

Executarea pedepsei rezultante nu poate fi suspendată condiționat în baza art. 81 C. pen..

Prima instanța l-a condamnat pe inculpatul B.P. la 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt, prev. de art. 208 alin. 1 C. pen.

În baza art.83 alin.1 C. pen., a revocat beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată inculpatului printr-o sentința anterioara si s-a dispus ca aceasta sa execute in final 1 an si 6 luni închisoare.

Totodată, în baza art.81-82 C. pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei rezultante pe durata termenului de încercare de 3 ani și 6 luni.

În fapt, s-a reținut că, în cursul lunii noiembrie 1997, inculpatul B.P. a sustras din garajul parții vătămate A.M., mai multe bunuri mobile.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, pe motiv de nelegalitate, susținând că, în mod greșit, a dispus instanța de fond suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de 1 an și 6 luni închisoare, în raport de prevederile art.83 C. pen.

Prin decizia penală nr. 606/15.12.1999, Tribunalul Giurgiu a respins, ca nefondat, apelul declarat de procuror.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, pentru motivul de casare prev. de art.3859 pct.171 C.pr.pen., constând în aceea că instanțele au făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art.81 si 83 C. pen.

Recursul este fondat.

Având în vedere că, cea dea doua fapta a fost săvârșită cu intenție și în termenul de încercare stabilit prin hotărârea anterioară potrivit art.83 alin.1 C. pen., după revocarea suspendării condiționate a pedepsei anterioare de 6 luni închisoare, instanța este obligată să dispună executarea acestei pedepse, în întregime, alături de pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată pentru noua infracțiune.

Instanța de fond și cea de apel au aplicat corect aceasta dispoziție legala și au constatat că inculpatul are de executat, în total, 1 an și 6 luni închisoare, însă au procedat greșit în momentul aplicării din nou, a dispozițiilor art.81-82 C. pen. și pentru aceasta pedeapsa rezultantă.

Așa cum prevede alin.3 al art. 83 C. pen., numai dacă infracțiunea anterioară este săvârșită din culpă se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei chiar dacă inculpatul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. Dar, în acest caz nu mai are loc nici revocarea primei suspendări, potrivit aceluiași text de lege.

Cum, în cauza de față, infracțiunea ulterioară a fost comisă cu intenție și instanțele au revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei anterioare potrivit art.83 alin.1 C. pen., se impunea ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă în regim de detenție.

În concluzie, curtea a admis recursul declarat de procuror, a casat parțial decizia penală nr. 606/15.12.1999 a Tribunalului Giurgiu sentința penală nr. 414/15.04.1999 a Tribunalului Giurgiu și a înlăturat aplicarea art.81-82 C. pen., dispunând ca inculpatul B.P. să execute pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare în regim de detenție.

Instituția suspendării condiționate este un instrument important de individualizare a pedepsei și un mijloc de realizare a umanismului caracteristic dreptului penal modern.

De la 1 martie 1994, în Franța a intrat în vigoare un nou cod penal adoptat prin legea nr. 92-683 din 22 iulie 1992, fiind aduse modificări și codului de procedură penală aplicabile de la aceeași dată.

Prima putere care este dată judecătorului pentru stabilirea pedepsei este de a hotărî dacă pedeapsa pe care o va pronunța nu va fi executată imediat, ci, dimpotrivă, va suspenda executarea acesteia.

Instituția suspendării a fost primită favorabil, mai ales pentru a se evita contactul condamnaților cu mediul închisorii; un nou domeniu fiind deschis prin codul de procedura penală, a creat o noua formă de suspendare cu punerea sub control sau la încercare. Ea a fost instituită prin preluarea din dreptul penal anglo-american, unde existau de mai mult timp măsuri de acest gen.

Față de minori, funcțiile judecătorului de aplicare a pedepselor sunt îndeplinite de judecătorul pentru minori. Muncile trebuie să fie adaptate minorilor și să prezinte un caracter formativ sau de natură a favoriza reinserția tinerilor condamnați.

Este foarte important de reținut posibilitatea oferită judecătorului francez în ce privește acordarea suspendării pedepsei și a revocării acestui beneficiu în cazul încălcării obligațiilor stabilite.

Această măsură a suspendării executării pedepsei poate interveni când instanța poate aprecia că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, cu condiția ca dispozițiile prevăzute în art.81 C. pen. să fie întrunite, si anume:

Pedeapsa aplicată sa fie de cel mult 3 ani sau amenda;

Infractorul să nu fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mult de 6 luni, în afară de cazul când condamnarea intra în unul din cazurile prevăzute de art. 38 C.pen., articol ce se referă la condamnările care nu atrag starea de recidivă;

Să se aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia.

Instanța trebuie să indice în hotărâre motivele pentru care a suspendat condiționat pedeapsa. Omisiunea motivării nu constituie un element de netemeinicie a hotărârii pronunțate sau o încălcare esențială a legii, atât timp cât din actele dosarului rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute în art.81 C. pen..

Durata suspendării condiționate a executării pedepsei constituie termen de încercare pentru acel condamnat și se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de 2 ani. În cazul în care pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 1 an.

Dacă pe durata termenului de încercare, condamnatul a avut un comportament exemplar și nu a săvârșit o infracțiune și nu s-a pronunțat revocarea suspendării condiționate a pedepsei, el este reabilitat de drept conform art.86 C. pen., în caz contrar instanța va revoca suspendarea condiționată dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se va contopi cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

Art. 84 C. pen. reglementează situația în care condamnatul nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărâre de condamnare înainte de expirarea termenului de încercare. În acest caz instanța dispune revocarea suspendării executării pedepsei, excepție făcând cazul în care condamnatul dovedește prin orice mijloc de probă că nu a avut posibilitatea de a îndeplini acele obligații.

Instanța competentă să dispună revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei, este cea care judecă ori a judecat în prima instanță infracțiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.

Sesizarea instanței competente se face din oficiu sau de către procuror.

Conform art.85 C. pen. dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârșise o infracțiune înainte de pronunțarea hotărârii, prin care s-a dispus suspendarea, sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiționată a executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni sau recidiva.

Procedura de anulare a suspendării condiționate a executării pedepsei ori a suspendării executării pedepsei sub supraveghere este aceeași ca și în cazul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei.

Conform art.861 C. pen; instanța dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în condițiile în care pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an și in momentul în care instanța apreciază, ținând cont de persoana condamnatului, de comportamentul sau după comiterea faptei, că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni.

Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de încercare și se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanța, între 2 și 5 ani.

Anularea suspendării condiționate a executării pedepsei este rezultatul unor cauze preexistente acordării suspendării condiționate a executării pedepsei și care, dacă ar fi fost cunoscute de către instanța de judecată ar fi împiedicat acordarea suspendării.

Acum când specialiștii români lucrează la o noua legislație penală și în perspectiva armonizării acesteia cu legislația europeană, propunem a se realiza o reglementare mai elastică a instituției suspendării condiționate a executării pedepsei.

1.2.REVOCAREA SAU ANULAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI LA LOCUL DE MUNCĂ

În condițiile în care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă și acesta nu s-a sustras de la executarea pedepsei, ci unitatea la care a fost repartizat să execute pedeapsa nu mai este de acord cu aceasta, pentru că au avut loc restructurări ca urmare a lipsei de comenzi, în mod greșit instanța a revocat măsura executării pedepsei la locul de muncă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute în art.869 C. pen. Judecătoria Brăila, prin sentința penală nr. 1823 din 12 august 1996 (nepublicată) a admis cererea condamnatului F.D. în baza art.86/9 alin.4 C. pen., a revocat executarea la locul de muncă a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată acestuia prin sentința penală nr. 222 din 24 ianuarie 1996 a Judecătoriei Brăila, după care, în baza art. 86/1 C. pen. a dispus suspendarea executării sub supraveghere a acelei pedepse pe durata termenului de încercare de 5 ani, condamnatul urmând să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute în art.86/3 alin.1 C.pen.

Instanța a reținut pe baza expertizei medico-legale că cel condamnat și-a pierdut capacitatea de muncă corespunzător gradului II de invaliditate.

Lăsând la o parte chestiunea dacă în speță este sau nu vorba de o pierdere totală a capacitații de muncă, pentru că numai în caz afirmativ ar deveni aplicabile prevederile art.86/9 alin.4 C. pen., (motivarea sentinței nu permite o discuție mai aprofundata cu privire la acest aspect) socotim că, dispunând suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în condițiile art. 86/1-86/3 C.pen., instanța a pronunțat o sentință nelegală, întrucât nu s-a conformat prevederilor art. 86/9 alin.4 C.pen.

Potrivit textului menționat, când condamnatul nu mai poate presta muncă din cauza pierderii totale a capacitații de munca, instanța revocă executarea pedepsei la locul de muncă și, ținând seama de împrejurările care au determinat incapacitatea de muncă și de dispozițiile art.72 C. pen., dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei chiar dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art81 sau 86/1 C. pen.

Prin urmare, în aplicarea acestor prevederi, instanța avea de ales între a suspenda condiționat executare pedepsei, conform art.81 C. pen și a suspenda executarea pedepsei sub supraveghere, în condițiile art.86/1 C.pen, ci trebuia să aplice singura modalitate pe care legea o prevede, respectiv să suspende condiționat executarea pedepsei de 3 ani.

Același autor, susține că femeia condamnată la locul de muncă care alăptează nu va putea fi folosită la locul de muncă în condiții vătămătoare, grele sau periculoase sau contra indicațiilor medicale și nu va putea fi chemată la ore suplimentare, (art.152 Codul muncii) nu va putea fi repartizată la muncii de noapte, (art.154) și îngrijirea copilului, în condițiile art.156 din codul muncii

Existența și garantarea prin lege a acestor drepturi face inutilă și, practic lipsită de efect o amânare sau o întrerupere a executării pedepsei unei femei condamnate la locul de muncă după expirarea perioadei echivalente concediului postnatal și până la împlinirea vârstei de un an a copilului născut.

Deci și această situație constituie un argument în favoarea ideii că nu este legal posibilă amânarea ori întreruperea executării pedepsei cu executare la locul de muncă aplicată unei condamnate gravide sau cu un copil mai mic de 1 an în afara sau peste limitele echivalente concediului prenatal și postnatal, de 52 și respectiv 60 zile.

Luând în calcul gravitatea faptei, împrejurările în care a fost comisă, conduita profesională și generală a făptuitorului și de posibilitățile acestuia de reeducare, instanța de judecată, dacă apreciază că scopul pedepsei poate fi atins fără privare la libertate, poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul își desfășoară activitatea sau în altă unitate, în toate cazurile însă cu acordul scris al unității, în plus trebuind îndeplinite condițiile prevăzute de art.867 C. pen. :

Pedeapsa aplicată este pedeapsa de cel mult 5 ani;

Cel în cauză nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, excepție făcând cazul în care condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art.38 C. pen. referitor la condamnările care nu atrag starea de recidivă.

Revocarea executării pedepsei la locul de muncă, conform art.869 C. pen., de către instanță poate fi dispusă în următoarele cazuri:

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia;

Dacă condamnatul se sustrage de la prestarea activității în cadrul unității sau nu-și îndeplinește în mod corespunzător îndatoririle ce-i revin la locul de muncă, nu respectă măsurile de supraveghere sau obligațiile stabilite prin hotărârea de condamnare;

Când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacitații de muncă.

Anularea executării pedepsei la locul de muncă, se dispune tot de către instanța de judecată, conform art.8610 C. pen., dacă cel condamnat mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii și aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată executată, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 86 7 C. pen..

Executarea pedepsei la locul de muncă reprezintă o modalitate care prin posibilitatea prestării unei munci în libertate, cu acordul scris al unității și cu anumite privațiuni, se manifestă funcția de constrângere a pedepsei.

Pe durata executării pedepsei condamnatul este limitat în anumite drepturi ale sale. Art. 868 C. pen. prevede în acest sens: reținerea unei cote de 10%-40% din veniturile neconsiderate ca vechime în muncă a timpului de executare, schimbarea locului de muncă numai prin hotărârea instanței, nepromovarea condamnatului în funcții.

Competența de a schimba locul de muncă, atunci când aceasta implică modificarea dispozitivului hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă revine instanței de executare și nu celei corespunzătoare acesteia în a cărei rază teritorială se află unitatea.

În cazul revocării executării pedepsei la locul de muncă, pedeapsa rezultată din contopirea acesteia cu pedeapsa ulterioară se execută în regim de detenție, neputându-se dispune suspendarea executării pedepsei rezultante.

În acest sens avem în vedere, următoarea speță:

Prin sentința penală nr.16 din 11 ianuarie 1995 a Judecătoriei Panciu, menținută prin decizia penală nr. 241 din 26 aprilie 1995 a Tribunalului Vrancea, inculpatul Z.M. a fost condamnat la 6 luni de închisoare.

În baza art.869 din C.pen, a fost revocată executarea la locul de muncă a pedepsei de 6 luni de închisoare, aplicată printr-o sentință anterioară, pedeapsa care a fost contopită cu cea aplicată în prezenta cauză, inculpatul urmând să execute 6 luni de închisoare.

Curtea de Apel Galați, prin decizia penală nr. 433/R/1995 a admis recursul declarat de inculpat și a suspendat condiționat sub supraveghere, executarea pedepsei de 6 luni de închisoare, conform art. 861 C. pen.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Conform art. 869 alin 1 C.pen, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării ei, instanța revocă executarea pedepsei la locul de muncă.

Potrivit art.869 alin ultim. C.pen., dacă executarea pedepsei la locul de muncă este revocată, pedeapsa aplicată, sau, după caz, restul de pedeapsă rămas neexecutat se execută într-un loc de deținere.

În speță, inculpatul a săvârșit ultima infracțiune după ce fusese condamnat la 6 luni de închisoare cu executarea la locul de muncă. În mod corect, prin hotărârea instanței de fond, menținut în apel, a fost revocată executarea la locul de muncă a primei pedepse de 6 luni închisoare și aceasta a fost contopită cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, inculpatul urmând să execute 6 luni de închisoare.

Instanța de recurs, menținând revocarea executării anterioare a pedepsei la locul de muncă, a considerat în mod eronat, cu încălcarea dispozițiilor art.869 alin. ultim din C. pen., că poate face aplicarea prevederilor art.861 din același cod, dispunând suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante.

Procesual, conform legii prin dispozițiile art.4471 C.pr. pen., revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă, în cazurile prevăzute la art. 869 și 8610 C. pen. se dispune, după caz, de către instanța de executare sau de către instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află unitatea unde a fost repartizat condamnatul în vederea executării pedepsei, ori de către instanța care judecă sau a judecat în primă instanță infracțiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea.

Sesizarea instanței se face din oficiu, de către procuror, de unitatea la care prestează munca sau de organul de poliție, chiar și condamnatul putând sesiza instanța în cazul în care se află în imposibilitatea de a mai putea presta munca din cauza pierderii totale a capacitații de muncă.

1.3.ÎNLOCUIREA PEDEPSEI DETENȚIUNII PE VIAȚĂ

Dacă prin Legea nr. 45/1993 fuseseră abrogate anumite prevederi referitoare la înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață, prin Legea nr.141/1996 au fost reintroduse în legislație, având aici în vedere art. 448 C. pr. pen..

Instanța de executare reprezintă organul care din oficiu, sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, dispune înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață în pedeapsa închisorii. Dacă cel condamnat se află în stare de deținere, aceasta măsură se va dispune de către instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere.

În alin. 2 al art. 448 C.pr. pen., este definit modul în care hotărârea de înlocuire, măsură definitivă, se pune în executare, făcându-se trimitere la art. 420-423 C.pr. pen.

ALTE MODIFICARI DE PEDEPSE

Până la momentul punerii în executare a hotărârii penale sau în timpul executării pedepsei pot să apară o serie de situații, care conform dispozițiilor legale, compun modificarea pedepsei inițial pronunțate. În consecință, potrivit art. 449 C.pr. pen., pedeapsa pronunțată poate fi modificată dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, în baza unei alte hotărâri definitive, existenta vreuneia din următoarele situații:

Concursul de infracțiuni;

Recidiva;

Acte care intră în conținutul aceleași infracțiuni.

Asupra modificări pedepsei, competentă este instanța de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care cel condamnat se află în stare de deținere ori în executarea pedepsei închisorii cu obligarea la muncă corecțională, este competentă instanța în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau, după caz, locul de prestare a muncii corecționale. În materie de contopire indiferent de împrejurarea că pedepsele a căror contopire se solicită au fost pronunțate unele de instanțe civile, altele de instanțe militare, dispozițiile art. 449 alin. 2 se aplică întocmai, competența revenind instanței de executare a ultimei hotărâri sau instanței corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere.

Condamnatului deținut în executarea pedepsei nu i se permite alegerea uneia dintre instanțele menționate mai sus; totdeauna fiind competentă să-i soluționeze cererea de contopire numai instanța în raza căreia se află locul de deținere în care el se găsește în momentul introducerii cererii.

Chiar dacă condamnatul este transferat ulterior în alt loc de deținere, competența mai sus arătată nu se modifică, cererea de contopire fiind rezolvată de instanța în a cărei rază teritorială se afla locul unde se găsește condamnatul la data formulării cererii.

Conform art. 449 alin. 3, sesizarea instanței în vederea soluționării cererii de contopire a pedepselor se poate face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat.

1.5. ÎNLOCUIREA PEDEPSEI AMENZII

` Conform art. 63 alin. 5 C. pen., amenda se stabilește ținând seama de dispozițiile art.72 C. pen., astfel încât infractorul să nu fie pus în situația de a nu-și putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreținerea, creșterea, învățarea și pregătirea profesională a persoanelor față de care are aceste obligații reale. Se observă grija pe care legea o arată pentru persoanele care sunt întreținute de către infractor și încercarea de punere a lor la adăpost.

Dacă cel condamnat la pedeapsa amenzii se sustrage cu rea credință (reaua-credință a condamnatului va trebui apreciată abia după desfășurarea executării silite în raport de posibilitățile sale de a achita amenda și de conduita generală a condamnatului), de la executarea amenzii conform art. 631 C. pen., instanța poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii, ținând seama de partea din amendă care a fost achitată. În acest fel scopul sancționării infractorului este atins.

Înlocuirea pedepsei amenzii o va dispune instanța de executare, care se poate sesiza din oficiu sau va fi sesizată de organul, care, potrivit legii, execută amenda. Această procedură de punere în aplicare a măsurii de înlocuire a pedepsei amenzii este reglementata de art. 4491 C.pr. pen.

Examinând întreaga legislație în domeniul contravențional raportată la dispozițiile procedurale ale C.pr.civ. și C.pr.pen. la care fac trimitere actele normative: Legea nr.61/1991 și Ordonanța Guvernului nr.2/2001, considerăm că se impune cu necesitate adoptarea unor norme comune de aplicare a acestora pentru ca în urmărirea încasărilor acestor creanțe bugetare să existe un sistem informațional mai eficient între organele și instituțiile care concură la aceasta, cum ar fi: organul constatator, organul care pune în executare amenda, organul care realizează executarea silită și instanța de judecată.

În prezent nu există un sistem eficient în urmărirea aplicării dispozițiilor legale în domeniu. Din aceste motive, multe persoane ajung în penitenciare și aresturi ale poliției fără ca acestea să poată beneficia de posibilități în prelungirea termenului de plată și în exercitarea căilor de atac. Unele ajung în detenție chiar dacă posedă chitanța prin care s-a efectuat plata.

Până atunci însă o concluzie se impune luată în vederea evitării încălcări unor dispoziții legale privitoare la libertatea persoanei de care instanțele de judecată să țină seama. Aceasta ar fi ca înlocuirea amenzii penale sau a amenzii contravenționale cu închisoare să se poată dispune numai dacă a fost îndeplinită procedura de executare silită a acestor creanțe bugetare.

1.6.LIBERAREA CONDIȚIONATĂ

Cu privire la natura juridică a liberării condiționate, Mircea Pavel Cocos în teza de doctorat „Liberarea condiționată” 1980, sublinia că aceasta este în același timp, o instituție subsecventă pedepsei privative de libertate, instituție complementară a regimului executării pedepsei, fază finală în executarea pedepsei închisorii și act judecătoresc.

Tratată ca o instituție complementară regimului de executare a pedepsei închisorii, liberarea condiționată vizează în mod direct conduita condamnatului în timpul executării pedepsei, cu condiția ca în prealabil să fie îndeplinite condițiile privind executarea unei anumite părți din pedeapsă. Potrivit art.59. C. pen., poate fi liberat condiționat condamnatul care este disciplinat, stăruitor în muncă și dă dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama de antecedentele lui penale și de cuantumul pedepsei pe care o execută.

Raportându-se aceste criterii legale la situația recurentului, într-o speță a Curții de Apel Constanța, dar și la considerentele în baza cărora s-au pronunțat hotărârile atacate, se constată că, în ce-l privește pe condamnat, acestea sunt întrunite, iar soluțiile de respingere a cererii se întemeiază pe argumente în afara legii, pentru că în soluționarea unei cereri de liberare condiționată nu se poate ajunge la concluzia că cel condamnat nu ar fi dat dovezi temeinice de îndreptare numai pentru motivul ca a fost, o singură dată, sancționat, atâta timp cât, ulterior, sancțiunea i-a fost ridicată, și el a fost recompensat de 6 ori pentru stăruința în muncă și receptivitate la măsurile de reeducare, cum se arată în procesul-verbal al comisiei. Condamnatul nu are antecedente penale, iar fracțiunea prevăzută de lege a fost executată.

În raport cu toate acestea, se constată că respingând cererea de liberare, judecătoria a pronunțat o hotărâre neconformă cu actele dosarului și prevederile legale.

Confirmând sentința, prin respingerea apelului condamnatului, și tribunalul a pronunțat o soluție greșită.

În considerentele deciziei nu se răspunde la criticile formulate în apel, arătându-se numai că „termenul fixat pentru o noua cerere de liberare condiționată este necesar pentru realizarea cerințelor prevederilor art.52 C. pen.”. Nu se menționează pe ce bază s-a ajuns la această constatare și nici de ce a considerat instanța de apel că scopul pedepsei nu s-a realizat, și este necesară prelungirea perioadei de detenție.

Așadar condiția sine qua non a liberării condiționate este executarea unei parți din pedeapsa, la aceasta fiind absolut necesară o comportare exemplară a condamnatului în timpul executării pedepsei. Cu îndeplinirea acestor condiții, este lăsată la aprecierea instanței posibilitatea formarii unei convingeri proprii în legătură cu acordarea liberării condiționate. In consecință nu este obligatoriu ca cel condamnat să poată beneficia în mod automat, după executarea fracțiunii din pedeapsă prevăzută de lege de această instituție, instanța care judecă cererea de liberare condiționată având ultimul cuvânt de spus prin acordul pe care trebuie să îl dea ținând seama de conduita condamnatului, și de posibilitatea că reeducarea și îndreptarea acestuia să fie posibile și fără executarea în penitenciar al restului de pedeapsă.

Prin acordarea liberării condiționate, condamnatul nu este absolvit de pedeapsă, doar de privarea de libertate, de timpul pe care trebuie să-l petreacă în închisoare.

Pentru acordarea liberării condiționate trebuie întocmită o cerere în acest sens, cerere la soluționarea căreia instanța trebuie să țină seama de infractiune, antecedentele penale ale condamnatului. Analiza antecedentelor penale sunt luate în considerare în vederea „analizei prudenței și oportunității acordării liberării condiționate”, ele nefiind un impediment la acordarea liberării condiționate.

Conform art. 450 alin., liberarea condiționată se dispune la cererea sau la propunerea făcută în temeiul dispozițiilor legale privind executarea pedepselor de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deținere, iar în cazul prevăzut în art.62 alin 3 din C. pen. de către tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară.

În Legea nr.23 din 1969 privind executarea pedepselor se arată în art.27 ca în vederea liberării condiționate în fiecare penitenciar funcționează o comisie de propuneri alcătuită din 4 membri. Președintele acestei comisii este procurorul delegat al Pachetului de pe lângă tribunalul în a cărei rază teritorială se află penitenciarul. Un alt membru de drept în comisie este comandantul penitenciarului, ceilalți membrii fiind desemnați de către comandantul penitenciarului, din membrii personalului subordonat, membrii care ocupă funcții prevăzute în regulament. Aceeași comisie are și un secretar care este șeful evidențierii condamnaților.

Rolul comisiei este acela de a examina situația fiecărui condamnat pentru a constata dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în legea penală și anume cele prevăzute în art.59, 591, 60 din C. pen, întocmit în acest sens un proces-verbal în care se va consemna modul de comportare al condamnatului atât în penitenciar cât și la locul de muncă, date cu privire la munca prestată și atunci când este cazul, propunerea pentru liberarea condiționată.

Condamnatul se poate adresa direct instanței de judecată cu cererea de liberare condiționată, bazându-se pe prevederile art.450 alin.1 C.pr. pen. colaborat cu art.28 din Legea nr.23 din 1969 atașând în același timp și procesul-verbal al comisiei de propunere, proces-verbal ce are valoare de aviz.

În ceea ce privește competența de soluționare a cererii de liberare condiționată, aceasta revine instanței în a cărei rază teritorială se află locul de deținere unde se afla condamnatul la data formulării cererii, chiar dacă, ulterior, este transferat într-un alt loc de deținere.

În acest sens aducem în atenție următoarea speță:

Condamnatul C.C. a cerut Judecătoriei Piatra Neamț să se constate că, în raport cu perioada efectiv executată, cu munca prestată și conduita sa, este cazul să se dispună liberarea condiționată din executarea pedepsei de 7 ani închisoare la care a fost condamnat prin sentința penală nr.997 din 16.09.1991 a Judecătoriei Piatra Neamț.

Judecătoria Piatra Neamț, prin sentința penală nr.133 din 19.01.1994, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov cu motivarea că, potrivit art.450 din Codul de procedură penală, cererile privind liberarea condiționată sunt de competența instanței de la locul de detenție, iar condamnatul este deținut la Penitenciarul Codlea, Județul Brașov.

Judecătoria Brașov, prin sentința penală nr.711 din 22.03.1994, și-a declinat și ea competența în favoarea Judecătoriei Bacău, motivând că, deși la data formulării cererii condamnatul se află deținut în Penitenciarul Codlea, ulterior a fost transferat la Penitenciarul Bacău.

Judecătoria Bacău, prin sentința penală nr.2566 din 16.07.1994, și-a declinat la rândul ei competența în favoarea Judecătoriei Brașov, deoarece, când a formulat cererea, condamnatul se află în Penitenciarul Codlea și, constatând că s-a ivit un conflict negativ de competență, în temeiul art.43 alin.3 C.pr.pen., a sesizat Curtea Supremă de Justiție pentru a hotărî asupra acestuia.

Potrivit art.450 alin.1 din Codul de procedură penală, liberarea condiționată se dispune la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deținere.

Sus-menționată dispoziție legală trebuie interpretată în sensul că este competentă să soluționeze cerea de liberare condiționată instanța în a cărei rază teritorială se află deținutul la data la care se formulează cerea.

În speță, la data formulării cererii, condamnatul se afla în Penitenciarul Codlea, Județul Brașov, astfel că se va stabili competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Brașov.

Decizia Secției penale nr.161 din 27 ianuarie 1995,Curtea Supremă de Justiție.

Procesul-verbal este necesar și în cazul în care comisia de propuneri din cadrul penitenciarului refuză instanța competentă în vederea liberării condiționate.

Instanța competentă să rezolve cererea de liberare condiționată este cea de la locul de deținere, la data sesizării instanței chiar dacă ulterior condamnatul este transferat în alt penitenciar.

Instanța, judecând cererea de liberare condiționată, dacă constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea cererii, va pronunța o hotărâre de respingere, fixând în același timp, termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va fi reînnoită. Conform art.450 alin 2 C.pr. pen. termenul fixat pentru reînaintarea propunerii sau cererii nu poate fi mai mare de 1 an.

Cu privire la acest termen, practica judiciară a arătat că în aplicarea dispozițiilor art.450 C.pr. pen., instanța trebuia să determine precis sub limita maxima de 1 an fixată de lege, termenul pe care îl socotește corespunzător pentru reînnoirea cererii sau propunerii de liberare condiționată.

Dacă termenul de reexaminare corespunde datei la care pedeapsa va fi executată, procedura instanței care a fixat un asemenea termen este considerată nelegală.

În cazul în care pedeapsa a fost modificată ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 449 C.pr. pen., hotărârea prin care a fost dispusă liberarea condiționată va fi desființată, urmând ca cel condamnat să facă o noua cerere de liberare condiționată în momentul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Modificarea pedepsei poate să constea într-o reducere a acesteia ca urmare a unei grațieri, a adoptării unei legi penale ai favorabile sau a unei căi extraordinare de atac. In asemenea situații, hotărârea prin care a fost acordată liberarea condiționată își produce în continuare efecte.

Privitor la problema termenului de reînnoire a cererii pe care îl fixează instanța, cel condamnat poate uza de calea contestației la executare, prevăzută de art.461 lit.d C. pen, numai în cazul în care prin reducerea pedepsei, condamnatul se află în situația de a fi pus în libertate, deoarece în urma actului de clementa nu mai are de executat nici o fracțiune din pedeapsă.

Dacă, după reducerea pedepsei, condamnatul mai are de executat o fracțiune din pedeapsă, instanța are posibilitatea în funcție de comportamentul condamnatului, să fixeze un termen de reînnoire a cererii de liberare condiționată, mai mare sau mai mic decât cel fixat cu ocazia respingerii cererii fixate înainte de reducerea pedepsei.

Revocarea liberării condiționate poate interveni dacă în intervalul de timp de la liberare și până la îndeplinirea duratei pedepsei cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune.

Practica judiciară a stabilit că, în cazul revocării liberării condiționate, pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită ulterior și restul de pedeapsa ce a mai rămas de executat cu pedeapsa anterioară se contopesc, putându-se aplica un spor.

Pedeapsa rezultantă nu poate depăși totalul pedepselor pentru care se face contopirea, în acest sens a se vedea Decizia Secției penale nr.452 din 25 februarie 1997 a Curții Supreme de Justiție.

Competența privind revocarea liberării condiționate revine, conform art.450 alin.3, instanței care l-a judecat pe condamnat pentru infracțiunea comisă după liberarea condiționată, iar în cazul în care nu s-a pronunțat asupra liberării condiționate, competența revine instanței în a cărei rază teritorială se află locul de deținere.

In cazul revocării liberării condiționate, pedeapsa rezultată a contopirii dintre pedeapsă revocată și cea stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior nu poate să depășească totalul pedepelor contopite, chiar dacă s-a adăugat un spor, deoarece s-ar încălca dispozițiile art.34 alin. final din C.pen. care precizează:”…nu se poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente”.

In acest sens, avem în vedere Decizia Secției penale nr.452 din 25 februarie 1997,care prin sentința penală nr.128 din 10 aprilie 1995 a Judecătoriei Videle, inculpatul M.P. a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută în art.208 alin.1 raportat la art.209lit a si g din Codul penal și la două pedepse de câte un 1 an si 6 luni închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de violare de domiciliu prevăzute în art.192 alin.2 din Codul penal,cu aplicarea art.37 lit.a pentru toate infracțiunile.

Potrivit art.33 lit.a si 34 lit.a din Codul penal, s-a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani închisoare.

Conform art.61 din Codul penal,s-a revocat liberarea condiționată pentru restul neexecutat de 482 zile închisoare din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr.996 din 26 noiembrie 1992 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

In baza art.39 alin.2 si art.34 lit.a din Codul penal s-a contopit pedeapsa de 4 ani închisoare cu restul neexecutat de 482 zile închisoare, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, cu un spor de 2 ani în total 6 ani închisoare.

Recursul în anulare declarat în cauza este fondat.

Potrivit art.34 alin. ultim din Codul penal, în caz de concurs de infracțiuni,prin aplicarea dispozițiilor referitoare la contopirea pedepselor nu se poate depăși totalul pedepselor ce se contopesc.

In cazul revocării liberării condiționeze, cu ocazia contopirii pedepsei stabilite pentru infracțiunea săvârșită ulterior cu restul de pedeapsă pentru care s-a dispus revocarea, nu se poate ajunge, prin adăugarea unui spor la pedeapsa cea mai grea, la o pedeapsă rezultantă care să depășească totalul pedepselor contopite.

In prezenta cauză, având de contopit pedepse pentru infracțiuni concurente, instanța de fond a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, fără aplicarea unui spor.

In urma revocării liberării condiționate, prin contopirea restului de pedeapsă rămas neexecutat de 482 de zile închisoare cu pedeapsa rezultată de 4 ani închisoare, sporul la pedeapsa cea mai grea nu trebuia să depășească totalul celor două pedepse supuse contopirii.

Prin aplicarea unui spor de 2 ani la pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare (în care s-a contopit restul rămas neexecutat de 482 zile închisoare) s-a stabilit că inculpatul să execute pedeapsa de 6 ani închisoare, pedeapsă ce se situează în alte limite decât cele prevăzute de lege, depășind totalul celor două pedepse supuse contopirii.

Calea de atac împotriva hotărârii prin care s-a dispus asupra cererii sau propunerii de liberare condiționată sau prin care s-a dispus asupra revocării liberării condiționate a executării pedepsei poate fi apelul sau recursul declarat in termen de 3 zile. Apelul sau recursul declarat de procuror sunt suspensive de executare conform art. 450 alin. 4 C.pr. pen..

De remarcat este principiul neagravării situației în propriul recurs în cazul liberării condiționate. Astfel, dacă instanța de fond deși a constatat că inculpatul a săvârșit infracțiunea mai înainte de a fi expirat durata liberării condiționate de care a beneficiat anterior în legătură cu o altă condamnare și deși a reținut existența recidivei postcondamnatorii – nu a luat nici una din măsurile prevăzute, instanța de recurs, sesizată numai cu recursul inculpatului, urmează să invoce din oficiu dispozițiile art.3859 al.1 pct.171 C.pr.pen. și, casând parțial, cu reținere, hotărârea primei instanțe și a instanței de apel, care a respins apelul declarat de inculpat, să mențină măsura liberării condiționate, pentru a nu agrava situația acestuia în propria cale de atac.(Curtea de Apel București secția II penala, decizia nr.84/1997)

Conform art.450 alin final, instanța în fața căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deținere, copia de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiționate.

1.7.INCETAREA EXECUTARII PEDEPSEI LA LOCUL DE MUNCĂ

Conform art. 8611 alin.1 C. pen., dacă cel condamnat a executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat și stăruitor în muncă, instanța poate dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă.

Competentă să rezolve cererea înaintată de conducere a unitatii unde condamnatul își desfășoară activitatea sau de către condamnat, cerere referitoare la încetarea executării pedepsei la locul de muncă este judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul executa pedeapsa. Aceeași instanța este competentă și în cazul revocării liberării condiționate sau în cazul revocării încetării executării pedepsei la locul de muncă dacă în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă și până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat comite din nou o infracțiune.

Când instanța respinge cererea privind încetarea executării pedepsei la locul de muncă, este obligată să fixeze termen pentru reînnoirea acesteia, termen ce nu poate fi mai mare de 1 an.

Termenele de apel și de recurs sunt de trei zile și în acest caz, cele declarate de procuror fiind și ele suspensive de executare.

Procedural, instanța în fața căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice unității unde se execută pedeapsa, precum și organului de poliție din localitatea în care își are sediul unitatea, o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus încetarea executării pedepsei la locul de muncă.

1.8.INLOCUIREA ȘI REDUCEREA PEDEPSEI PENTRU MILITARI

Executarea pedepsei închisorii care nu depășește 2 ani, de către militarii ce îndeplinesc stagiul militar, se face într-o închisoare militară, în cazurile prevăzute de lege, precum și în cazurile când instanța judecătorească, ținând seama de împrejurările cauzei și de pedeapsa condamnatului, dispune aceasta.

In cazul în care condamnații judecați la o instanță civilă devin militari în termen înainte sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se dispune înlocuirea executării pedepsei închisorii cu executarea într-o închisoare militară.

Art.62 alin. final C. pen., stabilește că, în cazul în care, înainte de începerea executării pedepsei într-o închisoare militară, condamnatul a fost trecut în rezervă, pedeapsă se execută într-un loc de deținere.

Competența de a dispune, înlocuire executării pedepsei închisorii cu executarea într-o închisoare militară, în cazul condamnaților care au devenit militari în termen după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare, revine tribunalului militar în a cărui rază teritorială se găsește unitatea militară din care face parte cel condamnat, la sesizarea comandantului.

Înlocuirea pedepsei închisorii se face din oficiu sau la sesizarea comandantului unitatii militare din care făcea parte cel condamnat, potrivit art. 451 C. pr. pen..

Militarul în termen care execută pedeapsa într-o închisoare militară își satisface în același timp și stagiul militar. Chiar dacă condamnatul execută o parte din pedeapsă și dă dovezi temeinice de îndreptare, el nu poate fi liberat condiționat, deoarece trebuie să-și continuie satisfacerea stagiului militar, dar poate beneficia de o reducere a pedepsei potrivit art.62 alin. 2 C. pen., reducerea poate consta într-un procent de o treime din pedeapsa, mergându-se în funcție de comportamentul avut în timpul executării pedepsei până la restul pedepsei aplicate.

Potrivit art.452 C. pr. pen., reducerea pedepsei ce se execută într-o închisoare militară se face la sesizarea comandantului, instanța competentă fiind tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară.

1.9 INTERVENIREA UNEI LEGI PENALE NOI

Înainte sau după începerea executării pedepsei poate interveni o lege care nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, a dispozițiilor art.12 din C. pen.

Conform art.12C.pen., când legea noua nu mai prevede ca infracțiuni anumite fapte, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Aplicarea acestor dispoziții se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat.

Instanța competentă a pune în aplicare în conformitate cu legea, a dispozițiilor privind intervenirea unei legi penale noi, este instanța de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, competentă este instanța corespunzătoare în grad cu instanța de executare în a cărei rază teritorială se afla locul de deținere sau unitatea unde execută pedeapsa închisorii cu obligarea la locul de muncă.

Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege care prevede o pedeapsa mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor art.14 C. pen. în care se prevede că „este obligatorie aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul pedepselor definitive” și în situația art.15 C. pen. care prevede „aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive”.

.

1.10 INTERVENIREA AMNISTIEI ȘI A GRAȚIERII

I. AMNISTIA

Conform Constitutiei si dispozițiilor legale amnistia este actul de clemență al Parlamentului României prin care, din considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni comise până la data apariției legii de amnistie. Amnistia cu alte cuvinte este „un fel de uitare aruncată asupra infracțiunilor săvârșite”.

Printr-o amnistie poate avea loc înlăturarea sau modificarea pedepsei. Aplicarea amnistiei când acesta intervine după rămânerea definitivă a hotărârii se face de către un judecător de la instanța de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei de câtre un judecător, de la instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă, după cum rezultă din dispozițiile art. 459 C.pr. pen..

Reglementarea a avut în vedere numai cazul intervenției amnistiei după rămânerea definitivă a hotărârii, întrucât actul de clemență intervenit anterior acestui moment se rezolvă potrivit art.10

lit.g si art.11 C.pr. pen. ducând la încetarea urmăririi sau a procesului penal.

Dacă amnistia intervine în timpul soluționării căii de atac, instanța nu poate respinge recursul cu motivarea că actul de clemență urmează a se constata și aplica de biroul de executări penale, pentru ca judecătorul delegat aplică armistia potrivit art.459 numai când aceasta intervine după rămânerea definitivă a hotărârii.

Contestarea pe cale judecătoreasca a amnistiei, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii și executarea pedepsei este inadmisibilă. Din dispozițiile legale privind cazierul judiciar rezultă că îndrituirea de a constata ca o infracțiune a fost amnistiată, aparține organelor de poliție. Împotriva comunicării copiei de pe fișa de cazier judiciar, dacă dispozițiile legii de armistie nu au fost corect aplicate se poate face contestație la instanțele judecătorești.

II. GRAȚIEREA

In lumina dispozițiilor Codului penal rămân în vigoare, grațierea este o măsura de clemență, acordată individual potrivit Constituției (art.94 lit.d) de Președintele României, constând în iertarea unui condamnat de executarea în total sau în parte a pedepsei, ori în comutarea pedepsei într-una mai ușoară.

Dacă grațierea a fost aplicată greșit de către instanța iar hotărârea a rămas definitivă, nu se poate folosi o nouă contestație la executare,ci recursul în anulare, cererea procurorului în acest caz fiind inadmisibilă.

Constatarea grațierii este posibilă și cu ocazia judecării unei cereri de revocare a obligării la muncă corecțională, în cazul în care instanța stabilește că cel condamnat nu se sustrage cu rea credința de la executarea muncii corecționale. In asemenea cauze, instanța respingând cererea de revocare a obligării la muncă corecțională, poate constata că pedeapsa este grațiată, bineînțeles dacă celelalte cerințe ale legii sunt îndeplinite.

Aplicarea grațierii conform art. 459 C.pr. pen. se face similar aplicării amnistiei.

2.AMANAREA EXECUTARII PEDEPSEI INCHISORII SAU A DETENTIUNII PE VIATA

In vederea realizării scopului procesului penal și totodată pentru a asigura eficiența pedepsei aplicate, se impune executarea de îndată a hotărârilor penale definitive.

Anumite situații pot determina ca cel condamnat la pedeapsa privațiunii de libertate să aibă dreptul de a cere amânarea executării pedepsei. Umanismul dreptului nostru se reflectă în posibilitatea pe care legea a acordat-o instanțelor judecătorești de a amâna executarea pedepselor.

Foarte important este faptul ca amânarea executării pedepsei, nu reprezintă o înlăturare a acesteia, ci numai amânarea termenului de la care pedeapsa urmează a începe. In consecință, amânarea nu poate fi dispusă, decât în cadrul fazei procesuale a executării hotărârii penale, dar înainte de începerea executării efective. Când condamnatul este arestat în vederea executării în cursul soluționării cererii de amânare, solicitarea se transformă în cererea de întrerupere a executării pedepsei si competenta se transfera de la instanța de executare la instanța corespunzătoare in a cărei raza teritoriala se afla in locul de deținere.

De remarcat ca nu este posibila amânarea altor sancțiuni dispuse de instanța, in afara pedepsei cu închisoarea sau a detențiunii pe viață. Amânarea și întreruperea executării pedepsei constituie temeiuri de suspendare a prescripției executării pedepsei. Prescripția își va relua cursul în momentul încetării cauzei de suspendare.

Pentru a exista garanția că amânarea executării pedepsei, se dispune în situațiile care se justifică pe deplin, legea a prevăzut expres cazurile de amânare.

Așadar conform art.453 C.pr. pen., amânarea executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate avea loc în 3 cazuri.

Primul caz este prevăzut in art. 453 lit. a și are în vedere ipoteza când se constata pe baza unei expertize medico-legale, că cel condamnat suferă de o boală care-l pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa. In acest caz, executarea pedepsei stabilite se amână până când condamnatul se va găsi în situația de a putea executa pedeapsa. Practica a stabilit că boala invocată în amânarea executării, pe lângă gravitatea sa deosebită care duce până la împiedicarea executării, să nu poată fi tratată în rețeaua sanitară din cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor.

Reținem că efectuarea unei expertize medicale este obligatorie în cazul unei cereri de amânare a executării pedepsei, întemeiată pe art.453 alin. 1 lit. a, drept urmare, admiterea sau respingerea unei asemenea cereri nu poate avea loc numai pe baza unor certificate medicale aflate la dosarul cauzei.

Asemenea suspendării procesului penal legea, nu distinge între boli curabile si incurabile, fiind suficient să se constate, că în condițiile detenției, boala respectivă ar expune sănătatea condamnatului la urmări grave.

Al doilea caz se referă la femeia condamnată care este gravidă sau are un copil mai mic de un an, caz prevăzut în art.453 alin. 1 lit. b C.pr. pen. In aceasta situație, executarea pedepsei se amâna până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.

In cazul femeii gravide, executarea pedepsei închisorii, cu executarea prin muncă, poate fi amânata pe perioada stabilită de normele legale, cu privire la concediul ce se acordă salariaților, înainte și după naștere ( 52 si respectiv 60 de zile, conform art. 155 din Codul Muncii). Prin urmare, orice amânare dispusă în afara acestor limite nu este legal posibilă. Aceasta nu înseamnă, însă, ca după expirarea perioadei de amânare sau întrerupere a executării pedepsei la locul de muncă, arătată de lege femeia condamnată ar fi pusă în imposibilitatea să îngrijească sau să se ocupe de copilul minor în timpul executării pedepsei.

In concluzie, nu este legal posibilă amânarea ori întreruperea executării pedepsei cu executare la locul de muncă, aplicata unei condamnate, gravide, sau cu un copil mai mic de un an în afară sau peste limitele echivalente concediului prenatal și postnatal de 52 și respectiv 60 de zile, așa cum rezultă și din Decretul-lege nr. 31 din 18 ianuarie 1990, publicat in Monitorul oficial, nr. 12 din 19 ianuarie 1990.

Cel de-al treilea caz în care poate intevenii amânarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viata este reglementat de art. 453 lit. c și se referă la cazul în care executarea imediată ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.

In acest caz amânarea pedepsei închisorii se poate face pe cel mult 3 luni și numai o singură dată. Atunci când dată fiind natura funcției pe care o avea condamnatul și atribuțiile pe care ea le implică, înlocuirea condamnatului nu se răsfrânge asupra intereselor generale, ci asupra bunului mers al unitatii unde lucrează, aceasta condiție a amânării executării pedepsei închisorii sau a detenției pe viață nu este îndeplinită.

In acest caz adică atunci când unitatea are absolută nevoie de serviciile condamnatului până la pregătirea unei alte persoane care să îl înlocuiască, cererea de amânare a executării pedepsei este amânată. In acest sens practica judiciara a arătat că în cazul în care condamnatul îndeplinește, spre exemplu, funcție de manevrant de vagoane într-o stație C.F.R., iar unitatea are absolută nevoie de serviciile sale până la pregătirea prin școlarizare a unei alte persoane, cererea de amânare a executării pedepsei, întemeiată pe dispozițiile art. 453 lit. c, urmează a fi admisă. De remarcat că în cazul în care persoana condamnată a mai obținut o data amânarea executării pedepsei, pentru unul din motivele prevăzute de art.453 lit.b, nu constituie un impediment legal de a se amâna executarea aceleiași pedepse în temeiul art.453 lit.c, dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de acest text de lege.

In ceea ce privește procedura amânării executării pedepsei închisorii, sau a detenției pe viață avem în vedere două aspecte:

Titularii cererii de amânare a executării;

Instanța competentă.

Referitor la titularii cererii de amânare a executării, legea prevede că sunt titulari toți cei interesați în admiterea unei asemenea cereri. Conform art.453 alin.2, C. pr. pen., titular al cererii de amânare a executării pedepsei poate fi: procurorul, condamnatul sau reprezentantul legal al condamnatului. In cazul prevăzut de art.453 alin.1 lit.c C.pr.pen. cererea poate fi făcută și de conducerea unitatii în care lucrează condamnatul. Prin combinarea art.453 alin.2 cu art. 362 alin. final, tatăl nu are posibilitatea să solicite amânarea executării pedepsei aplicate fiului sau major; dacă însa o asemenea cerere a fost introdusa de tatăl celui condamnat ea nu trebuie respinsă ca fiind făcută de o persoana fără calitate și, instanța urmează să-l întrebe pe condamnat odată cu citarea sa, dacă înțelege să-și însușească sau nu cererea, procedând la judecarea ei dacă răspunsul este afirmativ. Aceleași reguli se aplică și în cazul celui condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă.

Cel de-al doilea aspect, referitor la instanța competență este reglementat de art.454 C.pr. pen., care precizează că instanța competentă să se pronunțe asupra acordării amânării pedepsei este instanța de judecată.

Instanța procedează în vederea rezolvării cererii de amânare prin citarea părților și luarea măsurii pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile prevăzute de art.171 C.pr. pen.. Dacă instanța consideră necesară prezența condamnatului, acesta poate fi adus la judecată. Participarea în acest caz a procurorului este obligatorie. Potrivit art.460 alin.4 C.pr.pen. instanța se pronunță prin sentința asupra cererii de amânare a executării pedepsei închisorii.

Este inadmisibilă contestația la executare privind expulzare, câtă vreme art.461 C.pr. pen. nu prevede cazuri în care se poate face contestație împotriva unei măsuri de siguranță.

Prin sentința penală nr. 449 din 11 iulie 2000, tribunalul București – secția a II-a penală a respins, ca inadmisibilă, contestația formulată de condamnat cu privire la executarea măsurii de siguranță a expulzării, aplicată prin sentința penală nr. 896/2000 a Tribunalului București Secția I penală.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin sentința definitivă contestatorul (cetățean iranian) a fost condamnat la un an și 6 luni închisoare și s-a dispus expulzarea de pe teritoriul României, în conformitate cu prev. art.117 C. pen.

Potrivit susținerilor din contestație, executarea măsurii de siguranță a început la 4 aprilie 2000, când, după executarea pedepsei cu închisoarea, condamnatul a fost transferat din Penitenciarul Rahova, în Centrul de Triere Otopeni, în vederea expulzării.

Prin executarea acestei măsuri condamnatul riscă – în tara sa de origine – supunerea la tratamente inumane, întrucât el și familia sa au militat pentru schimbarea regimului fundamentalist, iar în luna aprilie 2000, mama sa, printr-o scrisoare, l-a avertizat asupra acestui pericol.

Instanța fondului a apreciat că prin admiterea contestației s-ar aduce atingere, pe de o parte, autorității lucrului judecat, iar, pe de altă parte, motivul invocat a precedat condamnarea și nu a apărut în timpul executării.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul, reinvocând motivele invocate cu privire la posibilitatea întoarcerii sale în Iran, ca oponent al regimului fundamentalist, sens în care a fost avertizat și de mama sa prin scrisoarea din aprilie 2000, pe care o depune din nou, tradusă în limba romană, la dosar.

Curtea a respins, ca nefondat, apelul contestatorului, cu următoarea motivare:

Măsura de siguranță a expulzării are ca scop înlăturarea unei stări de pericol și se poate lua chiar dacă nu s-a aplicat o pedeapsă, cu excepția acelei prev. de art. 112 lit. d C. pen..

Cu privire la măsurile de siguranța se poate dispune înlocuirea, încetarea sau revocarea acestora, cu excepția celei privind expulzarea, aspect reglementat de dispozițiile art.437 C.pr. pen..

De asemenea, art.461 C.pr. pen. nu prevede cazuri în care se poate face contestație împotriva măsurii de siguranță, mai ales cea a expulzării, care se efectuează dintr-odată.

Astfel, această măsură nu începe a fi executată prin mutarea condamnatului în Centrul de Triere, ci prin executarea efectivă a expulzării.

Așa fiind, în mod corect instanța fondului a respins, ca inadmisibilă, contestația, considerând că aceasta putea face obiectul unor căi de atac ordinare sau extraordinare.

Desființarea unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă, prin care s-a constatat greșit un rest de pedeapsă rămas neexecutat, nu se poate face pe calea contestației la executare, ci numai pe calea recursului în anulare, potrivit art.410 C. pr. pen.

Secția a II-a penală, decizia nr. 513/20.06.1994

Prin sentința penală nr. 591/13.05.1993 a judecătoriei sectorului 1 București a fost admisă contestația la executare formulată de B.M., deținut la Penitenciarul Jilava, în sensul că s-a constatat că restul de pedeapsă neexecutat și revocat prin sentința penală nr. 955/1992 a Judecătoriei Sectorului 1 București, este de un an, 4 luni și 25 de zile care se adăugă pedepsei de 4 ani închisoare, pronunțată prin aceeași sentințe, urmând ca B.M. să execute o pedeapsa de 5 ani, 4 luni și 25 de zile închisoare, cu aplicarea art.71 C.pen.. S-a dedus prevenția cu începere de la 19.12.1990 la zi. Au fost anulate formele de executare și s-a dispus emiterea unui nou mandat, fiind obligat petiționarul la 4000 de lei onorariul apărătorului din oficiu.

Instanța de fond a reținut că, prin sentința penală nr.955/1992, petiționarul a fost condamnat la 4 ani închisoare și s-a revocat un rest rămas neexecutat din sentința penală nr. 16/1989, grațiată, de 2 ani, 4 luni și 25 de zile închisoare.

Din datele existente rezultă că prin sentința penală nr. 16/1989, petiționarul a fost condamnat la 3 ani închisoare, din care a executat 1 an, 7 luni și 5 zile, instanța reținând că este corect a fi revocat numai restul de pedeapsă rămas neexecutat, de 1 an, 4 luni și 25 de zile, care se adăugă la pedeapsa de 4 ani închisoare.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, criticând-o pentru nelegalitate, deoarece calea de îndreptare, a unei hotărârii definitive este recursul în anulare și nu contestația la executare, arătând că sentința penală nr.955/1992, fată de care s-a formulat contestație la executare, era definitivă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.461 C.pr. pen.

Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București este fondat.

Prin contestația la executare nu se reclamă nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii penale definitive, ci nelegalitatea ce s-a constatat prin punerea în executare a hotărârii cazurile în care se poate face contestația la executare sunt prevăzute în art.461 C.pr. pen.

Ca atare, este inadmisibilă contestația la executare prin care se tinde a soluționa o problema de fond, rezolvată cu autoritate de lucru judecat.

Calea de îndreptare a unei hotărâri definitive este recursul în anulare potrivit art.461 C.pr. pen..

In consecința, Tribunalul, în baza art.379 pct.2 lit. a C.pr.pen. va admite apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, va desființa sentința atacată și, în fond, va respinge contestația la executare ca inadmisibilă.

Tot instanța de judecată tine evidența amânărilor acordate și la expirarea termenului ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis se iau măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire, conform art.454 alin. C.pr.pen..

3.INTRERUPEREA EXECUTĂRII PEDEPSEI INCHISORII SAU

A DETENȚIEI PE VIAȚĂ

Intre instituția amânării executării pedepsei închisorii și instituția întreruperii executării pedepsei există diferența dată de faptul că amânarea executării pedepsei are loc înainte de a fi începută executarea pe când în cazul întreruperii executarea a început.

Întreruperea executării pedepsei nu poate fi confundată cu liberarea condiționată, deoarece întreruperea pedepsei presupune reluarea executării după o anumită perioadă de întrerupere, în timp ce în cazul liberării condiționate pedeapsa se consideră executată cu condiția că în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat să nu săvârșească din nou o infracțiune.

Asemănările între întreruperea executării pedepselor privative de libertate și amânarea executării pedepselor se referă la cazurile pentru care se poate dispune și persoanele îndreptățite a introduce cererile respective.

Ca și în cazul amânării pedepsei închisorii, întreruperea pedepsei închisorii poate fi cerută când, analizând o expertiză medicală, se constată că cel în cauză suferă de o boală, care îl pune în imposibilitatea de a continua executarea pedepsei.

Este absolut necesară verificarea bolii pe calea unei expertize medicale, instanța neavând posibilitatea de a soluționa cererea de întrerupere a executării pedepsei pe baza unui referat, întocmit de medicul penitenciarului sau pe baza unei constatări medico-legale.

De asemenea, pentru a se putea dispune întreruperea executării pedepsei, în expertiza trebuie să se precizeze că boala nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Direcției Generale a Penitenciarului, și îl pune pe condamnat în imposibilitatea de a executa pedeapsa.

In cazul în care afecțiunea de care suferă condamnatul necesita o intervenție chirurgicală ce poate fi efectuata numai în rețeaua Ministerului Sănătății, dar aceasta nu prezintă urgență, condamnatul nefiind pus în imposibilitatea de a executa pedeapsa, condițiile prevăzute de art.453 alin.1 lit. a C.pr.pen., pentru întreruperea executării nu sunt îndeplinite.

In speță, din raportul medico-legal efectuat în cauza, rezultă că persoana condamnată prezintă o secțiune, veche de tendon achilian la piciorul stâng și o secțiune parțială la cel drept care necesita o intervenție chirurgicala de specialitate care însa nu constituie o urgență.

Instanța de executare a respins cererea de întrerupere a executării pedepsei, dar condamnatul a declarat recurs pe motivul ca boala de care suferă îl pune în imposibilitatea de a execută pedeapsa.

Recursul este neîntemeiat întrucât din precizările menționate în expertiza medico-legală rezultă că, într-adevăr, condamnatul trebuie supus unei intervenții chirurgicale, dar suferințele sale nu-l pun în imposibilitatea de a executa pedeapsa (cerința esențială pentru întreruperea pedepsei), deoarece operația chirurgicala nu este o urgență.

Expertiza necesară întreruperii executării pedepsei se face conform art. 38 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr.446/1966 pentru organizarea instituțiilor și seviciilor medico-legale de o comisie în care pe lângă medicul legist participă și un medic specialist, pentru maladiile invocate de condamnat în cuprinsul cererii.

Împrejurările pe care se întemeiază cererea de întrerupere a amânări pedepsei nu pot fi determinate de cei interesați. Astfel, condamnatul nu va beneficia de întreruperea executării în cazul unei stări de boală pe care singur și-a provocat-o, în scopul introducerii cererii.

După trecerea unei perioade de la aplicarea măsurii de întrerupere a executării pedepsei trebuie verificat dacă motivul de întrerupere mai există și dacă cel condamnat se află în situația de a relua efectuarea pedepsei.

Dacă prin expertiza medico-legala reiese că condamnatul este bolnav întreruperea executării pedepsei se face până la o data când condamnatul se va găsi în situația de a putea relua executarea pedepsei.

Întreruperea executării pedepsei mai poate fi dispusă dacă condamnata este gravidă sau are un copil de un an.

Ultimul caz de întrerupere a executării pedepsei primește situația în care, din cauza unor împrejurări speciale continuarea executării pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează.

Referitor la titularii cererii de întrerupere a executării pedepsei închisorii, dispozițiile legii sunt aplicate corelativ cazului de amânare a executării pedepsei.

Pentru a determina competenta de soluționare a unei cereri de întrerupere trebuie avut în vedere locul de deținere, în care se găsește condamnatul în momentul introducerii cererii și nu locul de deținere, unde ulterior a fost eventual transferat, deoarece potrivit art.446 C.pr.pen. competente în cazul întreruperii executării pedepsei pot fi:

instanța de executare, în cazul în care, locul de deținere se află în raza sa teritorială, prin acesta practica judiciară înțelegând prima instanță care l-a judecat și condamnat pe inculpat, indiferent dacă pedeapsa la care se referă cererea de întrerupere a executării a fost pronunțată de această instanța sau de către instanța de recurs, în urma clasării sentinței prin admiterea recursului declarat de procuror ori de părți.

Instanța în a cărei rază teritorială se afla locul de deținere, această instanță fiind alta decât instanța de executare;

Instanța în a cărei raza teritorială se află locul de executare a pedepsei închisorii cu obligarea la muncă corecțională.

Dacă o persoană condamnată de o instanță militară cere întreruperea executării pedepsei, competența de a soluționa cererea, revine tribunalului militar teritorial ca instanța de executare ori judecătorie, respectiv tribunalului în raza căreia se află locul de deținere al instanței corespunzătoare în grad celor de executare.

Aceeași instanța care este competentă să soluționeze întreruperea executării pedepsei este competentă să dispună și asupra prelungirii acesteia.

In ceea ce privește aplicarea întreruperii executării pedepsei, aceasta trebuie luata printr-o hotărâre definitivă.

Perioada întreruperii executării pedepsei se socotește, pentru condamnatul aflat în stare de deținere, din momentul pronunțării sentinței, soluție admisă de jurisprudență, în acest sens a se vedea sentința penală nr.28/23.02.1995 a secției I penale Tribunalul București.

Instanța care a acordat întreruperea, comunică măsura locului de deținere, sau după caz, unitatii unde condamnatul execută pedeapsa și politiei. Întreruperea se comunica de asemenea instanței de executare când amânarea a fost dispusa de instanța corespunzătoare de la locul de deținere sau de la locul unde se afla unitatea în care se prestează munca ( art.457 C.pr. pen.).

Evidența întreruperilor acordate este ținută de instanța de executare, administrația locului de deținere și unitatea unde condamnatul execută pedeapsa.

La expirarea termenului de întrerupere, condamnatul trebuie să se prezinte singur la locul de executare. Dacă insă, condamnatul nu-si îndeplinește aceasta obligație, administrația locului de detenție, trimite de îndată, în vederea executării, o copie de pe mandatul de executare organului politiei menționând și cât mai are de executat condamnatul din pedeapsă.

In cazul în care cel condamnat are de executat o pedeapsa la locul de muncă și după expirarea termenului de întrerupere nu se prezintă la unitate, conducerea acesteia comunică, de îndată împrejurarea instanței de executare.

Administrația locului de deținere sau unitatea comunică instanței de executare dată la care a reînceput executarea pedepsei, asta folosit în special tinerii corecte a evidentelor și pentru a da curs astfel dispoziției care arată ca timpul când executarea a fost întrerupta nu se socotește în executarea pedepsei.

Secțiunea IX

DISPOZIȚII COMUNE

Așa cum anterior a fost arătat, cu ocazia punerii în executare a hotărârii penale sau pe parcursul executării pot apărea numeroase probleme, pe care instanța de judecata în virtutea rolului sau principal, îi revine sarcina rezolvării lor.

În acest sens, legea procesuală penală reglementează rolul instanței de executare și modul cum procedează aceasta în rezolvarea diferitelor incidente procesuale.

1.PROCEDURA LA INSTANȚA DE EXECUTARE

In majoritatea cazurilor competente de rezolvare a situațiilor legate de executare se realizează de câtre instanța de executare sau de instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se afla locul de deținere, ori unității unde se execută pedeapsa la locul de muncă. Art.460 C. pr. pen., cuprinde dispozițiile comune care se aplica in procedurile desfășurate în fata instanțelor arătate.

Când instanța de judecată acționează prin judecătorul delegat, acesta are posibilitatea să sesizeze oricând instanța de executare pentru a rezolva eventualele nelămuriri sau împiedicării ivite în cursul executării.

In dispozițiile art.460 alin.1 C.pr. pen. se arata ca, în cazul în care rezolvarea situațiilor privind executarea hotărârilor este data în competenta instanței de executare, președintele dispune citarea părților interesate și ia masuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, potrivit art.71 C.pr. pen.

Atunci când condamnatului i s-ar putea agrava situația sau se considera de câtre instanța că este necesară aducerea lui, el poate fi adus în fața instanței de judecată.

La ședințele de judecată în care se rezolvă aspecte legate de executarea pedepsei participarea procurorului este obligatorie (art.460 alin.3 C.pr. pen.).

Ședința de judecată se desfășoară conform dispozițiilor care reglementează judecarea în primă instanță, în apel și în recurs, dacă ele nu contravin dispozițiilor speciale privind procedura de rezolvare a aspectelor legate de executarea hotărârilor penale.

In vederea soluționării cauzelor, instanța de executare ascultă concluziile procurorului și ale părților și se pronunța prin sentința, soluțiile fiind comunicate instanței de executare.

2.CONTESTAȚIA LA EXECUTARE

Dacă în legislația procesuală penală mai veche contestația la executare era considerată o cale de atac extraordinară și era reglementată ca atare, împreună cu contestațiile împotriva hotărârii, în prezent contestația la executare este un procedeu jurisdicțional de rezolvare a plângerilor îndreptate împotriva actelor de executare, respectiv o activitate contencioasă privitoare la incidentele de executare care necesită intervenția organelor jurisdicționale.

Deși îndreptată contra executării, și nu hotărârii, contestația nu poate fi folosită decât în cazul unor hotărâri judecătorești. Contestația împotriva ordonanței procurorului prin care s-a dispus confiscarea unor corpuri delicte este inadmisibilă, cât timp nu a fost sesizată instanței cu judecarea infracțiunii în legătură cu care organele de urmărire penală au dispus măsura în drepturi.

Fiind un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele privind executarea, legea a prevăzut înspre cazurile în care poate fi folosită contestația la executare. Legiuitorul a urmărit, prin acesta limitare, să nu transforme alt mijloc procesual de rezolvare a unor incidente la executare într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executarea hotărârilor penale definitive.

Drept urmare, orice contestație la executarea făcută în cazurile prevăzute expres de lege urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Cazurile în care se poate face contestația de executare sunt prevăzute în art.461 C.pr. pen..

Cazul de contestație la executare prevăzut de art.461 lit.a

Primul caz de contestație contra executării hotărârii privește situația în care s-a pus în executare o hotărâre care nu este definitivă.

Se știe că hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, pe cale de consecință hotărârile penale nedefinitive (cu excepții cazurilor prevăzute de lege) nu pot fi puse în executare.

Printre momentele la care hotărârile penale rămân definitive se află și acela al expirării termenului de apel sau de recurs, după caz.

În vederea exercitării apelului sau recursului în termenul prevăzut de lege, instanțele de judecată au obligația să comunice, în anumite situații parților interesate copii de pe dispozitivul hotărârii. Totuși în practică au fost puse în executare unele hotărâri nedefinitive. De exemplu, s-au pus în executare hotărâri împotriva inculpatului lipsa la prima instanța atât la dezbateri cât și la pronunțarea fără comunicarea copiei de pe dispozitiv. In asemenea caz, contestațiile au fost desigur admise.

Cazul de contestație la executare prevăzut în art.461 lit.b

In virtutea acestei dispoziții legale, se poate face contestație în contra executării atunci când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare.

Acest motiv de contestație poate apărea ca urmare a unei asemănări între datele de identitate privitoare la persoana condamnatului. De exemplu, cazul unor nume foarte comune și domicilii identice, este posibil ca organul de politie care execută mandatul să aresteze din eroare altă persoană decât cea la care s-a referit hotărârea.

Potrivit art.423 C.pr. pen., persoana greșit supusă executării are posibilitatea probabilă de a ridica obiecții în legătură cu identitatea.

Cazul de contestație la executare prevăzut în art.461 lit.c

Contestația de executare poate fi făcută când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Nelămuririle ce pot să se ivească cu ocazia punerii în executare a hotărârilor penale se pot datora, în cele mai multe situații, redactării greșite a dispozitivului hotărârii. Astfel în hotărâre pot fi întâlnite noi materiale spre exemplu: s-a făcut greșit calculul privitor la cumularea reținerii și arestării preventive, sau datorită unor redactări echivoce a dispozitivului nu se înțelege dacă un obiect aflat în posesia condamnatului urmează sau nu a fi restituit părții civile.

Cât privește împiedicările la executare pot fi și ele diferite. Cu titlul de exemplu: în urma declanșării unei căi extraordinare de atac executarea hotărârii de condamnare a fost suspendată, fără ca cel condamnat să fie pus în libertate de la locul de deținere.

Nu poate constitui însă o „împiedicare la executare” în sensul art.461 lit.c și ca atare nu poate fi invocată ca temei al unei contestații la executarea, starea sănătății condamnatului. Așa cum practica judiciară a demonstrato constituie un mod de executare a pedepsei.

Cazul de contestație la executare prevăzut de art.461 lit.d

Contestația la executare se poate face în acest caz, când se invoca amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.

În sensul art. mai sus amintit, nu poate fi considerat incident intervenit în cursul executării pedepsei cererea de liberare condiționată sau cererea de schimbare a locului de executare prin muncă, de la unitatea stabilită prin Direcția Județeană pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale la o altă unitate indicată de condamnat, și deci nu poate fi o asemenea cerere rezolvată pe calea unei contestații la executare.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii intervine un act de clemență (amnistia sau grațierea ) și judecătorul delegat cu executarea nu l-a aplicat conform art.459 C.pr. pen. condamnatul poate face contestație la executarea în baza art.461 lit.d. Trebuie subliniat că contestația la executare este inadmisibilă dacă amnistia sau grațierea a intervenit anterior judecării sau în cursul acesteia, așa cum corect practica judiciară a demonstrat-o.

Există temei de contestație la executare când judecătorul delegat cu executarea nu a făcut aplicarea armistiei pe cale administrativă, pe considerentul că în momentul apariției normei de armistie, condamnatul nu era în curs de executare a pedepsei fiind anterior grațiat condiționat și aflându-se în termenul de încercare.

Contestația întemeiată pe art.461 lit.d, are în vedere orice altă cauză de stingere ori micșorare a pedepsei. De exemplu, o persoană a fost condamnată pentru adulter, dacă soțul nevinovat care încetarea executării pedepsei închisorii conform art.340 alin.3 C. pen. și condamnatul nu este eliberat, acesta poate face contestație.

INSTANȚA COMPETENTĂ SĂ REZOLVE COTESTAȚIA LA EXECUTARE

În funcție de cazul pe care se întemeiază contestații la executare, competența de a rezolva această cerere revine unor instanțe diferite.

Conform art.461 alin.2 C.pr. pen. contestația se face în cazurile în lit.a, b și d, la instanța prevăzută în alin.1 sau 6 ale art.461, iar în cazul prevăzut la lit. c la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută.

În cazul de contestație prevăzute în art. 461 lit. a, b, d contestația se face, după caz, la instanța de executare sau la instanța în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau locul unde se execută pedeapsa închisorii, cu obligarea la muncă corecțională.

În cazul de contestație prevăzut de art.461 lit.c, întotdeauna este competentă să rezolve contestații la executare, instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută.

Dacă conform dispozițiilor art.461 alin.2, condamnatul a fost judecat în prima instanță de tribunalul județean, competentă să judece contestația la executare este această instanță, chiar dacă infracțiunile pentru care a fost condamnat contestatorul este de competența judecătoriei, atât timp cât, datorită conexității cu alte infracțiuni, de competența tribunalului, imputate altor inculpați, cauză, în întregul ei, a fost judecată în primă instanță de câtre tribunal.

În cazul contestației la executarea formulată de condamnatul aflat în arestul inspectoratului județean de poliție aparținând de instanța de executare, competentă a soluționa contestația, este instanța de executare, iar nu instanța în raza căreia se află penitenciarul unde condamnatul execută pedeapsa la data când se judecă contestația.

În cazul de contestație prevăzut de art.461 lit.c, întotdeauna este competentă instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută.

Conform art. 461 alin.3, contestația împotriva actelor de executare privind confiscarea averii se soluționează de instanța civilă, conform legii civile. Contestația privitoare la executarea dispozițiilor civile ale hotărârilor se face, în cazul art.461 lit.c, la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. În cazul prevăzut la art.461 lit.d nu se poate face contestație la executare în legătura cu dispozițiile civile, deoarece, motivele ce pot fi invocate privesc doar aspecte ce au incidență numai asupra laturii penale a hotărârii ce se execută.

Contestația la executarea introdusă cu privire la executarea laturii civile a hotărârii este de competența judecătoriei, ca instanță civilă, chiar dacă procesul penal în care s-a dat hotărârea ce o execută a fost judecat în primă instanță de tribunal.

În ceea ce privește compunerea instanței în cazul când rezolvă o contestație la executare se face în același mod ca judecarea cauzei în fond.

PROCEDURA DE REZOLVARE A CONTESTAȚIEI LA EXECUTARE

Procedura de rezolvare în cazul contestației la executare este aceeași ca și pentru judecarea cazului în primă instanță(art.462 C. pr. pen. combinat cu art.460 alin.5 C.pr. pen. ).

În vederea rezolvării contestației, președintele dispune citarea părților interesate și măsura desemnării unui apărător din oficiu dacă făptuitorul se află în imposibilitatea de a avea.

Este obligatorie prezența condamnatului la judecată, în cazul în care printr-o contestație la executare s-ar putea agrava situația lui nepermițându-i-se suplinirea lui prin desemnarea unui avocat din oficiu.

Participarea procurorului la rezolvarea citației este obligatorie.

În dezbaterea ședinței de judecată, instanța ascultă mai întâi concluziile procurorului, apoi ale părții interesate.

Contestația la executare, în urma ședinței de judecată, poate fi admisă sau respinsă printr-o amnistie.

În cazul în care judecarea contestației are loc la o altă instanță decât cea de executare soluția se comunică instanței de executare.

Secțiunea a X a

PROPUNERI DE „LEGE FERENDA”

În aplicarea oricăror dispoziții legale, practica judiciară sesizează adesea fie disfuncționalități sau aplicări anevoioase ale acestor dispoziții, fie impedimente ținând de imposibilitatea realizării demersului final al aplicării sancțiunii penale sau de drept penal și anume: reeducarea și resocializarea celui care a fost obiect al răspunderii penale.

În aceste condiții, se impune ridicarea unor probleme de drept, care să constituie pentru legiuitor motiv de reformare a unor reglementări normative.

În acest sens, se pot propune mai multe măsuri vizând îmbunătățirea mecanismului de punere în executare a sancțiunilor penale sau de drept penal.

Astfel, în actuala reglementare nu există posibilitatea ca amenzile administrative aplicate în baza prevederilor art.181 C.pr. pen. să fie executate „cu plata în rate”. Această situație este în vădită contradicție atât cu situația socio-economică actuală cât și conceptual cu amenda penală (sancțiune mai grea-pedeapsă) pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea achitării fracționate.

Măsura obligării la tratament medical ca și internarea medicală prezintă mai multe impedimente:

Din punct de vedere procedural, deși aceste măsuri se pot lua și în faza de urmărire penală cu caracter temporar sancționarea lor de către instanțele de judecată se face în practică anevoios, ceea ce intră în contradicție cu însuși caracterul de urgență al acestor măsuri.

Pe de altă parte, însuși sistemul sanitar cu subordonare ce excede competențelor Ministerului de Justiție se face în condiții nepropice (de exemplu: supraaglomerarea, lipsa de supraveghere și control etc.) care diminuează sau golesc de conținut finalitatea măsurilor.

Interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată este imposibil de dispus în actuala reglementare legală în faza de urmărire penală. Ori gravitatea unui comportament deviant în familie și urgența necesitații luării acestei măsuri impune ca și organul de urmărire penală să poată dispune chiar și numai temporar o astfel de măsură.

Celelalte propuneri de „lege ferenda” se circumscriu ideii înființării unor instanțe specializate în drept execuțional care să aibă în competență toate problemele ivite post condamnare.

Justificarea unor astfel instanțe este impusă de faza total diferită în care se află condamnatul din momentul aplicării condamnării definitive începe resocializării (reeducării), care până la urmă este cea mai importantă în reglementarea filosofică a sistemului penal românesc.

De aceea, o astfel de instanță ar avea menirea nu numai să dispună cu privire la modul în care urmează a se executa pedeapsa și a se urma procesul de reeducare, dar și să controleze modalitatea în care se atinge scopul propus inclusiv în perspectiva adoptării și altor modalități mai suple și mai variate de executare a pedepselor.

BIBLIOGRAFIE:

NICOLAE VOLONCIU- TRATAT DE PROCEDURA PENALA PARTE SPECIALA VOL.II EDITURA: PAIDEIA, BUCURESTI 1996

ION NEAGU -TRATAT DE DREPT PROCESUAL PENAL EDITURA: GLOBAL LEX 2002

CONSTANTIN MITRACHE- DREPT PENAL ROMAN PARTE GENERALA EDITIA A III-A, REVAZUTA SI ADAUGITA CASA DE EDITURA SI PRESA “SANSA”S.R.L. 1998

GHEORGHE NISTOREANU-MANUAL DE PROCEDURA PENALA

EDITURA: EUROPA NOVA 1999

NICOLAE T. BUZEA -EXECUTAREA HOTARARILOR PENALE DUPA LEGIUNEA PENALA CAROL al II-lea EDITURA: IAȘI 1940

CONSTITUTIA ROMÂNIEI

CODUL DE PROCEDURA PENALA

CODUL DE PROCEDURA CIVILA

DECIZII ALE TRIBUNALULUI SUPREM

DECIZII ALE CURTII SUPREME DE JUSTITIE