Excursia Scolara Metoda DE Invatamant
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I :EXCURSIA ȘCOLARĂ – METODĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNT
I.1 Importanța excursiei școlare ca metodă de învățământ
I.2 Scopurile folosirii excursiei ca metodă de învățământ
I.3 Clasificarea excursiilor
CAPITOLUL II: PREGĂTIREA ȘI DESFĂȘURAREA EXCURSIEI ȘCOLARE
II.1 Prefătirea tehnico-organizatorică
II.2 Pregătirea științifico-didactică
II.3 Asigurarea disciplinei
II.4 Respectarea itinerariului și organizarea desfășurări lui
CAPITOLUL III: VALORIFICAREA INSTRUCTIV-EDUCATIVĂ A EXCURSIILOR ȘCOLARE
III.1 Valorificarea instructiv-educativă a excursiilor școlare din punct de vedere metodico-didactic
III.2 Valorificarea instructiv-educativă a excursiilor școlare din punct de vedere practic
STUDIU DE CAZ – PLANUL EXCURSIEI ȘCOLARE: “Mamaia – obiectiv turistic al zonei sud-dobrogene
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Problema educației moderne capătă în societatea actuală, noi valențe, rezultate în special din transformările fără precedent din toate domeniile sociale. Educația iese din sfera valorilor și exigențelor și naționale, tinzând spre universalitate, un curriculum unitar nemaiputân face față singur diversității, devenind tot mai necesare activitățile extrașcolare, cum sunt și excursiile. Acestea sunt activități derulate dincolo de cadrul clasic de învățământ și au un rol bine definit în formarea instructiv-rducativă a elevilor.
Formarea, modelarea și educația elevilor necesită mult timp și răbdare. În cadrul școlii actuale, eficiența actului educativ depinde de măsura în care copilul este pregătit să ia parte la dezvoltarea proprie.
Scopul excursiilor școlare, constă în implicarea elevilor în activități cât mai diverse și antrenante, oferind cadrul necesar pentru obținerea performanței școlare prin corelarea informațiilor acumulate în timpul excursiei, cu cele de la orele de curs.
Copiii de orice vârstă manifestă un interes deosebit pentru activitățile extrașcolare, cum sunt și excursiile, dezvoltându-și spiritul practic și autodisciplina. Și profesorul, la rândul său, are mai multe posibilități de a-i cunoaște pe elevi. Cu ocazia excursiilor, elevul poate să observe corelația dintre natură și societate, două elemente care sunt supuse unor legi obiective care acționează independent de conștiința și voința omului, dar pe care acesta le poate cunoaște și folosi în interesul său.
Printr-o conectare directă cu natura și societatea, un elev își poate forma concepția și gândirea științifică, își poate educa spiritual de observație și se poate deprinde cu activitatea de cercetare. În excursii, elevul cunoaște frumusețile naturii și de asemenea obiceiurile și tradițiile populare specifice diferitelor zone ale țării.
Prin intermediul excursiilor se formează deprinderi de conduită, atât în ceea ce privește viața sa particulară cât și în societate, se pot dezvolta sentimente morale, dacă elevul este implicat activ în toate etapele organizării. În excursie se pot dezvolta strategii prin care elevul să reunțe la individualism, minciună, invidie și să înțeleagă adevărata prietenie, altruismul, spiritual de sacrificiu.
Se formează, de asemenea, spiritul de inițiativă și de răspundere, simțul onoarei, perseverența de a învinge dificultățile, educarea voinței și tăria de caracter. Un profesor are în excursie numeroase posibilități de a transpune în viața reală sarcinile procesului instructiv-educativ. Datorită faptului că este poate mai apropiat de elev decât în școală, reușește să-1 cunoască mai bine în toate manifestările lui și, ca atare, să poată realiza mai fructuos sarcinile educației morale. Excursia școlară contribuie într-o mare măsură și la educația estetică a elevilor. El poate trăi emoții constructive în fața frumuseților naturii, în timpul vizitelor la muzee și alte obiective turistice din cadrul itinerariului.
CAPITOLUL I
EXCURSIA ȘCOLARĂ – METODĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNT
I.1 Importanța excursiei școlare ca metodă de învățământ
Excursiile școlare constituie o parte importantă a educației pe care o primesc elevii. De obicei, ele încep cu explorări scurte, în jurul instituțiilor de învățământ, pentru cei de grădiniță, continuând cu excursii de o jumîtate de zi sau chiar o zi întreagă, pentru elevii mai mari.
Excursia este o activitate extrașcolară. Eficiența educației în școala contemporană, depinde de pregătirea copilului pentru a participa la dezvoltarea sa personală, precum și de măsura în care instituția școlară reușește să pună bazele pentru formarea trăsăturilor de caracter ale copiilor.
Finalitățile educaționale, în complexitatea lor, presupune îmbinarea acșiunilor curriculare șu cele extracurriculare, parteneriatul educațional apărând ca o necessitate. Educația curriculară, oricât ar fi ea de complexă, nu poate acoperi toată sfera de formare educativă a unui copil. Timpul liber al elevului, care capătă alte valențe, alte forme și aspecte, decât cele cunoscute în mediul școlar, nu poate fi valorificat decât prin activități extrascolare, cum sunt și excursiile. Prin activități extrașcolare, ca excursie, se are în vedere, identificarea și dezvoltarea optimă a talentelor, aptitudinilor și atitudinilor, precum și stimularea creativității, în diferite domenii.
În procesul instructiv-educativ, metodele de învățământ au funcții care se referă, pe de o parte, la actul instructiv, de cunoaștere, pe de altă parte, la formarea trăsăturilor de personalitate, prin caracterul formative-educativ al acestora. Excursia școlară este și o formă de organizare a procesului de învățământ, dar și o metodă de activitate extrașcolară, care oferă elevilor posibilitatea de a avea contact cu mediul din afara școlii.
Excursia școlară ca metodă de învățământ, este folosită tot mai mult în toate tipurile de școli, la toate sau aproape toate obiectele de învățământ. Prin intermediul excursiei se pot transmite noi cunoștințe, se pot fixa și sistematiza cunoștințele dobândite la lecțiile de clase, se realizează aplicații practice, se pot verifica diferite cunoștințe căpătate în școală sau în alte excursii sau vizite.
Faptul că excursia poate fi folosită la toate obiectele de învățământ, pe toate treptele de învățământ, în toate tipurile de școli și la toate specialitățile, este înțeles în sensul că ea este cerută de anumite necesități pedagogice și astfel trebuie să fie prevăzută în planificările școlare. Planul excursiei trebuie să fie elaborat în conformitate cu planurile calendaristice elaborate pe obiecte de învățământ, în care se prevede folosirea excursiilor școlare ca metodă de învățânt: geografie, științe naturale, chimie, istorie etc.
Elaborarea planului de excursie trebuie să țină seama de particularitățile de vârstă și de nivel. Nu este recomandabil ca elevii de anumite categorii, să meargă să împreună în excursii documentare, decât în cazul când coordonarea excursiei garantează folosirea diferențiată pe grupe a acestei metode. O contribuție esențială în aplicarea excursiilor școlare ca metodă de învățământ este și omogenitatea capacităților fizice și intelectuale ale colectivului, care depind de vârsta și de pregătirea elevilor.
Folosirea excursiei școlare ca metodă de învățământ presupune, pe lângă planificarea calendaristică și întocmirea unor planuri pentru fiecare excursie în parte. Aceste planuri, indiferent de durata excursiei, de tipul școlii, de particularitățile de vârstă sau obiectele de învățământ, trebuie să cuprindă anumite momente ale excursiei, oarecum asemănătoare momentelor unei lecții în clasă: pregătirea, desfășurarea, valorificarea instructiv-educativă.
Există însă deosebiri între planurile de lecție după care se desfășoară lecțiile în școală și planurile de excursie. În general, lecțiile în școală folosesc cu precădere o anumită metodă de învățământ și numai uneori mai multe metode. Excursia școlară folosește un complex de metode de învățămîât: povestirea și prelegerea școlară ca metodă de expunere a scopului și importanței excursiei, conversația ca metodă de verificare a cunoștințelor teoretice și legarea lor de practică în excursie, demonstrarea ca metodă de expunere a hărților, itinerariului excursiei, a diferitelor obiective pe teren, metoda lucrului cu cartea și manualul, pentru pregătirea teoretică a excursiei și când este cazul, observația.
I.2 Scopurile folosirii excursiei ca metodă de învățământ
Excursia școlară ca metoda de învățământ contribuie la lărgirea orizontului cultural-științific, la pregătirea pentru înțelegerea unor teme, la precizarea, fixarea, concretizarea și sistematizarea cunoștințelor, la formarea concepției științifice despre lume, a deprinderilor practice, la dezvoltarea spiritului de observație, a atenției, gândirii etc.
Scopul excursilor școlare este acela de a-i implica pe elevi în activități cât mai antrenante și variate, oferirea suportului pentru performanța școlară, prin corelarea informațiilor adunate în timpul excursiei, cu informațiile de la clasă.
O excursie bine pregătită, produce interes și bucurie la orice vârstă. Elevii își dezvoltă spiritual operațional și practic, se autodisciplinează, asumându-și responsabilități. La rândul său, cadrul didactic are multiple posibilități de a-și cunoaște elevii, dirijându-i și influențându-le dezvoltarea. Realizarea acestor obiective depind foarte mult de talentul cadrului didactic, de creativitatea lui în abordarea temelor și itinerariilor de excursie.
Cu prilejul excursiilor, elevul se convinge că natura și societatea sunt supuse unor legi obiective care acționează independent de conștiința și voința omului, dar pe care acesta le poate cunoaște și folosi în interesul său. Prin studierea concretă a naturii, elevul poate constata interdependența fenomenelor, legătura dintre cauză și effect, poate dobândi cunoștințe despre univers, prin studierea cerului înstelat, într-o noapte senină de vară, poate studia diferite specii de animale și plante, fosile din muzee, peșteri, grote.
Printr-o conectare directă cu natura și societatea, un elev își poate forma concepția și gândirea științifică, își poate educa spiritual de observație și se poate deprinde cu activitatea de cercetare. În excursii, elevul cunoaște frumusețile naturii și de asemenea obiceiurile și tradițiile populare specifice diferitelor zone ale țării.
Prin intermediul excursiilor se formează deprinderi de conduită, atât în ceea ce privește viața sa particulară cât și în societate, se pot dezvolta sentimente morale, dacă elevul este implicat activ în toate etapele organizării. În excursie se pot dezvolta strategii prin care elevul să reunțe la individualism, minciună, invidie și să înțeleagă adevărata prietenie, altruismul, spiritual de sacrificiu.
Se formează, de asemenea, spiritul de inițiativă și de răspundere, simțul onoarei, perseverența de a învinge dificultățile, educarea voinței și tăria de caracter. Un profesor are în excursie numeroase posibilități de a transpune în viața reală sarcinile procesului instructiv-educativ. Datorită faptului că este poate mai apropiat de elev decât în școală, reușește să-1 cunoască mai bine în toate manifestările lui și, ca atare, să poată realiza mai fructuos sarcinile educației morale. Excursia școlară contribuie într-o mare măsură și la educația estetică a elevilor. El poate trăi emoții constructive în fața frumuseților naturii, în timpul vizitelor la muzee și alte obiective turistice din cadrul itinerariului.
Excursia constituie și un prilej de stimulare a creației artistice izvorâtă din viața de zi cu zi a excursiei și valorificată la diferite șezători sau focuri de tabără. Sunt cunoscute preocupările elevilor de a crea cântece de drumeție care să reflecte activitatea din excursie, jurnalele de excursie sau de tabără fiind, în general, foarte indicate.
Vizitând orașele și satele țării, elevii pot cunoște arta populară: cântece, jocuri, costume naționale, obiecte de artă populară, obiceiuri și tradiții care contribuie la formarea simțului lor estetic și constituie un izvor de inspirație pentru munca artistică ce urmează să se desibuie într-o mare măsură și la educația estetică a elevilor. El poate trăi emoții constructive în fața frumuseților naturii, în timpul vizitelor la muzee și alte obiective turistice din cadrul itinerariului.
Excursia constituie și un prilej de stimulare a creației artistice izvorâtă din viața de zi cu zi a excursiei și valorificată la diferite șezători sau focuri de tabără. Sunt cunoscute preocupările elevilor de a crea cântece de drumeție care să reflecte activitatea din excursie, jurnalele de excursie sau de tabără fiind, în general, foarte indicate.
Vizitând orașele și satele țării, elevii pot cunoște arta populară: cântece, jocuri, costume naționale, obiecte de artă populară, obiceiuri și tradiții care contribuie la formarea simțului lor estetic și constituie un izvor de inspirație pentru munca artistică ce urmează să se desfășoare în școală. Prin excursia școlară se realizează și unele sarcini ale educației fizice: dezvoltarea aptitudinilor fizice, formarea și perfecționarea priceperilor.
I.3 Clasificarea excursiilor
Excursia este o activitate complexă, care rezultă nu numai din scopul pe care li poate avea, ci și din faptul că ea se poate desfășura pe teritorii uneori foarte întinse, de-a lungul unor itinerarii lungi, în sezoane deosebite, cu un număr mai mare sau mai mic de participanți, cu anumite mijloace de transport etc. De aici intervine oarecum și o greutate în definirea excursiei. În limbajul obișnuit, excursia este înțeleasă ca o ieșire în orizontul local în natură, în general de scurtă durată, a unui grup de oameni, în scop recreativ.
Folosirea excursiilor ca metodă de învățământ, ca o activitate indispensabilă în procesul transmiterii și însușirii cunoștințelor de către elevi este extrem de necesară. La elevi de școală primară, acestea trebuie să păstreze un caracter intuitiv, adică să îmbogățească cunoștințele copiilor cu percepții senzoriale, pentru ca astfel ei să-și formeze noțiuni cât mai clare asupra obiectelor și fenomenelor din natură. Excursiile în natură sunt cele mai indicate. Ele trebuie să fie ușoare și nici într-un caz să nu depășească 3 ore, pentru a nu deveni obositoare pentru copii. În aceeași măsură, un deosebit interes îl pot prezenta vizitele la muzee, expoziții. În astfel de vizite, copiilor li se va atrage desigur atenția asupra acelor lucruri pe care ei le pot înțelege mai ușor.
La clasele gimnaziale, excursiile trebuie să-și lărgească conținutul, prin observarea unor fenomene și prin completarea și consolidarea cunoștințelor. Pe această treaptă de învățământ sunt foarte utile, pe lângă ieșirile în natură, și vizitele la diferite instituții de artă. În astfel de excursii elevii pot interpreta personal cele văzute, pot stabili legături între fenomene și pot trage anumite concluzii.
Excursiile cu caracter instructiv-educativ, urmăresc un scop bine precizat, acela de însușire de cunoștințe în legătură cu fenomene ale naturii și societății, precum și ridicarea nivelului cultural. Ele mai pot fi numite și excursii-lecții și au un rol deosebit de important în procesul de învățământ, mai ales la unele obiecte cu am ar fi geografia, științele naturii sau istoria.
Excursiile-lecții sunt caracterizate prin două trăsături fundamentale. În primul rând, au un caracter eminamente aplicativ. Ele se desfășoară fie în natură — de obicei în orizontul local—, fie sub formă de vizite la muzee, expoziții sau instituții. Aplicații de teren se pot face și în excursiile de tabără. Aici însă trebuie precizat faptul că excursiile de tabără, care au loc în timpul vacanțelor, sunt oarecum mai complexe, întrunind atât caracterul instructiv-educativ cât și pe cel sportiv sau recreativ. Dacă tabăra face parte din categoria celor staționare, astfel de excursii se pot face în toate direcțiile și desigur în fiecare zi când condițiile atmosferice permit aceasta. În acest caz, conducătorul taberei poate alterna excursiile instructive cu cele sportive și recreative. Dacă tabăra este mobilă, schimbându-și locul la 3-5 zile, alternarea este mai dificilă.
Excursiile cu caracter sportiv, au scopul să dezvolte la elevi anumite deprinderi sportive, în cadrul unui program bine stabilit. Asemenea excursii îi pot deprinde pe elevi cu un anumit ritm de mers, o anumită comportare în ascensiunea unui munte, deplasarea către un anumit obiectiv cu scopul de a practica unele activități sportive (schi, săniuș, înot, pescuit etc).
Excursiile cu caracter recreativ se numesc în mod obișnuit plimbări. Ele se desfășoară pe distanțe scurte, au un program dinainte stabilit sau de o temă anumită. Aceste excursii sunt foarte utile în taberele de vară la cules de flori, la poieni, pentru jocuri sau pentru contemplarea unui colț pitoresc din natură.
Excursiile locale, se fac chiar în cadrul localității de reședință a școlii și pot avea ca obiective vizite la diferite instituții, monumente istorice sau parcuri. Excursiile locale pot avea o mare varietate în orașele mari, în care și natura acestor obiective este mai variată. Pentru un sat posibilitățile în această direcție se rastrâng. Durata excursiilor locale nu poate depăși 3-4 ore.
Excursiile apropiate, se desfășoară în vecinătatea imediată a localității, în așa-numitul orizont local. Ele sunt utile în aplicațiile de teren și pot dura până la 8 ore sau chiar mai mult, după cum programul de lucru este mai larg sau mai restrâns. Cât privește raza pe care se întinde orizontul local în jurul localității, această limită este foarte variabilă și depinde de mijloacelede transport existente, de vârsta participanților, de distanța de parcurs și desigur de natura și importanța obiectivului propus.
Excursiile regionale, durează până la 2-4 zile și sunt mai indicate pentru elevii mai mari care au dobândit cunoștințe mai bogate. In unele regiuni, ca Brașov, Hunedoara, Banat, Maramureș, Suceava, Bacău, Dobrogea etc, unde obiectivele turistice sunt extrem de variate, excursiile pot fi făcute în mai multe etape, pentru ca astfel regiunea să fie bine cunoscută. Și numai după ce aceasta s-a realizat se poate trece la excursii mai largi, interregionale sau de lungă dunată.
Excursiile de lungă durată (excursii mari) durează mai mult de 6 zile. După cum le arată și numele, ele se fac pe itinerarii lungi, de obicei cu autocarul, în grupuri de 50—60 de participanți. Astfel de excursii sunt potrivite îndeosebi vara și cer o organizare atentă și o pregătire tehnică specială. Reușita lor este legată de un șir de condiții: alegerea perioadei, a itinerariilor, selecționarea obiectivelor, posibilitățile de cazare, mijloacele de transport, precum și numărul și vârsta participanților.
Particularitățile principale ale excursiilor de lungă durată sunt următoarele: caracterul lor desfășurat, având în vedere că pe un parcurs atât de lung, în fața participanților se desfășoară tablouri foarte variate din natură, și complexitatea, în sensul că acest gen de excursii oferă posibilitatea vizitării mai multor obiective.
Excursiile de lungă durată pot fi însoțite și de aplicații pe teren, mai ales atunci când sunt organizate în grupuri mici, de 10-15 elevi. În orice caz, acest tip de excursii pot da bune rezultate. Ele au un profund caracter educativ și merită să li se acorde cea mai mare atenție.
In funcție de loc, excursiile mai pot fi clasificate și după criterii geografice (sau zonale). S-ar deosebi astfel: excursii de munte, excursii în regiunile de dealuri și câmpii, excursii pe țărmul mării etc.
Excursiile de sezon au fiecare importanța lor, avându-se în vedere faptul că în cele patru anotimpuri au loc schimbări importante în natură, în viața plantelor și animalelor și, în general, în viața și activitatea oamenilor, în funcție de sezon variază nu nuimai conținutul excursiei, dar și posibilitățile de organizare.
Excursiile de iarnă, au un câmp mai restrâns de activitate. Pentru perioada vacanței de iama sunt foarte indicate deplasările în tabere la munte, cu practicarea sporturilor de iarnă cunoscute. Iarna oferă un admirabil prilej pentru ieșiri în aer liber, în vederea studierii unui șir întreg de fenomene tipice acestui sezon, ca: zăpada, înghețul, aspecte ale vegetației și lumii animale.
Excursiile de primăvară. Primăvara deschide posibilități mai largi în desfășurarea excursiilor. Natura și activitatea oamenilor iau acum alte înfățișări, deosebite de cele din timpul iernii. Cunoașterea lor de către elevi poate fi extrem de utilă.
Excursiile de vară. Vara este sezonul optim pentru excursii, atât la munte cât și la mare. Acum se pot organiza cele mai variate excursii pe itinerareii lungi și de durată mai mare.
Excursiile de toamnă. Toamna este de asemenea un sezon interesant pentru excursii. Ca și primăvara, toamna este un anotimp de tranziție, extrem de favorabil pentru cunoașterea unor fenomene și activități specifice.
Excursia tematică. Sunt organizate în instituții de învățământ, lăcașe de cult, muzee, case memoriale, etc. prezintă avantajul că permite contactul cu lumea reală, dezvoltarea deprinderilor de a se descurca în alte medii, studierea și observarea unor fenomene care se întâmplă în natură. Elevii își consolidează cunoștințele deja dobândite, își formează convingeri și atitudini.
Excursia ecologică. Pentru realizarea unei astfel de excursii este necesară o bună pregătire a cadrului didactic cu privire la cunoașterea mediului, precum și însușirea unor tehnici și metode de laborator, în vederea prelucrării datelor culese de pe teren. Predarea lecției de ecologie începe cu prezentarea habitatului natural (parc, livadă, pădure, pășune, baltă, etc.), elevii fiind îndrumați să observe și să înregistreze caracteristicile speciilor de animale, plante, terenului, etc.
Avantajele excursiilor ecologice se referă la faptul că pot fi repetate în același habitat, elevii pot studia viețuitoarele în mediul lor natural de viață, pot observa adaptările diferitelor organisme la factorii ecologici, pot sesiza mai ușor modul de circulației al materiei în ecosistem și pot înțelege relațiile umane cu ecosfera. Vizitele la grădinile botanice se organizează cu scopul de a identifica elementele care conduc la evoluția regnului vegetal, de a stabili corelația dintre organismele vegetale și mediul lor natural de viață, de a descoperi importanța planetei pentru natură și om, de a înțelege importanța ocrotirii pin lege a unor specii de plante.
Excursia de studiu botanic, oferă elevilor posibilitatea de a observa și a studia direct, a fenomenelor din natură și a obiectelor create de om, putând astfel să-și însușească noțiuni noi, fixându-și astfe cunoștințele dobândite la orele de curs. Acest tip de excursie constituie un mijloc de stimulare a interesului de cercetare și cunoaștere a naturii, de dezvoltare a spiritului de observație.
Pregătirea unei astfel de excursii presupune parcurgerea mai multor etape: întocmirea planului excursiei, stabilirea temei și a scopului, recunoașterea prealabilă a locului unde se va desfășura excursia. După modul de organizare se pot deosebi: excursii organizate și excursii libere. Primele, după cum le arată și numele, sunt organizate de școli sub conducerea cadrelor didactice. Ele se desfășoară după un plan dinainte stabilit și cu un scop bine precizat. Celelalte sunt organizate și executate numai de elevi în grupuri mai mari sau mai mici. Asemenea excursii trebuie permise numai în jurul localității de reședință a școlii.
Se mai pot deosebi apoi, tot după felul de organizare, excursii de amatori și excursii operative. Excursiile de amatori sunt cele mai obișnuite. Itinerarul lor se stabilește în colectiv.
După mijloacele de deplasare, se deosebesc: excursii pe jos, cu bicicleta, călare, cu trenul, cu mijloace auto și pe apă (excursii nautice) sau combinate. Excursiile pe jos mai poartă numele și de drumeție. Interes deosebit mai prezintă și cele pe apă, fie că este vorba de excursii cu plutele pe râurile flotabile sau excursii cu vase pe Dunăre și Mare.
După numărul participanților, excursiile pot fi de grup și de masă. Deosebirea dintre ele ar consta în faptul că excursiile de masă se fac după itinerarii mai simple și mai ușoare și, bineînțeles, pe o perioadă de timp mai scurtă.
Ținând seama de diferitele tipuri de excursie, de complexitatea scopului pentru care se face excursia, de varietatea metodelor de învățământ folosite cu acest prilej, precum și de faptul că materialul strâns cu prilejul excursiei școlare constituie un prețios material didactic pentru predarea lecțiilor la diferite obiecte de învățământ, se întărește încă o dată încrederea în rezultatele care se pot obține prin folosirea acestei activități în învățământul românesc.
CAPITOLUL II
PREGĂTIREA ȘI DESFĂȘURAREA EXCURSIEI ȘCOLARE
II.1 Prefătirea tehnico-organizatorică
Pregătirea în cele mai bune condiții a unei excursii este tot atât de importantă ca și pregătirea unei lecții obișnuite de curs. Numai că, în excursie, dată fiind deplasarea unei mase de oameni în condiții deosebite, așa cum este și firesc, intervin elemente noi, care nu mai sunt cele din clasă.
Totuși, preocupări asemănătoare există în ambele feluri de activitate. O lecție este mai bine asimilată de către elev dacă este însoțită de exemplificări concrete, de o lectură, de o povestire sau alte asemenea mijloace. Ele constituie pentru elevi și un moment de relaxare sau chiar de odihnă activă. Excursia întrunește aceleași calități într-o formă cu totul caracteristică.
Orice tip de excursie are, în orice caz și în orice situație, partea ei recreativă, constituind în mod indiscutabil o odihnă activă datorită căreia asimilarea noilor cunoștințe are loc prin schimbarea activității din clasă cu cea din natură, în care se îmbină bine și plăcut munca intelectuală cu alte tipuri de activități.
Pentru toate aceste motive, excursiile trebuie să fie pregătite cu toată atenția și grija în vederea atingerii scopului propus și a desfășurării ei tehnice în cele mai bune condiții. De aceea, conducerea școlii și cadrele didactice, cu sprijinul familiei, prin reprezentanții părinților, încă de la începutul anului școlar trebuie să pună la punct baza materială a excursiei: fonduri bănești, echipament, diferite instrumente etc.
Elaborarea planului calendaristic al excursiilor are o însemnătate deosebită în planificarea acestor activități în cursul anului, atât pe clase cât și pe școală. Planurile se întocmesc la începutul anului școlar, fiind apoi supuse consiliului pedagogic pentru aprobare, după care se afișează în cancelarie și se popularizează printre profesori, pentru ca elevii să le cunoască din timp. De asemenea, în funcție de costul excursiei se fixează contribuția elevului. În elaborarea planului calendaristic se ține seama în primul rând de particularitățile de vârstă și de pregătire ale elevilor.
A stabili schița de plan a unei excursii înseamnă a planifica pe zile și ore itinerarul, cazarea, masa, vizitele instituțiile culturale. Pentru aceasta este necesară cunoașterea amănunțită a distanțelor, a orașului, mersul trenurilor, mersul autobuzelor, precum și a programului de lucru al unităților culturale ce urmează să fie vizitate.
De precizat că o astfel de organizare nu este necesară în cazul excursiilor mici, cum sunt cele din orizontul local. Participarea unuia sau a doi profesori (de specialități apropiate) este absolut suficientă în asemenea cazuri.
O excursie mai mare impune însă constituirea colectivului, care trebuie să elaboreze planul, tematica excursiei, îndrumarea elevilor și alte măsuri organizatorice. La elaborarea planului trebuie să participe de asemenea, profesorii de științe sociale, științele naturii și geografie și, evident, cei de educație fizică. Un rol deosebit revine în această privință cadrelor didactice, părinților și altor oameni dornici să participe sau să sprijine excursia.
Dintre membrii colectivului de conducere trebuie delegați cel puțin doi sau trei care să aibă efectiv grija conducerii excursiei pe parcurs. Una din sarcinile prealabile ale colectivului de conducere de cea mai mare importanță este legată de întocmirea schiței planului excursiei. Un astfel de plan trebuie să cuprindă în esență toate elementele unui plan de lecție, unele de ordin organizatoric și altele de ordin didactic.
Elementele organizatorice sunt legate de: data sau perioada când se desfășoară excursia, obiectele de învățământ pentru care ea se organizează, clasele cu care se organizează, tema excursiei, scopul ei instrucitiv-educativ, itinerarul și obiectivele ei.
Elementele didactice sunt acelea care țin de desfășurarea lecției în clasă și constituie în general verigile sau etapele obligatorii ale oricărei excursii: pregătirea excursiei, desfășurarea, valorificarea intstructiv-educativă. În realizarea unei lecții, ca unitate didactică, între elementele organizatorice și cele didactice nu există un zid despărțitor. Acest lucru este valabil și pentru excursia școlară.
În general, prin pregătirea lecției se înțelege o totalitate de măsuri tehnico-organizatorice și științifico-didactice care să asigure desfășurarea în bune condiții a procesului de însușire a noilor cunoștințe, într-o lecție obișnuită, pregătirea lecției cuprinde momentul organizatoric, verificareia cunoștințelor și legătura lecției noI cu cele anterioare.
În excursia școlară, acest moment cuprinde pregătirea tehnico-organizatorică, pregătirea științifico-didactică a profesorului sau conducătorului și îndrumarea metodico-didactică a elevilor participanți de către profesor sau conducător prin lecții în clasă sau ședințe de instructaj la diferite obiecte de învățământ. Elementul organizatoric și elementul științifico-didactic merg mână în mână.
De menționat că atât din punct de vedere organizatoric cât și din punct de vedere științifico-didactic, planul de pregătire a excursiei se elaborează în funcție de planul desfășurării excursiei, care, la rândul său, a fost elaborat în funcție de acela al valorificării instructiv-educative a excursiei. Trebuie să se fixeze mai întâi ce anume se urmărește prin excursia respectivă, cum se va desfășura ea și apoi în funcție de aceasta ce măsuri se ia pentru pregătirea ei.
Toate aceste metode au o deosebită importanță, deoarece nerealizarea unuia sau realizarea lui defectuoasă duce la nerealizarea întregului plan al excursiei, care trebuie să constituie un tot unitar. Un grup poate fi mai mare sau mai mic. Acest lucru depinde, desigur, și de caracterul excursiei. În principiu, o excursie de lungă durată cu itinerar închis, în care deplasarea se face mai mult cu vehicule (tren, autobuz), nu poate să cuprindă un grup mai mare de 50-60 de elevi. O ieșire în orizontul local trebuie redusă din punct de vedere numeric la nivelul unei clase de 20-30 de elevi.
Constituirea grupului de elevi trebuie în orice caz să țină seama de vârsta lor. Respectarea acestei condiții este absolut indicată. Aceasta se poate face bine pe grupe de clase (I-IV, V-VIII și IX-XII). Se asigură astfel omogenizarea grupării elevilor, care va avea importanță la aplicațiile pe teren și la succesul instructiv-educativ al excursiei. De precizat de asemenea și faptul că elevii de vârstă mică, nu pot fi angajați în excursii de lungă durată. Astfel de grupuri se vor deplasa doar în orizontul local. Excursiile mari sunt potrivite îndeosebi pentru elevii mai mari
Faza care urmează după alegerea itinerarului și detalierii etapelor, este stabilirea orarului și a programului după care se va desfășura excursia.
Orarul constituie planificarea timpului. Prin el se stabilesc momentele principale ale excursiei. El trebuie repartizat pe zile și ore și întocmit astfel încât să îmbine cât mai complet odihna cu activitatea. Orarul intră automat în funcțiune din momentul îmbarcării și plecării excursioniștilor până la soisire. Nu este recomandabil ca orarul să cuprindă date absolut fixe și extrem de riguroase și uneori chiar prea limitate, ci totdeauna intervalele să fie mai elastice, având planificate un plus de ore pentru unele activități prevăzute să fie îndeplinite în timpul excursiei, pentru a se evita, eventual, unele situații neprevăzute. Timpul pentru anumite vizite trebuie planificat pe jumătăți de zile sau chiar zile întregi, dacă obiectivul de vizitat o cere. Astfel, orarul stabilit în limite largi poate fi îndeplinit întocmai și fără a perturba cu nimic planul general de desfășurare a excursiei.
Anumite termene se cer însă în mod obligatoriu prevăzute, de exemplu plecarea din localitatea cutare la ora cutare sau parcurgerea unei etape cu trenul. Excursiile pe jos sunt și mai greu de organizat pe ore, mai ales dacă parcursul este necunoscut. Când însă traseul este cunoscut, planificarea orară este mai ușoară. De asemenea, nici o excursie în orizontul local nu poate fi organizată dacă profesorul respectiv nu cunoaște traseul, pentru ca astfel planificarea orară să fie asigurată cu cea mai mare precizie.
Programul, o dată definitivat, trebuie respectat întocmai. Așa cum s-a menționat, el trebuie să fie detaliat. Imediat după alegerea itinerarului se trece la stabilirea temei excursiei. Sunt cazuri când tema se stabilește înaintea itinerarului, în altele numai în funcție de itinerar. De obicei, în excursiile făcute în orizontul local, itinerarul trebuie adaptat temei propuse; în cazul unei excursii mari, tema trebuie adaptată itinerarului. Tema trebuie aleasă cu toată grija și este în primul rând legată de clasa și obiectul de învățământ respectiv. Un important grup de teme de excursii îl constituie cunoaștrea naturii. Sunt indicate astfel temele referitoare la diverse peisaje ale naturii din zona muntoasă, zona de dealuri și câmpii, peisajul bălților, al Deltei Dunării și litoralului Mării Negre, sau pentru cunoașterea unor forme de relieif, râuri, lacuri, peșteri, chei etc.
Al doilea grup de teme trebuie să ducă la cunoașterea orizontului local și a împrejurimilor sale, a locului natal, a regiunii în care se află școala.
Se pot alege apoi teme legate de activitatea omului și a valorilor social-culturale create de el, de exemplu cunoașterea unor muzee, monumente istorice, monumente și plăci comemorative care amintesc despre luptele poporului român.
In sfârșit unele tenne pot avea caracter exclusiv didactic, fiind legate de recapitulări de lecții, colecționări de materiale pentru muzeele școlare, colțul naturii vii și aplicații practice. Organizarea colectivelor de elevi are o deosebită importanță mai ales pentru buna desfășurare a muncii independente a elevilor, pentru diviziunea muncii în rândurile lor, reușita aplicațiilor pe teren și valorificarea instructiv-educativă a excursiilor.
Organizarea clasei de elevi nu este ușoară și nu trebuie îndeplinită formal. În această problemă trebuie să se țină seamă de următoarele condiții:
Caracterul și scopul excursiei. In funcție de acestea organizarea colectivelor trebuie să capete o anumită grupare. Aptitudinile și preferințele elevilor trebuie să se aibă întotdeauna în vedere la gruparea colectivelor. Pentru aceasta, este bine ca în prealabil profesorii de specialități diferite să se consulte între ei. Se recomandă rotația sarcinilor, în sensul ca toți să treacă prin ele, să le cunoască.
Vârsta și numărul elevilor participanți este, de asemenea, importantă în organizarea colectivelor de elevi. Copiii de vârstă școlară mică nu pot fi împărțiți în astfel de colective, deoarece o asemenea muncă e mai greu de dus la îndeplinire. La clasele gimnaziale aceasta este posibilă, iar în ceea ce privește clasele de liceu, organizarea acestor colective este imperios indicată.
II.2 Pregătirea științifico-didactică
Cunoașterea tematică a localității și orizontului local, îi revine cadrului didactic care se ocupă de organizarea excursiei. El trebuie să cunoască perfect detaliile de relief, formațiunile hidrografice, aspectele florei și faunei, drumurile de acces în localități, aspectele economice etc. Să cunoască, de asemene toate punctele interesante unde sunt posibile aplicațiile cu elevi ca: monumente ale naturii (chei, peșteri), cote de altitudine, de unde sunt posibile vederi panoramice interesante, obiective economice, muzee și monumente istorice, precum și orice alte probleme care ar putea interesa o excursie școlară.
Profesorul poate să-și întocmească o hartă în această privință, în care să fie trecute toate aceste amănunte și toate itinerarele posibile a fi făcute în orizontul local. Cunoscând în cele mai mici detalii orizontul local, profesorul va putea face excursii reușite, cu excelente aplicații în orice moment.
In aceeași măsură, el are obligația să cunoască tot atât de bine regiunea, prin vizite personale, excursii sau documentare bibliografică. Desigur că bagajul său de cunoștințe asupra regiunii va trebui să fie mai bogat. Pe lângă aspectele fizico-geogirafice, care trebuie bine știute, se mai cere cunoașterea repartiției populației și așezărilor, industria, minele, carierele, peșterile, punctele turistice, posibilitățile de cazare etc. Harta regiunii întocmită de profesor poate fi an de an îmbogățită, pe măsura efectuării excursiilor și cunoașterii noilor obiective. Ca și pentru orizontul local, profesorul poate să-și întocmească hărți mai detaliate pentru anumite zone din cadrul regiunii, care se cer mai temeinic cunoscute sau unde se pot face diverse aplicații relative la o problemă sau alta.
Documentarea cartografică, constituie, de asemenea, o obligație esențială a conducătorului excursiei. Studiul hărții are o însemnătate excepțională. Pentru descifrarea detaliilor reliefului esle necesară analiza hărților la scară mare. Pentru analiza itinerarelor și pentru informări generale pot fi folosite și hărțile la scară mai mică. Pentru orice excursie este necesară întocmirea unei schițe pe calc, pe care se trec doar lucrurile care interesează. Harta este necesară și pe teren, pentru aplicații de orientare. O deosebită importanță o are cercetarea hărților turistice și a tuturor ghidurilor existente, precum și documentarea pe Internet.
Aceasta trebuie să se extindă asupra a tot ce s-a scris relative la problemele care vor trebui să fie lămurite pe teren.Vizitarea unor chei, peșteri, impune ca profesorul să studieze tot materialul existent în legătură cu acestea. Documentarea este obligatorie pentru localitățile care vor fi străbătute și pentru obiectivele lor economice, muzeele și monumentele istorice etc. Participanții vor fi astfel în măsură să primească informații prețioase înainte de a le afla de la conducătorii unităților respective, la care, oricum, se va apela o dată munca de informare și documentare terminată, este recomandabil ca profesorul să-și facă în carnetul său de teren note foarte succinte, care-l vor ajuta în expunerile pe teren.
Expunerea va fi desigur îmbogățită cu fapte noi, ivite la fața locului. Dacă participă mai mulți profesori, vor da explicații succesiv pe specialități. Elevii trebuie îndrumați de profesor pe linie metodologică, pentru diversele laturi aplicative ale excursiei. Îndrumarea trebuie să se îndrepte spre întocmirea de chestionare pentru studiul diferitelor probleme, pentru formarea deprinderii de a folosi instrumentele pe teren, de a lucra cu harta, tehnica observării fenomenelor, atât cele naturale, cât și cele social-economice, tehnica notării observațiilor în carnete, întocmirea de schițe, colecționarea de materiale, ocrotirea naturii, tehnica fotografierii, precum și a altor laturi legate de la caz la caz de caracterul și scopul excursiei.
Întocmirea chestionarelor are un rol deosebit de important. Întocmite sub îndrumarea profesorului și după aceea puse la îndemâna elevilor, ele pot constitui un bun îndreptar pentru munca elevilor în excursie. Desigur că aceste chestionare nu sunt necesare pentru copii sub 12 ani. Conținutul lor trebuie, totuși, diferențiat pe trepte de învățământ, în raport cu nivelul de cunoștințe al elevilor. Studii mai largi pot fi făcute mai ales cu elevii ciclului gimnazial.
Chestionarele menționate se referă la studiul localității natale, al orizontului local, precum și al regiunii. Ele nu sunt legate neapărat de o anumită clasă și un anumit obiect de învâțământ precis, dar cad în mod efectiv în sarcina geografiei și a științelor naturii. Profesorii le vor putea întocmi și adapta la situație, după necesități.
Chestionarul va trebui să cuprindă următoarele date mai importante :
Mediul fizico-geografic. Se va urmări cuprinderea caracteristicilor reliefului, aspecte ale climei și hidrografiei, structura geologică, peșteri, resurse naturale (sare, cărbuni, petrol, izvoare minerale, cariere de piatră), floră, faună, monumente ale naturii.
Date istorice și politice. Stațiunile preistorice din regiune, monumentele istorice și cetățile, localitățile importante din punct de vedere istoric și politic, legate de lupta pentru libertate a poporului, monumente comemorative.
Date etnografice. Se referă la portul locuitorilor, arta populară, muzee și alte la șezăminte de artă și cultură.
Datele turistice trebuie să cuprindă în mod foarte amănunțit tot ceea ce poate interesa în regiune din punct de vedere turistic, cabanele și rețeaua de drumuri turistice și diverse obiective care trebuie cunoscute de elevi, bineînțeles dintre cele mai importante. Un asemenea chestionar poate fi folosit la elaborarea unei monografii a regiunii, foarte folositoare pentru documentare în vederea unei excursii.
Carnetul de teren este un obiect indispensabil pentru orice excursionist. Înaintea oricărei excursii, profesorul care organizează excursia trebuie să-i instruiască pe elevi și în privința tehnicii notării în carnete, adică să-i deprindă ce anume să noteze, unde și cum să le facă.
Obiectul notărilor. Trebuie să fie foarte variat, de la adresele cunoscuților și prietenilor pe care-i întâlnește, la impresiile de călătorie, observațiile personale, descrierea unei văi, a unui munte, a unui oraș etc. O deosebită valoare trebuie să aibă impresiile personale de călătorie. Fiecare observație trebuie datată zilnic, pe o pagină a carnetului. Toate notările care vor urma după această pagină se presupune că au fost făcute în acea zi. Însemnările trebuie făcute chiar la fața locului, unele dintre ele direct pe hartă. Dar și în acest caz trebuie atașată și notarea în carnet, eventual dând un număr de ondine pe hartă și apoi sub același număr transpunând pe carnet. În acest fel, lucrând și cu harta și cu carnetul, este mult mai bine.
Caracterul notărilor. Este greu să se impună un anumit fel de notare. Fiecare are un fel propriu de observație, vede lucrurile într-un anumit fel sau îl impresionează mai mult un lucru decât altul. Cu toate acestea, notările în carnete trebuie să respecte anumite principii, care trebuie respectate de oricine și în orice împrejurare. În notele de drum se pot folosi prescurtări și simboluri pentru ca însemnările să se facă mai operativ și să se economisească timp. În primul rând, însemnările rebuie să fie clare, frazele bine construite și ideile bine înlănțuite. În al doilea rând să fie accesibile, în sfârșit, însemnările trebuie să fie complete.
Îndrumarea elevilor în acțiunea de ocrotire a naturii trebuie să constituie o preocupare permanentă a profesorilor care organizează excursii. După cum se știe, ocrotirea naturii are drept scop salvarea de la distrugere sau degradare a unor specii de plante sau animale pe cale de dispariție, a unor fenomene geologice rare, complexe biogeografice specifice, destinate cercetărilor științifice, sau teritorii cu peisaje caracteristice. Acestea, tocmai pentru importanța lor științifică, sunt puse sub protecția legilor.
Aparatul de fotografiat, constituie unul din cele mai importante instrumente și în același timp absolut indispensabil în excursie. Fotografiile constituie un mijloc excelent pentru înregistrarea unor imagini foarte variate din natură sau din viața socială. Ele pot fi cu succes folosite la lecții ca material didactic. De aceea, profesorul trebuie să acorde acestei probleme toată atenția. Fotografierea impune o serie de condiții tehnico-estetice de care depinde succesul obținerii unei fotografii bune, expresive. Acesta este legat în primul rând de alegerea compoziției subiectului, adică mai precis obiectele care urmează să fie fotografiate.
Si vestimentația trebuie să fie una adecvată cerințelor excursiei, sezonului și regiunii în care ea se desfășoară. Îmbrăcămintea trebuie să fie comodă, să apere corpul de frig și să lejeră. O deosebită importanță o are încălțămintea. Piciorul trebuie bine protejat de bocanci sau eventual pantofi cu talpa groasă, pielea rezistentă, dar moale. Degetele picioarelor să nu fie strânse, ci să se miște liber.
În excursii, toate obiectele necesare sunt păstrate în sacul de spate numit și sac de munte, raniță sau rucsac. Toate acestea trebuie să fie confecționate din pânză impermeabilă. Rucsacul trebuie să fie susținut pe spate de două curele late, să fie încăpător și prevăzut cu două sau trei buzunare exterioare, în care se pot pune cele necesare în timpul mersului (alimente, obiecte, medicamente la nevoie).
Așezarea obiectelor în rucsac trebuie făcută cu grijă. La fundul rucsacului se pun obiectele mai grele, acelea care sunt folosite mai rar și obiectele mai tari. Pe latura dinspre spate se pune îmbrăcămintea și rufăria, pentru ca astfel spatele să fie ferit de obiecte colțuroase și tari. Pe latura din față se pun alimentele. Este indicat ca rucsacul să fie susținut pe cadru, deoarece în acest fel el stă dezlipit de spate și înlătură transpirația. De asemenea, un astfel de cadru asigură o mai bună stabilitate a sacului pe spate.
Nu trebuie uitat niciun moment în excursie bidonul cu apă. Se mai adaugă apoi lanterna și mica trusă sanitară personală. Se mai adaugă o serie de obiecte personale, ca: lingură, cuțit, cană, pahar și obiecte de toaletă, ca: prosop, săpun, perie și pastă de dinți. Într-o excursie trebuie luat doar strictul necesar, deoarece fiecare gram în plus are importanță. De asemenea, după ce s-a încheiat excursia, echipamentul trebuie îngrijit, curățat, spălat, pentru ca la o nouă excursie totul să fie pregătit.
In excursie mersul pe jos determină un consum sporit de energie. Iată de ce regimul alimentar trebuie să fie absolut corespunzător. Alimentația trebuie să fie hrănitoare, adică să conțină o cantitate suficientă de proteine, grăsimi și hidrocarburi, o cantitate suficientă de vitamine și săruri, să poată fi bine asimilată de organsim și plăcută la gust, într-un cuvânt alimente cât mai bogate în calorii: pâine, unt, șuncă, brânzeturi, zahăr, ouă, pesmeți, fructe. Va trebui evitate pe cât posibil alimentele greu asimilabile sau cele ușor alterabile, ca: salamuri, măslime, migdale, alune, brânzeturi iuți sau sărate, pește etc.
Cu privire la organizarea alimentației în excursie, aceasta se poate face individual, în excursiile de o zi în orizontul local, sau în colectiv, în cazul unor excursii mari. Alimentația trebuie făcută des și în cantități mici, pentru asigurarea unei asimilații ușoare. Pentru mâncarea la popasurile mici sînt indicate : zahăr, prăjituri, unt, bomboane acrișoare sau fructe.
În timpul excursiilor, organismul pierde prin transpirație o cantitate de apă și săruri. Cel mai bun mijloc pentru aceasta este consumul de sare, deoarece aceasta reține apa în organism. Profesorii trebuie să-i oprească și să-i convingă pe elevi că abuzul de apă duce la o ingreunare a circulației sângelui și la oboseală. Apa rece de munte trebuie consumată cu grijă, deoarece poate provoca și tulburări digestive. Iarna, ceaiul slab, ușor îndulcit și cu lămâie este foarte bun. Elevii vor fi opriți cu desăvârșire să consume apă rece când sunt încălziți sau transpirați. De asemenea, vor fi opriți să consume apă din râuri sau bălți.
Elevii trebuie mereu îndrumați în ceea ce privește păstrarea igienei și curățeniei în timpul excursiei. In timpul excursiei, odihna trebuie respectată în cele mai bune condiții. Somnul de 8 ore este obligatoriu, iar după o excursie mai lungă se recomandă un somn și mai lung. În cea mai desăvârșită curățenie trebuie păstrată îmbrăcămintea, rufăria de corp, ciorapii.
În excursie, mersul trebuie să se desfășoare în cele mai bune condiții și să fie bine reglementat, pentru ca deplasarea pe jos să se facă plăcut și fără riscul unei epuizări fizice. Viteza de deplasare trebuie stabilită în raport de lungimea traseului, de sezon, de vârsta copiilor și gradul lor de antrenare. Conducătorul excursiei este obligat să-și potrivească mersul după cei rămași în urmă. Ritmul de mers trebuie să fie în general același. Desigur că pe drumul bătătorit mersul se accelerează, dar se încetinește pe porțiunile dificile.
În prima jumătate a zilei, înainte de popasul cel mare, trebuie mers mai mult. Conducătorul grupului nu-i va pierde nicio clipă din vedere pe elevi. Înainte de plecarea pe traseu, elevii trebuie informați asupra caracteristicilor și direcției traseului. La punctele de bifurcație, unde au loc schimbări bruște de direcții, la treceri de râuri sau alte obstacole, grupul trebuie neapărat să se adune, pentru a evita rătăcirea de grup a unora. Trecerea peste poduri trebuie să se facă în coloană. În frunte se găsește conducătorul, iar ultimul, în spate, încheietorul. Este necesar să se stabilească un strigăt convențional, cu care trebuie să fie chemați cei care au rămas eventual în urmă. In poieni grupul trebuie oprit pentru apel.
Râurile trebuie traversate după anumite reguli, acolo unde nu există pod. Locurile preferate sunt desigur vadurile. Acestea trebuie în prealabil bine cercetate. Trecerea prin vad trebuie făcută în direcția curentului și nu contra lui. Pe râurile repezi adâncimea vadului nu va trebui să treacă de genunchi, în timp ce la râul cu cursul lin să nu treacă de mijloc. Dacă vadul are bolovani, traversarea o facem în bocanci, dar fără ciorapi.
Pe tot timpul parcursului, mersul trebuie alternat cu popasul. După fiecare 50 de minute de mers urmează un popas mic de 10 minute, timp în care repausul trebuie să fie complet. Rucsacurile se scot din spate. Toți se așază. Dacă popasul se face pe malul unui râu, vara, nu prea de dimineață, se poate face baie și popasul poate fi prejungit chiar până la o jumătate de oră. Alegerea locului popasului nu trebuie făcută la întâmplare. Iarna se aleg locuri ferite de vânt, toamna și primăvara locurile însorite, iar vara cele umbroase. Popasul mare trebuie organizat după ce au fost parcurse 2/3 din drum. Acest loc trebuie să aibă apă, iarbă, umbră și, eventual, loc de scăldat, dacă este vară. Toamna trebuie ales un loc uscat, însorit. Dacă pe traseul urmat nu este găsit locul cel mai bun de pop face o mică abatere de la itinerar. Popasul mare poate dura 1-3 ore, în funcție de anotimp, de timpul disponibil, de ora plecării și a întoarcerii.
Condiții mai dificile prezintă mersul la munte. Pe măsura creșterii altitudinii, oxigenul scade și respirația se face mai anevoie, iar efortul devine din ce în ce mai mare. De aceea, pentru ca inima să suporte acest efort, respirația trebuie strict supravegheată și mersul reglementat mai ales la urcare, astfel ca să nu apară senzația de dispnee (lipsă de aer).
Profesorul organizator trebuie să le arate elevilor înaintea oricărei excursii accidentele la care se pot expune, dacă nu vor fi atenți și disciplinați, și le va arăta cum să le evite. Unele accidente sunt de ordin fiziologic, care se referă la organismul fiecăruia, iar altele sunt accidente naturale.
Răul de munte este produs de rarefierea aerului în altitudine. Fenomenul se manifestă prin amețeli, palpitații. Dacă cineva din grup suferă de aceasta, trebuie încetinit ritmul de mers și sfătuit să se odihnească la umbră, unde va bea ceai sau apă.
Răul de înălțime este amețeala care cuprinde pe unii excursioniști când se găsesc pe marginea unei prăpăstii sau pe un vârf de stâncă. Ei au impresia că se prăbușesc în gol. Răul de înălțime se înlătură prin antrenament și educație în acest sens.
Epuizarea se manifestă prin scăderea puterii musculare după un efort mai mare. Epuizarea o capătă de obicei elevii fără antrenament. Dar ea dispare imediat dacă se consumă alimente care refac repede energia (de exemplu, zahărul, mierea) sau se fac masări ale mușchilor.
Răsucirile de articulații (numite entorse) se produc din cauza unor mișcări greșite. Articulația se umflă și apoi încep dureri. Măsura cea mai bună este aceea de a se pansa locul cu comprese cu apă rece, care trebuie schimbate mereu, iar după ce durerile încetează se vor face masaje.
Luxațiile reprezintă deplasarea osului din articulație. Ele sunt însoțite de dureri și imposibilitatea de a se mișca din locul respectiv. Luxația trebuie neapărat văzută de medic.
Fracturile (rupturi de oase) pot fi deschise (când oasele ies prin piele) și închise (când oasele nu ies prin piele). Tratamentul trebuie făcut de medic. Până la medic, primul ajutor trebuie dat în așa fel încât partea fracturată să fie imobilizată între scânduri sau bețe, învelite în vată sau cârpe. Rănirile pot avea urmări neplăcute în excursii, de aceea intervenția trebuie făcută imediat, stabilindu-se mai întâi un câmp steril în jurul rănii
Rosăturile de bocanci se produc deseori și pot produce multe neplăceri dacă nu sunt îngrijite când s-au produs.
Insolațiile se produc vara, în urma expunerii îndelungate la soare, cu capul descoperit. Cel atins de insolație trebuie imediat să stea în repaos, întins la umbră, cu capul mai sus decât trunchiul. Se va da băuturi calde, stimulente și se vor aplica comprese reci la cap și calde la picioare.
Accidentele naturale. Acestea pot proveni din cauza declanșării unor anumite fenomene ale naturii, iar alteori chiar și din vina excursioniștilor.
Avalanșele sunt rostogolirile pe pantă ale unor mase mai mari sau mai mici de zăpadă și care, antrenate la vale, pot produce pagube sau pot cauza victime omenești. Ele se produc unde pantele sunt golașe. Avalanșele se formează totdeauna pe pantele mai mari, mai ales pe pantele convexe, care favorizează alunecarea. Un alt factor este legat de ninsorile abundente la o temperatură scăzută sau urmată de un ger mare. Într-un asemenea caz, primejdia poate persista 2-3 zile, până când zăpada proaspăt căzută se tasează prinzându-se mai bine de suport.
Avalanșele se mai pot forma și datorită ruperii echilibrului stratului de zăpadă. Aceasta se poate produce datorită unor întâmplări, uneori neînsemnate, cum ar fi desprinderea unui bolovan, un curent de aer, mersul omului și chiar strigătele care, producând o vibrație a aerului, pot contribui la deranjarea echilibrului păturii de zăpadă.
După structura și caracterul zăpezii, avalanșele sunt uscate și umede :
Avalanșele de zăpadă uscată pot fi formate fie din zăpadă proaspăt căzută, fie din zăpadă veche, dispusă în straturi. Acest al doilea tip de avalanșă uscată se numește „scândură" și se recunoaște cu multă ușurință prin culoarea albă mată a zăpezii și prin prezența unor ridicături sub forma unor spinări ușor bombate.
Avalanșele de zăpadă umedă se formează către primăvară, când căderea zăpezii are loc pe o temperatură mai ridicată. In acest caz zăpada rămâne umedă și foarte alunecoasă. Aceste fenomene pot fi însă ușor evitate de excursioniști știindu-se, în primul rând, că ele nu se produc decât pe pantele mai mari de 25°. Asemenea pante pot fi ocolite iarna. De asemenea nu este indicată drumeția după o ninsoare bogată. Pe traseu trebuie să evitate văile înguste sau mersul pe sub cornișele abrupte. Mai indicate sunt văile largi, presărate cu vegetație sau blocuri de piatră, care pot opri alunecarea masei de zăpadă.
Principala primejdie la munte în timp le iarnă o constituie însă viscolul, care ia forme extrem de violente pe creste și în locurile deschise. În timpul unor astfel de fenomene trebuie coborât în văi, în locuri împădurite și adăpostite. De asemenea pe viscol trebuie să se mențină rândurile strânse, pentru ca să se evite rătăcirea.
Ninsoarea abundentă poate să prilejuiască greutăți, nu numai în sensul că întreține primejdia avalanșelor, dar și prin faptul că împiedică vizibilitatea și poate conduce la rătăcirea grupului. De aceea, dacă excursioniștii sunt surprinși de ninsoare pe drum, trebuie să meargă cu multă atenție, să nu se îndepărteze unii de alții și de conducător.
Ceața este un fenomen la fel de primejdios ca viscolul. Când este prea groasă împiedică complet vizibilitatea. În acest caz rătăcirea este sigură.
Vântul are la munte, uneori, o forță neobișnuită și dă mult de furcă excursioniștilor. Primejdia crește când esle însoțit de o ploaie sub formă de averse. Cel mai bun lucru este evitarea crestelor, îmbrăcămintea impermeabilă fiind strict necesară.
Furtunile cu descărcări electrice pot să aibă urmări grele. La munte descărcările electrice pot pune probleme serioase. Dacă aceste fenomenele se produc pe o coastă descoperită sau pe vârf, este indicată aruncarea imediată a obiectelor metalice și adăpostirea după o stâncă sau bolovan.
Căderile de pietre se produc prin dezlipirea bucăților de stânci care alunecă la vale pe pante. Când cantitatea de pietre pusă în mișcare este mai mare, fenomenul poartă numele de avalanșe de pietre. Căderile de pietre se produc mai ales primăvara, când stâncile sunt supuse alternativ înghețului și dezghețului; în timpul zilei și nopții ele se sfărâmă și se prăvălesc pe versanți sau pe văi. De aceea se recomandă ocolirea acestor locuri. De asemenea pe astfel de grămezi de pietre trebuie călcat cât mai ușor. Unii elevi au obiceiul ca în excursii să împingă cu piciorul pietre la vale. Urmările în acest caz pot fi cu totul neașteptate pentru cel ce se află în vale.
II.3 Asigurarea disciplinei
Aceasta este o condiție esențială în buna desfășurare a excursiei. Unitatea colectivului în jurul conducătorului excursiei este realizată și păstrată în tot timpul desfășurării ei dacă, de la început, elevii au .simțit prezența unei organizări temeinice. Începând cu apelul elevilor la ora fixată pentru întâlnire, continuând cu încolonarea lor pentru a se urca organizat mijlocul de transport, cu repartizarea lor pe locuri, elevii trebuie să fie astfel educați încât să se supună de bună voie regulilor colectivului. Asigurând disciplina conștientă, se înlesnește nu numai desfășurarea excursiei respective, ci educarea disciplinei conștiente în general, educarea elevilor în spiritul disciplinei, atitudinii politicoase, civilizată, față de profesori, față de colegi, față de părinți și față de orice om, prieten sau străin, de aceeași naționalitate sau de altă naționalitate. În asigurarea disciplinei conștiente un rol deosebit îl are educația voinței elevilor, care se realizează prin precizarea scopului excursiei, prin perseverența și priceperea cu care colectivul este îndemnat să învingă greutățile. În asigurarea disciplinei conștiente în excursie și mai ales în formarea unor deprinderi, pe lângă colectivul de elevi, o influență deosebită o are și colectivul de profesori, sub conducerea profesorului conducător.
Un rol deosebit în asigurarea disciplinei conștiente revine profesorului conducător, care trebuie să fie exemplu de de consecvență, de tact pedagogic, de voință și de caracter, pe lângă deosebita pregătire științifică și tehnic-turistică. Pentru aceasta profesorul conducător trebuie să aibă cultură generală și pregătire pedagogică, să manifeste entuziasm în această activitate. El trebuie să-i conducă pe elevi în excursie nu numai pentru că trebuie să facă acest lucru, pentru că i se cere acest lucru în cadrul activității extrașcolare, ci pentru că simte plăcere, mulțumire în îndeplinirea ei
Deoarece desfășurarea excursiei este una dintre etapele organizării excursiei, etapa ei cea mai grea și mai cuprinzătoare, cum este într-o lecție comunicarea noilor cunoștințe, profesorul trebuie să dovedească o deosebită măiestrie pedagogică. Să ofere elevilor explicații clare și pe înțelesul lor, să-i antreneze pe toți în observarea unui anumit obiect sau fenomen, să facă din orice moment al desfășurării excursiei un prilej de a forma priceperi și deprinderi elevilor.
Pentru aceasta profesorul conducător trebuie să aibă spirit de observație pedagogic și tact pedagogic.
Prin spirit de observație pedagogic se înțelege capacitatea profesorului de a observa anumite comportări ale elevilor și de a trage concluziile corespunzătoare. În excursie, profesorul are ocazii nenumărate să observe fiecare elev în parte, în toate manifestările lui, care, în orice caz, diferă de cele din clasă. Profesorul conducător are îndatorirea să le înregistreze cu toată seriozitatea. Trebuie, în primul rând, să-i atragă atenția felul cum se încadrează elevul în grup, cum se comportă în fața greutăților pe care trebuie să le învingă, ce sentimente încearcă în fața unui peisaj din natură, cum își îndeplinește îndatoririle și sarcinile primite. Totul este ca el să se preocupe de acest lucru.
Tactul pedagogic presupune o îmbinare între stima pentru personalitatea în formare a fiecărui elev cu exigența și severitatea pedagogică. Tactul pedagogic în desfășurarea excursiilor este foarte necesar, deoarece, după cum s-a arătat mai sus, copiii manifestă stări sufletești deosebite cum sunt nostalgia casei părintești, urmate de individualism, anumite deprinderi necorespunzătoare: lipsa de punctualitate, nerespectarea programului excursiei, diferite discuții neprincipiale între ei, unele cazuri de indisciplină mai grave etc. În rezolvarea acestor probleme, care sunt foarte variate, nu se pot da rețete. Nu se poate decreta că atunci când un elev a întârziat la locul de întâlnire trebuie imediat exclus din colectiv sau atunci când un alt elev a făcut „mofturi" în ceea ce privește masa ori cazarea trebuie urcat în tren și trimis acasă sau atunci când nu și-a îndeplinit o sarcină să fie sancționat cu o anumită pedeapsă dinainte stabilită etc.
Rezolvarea acestor conflicte depinde de personalitatea și tactul pedagogic al profesorului care poate să distingă neglijența de reaua intenție, îndrăzneala copilărească de indisciplină etc. De rezolvarea fiecărui caz în parte depinde creșterea prestigiului profesorului conducător, pe de o parte, iar pe de altă parte, învățămintele pe care le trage elevul în cauză și întregul colectiv. De altfel, toate măsurile care se iau trebuie discutate cu întregul colectiv, pentru ca soluțiile la care se ajunge să fie acceptate conștient de întregul colectiv.
Stăpânirea de sine și răbdarea, precum și spiritul de dreptate, sunt calități absolut necesare unui profesor conducător de excursie, care este chemat să laude sau să-i dojenească pe elevi pentru faptele lor. El trebuie să fi sincer, cinstit și drept în raporturile cu colectivul pe care-1 conduce, atât în ceea ce privește recompensele cât și în ceea ce privește pedepsele. Desigur că unt profesori care îndeplinesc toate aceste condiții, sunt foarte buni profesori la școală și totuși nu sînt buni conducători de excursie, deoarece pentu aceasta se cer aptitudini deosebite, dăruire totală și integrare neprecupețită în colectiv. Dar acestea nu sunt calități înnăscute; dacă există rezistență fizică, celelalte calități se pot forma.
II.4 Respectarea itinerariului și organizarea desfășurări lui
Pentru o excursie mică, în orizontul local, problema alegerii itinerarului nu este atât de dificilă, mai ales când profesorul cunoaște împrejurimile localității de reședință a școlii. În schimb, pentru o excursie de lungă durată, alegerea itinerarului nu este atât de ușoară. Pentru alegerea unui itinerar mai lung este necesar să se întocmească cel puțin două sau trei, unele mai bine cunoscute, altele mai puțin cunoscute. Sursele cele mai importante de informare în alegerea traseului provin nu numiai din experiența celui care organizează excursia, ci și din indicațiile altora, din diferite descrieri publicate în presă, reviste, ghiduri turistice și în general din orice mijloace oare pot da o indicație cât de imică.
De multe ori informații prețioase asupra unor obiective pot furniza chiar elevii din părțile locului sau care au trecut cândva pe acolo. Chiar părinții elevilor pot da informații prețioase despre o regiune sau alta. În zilele actuale, Internetul a devenit indispensabil realizării unui bun și complex itinerar.
Folosind asemenea mijloace se pot întocmi itinerare dintre cele mai exacte și complete. După o experiență mai îndelungată, fiecare școală va dispune de o adevărată „colecție" de itinerare, o ,,arhivă" de trasee exacte, bazată pe fapte văzute și în care se vor putea întâlni diferite scheme de trasee, indicații asupra drumurilor, note de călătorie, materiale cartografice privitoare la regiunea respectivă etc. Până la urmă, unele trasee vor deveni preferate, dacă nu „tradiționale", pentru școala respectivă.
Alegerea unui itinerar este condiționată de mai mulți factori: scopul instructiv-educativ al excursiei, în funcție de care se stabilește lungimea, durata și mai ales complexitatea lui; vârsta și pregătirea fizică a participanților, în cazul când itinerarul prevede deplasări pe jos pe distanțe mai mari (cei mai bine antrenați rezistă la parcursuri zilnice pînă la 8 ore și chiar mai mult ; elevii mici sau cei neantrenați nu rezistă mai mult de 5—6 ore zilnic); interesul pe care-1 prezintă obiectivele alese și felul cum sunt ele îmbinate; durata excursiei și numărul participanților; mijloacele de transport care sunt la dispoziție; posibilitățile de cazare; sezonul în care se face excursia, mai ales când drumul se parcurge pe jos, în orizontul local.
Astfel, la începutul primăverii, când pe locurile mai joase sau pe văile cu fundul umbrit persistă încă zăpada, sau în timpul toamnei, când vremea este nestabilă, itinerarele trebuie să urmeze locurile mai înalte, zvântate, și nu locurile argiloase, pe care se pot produce alunecări. Vara, mersul pe văi sau staționarea pe malul râurilor este foarte plăcută. Acum este preferabilă stabilirea traseelor prin păduri sau locuri umbrite, răcoroase și nu prin locuri deschise, unde arșița este mare. Sunt foarte indicate acum itinerare cu popas peste noapte.
Itinerarul ales și definitivat trebuie să prezinte o serie de caracteristici care-1 fac să devină atractiv și interesant. Dacă excursia va străbate locuri puțin interesante, care nu oferă nimic ochilor elevilor, nu le provoacă vreo emoție plăcută sau vreo impresie mai deosebită, dacă itinerarul nu va fi bine stabilit, ci desfășurat la întâmplare, dacă elevii nu vor ști pe unde merg și ce au de văzut, atunci ei nu vor avea nici o satisfacție. In acest caz, excursia nu-și va atinge scopul. Elevilor trebuie să li se ofere mereu noi surprize plăcute. Curiozitatea pentru lucruri frumoase și plăcute trebuie îmbinată cu ideea unor eforturi pe care ei vor ști că trebuie să le învingă. Dar acest efort nu va fi de prisos, fiindcă vor vedea lucruri minunate, iar la capătul efortului va urma odihna, refacerea forțelor pentru un nou ,,asalt". Plimbându-i prin locuri frumoase și atrăgătoare, vor fi educați încă din școală în spiritul drumeției.
De-a lungul unui itinerar bine ales defilează în fața celui care-1 străbate toate caracteristicile peisajului natural. Tot pe cale directă, excursionistul capătă posibilitate să observe activitatea economică și culturală pe care o desfășoară societatea din care face parte.
Deci, prima condiție a unui bun itinerar este ca el să fie interesant și atractiv, adică să-i conducă pe participanți prin locuri cât mai variate, spre a li se asigura odihna activă. Itinerarul trebuie să atingă apoi obiectivele cele mai caracteristice. Principiul selecționării trebuie să stea, așadar, mereu în fața celor ce organizează o excursie. Prin această operație, alegerea obiectivelor se poate bine armoniza cu întregul itinerar, acestea putându-se asftel vizita mai temeinic.
Lungimea traseului trebuie de asemenea riguros stabilită. In principiu, traseele nu trebuie să fie lungi, chiar și atunci când sunt străbătute cu un vehicul. Clasificarea itinerarelor după gradul de dificultate se face numai pentru regiunile muntoase și numai pentru deplasarea pe jos. Ea este legată nu numai de greutățile ascensiunii, dar și de repartiția în zona muntoasă respectivă a caselor de adăpost. Dacă acestea sunt mai rare, se impune excursionistului un ritm mai rapid de mers, spre a ajunge la căderea nopții la una din ele.
In excursiile școlare nu este indicat să se ia în considerare această clasificare. Ea este folosită în cazul turiștilor obișnuiți cu ascensiunile sau pentru aceia care încearcă vreo performanță. După distanță se deosebesc itinerare scurte (până la maximum 100 km), itinerare mijlocii (100—400 km) și itinerare lungi (peste 400 km). În categoria itinerarelor scurte se cuprind excursiile din orizontul local, iar cele mijlocii se întocmesc pentru excursiile regionale. În sfârșit, itinerarele lungi se aleg pentru excursiile interregionale sau cele mari. După mijloacele de transport, itinerarele sunt mult diferențiate. Cel mai accesibil, mai răspândit și mai util este itinerarul pe jos (denumit și itinerar de picior sau pedestru).
Acestea nu au aproape niciun obstacol, nici de anotimp și nici de relief. Deplasarea pe jos are avantajul că îmbină perfect mișcările de mers cu observarea naturii și activității omenești. Dacă însă itinerarul aste prea lung, se cere din partea celui ce-1 parcurge un antrenament deosebit. De asemenea, excursionistul pe jos trebuie să-și ducă singur echipamentul și alimentele, fiind predispus astfel la un consum de energie în plus. De aceea profesorul va trebui să examineze cu toată atenția aceste probleme atunci când planifică un itinerar pe jos mai lung, cu elevi mai puțin rezistenți.
Itinerarul ciclist (pe bicicletă) prezintă de fapt cam aceleași avantaje ca și cel pedestru, deoarece poate mima îndeaproape pe cel de picior. Acesta poate fi un criteriu principal în fixarea unui astfel de itinerar. Totuși, itinerarul ciclist este mai mult legat de un drum bun, unde are și avantaj de viteză, ceea ce duce la posibilitatea măririi rutei. Un ciclist antrenat poate face ușor câteva zeci de kilometri pe zi. De aceea aceste itinerare sunt foarte potrivite în excursiile regionale, mai ales pe rutele lipsite de căi ferate. Se mai recomandă ca un asemenea itinerar să se organizeze cu grupuri mici de 15-20 de elevi.
Itinerarele auto sunt în mod strict legate de șosele carosabile și de cele mai multe ori se asociază cu cele feroviare. Pentru excursiile mari și cu un grup mai numeros, ele sunt preferate, avâudu-se în vedere că nu sunt legate de un orar fix, așa cum e cel al căilor ferate. De asemenea, pot fi combinate perfect și cu cele de picior, în regiunile de munte, unde accesul autocarului este imposibil. O excursie auto permite transportul unor mari cantități de materiale și echipament pentru aplicații de teren și tot astfel permite colectarea unor cantități mai mari de alte materiale grele.
Itinerarele nautice pot fi extrem de atractive, dar numai pe anumite sectoare de râuri, lacuri sau mări. Într-un astfel de itinerar, ambarcația ce se va folosi este în funcție de condițiile și locul excursiei alese. În România, asemenea itinerare se pot organiza pe Dunăre, pe mare și pe o serie de râuri mai mici, sub formă de ture nautice. Dată fiind valoarea turistică deosebită a itinerarelor nautice, ele trebuie avute în vedere de orice colectiv școlar în organizarea excursiilor în regiunile în care această formă de turism se poate practica.
Dacă, după mijlocul de transport, itinerarele sunt, după cum se vede, destul de variate, nu e mai puțin adevărat că într-o excursie mai lungă este necesară folosirea simultană a diferitelor mijloace de transport asociate. Într-o astfel de situație se poate vorbi despre itinerare mixte.
Clasificarea itinerarelor se poate face și după durată (itinerare de lungă durată, de scurtă durată și de durată mijlocie). Cele de scurtă durată nu trec de o zi, iar cele de lungă durată sunt considerate cele peste patru zile. De asemenea, este foarte importantă clasificarea după gradul de complexitate: itinerare simple, care conduc la un singur și precis obiectiv (de exemplu, vizita la un muzeu, la un monument istoric, la o gospodărie agricolă de stat sau colectivă, la o uzină etc.) sau itinerare complexe, care au prevăzute pe traseu mai multe obiective sau care prezintă, în general, un traseu cât mai variat, în care se îmbină diferite forme de turism. Aceste itinerare sunt specifice excursiilor mari, spre deosebire de primele, care caracterizează mai mult excursiile locale.
Un ultim punct de vedere care poate fi luat în considerare este acela al clasificării itinerarelor după forma traseului. Se deosebesc trei tipuri fundamentale: itinerare liniare, stelare și inelare.
Un itinerar, oricât de mic, trebuie cunoscut și analizat în toată componența lui structurală. Este cu atât mai necesar acest lucru cu cât traseul este mai lung și problemele de organizare sunt mai dificile. Elementele structurale ale unui itinerar sunt următoarele : punctul de plecare, punctul de sosire, etapele (de ducere și de întoarcere), obiectivele (principale și secundare propuse a fi atinse, inclusiv cu ramificațiile colaterale) și punctele de staționare și odihnă.
Punctul de plecare este localitatea de reședință a școlii.
Punctul de sosire este punctul cel mai îndepărtat al itinerarului, după care începe întoarcerea. Dacă pe un traseu liniar punctul de sosire este capătul itinerarului, iar la un traseu convergent este centru, într-un traseu inelar punctul de sosire nu este totdeauna bine definit, dacă nu este ales ca punct principal de staționare mai îndelungată, unde sunt de văzut lucruri mai multe și mai interesante. Punctul de sosire constituie deci ,,miezul" excursiei și el trebuie bine fixat chiar de la început, iar la atingerea lui staționarea va fi mai îndelungată.
Stabilirea etapelor și fixarea obiectivelor. O etapă nu este altceva decât o parte a unui itinerar cuprinsă între două opriri consecutive peste noapte. În planificarea oricărei excursii, fixarea lor reprezintă un moment foarte important. Defalcarea etapelor este legată de: structura de ansamblu și lungimea itinerarului, mijloacele de transport, timpul afectat pentru desfășurarea excursiei, importanța obiectivelor, posibilitățile de cazare și scopul excursiei. Dacă nu se au în vedere aceste condiții, etapele nu pot fi bine separate.
Respectarea itinerarului este o condiție importantă în buna desfășurare a excursiei, alături de asigurarea disciplinei conștiente sub conducerea unui profesor conducător competent și bine pregătit în această direcție. Trebuie arătat că între disciplina conștientă și respectarea itinerarului există o interdependență care condiționează realizarea unei laturi în funcție de cealaltă. Se poate spune că respectarea itinerarului și a programului tehnico-științific, adică desfășurarea excursiei după planul și programul comunicat elevilor dinainte, constituie un element educativ de o deosebită importanță, deoarece scoate în evidență munca organizată, garantează reușita ei și deci constituie un exemplu pentru elevii cărora li se cere să se supună de bună voie. Desigur că disciplina colectivului influențează respectarea itinerarului și a programului tehnico-științific, deoarece dacă unii elevi întârzie sau nu-și îndeplinesc sarcinile la timp aceasta duce implicit la nerespectarea programului.
Cum însă formarea bunelor deprinderi la elevi este garantată în mare măsură de autoritatea colectivului și a profesorului conducător, desigur că și respectarea programului cade în sarcina profesorului conducător, care trebuie să ia măsuri pe loc atunci când, din motive obiective sau subiective, programul este în pericol de a nu fi respectat. Asemenea situații se pot ivi în special în excursiile mai lungi, când factorii meteorologici neprevăzuți sau alte condiții obiective impun acest lucru.
CAPITOLUL III
VALORIFICAREA INSTRUCTIV-EDUCATIVĂ A EXCURSIILOR ȘCOLARE
III.1 Valorificarea instructiv-educativă a excursiilor școlare din punct de vedere metodico-didactic
Valorificarea instructiv-educativ ă reprezintă desigur scopul cel mai important al excursiilor școlare, fără de care ele nu pot să-și justifice prezența în activitatea școlară. O excursie temeinic organizată, cu o temă bine stabilită, deschide elevului posibilități variate de observare și cunoaștere; el capătă deprinderi practice utile, care-i pot servi apoi și în viață, fără să a mai vorbi de faptul că rămâne cu amintiri deosebite, pe care nu le va uita prea ușor.
De aceea o excursie școlară se deosebește de o excursie turistică. În unele cazuri însă excursiile școlare, fie că nu sunt bine organizate, fie că nu au un scop definit, se reduc la simple plimbări pe distanțe enorme și într-o goană nebună. Alteori, chiar dacă se desfășoară în orizontul local, ele nu au niciun fel de orientare, obiectivele nu sunt selecționate sau se caută a se pune accentul pe lucruri minore, neesențiale. In toate aceste situații excursiile capătă un caracter formal, eleviirămân cu foarte puține lucruri, iar valorificarea lor instructiv-educativă nu poate fi îndeplinită în condiții corespunzătoare. Este deci o datorie elementară a tuturor celor care au sarcina de a organiza excursii școlare să le imprime cât mai mult conținut, să strângă cât mai mult material documentar.
Valorificarea instructiv-educativă poate fi făcută în timpul și după desfășurarea excursiei. În timpul desfășiirării, ea se face în primul rând prin numeroase aplicații care pot fi efectuate pe teren. În al doilea rând, valorificarea poate fi făcută prin observarea fenomenelor naturii, cunoștințele fixându-se astfel mai bine și adâncindu-se mai temeinic. Tot astfel, observarea unor fenomene social-economice pot deștepta în mintea elevului imagini dintre cele mai frumoase și mai interesante. Dar el trebuie permanent îndrumat de profesorul conducător de excursie. Acesta trebuie să-i îndrume aplicațiile pe teren, să-i arate cum să observe, să-i dea la fața locului explicațiile de care el are nevoie. Rolul profesorului este deosebit de mare și după terminarea excursiei. El poate folosi materialul pentru propriile sale lecții de curs și are totodată sarcina de a deprinde pe elevi să prelucreze acest material sub formă de referate sau diverse descrieri, care pot fi apoi prezentate în cercurile de elevi pe specialități.
Referatul asupra excursiei este o sarcină de mare răspundere, nu numai a profesorului, dar și a elevilor. De aceea elaborarea acestei lucrări nu trebuie subapreciată. Referatul poate servi și altor elevi din școală, care se pregătesc să parcurgă același itinerar. Importanța lui este și mai mare dacă excursia a cuprins unele locuri mai puțin cunoscute sau insuficient descrise în literatură. Ea poate servi de asemenea școlii la întocmirea unui „ghid al excursiilor" pentru școala respectivă.
Pregătirea în vederea întocmirii referatului începe de fapt o dată cu pregătirea excursiei și, mai exact, din momentul definitivării itinerarului și executării hărții acestuia. Încă de atunci este necesar să se stabilească obiectivele asupra cărora va trebui să se îndrepte atenția în mod special.
Refetatul trebuie să conțină următoarele puncte considerate utile :
un capitol introductiv, în care se va arăta cum a fost pregătită excursia și care a fost scopul ei; prezentarea succintă a itinerarului, în ansamblul lui, privind lungimea, etapele stabilite, mijlocul de deplasare, obiectivele principale de pe traseu. Această prezentare se va încheia cu arătarea motivelor care au determinat alegerea itinerarului în cauză; componența grupului, conducătorii excursiei și repartiția sarcinilor pe oameni; caracterizarea generală a regiunii în care s-a făcut excursia, cu indicarea sumară a tuturor particularităților geografice și economice pe care le prezintă această regiune:
descrierea etapelor, a obiectivelor văzute, a aplicațiilor de teren făcute. Aici un loc important va trebui să-l dețină explicațiile profesorului, date pe tot parcursul excursiei. Aceste explicații trebuie să constituie fondul în conținutul referatului. Tot la acest capitol va mai fi necesar să se arate eventualele dificultăți pe care le prezintă un itinerar sau altul, sfaturile practice privitoare la depășirea lor, impresiile participanților și tot ceea ce privește buna desfășurare a excursiei. În sfârșit, vor mai fi arătate în acest capitol muzeele, monumentele istorice și culturale care se întâlnesc pe traseu și oare pot fi vizitate, planul calendaristic al itinerarului, cu indicarea numă rului de kilometri parcurși zilnic etc. Raportul se va încheia cu o serie de concluzii și cu lista lucrărilor și hărților care se recomandă să fie folosite.
Redactarea poate fi făcută de întregul grup de elevi participanți sau numai de responsabilii de colective. Textul poate fi însoțit de ilustrații (desene, schițe panoramice, scheme ale drumului, profiluri) și fotografii. Locul lor în text va fi stabilit chiar acolo unde se vorbește despre ele. Este de la sine înțeles că referatul va avea atașată și o hartă a itinerarului.
Excursiile pot sprijini în mod efectiv lecțiile de curs, mai ales la unele obiecte de învățământ, cum sunt de exemplu geografia sau științele naturii. La geografia fizică, de exemplu, unde lecțiile prevăzute în programa școlară sunt atât de legate de observarea în natură, încât predarea lor teoretică numai la ora de curs, poate transforma lecția într-o schemă pur formală. Astfel, lecții cum sunt formele de relief, apele uscatului, țărmul mării și activitatea eroziunii marine, orientarea în natură, viața plantelor etc. câștigă mult, dând o imagine mult mai vie asupra problemelor și mărind totodată interesul copiilor pentru învățarea lor.
Pe de altă parte, lecțiile în natură, concretizate prin excursii, se pot desfășura, în general, după aceleași metode ca și o lecție de curs în clasă. În excursii, ca și în clasă, profesorul poate purta discuții cu elevii, îi poate chestiona, le poate da să lucreze în mod independent. Mai mult chiar, dacă se i-a în considerare momentele desfășurării unei excursii, ele au, în general, aceleași etape ca și ale unei lecții. De exemplu, într-o excursie în orizontul local, cu temă bine stabilită, profesorul comunică elevilor scopul excursiei, apoi, le prezintă la fața locului conținutul problemei, face fixarea materialului și sistematizarea lui și apoi le poate da și o temă acasă în legătură cu cele văzute și învățate în excursie.
Cele mai multe excursii-lecție pot fi organizate în orizontul local. Orizontul local, alcătuiește un adevărat „laborator natural", cu vaste posibilități aplicative, în care lecțiile în natură pot lua cele mai variate forme. Desigur, din punct de vedere geografic el diferă, în funcție de unde este situată școala, la munte, deal sau câmpie. În zonele de munte orizontul local este mai complex decât la câmpie. Aici se vor putea face lecții interesante asupra reliefului accidentat, asupra caracterului văilor și vegetației, varietății rocilor, proceselor de pantă etc. Pe litoral, dimpotrivă, vor avea mare importanță problemele acțiunii mării asupra uscatului, formarea plajelor și a falezelor, formarea valurilor etc.
Potrivit acestor constatări, profesorul trebuie să-și adapteze excursiile acestor împrejurări, cercetând bibliografia și stabilind el însuși obiectivele. Odată stabilite aceste lucruri, el va trebui să-și grupeze lecțiile astfel încât, cu prilejul unei singure excursii, să fie atins conținutul mai multor lecții, bineînțeles legate între ele.
Excursiile premergătoare unei lecții se pot desfășura fie numai de către profesor, fie de către grupul de elevi conduși de profesor. În primul caz excursia are ca scop studierea foarte amănunțită a locului excursiei, ca o premisă a organizării ei viitoare. În această situație profesorul are obligația să aleagă cu toată atenția obiectele care vor fi arătate elevilor, să aprecieze valoarea lor din punct de vedere instructiv-educativ, să stabilească succesiunea în care ele vor fi observate în timpul excursiei și, pe baza acestora, să-și întocmască detailat planul excursiei și al aplicațiilor. Astfel, dacă se propune o excursie la o pădure din apropiere, profesorul se va lămuri în prealabil asupra importanței economice a acestei păduri, asupra esențelor care se vor întâlni acolo, își va însemna arborii cei mai caracteristici asupra cărora va atrage atenția elevilor, apoi plantele de pădure mai des întâlnite, cuiburile de ciuperci, arborii atacați de dăunători, poienele din pădure și alte locuri interesante.
In același fel trebuie să se desfășoare și vizitele premergătoare ale profesorului la un muzeu, pentru a stabili cu precizie organizarea programului. La un muzeu profesorul se va informa din vreme asupra orarului muzeului, asupra conținutului sau asupra unor probleme mai importante etc. În cel de-al doilea caz, excursiile premergătoare au ca scop să-i pregătească pe elevi pentru însușirea unor cunoștințe noi.
De la început trebuie precizat că asemenea excursii nu se pot efectua oricând și oricum. De aceea profesorul trebuie să aleagă momentul cel mai potrivit. Un asemenea moment trebuie ales întotdeauna la începutul unui capitol mai mare din materia de predat. De exemplu, la geografia fizică o excursie premergătoare se poate bine organiza la începutul capitolului despre formele de relief, apoi la capitolele despre hidrografia uscatului, vegetația și fauna. Sunt indicate excursii premergătoare la începutul capitolului despre industrie, agricultură, transporturi sau chiar înainte de a se preda lecțiile de geografie fizică și cele referitoare la populație, dacă profesorul va considera necesar.
În legătură cu botanica se pot de asemenea face excursii premergătoare la capitolele: plantele de cultură, arborii de pădure, plantele de baltă, ciuperci, sau la capitolele despre plantele inferioare, plantele superioare (pteridofite, gimnospernie și angiosperme) etc. Organizarea unor asemenea excursii prezintă avantajul că acestea îi pregătesc pe elevi pentru lecțiile viitoare. Important este însă faptul ca în timpul acestor excursii să se selecționeze problemele cheie sau acelea care sunt mai dificile pentru elevi. Dacă nu se poate epuiza totul cu ocazia unei singure ieșiri, se va mai face una.
Excursiile de acest fel trebuie pregătite până în cele mai mici amănunte. Profesorul va trebuie să fie mereu activ, alternând explicațiile cu arătarea obiectelor din natură. Elevii vor fi și ei chestionați asupra cunoștințelor însușite anterior, precum și asupra observațiilor făcute de ei în timpul excursiei. Excursii de verificare și fixare a cunoștințelor. Excursiile cu acest scop în orizontul local sunt deosebit de importante și sunt indicate absolut pentru toate clasele. Cu prilejul acestora elevii vor avea prilejul nu numai să se perfecționeze în mânuirea diferitelor instrumente și în executarea diferitelor aplicații, dar vor putea învăța și multe lucruri noi. Mai mult chiar, acum se pot face și unele recapitulări, în cazul când timpul permite aceasta și dacă, bineînțeles, profesorul nu consideră că pentru ele trebuie organizate excursii speciale.
O lecție în legătură cu orientarea pe teren, cu folosirea celor mai adecvate mijloace cunoscute de elevi, trebuie să înceapă cu stabilirea poziției școlii față de obiectivele mai apropiate și mai importante din oraș, apoi se va stabili poziția orașului în cadrul raionului față de drumurile mai importante, față de alte orașe mai apropiate etc. O lecție în legătură cu planul și harta, în care să se facă aplicații pe teren privitoare la citirea și interpretarea hărții, ridicarea pe teren a unui plan și a itinerarului excursiei. Dacă aceste sarcini propuse nu pot fi realizate într-o singură excursie, se va mai face una.
O lecție în legătură cu formele de relief, în care accentual trebuie pus pe analiza văilor, ca forme principale de relief, înscrise în peisaj, și pe analiza interfluviilor, se pune în corelație cu principalele unități hidrografice (râuri, lacuri, bălți) sau ape subterane.
Pentru lecțiile de geografie economică sunt necesare excursiile în orizontul local în punctele maiimportante: o podgorie, câteva cariere.
Excursii de recapitulare și sinteză, are un rol de o deosebită importanță. De aceea excursiile pot și trebuie să vină în sprijinul unor astfel de lecții. Nu este vorba aici de contribuția excursiilor la recapitulările curente, ci de lecțiile de recapitulare periodică (tematică), al căror scop este acela de a consolida cunoștințele dintr-un capitol mai mare sau a mai multor capitole legate între ele.
Orizontul local oferă totdeauna posibilitatea desfășurării unor excursii în care elevii să fie puși în fața unor tablouri variate ale naturii. De exemplu, o școală situată pe țărmul mării sau în apropierea lui are în orizontul său local un peisaj maritim concretizat prin plaje, faleze, limane, prezența mării etc. Acest peisaj nu se întânlește în regiunile de deal sau de munte, unde componentele sale naturale sunt înlocuite cu alte elemente. De aici rezultă necesitatea ca elevii din diferite regiuni geografice ale țării să le cunoască pe cât posibil pe toate. De aceea este necesară o excursie la munte, o alta în zona deluroasă și în câmpie, apoi o excursie în Deltă și în sfârșit o excursie pe țărmul mării.
Regiunile muntoase alcătuiesc ținuturile cu cel mai variat peisaj, care îmbracă culori vii și atractive și în care contrastele și diversitatea formelor apar la fiecare pas. De aceea excursiile la munte, pe lingă că sunt recreative, pot produce asupra copiilor impresii de neuitat, îmbogățindu-le totodată cunoștințele cu aspecte care nu se întâlnesc nicăieri pe întinsul țării.
Pentru ca valorificarea instructiv-educativă să poată să-și atingă scopul, profesorul va trebui să se pregătească bine, pentru a putea să prezinte elevilor, prin adevărate lecții în natură, tot ceea ce poate fi mai caracteristic în peisajul montan. În mod deosebit, în excursiile la munte, elevilor li se vor putea atrage atenția asupra următoarelor fenomene și aspecte de peisaj:
Aspectul culmilor și crestelor atât de diferențiate după forma și structura rocilor care le compun. Oricare ar fi aceste forme, ele se intuiesc bine dacă le privim de pe o înălțime dominantă. Astfel, succesiunea crestelor și culmilor poate fi urmărită până departe în adâncimea orizontului. Pus în fața unui asemenea tablou, profesorul le poate face elevilor o minunată sinteză asupra etapelor orogenetice care au dus la înălțarea Carpaților, la felul cum au luat naștere cutele, la noțiunea de anticlinal și sinclinal, cumpănă de apă etc.
Aspectele văilor dau de asemenea o notă distinctă în peisajul montan, de la văile largi și spațioase cu profilul deschis la cheile și defileurile strâmte. În unele locuri, văile sunt lipsite de așezări. In alte părți, apa se scurge învolburată sau în cascade, dincolo curge mai lin în pantă mai domoală. Astfel, în munți, elevii vor putea vedea felul cum este dispusă rețeaua de ape curgătoare, de la pâraiele mărunte ou caracter torențial la râurile mari cu debitul bogat. Ei vor putea stabili apoi legăturile evidente dintre structura petrografică și aspectul văilor: văi largi în zone granitice, văi în chei în calcare, defilee în roci dure vulcanice sau gresii etc. Activitatea erozivă a râurilor este foarte puternică în regiunile muntoase. Prin exemple bine selecționate, profesorul poate explica elevilor și această problemă.
Relieful glaciar în masivele înalte alpine (Retezat, Parâng, Făgăraș-Iezer, Bucegi, Rodna) prezintă pentru excursioniști un interes deosebit. În excursiile școlare nu trebuie să se evite de către profesor vizitarea unor asemenea regiuni. Atenția va trebui îndreptată îndeosebi asupra formelor eroziunii glaciare propriu-zise, în care se cuprind circurile și văile glaciare. Circurile au o largă răspândire în zonele unde relieful glaciar sculpturali este mai tipic reprezentat, adică peste 2 000 m altitudine. Ele ocupă de obicei bazinele de recepție ale torenților. Unele circuri sunt mai mici, iar altele mai mari și mai adânci. Alteori, un circ apare izolat undeva pe versantul prăpăstios al muntelui, iar în altă parte se pot observa circuri îmbucate cu pereții întretăiați. Fundul circurilor poate fi ocupat de un lac, dar adesea n-au apă, lăsând să se vadă relieful din interior, format din trepte și spinări crestate.Văile glaciare au o răspândire mai restrânsă și pot ajunge chiar până la 4-5 km lungime. Ele apar în formă de U, cu pereții abrupți și cu fundul accidentat. Atât circurile cât și văile glaciare sunt orientate spre nord, est sau sud.
Relieful carstic este pe cât de pitoresc, pe atât de interesant. El apare în formele cele mai variate mai ales în regiunea carpatică, imprimând peisajului aspecte cu totul caracteristice, atât la suprafață cât și în subteran, de la dolinele minuscule la cheile și peșterile uriașe. În fața unor asemenea fenomene grandioase, profesorul trebuie să prezinte eleviilor toată evoluția ciclului carstic și fazele prin care se desfășoară.
În regiunile de munte se petrec fenomene cu totul specifice. privitoare mai ales la dezagregarea fizică a rocilor, prin care acestea se macină continuu în fragmente mai mari sau mai mici. Fenomenul este specific și în regiunile cu roci masive și compacte. Profesorul va avea acum prilejul să arate elevilor că prin dezagregare roca își schimbă numai forma sau mărimea, dar compoziția și proprietățile chimice și le păstrează. Prin sfărâmare, fragmentele mai mari capătă o însușire nouă, permeabilitatea, pe care n-o avea înainte roca compactă, în timp ce materialele mai fine capătă însușirea de reținere a apei. Aceste însușiri noi constituie premisa pentru alterarea chimică a rocilor. Dezagregare fizică este provocată de un complex de factori în care variațiile de temperatură, apa, ghețarii, vântul și forța gravitației au rolul cel mai important. Aceasta din urmă produce antrenarea materialelor dezagregate pe pantă, asimilându-le la picioarele versantelor sub formă de grohotișuri.
Explicarea acestui fenomen va trebui însoțită de o precizare asupra produselor dezagregării. Astfel, unele sunt formate din fragmente grosiere și colțuroase, rămase nemodificate pe locul unde s-au format. Ele se numesc depozite eluviale (eluviuni). De cele mai muie ori însă produsele dezagregării sunt transportate de pe locul în care s-au format de factorii amintiți mai sus, alcătuind depozitele de transport. Spre deosebire de efluvii, acestea sunt formate din fragmente mai mici, mai rotunjite și șlefuite. Depozitele de pe pante se numesc deluvii, cele de la baza pantei, coluvii, iar cele din albiile râurilor, aluviuni; toate aceste depozite sunt transportate de ape. Alte depozite de transport sunt cele aduse de ghețari (morene) sau de vânt (depozite eoliene).
În peisajul montan, învelișul vegetal este, de asemenea, cu totul caracteristic. Excursiile școlare trebuie să acorde toată atenția observării și componenței sale floristice, atât pentru studiu cât și pentru recoltarea de probe pentru ierbare. Vegetația munților este extrem de variată, de la arborii masivi la ierburile de toate soiurile și flori de toate culorile. Pe plan vertical, ea se distribuie în cele două mari zone: zona forestieră și zona alpină.
Zonele deluroase înfățișează alte peisaje, demne de a face obiectul unor excursii interesante. Aici însă nu vor mai fi întânlite nici varietatea reliefului sau vegetației, nici colțurile pitorești atât de caracteristice în regiunile de munte, nici posibilitatea unor ascensiuni mai plăcute. Cu toate acestea, și în această zonă este importantă observarea culmilor și a aspectului lor, caracterul văilor și chiar al vegetației, înfățișarea așezărilor omenști, apoi o seamă de obiective economice (mine, saline, podgorii), a căror cunoaștere este menită să contribuie la o valorificare eficace instructiv-educativă.
Dintre fenomenele naturale cu o mai mare frecvență în dealuri, se numără eroziunea solului. Organizarea unei excursii într-o asemenea zonă ar fi foarte interesantă. Profesorul va trebui în prealabil să se pregătească bine, pentru a explica elevilor cum se produce și cum se combate fenomenul, cu exemplificări concrete din natură. Locul trebuie bine ales, pentru ca elevii să poată urmări metodic toate etapele dezvoltării acestui fenomen atât de răspândit.
Eroziunea de suprafață are ca urmare scăderea treptată a fertilității solului, scăderea conținutului de humus și o subțiere a orizontului arabil. De aici se poate constata cât de păgubitoare poate fi pentru agricultură acest fenomen. Intensitatea eroziunii depinde de panta și de modul de exploatare a terenului. Eroziunea de suprafață este foarte puțin pereetibilă, deoarece inițial ea se produce sub formă de spălări de sol. Prin evoluție, ea trece treptat spre eroziunea de adâncime, dacă nu se iau măsuri de stăvilire. Trecerea spre eroziunea de adâncime se face printr-o formă intermediară, numită șiroire. Ea constă dintr-o rețea deasă de șănțulețe orientate pe pantă de la deal la vale cu o adâncime de 1—20 cm, ceea ce le face să fie foarte ușor recunoscute pe teren.
Regiunile de câmpie, la prima vedere, s-ar părea că n-ar oferi un interes prea mare în excursie, din cauza peisajului, care atrage mai puțin prin monotonia lui. În realitate însă și aceste ținuturi dispun de variate surse de valorificare instructiv-edueativă în excursiile școlare. La câmpie se pot face în cele mai bune condiții aplicații eficace privind măsurarea distanțelor, a unghiurilor, ridicări expeditive în plan. Totodată, se pot organiza observații interesante asupra reliefului câmpurilor, a microsreliefuilui de crovuri, a văilor, a bălților și lacurilor, a reliefului specific creat în loess, a fenemenelor de eroziune liniară care au loc pe versantele abrupte ale văilor tăiate în loess etc.
Fenomene interesante pot fi apoi urmărite în luncile nurilor, unde, datorită revărsărilor regulate și a unor puternice acumulări, se creează un microrelief caracteristic. Acțiunea modelatoare a vântului poate fi de asemenea urmărită în cuprinsul câmpiilor. Fenomenul este caracteristic mai ales în Bărăgan, unde vânturile dominante de nord-est produc spulberări de sol, iar pe alocuri creează mici movile în luncile râurilor eu nisipurile depuse după viituri. Vânturile au creat în Câmpia Dunării întinse suprafețe de dune.
Observând asemenea fenomene, elevii ar vedea cu proprii ochi ceea ce se produce pe scară mai mare în deșerturi. În multe părți, aceste nisipuri sunt plantate cu viță-de-vie. Vânturile condiționează și unele procese de abraziune lacustră pe malul limanelor fluviatile. Fenomenul a fost observat mai bine pe malul lacului Balta Albă, al cărui versant sudic este mai abrupt ca o faleză. La picioarele ei a luat naștere o prispă de năruire, produsă prin năruirea și spălarea loessului. Fenomene de acest gen se întâlnesc mai des la nord de râul Buzău.
Excursiile în câmpie prilejuese observări asupra mijloacelor folosite de om în lupta împotriva secetei, dintre care cele mai importante sunt perdelele de protecție și irigațiile. Este extrem de instructivă în această privință vizitarea unui sistem de irigații din Câmpia Dunării. Deosebit de instructive pot fi în câmpie organizarea excursiilor botanice, cunoscând că flora este destul de variată. O excursie la câmpie ar îmbogăți mult ierbarele elevilor.
Delta, prin specificul peisajului, constituie un loc preferat pentru excursiile școlare. De obicei însă, excursiile în această regiune se rezumă la o plimbare cu vasul pe unul din brațe și la vizitarea vreunui centru pescăresc. Pentru o valorificare instructiv-educativă mai largă însă, Delta trebuie mai bine cunoscută și fenomenele dinăuntrul ei mai bine observate. În lumea aceasta de o neîntrecută frumusețe a ghiolurilor, grindurilor, botaniștii și zoologii găsesc lucruri extrem de intenesante.
III.2 Valorificarea instructiv-educativă a excursiilor școlare din punct de vedere practic
Excursiile au un rol deosebit și pe linie practic-aplicativă, pe linia deprinderilor de muncă independentă, de cercetare și studiu, de legare a teoriei cu practica. În timpul excursiilor, elevii pot și trebuie să colecționeze diverse materiale, ca: diverse roci, plante, animale, apoi să schițeze diferite desene, să facă fotografii etc. Toate aceste materiale pot fi apoi folosite în procesul de învățământ.
O dată recoltat materialul vegetal în timpul excursiilor, sarcina cea mai importantă este aceea de a lua măsuri de păstrare a acestor piese, adică de conservare. Cea mai indicată dintrie metodele de conservare este cea pe cale uscată.
Materialul astfel pregătit servește pentru confecționarea ierbarelor. Felul cum se realizează ierbarele este de asemenea bine cunoscut. Ierbarele pot fi personale, adică aparțin unui elev animat de dorința de a avea o asemenea colecție sau ierbare aparținând școlii. Și unele și altele alcătuiesc ajutoare prețioase în cercetarea și cunoașterea mai îndeaproape a diverselor grupe de plante și un valoras material intuitiv.
După conținut, se pot distinge ierbare generale și ierbare speciale.
Ierbarele generale (numite și sistematice) cuprind plante cât mai numeroase, cel puțin câte un gen din fiecare familie de plante. Un ierbar general poate cuprinde colecții de plante din țară și din alte țări sau numai din cuprinsul regiunii (ierbare generale regionale). Acestea din urmă trebuie să existe în fiecare școală, ele contribuind, astfel, la cunoașterea mai temeinică a florei regiunii. Plantele dintr-un ierbar general sunt aranjate în mod systematic, adică în ordinea clasificării botanice a plantelor, începând cu cele inferioare și terminând cu cele superioare. O asemenea aranjare va ajuta la definirea mai științifică a ierbarului.
Ierbarele speciale cuprind anumite grupări de plante, fără a lua în considerație clasificarea botanică. Dintre ierbarele speciale se pot menționa, de exemplu: ierbare cerealiere, în care sunt păstrate toate felurile de cereale dintr-o regiune sau din țara întreagă, ierbare legumicole, ierbare cu plante tehnice sau plante medicinale ierbare silvice, care cuprind plantele cunoscute în păduri etc. Foarte interesante sunt așa-numitele ierbare sanitare, care cuprind plante atacate de diferite boli sau de diferiți dăunători. Aceste feluri de ierbare pot avea o importanță deoisebită în școli. Consultarea lor va putea face pe fiecare elev să cunoască bine cum arată o plantă sau un organ al ei atacat de vreun dăunător. Este bine ca într-un astfel de ierbar, alături de un organ bolnav, să fie așezat și unul sănătos, pentru comparație.
Amenajarea colțului naturii vii are o importanță deosebită în procesul instructiv-educativ nu numai prin contribuția la formarea unor deprinderi practice de muncă la elevi, dar în același timp pentru că li se dă posibilitatea să observe animalele și plantele vii; astfel, ei pot să-și dea seama și să înțeleagă legile de dezvoltare a lumii vii, precum și legătura dintre organism și mediu.
Dar pentru aceasta, elevul trebuie să observe toate aceste lucruri în natură, ceea ce se poate face în cele mai bune condiții în timpul excursiilor; numai după aceea elevii vor fi în măsură să-și amenajeze un colț al naturii vii și vor putea ulterior să le studieze și să le observe. Organizarea unui colț al naturii vii nu este ușoară, ea cere multă pricepere. Principala grijă este aceea ca în colțul amenajat să fie introduse în primul rând plantele și animalele care urmează să fie studiate și care vor trebui să servească pentru exemplificări și demonstrații la lecțiile de biologie. Această selecție este necesară având în vedere că un colț al naturii vii se întreține greu, cere multă grijă și simț gospodăresc și spațiu de amenajare.
O dată colțul naturii vii amenajat, profesorului îi revine sarcina să organizeze munca în cadrul acestui colț și mai ales să-i deprindă pe elevi să facă observații asupra diferitelor momente din viața animalelor: mersul, depunerea ouălor, năpârlirea, care se trec în jurnale speciale de observații.
În timpul unei excursii, fotografierea și desenarea diferitelor colțuri din natură trebuie să fie o preocupare atentă. Și unele și altele reușesc să dezvolte la elevi simțul observației și să le cultive simțul estetic. Educați temeinic în această privință, ei se vor deprinde să selecționeze obiectivele și să aleagă ceea ce este mai interesant. Astfel de materiale culese în excursii pot fi apoi valorificate la lecții în cele mai bune condiții. Elevii pot întocmi planșe frumoase cu sichițele panoramice executate de ei. Fotografiile, la rândul lor, pot fi folosite pentru întocmirea unor colecții din cele mai atractive.
STUDIU DE CAZ – PLANUL EXCURSIEI ȘCOLARE
“Mamaia – obiectiv turistic al zonei sud-dobrogene”
ARGUMENT
Ca și excursia din Deltă, cea de pe litoral poate de asemenea oferi posibilități numeroase de valorificare instructiv-educative. Elevii vor fi puși în primul rând în fața unui peisaj original de morfologie litorală, rezultat din lupta dintre mare și uscat, peisaj pe care nu-l mai pot vedea nicăieri în țară.
În al doilea rând, vor putea observa linia de limane maritime a căror evoluție genetică este cât se poate de interesantă. Nu mai puțin interesantă este cunoașterea florei și faunei acestei zone. Profesorul de istorie are un rol de cea mai mare importanță. Pentru o completă valorificare instructiv-educativă este necesară o incursiune în istoria veche a Dobrogei, începând cu primele urme materiale paleolitice, care au fost semnalate în multe puncte în această regiune, până în zilele noastre.
TRASEUL: București-Fetești-Cernavodă-Constanța-Mamaia-turul litoralului-Basarabi-Adamclisi-Ostrov-Călărași-București.
ETAPE I PREGĂTITOARE:
stabilirea scopului excursiei: cunoașterea reliefului sud-dobrogean și a litoralului românesc, a monumentelor istorice și a obiectivelor economice din această parte a țării;
anunțarea itinerariului de parcurs;
mijloace de transport: autocarul;
cazare: hotel „Caraiman”, Mamaia;
stabilirea aplicațiilor practice:
observații hidrologice asupra Dunării la Călărași;
colectarea unor materiale: roci, scoici, plante pentru ierbar, insecte pentru insectar, etc;
vizite la acvariul și planetariul din Constanța;
ETAPA A II A: DESFĂȘURAREA EXCURSIEI
Ziua 1:
parcurgerea traseului București-Fetești-Cernavodă-Medgidia-Constanța-Mamaia;
vizitarea hergheliei de cai de rasă de la Dormărunt;
Cernavodă: ecluza canalului, centrala atomoelectrică.
Ziua 2:
turul litoralului;
vizite în orașul Constanța- acvariul, planetariul, delfinariul;
vizitarea Schitului de maici „Sfânta Fecioară Maria”, din Techirghiol;
observarea reliefului litoralului: zonele cu țărm jos, cu plajă sau țărm înalt, cu faleză;
vizitarea portului Constanța.
Ziua 3:
întoarcerea pe traseul: Constanța- Basarabi-Medgidia-Adamclisi-Ostrov-Călărași-București;
popas în localitatea Basarabi; vizitarea bisericilor rupestre din Dealul de creta de Tibișir;
Medgidia-observații asupra zonei în care se află biserica de ciment;
Adamclisi-vizită la Monumentul Tropaeum Traiani, la altarul sacru de la muzeul local;
Trecerea Dunării cu bacul; observații hidrologice.
ETAPA A III: LA ȘCOALĂ
o ședință de cerc în care elevii prezintă materialele colecționate: fotografii, roci, etc;
un concurs prin care se testează cunoștințele dobândite în excursie;
o altă ședință de cerc analizează aplicațiile practice;
observațiile hidrologice ( Dunărea, Marea Neagră și alte zone ale Oceanului Planetar);
un concurs de desene realizate în timpul excursiei sau după încheierea acesteia.
De aspectul practic al excursiei depinde modalitatea în care se realizează legătura obiectelor de studiu cu viața, modul în care se pot aplica unele cunoștințe dobândite la clasă.
Excursia trebuie privită ca o formă de activitate cu ajutorul căreia elevii dobândesc cunoștințe, prin perceperea directă a fenomenelor și a proceselor studiate. Deplasările de teren au o valoare deosebită pentru dezvoltarea spiritului de observație și a capacității de îmbinare a teoriei cu practica. Astfel, observațiile făcute în mod direct, oferă posibilitatea elevilor de a ajunge la reprezentări clare asupra obiectelor și fenomenelor, să precizeze raporturile de cauzalitate și corelațiile dintre ele.
Contactul cu natura produce copiilor o impresie puternică, lasă urme adânci în amintirea lor, le trezește sentimentul de dragoste pentru natura înconjurătoare. Aceste activități stimulează curiozitatea, lucru observat în cadrul discuții sau dezbateri, organizate după efectuarea unor excursii.
Elevii dau argumete și soluții la rezolvarea aspectelor practice. Spre exemplu, observând fabrica de ciment din Medgidia și aspectul deprimant și degradant al vegetației din zonă, inspirând aerul poluat cu pulberi sau văzând acoperișurile caselor,cu înfățișarea lor prăfuită, elevii au încercat să ia în discuție această problemă legată de poluare.
Pe de altă parte, excursia reprezintă o modalitate de aplicare a cunoștințelor dobândite pe teren în cadrl unor lecții de recapitulare finală sau poate preceda o temă sau un capitol, pentru ca elevii să poată intui lecțiile care urmează și o parte din conținutul lor. De asemenea, ele oferă oportunitatea realizării în orizontul local a dferitelor exerciții și aplicații, cum ar fi: observarea liniei orizontului, observații hidrografice sau asupra reliefului, a vegetației, a faunei, a așezărilor, a plantelor, etc. Se pot întocmi schițe panoramice cu reprezentarea principalelor elemente existente într-o regiune, se poate schița un profil de sol.
Obiectivele urmărite în realizarea acestei excursii, se pot concretiza astfel:
– se realizează contactul personal cu obiectele și fenomenele reale, încât copilul își formează imagini clare, reale asupra acestora;
este stimulată gândirea elevilor: ei pot compara și interpreta abservațiile făcute;
se facilitează schimbarea comportamentală în ceea ce privește atenția acordată naturii înconjurătoare și ocrotirii mediului;
se promovează actul decizional: elevii vor ști și vor dori să ia anumite decizii.
Valoare instructiv-educativă a excursiilor este unanim recunoscută, contribuind la dezvoltarea capacității de înțelegere a realității apropiate și constituie o formă de realizare a legăturii dintre teorie și practică, stimulează dorința de a înțelege mai bine fenomenele din mediul înconjurător.
În cadrul acestei activități se pot lansa exerciții de tipul:
Observați cum se schimbă vegetația în funcție de altitudine;
Remarcați efectele pășunatului excesiv;
Observați cum se face trecerea de la câmpie la deal;
Observați versanții lipsiți de vegetație la o ploaie torențială;
Toate aceste aspecte se pot aprofunda în cadrul unor discuții sau dezbateri ample când se revine la clasă, în etapa finalizării și a evaluării unei asemenea activități complexe.
CONCLUZII
Așa cum s-a putut observa din cuprinsul acestei lucrări, excursiile contribuie la dezvoltarea simțului de observație și de orientare a elevilor, la lărgirea orizontului lor educativ. Criteriile care diferențiază activitățile turistice școlare în tipuri distincte este forma lor de organizare. În funcție de aceasta, se disting: plimbarea, adică deplasarea elevilor pentru câteva ore în parcuri, grădini botanice sau zoologice, în păduri apropiate, pentru a vedea, descoperi, cunoaște; vizita, o deplasare la o unitate industrială, la o fermă, la un muzeu, etc.; drumeția, o deplasare fără mijloc de transport, într-o localitate sau în afara sa, în scopul recreeri; excursia, o călătorie cu durata de o zi sau mai multe, în afara propriei localități, cu un mijloc de transport, având ca scop recreerea, vizitarea și informarea.
De asemenea, s-a putu constata că excursiile pot fi: preliminare, organizate înaintea predării unei teme, pentru a-i pregăti pe elevi să înțeleagă mai ușor anumite conținuturi; de comunicare a unor cunoștințe noi, finale, organizate după finalizarea unui capitol, în scopul consolidării, sistematizării și fixării cunoștințelor.
Expediția, este o călătorie de studii și de cercetare, de circa 10-14 zile, organizată într-o anumită regiune a țării, cu scopul cercetării complexe a acesteia. Tabăra, este un spațiu pentru cazarea, relaxarea și instruirea elevilor.
Eficiența excursiilor școlare va fi cu atât mai importantă cu cât se va acorda atenția cuvenită organizării, desfășurării și finalizării ei. Profesorul propune odată cu traseul și conținutul tematicii propuse, scopul, precum și modul de finalizare. El are proiectate în agenda sa toate activitățile extracurriculare în corelație cu conținuturile programelor școlare. Demersul unei excursii trebuie să constituie obiectul unui proiect, care să cuprindă: data, tema, obiectivele propuse, organizarea acțiunii, activitatea profesorului și elevilor, precum și evaluarea.
O primă fază a organizării unei excursii, cuprinde fixarea temei, itinerariului, obiectivele, documentația bibliografică, aplicațiile practice, cazarea, iar în cea de-a doua sunt pregătiți elevii, li se încredințează sarcini, se recomandă echipamentul necesar, li se dau sfaturi, se fixează reguli.
Desfășurarea excursie se face după itinerariul stabilit. Pe parcursul derulării activității, elevii își vor nota anumite informații și observații, care urmează să fie utilizate într-un material ce va face obiect de studiu la clasă. Conducătorul științific, care este profesorul, va alege momentul psihologic ideal pentru intervențiile sale.
Întorși la școală, levii vor prezenta materialele realizate sau adunate de ei, vor face informări însoțite de fotografii, vor realiza un panou sau vor elabora referate ce pot fi folosite în cadrul lecțiilor sau cu prilejul altor acțiuni.
Este deosebit de important ca profesorul să știe să coordoneze întreaga activitate și să dea explicațiile necesare în momentul psihologic cel mai porivit. Volumul de informații nu trebuie să fie exagerat de mare, explicațiile să fie concise, măsurate cu atenție. Organizarea și desfășurarea unor astfel de deplasări presupu o documentare seriaosă a profesorului asupra regiunii alese, un simț practic bine definit, dar și sentimente de dragoste și afecțiune față de copii.
BIBLIOGRAFIE
MONOGRAFII. TRATATE. ARTICOLE
Bocoș M. D., Instruirea interactivă, Editura Polirom, Iași, 2013.
Cerghit I., Metode de învățământ, ediția a III a, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1997.
Ciolan L., Învățare integrată. Fundamente pentru un curriculul transdisciplinar, Editura Polirom, Iași, 2008.
Cristea S., Dicționar de pedagogie, Editura Litera, București, 2001.
Cucoș C., Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1995.
Joița E. (coord.), Pedagogie. Educație și curriculum, Editura Universitaria, Craiova, 2003.
Nicola I., Tratat de pedagogie școlară, ediția a 2 a, Editura Aramis, București, 2000.
Păun E., Potolea D., Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative, Editura Polirom, Iași, 2002.
II. LUCRĂRI SPECIALE
Dincă C., Metodica predării geografiei – învățământ primar, Editura Decesfera Media, București, 2011.
Dulamă M.E., Elemente de didactica geografiei, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2001.
Marinescu M., Tendințe și orientări în didactica modernă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009.
Mândruț O., Dan S., Didactica geografiei. O abordare actuală, Editura Corint, București, 2014.
Negreț-Dobridor I., Teoria generală a curriculumului educațional, Editura Polirom, Iași, 2007.
Nicolaie I., Didactica geografiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006.
Ștefan M., Educație extracurriculară, Editura ProHumanitate, București, 2000.
III. LUCRĂRI GENERALE
Cucoș C., Educația. Dimensiuni culturale și interculturale, Editura Polirom, Iași, 2000.
Dulama M. E., Metodologie didactică, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2006.
Duță N. Empatia în școală. Cunoaștere, comunicare, competență, Editura Universitară, București, 2010.
Ionescu M., Demersuri creative în predare și învățare, Editura Științifică, București, 2000.
Ionescu M., Chiș V., Mijloace de învățământ și integrarea acestora în activitățile de instruire și autoinstruire, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2001.
Jude I., Educație și socializare, Editura Academiei, București, 2008.
Maciuc I., Repere ale instruirii, Editura Sitech, Craiova, 2002.
Manolescu M., Curriculum pentru învățământul primar și preșcolar, Editura Credis, București, 2004.
Păun E., Școala-o abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iași, 1999.
Postelnicu C., Fundamente ale didacticii școlare, Editura Aramis, București, 2002.
Pânișoară I.O., Comunicarea eficientă. Metode de interacțiune educațională, Editura Polirom, Iași, 2003.
Siebert H., Pedagogie constructivistă. Bilanț asupra dezbaterii constructiviste asupra educației, Institutul European, Iași, 2001.
BIBLIOGRAFIE
MONOGRAFII. TRATATE. ARTICOLE
Bocoș M. D., Instruirea interactivă, Editura Polirom, Iași, 2013.
Cerghit I., Metode de învățământ, ediția a III a, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1997.
Ciolan L., Învățare integrată. Fundamente pentru un curriculul transdisciplinar, Editura Polirom, Iași, 2008.
Cristea S., Dicționar de pedagogie, Editura Litera, București, 2001.
Cucoș C., Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1995.
Joița E. (coord.), Pedagogie. Educație și curriculum, Editura Universitaria, Craiova, 2003.
Nicola I., Tratat de pedagogie școlară, ediția a 2 a, Editura Aramis, București, 2000.
Păun E., Potolea D., Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative, Editura Polirom, Iași, 2002.
II. LUCRĂRI SPECIALE
Dincă C., Metodica predării geografiei – învățământ primar, Editura Decesfera Media, București, 2011.
Dulamă M.E., Elemente de didactica geografiei, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2001.
Marinescu M., Tendințe și orientări în didactica modernă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009.
Mândruț O., Dan S., Didactica geografiei. O abordare actuală, Editura Corint, București, 2014.
Negreț-Dobridor I., Teoria generală a curriculumului educațional, Editura Polirom, Iași, 2007.
Nicolaie I., Didactica geografiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006.
Ștefan M., Educație extracurriculară, Editura ProHumanitate, București, 2000.
III. LUCRĂRI GENERALE
Cucoș C., Educația. Dimensiuni culturale și interculturale, Editura Polirom, Iași, 2000.
Dulama M. E., Metodologie didactică, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2006.
Duță N. Empatia în școală. Cunoaștere, comunicare, competență, Editura Universitară, București, 2010.
Ionescu M., Demersuri creative în predare și învățare, Editura Științifică, București, 2000.
Ionescu M., Chiș V., Mijloace de învățământ și integrarea acestora în activitățile de instruire și autoinstruire, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2001.
Jude I., Educație și socializare, Editura Academiei, București, 2008.
Maciuc I., Repere ale instruirii, Editura Sitech, Craiova, 2002.
Manolescu M., Curriculum pentru învățământul primar și preșcolar, Editura Credis, București, 2004.
Păun E., Școala-o abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iași, 1999.
Postelnicu C., Fundamente ale didacticii școlare, Editura Aramis, București, 2002.
Pânișoară I.O., Comunicarea eficientă. Metode de interacțiune educațională, Editura Polirom, Iași, 2003.
Siebert H., Pedagogie constructivistă. Bilanț asupra dezbaterii constructiviste asupra educației, Institutul European, Iași, 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Excursia Scolara Metoda DE Invatamant (ID: 159386)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.