.exceptiile Procesuale Privind Instanta. Procedura de Judecata a Exceptiilor In Procesul Civil

C a p i t o l u l 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

EXCEPȚIILE PROCESUALE

SECȚIUNEA I

Notiuni introductive. Precizari privind definitia si sfera de aplicare

a exceptiilor procesuale invocate in procesul civil.

Exceptiile procesuale constituie o institutie fundamentala dreptului procesual civil, importanta atât pe planul teoriei cât si pe planul practicii judiciare. Exceptiile procesuale fac parte din categoria mijloacelor care alcatuiesc actiunea civila, fiind numite de unii autori mijloacele pârâtului de aparare a dreptului in procesul civil. Asadar, in cercetarea acestei institutii se porneste de la activitatea de judecata, calificata ca activitate procesuala, jurisdictionala, desfasurata in cadrul distribuirii justitiei de organele de stat competente, cu participarea partilor interesate, in vederea solutionarii conflictelor de interese ce se ivesc in circuitul civil. Ca o caracteristica de ordin general, se are in vedere functia importanta a procesului civil de a servi ca forma speciala a influentarii sociale si constrângerii judiciare, la valorificarea in concret a drepturilor subiective ori a intereselor legitime incalcate sau contestate si, prin aceasta, la restabilirea ordinei de drept nesocotite.

Pentru a intelege mecanismul functional al aplicarii exceptiilor procesuale, al precizarii subiectelor si obiectului lor, precum si al determinarii cauzelor ce pot prilejui invocarea lor, este necesar a se insista asupra structurii procesului civil, ca activitate desfasurata in scopul solutionarii litigiilor civile dintre parti. Este vorba, in primul rând despre o activitate supusa anumitor reguli procedurale, prestabilite de lege, care implica cerinta ca, la judecata cauzei sa participe partile interesate, respectiv persoanele intre care s-a ivit conflictul supus judecatii. Aceasta activitate complexa, care se desfasoara dialectic, in timp si spatiu, si care se realizeaza de catre instanta de judecata, nu se limiteaza numai la participarea persoanelor interesate, ci foloseste uneori contributia procesuala a altor organe sau persoane (Ministerul Public, organul de executare, autoritatea tutelara), ceea ce are urmari asupra cercului persoanelor sau organelor care vor putea folosi exceptiile procesuale, ca mijloace de semnalare si inlaturare a incalcarilor de lege. Ca orice activitate, si activitatea procesuala civila presupune o succesiune de acte si fapte, care genereaza raporturi procesuale civile intre participantii la proces. Fiind vorba despre o activitate jurisdictionala, ea presupune, ca regula, o initiativa a partii interesate. Instanta, cu rare execeptii nu lucreaza spontan, ci la sesizarea partii interesate sau a organului competent, caruia ii recunoaste legitimare procesuala activa. Trebuie retinut si faptul ca legiuitorul asigura calitatea hotarârilor pronuntate si obiectivitatea instantei prin insusi textul constitutional al articolului 123 alineatul 2, care prevede ca judecatorii sunt independenti si se supun legii, ceea ce justifica folosirea când este cazul, si din oficiu a exceptiei procesuale privind o incalcare a legii, ori de câte ori se constata nesocotirea unei norme imperative ce afecteaza principii fundamentale in activitatea de judecata. Pe de alta parte, rolul Ministerului Public, astfel cum este precizat in articolul 130 din Constitutie impune procurorului ce participa la judecata unui proces civil sa invoce exceptia procesuala corespunzatoare ordinii de drept si drepturilor cetateanului parte in proces.

|n definirea exceptiei procesuale este necesar sa intervina si o delimitare a acesteia fata de alte mijloace procesuale reglementate de lege.

Pentru a defini cât mai exact execeptiile pe care le reglementeaza procesul civil trebuie pornit de la deosebirea ce se poate face intre aparari si exceptii.

Notiunea de aparare a pârâtului are doua acceptiuni:

– in sens larg, prin apararea pârâtului se inteleg mijloacele folosite de acesta pentru a obtine respingerea cererii reclamantului sau intârzierea judecarii ei, fiind de fapt aparari ce vizeaza fondul dreptului, cât si aparari bazate pe incalcarea unor reguli de organizare judecatoreasca, de competenta sau de procedura propriu-zisa.

– in sens restrâns, prin exceptii procesuale se inteleg numai acele mijloace care ii permit pârâtului sa invoce obiectiuni impotriva fondului pretentiilor reclamantului care sa conduca la respingerea cererii acestuia. Notiunii de exceptie, in cadrul dreptului procesual civil i se da uneori un inteles mult mai larg, incluzând atât exceptiile propriu-zise cât si alte mijloace de aparare.

Pe aceasta baza, exceptiile sunt definite, cel mai adesea, ca fiind acele mijloace procesuale prin care pârâtul fara sa puna in discutie temeinicia fondului dreptului, de care face abstractie, cere instantei sa-si decline competenta, sa anuleze cererea atunci când ii lipseste un element esential sau sa amâne judecata. O asemenea definitie se limiteaza, se pare, la aspectele formale ale judecatii.

Tocmai datorita legaturii strânse care exista intre aparari si exceptii, in literatura juridica se intâlnesc definitii variate date notiunii de exceptie, care nu corespund intotdeauna cerintelor exprimarii trasaturilor acestui concept. Alexandru Bacaci se opreste la urmatoarea definitie: “Exceptiile de procedura reprezinta acele mijloace procedurale prin care partile, procurorul, când participa la proces, si uneori instanta de judecata din oficiu, fara a pune in discutie fondul dreptului dedus judecatii, semnalând incalcari ale normelor procesuale si procedând la inlaturarea lor, asigura respectarea cu strictete a prevederilor legale privind desfasurarea procesului civil.” in conceptia autorului citat, exceptia de procedura este o notiune ce apartine dreptului procesual civil, care are la baza exclusiv neregularitatea actelor de procedura ori conditiile formale de exercitiu ale actiunii civile. Celelalte mijloace folosite in cursul procesului, de vreme ce vizeaza insusi raportul juridic de drept substantial, ar intra in continutul notiunii de aparare in sens restrâns.

|n definirea exceptiilor procesuale, nu se poate face abstractie de urmatoarele premize care au fost retinute si anterior in literatura juridica de specialitate si de la care pornesc si profesorii S. Zilberstein si V. M. Ciobanu

in definitia pe care o dau acestui concept:

– Exceptia, ca una din formele de manifestare a actiunii, presupune existenta unui proces civil in curs. Pentru a deosebi aceste exceptii, ce se ridica in cursul procesului de exceptiile de drept civil, care uneori se pot invoca intre parti, fara interventia instantei, este potrivit a fi denumite exceptii procesuale, notiune care cuprinde atât exceptiile de procedura cât si exceptiile de fond.

– Exceptia este, prin natura sa, un mijloc de aparare, astfel incât de regula este folosita de pârât. Exista insa situatii in care exceptiile pot fi ridicate si de catre reclamant, intervenientii din proces, procuror si chiar de instanta.

– Exceptia este un mijloc tehnic prin care se invoca incalcari ale normelor de drept material sau procesual. Esential este ca ele nu pun in discutie fondul dreptului si, de regula, trebuie valorificate mai inainte de dezbaterea fondului.

– Admiterea exceptiei constituie, in cazul exceptiilor dilatorii, un obstacol temporar in solutionarea cererii principale, ducând la declinarea competentei, refacerea unor acte, sau la amânarea judecatii, iar in cazul exceptiilor peremptorii un obstacol dirimat, determinând anularea sau respingerea cererii. De mentionat ca, in acest caz din urma, cererea nu se respinge ca nefondata tocmai pentru aceea ca in rezolvarea exceptiei nu se examineaza fondul dreptului. De aceea, in astfel de situatii, cererea se respinge ca inadmisibila, prematura, prescrisa, etc.

– Admiterea exceptiei nu afecteaza, in principiu, dreptul reclamantului, iar hotarârea pronuntata ca urmare a admiterii unei exceptii nu are putere de lucru judecat cât priveste fondul dreptului.

|n urma acestor precizari, rezulta ca fiind mai cuprinzatoare si explicita definitia, ca exceptia procesuala ar putea fi unul din mijloacele prin care, in conditiile legii, partea interesata, procurorul sau instanta din oficiu, invoca fara a pune in discutie fondul dreptului, neregularitati procedurale sau lipsuri referitoare la dreptul material la actiune, urmarind, dupa caz, declinarea competentei, amânarea judecatii, refacerea unor acte, anularea ori respingerea cererii.

Deosebirile acestei definitii fata de definitia data de A. Bacaci consta in faptul ca nu se limiteaza la exceptii de procedura. Pe de alta parte in aceasta definitie nu este vorba numai de incalcarea normelor procesuale. Mai mult, definitia nu exclude existenta si a altor mijloace procesuale prin care se pot semnala incalcari ale legii, in cadrul carora functia de restabilire a dispozitiilor legale incalcate revine motivelor invocate prin calea de atac respectiva.

SECȚIUNEA A II A

Corelatia exceptiilor pocesuale cu principiile care

fundamenteaza desfasurarea procesului civil.

Unul din principiile fundamentale in activitatea instantelor judecatoresti este principiul legalitatii, constând in cerinta strictei respectari a legii.

in procesul civil, asigurarea de catre instanta de judecata a respectarii legii inseamna, cu prioritate, o justa aplicare a normelor de drept material, printr-o corecta incadrare a faptelor procesului in textele de lege.

Totodata, insa, instanta trebuie sa respecte normele procesuale care recunosc drepturi partilor din proces, ori le impun indatoriri procesuale.

Legatura indisolubila dintre activitatea instantelor si lege si-a gasit expresia in formularea categorica a dispozitiei constitutionale, articolul 123, care stabileste solemn ca “justitia se infaptuieste in numele legii” si, in acest scop “Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii”. “ Nimeni nu este mai presus de lege” prevede articolul 4 alineatul 1 din Legea numarul 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca.

|n aplicarea dispozitiilor constitutionale (cu incidenta directa asupra institutiei exceptiei procesuale) rezulta, asadar, ca principiul legalitatii prezinta, in activitatea procesuala a instantelor judecatoresti, doua aplicatii specifice si anume: legalitatea instantei si independenta judecatorilor.

Legalitatea instantei se concretizeaza in urmatoarele patru cerinte:

– instanta sa fie creata prin lege si in conformitate cu dispozitiile ei;

– instanta sa fie organizata ca o institutie cu caracter permanent si cu sediu stabil si cunoscut;

– instanta sa aiba competenta (generala, materiala si teritoriala) sa judece procesul cu care a fost sesizata;

– instanta sa judece in compunerea prevazuta de lege, respectiv sa tina seama de aplicarea pricipiului colegialitatii, ori de câte ori legea de organizare judecatoreasca o impune.

Independenta judecatorilor. Constitutia prevede, in articolul 123 alineatul 2, ca “judecatorii sunt independenti si se supun numai legii”. De aici rezulta urmatoarele:

– in primul rând, legalitatea nu poate fi conceputa daca judecatorii, procurorii, avocatii, grefierii si alte persoane chemate sa coopereze la infaptuirea justitiei nu o respecta ei insusi. Independenta judecatorului nu il indreptateste sa dea unele solutii gresite motivate de intima sa convingere formata prin incalcarea legii;

– in al doilea rând, cerinta independentei judecatorilor si supunerea lor numai legii, nu este afectata de faptul ca legea prevede obligativitatea respectarii hotarârii unei instante superioare, consecinta a organizarii ierarhice a instantelor, si a obligativitatii instantelor superioare in grad de a supraveghea activitatea de judecata a celor inferioare, pentru a indrepta eventuale erori ale acestora;

– independenta judecatorilor nu este limitata nici de conducerea judiciara care organizeaza si dirijeaza activitatea administrativa, prin care se asigura buna desfasurare a activitatii instantelor judecatlutionarea cererii principale, ducând la declinarea competentei, refacerea unor acte, sau la amânarea judecatii, iar in cazul exceptiilor peremptorii un obstacol dirimat, determinând anularea sau respingerea cererii. De mentionat ca, in acest caz din urma, cererea nu se respinge ca nefondata tocmai pentru aceea ca in rezolvarea exceptiei nu se examineaza fondul dreptului. De aceea, in astfel de situatii, cererea se respinge ca inadmisibila, prematura, prescrisa, etc.

– Admiterea exceptiei nu afecteaza, in principiu, dreptul reclamantului, iar hotarârea pronuntata ca urmare a admiterii unei exceptii nu are putere de lucru judecat cât priveste fondul dreptului.

|n urma acestor precizari, rezulta ca fiind mai cuprinzatoare si explicita definitia, ca exceptia procesuala ar putea fi unul din mijloacele prin care, in conditiile legii, partea interesata, procurorul sau instanta din oficiu, invoca fara a pune in discutie fondul dreptului, neregularitati procedurale sau lipsuri referitoare la dreptul material la actiune, urmarind, dupa caz, declinarea competentei, amânarea judecatii, refacerea unor acte, anularea ori respingerea cererii.

Deosebirile acestei definitii fata de definitia data de A. Bacaci consta in faptul ca nu se limiteaza la exceptii de procedura. Pe de alta parte in aceasta definitie nu este vorba numai de incalcarea normelor procesuale. Mai mult, definitia nu exclude existenta si a altor mijloace procesuale prin care se pot semnala incalcari ale legii, in cadrul carora functia de restabilire a dispozitiilor legale incalcate revine motivelor invocate prin calea de atac respectiva.

SECȚIUNEA A II A

Corelatia exceptiilor pocesuale cu principiile care

fundamenteaza desfasurarea procesului civil.

Unul din principiile fundamentale in activitatea instantelor judecatoresti este principiul legalitatii, constând in cerinta strictei respectari a legii.

in procesul civil, asigurarea de catre instanta de judecata a respectarii legii inseamna, cu prioritate, o justa aplicare a normelor de drept material, printr-o corecta incadrare a faptelor procesului in textele de lege.

Totodata, insa, instanta trebuie sa respecte normele procesuale care recunosc drepturi partilor din proces, ori le impun indatoriri procesuale.

Legatura indisolubila dintre activitatea instantelor si lege si-a gasit expresia in formularea categorica a dispozitiei constitutionale, articolul 123, care stabileste solemn ca “justitia se infaptuieste in numele legii” si, in acest scop “Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii”. “ Nimeni nu este mai presus de lege” prevede articolul 4 alineatul 1 din Legea numarul 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca.

|n aplicarea dispozitiilor constitutionale (cu incidenta directa asupra institutiei exceptiei procesuale) rezulta, asadar, ca principiul legalitatii prezinta, in activitatea procesuala a instantelor judecatoresti, doua aplicatii specifice si anume: legalitatea instantei si independenta judecatorilor.

Legalitatea instantei se concretizeaza in urmatoarele patru cerinte:

– instanta sa fie creata prin lege si in conformitate cu dispozitiile ei;

– instanta sa fie organizata ca o institutie cu caracter permanent si cu sediu stabil si cunoscut;

– instanta sa aiba competenta (generala, materiala si teritoriala) sa judece procesul cu care a fost sesizata;

– instanta sa judece in compunerea prevazuta de lege, respectiv sa tina seama de aplicarea pricipiului colegialitatii, ori de câte ori legea de organizare judecatoreasca o impune.

Independenta judecatorilor. Constitutia prevede, in articolul 123 alineatul 2, ca “judecatorii sunt independenti si se supun numai legii”. De aici rezulta urmatoarele:

– in primul rând, legalitatea nu poate fi conceputa daca judecatorii, procurorii, avocatii, grefierii si alte persoane chemate sa coopereze la infaptuirea justitiei nu o respecta ei insusi. Independenta judecatorului nu il indreptateste sa dea unele solutii gresite motivate de intima sa convingere formata prin incalcarea legii;

– in al doilea rând, cerinta independentei judecatorilor si supunerea lor numai legii, nu este afectata de faptul ca legea prevede obligativitatea respectarii hotarârii unei instante superioare, consecinta a organizarii ierarhice a instantelor, si a obligativitatii instantelor superioare in grad de a supraveghea activitatea de judecata a celor inferioare, pentru a indrepta eventuale erori ale acestora;

– independenta judecatorilor nu este limitata nici de conducerea judiciara care organizeaza si dirijeaza activitatea administrativa, prin care se asigura buna desfasurare a activitatii instantelor judecatoresti si punerea in aplicare a hotarârilor acestora.

Independenta judecatorilor si supunerea lor numai legii este garantata si de alte dispozitii legale cum sunt, Legea de organizare judecatoreasca, Codul de procedura civila, si se realizeaza in principal prin:

– inamovibilitatea judecatorilor numiti de Presedintele României;

– functia de judecator si cea de procuror este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamântul superior (articolul 124 alineatul 2 si articolul 131 alineatul 2 din Constitutia României);

– secretul deliberarilor hotarârilor (articolul 56 Cod de procedura civila), protejeaza pe judecatori de orice amestec ilegal sau interventie pentru a impune acestuia un anumit punct de vedere in solutionarea cauzei;

– verificarea solutiilor date de judecatori in cauzele cercetate se face numai dupa ce aceste hotarâri au ramas definitive (articolul 18 din Legea numarul 92/1992), evitându-se astfel imixtiunea, amestecul celor cu drept de control in activitatea de judecata si de pronuntare a hotarârilor;

– actiunea disciplinara impotriva judecatorilor se face potrivit unor norme speciale, nefiind lasata la dispozitia organelor de conducere administrative, ori a altor factori. in acest sens, articolul 124 din Constitutia României prevede ca “promovarea, transferarea si sanctionarea judecatorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, in conditiile legii”.

Un alt principiu care guverneaza procesul civil, asigurând fundamentarea institutiei exceptiilor procesuale, este principiul dreptului la aparare. Acest principiu este in strânsa legatura cu principiul contradictorialitatii, dreptul la aparare fiind un aspect al contradictorialitatii, deoarece acesta din urma are in vedere atât afirmarea si sustinerea pretentiilor cât si apararea.

Principiul dreptului la aparare da expresie cerintei de prim ordin intr-un sistem democratic de a asigura concordanta hotarârilor judecatoresti cu realitatea raportului juridic dedus judecatii si conformitatea lor cu legea. Potrivit prevederilor articolului 24 alineatul 1 din Constitutie dreptul la aparare este garantat, iar alineatul 2 prevede ca in tot parcursul procesului partile au dreptul sa fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. De asemenea, articolul 7 din Legea numarul 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca dispune ca in tot cursul procesului partile au dreptul sa fie reprezentate sau, dupa caz, asistate de aparator.

Principiul dreptului la aparare este in legatura si cu alte principii: egalitatea in drepturi, folosirea limbii materne, oralitatea si publicitatea dezbaterilor.

Dreptul la aparare are doua laturi:

– ansamblul drepturilor si garantiilor procesuale pe care le are, in temeiul legii, orice parte in proces pentru a i se asigura sustinerea si valorificarea in justitie a intereselor sale legitime;

dreptul partilor din proces de a fi asistate sau reprezentate de un aparator, avocat sau juristconsult.

Sub ambele laturi, dreptul la aparare este garantat in mod real, efectiv si concret prin crearea conditiilor legale si materiale care il asigura.

Realizarea dreptului la aparare prin modul de organizare si functionare a instantelor este asigurata de existenta unui sistem de principii care sta la baza organizarii si functionarii instantelor, reglementarea institutiei incompatibilitatii judecatorilor, posibilitatea pentru parti de a cere recuzarea judecatorilor sau stramutarea pricinilor, obligatia judecatorului de a avea un rol activ, organizarea ierarhica a instantelor judecatoresti, care asigura partilor parcurgerea a doua grade de jurisdictie.

in procesul civil judecata se poate face in absenta partilor numai daca procedura de citare a fost indeplinita legal.

Principiul contradictorialitatii. Contradictorialitatea, indisolubil legata de rolul activ al judecatorului, rezolva problema esentiala a rolului celor doi factori ai procesului: partile litigante si instanta de judecata. Se garanteaza astfel posibilitatea partilor de a discuta in contradictoriu, public si oral, toate elementele cauzei si de a pune concluzii cu privire la acea problema ce se iveste in cursul desfasurarii activitatii de judecata.

Procesul civil, cu exceptia procedurii necontencioase, este contradictoriu, prin natura lui, pentru ca presupune prin definitie cel putin un reclamant si un pârât, adica doua parti cu interese contradictorii, rostul judecatii fiind tocmai acela de a pune capat unui conflict de interese.

Acest principiu se manifesta in toate fazele si etapele procesului civil, exceptie facând etapele deliberarii si pronuntarii hotarârii.

Contradictorialitatea se manifesta chiar din etapa scrisa, prealabila pornirii dezbaterilor ce au loc in proces, intrucât prin cererea de chemare in judecata fomulata de reclamant si prin intâmpinarea pârâtului, partile isi fac cunoscute pretentiile si apararile, precum si probele ce doresc sa le administreze pentru dovedirea acestora. Caracterul contradictoriu al judecatii subzista si in cazul când la judecata se prezinta o singura parte, instanta fiind obligata, dupa ce asculta concluziile partii prezente, sa cerceteze cauza in intregul ei putând da castig de cauza chiar partii lipsa, daca ea are dreptate (articolul 152 Cod de procedura civila).

Prin continutul sau principiul contradictorialitatii asigura pe de o parte, dreptul partilor de a prezenta si discuta toate aspectele procesului rezultând din actele de la dosar si expunerea orala in cadrul sedintei de judecata si, pe de alta parte, dreptul partilor de a-si expune parerea si argumentele lor, in fapt si in drept, cu privire la toate problemele ce trebuiesc solutionate , de la ridicarea unei exceptii pâna la dezbaterea a insusi fondului, instanta nefiind autorizata de lege sa se pronunte fara a asculta concluziile partilor. Când socoteste ca este necesar pentru lamurirea chestiunilor de fapt sau de drept, instanta poate da cuvântul partilor din nou pastrând aceeasi ordine a dezbaterilor. La dezbaterea procesului primul care are cuvântul este reclamantul, pârâtul având ultimul cuvânt, dar daca pârâtul ridica o exceptie, ordinea se inverseaza. Tertii participanti la proces vor lua cuvântul potrivit pozitiei lor procesuale. Procurorul (cu exceptia cazului când a introdus actiunea, situatie in care are pozitia procesuala de reclamant) va avea ultimul cuvânt. La judecata cailor de atac se aplica aceleasi reguli, primul având cuvântul cel ce exercita calea de atac, iar intimatul are pozitia pârâtului.

Contradictorialitatea isi gaseste aplicarea si in faza executarii silite, deoarece debitorul care este incunostiintat cu privire la executarea silita poate sa se apere pe calea contestatiei la executare.

Principiul rolului activ al judecatorului. Pentru aflarea adevarului in pricina cercetata, in desfasurarea procesului civil, magistratul nu trebuie sa adopte o pozitie pasiva, sa asiste neputincios la desfasurarea acestuia.

Codul de procedura civila consacra rolul activ al judecatorului in articolul 129 si 130 precum si in alte articole. Potrivit prevederilor articolului 129 Cod de procedura civila, “Partile au indatorirea ca, in conditiile legii, sa urmareasca desfasurarea si finalizarea procesului” iar judecatorul “conduce desfasurarea acestuia, vegheaza la respectarea dispozitiilor legale si are puterea de a fixa termene si de a ordona masurile necesare judecarii cererii.

Rolul activ al judecatorului in procesul civil se concretizeaza, in principal, prin:

– lamurirea, indrumarea sau sprijinul pe care judecatorul poate sa-l dea partilor si celorlalti participanti in procesul civil, in vederea exercitarii de catre acestia a drepturilor si obligatiilor procesuale. Aceasta obligatie revine judecatorului pe tot parcursul procesului, indiferent de faza in care se afla, si se poate realiza prin:

– ajutor in inlaturarea unor nereguli privind completarea cererii de chemare in judecata care a fost depusa si este incompleta; explicarea modului de acoperire a acestor lipsuri, si acordarea unei prelungiri a termenului, daca legea ii permite;

explicarea termenului si conditiilor in care se pot cere probe si contraprobe, precum si a exceptiilor, dovezilor si mijloacelor de aparare pe care pârâtul poate sa le arate, daca nu a facut-o la intâmpinare;

explicarea consecintelor juridice a unor acte de procedura de dispozitie pe care partile doresc sa le faca, cum ar fi, renuntarea la judecata sau la caile de atac, renuntarea la insasi dreptul subiectiv, etc;

sa arate partilor ca au dreptul sa solicite cheltuieli de judecata;

sa explice celui care a pierdut procesul calea de atac pe care o poate exercita si termenul avut la dispozitie.

obligatia judecatorului de a face uz de dispozitiile legale menite sa atenueze prevederile restrictive ale legii, cum ar fi: admisibilitatea probei cu martori si prezumtii in cazul inceputului de dovada scrisa (articolul 1197 Cod civil).

sarcina instantei de a pune in discutia partilor orice imprejurare de fapt sau de drept care duce la rezolvarea pricinii peste apararile si sustinerile partilor din actiune si intâmpinare:

instanta poate sa puna in discutie partilor largirea cadrului procesual prin introducerea in proces a altor persoane sau prin schimbarea temeiului juridic al cererii;

obligatia de a invoca, din oficiu, incalcarea normelor imperative, chiar daca partile nu fac ele acest lucru;

obligatia instantei de apel, de recurs si a celei de recurs in interesul legii si recurs in anulare de a examina temeinicia si legalitatea hotarârilor supuse caii de atac;

daca, in faza deliberarii, instanta constata o imprejurare de drept sau de fapt care nu a fost cunoscuta anterior de parti, in virtutea rolului sau activ, instanta, pentru a respecta principiile contradictorialitatii si dreptului la aparare, este obligata sa repuna pe rol cauza;

– instanta este obligata sa verifice daca actele de dispozitie ale partilor (renuntarea la judecata, la caile de atac, la insusi dreptul subiectiv, tranzactia etc.) nu urmaresc un scop ilicit, potrivnic intereselor generale.

– obligatia instantei de a dispune din oficiu prezentarea de probe, chiar daca partile se impotrivesc. Instanta va trebui sa faca tot posibilul pentru ca o cerere sa nu poata fi respinsa ca nedovedita, ci numai ca nefondata. Proba dispusa de instanta trebuie sa fie legala, concludenta si pusa in discutia partilor pentru a fi dezbatuta.

Principiul disponibilitatii. Consta in posibilitatea de a dispune nu numai de obiectul procesului ci si de mijloacele procesuale de aparare a acestui drept. Disponibilitatea decurge din acea caracteristica a drepturilor civile de a se permite titularilor sa exercite deplin depozitia asupra lor. in aceasta rezida deosebirea dintre drepturile civile, recunoscute si garantate de stat persoanelor fizice sau juridice, fata de alte categorii de drepturi.

Principiul disponibilitatii cuprinde urmatoarele drepturi:

– dreptul persoanei interesate de a porni sau nu proces civil;

– dreptul de a determina limitele cererii de chemare in judecata sau ale apararii;

– dreptul de a renunta la judecata sau la dreptul subiectiv, de a stinge litigiul printr-o tranzactie;

– dreptul de a ataca sau nu prin caile de atac legale hotarârea judecatoreasca, si de a starui sau in calea de atac exercitata;

– dreptul de a cere executarea hotarârilor judecatoresti.

Dintre aceste drepturi o importanta deosebita o are dreptul de a determina limitele apararii. Un asemena drept apartine desigur pârâtului, care va putea sa ridice exceptii de fond sau de procedura, sa-si faca aparari in fapt sau in drept, sa largeasca cercul persoanelor care participa la proces prin introducerea in cauza a unor terti.

O alta manifestare a disponibilitatii consta in dreptul pârâtului de a renunta la posibilitatea invocarii unei exceptii procesuale atunci când ea se refera la incalcarea unor norme cu caracter dispozitiv. Deci trebuie sa fie vorba despre drepturi de care se poate dispune, instanta luând act de manifestarea de vointa a partii interesate. Rolul activ da dreptul judecatorului nu numai sa lamureasca partile asupra consecintelor procedurale grave la care se expun, pentru a se evita situatii pe care partea, din ignoranta nu le-a prevazut, dar si dreptul de a refuza sa ia act de declaratia partii.

Principiul aflarii adevarului. Exprima cerinta ca toate pricinile ce se judeca sa fie stabilite intocmai asa cum s-au petrecut in realitatea lor obiectiva.

Principiul consta in necesitatea unei concordante depline intre realitatea imprejurarilor in care s-a produs faptul prejudiciabil si concluziile la care a ajuns instanta, exprimate in hotarârea data cu privire la aceste imprejurari.

Conditiile care se cer a fi indeplinite pentru a asigura aflarea adevarului in procesul civil sunt:

– inlaturarea formalismului excesiv, pastrând numai acele forme, reguli procesuale care asigura buna administrare a justitiei si care garanteaza drepturile procesuale ale partilor;

– probele sa fie apreciate de judecator potrivit convingerii sale intime, desfiintându-se regimul probelor formale;

– inscrierea in Codul de procedura civila a rolului activ al judecatorului constituie o garantie a aflarii adevarului, deoarece acesta are posibilitatea de a solicita in instanta probele pe care le crede necesare aflarii adevarului, chiar daca partile se impotrivesc;

– organizarea instantelor de judecata potrivit Legii numarul 92/1992, ca judecatorii, tribunale, curti de apel si Curtea Suprema de Justitie, constituie garantia unui control judiciar pe mai multe trepte.

Principiul publicitatii si principiul oralitatii. intre aceste doua principii exista o strânsa legatura rezultând din rolul pe care il au in procesul civil.

Principiul publicitatii este consacrat de Constitutie in articolul 126 care prevede ca “sedintele de judecata sunt publice, afara de cazurile prevazute de lege”. Acest principiu are in vedere faptul ca procesul civil, cu exceptia deliberarii, se desfasoara inaintea instantei in sedinta publica, in fata partilor si a altor persoane care doresc sa asiste la dezbateri.

Importanta principiului rezulta din aceea ca:

– prin acest principiu se realizeaza si principiile legalitatii si aflarii adevarului, in conditiile unei depline egalitati contradictoriale, nerespectarea principiului ducând la nulitatea hotarârii;

– judecata in sedinta publica mobilizeaza pe judecatori in a acorda o atentie sporita modului in care judeca si motiveaza hotarârile, putând fi urmariti si controlati de cei care asista la judecata, presa, radio, televiziune, revistele de specialitate care le comenteaza solutiile.

Principiul publicitatii cunoaste si exceptii. Astfel Codul de procedura civila in articolul 121 alineatul 2, prevede ca instanta poate sa dispuna ca dezbaterile sa se tina in sedinta secreta, daca dezbaterea publica ar putea vatama ordinea si moralitatea publica, sau de parti. in aceste cazuri, partile pot fi insotite, in afara de aparatorii lor, de cel mult doua persoane, desemnate de ele.

Principiul oralitatii este prevazut de articolul 127, Cod de procedura civila care prevede ca “pricinile se dezbat verbal, daca legea nu dispune altfel”.

Acest principiu se completeaza cu principiul publicitatii, deoarece numai in cazul unei dezbateri care permite partilor sa-si exprime parerile prin viu grai se poate asigura o corecta infaptuire a justitiei.

Avantajele oralitatii dezbaterilor in procesele civile sunt:

– asigura o publicitate reala;

– asigura contradictorialitatea efectiva a dezbaterilor;

– asigura executarea in conditii optime a dreptului la aparare, deoarece da posiblitatea partilor sa-si exprime si sa-si sustina toate cererile;

– influenteaza atentia judecatorilor in examinarea cererii;

– face posibila nemijlocirea si exercitarea rolului activ al judecatorului, deoarece acesta poate interveni solicitând elemente noi, suplimentare, ori poate recurge la confruntare sau alte procedee care sa-l conduca la aflarea adevarului;

– asigura rol educativ procesului civil.

Cel mai bun sistem de dezbatere este insa cel mixt, care imbina procedura orala cu cea scrisa.

Principiul nemijlocirii. Este strâns legat de principiul aflarii adevarului, si consta in obligatia instantei de a cerceta direct si nemijlocit toate elementele care servesc la lamurirea imprejurarilor cauzei.

|n activitatea de judecata, pentru solutionarea cazului cu care este sesizata instanta, judecatorul trebuie sa reconstituie fapte care au avut loc in trecut, trebuind sa foloseasca pentru aceasta inscrisuri, depozitii de martori, alte probe materiale. Aceasta inseamna ca judecatorul trebuie sa se sprijine pe probe primare, care implica un raport nemijlocit intre proba care se analizeaza si faptul dedus judecatii.

Sunt si situatii in care nu mai este posibila examinarea nemijlocita a probelor, si instanta este nevoita sa incuviinteze copii de pe inscrisuri, declaratii de martori, schite, fara o cercetare locala si altele, insa principiul se refera la faptul ca instanta este obligata sa faca tot ce ii sta in putinta pentru ca atunci când este posibil, sa realizeze o cerectare nemijlocita a mijloacelor de dovada existente in cauza.

|n vederea realizarii in conditii mai bune a acestui principiu, a fost abrogat articolul 169 alineatul 2 Cod de procedura civila, care permitea instantei sa delege un singur judecator pentru administrarea probelor.

Exceptii de la principiul nemijlocirii:

– ascultarea prin comisie rogatorie a martorilor ce se afla in alte localitati, la distante mari fata de localitatea unde isi are sediul instanta sesizata cu judecarea pricinei;

– administrarea de probe prin procedura asigurarii dovezilor, atunci când exista urgenta in administrarea acestor probe (articolul 235 Cod de procedura civila);

– dovezile administrate de o instanta necompetenta sau intr-o cerere care s-a perimat, ramân valabile pentru instanta competenta a judeca cauza, sau intr-o noua cerere (articolul 160 si articolul 254 alineatul 2, Cod de procedura civila), daca nu este necesara refacerea lor;

– in cazul admiterii cererii de stramutare, instanta care a solutionat aceasta cerere poate hotari ca actele indeplinite si pobele administrate de instanta inainte de stramutare, sa ramâna valabile (articolul 40 alineatul 4 Cod de procedura civila).

Principiul continuitatii. Priveste activitatea de judecata si contribuie la aflarea adevarului. Acest principiu presupune ca judecarea pricinii sa se faca de la inceput si pâna la sfârsit de acelasi complet de judecata, intr-o singura sedinta, care sa se incheie prin deliberarea judecatorilor si pronuntarea hotarârii. in acest mod sunt create conditii ca deliberarea sa se faca pe baza unor analize recente a faptelor, si sa se poata realiza rolul educativ al instantei.

Aplicarea acestui principiu in legislatia noastra este limitata la faptul ca hotarârea trebuie sa fie pronuntata de aceiasi judecatori in fata carora s-au pus concluziile in fond. in felul acesta sunt respectate si alte principii, cum ar fi principiul aflarii adevarului, al dreptului la aparare, al contradictorialitatii si al nemijlocirii.

Potrivit articolului 304 punctul 1 Cod de procedura civila incalcarea acestei cerinte atrage casarea hotarârii. Printre motivele de casare, pot fi invocate si acela in care hotarârea s-a dat de alti judecatori decât cei care au luat parte la dezbaterea fondului pricinei.

SECȚIUNEA a III-a

Clasificarea exceptiilor procesuale

Exceptiile procesuale pot fi clasificate dupa urmatoarele trei criterii principale: obiectul lor, efectul pe care tind sa-l realizeze si caracterul dispozitiv sau imperativ al normei incalcate.

Exceptiile de procedura si exceptiile

de fond

Un prim criteriu al clasificarii exceptiilor il constituie obiectul asupra caruia poarta exceptia. Din acest punct de vedere, articolul 137 Cod de procedura civila distinge exceptiile de procedura de exceptiile de fond.

Pornind de la impartirea normelor procedurale dupa obiect in norme de organizare judecatoreasca, norme de competenta si norme de procedura propriu-zisa, se deosebesc, in mod corespunzator, exceptii de procedura care vizeaza organizarea judecatoreasca, respectiv obiectii legate de compunerea sau constituirea instantei, exceptii de procedura privitoare la incalcarea regulilor de competenta ale instantei, si exceptii procedurale semnalând incalcari referitoare la modul de desfasurare a activitatii de judecata, precum si obiectii privind diferitele acte de procedura, in care se materializeaza activitatea procesuala.

Spre deosebire de exceptiile de procedura, exceptiile de fond privesc lipsuri referitoare la exercitiul dreptului material la actiune.

Exceptiile de fond sunt strâns legate de raportul juridic litigios si de aceea s-a sustinut de catre unii autori ca ele ar trebui incluse in apararile de fond, aparari propriu-zise. Totusi, abstractie facând de caracterul lor de fond, este mai potrivit a le socoti exceptii de fond, dupa cum le considera si Codul român de procedura civila, tocmai pentru ca ele nu pun in discutie fondul dreptului si pot fi valorificate inainte de a se dezbate acest fond. Trebuie tinuta seama si despre imprejurarea ca, in cazul admiterii lor, devine inutila cercetarea in fond a pricinii.

|n doctrina, analizându-se exceptiile de fond la care face referire articolul 137 Cod de procedura civila, s-a conchis ca ele se aseamana atât cu exceptiile de procedura, cât si cu apararile de fond, propriu-zise. Pe de o parte, se aseamana cu exceptiile de procedura sub raportul termenului pe care se plaseaza dezbaterile, deoarece partea care invoca exceptia nu contrazice dreptul ce face obiectul judecatii, dar nici nu il recunoaste. Pe de alta parte se aseamana cu apararile propriu-zise, pe planul efectelor pe care le produc, deoarece admiterea exceptiilor de fond duce la respingerea sau anularea cererii, fara posibilitatea, de regula, de a mai reitera cererea. Acest efect nu este invariabil in cazul tuturor exceptiilor de fond.

Concluzia in urma acestei analize este ca desi exceptia de fond este un mijloc de aparare de natura mixta, apropiat atât de apararile de fond cat si de exceptiile de procedura, ea trebuie retinuta ca o categorie a exceptiilor procesuale.

2. Exceptiile dilatorii si exceptiile peremptorii

Folosind criteriul efectului pe care exceptiile procesuale tind sa-l realizeze, ele se impart, in exceptii dilatorii si exceptii peremptorii sau dirimate.

Exceptiile dilatorii tind la amânarea judecatii, in timp ce exceptiile dirimate sau peremptorii tind la respingerea sau anularea cererii.

|n prima categorie de exceptii intra exceptia de necompetenta si exceptia lipsei sau viciului procedurii de citare. Admitându-se exceptia de necompetenta, instanta isi declina competenta, ceea ce are ca urmare o amânare a judecatii. Tot astfel, constatându-se lipsa sau viciul procedurii de citare, este necesara fixarea unui nou termen de judecata pentru a se relua procedura de citare, deci, si de data aceasta, o amânare a judecatii.

Cât priveste exceptiile peremptorii sau dirimate, ele cuprind printre altele, puterea lucrului judecat, lipsa obiectului actiunii, incapacitatea de exercitiu a partii sau lipsa dovezii calitatii de reprezentant.

Uneori exceptia peremptorie incepe prin a avea un efect dilatoriu, in sensul ca lipsa capacitatii de exercitiu trebuie sa fie implinita prin participarea reprezentantului sau ocrotitorului legal, sau pentru ca reprezentantul partii sa faca dovada calitatii sale. in acest scop articolul 151 Cod de procedura civila prevede ca se poate acorda un termen pentru implinirea acestor lipsuri, si numai daca lipsurile nu sunt inlaturate, cererea se anuleaza, producându-se astfel efectul dirimant.

3. Exceptiile absolute si exceptiile relative

Exceptiile pot fi impartite si dupa caracterul imperativ sau dispozitiv al normei incalcate, cu privire la care se ridica exceptia. Se disting astfel exceptiile absolute de cele relative.

Exceptiile absolute privesc incalcarea unor norme imperative si pot fi ridicate de oricare dintre parti, de procuror, daca participa la proces, si de instanta din oficiu, in orice faza a procesului. Sunt exceptii absolute: exceptia de prescriptie, puterea lucrului judecat, exceptia de necompetenta generala, materiala sau teritoriala exclusiva.

Exceptiile relative privesc incalcarea unor norme dispozitive si pot fi ridicate numai de partea interesata si aceasta, dupa caz, la prima zi de infatisare sau la primul termen urmator termenului la care s-a savârsit neregularitatea procedurala. Un exemplu de exceptie relativa este exceptia de necompetenta teritoriala (in afara cazurilor de competenta exclusiva).

SECȚIUNEA a IV-a

Regimul juridic al invocarii si solutionarii

exceptiilor procesuale

Reglementând desfasurarea procesului civil, Codul de procedura civila stabileste câteva reguli importante cu privire la propunerea si solutionarea exceptiilor procesuale. Astfel, articolul 115 Cod de procedura civila, referindu-se la cuprinsul intâmpinarii, prevede la punctul 1, ca ea trebiue sa cuprinda exceptiile de procedura pe care pârâtul le opune reclamantului.

Lipsa, in acest text, a mentionarii exceptiilor de fond la care se refera in mod expres articolul 137 Cod de procedura civila, se justifica prin caracterul absolut al acestei exceptii, care pot fi ridicate in tot cursul procesului. si tocmai pentru ca sunt absolute ele vor putea fi invocate atât de parti cât si de procurorul care participa la judecata sau de instanta din oficiu.

|n mod exceptional, exceptia va putea fi unita cu fondul, când pentru solutionarea lor este nevoie sa se administreze dovezi pentru dezlegarea fondului pricinii.

Legea nu prevede ordinea in care trebuie rezolvate exceptiile, insa se impune sa se aiba in vedere apartenenta acestora la categoria exceptiilor absolute sau a celor relative, pentru a stabili cine le poate invoca si in ce termen. Articolul 137 Cod de procedura civila, obliga insa instanta sa se pronunte inainte de a intra in fondul dezbaterilor, asupra exceptiilor de procedura si a celor de fond care fac de prisos cercertarea pricinii.

|n cazul in care sunt invocate mai multe exceptii in acelasi timp, judecatorul trebuie sa deduca aceasta ordine din caracterul si efectele pe care le produc in proces. Se evita, in acest fel, o judecata inutila ori efectuarea unor acte de procedura, care ar trebui ulterior sa fie refacute de catre instanta de judecata.

|n mod exceptional, alineatul 2 al articolului 137 Cod de procedura civila, permite unirea solutionarii exceptiilor cu fondul, daca pentru dovedirea temeiniciei exceptiei este necesara administrarea unor probe comune cu cele privitoare la dovada fondului cererii. S-a pretins intr-un studiu ca redactarea articolului 137 alineatul 2 Cod de procedura civila, nu ar fi clara si s-a propus urmatoarea interpretare a textului: “Exceptiile nu vor putea fi unite cu fondul decât daca pentru judecarea lor este nevoie sa se administreze dovezi, sau ele sunt in strânsa legatura cu fondul pricinii”.

Autorii V.M. Ciobanu si G. Boroi au aratat ca fiind nejustifcata aceasta critica, textul având o redactare clara si in acelasi timp corecta, in considerarea urmatoarelor aspecte:

– forma negativa reafirma regula din primul alineat potrivit careia exceptia se solutioneaza inaintea fondului;

– exceptia poate fi unita cu fondul când pentru solutionarea ei urmeaza sa se administreze dovezi care, totodata, sunt in legatura cu solutionarea fondului;

– chiar si in ipoteza unor probe comune, unirea exceptiei cu fondul este o posibilitate pentru instanta.

Prin extrapolare, de la ordinea de solutionare la ordinea de invocare a exceptiilor, I. Deleanu arata ca se pot stabili doua reguli cu privire la invocarea exceptiilor:

– vor fi invocate mai intâi acele exceptii care fac de prisos cercetarea fondului;

– s-ar impune invocarea mai intâi a acelei exceptii care face de prisos cerecetarea celei care urmeaza.

Caile prin care pot fi invocate exceptiile depind, dupa cum se arata in Tratatul profesorului I. Deleanu, de etapa sau faza procesului civil si de natura normelor incalcate. in aceasta privinta se enumera urmatoarele mijloace: intâmpinarea, interventie scrisa sau orala la prima zi de infatisare sau, dupa caz, pe parcursul dezaterilor, apelul, recursul, contestatia in anulare obisnuita, contestatia in anulare speciala, revizuirea si recursul in anulare, fara ca modul de indicare a acestor mijloace sa implice succesiunea lor logica.

Sub raportul solutiei la care se poate opri instanta de judecata si actului procedural de consacrare trebuie distins intre admiterea exceptiei si respingerea ei.

|n cazul in care exceptia este intemeiata, instanta pronunta o incheiere atunci când dispune amânarea judecatii, ori o hotarâre (sentinta sau decizie), când pronunta declinarea competentei, respingerea ori anularea cererii. Respingerea exceptiei se face printr-o incheiere interlocutorie, in sensul ca leaga instanta, aceasta nemaiputând reveni asupra solutiei date si continua judecata.

|ncheierile prin care s-au respins ori admis exceptiile, daca legea nu prevede altfel, pot fi atacate cu apel sau cu recurs numai o data cu fondul (articolul 282 si 299 Cod de procedura civila). Sentinta prin care s-a admis exceptia poate fi atacata cu recurs daca este pronuntata in prima instanta si daca legea nu prevede o alta solutie.

CAPITOLUL 2

EXCEPȚII PROCESUALE PRIVIND

INSTANȚA DE JUDECAT

SecȚIunea i

Exceptia de necompetenta

Definitie

|n dreptul procesual civil, competenta este aptitudinea recunoscuta de lege unei instante judecatoresti (sau al unui organ de jurisdictie ori cu activitate jurisdictionala) de a judeca un anumit proces sau o anumita cerere, respectiv de a solutiona un anumit litigiu.

Notiunea de competenta cuprinde atât dreptul exclusiv, cât si obligatia de a solutiona anumite cauze. Acest continut al notiunii de competenta se materializeaza in procesul judiciar prin doua reguli:

– numai instanta competenta poate solutiona un anumit litigiu;

– instanta competenta cu solutionarea unei cauze nu poate refuza judecarea ei.

Competenta generala si competenta jurisdictionala

O prima impartire a normelor de competenta este aceea care distinge intre normele de competenta generala si normele de competenta jurisdictionala. Criteriul avut in vedere la aceasta clasificare consta in modul in care se stabileste sfera de activitate a instantei judecatoresti, respectiv a oricarui organ de jurisdictie sau cu activitate jurisdictionala.

Pentru a vedea care anume instanta este competenta sa judece o cauza concreta, se impune a se proceda la o dubla si succesiva delimitare: pe de o parte delimitarea sferei de activitate a categoriei de organe in care se integreaza organul respectiv de jurisdictie fata de sfera de activitate a celorlalte organe de stat, ceea ce se numeste in literatura juridica competenta generala, si pe de alta parte, delimitarea intre organele de jurisdictie apartinând aceluiasi sistem, denumita competenta jurisdictionala.

Competenta generala. Pentru a stabili competenta generala a instantelor judecatoresti, trebuie pornit de la principiul ca in absenta indicarii in lege a unor organe speciale de jurisdictie, competenta de judecata revine de drept instantelor care infaptuiesc justitia, respectiv instantelor judecatoresti.

|n legatura cu competenta generala, trebuie mentionat, in primul rând crearea prin Constitutia din 1991 a unor noi organe de jurisdictie sau cu activitate jurisdictionala, având un rol deosebit de important in consolidarea democratiei, a respectului legii si a statului de drept. Este vorba de infiintarea Curtii Constitutionale si a Curtii de Conturi.

La aparitia unui conflict in circuitul civil este necesar sa se stabileasca cui revine competenta solutionarii neintelegerii: instantei de judacata sau altui organ cu activitate jurisdictionala?

Potrivit articolului 125 alineatul 1 din Constitutie, “Justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege”. Articolul 2 alineatul 3 din Legea numarul 92/1992, asa cum a fost modificata prin Legea numarul 142/1997, prevede ca instantele judeca toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de munca, de familie, administrative, penale, precum si orice alte cauze pentru care legea nu stabileste o alta competenta.

Legea speciala prevede uneori ca au competenta de a judeca si alte organe cu activitate jurisdictionala, care rezolva uneori toate litigiile care apar intr-un anumit domeniu, iar alteori numai litigiile prevazute de lege, stabilin- du-se expres in unele cazuri controlul de legalitate exercitat de instantele judecatoresti. Existenta acestor organe de jurisdictie sau cu activitate jurisdictionala, situate in afara sistemului judiciar, implica respectarea competentei lor, asa cum este stabilita de lege ori de câte ori exceptia de necompetenta generala este invocata si in fata instantelor judecatoresti. Aceasta inseamna ca autoritatea judecatoreasca nu are monopolul functiei de a judeca, unele pricini fiind incredintate prin lege, altor jurisdictii. Acest lucru s-a impus datorita gradului de specializare a unor litigii si necestati de a degreva instantele judecatoresti de solutionarea unor cauze.

|n literatura juridica, exeminandu-se competenta instantelor judecatoresti in asigurarea accesului liber la justitie, consacrat de articolul 21 din Constitutie, in cazul apararii unor drepturi incalcate prin acte administrative de jurisdictie, se disting trei situatii diferite, sub raportul competentei si uneori al mijloacelor procesuale:

– competenta instantelor judecatoresti ordinare de contencios administrativ, recunoscuta Sectiilor de contencios adminstrativ ale tribunalelor, Curtilor de Apel si Curtii Supreme de Justitie, pe baza dispozitiilor Legii numarul 29/1990.

– competenta instantelor judecatoresti de drept comun, cu atributii speciale de contencios administrativ, pe baza unor norme derogatorii in privinta competentei si a procedurii de judecata.

– competenta instantelor judecatoresti de control a solutiilor unor jurisdictii speciale administrative, prin aplicarea articolului 4 din Legea numarul 29/1990 precum si impotriva hotarârilor instantelor Curtii de Conturi, dar numai dupa epuizarea cailor de atac ale jurisdictiilor administrative.

|n stabilirea competentei generale a instantelor judecatoresti, trebuie avuta in vedere si delimitarea acestei competente fata de arbitrajul privat sub cele doua forme: arbitrajul ad-hoc, reglementat in Codul de procedura civila, articolele 340-370 si arbitrajul institutional.

|n legatura cu invocarea si solutionarea exceptiei de necompetenta, in corelatia dintre instanta judecatoreasca si tribunalul arbitral trebuie avute in vedere prevederile articolelor 343 punctul 3 si 4 care prevad ca, incheierea conventiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenta instantelor judecatoresti. Tribunalul arbitral isi verifica propria sa competenta de a solutiona un litigiu si hotaraste in aceasta privinta printr-o incheiere care se poate desfiinta numai prin actiune in anulare introdusa impotriva hotarârii arbitrale.

Competenta jurisdictionala. in cadrul competentei jurisdictionale, se distinge competenta materiala si competenta teritoriala, dupa cum exista raportare la instante judecatoresti de grad diferit, pe linia verticala a organzarii judecatoresti (ori la instante de drept comun si instante speciale) sau la instante de acelasi grad, pe linia orizontala a organizarii judecatoresti.

|n cadrul competentei materiale se poate distinge competenta materiala functionala, care se stabileste dupa felul atributiilor jurisdictionale ce revin fiecarei categorii de instante si competenta materiala procesuala, care se stabileste in functie de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecatii.

Competenta materiala. Are in vedere delimitarea competentei instantelor judecatoresti pe linie ierarhica, intre instante de grad diferit ori instante de drept comun si instantele speciale.

Potrivit articolului 1 Cod de procedura civila, judecatoriile judeca:

– in prima instanta toate procesele si cererile in afara de cele date prin lege in competenta altor instante.

– plângerile impotriva hotarârilor administratiei publice cu activitate jurisdictionala si alte organe cu astfel de activitate, in cazurile prevazute de lege.

– judeca in orice alte materii date in competenta lor.

Judecatoria este de asemenea competenta sa solutioneze cererile de anulare a actelor notariale, cererile de investire cu formula executorie a cambiilor, C.E.C-urilor, biletelor la ordin si a opozitiilor in aceste materii, cererea de asigurare a dovezilor. Judecatoria este competenta sa judece si contestatia la executarea propriu-zisa. Judecatoria este de asemenea competenta cu privire la: cererea de revizuire introdusa impotriva unei hotarâri pronuntate de judecatorie in conditiile articolului 322 Cod de procedura civila, cererea de indreptare a greselilor materiale din propriile hotarâri sau incheieri, potrivit prevederilor articolului 281 Cod de procedura civila, investirea cu formula executorie a hotarârilor pronuntate de arbitrii, precum si judecarea actiunilor introduse impotriva acestor hotarâri, daca in lipsa hotarârii arbitrale judecatoria era competenta sa solutioneze litigiul in fond. Judecatoria este de asemenea, competenta sa solutioneze cererea de reexaminare prevazuta de articolul 14 din Legea numarul 61/1991 pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si linistii publice.

Prin modificarile aduse Codului de procedura civila prin Ordonanta de Urgenta numarul 138/2000 judecatoriile nu mai au competenta in materie comerciala.

Competenta materiala a tribunalelor. Potrivit articolului 2 Cod de procedura civila, tribunalele judeca:

– in prima instanta: procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect au o valoare de pâna la zece miliarde lei inclusiv, precum si procesele si cererile in aceasta materie al caror obiect este neevaluabil in bani; procesele si cererile privind drepturi si obligatii rezultând din raporturi juridce civile al caror obiect are o valoare de peste doua miliarde lei; conflictele de munca, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante; procesele si cererile in materie de contencios adminstrativ, in afara de cele date in competenta curtilor de apel; procesele si cererile in materie de creatie intelectuala si de proprietate industriala; procesele si cererile in materie de expropriere; cererile pentru incuviintarea adoptiilor; cererile pentru punerea sub interdictie si declararea mortii; cererile privitoare la nulitatea casatoriei, nulitatea sau desfacerea adoptiei si cele pentru decaderea din drepturile parintesti; cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare savârsite in procesele penale; cererile pentru recunoasterea, precum si cele pentru incuviintarea executarii silite a hotarârilor date in tari straine.

– potrivit articolului 2 punctul 2 Cod de procedura civila, tribunalele judeca, ca instanta de apel, apelurile declarate impotriva hotarârilor pronuntate de judecatorii in prima instanta.

– ca instanta de recurs, tribunalele judeca recursurile declarate impotriva hotarârilor pronuntate de judecatorii in ultima instanta.

– conform articolul 2 punctul 4 Cod de procedura civila, tribunalele judeca in orice alte materii date prin lege in competenta lor.

Competenta materiala a curtilor de apel.

– in prima instanta, procesele si cererile in materie comerciala, al caror obiect are o valoare de peste zece milarde lei, precum si procesele si cererile in materie de contencios adminstrativ privind actele autoritatilor administratiei publice centrale.

– ca instanta de apel, apelurile declarate impotriva hotarârilor pronuntate de tribunale in prima instanta.

– ca instanta de recurs, recursurile declarate impotriva hotarârilor pronuntate de tribunale in apel sau impotriva hotarârilor pronuntate in prima instanta de tribunale in procesele si cererile in materie comerciala, precum si in alte cauze prevazute de lege.

– in alte materii date de lege in competenta lor.

Competenta materiala a Curtii Supreme de Justitie. Potrivit articolului 4 Cod de procedura civila, Curtea Suprema de Justitie judeca:

– recursurile declarate impotriva hotarârilor curtilor de apel si a altor hotarâri, in cazurile prevazute de lege;

– recursurile in interesul legi;

– recursurile in anulare;

– in orice materii date de lege in competenta sa.

Competenta teritoriala.Competenta teritorala presupune o delimitate intre competentele instantelor de acelasi grad. Deoarece exista mai multe judecatorii, tribunale si curti de apel, dupa ce a fost stabilit daca pricina este de competenta uneia dintre instantele de mai sus, este necesara o noua delimitare pe orizontala pentru a stabilii care judecatorie este competenta sa judece, care tribunal sau care curte de apel. Nu se pune problema Curtii Supreme de Justitie, deoarece este una singura cu sediul in Bucuresti.

Competenta teritoriala poate fi:

– competenta teritoriala de drept comun;

– competenta teritoriala alternativa sau facultativa;

– competenta teritoriala exclusiva sau exceptionala.

Competenta teritoriala de drept comun. Este reglementata pentru persoanele fizice de articolul 5 Cod de procedura civila, care prevede ca cererea se face la instanta domiciliului pârâtului. Daca pârâtul are domiciliul in strainatate sau nu are un domiciliu cunoscut, cererea se face la instanta resedintei sale din tara, iar daca nu are nici resedinta cunoscuta, la instanta domiciliului sau resedinta reclamantului.

Daca se afirma ca domiciliul pârâtului nu este cunoscut, reclamantul trebuie sa faca dovada ca desi a facut toate demersurile necesare nu a putut sa afle domiciliul pârâtului.

|n cazul persoanelor juridice, regula de la articolul 5 Cod de procedura civila, este preluata in articolul 7 alineatul 1 care prevede ca cererea impotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanta sediului ei principal. in cazul unor asociatii sau societati fara personalitate juridica, articolul 7 alineatul 3 Cod de procedura civila, stabileste ca cererea se face la instanta domiciliului persoanei careia, potrivit intelegerii dintre asociati i s-a incredintat presedintia sau directia asociatiei sau societatii, iar in lipsa unei asemenea persoane, la instanta domiciliului oricaruia dintre soti.

Competenta teritoriala alternativa sau facultativa. Se intâlneste atunci când in afara de instanta de la domiciliul (sediul) pârâtului, sunt la fel de competente sa solutioneze pricina si alte instante.

in toate cazurile de competenta teritoriala alternativa potrivit articolului 12 Cod de procedura civila, alegerea intre mai multe instante deopotriva de competente revine reclamantului. Dupa alegerea instantei, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei, pârâtul nu poate cere declinarea competentei si nici instanta nu poate sa dispuna din oficiu.

Competenta teritoriala exclusiva sau exceptionala. in cazurile privind starea si capacitatea persoanelor precum si cele prevazute de articolele 13-16 Cod de procedura civila, si in alte cazuri mentionate de legi speciale competenta apartine unei anumite instante prevazute expres de lege, fara posibilitatea de a stabili o alta instanta.

– potrivit articolului 13 Cod de procedura civila, cererile care se fac la bunuri nemiscatoare se pot introduce numai la instanta in circumscriptia careia se afla nemiscatoarele.

– articolul 14 Cod de procedura civila, prevede ca in materie de mostenire, sunt de competenta instantei celui din urma domiciliu al defunctului, urmatoarele cereri: cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozitiilor testamentare; cererile privitoare la mostenire, precum si cele privitoare la pretentiile pe care mostenitorii le-ar avea unul impotriva altuia; cererile legatarilor sau creditorilor decedatului, impotriva vreunuia dintre mostenitori sau impotriva executorului testamentar.

– potrivit articolului 15 Cod de procedura civila, cererile in materie de societate, pâna la lichidarea in fapt, sunt de competenta instantei locului unde societatile isi au sediul principal.

– al patrulea caz de competenta teritoriala exclusiva reglementat de Codul de procedura civila, modificat prin Ordonanta de Urgenta numarul 138/2000, este prevazut la articolul 16 care prevede ca cererile in materia reorganizarii judiciare si a falimentului sunt de competenta exclusiva a tribunalului in circumscriptia caruia se afla sediul principal al debitorului.

– alte situatii in care competenta teritoriala este exclusiva. În materie contraventionala este competenta instanta in a carei raza teritoriala a fost savârsita contraventia; cu privire la pricinile din domeniul contenciosului administrativ, curtea de apel de la domiciliul reclamantului.

Competenta absoluta si competenta relativa

Fata de importanta consecintelor practice ale incalcarii normelor imperative sau dispozitive de competenta, este util a face referire la regulile generale ale clasificarii legilor de procedura civila in legi imperative si legi dispozitive si apoi a preciza aplicarea specifica a acestei clasificari in cadrul normelor de competenta.

Legile imperative sunt acelea care fie ca impun partilor o actiune, fie ca le obliga la abstentiune, nu ingaduie sa fie aplicate si, in caz de incalcare atrag sanctiuni civile mai grave: nulitatea actului, decaderea, perimarea, etc.

Legile dispozitive, denumite in procesul civil si supletive sunt cele care ingaduie partilor sa-si exercite dreptul de dispozitie, indepartându-se de la prevederile legii. in cazul normei supletive, legiuitorul prezuma vointa partilor, pâna la dovada contrara si, deci, daca in masura in care partile, in actul incheiat nu se indeparteaza de la prevederile legii, aceasta isi pastreaza forta obligatorie.

Competenta absoluta este reglemntata de norme cu caracter imperativ. Au caracter imperativ normele de competenta generala, normele de competenta materiala si normele de competenta teritoriala exclusiva sau exceptionala.

Competenta relativa, este reglementata de norme cu caracter dispozitiv. Au caracter dispozitiv, normele de competenta teritoriala, altele decât cele de competenta exclusiva sau exceptionala. Asadar competenta generala si competenta materiala a instantelor judecatoresti este intotdeauna absoluta, iar competenta teritoriala, este, in principiu, relativa, fiind absoluta numai competenta teritoriala exclusiva sau exceptionala.

Deosebirea dintre normele imperative si normele dispozitive are in procesul civil insemnate consecinte pe plan practic. Astfel:

– aplicarea dispozitiei procedurale imperative nu poate fi inlaturata nici prin vointa partilor si nici chiar cu autorizarea instantei de judecata. Dimpotriva, aplicarea dispozitiei procedurale cu caracter dispozitiv poate fi inlaturata prin vointa partilor sau prin vointa celui in favoarea caruia a fost edictata dispozitia, actul procedural contrar unei asemenea dispozitii pastrându-si, in acest caz, valabilitatea.

– aplicarea dispozitiei procedurale imperative poate fi ceruta de oricare dintre parti din proces sau de procuror, iar in lipsa unei asemenea cereri, instanta de judecata va aplica o atare dispozitie legala din oficiu. Dimpotriva, aplicarea dispozitiei procedurale cu caracter dispozitiv poate fi ceruta numai de partea in favoarea careia a fost prescrisa acea dispozitie.

– violarea unei dispozitii procedurale imperative poate fi ridicata in orice faza a procesului, chiar si direct in fata instantei de apel sau de recurs. Dimpotriva, nerespectarea unei dispozitii procedurale cu caracter dispozitiv trebuie sa fie invocata numai intr-un anumit termen.

– spre deosebire de incalcarea normei imperative, când este vorba despre nerespectarea normei dispozitive, partea in drept a o invoca poate acoperi nulitatea actului procedural, atât in mod tacit cât si expres.

– nerespectarea unei dispozitii procedurale imperative este sanctionata cu nulitatea absoluta a actelor de procedura sau cu decaderea din drept, in timp ce nerespectarea unei dispozitii procedurale cu caracter dispozitiv este sanctionata cu nulitatea relativa.

Determinarea caracterului imperativ sau

dispozitiv al normelor de competenta

Exista un paralelism intre caracterul competentei si natura necompetentei, in sensul ca incalcarea normelor de competenta imperative duce la necompetenta absoluta, iar incalcarea normelor dispozitive de competenta duce la competenta relativa. Tocmai pentru acest motiv se pune cu necesitate problema modului de determinare a caracterului normelor de competenta, in vederea stabilirii naturii necompetentei, cu toate consecintele ce decurg de aici.

|n general normele de drept procesual civil care au caracter imperativ sunt acelea care impun o anumita conduita prescriind reguli de procedura de la care nu se pot face derogari. Aceste norme sunt obligatorii, atât pentru parti, cât si pentru instanta, iar nerespectarea lor atrage sanctiuni absolute.

Caracterele specifice normelor imperative sunt urmatoarele:

– impunând o anumita conduita, partile nu pot prin conventia lor sa se abata de la ele. Nici instanta judecatoreasca, sau alte persoane care participa la proces nu au facultatea de deroga de la normele cu caracter imperativ;

– incalcarea normelor procesuale cu caracter imperativ atrage o sanctiune procedurala absoluta: nulitatea absoluta ori decaderea;

– viciile unui act procedural efectuat cu incalcarea unei norme imperative nu pot fi acoperite prin vointa expresa sau tacita a partilor;

– incalcarea unei norme imperative poate fi invocata de oricare din partile din proces, chiar si de partea care a savârsit incalcarea;

– incalcare a unei norme imperative poate fi invocata in orice stadiu al procesului, atât la instanta de fond, cât si direct in fata instantei de recurs.

Normele procesuale dispozitive sunt acelea care desi prevad anumite reguli de conduita, permit, totusi, partilor sa deroge de la ele, actionând altfel decât prevad aceste norme.

Caracterele specifice normelor dispozitive sunt urmatoarele:

– partile au latitudinea sa deroge de la prevederile lor, ceea ce nu inseamna o libertate absoluta, fara nici o ingradire. Derogarile se pot savârsi numai in limitele ordinii de drept;

– daca nu a intervenit o conventie de derogare, incalcarea normelor cu caracter dispozitiv atrage o sanctiune procedurala relativa;

– partile au posibilitatea de a renunta la drept, de a se prevala de violarea normei procedurale dispozitive, putând acoperi prin vointa lor, expresa sau tacita, viciile unui act lovit de nulitate relativa;

– incalcarea normelor dispozitive poate fi invocata numai de partea in favoarea careia a fost creiata.

– instanta de judecata si procurorul, ca parte alaturata, nu pot invoca nerespectarea normelor procedurale dispozitive.

– in ceea ce priveste termenul in care incalcarea unei norme dispozitive poate fi invocata, este de precizat ca aceasta se poate face numai prin intâmpinare, sau cel mai târziu la prima zi de infatisare.

Prin dispozitiile exprese ale articolelor 19 si 159 Cod de procedura civila, se determina care anume norme de competenta au caracter imperativ si care anume au caracter dispozitiv si, pe cale de consecinta, in caz de incalcare, este determinat insusi caracterul absolut sau relativ, al exceptiei de necompetenta referitoare la norma incalcata.

Potrivit articolului 159 Cod de procedura civila, necompetenta este de ordine publica când:

– pricina nu este de competenta instantelor judecatoresti;

– pricina este de competenta unei instante de alt grad;

– pricina este de competenta unei alte instante de acelasi grad si partile nu o pot inlatura.

De aici rezulta cu claritate ca au caracter imperativ normele de competenta generala, normele de competenta materiala si normele de competenta teritoriala exclusiva.

Cu privire la normele de competenta teritoriala, cazurile in care ele au un caracter imperativ sau dispozitiv rezulta din dispozitiile complementare ale articolului 19 Cod de procedura civila, care prevede ca, “partile pot conveni, prin scris sau prin declaratie verbala in fata instantei, ca pricinile privitoare la bunuri sa fie judecate de alte instante decât acelea care, potrivit legii, au competenta teritoriala, afara de cazurile prevazute de articolele 13, 14, 15 si 16”.

5. Subiectele procesului civil care pot invoca

necompetenta instantei sesizate

Sfera persoanelor care pot invoca exceptia de necompetenta este diferita, dupa cum este vorba de necompetenta absoluta sau de necompetenta relativa.

Participantii, care prin activitatea lor influenteaza desfasurarea si soarta procesului si carora legea le acorda drepturi procesuale si le impune obligatii procedurale, formeaza categoria subiectelor procesului civil, se deosebesc de simplii participanti, persoane care ajuta subiectele sa-si desfasoare activitatea procesuala.

in cazul necompetentei absolute, atât partile cât si procurorul, când participa la judecata unui proces civil, pot ridica exceptia de necompetenta. Tot astfel, instanta din oficiu este obligata sa puna in dezbatere problema necompetentei absolute, spre a se decide când este cazul declinarii competentei.

Invocarea exceptiei de necompetenta relativa nu se poate face decât de pârâtul din proces, pentru proteguirea caruia au fost instituite normele de competenta cu caracter dispozitiv. Instanta nu poate in acest caz sa-si decline din oficiu competenta, ea fiind tinuta sa respecte manifestarea de vointa a pârâtului. Ea va putea totusi, in exercitiul rolului ei activ, sa invedereze pârâtului ca are dreptul sa ceara declinarea competentei.

Intervenientul principal, nefiind pârât in proces si având pozitia procesuala a unui al doilea reclamant, fata de care partile intre care s-a angajat procesul sunt pârâti, nu poate invoca necompetenta relativa a instantei investita cu actiunea principala a reclamantului initial.

|n cazul chemarii in garantie, trebuie facuta o distinctie, dupa cum aceasta a fost efectuata din initiativa reclamantului sau a pârâtului. Invocarea exceptiei de necompetenta este posibil a fi facuta numai de catre chematul in garantie care il apara in proces pe pârât. De asemenea, in cazul indicarii titularului dreptului, daca acesta recunoaste sustinerile pârâtului, va putea, inlocuindu-l pe pârât in proces potrivit articolului 66 Cod de procedura civila, sa invoce necompetenta relativa a instantei.

Articolul 158, alineat final, Cod de procedura civila, stabileste ca, in cazul necompetentei relative, partea care a facut cererea la instanta necompetenta nu va putea cere declararea necompetentei.

6. Conditiile in care se poate invoca

exceptia de necompetenta

Necompetenta poate fi invocata prin diferite mijloace procesuale, care difera dupa momentul la care se invoca:

– daca necompetenta se invoca in cursul judecatii, mijlocul procesual este exceptia de necompetenta;

– daca necompetenta se invoca dupa ce s-a pronuntat hotarârea primei instante, mijlocul procesual este calea apelului;

– când necompetenta se invoca in cazul unei hotarâri definitive, mijlocul procesual este recursul.

Exceptia de necompetenta se invoca in mod diferit, dupa cum norma de competenta ce se considera ar fi fost incalcata este absoluta (competenta generala, materiala sau teritoriala exclusiva), sau relativa (competenta teritoriala, in celelalte cazuri decât cea exclusiva).

Exceptia de necompetenta absoluta poate fi invocata de oricare dintre parti, procuror sau instanta din oficiu, in orice faza a judecatii.

Daca necompetenta absoluta nu a fost ridicata in fata primei instante poate fi invocata direct in apel ori in recurs, prin cererea de apel sau recurs, ori, cel mai târziu la prima zi de infatisare, sub sanctiunea decaderii.

Exceptia de necompetenta relativa poate fi invocata numai de catre pârât in fata primei instante, pâna la prima zi de infatisare. Exceptia de necompetenta relativa trebuie invocata inaintea altor exceptii, inainte de a se intra in dezbaterea fondului, sub sanctiunea decaderii din dreptul de a mai putea invoca aceasta exceptie.

Exceptia de necompetenta poate fi invocata de partile din proces, instanta putând sa puna din oficiu in discutie numai necompetenta absoluta. Invocând exceptia de necompetenta, pârâtul, poate cere sa-si decline competenta in favoarea unei alte instante de judecata, sau a unui alt organ cu activitate jurisdictionala, competent potrivit legii.

Exceptia de necompetenta relativa este o exceptie de procedura, dilatorie, care va trebui invocata cu prioritate, prin intâmpinarea sau cel mai târziu pâna la prima zi de infatisare si, oricum, inainte de a se intra in cercetarea cauzei in fond, pentu ca in situatia sesizarii unei instante necompetente, ea nu are abilitatea sa se pronunte asupra celorlalte aspecte care formeaza obiectul procesului.

Daca actiunea nu a fost comunicata pârâtului, acesta este in drept sa ridice exceptia de necompetenta teritoriala relativa pâna la primul termen dupa comunicarea actiunii, termenele anterioare neputând fi incadrate in notiunea “prima zi de infatisare”. Nefiind comunicata actiunea, pârâtul nu poate fi considerat in masura sa puna concluzii.

Necompetenta absoluta poate fi acoperita in momentul in care hotarârea pronuntata de instanta necompetenta a ramas definitiva sau irevocabila. Efectele puterii de lucru judecat a unei asemenea hotarâri se intind si asupra competentei instantei a carei hotarâre nu a fost atacata sau contestata in conditiile legii.

Daca necompetenta absoluta a fost ridicata in cursul judecatii la instanta de recurs, dar exceptia a fost respinsa, aceasta problema nu va mai putea forma obiectul unei contestatii in anulare. Cu toate acestea, potrivit articolului 317, alineat final, Cod de procedura civila, contestatia va putea fi primita daca motivul de necompetenta absoluta a fost invocat in recurs insa instanta l-a respins pentru ca implica verificari de fapt, sau recursul a fost respins fara sa fi fost judecat in fond.

Modul de rezolvare a exceptiei

de necompetenta

Este firesc ca instanta sesizata cu judecarea actiunii sa solutioneze si exceptia de necompetenta. Uneori acest principiu rezulta si din dispozitiile articolului 17 Cod de procedura civila, potrivit cu care cererile accesorii si incidentale sunt in caderea instantei competente sa judece cererea principala.

O data invocata exceptia de necompetenta, ea trebuie solutionata cu prioritate fata de celelalte eventuale exceptii procesuale, inainte de a se intra in cercetarea cauzei de fond.

Exceptia trebuie pusa, in mod obligatoriu, in discutia partilor.

Daca instanta respinge exceptia, se va da o incheiere interlocutorie si judecata cauzei va continua. incheierea va putea fi atacata cu apel sau cu recurs, numai o data cu fondul (articolul 158 alineatul 2, Cod de procedura civla).

Daca instanta admite exceptia de necompetenta, ea pronunta o hotarâre prin care se dezinvesteste de judecata pricinii, prin declinarea competentei. in hotarâre, dupa caz, sentinta sau decizie, se va stabili care este instanta competenta sau un alt organ de jurisdictie competent potrivit legii.

Hotarârea declinatorie de competenta se bucura de puterea de lucru judecat, dar acest efect priveste exclusiv dezinvestirea instantei in fata careia s-a ridicat exceptia de necompetenta. Instanta investita prin hotarârea de declinare isi va verifica competenta sa si s-ar putea ca la rândul ei sa considere prima instanta sesizata ca fiind competenta, ivindu-se astfel conflictul de competenta ce urmeaza a fi solutionat conform articolelor 20 – 22 Cod de procedura civila.

Potrivit articolului 158 alineatul 3 Cod de procedura civila, de indata ce hotarârea de declinare a competentei a devenit irevocabila, dosarul va fi trimis instantei competente sau, dupa caz, altui organ cu activitate jurisdictionala, competent potrivit legii.

Termenul de apel de 15 zile curge de la pronuntare, legiuitorul urmarind sa nu intârzie judecata cauzei si sa asigure o solutionare grabnica a incidentului privind competenta instantei sesizate. si pentru calea de atac a recursului termenul curge tot de la pronuntare.

Hotarârea declinatorie de competenta dezinvesteste instanta care a pronuntat-o, si investeste instanta in favoarea careia s-a pronuntat declinarea, dar acest efect al investirii se produce pe data ramânerii definitive a hotarârii de declinare a competentei.

|n cazul in care necompetenta a fost invocata prin formularea unui motiv de apel, care a fost admis de instanta si s-a dispus desfiintarea hotarârii pentru lipsa de competenta, articolul 297 alineatul 2, Cod de procedura civila, prevede trimiterea cauzei instantei competente sau altui organ jurisdictional competent potrivit legii. Tot astfel, daca necompetenta a fost invocata printr-un motiv de recurs si recursul a fost admis, hotarârea atacata pe aceasta cale va fi casata pentru lipsa de competenta si, potrivit articolului 312 alineatul 2, Cod de procedura civila, cauza se trimite spre rejudecare instantei competente sau organului cu activitate jurisdictionala competent potrivit legii.

Se poate ca instanta de recurs sa constate ca ea insasi este competenta sa solutioneze pricina in prima instanta sau in apel. in acest caz ea va casa hotarârea recrutata si va solutiona cauza competentei sale.

SECȚIUNEA a II-a

Exceptii privind compunerea si constituirea instantei

Notiuni introductive

Legatura indisolubila dintre activitatea instantelor si principiul legalitatii, consacrat prin textele articolelor 123 si 125 din Constitutie, potrivit cu care justitia se infaptuieste in numele legii, prin instantele judecatoresti stabilite de lege, iar judecatorii sunt independenti si se supun numai legii.

Pozitia judecatorului intr-un proces trebuie sa fie obiectiva, fara implicatii in cauza pe care o solutioneaza si, mai ales, judecatorul sa nu fie in situatia de a se pronunta intr-o cauza cu care a fost sesizata o alta instanta sau aupra careia s-a mai pronuntat anterior.

Independenta instantelor si a judecatorilor se analizeaza sub dublu aspect, si anume, functional si procesual. Dar in ambele situatii trebuie retinut ca instantele si judecatorii, in statul nostru de drept, nu sunt si nu pot fi independenti fata de lege.

Printre garantiile independentei judecatorilor, alaturi de inamovibilitatea lor se mentioneaza de unii autori si colegialitatea, ceea ce este foarte justificat.

Respectarea principiului colegialitatii poate interesa direct exceptiile privitoare la compunerea si constituirea instantei

Exceptiile privind incalcarea dispozitiilor legale ce stabilesc

compunerea sau constituirea instantei

Gresita compunere a instantei

Activitatea de judecata a instantelor judecatoresti se desfasoara, potrivit dispozitiilor Legii numarul 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca si a legii Curtii Supreme de Justitie numarul 56/1993. Pe baza principiului colegialitatii, Legea numarul 92/1992 stabilind insa si unele exceptii de la aplicarea acestui principiu.

|n literatura juridica s-a discutat problema de a sti care sistem al compunerii instantelor de judecata este mai avantajos pentru a raspunde corespunzator intereselor generale ale justitiei si justitiabililor: sistemul judecatorului unic sau sistemul colegial.

|n tratatul sau, profesorul V. M. Ciobanu, comparând argumentele si contra argumentele celor doua sisteme, el pledeaza pentru un sistem mixt, in care regula sa fie colegialitatea in compunerea instantei, iar judecatorul unic sa reprezinte exceptia, pentru cauzele obiective mai simple care implica o solutionare urgenta. Este sistemul care s-a impus si in legislatia noastra, fiind consacrat de legea de organizare judecatoreasca.

Asftel, potrivit aritcolului 22 din lege, “procesele si cererile de competenta judecatoriilor se judeca in complete formate din doi judecatori”, iar prin exceptiile de la aceasta regula, “urmatoarele procese si cereri de competenta judecatoriilor se judeca (in materie civila) de catre un singur judecator:

– cererile introduse pe cale principala, referitoare la pensii de intretinere; litigiile patrimoniale dintre persoanele fizice, având ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun mobil, in cazul in care valoarea litigiului nu depaseste 300.000 lei si nu priveste o succesiune sau imparteli de bunuri; actiunile posesorii; cererile privind inregistrarile in registrele de stare civila; plângerile impotriva incheierilor de aprobare a proceselor-verbale de constatare a contraventiilor vamale; luarea unor masuri asiguratorii sau a unor masuri vremelnice in cazuri urgente; cererile de orice fel referitoare la popriri, litigiile de munca privind pretentiile banesti a caror valoare nu depaseste 100.000 lei;

– procesele si cererile care, potrivit legii, se solutioneaza de judecatorii in prima instanta;

– cererile si caile de atac de competenta judecatoriilor, referitoare la cauzele aratate mai sus.

Potrivit articolului 17 din Legea numarul 92/1992, “Cauzele date, potrivit legii, in competenta de prima instanta a judecatoriilor, tribunalelor si curtilor de apel se judeca de un singur judecator. Apelurile se judeca de tribunale si de curtile de apel in complet format din doi judecatori. Recursurile se judeca de tribunale si curtile de apel in complet format din trei judecatori”.

Ca exceptie de la aceasta regula, potrivit modificarilor aduse de Ordonanta de Urgenta numarul 79/1999 Legii numarul 92/1992 “Cauzele privind conflictele de munca se judeca in prima instanta, cu celeritate, de catre un complet format dintr-un judecator si doi asistenti, judiciari, dintre care, unul reprezentând asociatiile patronale, iar celalalt reprezentând sindicatele (articolul 17 alineatul 1 din Legea numarul 92/1992 modificata).

Potrivit articolului 26 din aceeasi lege, “tribunalele judeca procesele si cererile de competenta lor, in prima instanta, in complet format din doi judecatori, iar apelurile si recursurile, in complet format din trei judecatori. Tot astfel, potrivit articolului 29 din lege “Curtile de Apel judeca procesele de competenta lor, in prima instanta, in complete formate din doi judecatori, iar apelurile si recursurile in complete formate din trei judecatori”.

Presedintii tribunalelor si ai curtilor de apel sunt ajutati in indeplinirea atributiilor de 1-3 vicepresedinti, urmând ca ministrul justitiei sa stabileasca tribunalele si curtile de apel la care vor fi câte 2-3 vicepresedinti.

Completul de judecata este prezidat de presedintele sau vicepresedintele instantei, ori de presedintele de sectie in cazul in care acestia participa la judecata, iar in celelalte cazuri de judecatorul desemnat de presedintele instantei sau al sectiei.

|n ceea ce priveste Curtea Suprema de Justitie, principalul rol al Curtii este de a asigura aplicarea unitara a legii de catre instantele judecatoresti.

Curtea Suprema de Justitie este compusa dintr-un presedinte, un vicepresedinte, cinci vicepresedinti de sectie si cel mult optzeci de judecatori.

Presedintele prezideaza Curtea in sectiile unite, iar la sectii poate prezida orice complet de judecata. Prezideaza, de asemenea, lucrarile Consiliului Superior al Magistraturii, când acesta implineste rolul de consiliu de disciplina.

Cât priveste Curtea Suprema de Justitie, potrivit articolului 16 din Legea sa organica numarul 56/1993 “completele de judecata se constituie cu trei judecatori din aceeasi Sectie”, iar daca numarul de judecatori necesar formarii completului de judecata nu se poate asigura, acesta va fi constituit cu judecatori de la celelalte sectii, desemnati de presedintele Curtii Supreme de Justitie.

|n toate cazurile prevazute de articolul 97 alineatul 3 din Legea numarul 92/1992 si articolul 58 alineatul 3 din Legea Curtii Supreme de Justitie, completul este alcatuit in compunere de 9 judecatori, hotarârea prin care se solutioneaza contestatia fiind irevocabila (articolul 80 din Legea 92/1992). Când Curtea Suprema de Justitie judeca in sectii unite, este necesar sa participe cel putin trei sferturi din membrii sai, decizia fiind luata cu majoritatea celor prezenti.

Un aspect al compunerii completului de judecata priveste respectarea in conditiile legii a principiului continuitatii, in conformitate cu care judecata procesului urmeaza sa se faca de la inceput si pâna la sfârsit de acelasi complet de judecata, pentru ca judecatorii sa isi poata forma convingerea mai usor, iar activitatea de judecata sa fie mai eficace, in masura in care continuitatea ar fi legata si de celeritate. De subliniat potrivit legi, ca in sistemul nostru procesual continuitatea este limitata la cerinta ca hotarârea sa fie pronuntata de aceeasi judecatori care au judecat fondul pricinii, sub sanctiunea, in caz contrar, a casarii hotarârii.

Dispozitiile legii de organizare judecatoreasca privitoare la compunerea completelor de judecata, la judecatorii, la tribunale, si la Curtile de Apel, ca, de altfel, si la Curtea Suprema de Justitie potrivit Legii numarul 56/1993 au caracter imperativ, astfel incât exceptia privitoare la gresita compunere a instantei, respectiv la situatia in care pricina este sau a fost judecata de un numar mai mic sau mai mare de judecatori decât cel prevazut de lege, poate fi invocata da oricare dintre parti, de procurorul care participa la judecata sau instanta din oficiu.

Gresita constituire a instantei

Constituirea instantei semnifica, alcatuirea ei complexa cu toate organele si persoanele cerute de lege.

Este vorba in primul rând, de participarea alaturi de completul de judecata a grefierului, caruia Codul de procedura civila ii stabileste diferite atributii legate de desfasurarea procesului, care in afara atributiilor de executie (apelul partilor si al martorilor, luarea notelor de sedinta etc.) realizeaza o serie de activitati cum ar fi: redacteaza incheierea de sedinta, semneaza minuta si dispozitivul hotarârii etc.

Se are de asemenea in vedere participarea procurorului in toate cazurile in care legea prevede obligativitatea concluziilor sale, având potrivit Legii numarul 92/1992, dreptul de a exercita actiunile civile in cazurile prevazute de lege (mai putin cele strict personale).

La Curtea Suprema de Justitie, rolul grefierului este luat de magistratul asistent care insa face parte din corpul magistratilor. Potrivit articolului 42 din Legea numarul 56/1993, magistratii asistenti care participa la sedintele de judecata ale Curtii iau nota de sustinerile facute, redacteaza incheierile, participa cu vot consultativ la deliberari si redacteaza decizii, conform repartitiei facute de presedinte pentru toti membrii completului. Ei vor aduce la indeplinire orice alte sarcini incredintate de presedintele Curtii, de vicepresedintele sau de presedintele Sectiei.

Respectarea dispozitiilor legale privind constituirea instantei are in vedere si participarea procurorului, alaturi de completul de judecata, fie in cazurile in care legea prevede in mod expres obligativitatea concluziilor sale, fie atunci când in temeiul legii, el ia initiativa de a introduce actiunea civila, de a pune concluzii sau de a exercita caile de atac.

|ncalcarea dispozitiilor legale privind constituirea instantei poate fi invocata in cursul procesului, in fata instantei, pe calea unei exceptii procedurale având aceleasi trasaturi ca si exceptia, privind gresita compunere a instantei. in cazul in care s-a pronuntat o hotarâre, cu incalcarea dispozitiilor privind constituirea instantei, partea interesata sau procurorul vor putea valorifica aceasta incalcare spre a obtine anularea hotarârii printr-un motiv de apel sau de recurs.

3. Incompatibilitatea

Potrivit dispozitiilor articolului 24 Cod de procedura civila, incompatibilitatea este situatia in care, in conditiile limitativ si expres prevazute de lege, un judecator nu poate participa la judecarea unei cauze.

Astfel, un prim caz de incompatibilitate se refera la situatia când, dupa pronuntarea unei hotarâri intr-o pricina, un judecator nu poate lua parte la judecarea aceleiasi cauze, in apel sau in recurs, si nici la rejudecarea ei, dupa casare cu trimitere.

|n cazul rejudecarii dupa casare, incompatibilitatea exista numai in situatia in care casarea s-a facut cu trimitere, pentru ca in situatia casarii cu retinere spre rejudecare de catre instanta de apel sau instanta de recurs, judecatorii care au casat hotarârea apelata ori recrutata pot lua parte, dupa caz, la judecarea in fond a pricinii. Explicatia consta in faptul ca prin solutionarea apelului sau a recursului, judecatorii nu pronunta o hotarâre de fond, in prima instanta, conditie prevazuta de articolul 24 Cod de procedura civila, pentru incompatibilitate. De altfel, pronuntarea in cursul procesului a unor incheieri preparatorii, fara existenta unei hotarâri de fond care sa dezlege o problema litigioasa nu duce la incompatibilitate, cât timp nu s-a pronuntat o hotarâre prin care instanta sa se dezinvesteasca.

Prin modificarea adusa Codului de procedura civila prin Legea numarul 59/1993, textul articolului 24 Cod de procedura civila, vizeaza si pe judecatorul de la instanta de apel, care dupa ce a pronuntat o hotarâre de fond in prima instanta este promovat ulterior la instanta superioara. Tot astfel, dispozitiile textului se aplica si judecatorului promovat la Curtea Suprema de Justitie si care este sesizat cu solutionarea unui recurs sau a unui recurs in anulare, in conformitate cu articolul 330 Cod de procedura civila, dupa ce ar fi pronuntat anterior o hotarâre in aceeasi cauza. Incompatibilitatea prevazuta de articolul 24 Cod de procedura civila, se refera si la judecatorii Curtii Supreme de Justitie care, dupa solutionarea unui recurs ordinar la una din sectiile sale, intr-o cauza comerciala sau de contencios administrativ, nu vor lua parte la solutionarea unui eventual recurs in anulare promovat de Procurorul General in aceeasi cauza, la sectiile Unite ale instantei supreme, in conditiile articolului 25 din Legea numarul 56/1993 privind organizarea si functionarea Curtii Supreme de Justitie.

Un al doilea caz privind incompatibilitatea, prevazut de articolul 24 Cod de procedura civila, se refera la judecatorul care a fost martor, expert sau arbitru in aceeasi pricina.

Cazurile de incompatibilitate sunt de stricta interpretare neputând fi extinse prin analogie.

Nu exista incompatibilitate in cazul solutionarii cailor de atac de retractare, in situatia rezolvarii unui apel sau recurs in aceeasi pricina, in cazul rejudecarii fondului dupa casarea hotarârii de catre judecatorii care au procedat la casare, in situatia in care judecatorul este sesizat cu aceeasi pricina de catre parte.

Nu este o situatie de incompatibilitate in cazul judecatorului care a anulat sau respins cererea pe temeiul unei exceptii procesuale.

Incompatibilitatea este reglementata de norme de organizare judecatoreasca imperative, a caror incalcare atrage nulitatea absoluta a hotarârii.

Exceptia de incompatibilitate poate fi invocata in cursul procesului de partea interesata, procuror sau de instanta din oficiu. Dupa pronuntarea hotarârii de fond, incompatibilitatea poate fi invocata de partea interesata sau de procuror, dupa caz, pe calea apelului sau recursului, dar nu pe calea contestatiei in anulare.

Daca exista intr-adevar una din situatiile de incompatibilitate prevazute de lege, fiind invocata pe cale de exceptie in fata instantei, aceasta prin incheiere va trebui sa o admita pe cale de consecinta; judecatorii vizati se vor retrage din completul de judecata care solutioneaza cauza.

Respingerea exceptiei se face tot prin incheiere, iar impotriva acesteia nu se poate face apel sau, dupa caz, recurs, decât odata cu fondul.

4. Abtinerea si recuzarea judecatorilor

|n anumite cazuri in care ar exista posibilitatea ca judecatorul sa nu fie obiectiv cu ocazia judecarii pricinii, datorita legaturilor de rudenie, a afinitatii sau a starii conflictuale in care se afla cu una din parti, legea a prevazut posibilitatea ca judecatorul respectiv sa se poata abtine sau sa poata fi recuzat.

Recuzarea este dreptul pe care il au partile din proces de a cere, in cazurile determinate de lege, ca judecatorii sa se retraga din instanta. in toate aceste cazuri, in care partile pot cere recuzarea, judecatorul singur este dator sa se abtina de la judecata, incunostiintând pe presedintele instantei despre aceasta imprejurare. Deci, obligatiei de abtinere pentru judecator ii corespunde dreptul de recuzare pentru partea care are motive sa se indioasca de impartialitatea judecatorului.

Abtinerea (articolele 25-26 Cod de procedura civila) si recuzarea (articolele 27-36 Cod de procedura civila) sunt reglementate in cazurile indicate de lege in care se presupune ca judecatorul, datorita legaturilor sale cu una dintre parti, nu ar putea fi obiectiv si, prin urmare, legea intelege sa protejeze pe cealalta parte care ar putea fi prejudiciata. Legea are in vedere, totodata, eventualul interes personal al judecatorului in modul cum se va rezolva, sentimentele de ura sau vrasmasie pe care le-ar fi manifestat fata de una din parti sau, in sfârsit, faptul ca judecatorul si-ar fi exprimat opinia cu privire la speta ce se judeca.

Cazurile de abtinere sunt aceleasi ca si cele de recuzare, fiind expres pevazute de articolul 27 Cod de procedura civila. Cele doua incidente au o procedura de solutionare comuna, diferit fiind numai caracterul normelor care reglementeaza cele doua institutii procesuale.

Astfel, abtinerea este reglementata de norme imperative, cu mentiunea ca nerespectarea obligatiei de a se abtine atrage numai sanctiunea disciplinara a judecatorului in cauza, neafectând valabilitatea hotarârii, iar recuzarea este reglementata de norme dispozitive, in sensul ca partea interesata are latitudinea de a-l recuza pe judecator.

Abtinerea se propune de judecator dupa ce cunoaste motivul, iar propunerea de recuzare se face verbal sau in scris pentru fiecare judecator in parte si inainte de inceperea oricarei dezbateri, sub sanctiunea decaderii.

Daca motivul de recuzare s-a ivit dupa inceperea dezbaterilor, partea va trebui sa propuna recuzarea de indata ce a cunoscut motivul, iar judecatorul recuzabil poate declara ca se abtine.

Cererea de recuzare se solutioneaza de un complet de judecata din care nu poate face parte judecatorul recuzabil.

|n situatia in care datorita abtinerii sau recuzarii nu se poate alcatui completul de judecata, ori atunci când sunt recuzati toti judecatorii unei instante, cererea se judeca de catre instanta ierarhic superioara.

Recuzarea membrilor unor Sectii ale Curtii Supreme de Justitie se judeca de alta Sectie a acestei instante.

|n toate situatiile, judecarea cererii de recuzare sau de abtinere se face in camera de consiliu, fara citarea partilor, iar ascultarea judecatorului recuzabil nu este obligatorie. Participarea judecatorului recuzabil la solutionarea cererii de recuzare atrage nulitatea hotarârii.

Instanta se pronunta printr-o incheiere, precizând in cazul admiterii cererii de recuzare in ce masura actele indeplinite de judecatorul recuzat vor fi mentinute.

|n cazul in care cererea de recuzare a fost solutionata si admisa de instanta superioara, pricina se trimite la o alta instanta, de acelasi grad cu cea sesizata initial, iar daca este respinsa, pricina se restituie spre judecata instantei.

|ncheiera prin care se solutioneaza cererea de abtinere, respectiv cea prin care s-a admis recuzarea, nu este supusa niciunei cai de atac, iar incheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odata cu fondul.

Articolul 27 Cod de procedura civila, prevede urmatoarele cazuri de recuzare a judecatorilor, respectiv abtinere:

– când el, sotul sau, ascendentii sau descendentii lor, au vreun interes in judecarea pricinii sau când este sot, ruda sau afin, pâna la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din parti;

– când el este sot, ruda sau afin in linie directa ori in linie colaterala, pâna la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei parti sau daca este casatorit cu fratele ori sora sotului uneia din persoane;

– când sotul in viata si nedespartit este ruda sau afin al uneia din parti pâna la al patrulea grad inclusiv, sau daca, fiind incetat din viata ori nedespartit, au ramas copii;

– daca el, sotul sau rudele lor pâna la al patrulea grad inclusiv au o pricina asemanatoare cu aceea care se judeca sau daca au o judecata la instanta unde una din parti este judecator;

– daca intre aceleasi persoane si una din parti a fost judecata in judecata penala in timp de cinci ani inaintea recuzarii;

– daca este tutore sau curator al uneia din parti;

– daca si-a spus parerea cu privire la pricina ce se judeca;

– daca a primit de la una din parti daruri sau fagaduieli de daruri ori altfel de indatoriri;

– daca este vrasmasie intre el, sotul sau una din rudele sale pâna la al patrulea grad inclusiv, si una din parti, sotii sau rudele acestora pâna la al treilea grad inclusiv.

Cu exceptia cazului, când, si-a spus parerea cu privire la pricina ce se judeca, sunt obligati sa se abtina sau pot fi recuzati si procurorii, grefierii si

magistratii asistenti de la Curtea Suprema de Justitie.

Dispozitiile privitoare la recuzare si abtinere isi gasesc aplicarea si in cadrul arbitrajului.

Potrivit cu dispozitiile articolului 351 Cod de procedura civila, recuzarea trebuie sa fie ceruta, sub sanctiunea decaderii, in termen de zece zile de la data când partea a luat cunostinta de numirea arbitrului sau, dupa caz, de la survenirea cauzei de recuzare. Cererea de recuzare se solutioneaza de catre instanta judecatoreasca prevazuta de articolul 342 Cod de procedura civila, respectiv instanta de judecata care, in lipsa conventiei arbitrale, ar fi fost competenta sa judece litigiul in fond, in prima instanta. Solutionarea cererii de recuzare se face cu citarea partilor si a arbitrului recuzabil, in termen de zece zile de la sesizare, printr-o incheiere care nu este supusa cailor de atac.

Dispozitii corespunzatoare se aplica si in cazul arbitrajului institutional, respectiv al centrelor permanente de arbitraj. Astfel articolul 14 din Regulile de procedura aplicabile la Curtea de Arbitraj Comercial International de pe lânga Camera de Comert si Industri a României prevede ca arbitrul sau supraarbitrul poate fi recuzat sau poate declara ca se abtine de la solutionarea litigiului pentru cauze care pun la indoiala independenta si impartialitatea sa, aceste cauze fiind cele prevazute de Codul de procedura civila pentru recuzarea judecatorilor.

5. Stramutarea pricinilor

|n anumite cazuri, in care este periclitata judecarea in bune conditii a unei cauze, este permisa stramutarea pricinii de la instanta competenta la o anumita instanta, de grad egal, in scopul asigurarii obiectivitatii si a prestigiului instantei.

Stramutarea se prezinta ca o forma de propagare judecatoreasca de competenta, intrucât prin efectul hotarârii judecatoresti a instantei superioare care a incuviintat cererea de stramutare, opereaza prelungirea competentei instantei la care s-a stramutat cauza. Stramutarea este o exceptie procesuala care vizeaza instanta de judecata.

Dispozitiile articolului 37 Cod de procedura civila, prevad cazurile exprese si limitative de stramutare a pricinii. Motivele de stramutare sunt:

– când una din parti are doua rude sau afini pâna la gradul al patrulea, printre magistratii instantei;

– când exista banuiala legitima, daca se poate presupune ca nepartinirea judecatorilor ar fi stirbita, datorita calitatii partilor, imprejurarilor pricinii sau a vrasmasiilor locale;

– când exista motive de siguranta publica, ce creeaza presupunerea ca judecata procesului la instanta competenta ar putea produce tulburarea ordinii.

|n situatia sesizarii unei instante necompetente, intre exceptia de necompetenta si exceptia stramutarii bazata pe motiv de rudenie sau afinitate, va avea prioritate exceptia de necompetenta al carei efect este trimiterea cauzei la instanta competenta, nemaifiind necesara stramutarea pricinii.

Referitor la cel de al doilea motiv de stramutare, pentru ca banuiala sa fie legitima, trebuiesc dovedite imprejurarile de natura sa se retina acest aspect.

Motivul de stramutare bazat pe rudenie si afinitate are caracter dispozitiv, in sensul ca va putea fi invocata numai partea adversa celei care are relatii de rudenie, pâna la gradul al patrulea inclusiv, cu cel putin doi dintre magistratii instantei sesizate. in acest sens, partea interesata va putea cere fie recuzarea judecatorilor rude cu partea adversa, fie stramutarea cauzei pentru motive de rudenie.

Exceptia de stramutare bazata pe motiv de rudenie sau afinitate va putea fi invocata de procuror, care participa la dezbateri in calitate de parte in proces.

Potrivit articolului 38 alineatul 1, Cod de procedura civila, exceptia stramutarii bazata pe acest motiv va putea fi invocata, sub sanctiunea decaderii, numai inainte de inceperea dezbaterilor.

Cererea de stramutare pentru acest motiv se depune la instanta ierarhic superioara, careia lagea ii acorda competenta de a pronunta asupra ei, conform articolului 39 Cod de procedura civila, invocarea exceptiei facându-se prin cerere scrisa.

Celelalte doua motive de stramutare, banuiala legitima si siguranta publica, sunt de natura imperativa, incât ele vor putea fi invocate de orice parte din proces, precum si de procuror, in orice stare a pricinii, nu numai inainte de inceperea dezbaterilor, cu precizarea ca pentru siguranta publica stramutarea poate fi ceruta de procurorul de pe langa Curtea Suprema de Justitie.

Competenta in solutionarea cererii de stramutare bazata pe banuiala legitima si siguranta publica revine Curtii Supreme de Justitie.

Instanta competenta va judeca cererea de stramutare in camera de consiliu potrivit articolului 40 Cod de procedura civila.

Cererea de stramutare nu atrage suspendarea judecatii pricinii, dar presedintele instantei competente va putea cere dosarul pricinii si va putea dispune, fara citarea partilor, masura suspendarii, comunicând de urgenta instantei respective.

Daca cererea de stramutare se admite, dosarul va fi trimis unei instante egale in grad cu cea care era competenta in mod normal sa solutioneze pricina. Aceasta instanta va fi instiintata de indata despre admiterea cererii de stramutare. in cazul in care instanta a savârsit acte de procedura sau a procedat intre timp la judecarea pricinii, actele de procedura indeplinite ulterior stramutarii si hotarârea pronuntata sunt desfiintate de drept prin efectul admiterii cererii de stramutare.

Hotarârea prin care se solutioneaza cererea de stramutare se da fara motivare, nefiind supusa niciunei cai de atac, fie ea ordinara sau extraordinara.

6. Delegarea instantei

Potrivit articolului 23 Cod de procedura civila, “când din pricina unor imprejurari exceptionale, instanta competenta este impiedicata un timp indelungat sa functioneze, Curtea Suprema de Justitie, la cererea partii interesate, va desemna o alta instanta de acelasi grad care sa judece cauza”.

Numai imprejurarile exceptionale, respectiv calamitatile naturale (seism, inundatii, stare de carantina in cazul unei epidemii, stare de razboi) sunt de natura sa duca la delegarea instantei.

Curtea Suprema de Justitie, sesizata cu cererea scrisa de partea interesata, constatând existenta imprejurarilor exceptionale, va admite cererea si va desemna o alta instanta de acelasi grad cu cea impiedicata sa functioneze.

Delegarea instantei constituie un caz de prorogare judiciara de competenta.

SECȚIUNEA a III-a

EXCEPȚII PROCESUALE PRIVIND UNELE ASPECTE ALE ORGANIZĂRII ACTIVITĂȚII DE JUDECATĂ

Exceptia de litispendenta

Potrivit articolului 163 alineatul 1 Cod de procedura civila, “nimeni nu poate fi chemat in judecata pentru aceeasi cauza, acelasi obiect si de aceeasi parte inaintea mai multor instante".

Aceste dispozitii legale, concretizeaza litispendenta, respectiv situatia procesuala in care doua (sau mai multe) instante de fond, deopotriva competente, sunt sesizate cu aceeasi pricina.

Conditiile necesare, pentru a exista situatia litispendentei sunt:

– existenta a cel putin doua cereri de chemare in judecata, care sa aiba aceleasi parti, acelasi obiect, aceeasi cauza;

– instantele sesizate trebuie sa fie competente deopotriva, in caz contrar având prioritate exceptia de necompetenta fata de cea de litispendenta;

– ambele instante sa fie legate prin citarea partilor, in sensul existentei pe rol a cauzelor;

– ambele pricini sa se gaseasca in fata instantelor de fond.

|n cazul in care una din pricini se afla in apel sau in recurs, fapt ce presupune existenta unei hotarâri, se va invoca exceptia autoritatii lucrului judecat si nu cea a litispendentei.

Exceptia de litispendenta are caracter absolut, textul articolului 163 alineatul 2, Cod de procedura civila, stabilind ca ea “se va putea ridica de parti sau de judecator in orice stare a pricinii, in fata instantelor de fond”.

De aici rezulta, particularitatea cu pivire la momentul pâna la care poate fi ridicata exceptia de litispendenta, respectiv numai in fata instantelor de fond. Daca la judecata cauzei participa si procurorul, fata de caracterul exceptiei, ea va putea fi invocata si de procuror.

|n raport de data inregistrarii cererii, in fata celei din urma instante, in grad egal sesizate, se va ridica exceptia de litispendenta, iar daca au fost sesizate instante de grad diferit, exceptia va fi invocata in fata instantei de grad mai mic, dosarele urmând sa fie reunite la instanta de grad mai inalt.

Daca exceptia litispendentei este admisa, instanta pronunta o hotarâre prin care se dezinvesteste. in cazul respingerii exceptiei, instanta va de o incheiere interlocutorie, care va putea fi atacata cu apel sau recurs numai o data cu fondul cauzei.

|n cazul in care, dupa pronutarea hotarârii de dezinvestire de catre cea de a doua instanta, prima instanta se declara necompetenta, intervine conflictul negativ de competenta care se solutioneaza potrivit dispozitiilor articolelor 21 si 22 Cod de procedura civila ,prin regulator de competenta.

|n situatia ridicarii exceptiei de litispendenta, instanta trebuie sa verifice toate conditiile existentei acestei situatii procesuale, respectiv tripla identitate (parti, obiect, cauza), sesizarea primei instante, precum si faptul daca ambele instante sunt deopotriva competente, in caz contrar având prioritate exceptia de necompetenta.

Exceptia de litispendenta este o exceptie de procedura dilatoire si absoluta in a carei solutionare legala instantele trebuie sa manifeste o atentie deosebita.

Exceptia de conexitate

Dispozitiile articolului 164 Cod de procedura civila, prevad: “Partile nu vor putea cere intrunirea mai multor pricini care se afla inaintea aceleiasi parti sau chiar impreuna cu alte parti, si al caror obiect si cauza au intre dânsele o strânsa legatura”. Este situatia procesuala cunoscuta sub denumirea de conexitate.

Uneori, se poate intâmpla ca in locul unei simple conexitati sa existe situatia unei adevarate indivizibilitati intre doua sau mai multe cereri, asa incât jonctiunea lor pentru a fi judecate laolalta sa fie nu numai utila, ci si necesara.

Indivizibilitatea nu este decât o conexitate accentuata si ca atare ceea ce prevede legea (articolul 164 Cod de procedura civila) pentru cazul conexitatii, este deplin valabil si pentru individualitate.

Pentru existenta conexitatii este necesar sa fie indeplinite urmatoarele conditii:

– existenta a doua sau mai multe pricini, aflate la aceleasi instante sau la instante deosebite, de acelasi grad, in care sa fie cel putin o parte comuna;

– existenta unei strânse legaturi de cauza si obiect intre pricinile respective.

Conexitatea vizeaza buna administrare a justitiei, incât ea poate fi invocata ca exceptie procesuala nu numai de partile din proces, ci si de instanta din oficiu, intrucât articolul 164 alineatul 2, Cod de procedura civila, prevede ca intrunirea pricinilor poate fi facuta si de judecatori chiar daca partile nu au cerut-o.

Exceptia conexitatii, ca masura de buna administrare a justitiei, poate fi ridicata in tot cursul procesului, in fata primei instante, nefiind posibila cunoasterea faptului ca exista mai multe pricini pe rolul instantelor decât cu ocazia dezbaterilor.

|n cazul in care exceptia conexitatii se invoca in fata celei din urma instante sesizate, in situatia in care aceasta o va admite, va trimite dosarul instantei mai intâi sesizate, in vederea conexarii pricinilor.

Dupa conexare, potrivit articolului 165 Cod de procedura civila, instanta la care a avut loc reuniunea pricinilor, constatând ca numai una din ele este in stare de judecata, poate dispune disjungerea actiunilor conexate.

Prin exceptie de la regula potrivit careia in urma admiterii exceptiei conexitatii pricina se trimite instantei mai intâi sesizate, articolul 164 alineatul 3, Cod de procedura civila, prevede ca daca partile de comun acord o cer, exista posibilitatea trimiterii dosarului la una din celelalte instante. Daca insa exista o regula care instituie competenta absoluta a unei instante, articolul 164 alineatul 4 Cod de procedura civila, stabileste ca se va trimite dosarul acelei instante, intrucât normele privind conexitatea nu pot aduce atingere regulilor de competenta absoluta.

Efectul admiterii exceptiei conexitatii il constituie inaintarea dosarului instantei mai intâi investita, operând ca atare o prorogare legala de competenta.

Exceptia conexitatii are un rol important in procesul civil, inlaturându-se situatia pronuntarii unor hotarâri contradictorii.

Exemple de actiuni conexe le constituie actiunile ce izvorasc din acelasi contract, cum ar fi actiunea prin care vânzatorul cere plata pârâtului, si actiunea prin care cumparatorul cere rezolutiunea pentru vicii ascunse, ori actiunile de paratj succesoral si cele privitoare la raportul bunurilor donate si la reductiunea liberalitatilor care depasesc cotitatea disponibila.

C a p i t o l u l 3

EXCEPȚII PROCESUALE PRIVIND PROCEDURA

DE JUDECATĂ. NULITATEA ACTELOR

DE PROCEDURĂ

SECȚIUNEA I

Notiuni introductive

Formele si actele de procedura

Procesul civil este o activitate care se desfasoara in timp si consta dintr-un complex de acte procedurale ale partilor, instantei si organelor sale auxiliare, care ii dau viata, ii asigura desfasurarea si ii consemneaza sfârsitul.

Legea stabileste dispozitii pentru organizarea instantelor judecatoresti si pentru competenta acestora, precum si forme, in vederea pornirii procesului civil, citarii partilor in fata instantei, administrarii probelor, desfasurarii dezbaterilor, pronuntarea hotarârii, exercitarii cailor de atac si executarii silite a hotarârilor judecatoresti. Toate aceste dispoziii legale care reglementeaza procesul civil constituie regimul juridic al formelor procedurale.

Ca urmare, formele procedurale reprezinta conditiile prevazute de lege cu privire la activitatea instantei si a auxiliarilor sai, precum si la raporturile procesuale dintre parti si aceste organe. Ele au rolul de a asigura o judecata dreapta, care sa se desfasoare in cele mai bune conditii, pastrându-se egalitatea intre parti si dând posibilitatea completului de judecata sa cunoasca faptele in realitatea lor si sa aplice, in mod corespunzator, legea, sa pronunte o hotarâre justa, legala si temeinica.

|ncercându-se sa se stabileasca o corelatie intre forma procedurala si actul de procedura, s-a precizat ca forma de procedura este ceea ce legea prescrie, iar actul de procedura ar fi forma adusa la indeplinire. Astfel articolele 82-84, 112-114 si 133, Cod de procedura civila, ar constitui forma procedurala a chemarii in judecata, iar cererea de chemare in judecata ar fi actul de procedura.

|n materia dreptului procesual civil, prin act de procedura se intelege nu numai operatiunea juridica, ci si actul scris care o constata, act scris socotit de catre unii autori, ca o operatiune juridica distincta.

Astfel, citarea partii sau comunicarea unui act de procedura se materializeaza in acte de procedura corespunzatoare precum: citatia, dovada de primire, procesul-verbal intocmit de agentul procedural. Sunt acte de procedura cererile de chemare in judecata si de exercitare a cailor de atac, citatiile, actele scrise care constata comunicarea actului de procedura, declaratiile martorilor, rapoartele de expertiza, incheierile, hotarârile, somatiile etc. Ca atare, se poate defini actul de procedura ca fiind orice act facut in cursul si in cadrul procesului civil de catre parti, instanta judecatoreasca si ceilalti participanti la proces legat de activitatea procesuala a acestora

Clasificarea actelor de procedura

|n literatura juridica actele de procedura sunt clasificate in functie de diferite criterii. Cel mai important criteriu, apartine profesorului V. M. Ciobanu in Tratatul de procedura civila, care retine urmatoarele clasificari principale:

A. in raport de organele sau persoanele care le intocmesc sau de la care emana:

– actele partilor: cererea de chemare in judecata, intâmpinarea, cererea reconventionala, cererea de exercitare a unei cai de atac, cererea de punere in executare a hotarârii etc.

– actele instantei: incheierile, hotarârile, dispozitia de comunicare a hotarârii si cea pentru punerea ei in executare;

– actele altor participanti la proces: intocmirea si depunerea raportului de expertiza, declaratia martorilor, cererea de anulare a unei amenzi facuta de martori sau experti etc.

– actele organelor auxiliare ale justitiei: dovezile de comunicare a actelor de procedura, procesele-verbale de luare a masurilor asiguratorii, actele de executare ale organelor de executare etc.

B. in functie de continut, actele de procedura se clasifica in:

– actele de procedura care contin o manifestare de vointa, cererea de chemare in judecata, intâmpinarea, cererea reconventionala, cererea de exercitare a unei cai de atac, achitarea, renuntarea, tranzactia etc.

– actele de procedura care constata o operatie procedurala: citatia, procesul-verbal de sechestru, comandamentul etc.

C. in functie de natura lor, actele de procedura se impart in:

acte judiciare, care se indeplinesc in fata instantei, precum

interogatoriul partii, depozitia martorului, pronuntarea hotarârii etc.

– acte extrajudiciare, care se indeplinesc in cadrul procesului, dar in afara instantei, precum expertiza, somatia, actele executorului judecatoresc etc.

Dupa unii autori, actele extrajudiciare se subclasifica in:

– acte extraprocesuale anterioare procesului ce constau in manifestari de vointa exercitate inainte de declansarea procesului (exemplu, marturisirea facuta intr-un alt proces, sau hotarârea privind asigurarea dovezilor etc.);

– actele extraprocesuale contemporane cu procesul, manifestari de vointa facute dupa declansarea procesului dar in afara acestuia, acte carora legea le atribuie eficienta juridica asupra continutului procesului (exempul, expertiza criminalistica pentru constatarea unui fals, tranzactia realizata printr-un inscris al partilor etc.)

D.in functie de caracterul lor:

– acte jurisdictionale, realizate de judecator in indeplinirea atributiilor sale jurisdictionale, care privesc solutionarea litigiului (exemplu, redactarea minutei etc.)

– acte administrative, prin care se indeplineste o activitate admi- nistrativa legata de solutionarea litigiului (exemplu, fixarea termenului pentru prezentarea pârâtilor sau pentru prezentarea la interogatoriu, repartizarea pricinii spre solutionare, stabilirea completului de judecata etc.)

E.in functie de etapa procesuala in care se indeplinesc actele distingem:

– acte procedurale pregatitoare judecatii (exemple: cererea de chemare in judecata, intâmpinarea, cererea reconventionala etc.);

– acte procedurale facute in timpul dezbaterilor sau judecatii (exem- plu, incheierile de sedinta);

– acte realizate dupa incheierea judecatii sau post procesuale (hota- rârea judecatoreasca, comandamentul etc.).

F.in raport cu modul de efectuare, actele de procedura se clasifica in:

– acte scrise: cererea de chemare in judecata, cererea pentru exercitarea unei cai de atac, incheierile, hotarârea etc;

– acte orale: depozitia martorilor, raspunsurile la interogatoriu, sus- tinerile partilor, citirea minutei etc.

Conditiile pentru indeplinirea actelor

de procedura

Actele de procedura pentru a fi valabile trebuie sa fie intocmite in anumite conditii si termene, in caz contrar ele nu-si pot produce efectele firesti.

Neregularitatile ce se pot intâlni in realizarea actelor de procedura, fie ca sunt de fond sau de forma, la care se adauga omisiunea indeplinirii unui anumit act de procedura, atrage sanctiunile prevazute de lege, sanctiuni ce uneori pot fi inlaturate, alteori nu, urmând sa opereze nulitatea actului.

– actele de procedura trebuie sa imbrace forma scrisa. Importanta formei scrise consta in faptul ca se poate dovedi existenta lor, se poate stabili neindoios vointa partilor si se asigura conservarea acelor acte.

Numeroase acte de procedura pot fi facute verbal in fata completului de judecata. Exemplu, cererea de recuzare a judecatorului, tranzactia, renuntarea la actiune, raspunsul la interogatoriu, incuviintarea sau respingerea de catre instanta a unor cereri etc., insa acestea sunt si ele consemnate in scris.

– actele de procedura trebuie sa relateze chiar in continutul lor faptul ca au fost indeplinite cererile legii.

Continutul actului nu poate fi completat cu probe extrinseci, cum ar fi: proba cu martori sau prezumtii.

|n literatura de specialitate, s-a aratat ca aceasta conditie nu este o regula generala, obligatorie, deoarece fiind si acte ce se realizeaza in forma orala, nu se poate respecta conditia, si, de asemenea, faptul ca legea nu impune asemenea cerinte pentru actele ce se intocmesc in scris de catre parti ci numai pentru actele instantei care au ca finalitate constatarea unor activitati procesuale.

– alta regula este aceea ca actele de procedura trebuie indeplinite in limba româna. Legea pentru organizarea judecatoreasca, Legea numarul 92/1992, prevede la articolul 6 “procedura judiciara se desfasoara in limba româna”.

Cetatenii apartinând minoritatilor nationale precum si persoanele care nu inteleg sau nu vorbesc limba româna, au dreptul de a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune concluzii prin interpret.

SECȚIUNEA a II-a

Sanctionarea nerespectarii conditiilor privitoare la actele de procedura.

Exceptia nulitatii actului de procedura

Sanctiuni care pot inerveni in cazul in care actele de procedura incalca conditiile stabilite de lege pentru indeplinirea lor

Sanctiunile au in vedere actele instantei, ale partilor si ale altor participanti la proces. Sanctiunile difera dupa insemnatatea formei procedurale pe care o protejeaza, dupa interesul care impune respectul acelei forme.

|n literatura juridica de specialitate se disting urmatoarele sanctiuni pentru nerespectarea conditiilor privitoare la indeplinirea actelor de procedura:

– nulitatea actului de procedura;

– decaderea din termenul prevazut pentru indeplinirea actului;

– perimarea cererii prin care a fost investita instanta;

– prescriptia dreptului de a obtine executarea silita;

– sanctiunile pecuniare;

– sanctiunile disciplinare;

– obligatia de a completa sau reface actul indeplinit fara respectarea dispozitiilor legale;

– obligatia de despagubiri fata de partea vatamata prin incalcarea formelor procedurale.

Sanctiunile vizeaza toate actele de procedura, fie ca este vorba de actele instantei, ale partilor, ale altor participanti sau ale organelor auxiliare ale instantei. Ele difera din enumerarea lor, in functie de importanta formei procedurale pe care o protejeaza si dupa interesul care impune respectul acelei forme.

2. Conceptul de nulitate in dreptul

procesual civil

Legiuitorul nu defineste nulitatea nici in Codul civil si nici in Codul de procedura civila. Definitiile date in doctrina sunt variate.

Nerespectarea conditiilor impuse pentru intocmirea actelor de procedura are drept consecinta aplicarea unor sanctiuni, cea mai importanta fiind nulitatea.

Prin nulitate se intelege sanctiunea procedurala ce intervine in cazul actului de procedura civila care nu indeplineste conditiile cerute de lege pentru a fi considerat un act valabil intocmit si care lipseste actul, in tot sau in parte, de efectele ce le-ar produce daca ar fi un act incheiat cu respectarea conditiilor de valabilitate cerute de lege.

Nulitatea actului de procedura are semnificatii multiple, fie ca particularitate a unui act de a fi anulat, cauza legala a invaliditatii actului, exceptie fundamentala pe aceasta invaliditate, ori efectul sanctiunii nulitatii.

Un act de procedura este nul când nu intruneste conditiile prevazute de lege pentru valabilitatea lui. Actul procedural nul inceteaza sa produca efectele pentru care el a fost facut. Profesorul I. Deleanu introduce in definitia sa cu privire la suprimarea efectelor actului juridic, potrivnice scopului urmarit de dispozitiile legale, completarea in masura stabilita prin hotarâre judecatoresca.

S-a afirmat ca in dreptul procesual civil nulitatea nu reprezinta o simpla consecinta a nerespectarii conditiilor prevazute de lege pentru valabilitatea diferitelor acte ce se intocmesc in cadrul procesului civil. Cu alte cuvinte, nulitatea nu se limiteaza numai la nesocotirea conditiilor de validitate a actelor de procedura.

Conceptul de nulitate in materia procesului civil trebuie sa tina seama de existenta unei categorii proprii de nulitate derivata si de efectele acestei sanctiuni procedurale. De aici se impune concluzia ca nulitatea nu apare numai ca o consecinta a nerespectarii cerintelor de validitate ale actelor de procedura, ci si ca un efect al incalcarii anumitor reguli privitoare la desfasurarea procesului civil.

I. Les defineste nulitatea astfel: “Nulitatea reprezinta o sanctiune ce determina ineficienta actelor de procedura indeplinite fara respectarea regulilor de desfasurare a procesului civil si care se rasfrânge, adeseori, si asupra actelor ulterioare”.

Profesorul I. Deleanu, precizeaza: “s-a considerat insa ca in definirea nulitatii, accentul trebuie pus pe doua idei si anume:

– nulitatea procedurala se raporteaza nu doar la un act juridic individual, ci la un complex de acte, existând, in aceasta materie, o categorie proprie de nulitate, si anume nulitatea derivata;

– nulitatea se analizeaza si in raport cu nesocotirea altor reguli de drept procesual civil decât acelea ce reprezinta cerinte de validitate ale actelor de procedura si se explica, cu totul adevarat, sub ambele aspecte, numai ca nulitatea derivata ne este proprie materiei procesuale, in dreptul civil ea intervenind de asemenea, nesocotirea regulilor de desfasurare a procesului civil inseamna, de fapt, neobservarea sau incalcarea conditiilor prevazute de lege pentru realizarea actului, intocmirea sau aducerea lui la indeplinire”.

Definitia pe care profesorul I. Deleanu o da nulitatii actului de procedura este insotita de urmatoarele precizari complementare:

– nulitatea este o sanctiune si, ca orice alta sanctiune juridica, ea indeplineste atât o functie preventiva, cât si una operativa, de restabilire a preeminentei legii temporar incalcate;

– obiectul nulitatii il constituie actul juridic, in considerarea exigentelor de fond si de forma pentru valabilitatea lui;

– nulitatea opereaza numai pe baza unei hotarâri judecatoresti;

– nulitatea poate fi totala sau partiala, potrivit cu natura dispozitiilor legale neobservate sau incalcate si cu scopul urmarit prin edictarea lor;

– declararea sau constatarea nulitatii se rasfrânge asupra efectelor respectivului act, pe care, partial sau total, le suprima. Nu insa orice efecte sunt suprimate, ci numai acelea potrivnice scopului urmarit de lege prin instituirea anumitor conditii de valabilitate a actului.

3. Sistemul nulitatilor in legislatia procesual

civila româna

Articolele 105-108 Cod de procedura civila, care alcatuiesc acest capitol nu realizeaza o reglementare amanuntita cu privire la incidenta nulitatii asupra diferitelor categorii de acte de procedura civila, ci cuprinde dispozitii generale, respectiv norme de principiu. Prevederi privitoare la nulitate se regasesc insa si in alte texte ale Codului de procedura civila.

Astfel, articolul 43 alineatul 2 privind anularea actelor indeplinite de o persoana lipsita de capacitate de exercitiu; articolele 88-100 referitoare la nulitatea actelor de procedura privind citarea si comunicarea unor asemenea acte; articolul 133 privind nulitatea cererii de chemare in judecata; articolul 161 referitor la anularea cererii pentru lipsa capacitatii procesuale de exercitiu ori lipsa dovezii calitatii de reprezentant; articolul 258 privind lipsa semnarii dispozitivului hotarârii de catre judecatori si grefier; articolul 302 privitor la nedepunerea recursului la instanta a carei hotarâre se ataca; articolul 304 referitor la temeiurile de nulitate pentru atacarea hotarârii judecatoresti susceptibila de a fi recurata; articolul 410 privitor la nulitatea urmaririi silite.

Din intreaga reglementare rezulta ca nulitatea nu mai este o masura indreptata impotriva actului juridic ca atare, ci o masura care tinde ca anumite efecte, contrare dispozitiilor legale, sa nu se produca.

Nulitatii totale i se substituie, in principiu, nulitatea partiala. in locul nulitatii iremediabile apare o nulitate ce, in principiu, nu mai face imposibila validarea actului juridic.

Legiuitorul român de la 1865 a incercat sa evite unele neajunsuri din sistemele procedurale posibile de a fi retinute la acea data. S-a adoptat astfel dupa modelul Codului de procedura civila al Cantonului de la Geneva un sistem mixt ce tine seama de caracterul incalcarii legii procesuale si de prejudiciul cauzat prin incalcare. in acest spirit, articolul 735 Cod de procedura civila, prevedea ca “se va declara nul, sub conditiile aratate mai jos, orice act de procedura facut cu incalcarea acestei legi:

– daca actul este facut de un magistrat sau ofiter judecatoresc necompetent;

– daca incalcarea formei a pricinuit partii care o invoca o vatamare, pe care nu o poate indrepta decât anulând actul;

– daca nulitatea actului este formal pronuntata de lege”.

|n cazul al doilea, se cer a fi indeplinite cumulativ, trei conditii:

– actul de procedura sa fie indeplinit cu neobservarea formelor legale, sau de un functionar necompetent, indiferent daca aceste forme la care se refera textul din cod privesc elemente exterioare actului sau interioare ori intrinseci. De asemenea, nu se cere ca respectivele forme sa fie reglementate prin norme imperative sau dispozitive;

– actul sa fi pricinuit partii o vatamare, fara a intelege numai un prejudiciu material, vatamarea urmând sa fie apreciata in concret de instanta;

– vatamarea sa nu se poata inlatura decât prin anularea actului.

Conceptia noua a legiuitorului este o conceptie care nu considera nulitatea ca un scop in sine, ci ca o sanctiune subordonata conditiei pricinuirii unei vatamari ce nu se poate inlatura decât prin anularea actului.

Alte cauze de nulitate care nu sunt prevazute de articolul 105 Cod de procedura civila, si care rezulta din literatura juridica mai veche, sunt cauzele extrinseci: lipsa capacitatii partilor; neplata taxelor de timbru; nerespectarea unui termen prohibitiv.

|n literatura de specialitate au fost mentionate si urmatoarle cauze de nulitate:

– netimbrarea cererilor potrivit dispozitiilor legale;

– compunerea nelegala a completului de judecata cu privire la numarul de judecatori, participarea in complet a unui judecator incompatibil, a unuia care a fost recuzat ori neparticiparea procurorului in cazurile expres prevazute de lege;

– nerespectarea termenelor prohibitive.

Actul procedural intocmit prematur este nul. Este o nulitate independenta de vatamare, operanta prin simpla nerespectare a normei referitoare la termen.

Dispozitiile articolului 105 alineatul 2 Cod de procedura civila, prevede urmatoarele: “Actele indeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un functionar necompetent se vor declara nule daca prin aceasta s-a pricinuit partilor o vatamare, ce nu se poate inlatura decât prin anularea lor”. Articolul 106 alineatul 2 Cod de procedura civila, prevede ca “judecatorul va putea sa dispuna indreptarea neregularitatilor savârsite cu privire la actele de procedura”. Rezulta ca si nulitatile procedurale sunt in anumite conditii remediabile.

|n cazul actelor de procedura intocmite de un judecator necompetent, mai exact de o instanta necompetenta, articolul 105 Cod de procedura civila, nu mai prevede insa in mod expres cerinta vatamarii. in alti termeni, in cazul necompetentei instantei, situatia este a unei nulitati neconditionate.

|n vechiul sistem, nulitatile absolute puteau fi invocate numai de partile interesate si de procuror, evident, in rarele cazuri când acesta participa la judecata. De asemenea, cei care au determinat nulitatea actului puteau fi sanctionati cu destituirea. in sistemul actual al Codului numai anumiti functionari, care intocmesc sau predau acte de procedura, pot fi sanctionati cu amenda.

De aici se desprinde concluzia portrivit careia, in materia procesuala, nulitatea se intemeiaza pe existenta unei vatamari, iar eficienta actului intervine, de regula, atunci când neregularitatea savârsita nu poate fi indreptata.

Reglementarea nulitatilor in Codul de procedura civila in vigoare exprima noua conceptie, straina oricarui formalism, si in care ineficienta juridica nu apare ca o stare organica a actului.

SECȚIUNEA a III-a

Clasificarea nulitatilor

1. Nulitati absolute si nulitati relative

Criteriul care sta la baza acestei distinctii vizeaza natura sau caracterul normelor de procedura incalcate.

Articolul 108 Cod de procedura civila, prevede in alineatul 1: “Nulitatile de ordine publica pot fi ridicate de parte sau de judecator in orice stare a pricinii”, iar in alineatul 2 se precizeaza: “celelate nulitati se declara numai dupa cererea partii care are interes sa o invoce”.

|n literatura de specialitate mai veche s-a facut distinctie intre nulitatile absolute si cele relative dupa criteriul interesului general sau particular pentru care au fost edictate. Astfel, s-a precizat ca dupa natura dispozitiilor legale pe care se intemeiaza, nulitatile se divid in nulitati de ordine publica si nulitati de ordine privata.

|n Codul de procedura civila in vigoare, distinctia dintre cele doua categorii de nulitati se bazeaza pe natura sau caracterul dispozitiilor incalcate. Prin intermediul normelor juridice imperative sunt puse in valoare interesele generale ale societatii, iar prin cele dispozitive, interesele personale ale partilor in proces.

Realizarea oricaror activitati procesuale si indeplinirea tuturor actelor de procedura trebuiesc facute in considerarea stabilirii ordinei de drept.

Majoritatea autorilor de drept procesual civil iau in considerare, drept criteriu esential, natura sau caracterul normei procedurale incalcate, astfel incât nesocotirea normelor imperative atrage sanctiunea nulitatii absolute, in timp ce incalcarea normelor dispozitive antreneaza nulitatea relativa a actelor de procedura.

|n literatura de specialitate se foloseste uneori drept criteriu pentru a distinge intre cele doua categorii de nulitati, regimul juridic al nulitatilor.

Nulitatile absolute, sanctionând acte de procedura savârsite prin violarea sau nesocotirea normelor cu caracter imperativ, privesc de regula conditiile si formele esentiale ale valabilitatii actelor procesuale.

Regimul juridic al nulitatilor absolute prezinta urmatoarele caracteristici:

– pot fi invocate in orice stadiu al pricinii, chiar si in fata instantei de apel sau de recurs;

– ele pot fi ridicate de oricare dintre parti, de procuror, când participa la judecata si, din oficiu, de instanta;

– viciile actului sanctionat cu nulitatea absoluta nu pot fi acoperite, prin trecerea timpului sau prin consimtamântul partilor.

Nulitatea absoluta poate fi invocata si prin caile extraordinare de atac: recursul in interesul legii sau recursul in anulare, insa in aceste cazuri, legitimare procesuala activa are numai Procurorul General al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie din oficiu sau la cererea ministrului justitiei.

Nulutatile relative, sanctionând acte de procedura savârsite prin nerespectarea dispozitiilor legale cu caracter dispozitiv, au in vedere norme de la care se poate deroga prin vointa partilor interesate, aceste norme fiind prevazute tocmai pentru a inlesni apararea intereselor uneia din parti sau pentru a suplini vointa neexprimata a partilor.

Regimul juridic al nulitatilor relative prezinta urmatoarele particularitati:

– ele pot fi ridicate numai intr-un anumit termen, adica cel mai târziu la prima zi de infatisare sau de indata ce cauza ce le determina s-a produs si inainte de a se pune concluzii in fond;

– ele pot fi invocate numai de partea in favoarea careia au fost edictate normele procedurele incalcate;

– viciile unui act sanctionat cu nulitatea relativa pot fi acoperite, partea interesata putând renunta expres sau tacit la dreptul de a invoca nulitatea actului.

Nulitatea relativa mai poate fi invocata de reprezentantul legal al minorului sau al interzisului judecatoresc, ori de câte ori autoritatea tutelara in cazul exercitarii de catre acesta a protectiei minorului sau incapabilului.

Nulitatea relativa mai poate fi invocata din oficiu. Instanta in virtutea rolului sau activ, va putea, insa, sa atraga atentia partii asupra dreptului de a invoca nulitatea.

Daca nulitatea relativa nu a fost invocata in termenul prevazut de lege, pâna la prima zi de infatisare ce a urmat dupa savârsirea neregularitatii si inainte de a se pune concluzii in fond, se considera ca partea a renuntat tacit la invocarea nulitatii, nemaiputând sa apeleze la acest drept. in caz contrar, s-ar duce la tergiversarea judecatii si la sicanarea partii adverse.

Partea interesata, poate sa renunte expres sau tacit la invocarea nulitatii relative. Renuntarea tacita trebuie insa sa fie consecinta unei vointe reale, intrucât in caz de indoiala, partea poate sa revina asupra renuntarii.

2. Nulitati exprese si nulitatI virtuale

Clasificarea nulitatilor in exprese si virtuale se intemeiaza pe izvorul lor. Nulitatile exprese (textuale sau explicite) sunt cele stabilite anume de lege.

|n codul de procedura civila in vigoare s-a pastrat un numar mic de texte, care consacra expres nulitatea. Exemplu: articolul 88 Cod de procedura civila, in legatura cu unele cerinte privitoare la cuprinsul citatiei; articolul 89 Cod de procedura civila, privind inmânarea citatiei cu cel putin 5 zile inaintea termenului de judecata; articolul 100 Cod de procedura civila, referitor la elementele esentiale in cuprinsul procesului-verbal de inmânare a actelor de procedura; articolul 258 Cod de procedura civila, care impune semnarea dispozitivului hotarârii de catre judecatori si grefier, inainte de pronuntarea lui in sedinta publica; articolul 302 Cod de procedura civila, privind necesitatea depunerii cererii de recurs la instanta a carei hotarâre se ataca.

Nulitatile exprese au fost mentinute in legislatia noastra procesuala pentru acele incalcari care au un caracter esential si care se repecurteaza negativ asupra activitatii de infaptuire a justitiei. Tocmai de aceea articolul 105 alineatul 2, Cod de procedura civila, in partea sa finala, precizeaza: “in cazul nulitatilor prevazute anume de lege, vatamarea se presupune pâna la proba contrarie”. Deci, partea care invoca in acest caz nulitatea, este dispensata de sarcina probei vatamarii, insa partea interesata in mentinerea actului de procedura are posibilitatea de a dovedi inexistenta vatamarii. Distinctia dintre nulitatile exprese si cele virtuale prezinta interes sub raportul probei vatamarii.

Nulitatile virtuale (tacite sau implicite) sunt acelea care isi au izvorul in nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli de baza ale dreptului procesual civil. Din aceasta categorie fac parte in primul rând, nulitatile determinate de incalcarea unor principii care fundamenteaza desfasurarea procesului civil.

Codul de procedura civila, consacrând principiile fundamentale ale realizarii actului de justitie, nu mentioneaza expres sanctiunea ce trebuie sa intervina in cazul nerespectarii lor. Nulitatea este totusi incidenta datorita incalcarii unor reguli esentiale ale procesului civil care vizeaza promovarea legalitatii si stabilirea adevarului in activitatea de judecata.

Nulitatea intervine si in cazul nesocotirii unor reguli prin care se urmareste exclusiv apararea intereselor uneia dintre partile aflate in proces.

Se poate afirma ca nulitatea absoluta si relativa se pot exprima printr-o nulitate expresa sau printr-una virtuala.

Sanctiunea nulitatii se poate desprinde uneori cu usurinta din modul de formulare a dispozitiilor legale. Exemplu: articolul 85 Cod de procedura civila, prevede ca “Judecatorul nu poate hotari asupra unei cereri decât dupa citarea sau infatisarea partilor, afara numai daca legea nu dispune altfel”; articolul 97 Cod de procedura civila, stabileste ca “Nici un act de procedura nu se poate indeplini in zilele de sarbatoare legala, afara de cazuri grabnice, dupa incuviintarea presedintelui”; articolul 315 alineatul 1, Cod de procedura civila, prevede ca “in caz de casare, hotarârile instantei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecatorii fondului”; articolul 379 alineatul 1, Cod de procedura civila, dispune ca “Nici o urmarire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât in virtutea unui titlu executoriu”; iar articolul 181 Cod de procedura civila, stabileste: “Când printr-o hotarâre s-a dat un termen de plata, executarea nu se poate face pâna la sosirea acelui termen”.

Din dispozitiile diferite ale Codului de procedura civila rezulta ca nulitatile exprese si cele virtuale nu se suprapun cu nulitatile absolute si cele relative. Nulitatile absolute si nulitatile relative pot fi atât exprese, cât si virtuale

3. Nulitati proprii si nulitati derivate

Dupa cum nulitatea intervine pentru nerespectarea conditiilor proprii unui act de procedura sau datorita dependentei acelui act de procedura, rezulta:

– nulitati proprii;

– nulitati derivate.

Criteriul distinctiv al celor doua categorii de nulitati rezulta din legatura cauzala specifica dintre diferitele acte de procedura. Nilitatea proprie reprezinta sanctiunea care lipseste de eficienta juridica actul de procedura indeplinit cu neobservarea conditiilor sale de validitate. Nulitatea derivata este determinata de constatarea ineficientei unor acte de procedura anterioare sau concomitente, si fata de care actul de procedura subsecvent (concomitent) se afla intr-un raport de dependenta functionala.

Articolul 106 alineatul 1, Cod de procedura civila, care se refera la efectele nulitatii consacra distinctia dintre nulitatile proprii si nulitatile derivate prin inasi prevederile sale: “Anularea unui act de procedura atrage nulitatea actelor urmatoare, in masura in care nu pot avea o existenta de sine statatoare” sau, in comentarea acestei dispozitii dupa cum precizeaza I. Deleanu “Nulitatea proprie este o nulitate circumscrisa la actul procedural litigios, la actul facut cu neobservarea conditiilor de valabilitate si, din aceasta cauza, lipsit de eficienta ce i-a fost atribuita de lege. Nulitatea derivata este o nulitate “iradiata”, una care se rasfrânge de la actul lovit de nulitate la unul sau alte acte procedurale subsecvente sau concomitente, care au legatura de dependenta necesara cu actul litigios. Este consecinta impecabila a legaturii cauzale dintre actele de procedura”.

Rezulta ca sunt lovite de nulitate proprie, actele care au fost intocmite fara respectarea conditiilor de validitate prevazute de lege si exista nulitate derivata când nulitatea actului este urmarea dependentei sale de un alt act care insa este nul.

Potrivit acestui criteriu de clasificare a nulitatilor, nulitatea afecteaza atât operatiunea juridica cât si actul sau actele facute pentru constatarea ei.

Deosebirea dintre nulitatile proprii si nulitatile derivate este de un real interes practic, in special pentru instanta chemata sa determine intinderea sanctiunii in cazul unei multitudini de acte de procedura, ea fiind obligata sa stabileasca, in aceasta privinta, gradul de dependenta a actelor procedurale respective.

4. Nulitati intrinseci si nulitati extrinseci

Criteriul de deosebire dintre nulitatile intrinseci si cele extrinseci se intemeiaza pe natura conditiilor a caror neobservare determina ineficienta actului procedural. Nulitatile extrinseci sunt acelea care intervin pentru neobservarea unor conditii exterioare actului de procedura. Nulitatile intrinseci sunt acelea care determina ineficienta actului indeplinit cu neobservarea unor cerinte ce tin de insasi natura sau substanta lui.

Clasificarea are in vedere existenta unor conditii proprii actului de procedura, dar si conditii externe.

De exemplu, un act de procedura incheiat cu respectarea conditiilor proprii de validitate, va fi nul daca a fost realizat de un organ necompetent. Asadar necompetenta judecatorului va atrage nulitatea acelui act chiar daca au fost respectate formele cerute de lege pentru indeplinirea actului. La fel in cazul actelor indeplinite de un functionar necompetent (articolul 105 alineatul 2, Cod de procedura civila).

|n literatura de specialitate Al. Bacaci considera ca “impartirea nulitatilor in intrinseci si extrinseci se suprapune clasificarii nulitatilor in proprii si derivate”. Se arata astfel ca nulitatile proprii sunt intotdeauna intrinseci, iar cele derivate sunt nulitati extrinseci, concluzie care nu este intrutotul exacta. in realitate, criteriul de distnictie este diferit in cazul celor doua clasificari si, pe de alta parte, in timp ce nulitatile derivate sunt determinate de regula de ineficienta unor acte anterioare sau concomitente, nulitatile extrinseci sunt determinate de regula de nerespecterea unor cerinte, care se refera tocmai la actele respective. Dupa cum precizeaza I. Deleanu “intre nulitatile intrinseci si extrinseci si nulitatile proprii si derivate nu exista suprapunere. Nulitatile proprii nu sunt intotdeauna nulitati intrinseci, nici nulitatile derivate nu sunt intotdeauna nulitati extrinseci”.

5. Nulitati totale si nulitati partiale

|n dreptul civil distinctia dintre nulitatile totale si cele partiale se intemeiaza pe intinderea efectului distructiv al sanctiunii.

Nulitatea totala (integrala) reprezinta sanctiunea care determina ineficacitatea actului juridic in intregul sau, in timp ce nulitatea partiala se rasfrânge doar asupra acelor parti ale actului juridic care contravin legii.

Distinctia dintre nulitatea totala si cea partiala isi are justificare deplina si in dreptul procesual civil. Se porneste de la ideea ca ori de câte ori este posibil, trebuie sa se faca o separatie intre elementele deficitare ale actului, susceptibile de invalidare, si elementele valabile, astfel incât sa se poata mentine eficienta elementelor valabile ale actului. Actul trebuie salvat in masura in care acest lucru este posibil. Codul de procedura civila consacra expres deosebirea dintre nulitatile totale si cele partiale, in materia cailor de atac de reformare. Astfel, instanta de apel poate schimba, potrivit articolului 296 Cod de procedura civila, in tot sau in parte, hotarârea atacata. Aceeasi solutie este valabila si in cazul recursului, in temeiul articolului 316 Cod de procedura civila, care prevede ca dispozitiile de procedura privind judecata in apel se aplica si in instante de recurs, in masura in care nu sunt potrivnice solutionarii recursului. in sfârsit, distinctia dintre cele doua categorii de nulitati poate fi desprinsa si din prevederile articolului 327 alineatul 1, Cod de procedura civila, care, in materie de revizuire, stabileste: “Daca instanta incuviinteaza cererea de revizuire, ea va schimba, in tot sau in parte, hotarârea atacata”

6. Nulitati de drept si nulitati judiciare

Criteriul distinctiv dintre nulitatile de drept si cele judiciare il reprezinta modul in care aceste sanctiuni opereaza. Nulitatile de drept sunt acelea care opereaza in temeiul legii, fara sa fie necesara o hotarâre judecatoreasca in acest sens. Nulitatile judiciare afecteaza actul de procedura numai atunci când intervine o hotarâre in acest sens.

Majoritatea autorilor precizeaza, in literatura de specialitate, faptul ca se impune in toate cazurile hotarârea organului de jurisdictie atunci când nulitatile sunt fie absolute, fie relative.

Toate nulitatile judiciare sunt intemeiate mai ales pe prevederile articolului 106 alineatul 2, Cod de procedura civila, care precizeaza ca “judecatorul va putea sa dispuna indreptarea neregularitatilor savârsite cu privire la actele de procedura civila”.

|n concluzie, nulitatea procedurala trebuie constatata si apoi pronuntata de instanta competenta, fara a deosebi intre cea absoluta si cea relativa.

SECȚIUNEA a IV-a

Regimul procedural al nulitatilor

1. Conditiile de invocare a exceptiei nulitatii

O prima etapa a valorificarii nulitatilor in procesul civil o constituie invocarea lor. Aceasta invocare ridica problema determinarii persoanelor care au dreptul sa solicite constatarea ineficientei actului si cailor de valorificare a sanctiunii.

Determinarea conditiilor de invocare a nulitatii rezulta din reproducerea dispozitiilor prevazute de articolul 108 Cod de procedura civila: “Nulitatile de ordine publica pot fi ridicate de parte sau judecator in orice stare a pricinii.

Celelalte nulitati se declara numai dupa cererea partii care are interes sa o invoce.

Neregularitatea actelor de procedura se acopera daca partea nu a invocat-o la prima zi de infatisare ce a urmat dupa aceasta neregularitate, si inainte de a pune concluzii in fond.

Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuita din propriul sau fapt”.

Mijloacele de invocare a nulitatii difera in functie de:

– momentul invocarii;

– caracterul normei incalcate.

Aceste mijloace sunt: exceptia, recursul, contestatia in anulare, revizuirea, recursul in interesul legii si recursul in anulare, contestatia la executare.

|n sistemul nostru de drept, nerespectarea regulilor privind intocmirea actelor procedurale nu atrage de drept nulitatea, ci conform articolului 105 Cod de procedura civila, un asemenea act se va declara nul. Desfiintarea unor asemenea acte, ca urmare a nulitatii lor, putând sa fie hotarâta de instantele de judecata.

Nulitatile absolute, asa cum este prevazut de articolul 108 Cod de procedura civila, pot fi invocate de oricare dintre parti sau de instanta din oficiu. Instanta, cu toate ca legea se refera la posibilitatea invocarii nulitatii absolute, are chiar obligatia de a proceda astfel, aceasta din necesitatea stabilirii adevarului si a respectarii legalitatii.

Atunci când participa in calitate de parte la activitatea judiciara, nulitatile absolute pot fi invocate si de procuror, aceasta nefiind o simpla formalitate, ci o obligatie a acestui organ de stat. Neinvocarea de procuror a nulitatii absolute nu creeaza consecinte deosebite, sub aspectul solutionarii cauzei, deoarece ea poate fi invocata ulterior de parti sau de instanta.

|n caz de neinvocare in fata primei instante nulitatile absolute vor putea fi valorificate prin intermediul cailor de atac, exercitate de parti sau de procuror.

Nulitatile relative se declara, asa cum precizeaza si articolul 108 Cod de procedura civila, “numai dupa cererea partii care are interes sa o invoce”, in sensul ca nulitatea relativa poate fi invocata numai de partea care a fost vatamata prin intocmirea actului de procedura, intrucât au fost incalcate dispozitiile destinate sa apere interesele uneia din parti.

Rezulta ca dreptul de invocare a nulitatii relative este recunoscut numai partii in favoarea careia a fost edictata norma incalcata. in cazul in care mai multe parti au acelasi interes, nulitatea relativa poate fi invocata de oricare dintre acestea.

Nulitatile relative ridica si problema determinarii sarcinilor instantei de judecata cu privire la invocarea neregularitatilor procedurale. Legea circumscrie dreptul de invocare a nulitatilor la partea vatamata prin intocmirea actului de procedura, insemnând ca instanta de judecata nu poate lua in considerare, din oficiu, o nulitate relativa, deci nu o poate invoca. insa instanta este in drept, in aplicarea articolelor 129 si 130 Cod de procedura civila, sa atraga atentia partii asupra incalcarii legii si sa-i aduca la cunostinta posibilitatile de invocare a nulitatii.

Conform aceluiasi principiu al disponibilitatii este exclusa posibilitatea invocarii nulitatilor relative de alte parti sau organe decât acelea in favoarea carora a fost instituita norma incalcata, numai partea fiind in drept sa decida asupra invocarii nulitatii respective.

Articolul 108 alineatul 4, Cod de procedura civila, dispune ca: “Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuita prin propriul sau fapt”, aceasta fiind o restrictie in privinta dreptului partilor de a invoca nulitatile relative. Deci “nimeni nu se poate prevala de propria sa greseala”.

Ca termen, nulitatea poate fi invocata in orice stare a pricinii, deci in fata instantei de fond ori in fata instantei de control judiciar, daca este vorba de nulitatea absoluta, ori in cursul efectuarii actului procedural, când partea este prezenta la judecata, sau la primul termen de judecata, urmator celui la care a fost sesizata ori constatata neregularitatea, trebuie invocata cel mai târziu, inainte de a se pune concluzii in fond.

Limitele de timp in care nulitatile pot fi invocate sunt desprinse tot din articolul 108 Cod de procedura civila, care contine o reglementare diferentiata pentru nulitatile absolute si pentru cele relative.

Potrivit acestui articol nulitatile absolute pot fi ridicate “in orice stare a pricinii”. Dispozitiile articolului 108 alineatul 2, Cod de procedura civila, sunt interpretate in sens larg, adica nulitatea absoluta poate fi invocata atât in fata instantei de fond, cât si in fata instantei de apel, respectiv a instantei de recurs.

Nulitatile procesuale pot fi invocate numai in anumite limite de timp.

Limitarea in timp a posibilitatilor de invocare a nulitatilor absolute decurge din necesitatea solutionarii operative a procesului civil. Nulitatile absolute pot constitui in cazurile si conditiile prevazute de lege temeiul exercitarii unor cai extraordinare de atac.

|n privinta termenului in care pot fi invocate nulitatile relative, articolul 108 alineatul 3, Cod de procedura civila prevede: “nerespectarea actelor de procedura se acopera daca partea nu a invocat-o la prima zi de infatisare ce a urmat dupa aceasta neregularitate si inainte de a pune concluzii in fond”.

|n privinta termenului de invocare a nulitatilor relative legea instituie doua restrictii.

O prima restrictie vizeaza obligativitatea invocarii nulitatilor pâna la prima zi de infatisare. Prima zi de infatisare, este explicata de legiuitor in articolul 134 Cod de procedura civila, fiind considerata ca prima zi de infatisare aceea in care partile legal citate pot pune concluzii

A doua restrictie privitoare la invocarea nulitatilor relative vizeaza momentul final pâna la care ele pot fi valorificate. Articolul 108 Cod de procedura civila, precizeaza ca nulitatile relative se acopera daca nu au fost invocate inainte de a pune concluzii in fond.

Nulitatile relative determinate de incalcarea unor norme procedurale in fata primei instante nu pot fi invocate pentru prima data in apel sau in recurs. |nsa, nulitatile relative care vizeaza ineficienta hotarârii nu pot fi invocate decât prin intermediul apelului respectiv al recursului.

Atât nulitatile absolute cât si cele relative care se produc in insasi activitatea instantei de apel sau de recurs sunt invocate cel mai târziu la prima zi de infatisare urmatoare.

Nulitatile relative privitoare la insasi hotarârea pronuntata prezinta particularitatea ca pot fi invocate direct in fata instantei de apel, respectiv de recurs.

Instanta se pronunta asupra nulitatii invocate, numai dupa dezbaterea contradictorie, prin incheiere, daca nulitatea a fost incalcata pe cale de exceptie si a fost respinsa, si prin hotarâre, sentinta sau decizie, in cazurile de admitere a exceptiei de necompetenta, a exceptiei puterii lucrului judecat, ori in cadrul invocarii nulitatii actului procedural prin intermediul cailor de atac.

Constatarea si declararea nulitatilor

|n sistemul dreptului procesual civil român instanta are obligatia de a constata nulitatile. Dupa constatarea nulitatii, instanta va declara ineficienta actelor intocmite in dispretul dispozitiilor legale. Dreptul de constatare revine, de regula, instantei in fata careia s-a produs neregularitatea procesuala.

Nulitatile absolute sau relative se declara printr-un act procedural specific modului de invocare a nulitatii si efectelor pe care urmeaza sa le produca. Acest act poate fi, dupa caz, o incheiere sau o hotarâre. incheierea se pronunta in cazul invocarii nulitatilor pe cale de exceptie atât in instanta de fond cât si in instanta de apel sau de recurs. De la aceasta regula sunt si unele exceptii: articolul 160 Cod de procedura civila prevede ca “in cazul declinarii necompetentei dovezile administrate in instanta necompetenta ramân castigate si instanta competenta nu va dispune refacerea lor pentru motive temeinice”.

La invocarea nulitatilor prin intermediul cailor de atac, instanta se pronunta prin hotarâre.

Precizarea intinderii concrete si reale a efectelor sanctiunii este implicata de declararea nulitatii, ce revine instantei competente, indiferent de natura normelor incalcate.

Obligatia instantei de judecata de a determina intinderea nulitatii nu este prevazuta expres, insa in Codul de procedura civila sunt câteva dispozitii care vizeaza o asemenea indatorire: articolul 315 alineatul 2, Cod de procedura civila, prevede: “Când hotarârea a fost casata pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reincepe de la actul anulat” iar articolul 556 alineatul 1, Cod de procedura civila, precizeaza, cu referire la realizarea urmaririi silite imobiliare, “daca ordonanta se caseaza, judecatoria care a facut urmarirea va continua procedura si actele urmaririi de la actul casat”.

Nulitatea se rasfrânge in orice caz asupra actelor de procedura urmatoare, indiferent de faza in care se afla judecata (prima instanta, apel sau recurs), dar numai “in masura in care acestea nu pot avea o existenta de sine statatoare”. Este ceea ce rezulta din prevederile articolului 106 alineatul 1, Cod de procedura civila.

De aici, rezulta, ca ori de câte ori instanta declara nulitatea unui act de procedura, ea este obligata sa determine in concret si rasfrângerea sanctiunii asupra actelor urmatoare.

3. Refacerea sau remedierea actelor de procedura

Aceasta regularizare a actelor procedurale este prevazuta in mod expres in articolul 106 Cod de procedura civila: “Judecatorul va putea sa dispuna indreptarea neregularitatilor savârsite cu privire la actele de procedura”. Astfel, legea are in vedere o obligatie concreta a instantei de a indrepta actele de procedura neregulate.

Literatura de specialitate, in lipsa unor dispozitii generale privind modalitatile de indreptare a actelor de procedura, a considerat ca o atare operatie se poate realiza prin refacerea sau remedierea actelor viciate. |nlocuirea actului viciat cu unul nou care intruneste toate conditiile prevazute de lege reprezinta refacerea. Aceasta este o modalitate caracteristica de regularizare a actelor de procedura afectate de nulitate totala.

|n cazul nulitatii proprii refacerea vizeaza doar actul de procedura viciat iar operatia de regularizare se poate realiza cu usurinta de catre instanta competenta sau de partea careia ii revine sarcina de a efectua acel act. Dimpotriva, in cazul nulitatilor derivate refacerea actelor anulate se infatiseaza ca o operatie complexa, intrucât vizeaza si inlocuirea unor acte ulterioare sau chiar reluarea judecatii de la actul de procedura anulat.

Refacerea actelor procedurale este dispusa atât de prima instanta, cât si de instanta chemata sa exercite controlul judiciar. De regula, refacerea actului de procedura este dispusa de insasi instanta in fata careia s-a constatat si declarat nulitatea.

Prima instanta dispune refacerea actului de procedura printr-o incheiere. Exista insa si anumite situatii in care instanta nu are posibilitatea de a dispune refacerea actelor de procedura. Exemplu: articolul 158 alineatul 3, Cod de procedura civila: “Daca instanta se declara necompetenta, se va trimite dosarul instantei competente sau, dupa caz, unui organ cu activitate jurisdictionala competent, de indata ce hotarârea a devenit irevocabila”.

Neregularitatea actelor de procedura poate fi invocata si cu privire la activitatea de judecata desfasurata in fata instantei de apel sau de recurs sau chiar in fata primei instante sesizate cu o cale extraordinara de atac sau cu o contestatie la executare, refacerea putând fi dispusa chiar de instanta in fata careia s-a produs incalcarea legii. in cazul recursului se aplica prevederile articolului 303 alineatul 4, Cod de procedura civila, care prevad ca “presedintele instantei care primeste cererea de recurs va putea sa o inapoieze partii prezente, daca nu indeplineste conditiile prevazute de lege, pentru a fi refacuta, prelungind termenul recursului cu 5 zile”.

Refacerea actelor de procedura prezinta aspecte particulare si complexe in ipoteza exercitarii controlului judiciar. Problema regularizarii actelor de procedura se impune in special in cazul admiterii apelului sau recursului si al casarii hotarârii atacate. Asa cum s-a relevat in literatura de specialitate, casarea determina ineficienta hotarârii, iar judecata urmeaza sa fie reluata, semnificative in acest sens fiind prevederile articolului 311 alineatul 1, Cod de procedura civila: “Hotarârea casata nu are nici o putere”.

Pentru determinarea intinderii nulitatii, este necesar sa se stabileasca mai intâi natura casarii (totala sau partiala) aceasta fiind stabilita de insasi decizia instantei de apel sau de recurs.

Uneori casarea determina refacerea actelor de procedura, nulitatea hotarârii fiind determinata de neregularitatile procedurale savârsite cu prilejul sesizarii instantei sau in cursul judecatii.

Refacerea actelor de procedura este realizata prin modalitatea specifica de rejudecare a cauzei. Rejudecarea fondului revine, dupa caz, instantei de apel sau de recurs, potrivit articolului 312 alineatul 2, Cod de procedura civila, in afara de cazul când numai daca nu s-a dispus casarea cu trimitere in conditiile articolului 297 Cod de procedura civila, pentru instanta de apel si articolul 312 alineatul 2, Cod de procedura civila, pentru instanta de recurs.

Privitor la actele de procedura, inlaturarea neregularitatilor poate fi realizata si prin remedierea acestora. Remedierea reprezinta modalitatea de reconditionare juridica a actelor de procedura realizate prin completare, modificare sau rectificare.

Articolul 114 alineatul 2, Cod de procedura civila, ii acorda presedintelui instantei posibilitatea de a-i pune in vedere reclamantului lipsurile cererii de chemare in judecata, spre a le intregi inainte de comunicare.

Articolul 133 alineatul 1, Cod de procedura civila, declara nula cererea de chemare in judecata care nu cuprinde elementele sale esentiale: numele parintilor, obiectul si semnatura. insa in acelasi articol 133 alineatul 2, Cod de procedura civila, este instituita o modalitate de remediere concreta a lipsei de semnatura, precizând ca ea se poate totusi indeplini in tot cursul judecatii.

O alta dispozitie semnificativa care vizeaza expres posibilitatea intregirii sau modificarii cererii de chemare in judecata este a articolului 132 alineatul 1, Cod de procedura civila: “La prima zi de infatisare instanta va putea da reclamantului un termen pentru intregirea sau modificarea cererii precum si pentru a propune noi dovezi…”

|n literatura de specialitate s-a aratat ca intregirea se refera la completarea lipsurilor din cuprinsul cererii de chemare in judecata, cum ar fi aratarea motivelor de fapt sau de drept, precizarea domiciliului partilor etc.

Codul de procedura civila cuprinde si dispozitiile care se refera la posibilitatea indreptarii hotarârilor. Astfel, potrivit articolului 281 alineatul 1, Cod de procedura civila: “Greselile asupra numelui, calitatii si sustinerilor partilor sau cele de socoteli, precum si orice alte greseli materiale strecurate in hotarâre, pot fi indreptate, din oficiu sau in urma unei simple cereri”.

Cele doua notiuni (indreptare si remediere) in literatura de specialitate sunt folosite ca echivalente.

|nsa in temeiul articolului 281 Cod de procedura civila, nu pot fi inlaturate, prin rectificare, greselile de judecata, acestea realizându-se numai prin intermediul cailor de atac.

|n cazul in care nulitatea se constata la o instanta superioara, aceasta va anula actele de procedura intocmite cu incalcarea legii si va dispune fie refacerea la instanta inferioara, daca se da solutie de casare cu trimitere la aceasta instanta pentru rejudecare, fie refacerea lor de catre insasi instanta de recurs, daca a dispus casarea hotarârii si retinerea spre rejudecare. Regula ca actul atacat nu are nici o valoare, se refera la functia procedurala a acestuia, nu si la constatarile de fapt sau manifastarile de vointa pe care actul le cuprinde si care se mentin, producându-si efectele.

Remedierea actelor de procedura este de natura sa evite aplicarea sanctiunii nulitatii.

Remedierea se deosebeste de refacerea actelor de procedura prin modalitatile concrete de realizare. Remedierea nu implica cu necesitate si reluarea judecatii din momentul in care a intervenit nulitatea, si totodata remedierea presupune pastrarea actelor de procedura intr-o forma neconditionata. in schimb, refacerea se caracterizeaza prin necesitatea intocmirii unor noi acte de procedura.

SECȚIUNEA a V-a

Efectele nulitatii procedurale

Efectele produse anterior declararii nulitatii

Nulitatile nu opereaza de drept, ele trebuind a fi constatate si declarate de instanta de judecata. Astfel nulitatea va produce toate efectele sale firesti doar din momentul declararii sale de catre organul judiciar competent.

|nsa nulitatea se infatiseaza ca o realitate juridica din momentul in care sunt intrunite conditiile prevazute de lege. Rezulta ca actele aduse la indeplinire cu neobservarea formelor de procedura prevazute de lege contin potentialitatea nevalabilitatii lor juridice. Pâna in momentul declararii nulitatii, actele de procedura, desi viciate in structura sau conditiile lor de existenta, produc toate efectele unor acte legale.

Nulitatea determina obligatii sau facultati procesuale anumite, cu privire la parti si la organele judiciare. Astfel, din momentul indeplinirii conditiilor legale de existenta, nulitatea absoluta atrage obligatia pentru instanta de a o constata si declara. De altfel, procurorul este obligat sa invoce, de indata ce constata ca cerintele legii au fost ignorate, nulitatea absoluta.

Nu se poate vorbi de existenta unei asemenea obligatii in cazul nulitatilor relative, deoarece normele incalcate urmaresc numai ocrotirea intereselor partilor.

2. Efectele ce se produc dupa declararea nulitatii

Nulitatea isi produce efectele sale specifice si principale din momentul declararii ei de catre instanta competenta.

Principalul efect al nulitatii consta in invalidarea actului de procedura intocmit cu nerespectarea regulilor prevazute de lege. Aceasta invalidare a actului afectat de nulitate reprezinta trasatura generala si esentiala a sanctiunii nulitatii. Invalidarea vizeaza numai existenta juridica a actului.

Existenta fizica a actului nu este atinsa, insa atributele existentei juridice pe care le implica, nu sunt in intregime inlaturate. Deci efectul de invalidare a actului are loc din momentul declararii nulitatii si nu din momentul constatarii nulitatii.

Nulitatea determina ineficienta actului si suprimarea efectelor ce deja s-au produs, netinând seama de natura normelor procedurale incalcate. Nulitatea, atât cea absoluta, cât si cea relativa, produc aceleasi efecte juridice.

Aceasta sanctiune a nulitatii nu se rasfrânge insa asupra intregului act procedural, deoarece se urmareste doar suprimarea acelor efecte ce contravin scopului legii. Din acest punct de vedere nulitatile nu sunt totale ci de regula partiale.

|nsa nulitatea constatata si declarata in fata instantei de fond se rasfrânge asupra tuturor efectelor specifice actului procedural viciat.

Nulitatea se rasfrânge doar in mod direct asupra actelor ulterioare. Aceste acte ulterioare nu sunt afectate de un viciu procedural propriu, ineficienta lor aparând, ca o consecinta a declararii nulitatii unui act anterior.

Efectul extinctiv al nulitatii este consacrat doar cu privire la actele care nu pot avea o existenta de sine statatoare. Deci, efectul de iradiere al nulitatii este conditionat de existenta unui raport de dependenta intre actul anulat si actele ulterioare.

Existenta raportului de dependenta trebuie stabilita concret de instanta competenta. O data stabilita existenta nexului cauzal, instanta este obligata sa declare si nulitatea actelor de procedura afectate in acest mod.

|n alte situatii, raportul de dependenta dintre actul viciat si actele ulterioare trebuie sa fie stabilit concret, instanta trebuind sa stabileasca daca actele ulterioare au fost influentate negativ in existenta sau structura lor, ca urmare a neobservarii regulilor procesuale.

Din dispozitiile articolului 106 Cod de procedura civila, rezulta ca efectul extinctiv al nulitatii priveste doar actele ulterioare, textul referindu-se la nulitatea actelor urmatoare.

Cea mai mare parte a literaturii de specialitate a luat in considerare numai posibilitatea iradierii nulitatii asupra actelor urmatoare, insa, cu toate acestea, s-a remarcat ca nulitatea se poate extinde, prin exceptie, si asupra actelor anterioare sau concomitente.

Nulitatea se rasfrânge in mod direct asupra actului viciat ca urmare a neobservarii regulilor de drept procesual civil. Aceasta este nulitatea proprie si reprezinta regula in dreptul procesual civil. Nulitatea derivata, care reprezinta exceptia, se justifica datorita legaturii cauzale dintre actul viciat in mod direct si actele ce depind de acesta.

Nulitatea se rasfrânge cel mai adesea asupra actelor urmatoare, intrucât in mod logic acestea sunt influentate de o operatie juridica anterioara.

Nulitatea unui act de procedura se poate rasfrânge si asupra altor acte fie ele ulterioare, concomitente sau chiar anterioare. Ori de câte ori se poate stabili existenta unui nex cauzal intre actul viciat si actele anterioare sau concomitente se vor anula si acestea. Aceasta anulare a actelor concomitente sau anterioare actului viciat reprezinta o exceptie de la regula prevazuta de articolul 106 Cod de procedura civila.

Dispozitiile articolului 106 Cod de procedura civila, referitoare la efectul extinctiv al nulitatii, au o redactare susceptibila si de alte interpretari. Textul precizeaza ca anularea unui act de procedura determina nulitatea actelor urmatoare. Din aceasta formulare s-ar putea trage concluzia potrivit careia nulitatea proprie care iradiaza asupra altor acte procedurale este o nulitate relativa.

Legea vizeaza insa operatia de invalidare a actului de procedura, indiferent de natura dispozitiilor legale incalcate si deci nulitatea proprie care determina efectul extinctiv poate fi atât o nulitate absoluta, cât si una relativa. in acest sens, articolul 106 Cod de procedura civila, pare a consacra solutia potrivit careia nulitatea derivata este intotdeauna o nulitate absoluta. insa in mod logic nulitatea derivata are aceeasi natura (absoluta sau relativa) ca si nulitatea care o determina.

Nulitatea, indiferent de natura ei, dupa ramânerea definitiva a hotarârii, exceptând cazul motivelor de nulitate prevazute pentru caile de atac, nu produce nici un efect.

SECȚIUNEA a VI-a

Nulitatea principalelor acte de procedura

Nulitatea principalelor acte de procedura

indeplinite de instanta

A. Hotarârea judecatoreasca

Hotarârea judecatoreasca (sentinta sau decizia) reprezinta actul final si de dispozitie al instantei prin care ce solutioneaza litigiul dintre parti. Hotarârea reprezinta cel mai important act al justitiei.

Hotarârile prin care instanta rezolva fondul cauzei se numesc sentinte. Hotarârile prin care instantele se pronunta asupra apelului, recursului, recursului in interesul legii si recursului in anulare, ori rezolva in ultima instanta fondul dupa casare se numesc decizii. Toate celelalte hotarâri date de instanta in timpul judecatii se numesc incheieri.

Clasificarea hotarârilor judecatoresti se poate face dupa mai multe criterii:

dupa durata actiunii lor:

– hotarâri propriu-zise, care rezolva fondul si au o actiune, de regula, nelimitata in timp;

hotarâri provizorii, care au caracter temporar, prin ele se iau masuri vremelnice in timpul procesului.

B.dupa cum exista sau nu posibilitatea atacarii lor cu apel sau cu recurs:

– hotarâri nedefinitive, sunt acele hotarâri care pot fi atacate cu apel;

– hotarâri definitive, impotriva lor nu se poate exercita apelul, dar pot fi atacate cu recurs. Sunt hotarâri definitive, potrivit articolului 377 alineatul 1 Cod de procedura civila (modificat prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului numarul 138/2000): hotarârile date in prima instanta, potrivit legii, fara drept de apel; hotarârile date in prima instanta care nu au fost atacate cu apel sau chiar atacate cu apel, daca judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsa sau anulata; hotarârile date in apel; orice alte hotarâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel;

– hotarâri irevocabile, hotarârile care nu mai pot fi atacate cu recurs. Sunt hotarâri irevocabile potrivit articolului 377 alineatul 2 Cod de procedura civila: hotarârile date in prima instanta, fara drept de apel, nerecurate; hotarârile date in prima instanta, care nu au fost atacate cu apel; hotarârile date in apel, nerecurate; hotarârile date in recurs, chiar daca prin acestea s-a solutionat fondul pricinii; orice alte hotarâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

C.dupa cum pot sau nu sa fie puse in executare:

– executorii, sunt cele pronuntate in actiuni in realizarea dreptului, daca sunt definitive sau se bucura de executie vremelnica;

neexecutorii, sunt hotarârile pronuntate in actiunile in constatare.

D.din punct de vedere al continutului:

– integrale, cele care rezolva in intregime procesul, dezinvestind instanta de intreg dosarul;

– partiale, pot fi pronuntate de instanta la cererea reclamantului, daca pârâtul recunoaste printr-o marturisire pura si simpla, expres in fata instantei o parte din pretentiile reclamantului.

– din punct de vedere al condamnarii:

– hotarâri cu o singura condamnare, sunt cele prin care pârâtul este condamnat la efectuarea unei prestatii determinate, cum ar fi predarea unui lucru cert, determinat, a unei sume de bani;

– hotarâri cu condamnari alternative, sunt cele ce prevad o condamnare principala si una secundara, care se va executa daca nu este posibila executarea celei principale.

Potrivit prevederilor articolului 261 Cod de procedura civila, asa cum a fost modificat prin Ordonanta numarul 13/1998, hotarârea se da in numele legii si trebuie sa cuprinda: aratarea instantei care a pronuntat-o si numele judecatorilor care au luat parte la judecata; numele, domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, denumirea si sediul pârâtilor, calitatea in care s-a judecat, numele mandatarilor sau al reprezentantilor legali si al avocatilor; obiectul cererii; dispozitivul; calea de atac si termenul in care se poate exercita; aratarea ca pronuntarea s-a facut in sedinta publica, precum si semnaturile judecatorilor si grefierului.

Hotarârea, atunci când se motiveaza, intrucât partea prezenta la pronuntare solicita motivele ei, are trei parti, si anume: practicaua, dispozitivul si motivarea.

Practicaua, se intocmeste de grefier si cuprinde: aratarea instantei care a pronuntat-o si numele judecatorilor care au luat parte la judecata; numele, domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, denumirea si sediul partilor, calitatea in care s-au judecat, numele mandatarilor sau al reprezentantilor legali si al avocatilor; obiectul cererii. in cazul in care pronuntarea nu s-a facut la termenul la care a avut loc judecata, practicaua va cuprinde aratarea instantei si a completului de judecata, celelalte mentiuni fiind cuprinse in incheierea de sedinta de la acel termen, care face corp comun cu hotarârea.

Lipsa acestei incheieri sau nesemnarea ei de catre judecatori ori grefieri, atrage nulitatea hotarârii intrucât, nu se poate verifica daca s-au respectat regulile de procedura privind legala compunere a instantei, prezenta partilor, continutul concluziilor formulate, probele administrate, modul cum au decurs dezbaterile, apreciindu-se ca prin lipsa acestei incheieri se aduce partilor o vatamare care nu poate fi inlaturata decât prin anularea hotarârii.

Lipsa mentiunilor privitoare la identificarea partilor, la calitatea in care s-a judecat, si la reprezentarea lor face imposibila exercitarea controlului judiciar, afectând insasi eficienta hotarârii pronuntate. Este anulabila de asemenea si hotarârea in care nu se arata obiectul cererii si sustinerile pe scurt ale partilor.

Dispozitivul, cuprinde solutia la care s-a oprit completul, concretizata in minuta redactata cu prilejul deliberarii, pronuntata in sedinta publica. Lipsa dispozitivului atrage nulitatea hotarârii, chiar daca actiunea este consemnata in minuta sau daca exista contradictii intre minuta si dispozitiv. in dispozitiv trebuie sa-si gaseasca rezolvarea: cererea principala; cererile accesorii si incidentale (cererea referitoare la cheltuielile de judecata, cererea de acordare a unui termen de gratie, cererea reconventionala etc.). Dispozitivul trebuie sa aiba continut concret, sa arate limitele condamnarii, pentru a putea fi pusa in executare. in finalul dispozitivului se va mentiona: daca hotarârea este supusa apelului sau recursului si in ce termen, sau este definitiva, ori irevocabila; faptul ca a fost pronuntata in sedinta publica.

Motivarea, in care judecatorii trebuie sa demonstreze in mod logic deplina concordanta dintre solutia din cauza respectiva si realitate. Motivarea trebuie sa fie clara si simpla, precisa, concisa si ferma. Motivarea trebuie sa corespunda dispozitivului, asa cum a fost intocmit in momentul pronuntarii. Motivarea necorespunzatoare sau nemotivarea hotarârii atrage casarea acesteia.

Hotarârea se va redacta intr-un numar necesar de exemplare pentru toate persoanele carora trebuie sa li se comunice integral.

Primele doua exemplare, numite originale, se semneaza de catre judecatori si grefier si se depun: unul la dosar iar celalalt la mapa de hotarâri. Daca unul dintre judecatori este impiedicat sa semneze hotarârea, aceasta va fi semnata de presedintele instantei sau al completului, iar in caz de impiedicare a grefierului, hotarârea va fi semnata de grefierul sef sau de grefierul principal, facându-se mentiune despre aceasta, neputându-se invoca nulitatea hotarârii (articolul 260 alineatul 4 si articolul 261 alineatul 2 Cod de procedura civia).

Este lovita de nulitate hotarârea semnata in numele tuturor judecatorilor de catre presedintele instantei, care nu a participat la judecata, sau de alti judecatori decât cei care au pronuntat hotarârea.

Câte un exemplar se comunica partilor când termenul pentru exercitarea caii de atac curge de la acest moment, precum si procurorului daca a participat la judecata.

B.Încheierea de sedinta

Reprezinta in conformitate cu dispozitiile imperative ale articolului 147 Cod de procedura civila actul procedural in care se consemneaza continutul dezbaterilor din cadrul sedintei de judecata. Ea reprezinta sinteza fidela a activitatii desfasurate in cadrul sedintei.

Unul dintre principiile dreptului procesual civil este principiul oralitatii, potrivit caruia, judecata proceselor de orice fel trebuie sa se faca oral.

Actul de procedura care trebuie sa cuprinda materializarea completa

a cauzei judiciare si a dezbaterilor sale orale, de la pornire si pâna la definitiva ei rezolvare, sunt incheierile de sedinta.

Potrivit articolului 147 Cod de procedura civila, “dezbaterile urmate in sedinta se vor trece in incheierea de sedinta care va fi semnata de judecator si grefier”

|n cursul sedintei de judecata, grefierul va consemna in caietul de note numarul dosarului, sustinerile orale ale partilor si procurorului, masurile dispuse de instanta si celelalte aspecte ce rezulta din desfasurarea procesului. Având la baza aceste note, grefierul va intocmi in 24 de ore de la terminarea sedintei, incheierea de sedinta, care se atasaza la dosarul pricinii.

|ncheierea de sedinta este in realitate un proces-verbal al celor petrecute in sedinta, o oglinda scrisa a dezbaterilor orale, care permite sa se urmareasca evolutia procesului, sau mai poate fi considerata o hotarâre cu un continut redus, pentru ca si dezbaterile ce se consemneaza in incheiere au fost mai limitate.

|ncheierea de sedinta trebuie sa cuprinda toate cele trei parti ale unei hotarâri: practicaua in care se trece compunerea instantei, partile prezente, concluziile puse si probele administrate; motivele pentru care s-a luat o anumita dispozitie sau considerentele pentru justificarea rezolvarii unor exceptii, si dispozitivul, care cuprinde masura ordonata de instanta, solutiile date cu privire la exceptiile ridicate si, in final, semnaturile judecatorului si grefierului.

De obicei incheierile preced hotarârea si de aceea se mai numesc premergatoare. Acestea sunt de doua feluri:

– preparatorii, sunt cele care au ca scop sa pregateasca darea hotarârii;

– interlocutorii, prin care instanta, solutionând anumite probleme controversa-te, pregateste rezolvarea pricinii.

Acestea leaga instanta, in sensul ca nu mai poate reveni asupra lor, incheierile de admitere a interventiei voluntare, incheierile prin care instanta se pronunta asupra exceptiilor de necompetenta, de putere a lucrului judecat, incheierea de admitere in principiu, in actiunile de partaj. Aceste incheieri prejudeca fondul, lasa sa se intrevada solutia procesului si deci se bucura de puterea lucrului judecat.

|ncheierile pot fi atacate cu apel sau cu recurs numai o data cu fondul, apelul sau recursul impotriva hotarârii se apreciaza ca este facut si impotriva lor. Exceptie fac incheierile prin care s-a intrerupt ori suspendat cursul judecatii, care pot fi atacate separat cu apel sau recurs, cu conditia ca hotarârea ce se da in cauza sa poata fi si ea atacata cu apel sau cu recurs. Termenul de apel si de recurs este cel de drept comun (15 zile de la comunicarea hotarârii).

|ncheierea de sedinta are o importanta deosebita in ansamblul dosarului cauzei, izvorul unde se poate verifica: legalitatea, conducerea si desfasurarea procesului. Ea trebuie sa reflecte, in mod exact tot ce s-a intâmplat in cursul sedintei, toate cererile supuse instantei si solutiile date la aceaste cereri, probele care au fost admise si cum au fost apreciate sustinerile partilor, dispozitiile date de instanta in vederea desfasurarii normale a judecatii si pentru asigurarea justetei hotarârii date de instanta etc.

Nerespectarea obligatiei impuse de articolul 147 Cod de procedura civila determina nulitatea hotarârii. Sanctiunea nulitatii intervine si in caz de nerespectare a prevederilor legale privitoare la continutul incheierii care are structural aceleasi parti ca si hotarârea judecatoreasca. Nesemnarea incheierii de sedinta de catre judecatori si grefieri atrage nulitatea acestui act porcedural, nulitate ce se rasfrânge si asupra hotarârii pronuntate in asemenea conditii.

C. Citarea

Citarea se infatiseaza ca un act de procedura prin care se realizeaza incunostiintarea partilor despre existenta, data si locul judecatii.

Citarea partilor asigura respectarea a doua principii fundamentale ale procedurii civile: dreptul de aparare si contradictorialitatea.

Potrivit articolului 85 Cod de procedura civila, “Judecatorul nu poate hotari asupra unei cereri decât dupa citarea sau infatisarea partilor, afara numai daca legea nu dispune altfel. Articolul 107 Cod de procedura civila, prevede obligatia presedintelui completului de judecata de a amâna judecata pricinii ori de câte ori constata ca partea care lipseste nu a fost citata cu respectarea cerintelor prevazute de lege sub pedeapsa nulitatii.

Amânarea poate fi ceruta si de procuror sau de partea prezenta in instanta, care risca sa obtina o hotarâre susceptibila de a fi desfiintata.

Citarea este obligatorie in fata tuturor organelor de jurisdictie, daca legea nu dispune altfel, inclusiv in cazul tertilor intervenienti. De aici rezulta ca: judecata se face de regula cu citarea partilor, exceptiile fiind prevazute in mod expres de lege; pentru judecarea procesului civil este obligatoriu ca partile sa fie citate legal, si nu ca ele sa fie prezente in instanta.

Partea prezenta la judecata fara respectarea dispozitiilor privind citarea, poate sa ceara amânarea judecatii, iar daca judecata se face in lipsa, poate sa ceara anularea hotarârii, fara a fi nevoita sa dovedeasca ca i s-a cauzat un prejudiciu.

Daca partea, in afara de domiciliu are si o resedinta unde locuieste in fapt, ea trebuie citata la resedinta, deoarece citarea are ca scop incunostiintarea partii despre existenta procesului, pentru ca ea sa se poata prezenta si sa-si faca apararile necesare.

Necitarea partilor in procesul civil determina nulitatea actelor procedurale indeplinite in cauza in lipsa lor. Sanctiunea nulitatii se rasfrânge in acest caz asupra hotarârii judecatoresti pronuntate. Nulitatea are loc insa si in cazul in care citatia nu indeplineste cerintele impuse de lege. in articolul 88 Cod de procedura civila, sunt aratate mentiunile pe care trebuie sa le cuprinda citatia, fiind calificate ca esentiale, prevazute sub sanctiunea nulitatii, mentiunile de la punctele 2, 3, 4 si 6 (respectiv aratarea anului, lunii, zilei si orei de infatisare; aratarea instantei si a sediului ei; numele, domiciliul si calitatea celui citat, parafa sefului instantei si semnatura grefierului).

Indicarea calitatii celui citat este necesara pentru ca partea sa cunoasca pozitia procesuala pe care o are: reclamant, pârât, apelant, recurent, intimat, intervenient etc.

Mentiunile esentiale ale citatiei sunt cele prevazute la punctele 1 si 5 ale articolului 88 Cod de procedura civila, care se refera la numarul si data emiterii, precum si numarul dosarului, numele si domiciliul partii potrivnice si felul pricinii.

Instanta nu are insa obligatia de a cita partile la fiecare termen de judecata. Articolul 153 Cod de procedura civila, prevede ca partea care a fost prezenta la infatisare, personal sau prin mandatar, nu va fi citata, in tot cursul procesului (are termenul in cunostinta).

Exceptii de la prevederile articolului 153 sunt:

– in cazul redeschiderii judecatii, dupa ce a fost suspendata;

– in cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu;

– in cazul când pricina se repune pe rol;

– in cazul militarilor in termen si al detinutilor.

Daca partea a luat la cunostinta numai despre primul termen stabilit de judecatorul de serviciu si nu se prezinta la acest termen, trebuie citata pentru urmatorul termen, considerându-se ca nu are termenul in cunostinta.

Pentru persoanele juridice, persoanele lipsite de capacitate de exercitiu, persoanele aflate sau domiciliate in strainatate ori pentru persoanele al carui domiciliu nu este cunoscut, legea prevede reguli speciale.

Pentru pârâtul al carui domiciliu nu este cunoscut, reclamantul trebuie sa faca dovada ca a facut tot posibilul sa-l afle, si nu a fost cu putinta. Afirmatiile sale vor fi sustinute cu probe convingatoare. in aceste cazuri, presedintele va dispune citarea pârâtului prin publicitate. Citarea prin publicitate se face prin afisarea citatiei la usa instantei, cu cel putin 15 zile inaintea termenului de judecata, termen ce poate fi redus la 5 zile in cazurile urgente. Citatia trebuie sa fie publicata si in Monitorul Oficial sau intr-un ziar mai raspândit.

Citatia si celelalte acte de procedura se inmâneaza personal celui citat, cu exceptia unor situatii speciale:

– citarea celor aflati sub arme se face la comandamentul superior cel mai apropiat;

– pentru cei din echipajul unui vas de comert, inmânarea se face la capitania portului unde este inregistrat vasul;

– pentru detinuti, citarea se face la administratia penitenciarului, citarea la domiciliu a persoanei detinute este nula;

– pentru bolnavii aflati in spitale, ospicii sau sanatorii, citarea se face la directia acestora (articolul 90 Cod de procedura civila).

|n aceste situatii, inmânarea citatiei si a celorlalte acte de procedura se face functionarului insarcinat cu primirea corespondentei, sau persoanei de serviciu in afara orelor de program, care va semna dovada.

Dovada comunicarii citatiei va rezulta din semnatura celui citat certificata de agentul care a inmânat-o.

Și cu privire la inmânarea citatiei pot sa apara mai multe situatii:

– partea citata se afla la domiciliu si primeste citatia, agentul va inmâna acesteia dovada pe care este obligat sa o certifice;

– cel citat se gaseste la domiciliu, dar refuza citatia sau nu vrea sa o semneze, ori nu poate, caz in care agentul ii va lasa citatia, iar in cazul refuzului de a o primi, o va afisa pe usa locuintei, incheind despre aceasta un proces-verbal (articolul 92 alineatul 1 si 2 si articolul 100 Cod de procedura civila, cu privire la continutul si valoarea probatorie a procesului-verbal);

– cel citat nu se gaseste la domiciliu, caz in care agentul va inmâna citatia unei persoane din familie, sau altei persoane care locuieste cu cel citat, cu exceptia minorilor sub 14 ani si a persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu, ori persoanei care in mod normal primeste corespondenta. Persoana care primeste citatia va semna de primire, iar agentul va intocmi un proces-verbal;

– daca persoanele mentionate mai sus nu pot semna adeverinta de primire, agentul lasa citatia si incheie procesul-verbal, iar daca nu vor sa semneze sau agentul nu gaseste pe nimeni la domiciliul celui citat, afiseaza citatia si incheie procesul-verbal;

– daca cel citat locuieste intr-un hotel si nu este indicat apartamentul sau nu este gasita persoana citata, agentul va lasa citatia receptionerului, administratorului, portarului sau celor ce-i inlocuiesc, iar daca acestia refuza sa o primeasca, va afisa citatia pe usa principala a cladirii, si va incheia un proces-verbal.

Nulitatea determinata de nerespectarea termenului prevazut de articolul 89 Cod de procedura civila, opereaza insa fara a fi necesar ca partea neregulat citata sa faca dovada unei vatamari, dispozitia respectiva fiind sanctionata expres cu nulitatea.

Procedura citarii mai poate fi anulata si datorita nerespectarii dispozitiilor legale referitoare la mentiunile esentiale cuprinse in procesul-verbal de inmânare. Este sanctionata cu nulitatea lipsa urmatoarelor mentiuni:

– anul, luna, ziua când a fost incheiat procesul-verbal;

– numele celui care l-a incheiat;

– numele, prenumele si domiciliul celui caruia i s-a facut comunicarea;

– aratarea instantei de la care porneste actul de procedura si identificarea lui, iar pentru citatii, si a termenului de infatisare;

– numele si calitatea celui caruia i s-a facut inmânarea sau locul unde s-a facut afisarea;

– semnatura celui care a incheiat procesul-verbal.

Nulitatea determinata de nerespectarea regulilor de citare a partilor se valorifica in fata instantei competente pe cale de exceptie sau, când este cazul, cu ajutorul cailor de atac.

Nulitatea pricipalelor acte de procedura

indeplinite de parti

|n desfasurarea normala a procesului civil, in aplicarea principiilor care il fundamenteaza, partile indeplinesc un numar important de acte procedurale, dintre care unele se realizeaza in sedinta publica de judecata. Partile au posibilitatea de a indeplini asemenea acte in scris sau verbal, caz in care sunt consemnate in incheierea de sedinta.

Dintre actele de procedura indeplinite de parti, o importanta deosebita revine diferitelor cereri care se adreseaza instantelor judecatoresti.

Cererea constituie mijlocul procedural prin care o persoana fizica sau juridica solicita instantei judecatoresti ocrotirea drepturilor sau intereselor sale legitime.

Conditiile de valabilitate ale cererilor care se adreseaza instantelor judecatoresti sunt precizate in articolul 82 Cod de procedura civila, si se refera la:

– aratarea instantei careia i se adreseaza;

– numele, domiciliul sau resedinta partilor, iar daca este cazul a reprezentantilor lor;

– obiectul cererii;

– semnatura.

Legea nu precizeaza insa sanctiunea nerespectarii acestor conditii, de unde rezulta ca incalcarea lor atrage aplicarea nulitatii, in conditiile dreptului comun. Pentru determinarea nulitatii se tine seama si de prevederile articolului 133 Cod de procedura civila, desi acest text se refera, in mod expres, la nulitatea cererii de chemare in judecata.

Elementele esentiale ale cererii se refera la numele partilor, obiect si semnatura. in lipsa numelui nu se pot identifica partile fata de care solutia cuprinsa in hotarârea instantei se va impune cu putere de lucru judecat. Fara aratarea obiectului nu se poate concepe o activitate jurisdictionala, deoarece nu exista o pretentie care sa priveasca un drept sau un interes legitim; lipsa semnaturii creeaza incertitudine cu privire la manifestarea de vointa a partii.

Lipsa sanctiunilor esentiale ale oricarei cereri care se adreseaza instantelor judecatoresti atrage nulitatea. in cazul lipsei semnaturii aceasta poate fi indeplinita in tot cursul judecatii, solutie aplicabila pentru identitate de ratiune in cazul tuturor cererilor.

Indicarea domiciliului sau a resedintei partilor constituie o mentiune necesara numai in cazul cererilor introductive de instanta. Atunci când este necesar, legea prevede si aratarea numelui reprezentantilor partilor.

|n privinta formei de prezentare a cererilor articolul 82 Cod de procedura civila, dispune ca “orice cerere care se adreseaza instantelor judecatoresti trebuie facuta in scris”. O exceptie de la aceasta regula o constituie cererea adresata judecatoriei facuta de persoane domiciliate in mediul rural si care poate fi facuta si oral. in acest caz, judecatorul care primeste cererea, o va consemna intr-un proces-verbal, pe care il va semna impreuna cu grefierul si partea.

|n privinta dispozitiilor articolului 84 Cod de procedura civila, referitoare la valabilitatea cererii, chiar daca aceasta poarta o denumire gresita, trebuie precizat ca desi textul se refera expres la cererea de chemare in judecata a unei cai de atac, prevederile sale fiind situate in capitolul privitor la cereri, au un caracter de aplicare generala.

Cererea de chemare in judecata reprezinta actul procedural prin care reclamantul sesizeaza instanta de judecata cu o pretentie proprie, in scopul restabilirii dreptului sau interesului legitim ce i-a fost incalcat ori contestat.

Articolul 112 Cod de procedura civila, precizeaza mentiunile pe care trebuie sa la cuprinda orice cerere de chemare in judecata si anume:

– numele, domiciliul sau resedinta partilor;

– calitatea juridica in care partile stau in judecata atunci când nu participa in nume propriu;

– obiectul cererii si valoarea lui, dupa pretuirea reclamantului;

– motivele de fapt si de drept pe care se intemeiaza cererea;

– aratarea dovezilor pe care se sprijina fiecare capat de cerere;

– semnatura reclamantului.

Nerespectarea acestor conditii atrage consecinte diferite in functie de natura si importanta mentiunilor respective. Articolul 133 Cod de procedura civila, declara ca fiind elemente esentiale numele partilor, obiectul cererii sau semnatura, cu posibilitatea acoperirii lipsei semnaturii.

|n literatura de specialitate se face o distinctie intre cerintele esentiale si celelalte cerinte prevazute de articolul 112 Cod de procedura civila, pentru care, dat fiind caracterul lor dispozitiv, opereaza sanctiuni specifice corespunzatoare fiecarei cerinte in parte.

Nulitatea cererii de chemare in judecata mai poate interveni si in cazul nerespectarii dispozitiilor legale privitoare la plata taxei de timbru, instanta neputând da curs cererilor care nu satisfac cerintele privitoare la timbrare. Daca cererea este trimisa prin posta, presedintele va comunica partii obligatiile ce ii revin cu privire la plata taxelor de timbru si necesitatea satisfacerii lor pâna la primul termen de judecata, sub sanctiunea anularii cererii.

3. Nulitatea principalelor acte de procedura intocmite

de organele de executare silita

Executarea silita reprezinta ultima faza a procesului civil si are ca obiect, procedura prin mijlocirea careia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotarâre judecatoreasca sau printr-un act executoriu, constrânge (cu concursul organelor de stat competente) pe debitorul sau, care nu-si executa de buna voie obligatiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a si le aduce la indeplinire in mod silit.

Nerespectarea formalitatilor prevazute de lege in cadrul procedurii executarii silite atrage dupa sine nulitatea urmaririi silite respective. Aceasta nulitate prezinta anumite particularitati, ceea ce justifica cercetarea ei distincta fata de nulitatea actelor procedurale obisnuite.

Normele executionale se clasifica la fel ca si celelalte norme de procedura, in functie de urmatoarele criterii: intinderea câmpului de aplicare, obiectul reglementarii si caracterul obligatoriu sau susceptibil de derogare a normei. Potrivit cu intinderea câmpului de aplicare se pot distinge normele generale de cele speciale; in raport cu obiectul de reglementare se deosebesc normele executionale de organizare, de competenta si de procedura propriu-zisa. in raport cu ultimul criteriu normele executionale se pot imparti in norme imperative (obligatorii pentru parti, organul de executare si instanta) si dispozitive (de la care se poate deroga). incalcarea normelor imperative atrage sanctiunea nulitatii absolute, in timp ce incalcarea normelor dispozitive atrage sanctiunea nulitatii relative.

Nulitatea absoluta si nulitatea relativa sunt sanctiuni distincte de nulitatea anume prevazuta de lege (expresa) si de nulitatea virtuala sau implicita; in cazul nulitatilor expres vatamarea se presupune pâna la dovada contrarie, in timp ce in cazul nulitatilor virtuale vatamarea trebuie dovedita.

Sanctiunea nulitatii prezinta particularitati, in cadrul executarii silite, si sub aspectul modului de valorificare; principala modalitate de invocare a nulitatii o reprezinta contestatia la executare.

Primele nulitati exprese, in materie de executare silita, vizeaza cerinte extrinseci actelor de procedura si se refera la timpul si conditiile generale in care trebuie sa se faca executarea.

Potrivit articolului 391 Cod de procedura civila, “Calcarea articolelor 384, 385, 387, 388 si 389 Cod de procedura civila, aduce anularea executarii”. Textele mentionate consacra urmatoarele reguli interesând efectuarea executarii silite: hotarârile ce se executa provizoriu cu dare de cautiune (potrivit articolului 279 Cod de procedura civila) nu se vor executa mai inainte de a se da cautiunea stabilita; executarea silita nu se va putea face inainte de ora 8 dimineata si dupa ora 6 seara; potrivit legii, executarea silita nu se poate face in zilele nelucratoare (afara de cazurile urgente in care executarea poate fi incuviintata de presedintele instantei de executare); executarea silita nu se poate face inainte ca debitorul urmarit sa fi fost incunostiintat, dupa caz, prin somatie sau comandament, iar cu cel putin o zi inainte de orice executare, executorul judecatoresc va face debitorului o somatie la care va alatura si copia de pe titlul ce se executa.

Nulitatea actelor de executare silita este prevazuta de lege ca sanctiune si in privinta urmaririi silite a unor bunuri mobile pe care legea le excepteaza de la umarire. Astfel, in articolele 406-409 Cod de procedura civila, sunt enumerate categoriile de bunuri care sunt insesizabile sau care pot fi urmarite numai conditionat. Aceste categorii se refera la: bunurile care nu se por urmari pentru nici un fel de datorii (articolul 406 Cod de procedura civila); bunurile ce se pot urmari doar in lipsa altor bunuri sesizabile si numai pentru creante privilegiate (articolul 407 Cod de procedura civila); bunuri ce nu se pot urmari decât numai pentru datorii decurgând din pensii de intretinere, chirii sau alte creante priviliegiate asupra mobilelor (articolul 408 Cod de procedura civila); salariile si celelalte venituri asimilate lor, inclusiv pensiile care nu pot fi urmarite decât in limitele si conditiile prevazute de articolul 409 Cod de procedura civila.

Nulitatea determinata de incalcarea dispozitiilor articolelor 406-408 Cod de procedura civila, poate fi invocata fie direct, in fata organului de executare, fie in fata instantei de executare, prin invocarea exceptiei procesuale, ori prin intermediul contestatiei la executare.

O situatie importanta in care nulitatea este incidenta vizeaza nerespectarea dispozitiilor legale privitoare la incunostiintarea debitorului prin somatie sau comandament (articolele 387-388 Cod de procedura civila).

Nulitatea expresa este consacrata si in legatura cu unele formalitati obligatorii care trebuiesc observate inainte de vânzarea bunurilor. Astfel, pentru a lua exemplul urmaririi silite imobiliare, dupa trecerea unui termen de 30 zile de la comunicarea comandamentului, executorul judecatoresc se va deplasa la fata locului, unde va incheia un proces-verbal de situatie.

Legea sanctioneaza cu nulitatea si incalcarea prevederilor legale menite a garanta publicitatea vânzarii, care se realizeaza prin publicatii.

Publicatiile indeplinesc o dubla functiune: de a incunostiinta despre vânzare partile si tertii interesati; de a asigura o concurenta cât mai serioasa la vanzarea imobilului prin licitatie publica. Publicatiile trebuie sa cuprinda mentiuni privitoare la: numele, prenumele, profesia si domiciliul ori resedinta creditorului ce urmareste si ale debitorului urmarit; titlul executoriu pe baza caruia se face urmarirea; aratarea bunurilor nemiscatoare care se urmaresc si identificarea lor; locul, ziua si ora când are loc licitatia; pretul ce creditorul urmaritor va arata in cererea sa catre judecatorie, ca instanta de executare, inainte de plata taxelor de publicatii; conditii privitoare la vânzare si diferitele sarcini sau alte imprejurari ale imobilului pâna atunci cunoscute; somatia catre acei care ar pretinde vreun drept de chirie, privilegiu sau ipoteca, astfel ca, inaintea judecarii sa arate judecatoriei pretentiile lor, sub pedeapsa de a nu le mai tine in seama.

|n cazul nerespectarii dispozitiilor susmentionate, opereaza nulitatea absoluta. Publicatiile se afiseaza la usa instantei sau la locul unde se afla imobilul urmarit.

|n situatiile mentionate mai sus opereaza nulitatea absoluta, deoarece normele incalcate ocrotesc un interes general. Nulitatea este absoluta si in cazul nerespectarii termenului prohibitiv de 5 zile, de la data afisarii ultimelor publicatii, termen inlauntrul caruia nu se poate face vânzarea.

Majoritatea nulitatilor exprese au un caracter absolut si ca atare pot fi invocate, in cazul urmaririi silite imobiliare, nu numai direct in fata executorului judecatoresc, ci si prin intermediul recursului impotriva ordonantei de adjudecare.

Efectuarea urmaririi silite, fara sa existe un titlu executoriu, atrage nulitatea tuturor actelor indeplinite in acest mod. Nulitatea are un caracter absolut si poate fi invocata de oricare dintre parti sau de executorul judecatoresc din oficiu.

Articolul 374 alineatul 1 Cod de procedura civila, dispune: “Nici o hotarâre nu se poate executa daca nu este investita cu formula executorie prevazuta de articolul 269 alineatul 1, afara de hotarârile pregatitoare si de hotarârile executorii provizorii, care se executa si fara formula executorie”.

Nerespectarea prevederilor legale privitoare la investirea cu formula executorie atrage nulitatea absoluta a tuturor actelor de urmarire.

BIBLIOGRAFIE

I. Stoenescu si S. Zilberstein:

– Drept procesual civil. Teoria generala, E.D.P. Bucuresti 1983.

Fl. Magureanu:

– Drept procesual civil. Editura All Beck, Bucuresti 2001.

Fl. Magureanu :

– Organizarea institutiilor judiciare, editia a II-a, Ed. Cerma, Bucuresti,

2000;

I. Deleanu:

– Tratat de procedura civila. Editura Europa-Nova, Bucuresti 1995.

T. Mrejeru:

– Exceptii procesuale privind instanta si procedura de judecata. Editia a II a, Ed. Sylvi, Bucuresti 1998.

E. Heroveanu:

– Principiile procedurii judiciare, volumul I, Bucuresti 1992.

A. Bacaci:

– Exceptiile de procedura in procesul civil. Editura Dacia Cluj- Napoca 1983.

V. M. Ciobanu:

– Drept procesual civil. Universitatea Bucuresti, Facultatea de Drept, volumul I, 1986 si volumul II, 1988.

V. M. Ciobanu:

– Tratat teoretic si practic de procedura civila. Teoria generala, volumul I. Editura Nationala Bucuresti 1966.

G. Porumb:

– Drept procesual civil, E.D.P., volumul I, 1965.

G. Boroi:

– Drept procesual civil. Note de curs, volumul I, Bucuresti 1993.

S. Zilberstein si V. M. Ciobanu:

– Drept procesual civil. Executarea silita, volumul I, Editura Lumina-Lex, Bucuresti 1996.

E. Heroveanu:

– Tratat teoretic si practic de procedura civila, volumul I si II, Iasi 1926.

A. Hilsenrad si I. Stoenescu:

– Drept procesual civil. Editura stiintifica, Bucuresti 1957.

I. Stoenescu si G. Porumb:

– Drept procesual civil. E.D.P., Bucuresti 1966.

O Capatâna:

– Tratat de drept civil. Editura Academiei, Bucuresti 1989.

I. Les:

– Sanctiunile procedurale in procesul civil român. Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1988.

V. Negru si D. Radu:

– Drept procesual civil. E.D.P., Bucuresti 1972.

D. Cosma:

– Teoria generala a actului juridic român. Editura stiintifica, Bucuresti 1969.

I. Stoenescu, A. Hilsenrad si S. Zilberstein:

– Tratat teoretic si practic de procedura a executarii silite. Editura Academiei, Bucuresti 1966.

S. Zilberstein si V. M. Ciobanu:

– Drept procesual civil. Executarea silita. Bucuresti 1996, volumul I.