Excluderea Socială A Persoanelor CU Handicap

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

SPECIALIZAREA: ASISTENȚĂ SOCIALĂ

AN II – SEMESTRUL II – ID

METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN ȘTIINȚELE SOCIO-UMANE

PROIECT INDIVIDUAL DE CERCETARE

EXCLUDEREA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU HANDICAP

COORDONATOR: Conf. Univ. Dr. Gheorgița Nistor

STUDENT: ȘTEFAN ALINA

2016

CUPRINS

1. TEMA…………………………………………………………………………………………………………………………..3

2. OBIECTIVE…………………………………………………………………………………………………………………4

3. CADRU TEORETIC…………………………………………………………………………………………………….5

4. UNIVERSUL CERCETĂRII………………………………………………………………………………………10

5. IPOTEZE ȘI ÎNTREBĂRI DE CERCETARE …………………………………………………………….13

6. OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTELOR……………………………………………………………….17

6.1. ABORDAREA CANTITATIVĂ …………………………………………………………………….19

6.2. ABORDAREA CALITATIVĂ……………………………………………………………………….47

7. METODE DE COLECTARE A DATELOR ……………………………………………………………….53

8. INSTRUMENTE DE COLECTARE A DATELOR ……………………………………………………54

9.CERCETAREA PILOT, DEFINIREA INSTRUMENTELOR ȘI MULTIPLICAREA INSTRUMENTELOR DE CERCETARE………………………………………………………………………56

10. ORGANIZAREA ECHIPEI DE CERCETARE…………………………………………………………56

11. SELECȚIA ȘI INSTRUIREA COLABORATORILOR……………………………………………..56

12. ORGANIZAREA CULEGERII DATELOR……………………………………………………………….57

13. IDENTIFICAREA UNITĂȚILOR (PERSOANELOR STUDIATE)……………………………57

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………..59

RAPORT ANTI-PLAGIAT……………………………………………………………………………..60

1. TEMA

Tema de cercetare aleasă pentru prezentul proiect este excluderea socială a persoanelor cu handicap.

Aceasta reprezintă o problemă socială, întrucât prezintă o serie de caracteristici sistematizate, potrivit lui Horton și Leslie, astfel:

– stare ce afectează un număr mare de persoane;

– afectarea este nedorită;

– se simte nevoia să se întreprindă ceva;

– se reclamă o acțiune socială (colectivă).

Domeniul de interes al cercetătorului este orientarea după semnificația socială a temei, pentru a "răspunde" la o comandă socială, care să contribuie la rezolvarea diferitelor probleme sociale.

În acest caz, el se orientează din perspectiva contribuției potențiale la elucidarea unei anumite probleme științifice, iar demersurile axate pe studierea temei, reprezintă cercetare fundamentală (sau academică).

Handicapul înseamnă expunerea la un anume risc de exluziune socială, având semnificația obstacolelor care împiedică o persoană să participe activ la diferite tipuri de activități sociale.

Problema socială a handicapului reflectă următoarele aspecte:

– handicapul este un fenomen de devianță indicând abaterea de la normele sociale, culturale, caracterizate de un grad ridicat de generalitate într-o anumită colectivitate. Cel mai adesea, persoanele cu handicap sunt stigmatizate, iar pe baza atribuirii unor trăsături de factură negativă tind a fi respinse, excluse social;

– ca fapt social, handicapul poate fi înțeles prin apelul la concepte de status și rol, care definesc poziția individului în structura socială;

– înțelegerea caracterului interacțiunilor dintre persoanele cu handicap și ceilalți membri ai societății poate fi realizată numai prin luarea în considerare a importantei dimensiuni a semnificațiilor și simbolurior;

– handicapul trebuie analizat în perspectivă socială și culturală istorică, întrucât el are relevanță doar în raport cu anumite condiții de timp și ale structurii sociale.

Toate societățile sunt caracterizate de cel puțin două sisteme distributive, unul bazat pe muncă și celălalt bazat pe nevoie.

Coexistența acestor sisteme reprezintă o problemă spinoasă în politica socială: pe de o parte, societățile depind în bună măsură de modul în care membrii lor sunt integrați în activitățile productive, întrucât una din valorile sociale impune ca oamenii să-și asigure singuri cele necesare traiului și chiar să producă ceva în plus, destinat redistribuirii, în scopul îmbunătățirii condiției colectivității privite ca întreg; pe de altă parte, nu toți oamenii își pot satisface integral nevoile și este necesar, ca în acest caz, colectivitatea să prevadă diferite forme de ajutor.

Istoria serviciilor sociale coincide cu cea a recunoașterii nevoilor sociale și a organizării societății în vederea satisacerii lor.

O societate poate să nu recunoască nevoile reale, ori le poate nega pe cele existente. Alteori, existența nevoilor poate fi recunoscută, însă, din motive diferite, nu se acționează suficient pentru pentru satisfacerea acestora. Mecanismele de răspuns societal la nevoile nesatisfăcute – în speță, acordarea diferitelor tipuri de ajutoare – aduc în discuție modalitățile de identificare a celor "în nevoie" și de acces la oferta societală.

Disparitățile, marginalizarea și devianțele sunt consecințele "normale" ale unei expansiuni economice urmărită ca scop în sine, fără a fi integrată într-un proiect social.

Fiind un concept structural-valorizator, "calitatea vieții" se pretează la mai multe niveluri de analiză:

a) societal-global – urmărirea evaluării diferenței între proiect și realitate, la nivelul societății;

b) diferențial – evaluarea diferenței privind calitatea vieții între grupuri, medii rezidențiale, generații etc.;

c) individual – stabilirea poziției individului în colectivitate, în funcție de nivelul calității vieții sale, comparativ cu al celorlalți membri ai colectivității.

Prin definiție, persoanele cu handicap figurează printre populațiile dezavantajate, "ținte" ale unor măsuri speciale de protecție socială; de aici rezultă că nivelul calității vieții lor se află în raporturi strânse cu tipurile de intervenții ale colectivității.

Reducerea până la excludere a tuturor formelor de suport social a celor în dificultate gravă, apare ca urmare directă a externalizării serviciilor de asistență.

Mai mult, legea plasează la nivelul persoanelor vulnerabile, responsabilitatea pentru propria lor recuperare și integrare, eliminându-se astfel orice perspectivă în refacerea viitorului lor.

În lipsa unor măsuri active de creare de locuri de muncă demne și potrivite calificărilor beneficiarilor, legea propune o situație care poate să aibă efecte nedorite: căutarea de formă, în graba unui loc de muncă de către beneficiarul motivat mai mult de stimulentele venite în plus din partea asistenței sociale decât de dorința reală de a munci.

Se ignoră prin lege faptul că scopul oricărui suport social este ieșirea totală a beneficiarului din dependența oricărei forme de ajutor și crearea în timp a unei autonomii economice.

Efectul neacoperirii minimului de trai acceptat în societatea respectivă conduce la excludere socială a acelor persoane, cu creșterea riscului de cădere în sărăcie.

2. OBIECTIVE

Ca obiectiv general demonstrarea existenței problemei sociale – respectiv excluderea socială a persoanelor cu handicap, prin atingerea obiectivelor particulare, ca urmare a parcurgerii componentelor specifice metodologiei cercetării:

– teoretică: teoria referențială și normativitatea metodologică;

– metodică: a strategiilor, metodelor, tehnicilor, procedeelor și instrumentelor de lucru;

– epistemologică: de evaluare a rezultatelor cercetării și a construcției teoretice, în ultimă instanță de certificare a statutului științific al sociologiei.

Astfel, se urmărește obținerea următoarelor obiective particulare:

– evidențierea specificului fenomenului exluderea socială a persoanelor cu handicap

(descrierea, explicația, acțiune);

– identificarea și analiza unor teorii și paradigme sociologice relevante pentru acest fenomen, ca

problemă de factură predominant socială;

– analiza, în perspectiva istorică, a proceselor sociale și culturale care au determinat conturarea și

accentuarea trăsăturilor distincte ale acestei categorii de persoane;

– evidențierea legislației asupra handicapului;

– analiza unor aspecte epistemologice privind semnificațiile conceptului de handicap, excludere

socială, ca și a perspectivelor de măsurare;

– analiza situației persoanelor cu handicap din România, a nevoii de protecția specială, ca și a

răspunsurilor oferite de aceste nevoi;

– realizarea unei diagnoze (determinarea frecvențelor de manifestare a fenomenului);

– formularea de explicații privind relațiile cu alte fenomene;

– impactul;

– elaborarea de predicții referitoare la evoluția fenomenului;

– identificarea de soluții pentru fundamentarea unor decizii;

– stabilirea unei strategii de acțiune;

– evaluarea efectelor diferitelor acțiuni (servicii, programe, proiecte);

– măsurarea schimbării sociale.

3. CADRU TEORETIC

Ideea de excluziune a apărut în documentele Consiliului de Miniștri al Comunității Europene încă din anul 1975, când săracii erau considerați cei "excluși" de la condițiile minime acceptabile pentru țara lor.

În 1944 Consiliul Europei a definit exclușii drept "grupuri întregi de persoane care se găsesc, parțial sau total, în afara câmpului efectiv de aplicare a drepturilor omului."

Spre sfârșitul celui de-al doilea Program European Antisărăcie, Comisia Europeană a publicat în anul 1988, un document în care face referire explicită la "excluziunea socială".

În anul 1989, Comisia Europeană publică Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale ale Muncitorilor, în care spune că "în spiritul solidarității, este important să fie combătută excluziunea socială." În același an, rezoluția privind "combaterea excluziunii sociale" adoptată de Consiliul de Miniștri al CE, cerea ca statele membre să ia măsuri pentru combaterea excluziunii sociale, iar Comisia Europeană să monitorizeze acest lucru alături de statele membre.

Excluziunea socială a continuat să apară în documentele Uniunii Europene și putem spune că s-a consacrat prin cel de-al treilea Program Antisărăcie emis în perioada 1990-1994 de Comisia Europeană.

Berghman arată că excluziunea trebuie definită în termeni de incapacitate, respectiv, eșec a unuia sau a mai multor sisteme dintre cele patru:

– sistemul democratic și legal, ce presupune integrare civică;

– piața muncii, ce promovează integrarea economică;

– sistemul statului bunăstării, ce promovează ceea ce poate fi numit integrare socială;

– sistemul familiei și al comunității, ce promovează integrarea interpersonală.

Sentimentul cuiva că aparține sau nu unei societăți depinde de toate cele patru sisteme.

Integrarea civică presupune a fi un cetățean egal într-un sistem democratic.

Integrarea economică presupune a avea o slujbă.

Integrarea socială înseamnă a avea acces la serviciile sociale furnizate de stat.

Integrarea interpersonală presupune apartenența la o familie, un grup de prieteni, de vecini, la rețele interpersonale, care să le asigure companie și suport moral celor care au nevoie de ele. Toate cele patru sisteme sunt importante și sunt complementare.

Duffy (1995) considera că excluziunea socială este un concept mai cuprinzător decât sărăcia, ce include nu doar lipsa mijloacelor materiale ci și imposibilitatea de a fi inclus în diverse "rețele" sociale, economice, politice și culturale.

Pe lângă insuficiența de venituri sau consum, comparativ cu tendințele generale din societate, excluziunea socială presupune și un anume deficit de participare la viața și activitățile sociale.

În timp ce sărăcia se referă la dihotomia egalitate–inegalitate, exluziunea socială se referă la egalitatea șanselor, la oportunități.

Excluziunea presupune procesul de excludere, înglobând în același timp rezultatul direct al acestuia, care este deprivarea socială.

Excluziunea are deci o componenta preponderent dinamică, spre deosebire de sărăcie, care este preponderent statică.

În plan politic, conceptul de excluziune socială permite încă o dată diferențierea discursului politic între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, primele abordăndu-și problemele în termeni de egalitate de șansă, justiție socială, cetățenie și drepturi sociale etc., în timp ce ultimele le abordează în termeni de egalitate-inegalitate, sărăcie, clase sociale.

Sursele și cauzele excluziunii sociale pot fi:

– autoexcluziunea – opțiunea individului, modelul cultural, dezinteresul, diverse alte elemente care țin de decizia personală determinându-l să respingă sau nu o anumită formă de participare socială;

– sistemul, care determină o excluziune structurală – nu există politici sociale adecvate, nu există răspuns al sistemului social la o anumită nevoie;

– apartenența teritorială / comunitară a individului, care face ca el să nu poată să-și satisfacă o anumită nevoie pentru că nu sunt resurse în comunitate, deși ar exista o soluție formală în sistem și ea funcționează în alte comunități.

Incluziunea socială reprezintă – setul de măsuri și acțiuni multidimensionale din domeniile protecției sociale, ocupării forței de muncă, locuirii, educației, sănătății, informării și comunicării, mobilității, securității, justiției și culturii, destinate combaterii excluziunii sociale.

Persoanele cu handicap reprezintă un grup extrem de vulnerabil la procesele de excluziune socială.

Este necesară nu numai adoptarea unei legislații adecvate care să servească drepturilor persoanei cu handicap, ci și identificarea acelor strategii menite să îmbunătățească situația acestei categorii sociale.

Serviciile oferite acestei categorii sociale au fost slab diversificate, insuficiente și acoperite în mod aleatoriu de organizațiile neguvernamentale, ceea ce a făcut ca intervenția din punct de vedere social să aibă un caracter lacunar.

Prestațiile financiare de care copiii și persoanele adulte cu handicap beneficiază sunt într-un cuantum valoric mic, insuficient pentru a acoperi nevoile acestora, iar persoanele cu handicap mediu și ușor nu primesc nici un fel de prestație financiară.

Accesul la educație, asistența medicală, încadrarea în muncă, transportul public, condițiile de locuit și de mișcare în mediul fizic reprezintă domenii insuficient rezolvate de autoritățile publice locale. Conform statisticii Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap, până la cel mult 20% din totalul clădirilor publice sunt adaptate conform nevoilor persoanelor cu handicap, ceea ce determină o foarte slabă participare a acestora la viața societății.

Până la apariția legislației privind sistemul asistenței sociale din anul 2001, cât și a ordonanței privind sistemul serviciilor sociale din anul 2003, pe perioada de tranziție, asistența socială pentru persoanele aflate în dificultate a fost drastic subfinanțată pe ansamblu, concentrată în instituții rezidențiale, structural incomplete, cu o slabă concentrare pe grupuri și persoane individuale, caracterizată de un amestec confuz de centralizare / descentralizare, cu un grad ridicat de fragmentare.

În România există o serie de grupuri sociale specifice cu risc accentuat, care sunt excluse din variatele sfere ale vieții sociale, economice și politice și anume copiii, persoanele vârstnice, șomerii, persoanele fără adăpost, familiile monoparentale, familiile cu mulți copii, tinerii care la 18 ani părăsesc instituțiile pentru copii, victimele delicvenței, persoanele cu dizabilități), precum și o serie de procese de excluziune sociale care alimentează acest fenomen.

Persoanele cu dizabilități reprezintă în continuare un grup vulnerabil în procesele de excluziune socială. Serviciile oferite pentru această categorie – atât cele rezidențiale precum și cele comunitare – sunt încă insuficient dezvoltate și finanțate. Parte din problemele cu care se confruntă acest grup, identificate și în PNAInc, încă există:

– Serviciile comunitare sistematice, oferite în sprijinul persoanelor cu handicap neinstituționalizate sunt limitate, atât ca număr, cât și ca tip.

În toate județele din țară numărul centrelor de zi ce oferă servicii de terapie și programe de integrare socială pentru persoanele cu handicap este foarte mic, majoritatea sunt amplasate în reședința de județ, spre deosebire de instituțiile rezidențiale care, multe dintre ele, sunt situate în mediul rural;

– Serviciile privind plata și contractarea unor îngrijitori sau asistenți personali pentru persoanele cu handicap grav sunt deficitare;

– Imposibilitatea serviciilor generale, nespecifice de a se adapta nevoilor deosebite ale persoanelor cu handicap;

– Lipsa ofertelor de muncă pentru persoanele cu handicap face ca majoritatea acestora, indiferent de gradul de handicap, să devină dependente de strategii pasive de suport și sprijin, având ca efect creșterea rapidă a riscului de sărăcie;

– Inechitatea accesului la servicii sociale fundamentale în raport cu ceilalți indivizi face ca persoanele cu handicap mai sărace să fie și mai dezavantajate decât cele cu posibilități materiale, ducând la creșterea pe măsură a riscului de exluziune în cazul acestora;

– Inechitatea accesului la servicii și beneficii de protecție socială în cadrul grupurilor de persoane cu handicap, din cauza distanței fizice față de reședința de județ.

Problema instituțiilor rezidențiale pentru persoanele cu handicap vizează în principal capacitatea acestora de a recupera, cel puțin în parte, respectiv de a crește capacitatea celor asistați de a se integra în mediul social și familial natural, prin asigurarea unor servicii profesionale de o calitate cel puțin acceptabilă.

Procesul de reformă legislativă a debutat cu elaborarea Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care reglementează drepturile și obligațiile persoanelor cu handicap acordate în scopul integrării și incluziunii sociale a acestora.

Prin intermediul noului pachet legislativ se urmărește promovarea integrării sociale a persoanelor cu handicap prin îmbunătățirea accesului la educație, cultură, sport, turism, asistență juridică, servicii de sănătate, facilități privind transportul, accesul în clădirile publice, etc.

Potrivit Legii nr.448/2006, persoanele cu handicap pot beneficia de drepturi la:

– ocrotirea sănătății – prevenire, tratament și recuperare;

– educație și formare profesională;

– ocuparea și adaptarea locului de muncă, orientare și reconversie profesională;

– asistență socială, respectiv servicii sociale și prestații sociale;

– locuință, amenajarea mediului de viață personal ambiant, transport, acces la mediul fizic, informațional și comunicațional;

– petrecerea timpului liber, acces la cultură, turism, sport;

– asistență juridică;

– facilități fiscale.

Indiferent de vârstă, tipul și gradul de handicap, orice persoană care dorește să se integreze sau să se reintegreze în muncă are acces gratuit la evaluare și orientare profesională.

Persoana cu handicap participă activ în procesul evaluării și orientării profesionale, are acces la informare și la alegerea activității, conform dorințelor și aptitudinilor sale.

Persoanele cu handicap au dreptul să li se creeze condițiile pentru a-și alege și exercita profesia, meseria sau ocupația, pentru a dobândi și menține un loc de muncă, dar și pentru a promova profesional.

În conformitate cu prevederile legislației muncii, precum și cu dispozițiile speciale din Legea nr.448/2006, persoanele cu handicap au dreptul de a munci și de a realiza venituri.

Persoanele cu handicap pot fi încadrate în muncă conform pregătirii lor profesionale și a capacității de muncă, atestate prin certificatul de încadrare în grad de handicap, emis de comisiile de evaluare de la nivel județean sau ale sectoarelor municipiului București.

Angajarea persoanei cu handicap în muncă se realizează în următoarele forme:

– pe piața liberă a muncii;

– la domiciliu;

– în forme protejate.

Formele protejate de angajare în muncă sunt:

– loc de muncă protejat (spațiul aferent activității persoanei cu handicap, adaptat nevoilor acesteia, care include cel puțin locul de muncă, echipamentul, toaleta și căile de acces);

– unitate protejată autorizată (operatorul economic de drept public sau privat, cu gestiune proprie, în cadrul căruia cel puțin 30% din numărul total de angajați cu contract individual de muncă sunt persoane cu handicap).

Persoanele cu handicap aflate în căutarea unui loc de muncă sau încadrate în muncă beneficiază de următoarele drepturi:

a) cursuri de formare profesională;

b) adaptare rezonabilă la locul de muncă (totalitatea modificărilor făcute de angajator pentru a facilita exercitarea dreptului la muncă al persoanei cu handicap; presupune modificarea programului de lucru, achiziționarea de echipament, dispozitive și tehnologii asistive și alte măsuri asemenea);

c) consiliere din partea unui consilier specializat în medierea muncii în perioada prealabilă angajării, pe parcursul angajării, precum și în perioada de probă;

d) cel puțin 45 de zile lucrătoare – perioadă de probă la angajare, plătită;

e) minimum 30 de zile lucrătoare – preaviz plătit la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului din motive neimputabile acestuia;

f) posibilitatea de a lucra mai puțin de 8 ore pe zi, conform legii, în cazul în care beneficiază de recomandarea comisiei de evaluare în acest sens;

g) scutirea de plata impozitului pe salariu.

Autoritățile și instituțiile publice, precum și persoanele juridice, publice sau private, care au cel puțin 50 de angajați, au obligația de a angaja persoane cu handicap într-un procent de cel puțin 4% din numărul total de angajați.

Autoritățile și instituțiile publice, precum și persoanele juridice, publice sau private, care nu angajează persoane cu handicap în condițiile anterior menționate, pot opta pentru îndeplinirea uneia dintre următoarele obligații:

a) să plătească lunar către bugetul de stat o sumă reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe țară înmulțit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap;

b) să achiziționeze produse sau servicii realizate prin propria activitate a persoanelor cu handicap angajate în unitățile protejate autorizate, pe bază de parteneriat, în sumă echivalentă cu suma datorată la bugetul de stat.

Angajatorii persoanelor cu handicap beneficiază de următoarele drepturi:

a) deducerea, la calculul profitului impozabil, a sumelor aferente adaptării locurilor de muncă protejate și achiziționării utilajelor și echipamentelor utilizate în procesul de producție de către persoana cu handicap;

b) deducerea, la calculul profitului impozabil, a cheltuielilor cu transportul persoanelor cu handicap de la domiciliu la locul de muncă, precum și a cheltuielilor cu transportul materiilor prime și al produselor finite la și de la domiciliul persoanei cu handicap, angajată pentru muncă la domiciliu;

c) decontarea din bugetul asigurărilor pentru șomaj a cheltuielilor specifice de pregătire, formare și orientare profesională și de încadrare în muncă a persoanelor cu handicap;

d) o subvenție de la stat, în condițiile prevăzute de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare.

Formele de excluziune socială a persoanelor cu handicap poate fi abordată și prin:

– teoria opresiunii sociale;

– teoria etichetării;

– stigma;

– discriminare.

Teoria "opresiunii sociale" pune accentul pe caracteristicile mediului, care pot favoriza sau determina invaliditatea. Politicile sociale bazate pe această teorie au ca obiectiv principal înlăturarea opresiunii prin intermediul intervențiilor care au drept scop diminuarea sau eliminarea constrângerilor impuse de mediu și nu atât compensarea indivizilor. Este evident că, până în prezent viziunea tragică și individuală asupra fenomenului a dominat atât interacțiunile dintre persoanele "valide" și cele cu nevoi speciale, cât și politicile sociale.

Teoria etichetării:

Ca raportare a societății față de comportamentele nedorite, etichetarea are mai multe efecte: generează devianța, și o și întreține, putând afecta și alte domenii ale vieții, cum ar fi relațiile familiale, prietenia, locul de muncă etc.

Prin etichetare, devianța parcurge mai multe etape ale unui proces, devenind o trăsătură semnificativă:

– atașarea unei etichete persoanei care încalcă norma;

– odată atașată, eticheta devine o caracteristică esențială a statusului dominant ("master

status"), celelalte elemente ale identității și rolului fiind în mod virtual ignorate;

– odată ce persoana este percepută ca deviantă, nici una din caracteristicile sale nu mai prezintă încredere, iar trăsătura dominantă tinde să imprime o anumită coloratură imaginii totale pe care ceilalți o structurează cu privire la ea (este vorba de procesul de stigmatizare).

Prin analiza stigmatului (1990), Goffman evidențiază o serie de aspecte ale identității sociale ale persoanelor cu handicap.

Etimologia cuvântului face trimitere la Grecia antică, unde anumite semne (cicatrici corporale provocate prin tăiere sau ardere cu fierul roșu) erau destinate să exprime ceva neobișnuit și negativ, decăderea morală a celor care le purta (adică sclav, criminal, trădător). În prezent, termenul este aplicat persoanelor care fac obiectul dizgrației și care ocupă o poziție marginală în cadrul societății. De altfel, "societatea stabilește mijloacele de plasare a persoanelor în categorii și complementul de atribute resimțite a fi naturale, obișnuite pentru membrii fiecărei categorii. Cadrele sociale stabilesc categoriile de persoane care, cu probabilitate vor fi întâlnite acolo."

Identitatea socială a unei persoane poate fi "virtuală" (rezultată pe baza impresiilor celorlați, a cererilor lor față de acea persoaneă și a caracterului care îi este atribuit) și "reală" (acele atribute și categoria socială pe care ar putea să dovedească a le poseda în fapt persoana respectivă).

Ca atribut care discreditează, stigmatul constituie o discrepanță între identitatea socială virtuală și cea reală. În realitate, el reprezintă "un tip special de relație între un atribut și un stereotip".

Prin stigmatizare, se tinde spre imputarea unei game largi de imperfecțiuni, se generalizează de la un deficit particular, la nivelul personalității.

În măsura în care cineva diferă de "normal" sau "normativ" într-o societate, acea persoană riscă să fie tratată ca șii cum ar purta o mască a dizgrației, un stigmat, întrucât ceilalți își retrag acceptarea și îi distorsionează identitatea reală în raport cu așteptările lor stereotipe. La rândul ei, persoana stigmatizată internalizează parțial sau total punctul de vedere al celor care o etichetează și în acest poces îi este alterată chiar propria imagine de sine.

O altă contribuție însemnată a lui Goffman pe linia abordării sociologice a problematicii persoanelor cu handicap este cea a analizei situației sociale a celor internați în instituții "totale". El definește instituția totală ca "un loc de rezidență și muncă unde un mare număr de indivizi asemănători, izolați de societatea mai largă pe o perioadă apreciabilă de timp, sunt închiși și conduși, administrați în mod formal în toate aspectele vieții."

Caracteristica definitorie a instituțiilor totale poate fi descrisă ca o ruptură a barierelor care separă cele trei principale sfere ale vieții: odihna, munca, recreerea. Potrivit aranjamentelor existente în societatea modernă, aceste aspecte ale vieții se desfășoară în locuri diferite, cu diferiți parteneri, sub diferite autorități.

În instituția totală, toate cele trei aspecte ale vieții se desfășoară în același loc, sub aceeași autoritate.

Discriminarea – reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenței, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social.

Discriminarea este o acțiune individuală, dar dacă membrii aceluiași grup sunt tratați sistematic în mod similar, aceasta constituie și un pattern social de comportament agregat.

În stiintele sociale, termenul face trimitere, în general, la un tratament prejudiciant, cu efecte negative asupra celui vizat.

Ordonanța nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare prevede: "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este part

4. UNIVERSUL CERCETĂRII

Populația căreia îi este specific fenomenului studiat, respectiv excluziunea socială este reprezentată de persoanele cu handicap (dizabilități, deficiențe).

În conformitate cu Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările și completările ulterioare – persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, după caz, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale.

Există multiple perspective din care ar putea fi abordat fenomenul handicapului:

– analizele psihologice – încearcă să evidențieze experiența individuală a persoanelor afectate, să contribuie la înțelegerea modului în care limitările fizice și mintale interacționează cu dezvoltarea personalității;

– abordările clinice, medicale – tratează modul în care deficiența, incapacitatea afectează funcționalitatea organismului, urmărind totodată posibilitățile de abordare;

– analizele economice – tratează handicapul ca pe o anumită poziție socială cu propriul ei venit, prin raportare la locuri de muncă obișnuite sau protejate;

– analizele sociologice – ce centrează pe instituțiile care îngrijesc persoanele cu handicap și tratează problemele acestora: familia, școala, spitalele, centrele de reabilitare etc. În plus, handicapul este examinat ca un dezavantaj caracteristic (asociat) unui anumit status social (atribuindu-i-se de cele mai multe ori caracterul de status dominant), explorându-se mijloacele prin care acesta apare și evoluează (se menține, se accentuează ori se diminuează).

– analizele politice – vizează sensul categoriilor de handicap, invaliditate pentru instituțiile formale ale statului, locul pe care acestea îl ocupă în contextul programelor și politicilor sociale.

Townsend (1979) prezintă următoarele definiții legate de handicap:

– pierdere sau anormalitate, care pot fi de natură anatomică, fizică sau psihică, referindu-se la un organ, la un membru sau la o parte a sistemului nervos.

– condiție clinică – termen, care vizează boala ce alterează sau întrerupe procesele fizice sau psihice (ex. artrita, bronșita, epilepsia, schizofrenia etc.);

– limitări funcționale ale activităților zilnice – formulare care vizează incapacitatea sau cel puțin capacitatea redusă de a realiza sarcinile personale sauu sociale considerate normale (cum ar fi cele de autoservire, îmbrăcarea, spălarea, hrănirea, efectuarea cumpărăturilor, petrecerea timpului liber etc.)

– invaliditatea ca devianță – această accepțiune se centrează pe devierea de la normele fizice și de sănătate acceptate în societate sau pe devierea de la comportamentul de grup, ori pe cea de la statusul social apropiat al unui individ.

– invaliditate ca poziție socială, ca status social definit – indiferent de comportamentul unei anuimte persoane cu handicap sau de condiția acesteia, ea ocupă o poziție socială specifică; odată recunoscută o asemnea poziție, sunt antrenate anumite tipuri de reacție din partea restului populației.

În accepțiunea tradițională, noțiunea de "persoană handicapată" era sinonimă celei de "infirm", cuprinzând pe cei care, datorită unor deficiențe senzoriale, motorii sau intelectuale, dispuneau în mod permanent ori pe durate însemnate de posibilități inferioare de a acționa comparativ cu cele ale populației numită "normală".

Căutarea unei definiții a persoanelor cu handicap care să fie în același timp riguroasă și non-stigmatizantă a cosntituit obiectul preocupărilor unui număr mare de cercetători. Printre aceștia s-a remarcat P.Wood care a formulat propuneri de reconceptualizare acceptate ulterior prin consens de Organizația Mondială a Sănătății, 1980); inovația sa constă în înlocuirea cuvântului "handicap", insuficient delimitat, prin trei concepte distincte:

– infirmitate sau deficiență – cuprinzând orice pierdere, anomalie ori dereglare a unei structuri sau a unei funcții anatomice, fiziologice ori psihice.

Formulări ca lipsa vederii, ambliopia, amputații ale membrelor, surzenia, mutismul, paraliziile, deficiență de vorbire, au fost utilizate în realizările recensăminteor și cercetărilor pe bază de eșantion (Nations Unies, 1992);

– incapacitate sau dizabilitate – înglobând orice reducere, lipsă ori pierdere a aptitudinii de a desfășura o activitate în condiții considerate normale pentru o ființă umană.

În cadrul recensămintelor și studiilor speciale au fost urmărite diferite tipuri de incapacități formulate ca dificultăți: "de vedere", de auz, de deplasare, de urcare a scărilor, de autoservire (spălat, îmbrăcat, preparare și asimilare a hranei etc.)

– handicapul – definit ca orice dezavantaj de care suferă o persoană ca urmare a unei infirmități sau incapacități ce o împiedică să satisfacă total ori parțial sarcinile considerate normale pentru ea (în raport cu vârsta, sexul și cu diferiți factori sociali și culturali).

Dezavantajele apar și se manifestă în cadrul interacțiunii dintre persoană cu mediul ei social și cultural specific. Recensâmintele, studiile și diferitele înregistrări speciale utilizează formulări ale handicapului de tipul: "imobilizat la pat", "limitat la domiciliu", "inapt de a utiliza transportul în comun", "inapt de muncă", "izolat social" etc.

În acest mod, handicapul tinde să capete accepțiunea unei probleme sociale, aceea de respingere sau a excludere a persoanei cu deficiență.

Merton introduce noțiunea de "status dominant" ("master status"), pentru a reda cel mai important status ocupat de o persoană, care îi afectează aproape toate aspectele vieții. Statusul dominant are o valoare simbolică generalizată, încât oamenii presupun în mod automat că o persoană cu acel status posedă un set de caracteristici care îi sunt asociate.

Merton adaugă conceptul de "status dominant", facilitând o mai bună înțelegere a situației persoanelor cu nevoi speciale. De cele mai multe ori, existența unei deficiențe fizice sau psihice ajunge a fi considerată trăsătura definitorie a unui individ, impunându-i-se rolul de persoană cu handicap.

În acest mod apar fenomenele de etichetare, de stigmatizare, întrucât sunt neglijate calitățile persoanei, potențialitățile sale, reținându-se doar deficitele.

Grație abordării strucural-funcționaliste, handicapul capătă tot mai mult accepțiunea de fenomen social. Ca formă de devianță, el devine manifest numai în contextul soical, la nivelul interacțiunilor sociale, prin raportarea persoanei la ansamblul așteptărilor impuse pe linie de rol.

Procesul atribuirii unui status defavorizant persoanei cu handicap s-a declanșat încă din epoca medievală. Până atunci, existase o reprezentare socială ambivalentă asupra infirmului: pe de o parte admirat, datorită aproprierii sale de Cristos (suferind ca și acesta pentru păcatele oamenilor), iar pe de altă parte detestat, respins, în raport cu angoasa obscură pe care o suscita suferința sa.

Odată cu apariția noii doctrine umaniste, se propune definirea ființei umane într-o manieră pozitivă, în funcție de noi criterii.

Dacă până atunci ordinea lumii aparținuse lui Dumnezeu, noul mod umanist de gândire promovează "omul ideal" printr-o definiție pozitivă în raport cu noi criterii: bogăție, putere, reușită, socială, inteligență, curaj, capacități. În mod implicit se înregistrau eșecuri (săracii, vagabonzii, infirmii) se plasau în opoziție cu idealul umanist. De aici, o primă implicație ideologică: nereușita arage judecata morală, disprețul, devalorizarea.

În acest mod se produce o disjuncție, un clivaj la nivelul societății, o departajare între centru și periferie, între societate și marginile ei: pe de o parte, cea adevărată (a banilor, a puterii, a influențeii sociale) și pe de altă parte, cea disprețuită, vrednică de milă, devalorizată.

Pe această bază, locul infirmului se stabilește la marginile societății, la periferia acesteia, postură defavorizată care tinde să se consolideze pentru multă vreme. Astfel, persoana cu deficiențe devine "altcineva", atribuindu-se statutul de exclusă social.

În general, până în secolul trecut, handicapul era considerat o fatalitate și suscita din partea comunității o atitudine de filantropie; recurgerea la internarea în instituții viza izolarea celui afectat, pentru a nu perturba desfășurarea vieții sociale. Treptat, datorită inițiative private, au apărut primele servicii pentru invalizi, sub forma operelor de binefacere, vizând uneori și stabilimentele școlare.

Punând accentul pe valorizarea ființei umane ca forță de muncă, revoluția industrială a făcut necesară o abordare mai sistemică a problematicii legate de handicap și invaliditate, fapt ce a dus la apariția mecanismeor și instrumentelor securității sociale: asigurările sociale și asistența socială.

Se aprecia că sursa de venit ar fi soluția care ar rezolva totul, care ar permite depășirea tuturor categoriilor de dificultăți cu care se confruntă persoanele cu handicap.

Ulterior atenția s-a îndreptat spre readaptare profesională și spre integrare socială.

Deficiența, handicapul tind să devină statusul social dominant al persoanei, influențându-i aproape toate aspectele vieții; ele capătă o valoare simbolică generalizată, întrucât se presupune în mod automat că persoanei respective îi sunt specifice anumite caracteristici ale acelui status.

În acest sens, deficiența persoanei tinde a deveni trăsătura ei definitorie, în funcție de care sunt structurate ansamblurile așteptărilor celorlalți.

Wolfensberger întreprinde o analiză a rolurilor majore atribuite persoanelor deviante de-a lungul istoriei. El afirmă că atunci când o persoană este percepută ca deviantă, i se atribuie un rol caracterizat de așteptări puternice; așteptările respective nu apar doar la nivelul persoanei care percepe, ci sunt internalizate de persoana deviantă, al cărei comportament este profund afectat de ele.

Rolurile sociale capătă funcția de predicție creatoare, permițănd anticiparea comportamentului persoanelor care le-au asumat ori cărora le-au fost atribuite.

Principalele roluri ale persoanelor deviante au fost atribuite fără o verificare obiectivă, fapt care nu a împiedicat ca ele să exercite o mre influență chiar și asupra politicilor sociale.

Astfel, persoana deviantă a fost tratată ca "organism subuman", "amenințare", "obiect al temerii", "organism bolnav", "țintă a batjocurii", "țintă a milei", "copil etern", "sacru inocent".

Individul deviant ca "organism subuman", ca animal care se comportă într-un mod primitiv, necontrolat. Antropologii, istoricii, sociologii au arătat că în multe contexte culturale se manifestă tendința de a percepe membrii subgrupurilor deviante ca pe ființe care nu sunt pe deplin umane (credință pe care se fundează discriminarea). Implicațiile unei asemenea percepții sunt evidente:

– atribuirea de calități asemănătoare celor ale animalelelor;

– deprecierea capacității de învățare;

– nevoia de control; restricție; nevoia de control; supraveghere;

– negarea drepturilor și privilegiilor cetățenești;

– aprecierea că nu pot avea emoții umane, sensibilitate și chiar acuitate senzorială (acest ultim aspect poate fi ilustrat prin faptul că până la sfărșitul secolului XVIII-lea, persoanele cu handicap mintal au fost internate în instituții, închise, încăperi lipsite de încălzire, supuse unui tratament inuman).

– devalorizarea – dacă un organism este perceput a nu fi pe deplin uman, atunci nu este nici o problemă dacă acel organism este distrus, dislocat, nerecunoscut, la fel cum se procedează în cazul animalelor.

Individul deviant ca "amenințare" – persecuții ale oamenilor cu diferite caracteristici, cum ar fi culoarea pielii, limbajul, mărimea, forma, obiceiurile, vestimantația, ceea ce ar putea traduce în identificarea răului cu devianța.

C. Ginsburg 1996 descrie seriile de persecuții (torturi, procese, arderi pe rug) la care au fost supuși evreii și leproșii în Franța, Spania, Italia după 1321, când au fost acuzați de complot la adresa colectivității (otrăvirea fântânlor, vrăjitorie, provocarea de epidemii etc.)

Acest rol social poate fi perceput atât la nivel individual, ca amenințare asupra persoanei și proprietății, cât și la nivel social, ca pericol la adresa calității genetice și ordinii sociale.

Individul deviant ca un cumplit "obiect al temerii" – credința caracteristică multor culturi, că un copil deficient ar reprezenta pedeapsa divină pentru păcatele părinților.

Individul ca țintă a milei – persoană cu handicap, datorită unei nenorociri de care nu este responsablă, fapt care o îndreptățește la o atenție specială. Acest rol este similar cu cel de bolnav. O astfel de percepție determină reacții caritabile, care presupun o slăbiciune, o neputință a celor vizați.

Individul deviant ca "sacru inocent" – în special cel cu afecțiuni mintale, perceput în diferite interpretări religioase drept "ales al Domnului", incapabil de a produce răul, păcatul, în mod intenționat. Această percepție tinde a fi reversul dezumanizării, prin considerentul că persoana s-ar situa deasupra nivelului uman.

Individul deviant ca "organism afectat de boală" – asemănător cu rolul de bolnav, rol cu cel mai mare impact asupra reacțiilor sociale față de handicap; din această perspectivă totul se raportează la modelul medical, clinic.

Individul deviant ca "țintă a batjocurii" – multe persoane cu defiențe fizice sau psihice au îndeplinit roluri de bufoni, au fost expuse în diferite spectacole sau au avut calitatea de protagoniști ai diferitelor relatări umoristice.

Individul deviant ca "un copil etern" – percepție prin care este considerat mult mai tânăr decât este în realitate, ca un copil care rămâne așa pe toată durata vieții.

5. IPOTEZE ȘI ÎNTREBĂRI DE CERCETARE

Ipoteza este un enunț referitor la relația dintre două sau mai multe fenomene.

Ipoteza este o explicație plauzibilă, care devine teorie dacă cercetarea o confirmă.

Ipotezele au rolul de a orienta întreaga activitate de cercetare, în sensul că acesta din urmă este astfel concepută încât să permită testarea ipotezelor în vederea ajungerii la explicații satisfăcătoare ale domeniului studiat.

Atunci când un concept, o ipoteză, o ideologie manifestă implicații asupra orientării "managementului uman", fiind exprimate în mod consistent, ele pot fi numite modele, paradigme, expresii tipice pentru acesta.

Un concept evocat din ce în ce mai des, care a marcat dezbaterile referitoare la crearea serviciilor speciale și perfecționarea activității acestora, ca răspuns la nevoile persoanelor cu handicap este acela de normalizare. De la utilizarea lui pentru prima dată la sfârsitul anilor 50, termenul a avut diferite accepțiuni, a căror importanță este de ordin teoretic, dar și practic, prin influența exercitată în mod direct atât asupra serviciilor de suport, cât și asupra reacțiilor societății.

Obiectivul principal al primei definiții a normalizării era acela ca persoanele cu dificultăți de învățare să poată beneficia de aceleași drepturi și de o calitate a vieții similară cu persoanele considerate "valide", "normale".

Principiul normalizării presupune furnizarea de servicii care să maximizeze competența comportamentală a unei persoane (deviante).

În timp ce procesele de revalorizare pot conduce la îmbunătățirea calității vieții categoriilor defavorizate, nu sunt deloc luate în discuție procesele sociale fundamentale care generează și întrețin devianța. Totodată, aspectele semnificative ale vieții unui individ (cum ar fi posibilitatea exprimării alegerilor sale individuale) trec pe un plan secundar în raport cu cele referitoare la poziția socială a grupului defavorizat în integritatea sa.

O ipoteză de bază a principiului normalizării este aceea că persoanele defavorizate sunt "victime" ale acestui element definitoriu al identității lor sociale și nu mai poate fi abandonat în totalitate, în pofida demersurilor întreprinse.

Perspectiva normalizării nu permite soluționarea tensiunilor rezultate din confruntarea opțiunilor diferite exprimate de o categorie defavorizată, cu valorile sau cu normele valorizate de societate. Normalizarea nu lasă prea mult spațiu de afirmare diversității culturale.

Deficiențele sau incapacitățile se transformă în handicapuri atunci și numai atunci când se constituie ca predictori negativi ai sistemului statusurilor și rolurilor sociale aparținând unui anumit individ (astfel spus, când devin "status dominant" și "rol dominant").

Astfel, handicapul este o funcție a relației dintre persoanele cu incapacități și mediul acestora. El apare când persoanele se confruntă cu diferite bariere culturale, fizice sau sociale care le împiedică accesul la diversele sisteme ale societății, sisteme disponibile celorlalți cetățeni. Astfel, handicapul semnifică pierderea sau limitarea șanselor de a lua parte la viața comunității la un nivel egal cu al celorlalți" (United Nations Publications). De aici concluzionăm că definirea handicapului unei anumite persoane presupune identificarea dificultăților cu care aceasta se confruntă, în condiții specifice ale mediului fizic, social, cultural, familial etc.

Abordarea și interpretarea fenomenului complex al handicapului s-a realizat cu precădere din perspectiva a două modele, "individual" și "social", situate într-un raport de opoziție.

Modelul "individual" atribuie problemelor cu care se confruntă persoanele invalide, caracterul de consecințe directe ale deficiențelor lor. Din această perspectivă, sarcina majoră a specialiștilor ar fi aceea de a încerca "ajustarea" individului la condițiile une anumite deficiențe (incapacități), pe de o pate, sub aspectul fizic (prin programe de reabilitare), iar pe de altă parte, sub cel psihic (prin programe care ajută individul să facă față limitărilor respective.

Diferiți cercetători au studiat etapele prin care trec cei afectați de diferite invalidități (Oliver. M, 1983):

– șoc – adică acea reacție imadiată față de boală, adesea cu manifestări de isterie, psihoză cu halucinații, plăns;

– refuz de a accepta că o completă vindecare, restabilire nu mai este posibilă;

– furie față de cei din jur, activi din punct de vedere fizic și care servesc drept termeni de comparație,

în urma căreia devine tot mai evident ceea ce s-a pierdut;

– depresie, ca răspuns mai realist și mai adecvat față de invaliditatea cu caracter sever și permanent.

Astfel, "Modelul individual" apare ca unul al patologiei individuale.

"Modelul social" aduce o schimbare a concetrării atenției de la limitările fizice ale anumitor indivizi, la modul în care mediul fizic și social impune o serie de constrângeri anumitor grupuri sau categorii de pesoane. În consecință, ajustarea, care reprezenta obiectivul esențial al modelului individual, devine o problemă a societății. În ce măsură este dispusă societatea să-și ajusteze așteptările și pattern-urile de comportament pentru a îndepărta obstacolele cu care se confruntă persoanele cu deficiențe?

În perspectiva adepților acestui model social, societatea este aceea care invalidează persoanele care prezintă diferite deficiențe fizice, prin impunerea unor așteptări nerealiste față de ele. În acest sens, anumite forme de incapacități fizice apar ca tipuri ale unei opresiuni sociale. Spre exemplu, problema locuirii este abordată în mod diferit în accepțiunea celor două modele: "modelul individual" se concentrează asupra problemelor cu care se confruntă persoanele invalide, cum ar fi dificultățile de deplasare, de acces în baie, în bucătărie, de utilizare a accesoriilor casnice. Din perspectiva unei asemenea abordări, în esență, intervențiile instituite vizează preponderent limitările funcționale ale indivizilor în încercările lor de a-și utiliza propriul mediu. Prin contrast, modelul "social" tratează invaliditatea (incapacitatea) ca fiind generată de modul în care locuința a fost construită și dotată fără a se ține cont de nevoile speciale ale anumitor indivizi.

Prin urmare, nu numai lipsa de atenție a societății față de respectivele nevoi este cea care determină apariția invalidităților și a tuturor manifestărilor asociate.

În cazul în care societatea ar fi luat în considerare diferențele dintre indivizi, variabilitatea nevoilor acestora, incapacitățile nu ar fi avut condiții pentru a se manifesta; însă, societatea operează cu raportări la standarde impuse ale "normalității", fapt care pentru persoanele cu dificultăți fizice apare ca o formă de "opresiune socială".

În aceeși termeni se pun problemele privind transportul, locul de muncă, activitățile recreaționale, educația, participarea la viața comunității etc.

Este evident că modelul cu care se operează are influență asupra politicilor sociale, orientând obiectivele și delimitând țintele intervențiilor; spre exemplu analiza măsurilor și tendințelor privind inserția profesională a persoanelor cu handicap a scos în evidență patru tipuri ideale de viziuni asupra acestor categorii de persoane (Vogel-Polscki, E.1984):

a) viziunea "asistențialistă", abordează persoanele ca pe ființe "diminuate", ale căror deficite se exprimă în primul rând prin incapacitatea de a munci. De aici, obligația societății de a le ajuta, întrucât ele nu-și pot asigura satisfacerea nevoilor de subzistență prin proriile forțe;

b) viziunea "productivistă", axată pe reabilitare, își propune ca obiectiv prioritar păstrarea și dezvoltarea capacității de muncă a acestor persoane, iar inserția lor într-o comunitate de muncă apare ca mijlocul privilegiat prin care se pot stabilii relații sociale corespunzătoare;

c) viziunea "comunitaristă" este axată pe crearea unui cadru armonios de viață, pe baza unor condiții îmbunătățite, care să permintă cooperarea și coabitarea acestor persoane cu cele considerate "normale",

d) viziunea "sincretistă" are ca obiectiv constituirea unui ansamblu de resurse care să fie pus la dispoziția intervențiilor în favoarea dezvoltării individuale a persoanelor cu handicap, punându-se accentul pe dimensiunea psihologică a inserției sociale.

Deficiența sau incapacitatea creează o diferență între persoane, o anomalie care nu este în mod necesar și anormalitate; atunci când societatea recunoaște diferențele existente, considerându-le drept legitime, și nu dovedește față de persoana respectivă nici rezerve, nici ostilitate, deficiențele, infirmitățile nu constituie surse de inadaptare.

Inadaptarea se manifestă din momentul în care constrângerile împiedică persoana cu dificultăți să îndeplinească așteptările pe linie de rol pe care le impune societatea, ori condiționează așteptările persoanei față de societate.

Deficiențele sau dizabilitățile constituie caracteristici aparent individuale ale căror incidențe pot ori nu pot să se manifeste prin respingerea persoanei de către societate, ca urmare a unui proces de raportare a acesteia la constrângerile și normele sociale.

Conceptul de "mod de viață" tinde să "se refere la viața oamenilor considerată ca un fapt exterior, care trebuie descris și explicat", ceea ce înseamnă că el apare ca o perspectivă, ca un fapt determinat de alte fapte sociale.

În acest sens, tentativele de descriere structurală a influenței tendențiale a unor factori, a unor condiții sociale asupra vieții, recurg la o logică a determinării, prin care se încearcă evidențierea tipurilor de influență exercitată de anumite condiții de viață asupra vieții individuale.

Asemenea abordări ale modului de viață au mai degrabă semnificația unor constructe teoretice ale diferitelor ansambluri de pattern-uri, decât pe cea de descrieri empirice.

Modul de viață se constituie din structuri ale experienței sociale ale unei comunități, experiență considerată ca semnificativă pentru un anumit tip de organizare economică și politică.

Dacă perspectiva modului de viață ia în considerare ansamblul condiționărilor comportamentului uman, atunci aceasta se dovedește relevantă și în cazul persoanelor cu handicap, întrucât dezavantajul lor apare datorită faptului că ele singure, în absența unor interveții speciale ale colectivității, nu și-ar putea satisface în totalitate cerințele impuse de viață.

Printre elementele esențiale care alcătuiesc modul de viață figurează sistemul necesităților (nevoilor) umane ce caracterizează în mod diferențiat fiecare persoană și îi orientează întreaga viață. Satisfacerea nevoilor se realizează diferențiat, specific, fapt care, la rândul său, atribuie o configurație specifică modului de viață și reprezintă un cadru fundamental de referință al întregii vieți.

Pe măsura evoluției sociale, diferite activități profesionale fac necesară dezvoltarea unor abilități speciale; pentru a deveni muncitor calificat, unui individ i se solicită un anumit nivel de școlarizare și o perioadă mai scurtă sau mai lungă de formare, iar calificarea și evoluția în ierarhia profesională îi sunt atestate prin diferite forme de examinare, instituite ca moduri de aplicare a raționalității în aprecierea eficacității profesionale.

Fiecărui individ îi este caracteristică o configurație specifică a rolurilor sociale; datorită deficiențelor de ordin senzorial, fizic, psihic, persoanele cu handicap nu pot satisface cerințele rolurilor sociale în condiții obișnuite, fiind necesară intervenția colectivității (prin servicii de îngrijire a sănătății, educație specială, locuri de muncă protejate, asigurare a venitului, asistență socială etc.). Pentru a accede la asemenea servicii este necesar, în prealabil, un proces de legitimare și validare a statusului și rolului de persoană cu handicap.

Mediul este cel care, în sensul cel mai larg, determină efectul unei deficiențe sau incapacități asupra vieții zilnice a unei persoane. Oamenii devin handicapați când le sunt negate oportunitățile necesare accesului la "elementele fundamentale ale traiului: educație, muncă, locuință, securitate financiară și personală, participare la grupuri sociale și politice, activități religioase, relații intime și sexuale, facilități publice, libertate de mișcare și stil general al vieții zilnice".

Se poate spune că handicapul, ca dezavantaj, apare din modul de raportare a individului (cu deficiență sau incapacitate) la cerințele impuse de modul de viață; spre exemplu, dacă o persoană dobândește o deficiență locomotorie și nu se mai poate deplasa (ori o poate face cu mare dificultate), acea persoană este caracterizată de un handicap de mobilitate, care poate fi și ocupațional, prin imposibilitatea deplasării între domiciliu și locul de muncă. Însă, prin forme specifice de suport (ajutoare tehnice, mijloace de transport adecvate etc.), deplasarea devine posibilă, iar dezavantajul care apare din raportarea individului la cerințele obișnuite ale modului de viață, impuse majorității membrilor societății, poate fi redus ori chiar înlăturat.

În acest sens, unii autori vorbesc de "condiții handicapante de viață", de medii de viață "invalidante", vizând faptul că dezavantajele apar și se manifestă prin impunerea nediferențiată a cerințelor modului de viață, fără a se lua în considerare diferențele, diversitatea existentă la nivelul persoanelor.

Conceptul de "stil de viață" deschide o perspectivă relativ diferită de cea a modului de viață, fiind asociat cu două idei distincte: aceea de principiu organizator intern, profil de grup al vieții unei persoane și aceea de opțiune.

El desemnează unitatea organică, logica internă a vieții unei persoane, a unui grup sau a unei colectivități, indiferent de varietatea manifestărilor determinate de condițiile concrete.

Stilul de viață constituie în fapt cristalizarea unitară a datului intern și a condițiilor exterioare la nivelul modului de a fi al unei entități (individ, grup, colectivitate). La nivelul individului, stilul de viață asigură coerență interioară, armonizarea valorilor, a rolurilor sociale.

Există o multitudine de tipologii ales tilurilor de viață, în funcție de dimensiunea criteriu utilizată în acest scop.

În cazul persoanelor cu handicap, criteriul esențial pentru definirea unui anumit stil de viață este cel al gradului de autonomie / dependență, utilizat de altfel și în determinarea eligibilității beneficiarilor uno servicii și prestații speciale.

Principalul element prevăzut în majoritatea legislațiilor în funcție de care se apreciază gradul de autonomie / dependență vizează munca și este formulat în diferite modalități:

– "diminuarea capacității de muncă" (Danemarca, Italia, Luxemburg);

– "reducerea posibilităților de a accede la (sau de a păstra) un loc de muncă (Belgia, Franța,

Germania, Marea Britanie);

– "limitarea posibilităților de asigurare a subzistenței prin muncă" (Olanda);

– "dificultăți de integrare în mediul social" (Grecia).

Prin aceasta, munca, privită ca "mitul și realitatea ființei sociale" devine criteriul esențial în funcție de care se apreciază deficiențele, anomaliile, inaptitudinile, invaliditățile, iar termenii utilizati pentru desemnarea acestora viziează diminuări, alterări, scăderi, pierderi ale capacității de muncă.

Unii autori (Braddock, UNESCO, 1978) apreciază că invaliditatea în plan social, în sensul mai larg al cuvântului, ar fi sinonimă cu inadaptarea în domeniile educației, muncii și autonomiei.

El a abordat problema autonomiei, oferind analize comparative ale mai multor dimensiuni ale vieții. De pildă,

– locuirea este posibilă în instituții care asigură îngrijiri polivalente pe termen lung, în instituții specializate, intermediare, ori rezidențiale de tip familial, sau, în locuințe personale;

– educația este posibil a se realiza prin învățământ la domiciliu sau prin intermediul instituțiilor: cămin-școală, școli speciale pentru externi, școli cu învătământ combinat – special și obișnuit – , unități complementare în clase obișnuite, învățământ obișnuit;

– în privința activităților profesionale, au fost identificate următoarele posibilități: fără activitate, cămin-atelier, munca la domiciliu, munca protejată sau în condiții normale de concurență.

Nu există persoană total dependentă, ori total independentă; orice ființă umană trece, în decursul vieții prin anumite perioade mai scurte sau mai îndelungate, caracterizate de grade diferite ale dependenței.

Relația dintre handicap și stilul de viață comportă două aspecte semnificative:

a) un prim aspect vizează influența exercitată de handicap asupra structurii vieții individului, asupra conturării unui profil interior specific. Destul de frecvent, deficiența, incapacitatea, handicapul tind să devină elemente definitorii ale statusului social dominat "master status" și ale rolului social dominant, afectând organizarea vieții individuale și determinând crearea unei logici specifice a acesteia;

b) cel de-al doilea aspect se referă la faptul că deficiența sau incapacitatea antrenează o reducere a numărului posibilelor opțiuni în organizarea vieții, restricționând gama alternativelor în îndeplinirea cerințelor unor roluri sociale. De exemplu, o deficiență vizuală este incompatibilă cu o serie de cerințe, de solicitări ale unor locuri de muncă (microelectronica, siguranța circulației etc.). În literatura de specialitate există o unanimitate privind caracteristica opționalității printre trăsăturile definitorii ale stilulu de viață. De aici, având în vedere numărul mult mai redus de opțiuni posibile, precum și gradul de competență pe care îl presupune exprimarea lor, într-o logică a umanului s-ar putea concluziona că ar fi dificil de formulat un stil de viață caracteristic persoanelor cu handicap. O asemenea perspectivă corespunde unei viziuni tradiționale asupra persoanelor handicapate, în care accentul dominant în evaluarea diferitelor roluri revine criteriilor rolului de adult "normal", care "având creată lumea după imaginea sa, o gândește în funcție de această imagine" (Labrégère, A., 1990).

În acest sens, are loc o disimulare a rolului defensiv conferit politicii sociale de suport. În esență, persoanelor cu handicap le revin roluri de "asistat", "educat", "bolnav", "indaptabil", ceea ce conduce la configurarea unor reacții paternaliste, exprimate de un univers de "părinți", "educatori", care iau deciziile și "dau sens" câmpului social în care trăiesc "cei îngrijiți", fie ei chiar persoane adulte. Prin urmare, alții ar fi cei care formulează și exprimă opțiunile, în loc ca ele să fie formulate și exprimate de înseși persoanele cu handicap.

Astfel, în accepțiunea acordată handicapului, accentul se deplasează de la individ la mediu, sau mai exact, de la individ, la interacțiunile sale cu mediul (atât cel fizic, cât mai ales, cel social).

Aprecierea relațiilor dintre individ și ceilalți, dintre individ și societate se face în primul rând prin raportarea la normele colective.

6. OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTELOR

Trecerea de la concepte generale la cele apropiate de concretul social, la semne observabile, se realizează prin operaționalizare

Operaționalizarea reprezintă importanța dezvoltării variabilelor dependente și independente care pot fi replicate și verificate de alții.

Problematica vizată aici a fost cel mai bine analizată de P. Lazarsfeld, care are în vedere un proces de trecere de la concepte la dimensiuni, indicatori și indici empirici.

Întreg acest proces este desemnat prin expresia "construcție a variabilelor" sau prin diverse alternative, cum ar fi aceea de "operaționalizare a conceptelor".

Conceptul este o imagine mentală, un elaborat al gândirii, prin care sunt reflectate diferite proprietăți ale fenomenului și ale obiectivelor.

Dimensiunile și indicatorii sunt de fapt concepte cu grade mai reduse de generalitate.

Indicatorii trebuie să fie însă semne observabile, să fie deci măsurabili, în sensul de a permite culegerea datelor necesare cercetării; de cele mai multe ori nu este vizată o operație empirică.

Completarea acestui tablou conduce la o schemă descriptivă de cercetare.

Ea se referă la transpunerea temei în termenii cercetării empirice.

Cuantificarea este o operație teoretică de trecere de la concepte calitative la concepte cantitative. Mai exact, definiția în termeni calitativi este completată cu definiții în termeni cantitativi.

Pentru adecvarea la natura fenomenelor și proceselor sociale este necesară elaborarea de scheme diverse de descriere cantitativă: mărimea, probabilitatea, intensitatea, ordinea și chiar diferențierea.

Aceste descrieri cantitative corespund unor niveluri diferite de precizie, de măsurare.

Ultima expresie (aceea de măsurare) semnifică operația prin care se aplică schema de cuantificare și se obține o măsurare, o determinare cantitativă a modului de manifestare a fenomenului studiat la un moment dat.

Schema – inserția măsurării în ansamblul cercetării sociologice, evidențiind rolul de sudură între nivelul teoretic și cel empiric al cunoașterii.

Cuantificarea vizează "introducerea conceptelor cantitative în limbajul științific, trecerea în studiul unui fenomen de la conceptele calitative la conceptele cantitative."

Abordare cantitativă: câte dintre persoanele cu handicap suferă de diferite forme de excluziune socială

Abordare calitativă: cum explicăm faptul că aceste persoane sunt excluse: stigmă, prejudecăți, autoizolare ca mecanism de apărare.

În sens larg, măsurarea este definită ca "totalitatea operațiilor prin care se realizează o atribuire de valori, pentru a determina dimensiunea cantitativă a diferitelor fenomeme de cercetare: frecvența, ordinea, intensitatea, ritmul de dezvoltare, probabilitatea". Dintre cele patru niveluri de măsură – nominal, ordinal, de interval și proporții – doar primele două par a fi utilizabile în ordinea fenomenului de handicap.

Nivelul nominal se referă la clasificarea populației după categoriile: validă sau cu handicap (ușor, mediu, sever).

Nivelul ordinal, se referă la listarea populației pe baza categoriilor astfel enunțate.

Prin urmare, măsurarea unor dimensiuni ale fenomenului handicapului comportă două asprecte semnificative:

a) evaluarea severității, a gravidității acestuia;

b) aspectele demografice (numărul, distribuția și prevalența persoanelor cu handicap în raport cu populația totală a unei colectivități)

6.1. ABORDARE CANTITATIVĂ

Grafic 1

Numărul total de persoane cu dizabilități transmis Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, prin D.G.A.S.P.C. județene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului București.

Numărul persoanelor cu dizabilități:

la 31 decembrie 2015 la 31 decembrie 2014

la 31 decembrie 2013 la 31 decembrie 2012

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

Situația trimestrială a persoanelor cu dizabilități, la 31.12.2015

2014

Situația trimestrială a persoanelor cu dizabilități, la 31.12.2014

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

Grafic 2

Situația persoanelor cu dizabilități pe județe

2015 2014

Pe județe/municipii în anul 2015:

– numărul cel mai mare de persoane cu dizabilități în municipiul București (61.817

persoane);

– cel mai mic număr în județul Covasna (5.660 persoane).

Pe județe/municipii în anul 2014:

– numărul cel mai mare de persoane cu dizabilități în municipiul București (60.409

persoane);

– Covasna este județul cu cel mai mic număr de persoane cu dizabilități – 5.263 persoane.

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

Situația pe tipurile de handicap: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare este prevăzută în graficul 3.

Grafic 3.

Situația persoanelor cu dizabilități, pe tipuri de handicap:

la 31.12.2015

la 31.12.2014

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

Grafic 4.

Situația persoanelor cu dizabilități, pe tipuri și grade de handicap:

la 31.12.2015

Persoanele cu handicap grav (35,99% din total), cele cu handicap accentuat (52,32%) iar cele cu handicap mediu și ușor (11,69%)

la 31.12. 2014

Persoanele cu handicap grav (35,26% din total), cele cu handicap accentuat (52,97%) iar cele cu handicap mediu și ușor (11,77%).

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

Situație -persoane cu dizabilități, pe tipuri și grade de handicap, la 31.12.2015

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

Situație – persoane cu dizabilități, pe tipuri și grade de handicap, la 31.12.2014

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

Grafic 5.

Situația persoanelor cu dizabilități, pe grupe de vârstă și sex:

la 31.12.2015

53,10% reprezintă femeile din totalul persoanelor cu dizabilități, iar persoanele cu vârsta de peste 50 ani reprezintă 68,58% din totalul persoanelor adulte cu dizabilități.

la 31.12. 2014

Femeile cu dizabilități reprezintă 53,34% din totalul persoanelor cu dizabilități.

Din totalul persoanelor adulte cu dizabilități 67,71% reprezintă persoanele cu vârsta de peste 50 ani.

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilităț

Grafic 6.

Situația persoanelor cu dizabilități, pe grupe de vârstă:

la 31.12.2015

la 31.12. 2014

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

2015

Tabel – persoane cu handicap, pe grupe de vârstă, la 31 decembrie 2015

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

2014

Tabel – persoane cu dizabilități, pe grupe de vârstă, la 31 decembrie 2014

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

Grafic 7.

Instituții publice de asistență socială pentru persoanele adulte cu dizabilități aflate în coordonarea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice prin Direcția Protecția Persoanelor cu Dizabilități:

la 31 decembrie 2015 (număr și %)

Din totalul numărului de 429 de instituții publice de asistență socială pentru persoanele adulte cu dizabilități 372 sunt rezidențiale și 57 sunt nerezidențiale – de zi.

Din instituțiile rezidențiale, o treime sunt centre de îngrijire și asistență, cu 6.610 de beneficiari, respectiv 37,04% din numărul total de 17.844 persoane aflate în instituțiile rezidențiale.

Un număr semnificativ, respectiv 5.949 de beneficiari sunt și în cele 62 de centre de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică.

la 31 decembrie 2014 (număr și %)

Numărul total al instituțiilor publice de asistență socială pentru persoane adulte cu dizabilități este de 408, Dintre acestea 352 sunt rezidențiale și 56 sunt nerezidențiale – de zi.

Din numărul total de 17.202 persoane aflate în instituțiile rezidențiale, o treime din instituțiile rezidențiale sunt centre de îngrijire și asistență, cu 6.270 de beneficiari, respectiv 36,45%.

În cele 60 de centre de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică există un număr semnificativ de beneficiari, respectiv 5.701 persoane.

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

Tabel

Instituții publice de asistență socială pentru persoanele adulte cu handicap existente

în coordonarea Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice prin

Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități:

la 31 decembrie 2015

la 31.12. 2014

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilităț

2015

Tabel – persoane cu handicap, pe grade de handicap și pe regiuni / județe, la 31.12. 2015

Tabel – persoane cu dizabilități angajate, pe tipuri de handicap, pe regiuni/județe, la 31.12. 2015

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilităț

În anul 2015 din totatul persoanelor adulte cu handicap de 705.211, doar 32.147 erau angajate, diferența 673.064, cuprinde alte statusuri, potrivit tabelelor analizate.

2014

Persoane cu dizabilități – situație pe grade de handicap și pe regiuni / județe, la 31.12. 2014

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități.

Persoane cu dizabilități angajate – structura pe tipuri de handicap, pe regiuni/județe, la 31.12.2014

Sursa: Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități

În anul 2014 din totatul persoanelor adulte cu handicap de 678.110, doar 30556 erau angajate, diferența 647.554, cuprinde alte statusuri, potrivit tabelelor analizate.

GRAFIC 8

UNITĂȚI PROTEJATE AUTORIZATE 2007-2016

Date selectate de pe site-ul

Autorității Naționale ale Persoanelor cu Dizabilități

Conform extrasului din raportul de activitate pe anul 2014, al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (http://www.cncd.org.ro/) se prezintă următoarea situație:

UNICEF (http://www.unicef.ro/publicatii/#Educatie) – conform Raportului Educație pentru toți și pentru fiecare. Accesul și participarea la educație a copiilor cu dizabilități și cerințe educaționale speciale (CES) din școlile participante la Campania UNICEF Hai la școală, în urma cercetării realizate în perioada septembrie 2014 – iulie 2015, în 32 de școli participante, situate în zone dezavantajate socio-economic – prezintă următoarea situație:

Principala sursă de informație statistică la nivel național referitoare la persoanele cu dizabilități este reprezentată de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice (MMFPSPV), prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități (ANPD) și Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA). Conform datelor ANPD, la 30 iunie 2015 erau înregistrate 752931 persoane cu handicap, dintre care 60289 copii (0-17 ani) aflați în evidențele serviciilor de evaluare complexă ale DGASPC.

Numărul de copii cu dizabilități la data de 30 iunie 2015

Până la nivelul anului 2013, aceste instanțe au pus la dispoziție și date referitoare la includerea persoanelor cu dizabilități în educație; astfel, la finalul anului 2013, numai 56,2% din totalul copiilor cu dizabilități înregistrați la acea dată beneficiau de servicii educaționale, în diferite forme (învățământ de masă, învățământ special, învățământ special integrat).

Număr copii cu CES în școlile din învățământul preuniversitar,

anul școlar 2013-2014

Cât privește participarea persoanelor cu dizabilități și/sau CES la învățământul superior, nu există date în acest sens colectate la nivel național.

Studii în domeniul educației apreciază că participarea acestei categorii este foarte scăzută, nefiind considerată prioritate nici de către politicile educaționale în domeniu, nici de către instituțiile de învățământ superior din România.

Generalizarea integrării elevilor cu dizabilități în învățământul de masă, fără o pregătire corespunzătoare a școlilor de masă, a determinat, la nivelul anilor 1999-2001, o scădere drastică a numărului de unități de învățământ special, concomitent cu înființarea de „secții” – clase speciale în învățământul obișnuit. Scăderea s-a înregistrat în special în învățământul preșcolar și primar, ca urmare a orientării masive a copiilor cu dizabilități către școlile de masă, în urma evaluărilor inițiale la debutul grădiniței / școlii.

Implementarea unor noi măsuri de educație incluzivă începând cu anul 2005 a determinat o altă etapă de scădere a numărului de unități de învățământ special. Desființarea școlilor de arte și meserii (SAM) începând cu anul 2009/2010 a dus, de asemenea, la scăderea amplă a numărului de unități și secții de învățământ profesional destinat elevilor cu dizabilități, concomitent cu creșterea numărului de licee și de secții liceale de învățământ special. Pe fondul reorganizării învățământului special, începând cu anul școlar 2014/2015 a crescut din nou numărul de școlile profesionale speciale.

Numărul unităților și secțiilor școlare destinate învățământului special

în perioada 1998-2014

Numărul unităților școlare destinate învățământului special în

perioada 1998-2014

La nivelul învățământului special primar și gimnazial, rețeaua de unități de învățământ este dezvoltată cu prioritate în mediul urban. Conform datelor INS pentru anul școlar 2014/2015, dintre cele 95 de unități independente, 90,5% sunt localizate în mediul urban, iar în rural sunt 9,5%.

Ca și numărul de unități de învățământ, efectivele de elevi din învățământul special au fost influențate, de asemenea, de momentele cheie de implementare a politicilor educaționale în domeniu.

Per ansamblu, numărul copiilor școlarizați în învățământul special a scăzut constant începând cu anul 2000, ajungând de la peste 55 de mii elevi în 1998/1999 la 25 de mii în 2014/2015.

Anvergura reducerii efectivelor în intervalul analizat este similară cu cea înregistrată la nivelul unităților de învățământ special.

Numărul de copii cu dizabilități din învățământul preșcolar special a scăzut ușor pe parcursul a șaisprezece ani, de la 2807 de copii în 1998/1999 la puțin peste 1700 de copii în 2014/2015, cu ușoare oscilații (scăderi și creșteri repetate) de-a lungul perioadei analizate.

Rata de tranziție în învățământul special, după nivelul de

educație, pe sexe, la nivelul anului școlar 2014/2015

Sursa: Prelucrări pe baza datelor INS, Caiete statistice de început de ani școlari 2013/14 și 2014/15, INS, 2014, 2015.

Rata abandonului școlar în învățământul special, după nivelul

de educație, pe sexe, la nivelul anului școlar 2013/2014

*Datele puse la dispoziție de INS nu permit calcularea acestui indicator la nivelul acestui an de referință.

Sursa: Prelucrări pe baza datelor INS, Caiete statistice de început și de sfârșit de an școlar 2013/2014, INS 2014, 2015.

Rata abandonului școlar în învățământul special este un alt indicator care oferă date despre eficiența acestei rute de formare. În comparație cu rata abandonului școlar la nivelul întregului sistem de învățământ, se evidențiază niveluri mai mari ale abandonului școlar în învățământul liceal special și niveluri mai reduse în învățământul profesional special.

În ceea ce privește situația școlară a elevilor din învățământul special la sfârșit de an școlar, datele statistice evidențiază, pentru anul școlar 2013/2014, următoarele: rate de promovabilitate de peste 96%; rate de repetenție variate (de la 1,8% în învățământul primar și gimnazial special la 5,8% în învățământul liceal special).

În ceea ce privește prezentarea și reușita la examenul de bacalaureat, situația este net în defavoarea filierei speciale: 32% dintre absolvenții de învățământ liceal special se prezintă la bacalaureat (față de aproape 80% în total liceu) și numai 9,3% reușesc la examen (față de peste 50% în total liceu).

Prezența și reușita la examenul de bacalaureat a absolvenților

de liceu în anul școlar 2013/2014

*absolvenți din anul curent.

Sursa: Prelucrări pe baza datelor INS, Învățământul liceal la sfârșitul anului școlar 2013/2014, INS 2015.

În ceea ce privește problematica accesului la educație al copiilor cu dizabilități și/sau CES, datele de teren evidențiază faptul că, cel mai adesea, debutul școlar este momentul în care copiii cu dizabilități sunt identificați ca atare și cerințele speciale de educație sunt recunoscute.

În unele situații, părinții, din diferite motive, nu se implică activ în demersurile de evaluare timpurile a situațiilor de dizabilitate și/sau CES. Mai mult, copiii din medii dezavantajate socio-economic (mediul rural sau zona periferică a orașelor) au adesea acces scăzut la aceste servicii.

Analiza participării școlare a copiilor cu dizabilități și/sau CES a evidențiat unele situații de bune practici, dar mai ales un ansamblu de bariere pentru această categorie de copii, la nivelul învățământului de masă. Astfel, înscrierea acestor copii în școlile de masă reprezintă adesea un real succes al părinților, în lupta cu prejudecățile și atitudinile negative ale diferiților actori școlari.

Pe fondul promovării unei atitudini elitiste la nivelul sistemului de învățământ românesc, al insuficientei valorizări a practicilor incluzive în diferite evaluări instituționale și de personal, precum și al lipsei de resurse umane și materiale specifice, școlarizarea copiilor cu dizabilități și/sau CES a constituit o provocare pentru multe dintre unitățile de învățământ de masă cuprinse în cercetare.

În același context al participării școlare, tranziția de la un nivel de educație la altul se realizează adesea cu provocări, dificultăți sau riscuri pentru copiii cu dizabilități și/sau CES; de multe ori, parcursul școlar al acestor elevi în școlile de masă se încheie la final de ciclu gimnazial.

Analiza serviciilor și a resurselor pe care școlile de masă le alocă în prezent copiilor cu dizabilități și/sau CES evidențiază nevoi urgente de intervenție.

Din perspectiva resurselor umane, datele de cercetare arată că, la nivelul întregului sistem de învățământ, există bariere legate de calitatea formării inițiale și a formării continue a profesorilor, care nu pun accent pe pregătirea acestora pentru abordări didactice incluzive. Deși serviciile de sprijin sunt din ce în ce mai valorizate de către actorii școlari, cel puțin în 7 școlile din mediile defavorizate, acestea sunt adesea insuficiente: profesorii de sprijin sunt în foarte puține școli o prezență permanentă, nu există spații și resurse materiale adaptate și accesibilizate pentru diferite categorii de dizabilități și de cerințe educaționale speciale.

Pe lângă această realitate, se adaugă accesul foarte limitat, în aceste comunități, la servicii de sprijin din afara școlii, în vederea abilitării și reabilitării.

Un alt aspect supus cercetării a fost măsura în care curriculumul școlar este barieră sau un facilitator al învățării în cazul copiilor cu dizabilități și/sau CES.

Lipsa unor exemple de bune practici privind demersurile de abordare personalizată a curriculumului pentru copiii cu dizabilități și/sau CES și absența unor resurse educaționale

destinate explicit lucrului cu acești copii îngreunează munca profesorilor în sensul educației incluzive. La acestea se adaugă și aspecte deficitare care țin de curriculumul ascuns, de ethosul școlar, ce necesită demersuri substanțiale de deschidere către incluziune.

În ceea ce privește parteneriatul școlii cu familia și comunitatea, rezultatele de cercetare au evidențiat rolul părinților copiilor cu dizabilități și/sau CES ca factor cheie al incluziunii educaționale.

În multe cazuri, școala nu percepe familia ca un partener educațional real, situație influențată și de faptul că deseori chiar familia nu ajunge să conștientizeze nevoia unui astfel de rol.

.

6.2. ABORDAREA CALITATIVĂ

REALIZATĂ PE DOUĂ CERCETĂRI ALE UNUI EȘANTION

I. Consilul Național pentru Combaterea Discriminării a afectuat cercetarea: “Barometrul de opinie privind discriminarea în România – 2004”, desfăsurată în perioada 29 septembrie – 7 octombrie 2004.

Aceasta a avut următoarele obiective:

– identificarea principalelor forme de discriminare în România si a actorilor implicați;

– evaluarea măsurilor actuale de combatere a discriminării si atenuare a efectelor acesteia;

– identificarea factorilor de eficientizare a activității instituțiilor abilitate în a lua decizii privind combaterea discriminării.

Activitatea de cercetare a cuprins două componente: cantitativă (anchetă) si calitativă (interviuri semistructurate si focus-grup).

Ancheta de teren a vizat populația adultă a României, volumul esantionului fiind de 1223 persoane de 18 ani si peste. S-a folosit un esantion multi-stratificat, probabilist, selecția subiecților fiind realizată pe baza listelor electorale.

Esantionul este reprezentativ pentru populația adultă, neinstituționalizată a României, cu o eroare tolerată de ± 2,9 %.

Abordarea calitativă a vizat realizarea unui focus-grup cu experți si a 20 de interviuri aprofundate cu persoane supuse unor diverse forme de discriminare.

II. Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București (http://www.dgas.ro/documente-publice/proiecte-sociale-in-implementare/) a efectuat în anul 2011 un Raport de cercetare sociologică privind nevoile de asistență socială ale cetățenilor din munipiciul București, realizat în cadrul proiectului „Servicii sociale eficiente în slujba cetățeanului bucureștean”.

Astfel, a fost realizată o cercetare cantitativă (7000 interviuri telefonice) și calitativă (14 focus grupuri cu beneficiari si potențiali beneficiari de servicii sociale; 10 grupuri de tip Delphi cu experți; 30 de interviuri în profunzime cu beneficiari si potentiali beneficiari de servicii sociale) pentru înțelegerea în profunzime a nevoilor de asistență socială în rândul beneficiarilor și potențialilor beneficiari (cetățeni cu venituri scăzute ai municipiului București).

Eșantionul a fost elaborat luându-se în considerare datele publice furnizate de Institutul Național de Statistică și publicate în Anuarul Statistic.

La nivelul sectorului 6, dimensiunea eșantionului: 1,399 persoane intervievate;

marja de eroare: 2,62%.

S-a constatat următoarea situație:

7. METODE DE COLECTARE A DATELOR

Cercetarea calitativă este concentrarea mai multor metode, implicând o abordare interpretativă, naturalistă a subiectului studiat.

Cercetarea calitativă implică folosirea și colectarea unei varietăți de materiale empirice – studii de caz, experiență personală și introspectivă, povestirea vieții, interviul, observația, texte istorice, materiale vizuale sau care acoperă interacțiunea subiect – obiect ,astfel încât să se descrie momente obișnuite și deosebite din viața indivizilor, precum și semnificațiile lor pentru aceștia.

Cercetarea calitativă este un demers de înțelegere bazat pe tradiții metodologice distincte, care explorează o problemă socială sau umană.

Cercetătorul construiește o imagine holistă și complexă, analizează cuvinte, descrie detaliat punctele de vedere ale subiecților și își conduce studiul său în mediul natural”.

După criteriul temporal, facem distincție între metodele transversale, urmărind descoperirea relațiilor între laturile, aspectele, fenomenele și procesele socioumane la un moment dat (observația, ancheta, testele psihologice și sociometrice etc.), și metodele longitudinale, studiind evoluția fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.).

După reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul deopinie, biografia socială provocată etc.) și metode de observație (studiul documentelor sociale, observația și altele).

După locul ocupat în procesul investigației empirice, metodele pot fi: de culegere a informațiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren, ancheta etc.), de prelucrare a informațiilor (metode cantitative, metode calitative), de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.).

Tehnicile de cercetare, subsumate metodelor se referă la demersul operațional al abordării fenomenelor de studiu.

Astfel, dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare – de exemplu, prin autoadministrare – ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare.

În afara autoadministrării, într-o anchetă, chestionarele pot fi aplicate cu ajutorul operatorilor, pot fi aplicate individual sau colectiv, expediate prin poștă sau tipărite în ziare și

reviste – toate acestea reprezentând procedee de investigare.

Procedeul reprezintă, așadar, „maniera de acțiune”, de utilizare a instrumentelor de investigare, care nu sunt altceva decât uneltele materiale (foaie de observație, fișă de înregistrare, ghid de interviu, test creion-hârtie sau aparat etc.) de care se slujește cercetătorul pentru cunoașterea științifică a fenomenelor socioumane.

În categoria instrumentelor de investigare sunt incluse și aparatele de înregistrare a comportamentelor (aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de măsurare a senzațiilor (kinezimetru, olfactometru, algometru etc.), de declanșare a reacțiilor comportamentale (generator de sunete, conflictograf).

Elemente ce ar trebui avute în vedere în alegerea metodelor, tehnicilor și procedeelor de cercetare:

– adecvarea fiecărei tehnici la specificul domeniului și la obiectivele urmărite;

– existența unor surse de informare disponibile (accesibile) pentru metodele, tehnicile și procedeele de lucru pe care le vom utiliza;

– combinarea metodelor, tehnicilor și procedeelor (triangularea);

– dispunerea de logistică necesară realizării cercetării în formatuș stabilit (resurse umane, materiale).

Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca și teoria de la care se revendică studiul. Alegerea depinde, însă, și de accesibilitatea metodelor și tehnicilor, de existența sau nu a instrumentelor de investigație adecvate, de resursele financiare, de intervalul de timp, pe care îl avem la dispoziție pentru efectuarea studiului, de profunzimea dorită a concluziilor.

Astfel, pentru cercetarea prezentă metoda de cercetarea aleasă este ancheta socială afectuată persoanelor cu dizabilități care fac parte din eșantion.

Ancheta este metoda de cercetare științifică de culegere a informațiilor pe cale interogativă, prin întrebări adresate oamenilor în diferite modalități și pe teme dintre cele mai variate.

Așa cum se poate constata, și în ancheta sociologică avem de-a face cu valorificarea la nivelul cercetării științifice a unei caracteristici general umane care este, în acest caz, limbajul.

Interogarea subiecților studiați este diferența specifică a anchetei în raport cu toate celelalte metode de cercetare.

Ancheta este de neînlocuit în cercetarea dimensiunii subiective a vieții sociale, iar în lipsa informațiilor din alte surse (documente), ea este folosită și pentru a culege date despre mediul social, politic, economic, cultural etc., al colectivităților atât de la populație cât și de la diferite instituții publice și private.

Continuând să relevăm specificul anchetei sociologice ca metodă de cercetare mai relevăm faptul că, pentru verificarea ipotezelor, lipsa controlului asupra situației cercetate este suplinită de analize multivariate (sunt luați în calcul o serie de factori considerați semnificativi, iar prin analiza lor se caută să se identifice factorii determinanți în raport cu fenomenul studiat la un moment dat).

Aplicarea anchetei sociologice într-o cercetare sau alta, înscriindu-se în demersul metodologic general, se particularizează totuși într-o măsură apreciabilă în acord cu modalitățile de lucru.

În cazul anchetei sunt de maximă importanță etapele referitoare la operațiile de operaționalizare și cuantificare, de exemplu, tocmai pentru că avem de-a face cu sfera subiectivă a vieții sociale, pentru care nu există standarde general valabile ale descrierilor cantitative ale modalităților de culegere a informațiilor.

Din această perspectivă, reținem atenția cu faptul că instrumentele de cercetare (chestionare, ghiduri de interviuri, planuri de convorbire etc.) trebuie testate prin anchete pilot și aplicate doar după ce se obține o înaltă certitudine asupra validității și fidelității lor.

După natura informațiilor culese, distingem anchete cantitative (de date cantitative, numerice) / calitative (de informații calitative, sub formă de cuvinte) respectiv calitativ – cantitative /cantitativ-calitative, în funcție de tipul de informație dominant.

O clasificare a anchetelor se poate realiza și în funcție de gradul lor de cuprindere: din acest punct de vedere avem anchete exhaustive (se studiază întregul univers al populației totale sau segmente ale acesteia), anchete selective (pe bază de eșantion); anchete pe grupuri, loturi de populație și anchete de caz.

8. INSTRUMENTUL DE COLECTARE A DATELOR

Instrumentele de cercetare servesc nemijlocit la culegerea datelor.

Aceste instrumente pot fi: scheme de categorii, fișe (protocoale) de observație, de experiment, de convorbire, tabele statistice, chestionare, ghiduri de interviu.

În faza de elaborare avem de-a face doar cu instrumente provizorii.

Ele trebuie să fie testate în cadrul cercetării pilot și apoi definitivate.

Astfel, pentru cercetarea prezentă instrumentul de colectare ales este chestionarul afectuat persoanelor care fac parte din eșantion.

Chestionarul sociologic este instrumentul de cercetare al cărui conținut îl reprezintă un set de întrebări, elaborate în prealabil în cadrul demersului de lucru adoptat, și prin care se concretizează indicatorii selectați pentru culegerea de informații.

Cu alte cuvinte, numim chestionar sociologic (științific) numai acel grup de întrebări care rezultă dintr-o serie de operații de trecere de la o temă de interes la concepte și indicatori

empirici de cercetare. Prin urmare, elaborarea chestionarelor presupune parcurgerea unor etape clar specificate ale proiectului de cercetare până la aranjarea succesiunii întrebărilor, testarea lor prin ancheta pilot și definitivarea instrumentelor în vederea multiplicării și administrării lor.

Datorită modului lor de alcătuire (cu întrebările dinainte formulate) chestionarul poate fi atât autoadministrat, când subiecții răspund în scris la întrebări, cât și administrate cu ajutorul operatorilor de interviu.

După conținutul lor, întrebările sunt de date factuale (caracteristici sociodemografice

ale persoanelor); de documentare (referitor la mediul social, politic, economic, cultural etc.); de cunoștințe, de opinie (satisfacție, motivație, aspirații intense); de percepție și evaluare a fenomenelor /evenimentelor / instituțiilor și organizațiilor.

Important în legătură cu conținutul întrebărilor este statutul răspunsului pentru fiecare caz în parte.

La întrebarea factuală există un singur răspuns, iar subiectul îl cunoaște. Problema este dacă el dorește să îl comunice.

Întrebarea de documentare are tot un singur răspuns, dar obținerea lui depinde de gradul de informare al subiectului.

Întrebarea de cunoștințe, are și ea un singur răspuns bun și pe care cercetătorul îl cunoaște deja, și se dorește testarea subiectului pentru a afla în ce măsură acesta cunoaște și el răspunsul corect.

Întrebarea de opinie are o mare varietate de răspunsuri acceptabile. Uneori însă subiecții nu își exprimă propria opinie, fie că nu sunt create condiții adecvate pe parcursul anchetei, fie doresc să își ascundă adevăratele opinii.

Întrebările de percepție și evaluare solicită o judecată obiectivă din partea subiectului asupra unor proiecte, măsuri de adoptat, idei. Răspunsul este influențat însă și de opiniile, așteptările și interesele subiectului. Cu toate acestea astfel de răspunsuri sunt relevante pentru

cunoașterea stărilor de fapt, eventual pentru compararea cu date obiective, dar sunt relevante și pentru aflarea stării de spirit a populației.

Prezența întrebărilor cu un anumit conținut în chestionare dau și denumirea acestora din urmă: chestionar de date factuale, de cunoștințe, opinie, evaluare, respectiv combinări ale lor.

Un alt criteriu de diferențiere a întrebărilor se referă la formă: întrebări cu răspunsuri precodificate (închise) / întrebări cu răspunsuri libere (deschise) /întrebări cu răspunsuri mixte.

Întrebările precodificate se utilizează atunci când cercetătorul cunoaște plaja de răspunsuri posibile. Ele au avantajul că reduc durata de prelucrare a datelor, dar au și dezavantajul că pot influența subiecții prin sugerarea de răspunsuri.

Întrebările cu răspuns liber se folosesc atunci când se urmărește răspunsul personalizat; există o posibilă influențare a subiectului prin simpla enumerare a răspunsurilor posibile; nu se cunosc răspunsurile posibile; se dorește să e obțină exprimări personale ale subiecților.

Prin formele mixte se combină avantajele ambelor formulări ale întrebărilor.

Pe lângă conținutul lor informativ întrebările îndeplinesc și alte funcții în chestionar: de introducerea (obținerea cooperării subiectului și crearea condițiilor propice culegerii datelor de la subiecți); filtru (de selectare a categoriilor de persoane care răspund la un anumit număr de întrebări); bifurcate (de clarificare a unor răspunsuri prin întrebări specifice); de control (prin duplicarea altor întrebări, sau în corelație cu acestea se pot evita erorile și se obțin criterii de validare a datelor).

Modalitățile de aplicare a chestionarelor sunt de tip autoadministrare: poștale (corespondență, inclusiv electronică), prin intermediul publicațiilor (presa scrisă, audiovizuală), prin interacțiunea mixtă (vizitarea subiectului la domiciliu pentru înmânarea și recuperarea ulterioară a chestionarului sau procedeul extemporalului), interviu.

Procedeele autoadministrării sunt valide în condiții speciale: sunt chestionare de date administrative și statistice de la organizații și instituții, sunt de mare interes public, ceea ce determină populația să răspundă în număr suficient și de către toate categoriile vizate.

În condiții obișnuite ratele de răspuns de la populație nu depășesc 30% din numărul chestionarelor trimise și se recuperează doar de la anumite segmente de populație. Prin corespondență ulterioară (anunțuri multiple) se poate ajunge la creșterea numărului celor care răspund.

9. CERCETAREA PILOT, DEFINITIVAREA INSTRUMENTELOR ȘI

MULTIPLICAREA INSTRUMENTELOR DE CERCETARE

Cercetarea pilot constă într-o repetiție generală a cercetării propiru-zise. Ea permite testarea schemei descriptive, a instrumetelor și procedeelor de lucru, estimarea costurilor și anticiparea rezultatelor.

Cercetarea pilot poate confirma demersul deja realizat sau poate conduce la abandonarea cercetării. Eventual permite reformularea temei, completarea schemei descriptive, a instrumentelor de lucru pentru adecvarea la temă, la procedeul de lucru și la populația studiată.

Elaborarea concretă a instrumentelor va fi abordată ulterior în cadrul fiecărei metode.

Asigurarea câte unui exemplar din fiecarea instrument de cercetare pentru fiecare unitate de înregistrare (persoană, gospodărie, etc.).

Prin utilizarea câte unui exemplar al instrumentelor pentru fiecare unitate de înregistrare sporește acuratețea în culegerea datelor.

10. ORGANIZAREA ECHIPEI DE CERCETARE

Cel mai adesea cercetarea socială presupune lucrul în echipă.

Avem de a face cu persoane care realizează anumite activități specializate: cercetători, statisticieni, informaticieni. Mai multe persoane pot efectua simultan același tip de activitate: operatori de teren, codificatori etc.).

Unele persoane pot fi membri permanenți ai echipei de cecetare, altele au statut de colaboratori pentru anumite activități și pentru o anumită perioadă de timp.

Coordonatorul echipei de cercetare trebuie să realizeze o planificare a tuturor activităților, eșalonarea lor în timp, repartizarea atribuțiilor și acoperirea costurilor (pentru manoperă, culegerea și prelucrarea datelor, analiza și redactarea raportului, cheștuieli materiale).

O echipă de cercetare este parte a unui laborator, centru, institut sau se constituie într-o organizație nouă.

În același timp, trebuie soluționate și alte aspecte de natură organizațională: administrare, gestiune contabilă etc.

11. SELECȚIA ȘI INSTRUIREA COLABORATORILOR

În orice moment este necesară informarea adecvată și la timp a participanților la realizarea cercetării, organizarea de sesiuni de lucru comune, punerea în discuție a propunerilor de rezolvare a unor probleme, luarea deciziilor de continuare a lucrărilor, stabilirea obiectivelor de atins pe diferite intervale de timp.

O problemă aparte este aceea a selectării și instruirii colaboratorilor cărora li se încredințează operații ajutătoare la nivel mediu. Ei trebuie să primească suficientă informație despre temă și obiectivele cercetării și să fie instruiți în legătură cu activitățile pe care urmează să le desfășoare, cu scopul asigurării compatibilității în lucru.

Pentru operațiile de culegere de date în cadrul anchetelor se apelează la colaboratori (operatori de teren), însă acestora li se pot încredința și alte cativități, a căror realizare nu necesită o pregătire profesională de specialitate: monitorizări de emisiuni, programe, articole din mass-media, culegerea de date statistice, intriducerea datelor pe suporturi de stocare etc.

Cercetătorul trebuie să dispună criterii ferme pentru selecție, respectiv eliminarea celor care nu pot face față cerințelor sau nu au motivarea adecvată.

Cercetătorul trebuie trebuie să trateze în mod adecvat orice situație astfel încât cercetarea să se poată desfpșura în condiții bune, dar trebuie să se respecte și demnitatea colaboratorilor săi.

Nu lipsită de interes este stabilirea nivelului compenselor materiale și a condițiilor de plată, cu luarea în considerare a tuturor operațiilor de executat și a timpului rezonabil de efectuare a lor.

Instruirea depinde de activitățile pe care urmează să le desfășoare colaboratorii. De mare utilitate sunt manualele destinate colaboratorilor, instruirea bazată pe jucaea rolului, instrucțiuni detaliate în funcție de natura activităților.

12. ORGANIZAREA CULEGERII DATELOR

În funcție de natura resurselor de informare și procedeele de lucru, se elaborează un program al culegerii datelor, cu indicarea tipurilor de cativități, repartizarea sarcinilor, prevedrea intervalelor de timp pentru o actvitate sau alta, modalitățile de comunicare între participanți.

Operatorii de teren vor avea asupra lor intrucțiunile de lucru, numărul necesar de instrumente de cercetare, adrese către autorități, șefi de organizații și instituții, comunicări pentru subiecții contactați și actul individual de legitimare.

Organizatorii au obligația să furnizeze informații corecte și suficiente atât pentru autorități, cât și pentru populație: instituția organizatoare, obiectivele urmărite în cercetare, statutul informațiilor recoltate, valorificarea lor, etc.

O problemă aparte se referă la motivarea populației pentru colaborare la cercetare.

În cercetările prin care se urmărește rezolvarea unei probleme științifice, motivarea rezidă în însuși conținutul activităților. De aici nevoia de a se publica rezultatle cercetătorilor.

13. IDENTIFICAREA UNITĂȚILOR (PERSOANELOR) STUDIATE

Este vorba de localizarea spațială a adreselor la care se face deplasarea pentru culege rea datelor: arhive, organizații, gospodării, persoane.

Procedura de lucru este diferită în funcție de nivelul de agregare/dezagregare a informațiilor espre entitățile studiate. Uneori se indică în amănunt toate elementele de identificare: nume, localitate, stradă, număr.

În cazul eșantionării se pot furniza doar elementele care țin de primele stadii de determinare a populației: localitatea, eventual zona, strada, urmând ca operatorii să selecteze subiecții printr-o procedură dinainte stabilită. Alteori operatorii au un grad mare de libertate în alegerea interlocutorilor lor.

Prin eșantionare se urmărește realizarea unei cercetări reprezentative prin studierea numai a unei părți din universul cercetării, care alcătuiește o colecție statistică de unități (elemente).

Eșantionarea constă în extragerea, în condiții specificate, a unui număr de unități statistice din universul cercetării.

Eșantionarea se bazează pe două teorii statistice: legea numerelor mari, care fundamentează mărimea eșantionului (n) și calculul probabilităților, reglementează selecția subiecților în eșantion.

Scopul cercetărilor selective sunt acelea de estimare a parametrilor (media, proporția) ce caracterizează o anumită caracteristică a populației și de testare a unor ipoteze statistice despre populație.

BIBLIOGRAFIE

1. Mărginean Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Editura polirom, Iași, 2004;

2. Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode Cantitative și Calitative,

Editura Economică, București 2007;

3. Mărginean Ioan și Anamaria Szabo, Metodologia cercetării în științele socio-umane,

Universitatea din București, 2015/2016;

4. Manea Livius, Protecția specială a persoanelor cu handicap, Casa de Editura și Presă

"Șansa" SRL, București, 2000;

5. Preda Marian, Politica socială românească între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, Iași

2002;

6. Blaga Eugen, Politici sociale pentru sănătate, Editura Omega Ideal, București, 2006;

7. Alexandru Monica, Asistența socială bazată pe evidențe, Universitatea din Bucuresti, 2014;

8. Pop Luana Miruna, Dicționar de politici sociale, Editura Expert, București 2002;

9. Zamfir Elena, Stănescu Simona Maria, Arpinte Daniel, Asistența socială în România după 25 de

ani, răspuns la problemele tranziției, texte selectate, Editura Școala Ardeleană și Editura

Eikon, Cluj Napoca, 2015;

10. Ordonanța nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare, cu modificările și completările ulterioare;

11. Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,

cu modificările și completările ulterioare;

12.Autoritatea Națională a Persoanelor cu Dizabilități din subordinea Ministerului Muncii,

Familiei, Protecției Sociale și al Persoanelor Vârstnice:

http://anpd.gov.ro/web/transparenta/statistici/trimestriale/

13. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării:

http://www.cncd.org.ro/publicatii/rapoarte-5/

14. UNICEF: http://www.unicef.ro/publicatii/#Educatie