Exceptiile Procesuale
Plan de expunere
CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV
Secțiunea I . Rolul mijloacelor de apărare în procesul civil …………………3
Secțiunea a II-a. Noțiunea de excepție procesuală ………………………………5
Secțiunea a III-a. Asemănări și deosebiri între apărările de fond
și excepții………………………………………………………….10
Secțiunea a IV-a. Clasificarea excepțiilor procesuale …………………………….23
CAPITOLUL II EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVITOARE
LA PĂRȚILE DIN PROCES …………………………….31
Secțiunea I . Generalități ………………………………………………………31
Secțiunea a II-a. Excepția lipsei capacității procesuale ………………………..33
Secțiunea a III-a. Excepția lipsei calității procesuale ……………………………44
Secțiunea a IV-a. Excepția prematurității cererii ………………………………….51
Secțiunea a V-a. Excepția lipsei de interes ………………………………………54
Secțiunea a VI-a. Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant ………………58
CAPITOLUL III EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVIND
INSTANȚA DE JUDECATĂ…………………………….65
Secțiunea I . Excepția de necompetență …………………………………….65
Secțiunea a II-a. Excepția incompatibilității ………………………………………74
Secțiunea a III-a. Excepția strămutării pricinii …………………………………….78
CAPITOLUL IV EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVIND ACTELE ȘI
TERMENELE PROCESUALE ………………………….80
Secțiunea I . Excepția nulității …………………………………………………80
Secțiunea a II-a. Excepția tardivității ………………………………………………85
CAPITOLUL V EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVIND JUDECATA…92
Secțiunea I . Excepția litispendenței ………………………………………….92
Secțiunea a II-a. Excepția conexității ……………………………………………..96
Secțiunea a III-a. Excepția perimării ………………………………………………101
Secțiunea a IV-a. Excepția puterii de lucru judecat ……………………………..104
Secțiunea a V-a. Excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale ………109
CAPITOLUL VI CONCLUZII
Bibliografie
=== EXCEPTIILE PROCESUALE civile ===
EXCEPȚIILE PROCESUALE
Plan de expunere
CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV
Secțiunea I . Rolul mijloacelor de apărare în procesul civil …………………3
Secțiunea a II-a. Noțiunea de excepție procesuală ………………………………5
Secțiunea a III-a. Asemănări și deosebiri între apărările de fond
și excepții………………………………………………………….10
Secțiunea a IV-a. Clasificarea excepțiilor procesuale …………………………….23
CAPITOLUL II EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVITOARE
LA PĂRȚILE DIN PROCES …………………………….31
Secțiunea I . Generalități ………………………………………………………31
Secțiunea a II-a. Excepția lipsei capacității procesuale ………………………..33
Secțiunea a III-a. Excepția lipsei calității procesuale ……………………………44
Secțiunea a IV-a. Excepția prematurității cererii ………………………………….51
Secțiunea a V-a. Excepția lipsei de interes ………………………………………54
Secțiunea a VI-a. Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant ………………58
CAPITOLUL III EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVIND
INSTANȚA DE JUDECATĂ…………………………….65
Secțiunea I . Excepția de necompetență …………………………………….65
Secțiunea a II-a. Excepția incompatibilității ………………………………………74
Secțiunea a III-a. Excepția strămutării pricinii …………………………………….78
CAPITOLUL IV EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVIND ACTELE ȘI
TERMENELE PROCESUALE ………………………….80
Secțiunea I . Excepția nulității …………………………………………………80
Secțiunea a II-a. Excepția tardivității ………………………………………………85
CAPITOLUL V EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVIND JUDECATA…92
Secțiunea I . Excepția litispendenței ………………………………………….92
Secțiunea a II-a. Excepția conexității ……………………………………………..96
Secțiunea a III-a. Excepția perimării ………………………………………………101
Secțiunea a IV-a. Excepția puterii de lucru judecat ……………………………..104
Secțiunea a V-a. Excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale ………109
CAPITOLUL VI CONCLUZII
Capitolul I.
DEMERS INTRODUCTIV
Secțiunea I.
Rolul mijloacelor de apărare în procesul civil
Din momentul în care nimeni nu și-a mai putut face dreptate singur, nivelul de civilizație al societății s-a oglindit și în procesul civil.
Dacă dreptul de apărare poate fi considerat ca un drept natural – ca unul care decurge din însăși natura umană – în aceeași măsură dreptul pozitiv a creat, de la o epocă la alta, instrumentele care să răspundă nevoilor concrete de apărare.
Numărul mijloacelor de apărare, particularitățile acestora, condițiile și termenele în care pot fi invocate ca și sancțiunea nerespectării lor – reglementate prin coduri sau legi speciale-demonstrează în ce măsură suntem în prezența unui proces civil în care sunt respectate principii fundamentale precum accesul liber la justiție, egalitatea părților în fața justiției, principiul dreptului de apărare, al dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil etc.
Apărarea, care se face în cadrul procesului civil, nu poate fi concepută independent de cererea de chemare în judecată. Pe de altă parte, în procesul civil – pot interveni și terțe persoane – voluntar sau forțat. Oricare dintre aceste părți, nu numai pârâtul inițial, poate să uzeze de mijloacele de apărare recunoscute de Cod. De altfel, atunci când vorbim de dreptul de apărare, folosim termenul într-o accepțiune largă, cu referire la drepturile și interesele fiecărei părți: reclamant, pârât, intervenient.
Folosirea mijloacelor de apărare implică, în mod necesar, și respectul adversarului. Riscul adoptării unui comportament procesual care să stânjenească adversarul, nu este de neglijat.
De pildă, potrivit art. 118 alin. 1 C. proc. civ., întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. Dacă pârâtul lipsit de apărare, nu a depus întâmpinare prin care să invoce excepții de procedură relative și să arate care sunt dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cererea reclamantului, iar la prima zi de înfățișare nu a arătat, conform art. 118 alin. 3 C. proc. civ., „excepțiile, dovezile și toate mijloacele sale de apărare", va fi decăzut din dreptul de a le invoca ulterior, în condițiile art. 103 și 136 C. proc. civ., dacă nu a cerut să i se acorde un termen pentru pregătirea apărării și depunerea întâmpinării. Art. 118 alin. 3 C. proc. civ. trebuie coroborat cu art. 156 alin. 1 C. proc. civ., astfel încât numai pentru lipsă de apărare temeinic motivată i se va putea acorda pârâtului termen în vederea depunerii întâmpinării, instanța nefiind obligată să admită o asemenea cerere automat.
Faptul că pârâtul, în condițiile art. 171 C. proc. civ., poate să combată în tot cursul procesului motivele de fapt și de drept invocate de reclamant, nu conduce la altă concluzie -în privința folosirii cu bună-credință a mijloacelor de apărare- pentru că el își va face această apărare „în condiții mai grele decât dacă s-ar fi folosit de probe pe care le-ar fi putut propune în sprijinul poziției sale și care i-ar fi putut fi favorabile".
Pe de altă parte, de vreme ce Codul reglementează condițiile în care se poate apela la diferitele mijloace de apărare precum și sancțiunea eludării acestora, nu poate fi neglijat rolul mijloacelor de apărare în asigurarea unei discipline procesuale care să profite atât instanței cât și părților.
În același timp, mijloacele de apărare sunt instrumente pentru aflarea adevărului. Faptul că judecătorul poate să adreseze întrebări părților, să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care le-au invocat în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, și chiar să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc (art. 129 C. proc. civ.) nu poate să conducă la absolutizarea rolului activ al instanței, pentru că toată această activitate este subordonată limitelor cadrului procesual stabilit de părți. Astfel, reclamantul stabilește limitele cererii de chemare în judecată prin indicarea pretențiilor sale și a persoanelor împotriva cărora se îndreaptă aceste pretenții. Limitele apărării sunt determinate de pârât care, în funcție de propriile interese, va alege modalitatea în care va răspunde acțiunii reclamantului. În aceeași măsură, instanța este ținută de pretențiile sau apărările intervenienților voluntari sau forțați, art. 129 alin. final C. proc. civ. prevăzând că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Nu în ultimul rând, mijloacele de apărare pot fi considerate ca o garanție a examenului obiectiv și rațional al pretențiilor părților. Aceasta deoarece soluția pe care o conține hotărârea judecătorească va fi păstrată numai dacă reprezintă un răspuns la toate problemele cu care părțile au sesizat instanța.
Secțiunea 2.
Definirea excepțiilor procesuale
În limbajul curent, cuvântul excepție desemnează o abatere de la regula generală, o situație care nu se supune normei generale.
În limbajul juridic, excepția a început să fie utilizată de romani, abia în timpul procedurii formulare, dar cu un înțeles și un rol diferit față de excepția din dreptul modern, pentru că excepțiile existau și se aplicau, în același timp, în dreptul civil și în dreptul pretorian.
Indiferent de izvorul lor formal -„pe unele excepțiuni, pretorul le are propuse în edict, pe altele le acordă el, după instruirea cauzei. Toate acestea își trag obârșia fie din legi, fie din cele ce țin locul de legi, fie din jurisdicția pretorului" -excepțiile sunt rezultatul practicii pretoriene. Pretorul, om politic care avea sau nu cunoștințe juridice, era obligat să țină seamă de jurisprudență. în aceste condiții, el a descoperit în jurisprudență mijlocul de a depăși aspectele învechite ale procedurii legisacțiunilor. Iar acest mijloc a fost excepția.
Prin excepție pârâtul nu nega dreptul reclamantului, nu nega cele cuprinse în intentio din formulă, dar invoca un fapt, ridica obiecții care să paralizeze pretenția reclamantului. Apărarea -care era o negare directă a pretenției, și nu era trecută în formulă „deoarece judecătorul trebuie să se ocupe de ea prin simplul fapt că trebuie să vadă dacă pretenția reclamantului este întemeiată"-, se deosebea de excepție, care era o apărare indirectă pe care judecătorul trebuia să o ia în considerare numai dacă pârâtul ceruse pretorului înserarea sa în formulă.
Rezultă așadar, că excepția a apărut ca un mijloc de apărare la care putea să apeleze pârâtul, nu și reclamantul. Dar, prin existența sa, ea a folosit implicit și celeilalte părți deoarece în examinarea corelației dintre forma actului juridic și voința reală a cocontractanților, libertatea voinței, împrejurările care au precedat convenția, se ținea seamă nu numai de formalitățile impuse de legea civilă ci și de excepții. Or, toate acestea impuneau reclamantului o atenție sporită în formularea pretențiilor și în alegerea dovezilor culpei pârâtului.
Excepția modernă diferă de excepția din procedura romană, pentru că în prezent nu mai există deosebirea care exista între dreptul civil și dreptul pretorian, astfel încât judecătorul aplică aceleași reguli de drept pentru toate părțile, în ambele cazuri însă, excepția are aceeași funcție, de a opri condamnarea sau de a o amâna, dar fără a contrazice fondul dreptului.
În doctrina modernă, în mod tradițional, pentru definirea excepțiilor pe care le consacră dreptul procesual civil, se urmărește pe de o parte, să se delimiteze excepțiile care se invocă în cursul procesului civil de excepțiile de drept civil material, care uneori pot fi invocate de părți fără intervenția instanței și care constituie de cele mai multe ori, adevărate apărări în fond, iar pe de altă parte, evidențierea deosebirii între apărări, în sens restrâns, și excepții.
Pentru că ambele aspecte au format deja obiectul preocupării noastre, în cele ce urmează socotim utilă reținerea câtorva dintre definițiile date în doctrină noțiunii pe care o vizăm, multe dintre ele nefiind în măsură să acopere particularitățile acestui concept.
Astfel, „excepțiunile sunt mijloacele prin cari pârâtul face ca cercetarea procesului să fie amânată sau supusă la oarecare condițiuni de formă. Când el invocă excepțiuni, prin aceasta chiar refuză a accepta să discute cu reclamantul, sau din cauza calității sale (art. 106) sau pentru că tribunalul înaintea căruia este acționat nu e competent (art. 108) sau că instanța nu e angajată într-un mod regulat (art. 111) sau că legea îi dă dreptul a amâna procesul până la un timp oarecare (art. 112-114). Toate aceste mijloace constituie excepțiuni" și „excepțiunea propriu-zisă nu constituie o apărare de fond. Tinde mai mult a critica forma, sau a amâna examinarea fondului".
La rândul său, V.G. Cădere, definește „excepțiile de procedură propriu-zise" ca fiind „mijloace invocate de părți în scopul de a opri câtva timp în loc procedura pentru completarea unor formalități… într-un cuvânt, efectul excepțiilor de procedură este de a provoca o oprire momentană în mersul procesului, fără a angaja prin aceasta nici o dezbatere asupra fondului".
Tot o definiție care vizează numai partea formală a procesului, pentru că „efectele imediate ale excepțiilor nu este cazul să se reflecte în definiție, căci, dată fiind varietatea excepțiilor, ele nu pot fi relevate decât prin analiza fiecărei excepții în parte", propune și Al. Bacaci. Astfel, „excepțiile de procedură reprezintă acele mijloace procesuale prin care părțile, procurorul când participă la proces, și uneori instanța din oficiu, fără a pune în discuție fondul dreptului dedus judecății, cerând refacerea actelor de procedură neregulat întocmite, declinarea competenței, anularea cererii ca lipsindu-i elementele esențiale, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă etc, într-un cuvânt speculând încălcări ale normelor procesuale- asigură respectarea cu strictețe a prevederilor legale privind desfășurarea procesului civil".
Această definiție a fost criticată în doctrină pentru următoarele motive:
a) deși la prima vedere față de denumirea dată noțiunii de definit, s-ar părea că definiția vizează numai excepțiile de procedură, referirea care se face la prescripție precum și precizările ulterioare arată că autorul a dorit să dea o definiție generală, care să cuprindă și excepțiile de fond. Or, cel puțin în stadiul actual al reglementării legale, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. noțiunea de excepție de procedură nu o include și pe cea de excepție de fond. Folosindu-se noțiunea de „excepție de procedură" ca noțiune de gen pentru a acoperi și excepțiile de fond, se creează nedumeriri;
b) față de intenția autorului de a da o definiție generală a excepțiilor, precizarea că prin excepțiile de procedură (în înțelesul conferit de autor acestei noțiuni) se semnalează încălcarea normelor procesuale, nu este riguros exactă, deoarece în cazul excepțiilor de fond (incluse și ele de autor în noțiunea de „excepție de procedură") se semnalează încălcări ale normelor de drept material (de exemplu, în cazul autorității lucrului judecat, nesocotirea dispozițiilor art. 1201 C. civ, iar în cazul prescripției încălcarea prevederilor Decretului nr. 167/1958);
c) este nepotrivit să se pună sub semnul egalității „cererile" de anulare, declinare de competență ori respingere a acțiunii-cereri pe care instanța este obligată a le soluționa prin hotărâri, cu semnalarea unor încălcări ale normelor procesuale. Pe de altă parte, o simplă „semnalare" nu asigură prin ea însăși „respectarea cu strictețe a prevederilor legale…";
d) excepțiile constituie numai unul din mijloacele procesuale prin care se urmărește „respectarea cu strictețe a prevederilor legale privind desfășurarea procesului civil", așa încât nu poate fi vorba despre un element definitoriu, specific, care să caracterizeze această instituție și să o distingă de altele.
Relativ recent, au fost propuse și alte definiții pentru excepțiile procesuale: „sunt incidente care apar în cursul procesului civil, urmând a fi soluționate de către instanță, de regulă înainte de abordarea fondului litigiului. Excepția procesuală ar fi deci forma prin care se obiectivează incidentul"; „acele mijloace prin care, în cadrul procesului civil, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu invocă, în condițiile prescrise de lege și fără a pune în discuție fondul pretenției dedusă judecății, neregularități procedurale sau lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea judecății în fond".
Pentru definirea excepțiilor procesuale trebuie avute în vedere particularitățile acestora, reținute constant în literatura și practica judiciară:
– excepția constituie o formă de manifestare a acțiunii și deci, presupune existența unui proces civil în curs de soluționare;
– prin natura sa, excepția procesuală reprezintă un mijloc de apărare, dar nu se confundă cu apărările în fond, nici atunci când tinde la respingerea sau anularea cererii. Fiind un mijloc de apărare, excepția procesuală este folosită în mod obișnuit de către pârât. Prin abatere de la regulă, excepțiile procesuale absolute pot fi invocate nu numai de către pârât ci și de reclamant, intervenienți, procuror sau instanță din oficiu;
– excepțiile procesuale nu pun în discuție fondul pretenției deduse judecății;
– admiterea excepției procesuale duce fie la întârzierea judecății prin amânarea cauzei, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenței (în cazul excepțiilor declinatorii) fie la împiedicarea judecății fondului prin stingerea procesului, anularea sau respingerea cererii ca prematură, prescrisă, inadmisibilă (în cazul excepțiilor peremptorii);
– în principiu, admiterea excepției procesuale nu afectează dreptul reclamantului, iar hotărârea pronunțată nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului dreptului.
În raport de aceste precizări, considerăm și noi preferabilă următoarea definiție dată excepției procesuale: unul din mijloacele prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu, invocă fără a pune în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea instanței, competența acesteia ori la actele de procedură sau lipsuri referitoare la dreptul material la acțiune, urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte, anularea ori respingerea cererii.
Această definiție corespunde prevederilor art. 137 C. proc. civ. care face distincție între excepțiile de procedură și excepțiile de fond, și înlătură orice confuzie care s-ar face dacă s-ar folosi ca noțiune de gen aceea de „excepție de procedură" având ca subdiviziuni excepțiile de procedură propriu-zise și excepțiile de fond.
Pe de altă parte, această definiție este preferabilă întrucât surprinde și alte particularități ale excepțiilor procesuale, care nu pot fi reduse numai la aspectele de ordin formal ale procesului. Unele excepții de fond vizează încălcări ale unor norme de drept civil material, nu procesual – este cazul autorității lucrului judecat care apare ca o încălcare a dispozițiilor art. 1021 C. Civ, iar în cazul prescripției extinctive sunt încălcate dispozițiile Decretului nr. 1671958.
Credem ca inadvertențele semnalate, ar putea fi înlăturate dacă legiuitorul ar defini excepțiile procesuale chiar prin Codul de Procedura Civilă, așa cum a făcut-o, de pildă, legiuitorul francez în art. 73 NCPC.
Secțiunea 3.
Asemănări si deosebiri între apărările de fond și
excepțiile procesuale
Apărările pe care și le face pârâtul în cursul procesului civil constituie urmarea firească a cererii de chemare în judecată. Tocmai de aceea, apărările nu beneficiază de o autonomie totală față de cererea reclamantului, ci își au – rațiunea în existența cererii principale.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul prezintă judecătorului un număr de fapte ce pretinde că au corespondent într-o anumită regulă de drept material. El solicită instanței să-i recunoască prin hotărârea ce va da că beneficiază de această regulă de drept și, pe cale de consecință, că-i sunt aplicabile efectele pe care regula respectivă Ie generează.
Odată acționat în judecată, în funcție de interesele sale, pârâtul poate dezvolta o anumită strategie procesuală: fie este total pasiv, nu răspunde în nici un fel acțiunii reclamantului și lasă procesul să evolueze în sensul propus de acesta (evident, sub controlul judecătorului care, în exercițiul rolului activ, conduce dezbaterile în vederea aflării adevărului), fie recurge la diferitele mijloace de apărare recunoscute de lege.
Dacă optează pentru cea de-a doua variantă, atunci pârâtul poate impune un examen de fond asupra cererii adversarului său -va contesta faptele pretinse de reclamant și deci, din punct de vedere juridic va contesta regula de drept invocată de adversar, fie în sensul că această regulă de drept nu există, fie în sensul că nu corespunde faptelor pretinse- sau poate impune numai un examen formal al acestei cereri, al competenței instanței sau procedurii de judecată, prin invocarea de excepții. în ambele cazuri, pârâtul îl urmărește pe reclamant pe terenul ales chiar de el și discută, pe acest teren, pretențiile adversarului.
În acest context poate fi evidențiată deosebirea de esență, care apare la nivelul obiectului -și din care decurg toate celelalte- dintre apărările pe fond și excepții .
Astfel, apărarea pe fond este o negare a dreptului reclamantului, este un mijloc prin care se contestă direct existența sau întinderea pretențiilor invocate prin cererea principală, pentru a se stabili că sunt nefondate, neîntemeiate. Această atitudine dovedește că pârâtul acceptă lupta propusă de reclamant. Acceptă să discute cu el asupra fondului dreptului dedus judecății.
Atunci când se apără pe fond, pârâtul apelează la instituții de drept material. De pildă, într-un proces intentat de reclamantul care invocă neexecutarea unei obligații, pârâtul se apără arătând sau -că această obligație nu a existat niciodată, sau că datoria sa s-a stins prin plată, compensație, confuziune sau alte moduri de stingere a obligațiilor.
Prin apărarea pe fond pârâtul tinde să dovedească împrejurarea că pretenția reclamantului nu este întemeiată în fapt -ex: intimata arată că în cadrul unității au fost desființate posturi de natura celui ocupat de contestator, astfel încât reducerea de personal, care a atras măsura desfacerii contractului de muncă al acestuia, este reală-, ori nu este întemeiată în drept -ex: convenția care constituie temeiul juridic al cererii reclamantului este lovită de nulitate sau este anulabilă pentru un viciu de consimțământ; a operat tacita relocațiune astfel încât pârâtul nu poate fi evacuat etc.
Excepția, dimpotrivă, este un obstacol al acțiunii, de cele mai multe ori temporar, prin care, fără să discute fondul dreptului invocat de adversar, pârâtul arată că procesul a fost angajat într-o manieră incorectă în raport cu normele de organizare judiciară, de competență sau procedură propriu-zisă. Pârâtul care opune o excepție devine reclamant într-o cerere incidentală.
Excepția poate fi analizată ca un refuz al pârâtului de a discuta în fond pretenția reclamantului.
Prin invocarea unei excepții dilatorii găsită întemeiată, este întârziat momentul dezbaterilor asupra fondului în cadrul procesual inițial fixat prin cererea introductivă de instanță (ex: excepția de incompatibilitate, de recuzare, de conexitate sau litispendență, excepția lipsei procedurii de citare atrag amânarea judecății pentru a se asigura compunerea legală a completului, reunirea pricinilor, respectiv, îndeplinirea corectă a procedurii de citare) sau, dacă excepția este dirimantă și este admisă, există posibilitatea dezbaterii ulterioare a fondului, într-un nou proces (ex: dacă s-a respins o primă acțiune pentru lipsa calității procesuale active o nouă acțiune poate fi introdusă de adevăratul titular al dreptului din raportul juridic dedus judecății).
Ca și atunci când se apără în fond, dacă recurge la excepții, pârâtul nu se înclină în fața reclamantului, ci apelează la un alt mijloc, poate chiar mai energic, care să conducă la eșuarea reclamantului în încercarea sa procesuală. Ceea ce unește apărarea pe fond și excepția, este faptul că ambele sunt mijloace de apărare și pot fi folosite nu numai de pârâtul inițial, dar și de reclamantul care a păstrat această poziție procesuală ori, prin formularea de către pârât a unei cereri reconvenționale sau prin invocarea de excepții, a devenit și el pârât. De asemenea, intervenienții voluntari sau forțați pot invoca excepții procesuale.
În același timp, ambele mijloace de apărare pot fi invocate prin întâmpinare, în condițiile art. 115 pct. 1 și 2 C. proc. civ. Dacă nu a fost depusă întâmpinare, și pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, se va putea prezenta la prima zi de înfățișare și să arate verbal care sunt excepțiile, dovezile și mijloacele sale de apărare, ipoteză prevăzută de art. 118 alin. 3 C. proc. civ. Totuși, apărarea pe fond chiar dacă nu a fost invocată prin întâmpinare, poate fi efectuată în tot cursul procesului, întrucât Codul nu mai prevede aceeași sancțiune ca în cazul excepțiilor (art. 136).
În aceeași ordine de idei, este de evidențiat o altă deosebire dintre apărările pe fond și excepții. „Momentul" apărărilor pe fond este, în timp, ulterior „momentului" excepțiilor -care uneori fac inutilă examinarea fondului dreptului, chiar și atunci când excepția se unește cu fondul. Și în acest caz, fondul este cercetat după analiza excepției în raport de probele comune administrate. De exemplu, dacă într-o acțiune în revendicare sau într-o altă acțiune reală, se invocă excepția lipsei de calitate procesuală a reclamantului -pentru că într-o astfel de acțiune a stabili că reclamantul nu este titularul dreptului subiectiv de proprietate sau a altui drept real asupra bunului în litigiu înseamnă a stabili că acțiunea sa nu este întemeiată – excepția se poate uni cu fondul.
Cu ocazia deliberării însă, atunci când examinează probele administrate atât pentru dovedirea excepției cât și pentru dovedirea fondului, judecătorul va vedea mai întâi dacă excepția este sau nu întemeiată și, în funcție de soluția la care se va opri în privința acesteia, va examina (sau nu) și fondul dreptului. Dacă instanța a respins excepția, și pricina se repune pe rol, probele avute în vedere la soluționarea excepției rămân câștigate judecății, iar instanța va administra numai alte dovezi necesare soluționării fondului, și pe care le va corobora cu cele administrate atât pentru soluționarea excepției cât și a fondului.
Pe de altă parte, având în vedere că mijloacele noi de apărare care pot fi propuse și direct în apel sunt argumente noi, de fapt sau de drept, aduse în sprijinul aceleiași teze care
a fost invocată și în primă instanță, înseamnă că, în măsura în care nu constituie o cerere nouă, și apărarea de fond poate fi făcută direct în apel.
Pornind de la ideea că acțiunea cuprinde totalitatea mijloacelor formale organizate de lege pentru protecția dreptului, adică, în linii generale, cererea, administrarea probelor, apărarea, excepțiunile, mijloacele conservatorii, judecata, hotărârea, căile de atac și execuțiunea silită" o altă asemănare între apărările pe fond și excepții constă în aceea că ambele sunt forme de manifestare a acțiunii și deci, în legătură cu fiecare dintre ele trebuie să se îndeplinească condițiile de exercițiu ale acțiunii: drept, interes, calitate și capacitate procesuală.
Atât apărările pe fond cât și excepțiile sunt drepturi de sesizare a instanței recunoscute de legea procesuală după caz, pârâtului, reclamantului sau terților intervenienți, pentru a combate pretențiile adversarilor. Această caracteristică, privitoare la sesizarea instanței, este specifică dreptului la acțiune. De aceea, primind un mijloc de apărare, instanța este datoare să constate că acest mijloc privește un drept recunoscut și ocrotit de lege, exercitat în limitele sale interne și externe, exercitat cu bună-credință, actual, faptul că acest drept corespunde unui interes legitim, născut, actual și personal al părții, iar cel care îl folosește are calitate și capacitate procesuală.
Între apărările pe fond și unele excepții de fond există asemănări în privința efectelor pe care le produce admiterea lor. Astfel, dacă se admite excepția prescripției dreptului la acțiune sau excepția autorității lucrului judecat, cererea de chemare în judecată va fi respinsă și o nouă cerere nu mai poate fi primită. Aceeași va fi situația și dacă instanța se pronunță asupra cererii principale după ce a analizat și considerat întemeiate apărările făcute în fond.
Pe de altă parte, atât apărările pe fond cât și excepțiile se invocă în raport cu toate părțile „firești" ale unui proces. Nici un text nu definește părțile unui proces.
Procesul civil însă, în regulă generală, este generat de un raport juridic conflictual. În cadrul acestui raport există o persoană, titulară a dreptului subiectiv, sau căreia legiuitorul îi recunoaște legitimare procesuală activă, deși în patrimoniul său nu se află dreptul subiectiv dedus judecății, și care solicită protecția acestui drept -reclamantul, și o a doua persoană, despre care prima pretinde că a tulburat-o în exercițiul normal al dreptului – paratul.
Tocmai pentru că procedura contencioasă este de neconceput fără aceste două părți, le-am considerat părți „firești" ale procesului civil.
Mijloace obișnuite de a desemna adversarii dintr-o cauză, acești termeni consacrați în limbajul juridic uzual, corespund unor adevărate calități juridice fără de care procesul civil nu ar putea exista. De aceea, numai atunci când legiuitorul a îngăduit, este posibilă înlocuirea uneia din părțile inițiale ale procesului -pârâtul. Iar legiuitorul a permis un asemenea comportament procesual doar în cazul chemării în judecată a altor persoane, potrivit art. 59 C. proc. civ., și al arătării titularului dreptului, potrivit art. 66 alin. 1 C. proc. civ.
Deosebirile dintre apărările pe fond și excepții sunt mai evidente decât asemănările.
Din deosebirea de obiect -prin care, de altfel se și justifică fiecare dintre cele două mijloace de apărare decurge și reglementarea lor procesuală diferită. Astfel, art. 137 alin. 1 C. proc. civ. consacră regula primordialității propunerii și soluționării excepțiilor față de orice dezbatere a fondului cauzei, pentru că „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Soluția pe care o propune textul este cât se poate de normală, pentru ca rolul instanțelor să nu fie încărcat inutil cu pricini în care este evident că nu se mai impune examinarea temeiniciei dreptului pretins. Este logică obligația de a fi propuse înaintea discuției asupra fondului și dacă părțile nu uzează de această facultate, se naște prezumția cum că au renunțat la ele și în consecință nu mai au dreptul de a le propune ulterior. Ne amintim că această regulă sufere două temperamente și anume: pentru excepțiile de ordine publică, cari pot fi propuse în orice stadiu al procesului și pentru acele ce s-ar naște după intrarea în dezbaterile fondului.
Obligația impusă instanței de a soluționa în prealabil excepțiile de procedură, precum și cele de fond, este corespunzătoare obligației părților de a invoca excepțiile de procedură relative prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare.
În privința excepțiilor de procedură, sancțiunea nerespectării acestei cerințe este, potrivit art. 136 și 103 C. proc. civ., decăderea părții din dreptul de a mai propune excepții în cursul procesului, în afară de cele de ordine publică.
Spre deosebire de excepția de procedură relativă, apărarea pe fond poate fi făcută în tot cursul procesului și chiar direct în apel, dacă nu constituie o cerere nouă. Din acest punct de vedere, excepția de fond se aseamănă cu apărarea pe fond, pentru că și excepția de fond poate fi invocată oricând. Altul este regimul juridic al excepțiunilor de fond în ce privește aspectul procedurei scrise… S-a socotit excesiv ca neformularea lor prin întâmpinare la prima instanță să decadă pe pârât din dreptul de a le invoca în apel.
Sancțiunea decăderii poate fi întâlnită și în privința apărărilor pe fond. în acest sens credem că trebuie înțeles art. 294 alin. 1 C. proc. civ., care nu îngăduie cereri noi în apel. Prin urmare, în măsura în care apărarea pe fond nu a fost făcută în primă instanță și are valoarea unei cereri noi prin care tinde la obligarea celeilalte părți la o anumită prestație, ea nu mai poate fi invocată direct în apel.
Deci, decăderea este o sancțiune pentru neinvocarea în termen a excepțiilor procesuale sau chiar a apărărilor în fond, dar Ia rândul ei se invocă tot pe cale de excepție, câtă vreme în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre care să finalizeze etapa procesuală în care se află la un moment dat procesul.
Legat de invocarea diferitelor mijloace de apărare, este de analizat și problema persoanelor care le pot folosi.
Apărarea pe fond aparține pârâtului. în măsura în care pârâtul formulează cerere reconvențională, reclamantul dobândește și o poziție procesuală defensivă, de apărare și deci, la rândul său, se apără în fond.
Intervenientul voluntar, principal sau accesoriu, devine parte în proces din momentul în care, potrivit art. 52 C. proc. civ., instanța a admis în principiu cererea de intervenție. în temeiul dispozițiilor art. 53 C. proc. civ., el va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției și toate actele de procedură următoare se vor îndeplini și față de cel care intervine.
Poziția procesuală a intervenientului principal este diferită de cea a intervenientului accesoriu.
Intervenientul principal, prin definiție urmărește să câștige pentru sine obiectul procesului care poartă între reclamant și pârât, ceea ce justifică independența sa procesuală atât față de reclamant cât și față de pârât. In realizarea acestui scop, el administrează dovezi pentru a dovedi lipsa de temeinicie a pretențiilor reclamantului. Or, această atitudine procesuală a intervenientului principal poate fi apreciată, într-o accepțiune largă a termenului, drept o apărare în fond. Prin contestarea susținerilor reclamantului, în realitate, intervenientul principal își apără dreptul pretins al său. Desigur, calitativ, „apărarea" intervenientului principal se deosebește de apărarea în fond pe care o face pârâtul, și aceasta tocmai datorită caracterului incidental al cererii de intervenție. Intervenientul și-ar putea valorifica și pe cale principală pretențiile. Acționând în cadrul unui proces deja pornit, el administrează dovezi urmărind un dublu scop: confirmarea pretențiilor sale și, drept consecință, înlăturarea ca nefondate a susținerilor reclamantului. Or, și pârâtul care se apără în fond, tinde să obțină respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Aceeași este situația și în cazul chemării în judecată a altor persoane întrucât, potrivit art. 58 C. proc. civ., cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient principal, deci devine parte în proces și poate face orice acte procesuale în nume propriu.
Intervenientul accesoriu urmărește, prin apărările pe care le face, ca soluția să fie favorabilă părții pentru care a intervenit, deoarece în condițiile art. 49 alin. 3 C. proc. civ., intervenția este în interesul uneia din părți când sprijină numai apărarea acesteia. în toate cazurile, intervenientul accesoriu face o apărare, pe fond sau pe cale de excepție, pentru că numai astfel se justifică prezența sa în proces. De altfel, intervenientul accesoriu nu poate să facă decât acte de procedură care profită părții în folosul căreia a intervenit, pentru că, potrivit art. 54 C. proc. civ., în intervenția făcută în interesul uneia din părți, cel care intervine poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părții în folosul căreia intervine. în măsura în care interesele și poziția procesuală a acestei părți implică o apărare pe fond, atunci intervenientul accesoriu o va sprijini în acest sens.
La rândul său, chematul în garanție, a cărui situație juridică este reglementată de art. 60-63 C. proc. civ., poate face o apărare în fond în favoarea părții pe care o garantează sau, dimpotrivă, pentru a dovedi că nu datorează obligația pretinsă de partea care l-a introdus în proces. Chematul în garanție este parte în proces și de aceea „având să combată acțiunea originară trebuie să aibă toate drepturile și îndatoririle unei părți în proces, să se poată folosi de toate mijloacele de apărare de fond și de formă… Printre mijloacele de apărare el se poate folosi de calitatea de donatar, de clauza de negaranție, întreruperea prescripției; poate să ridice excepția de necompetență în raport cu situația sa de chemat în garanție…".
Cea de-a treia formă de intervenție forțată, arătarea titularului dreptului, este reglementată de art. 64-66 C. proc. civ. în cazul în care terțul ia locul pârâtului sau dobândește poziția de intervenient principal, conform art. 66 alin. 2 C. proc. civ., va putea face apărări pe fond.
Și excepțiile procesuale, de procedură sau de fond, pot fi folosite de diverșii participanți la proces, în legătură cu activitatea procesuală a fiecăruia.
Astfel, după primirea cererii de chemare în judecată, prin întâmpinare sau, în condițiile art. 118 alin. 3 C. proc. civ., oral la prima zi de înfățișare, pârâtul poate invoca excepții legate de corecta învestire a instanței, cum ar fi necompetență, lipsa elementelor esențiale ale cererii de chemare în judecată, netimbrarea cererii, omisiunea parcurgerii procedurii prealabile în cazurile în care aceasta reprezintă o condiție de exercițiu a acțiunii. De asemenea, în această etapă a procesului, pârâtul poate invoca excepții privind condițiile cerute pentru a fi parte în proces -ex: excepția lipsei de calitate procesuală activă și pasivă, excepția lipsei de interes, excepția privind lipsa de capacitate procesuală de folosință sau de exercițiu, excepția de prematuritate a acțiunii. Însă, aceste din urmă excepții, de fond, ca de altfel orice alte excepții absolute, pot fi invocate și ulterior, pe parcursul procesului.
Și reclamantul poate invoca excepții procesuale legate de învestirea instanței sau de cerințele pentru dobândirea calității de parte în proces.
Însă, atât reclamantul cât și pârâtul -ca de altfel, orice alt participant la proces- trebuie să țină seamă de dispozițiile art. 108 alin. 4 C. proc. civ. conform cărora nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt. în aceste condiții, reclamantul nu ar putea invoca, de exemplu, excepția de necompetență teritorială relativă, pârâtul nu ar putea invoca nelegala sa citare dacă și-a schimbat domiciliul pe parcursul judecării pricinii și nu a respectat obligațiile impuse de art. 98 C. proc. civ.
Și reclamantul și pârâtul pot invoca pe cale de excepție neregularități legate de săvârșirea actelor de procedură, diferit după cum normele care le reglementează au caracter imperativ sau dispozitiv. Dacă norma încălcată are caracter dispozitiv, atunci excepția poate fi invocată numai de partea interesată, de îndată ce încălcarea a avut loc sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare săvârșirii neregularității respective și înainte de a pune concluzii în fond, conform art. 108 alin. 3 C. proc. civ. Dacă norma nesocotită are caracter imperativ, atunci excepția poate fi invocată de orice persoană interesată, oricând în cursul procesului și chiar direct în apel sau recurs.
Intervenientul voluntar, ca și cel chemat în judecată potrivit art. 57 C. proc. civ., și devenit intervenient principal, ia procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției (art. 53 C. proc. civ.). Prin urmare, dacă a intervenit înainte de prima zi de înfățișare poate invoca și excepțiile de procedură relative. Dacă a devenit parte în proces după acest moment, poate propune numai excepții absolute precum și excepții relative în legătură cu neregularități procedurale săvârșite ulterior intervenției sale.
Chematul în garanție poate să depună întâmpinare (art. 62 C. proc. civ.) și deci, în apărarea sa, poate invoca pe cale de excepție încălcări ale normelor care reglementează desfășurarea procesului civil. El poate invoca excepții în legătură cu cererea de chemare în garanție -ex: faptul că cererea formulată de pârât nu a fost făcută în termen, astfel încât, în condițiile art. 135 C. proc. civ., se impune disjungerea de cererea principală- sau chiar și în legătură cu cererea principală dar diferit, după cum introducerea sa în proces a fost făcută de reclamant sau de pârât, pentru că „…dacă aceasta este făcută de pârât, garantul, fiind chemat pentru a-l apăra pe pârât și a răspunde față de acesta de urmările acțiunii principale, va avea calitatea și interesul ca procesul principal să fie judecat de instanța prevăzută de lege. Când reclamantul este cel care cheamă în garanție, cel chemat se substituie în drepturile procesuale ale reclamantului; în consecință, credem că el nu va putea invoca excepția de necompetență relativă în legătură cu introducerea cererii principale. Cel chemat în garanție va putea, eventual, să pună în discuție problema competenței în raport cu cererea accesorie".
Cât privește pe cel arătat ca titular al dreptului, el va putea invoca excepții în aceleași condiții în care o pot face, după caz pârâtul, respectiv, intervenientul principal a căror poziție procesuală o va dobândi în condițiile art. 66 C. proc. civ.
Potrivit art. 45 alin. 1 și 3 C. proc. civ., procurorul poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege. De asemenea, procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.
În primul caz, procurorul are poziția procesuală a reclamantului și ca atare va putea face apărări, în fond sau prin excepție, asemenea titularului dreptului subiectiv, introdus în proces. În cea de-a doua situație, procurorul va putea ridica numai excepțiile absolute și, ca orice participant la proces, își va spune punctul de vedere asupra excepțiilor ridicate de părți.
Instanța poate invoca, în orice stare a pricinii, excepții absolute.
În privința apărărilor pe fond și a excepțiilor relative judecătorul este obligat, în exercițiul rolului activ, să pună în discuția părții îndreptățite, necesitatea folosirii acestor mijloace de apărare, potrivit art. 129 alin. 2 C. proc. civ.
Referitor la modul în care instanța soluționează excepțiile, art. 137 alin. 2 C. proc. civ. potrivit căruia, excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii, cuprinde o abatere de la regula înscrisă în primul alineat, pentru că „instanța poate… temporiza soluționarea unei excepții, atunci când dispune unirea acesteia cu fondul, întrucât urmează să administreze probe care interesează deopotrivă soarta excepției și a fondului".
În doctrină art. 137 alin. 2 C. proc. civ. a fost criticat pentru că din modul în care este redactat nu este suficient de clar dacă administrarea probelor, atunci când excepția este unită cu fondul, este necesară pentru soluționarea excepției sau pentru soluționarea fondului. „în această redactare, norma este oarecum neclară, întrucât, pe de o parte, nu apare logic de ce ar fi nevoie de administrarea de probe în legătură cu fondul, pentru rezolvarea excepției, iar pe de altă parte, este foarte probabil ca intenția legiuitorului să fi fost a se referi la dovezile necesare nu pentru dezlegarea fondului, ci pentru judecarea excepției".
Alți autori, la a căror opinie ne raliem, apreciază, dimpotrivă, că art. 137 alin. 2 are o redactare clară și corectă, în considerarea următoarelor aspecte:
– forma negativă reafirmă regula din primul alineat, potrivit căreia excepția se soluționează înaintea fondului;
– excepția poate fi unită cu fondul când pentru soluționarea excepției urmează să se administreze dovezi care, totodată, sunt în legătură cu soluționarea fondului; așadar probele necesare rezolvării excepției sunt comune cu probele, ori numai cu o parte din acestea, necesare rezolvării fondului; prin urmare, nu este vorba de probe necesare pentru soluționarea excepției sau pentru soluționarea fondului, ci de probe necesare soluționării excepției și soluționării fondului;
– chiar și în ipoteza unor probe comune, unirea excepției cu fondul este o posibilitate pentru instanță; dacă instanța, rezolvând mai întâi excepția, o respinge, fără îndoială că probele în baza cărora a fost rezolvată excepția (probe care sunt comune cu probele necesare soluționării fondului) rămân câștigate cauzei, instanța urmând a administra, în continuare, numai dovezile necesare pricinii (dovezi care nu au fost necesare și pentru rezolvarea excepției).
Pe de altă parte, actualul text are o redactare superioară art. 13 alin. 3 din Legea de accelerare a judecăților din 1943 care prevedea că „nu pot fi unite cu fondul decât excepțiunile a căror rezolvare necesită administrări de probe sau sunt strâns legate de fondul procesului". în temeiul acestui text excepția putea fi unită cu fondul în două cazuri: când era strâns legată de fondul procesului și când rezolvarea excepției era legată de administrarea de probe. Prin aceasta, se considera că se pune capăt practicei abuzive și care s-a dovedit atât de dăunătoare, de a se uni excepțiunile cu fondul -fie chiar și la cererea ambelor părți- textul adaogă că judecătorii nu pot proceda altfel decât dacă excepțiunea este intim legată de fond sau pentru a fi rezolvată este necesară administrarea de probe, de pildă, excepțiunei de prescripție i se opune existența unor acte întrerupătoare sau chestiunea competenței în comercial necesită o probă cu martori asupra locului unde s-a născut obligațiunea.
Înțelegerea corectă a art. 137 alin. 2 C. proc. civ. este deosebit de importantă pentru că greșeala în acest caz poate duce fie la tergiversarea soluționării unei pricini, fie la soluții nelegale.
În privința modului în care instanța soluționează excepțiile și apărările pe fond, există deosebiri și din punct de vedere al actului de procedură prin care se pronunță asupra lor.
Asupra apărărilor de fond instanța se pronunță prin hotărâre finală, sentință sau decizie, în funcție de etapa procesuală în care se află judecata, pentru că numai în urma administrării probelor și a dezbaterilor contradictorii se poate ajunge la o concluzie în privința temeiniciei acestora.
Cât privește excepțiile, instanța se pronunță prin încheiere sau sentință ori decizie, diferit, în funcție de soluția la care se oprește.
Dacă excepția nu este întemeiată va fi respinsă prin încheiere.
Tot prin încheiere va fi admisă excepția atunci când instanța rămâne în continuare învestită, dispunând astfel acordarea unui nou termen.
Atunci când, în urma admiterii excepției, instanța se dezinvestește (în cazul declinării competenței, perimării, respingerii sau anulării cererii) pronunță o hotărâre finală.
Încheierea prezintă următoarele particularități:
– este interlocutorie, și asupra ei instanța nu mai poate reveni (art. 268 alin. 3 C. proc. civ.), fiind obligată să continue judecata;
– va putea fi atacată cu apel sau recurs numai odată cu fondul, afară numai dacă legea nu prevede în mod expres altfel , de exemplu : potrivit art. 244 alin. 1 C. proc. civ., asupra suspendării judecării procesului, instanța se va pronunța prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepția celor pronunțate în recurs; încheierea prin care s-a întrerupt cursul judecății, ca efect al soluționării unei excepții procesuale, poate fi atacată separat cu apel sau recurs, conform art. 282 alin. 2 și 316 C. proc. civ.
Având ca punct de plecare deosebirile de obiect dintre excepții și apărările pe fond, apar deosebiri și în planul efectelor.
Astfel, dacă pârâtul opune cu succes o apărare pe fond, hotărârea judecătorească pronunțată va avea autoritate de lucru judecat asupra fondului dreptului. Dacă, dimpotrivă, pârâtul opune o excepție, acest efect nu se mai produce. După împlinirea termenului sau după restabilirea procedurii -ex: în cazul excepției de prematuritate, de necompetență, a lipsei procedurii de citare etc- reclamantul poate să exercite o nouă acțiune împotriva aceluiași pârât, pentru același obiect și aceeași cauză.
Este de remarcat faptul că și unele excepții de fond, cum sunt autoritatea de lucru judecat și prescripția, împiedică o nouă sesizare a instanței dar, „chiar dacă ele sunt de fond… autoritatea de lucru judecat nu privește însuși fondul dreptului, ci problema ridicată pe cale de excepție (de exemplu, va intra în puterea lucrului judecat faptul că dreptul la acțiune este prescris, dar asta nu înseamnă că pretenția reclamantului n-ar fi fondată)".
După cum, nu întotdeauna o hotărâre judecătorească, indiferent dacă acțiunea reclamantului a fost admisă sau respinsă, conferă putere de lucru judecat. De pildă, hotărârile pronunțate în materie de pensie de întreținere, de punere sub interdicție se bucură de putere de lucru judecat numai atâta timp cât nu s-au schimbat împrejurările avute în vedere la darea lor. De asemenea, hotărârea pronunțată în materie de ordonanță președințială nu are putere de lucru judecat asupra fondului.
O altă deosebire care poate fi evidențiată, este aceea că numai apărarea pe fond, nu și excepția, poate să atragă o prorogare de competență. Aceasta deoarece, de cele mai multe ori, atunci când se apără in fond pârâtul invocă drepturi care ar putea fi valorificate și pe cale de acțiune. În schimb, excepțiile, prin definiție, pot fi invocate numai în apărare nu și pe cale de acțiune, astfel încât în privința lor, nu se poate spune că, în mod obișnuit, nu sunt de competența instanței care a fost sesizată cu cererea principală.
În fine, între apărări și excepții pot exista atât asemănări cât și deosebiri în privința timbrajului.
De regulă, nici apărările pe fond și nici excepțiile nu sunt supuse taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar. Dacă însă pârâtul se apără sub forma contraacțiunii, formulând o cerere reconvențională atunci, în raport de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, apărarea pe fond se timbrează. De asemenea, în condițiile art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 32/1995 cererea reconvențională va fi timbrată cu timbru judiciar.
Sintetizând, am reținut următoarele asemănări între apărările pe fond și excepții:
1) ambele sunt o formă de manifestare a acțiunii și, ca atare, trebuie să întrunească toate condițiile de exercițiu a acesteia;
2) ambele sunt mijloace de apărare și deci ambele pot fi invocate prin întâmpinare;
3) uneori, atât apărările pe fond cât și excepțiile, pot împiedica, dacă sunt admise, o nouă sesizare a instanței, pentru că s-ar opune puterea de lucru judecat;
4) ambele se invocă în raport cu toate părțile „firești" ale unui proces;
5) în mod obișnuit, nici unul din cele două mijloace de apărare nu este supus timbrajului.
Cât privește deosebirile, acestea vizează:
1) obiectul și reglementarea procesuală a celor două mijloace de apărare;
2) momentul până la care pot fi invocate și ordinea de invocare;
3) efectele pe care le produc;
4) timbrajul.
Secțiunea 4.
Clasificarea excepțiilor procesuale
De-a lungul vremii, doctrina, alimentată de soluțiile oferite de practica judiciară si de legile momentului, a propus, în funcție de varii criterii, diferite clasificări ale excepțiilor ce se invocau în cursul procesului civil, multe dintre ele fiind astăzi doar istorie.
În prezent, în doctrina românească excepțiile procesuale sunt clasificate în funcție de trei criterii: obiectul asupra căruia poartă; efectul pe care tind să-l realizeze; caracterul normei încălcate.
1. Excepții de procedură și excepții de fond.
După obiectul lor, excepțiile procesuale sunt excepții de procedură și excepții de fond. Această clasificare are drept punct de plecare art. 137 C. proc. civ. care distinge între aceste două categorii.
Nu întotdeauna clasificarea în funcție de acest criteriu s-a limitat la împărțirea excepțiilor procesuale în excepții de procedură și excepții de fond.
Astfel, se considera că după obiectul lor, excepțiile care puteau fi ridicate în cursul procesului civil ar forma trei grupări distincte: excepții de procedură, excepții bazate pe lipsa condițiilor cerute pentru exercițiul acțiunii și excepții de fond.
Din prima categorie făceau parte, cu titlu de exemplu, necompetența, nulitatea actelor de procedură, litispendența, conexitatea/chemarea în garanție, cererea uneia din părți de a fi obligat adversarul să prezinte actele originale de care se servește în proces, sau de a i se acorda un termen pentru verificarea acelor acte, perimarea etc.
Pentru cea de-a doua categorie ipoteza cea mai caracteristică ar fi următoarea: când pârâtul invocă inexistența teoretică a dreptului reclamat, adecă atunci când, fără a contesta faptele și datele cuprinse în cererea reclamantului, el susține că pretențiunea dedusă din existența lor nu pune în evidență un interes ocrotit de lege, adecă un drept subiectiv. Această ipoteză ar putea avea loc, când reclamantul ar pretinde menținerea unei stări de lucruri decurgând din acte de pură toleranță, sau când ar cere o favoare acordată printr-o promisiune fără caracter juridic, sau când ar fi vorba de simple speranțe deduse din obligațiuni de ordine morală etc. De asemenea, făceau parte din această categorie excepția de prematuritate, excepția lipsei de interes, de calitate sau capacitate procesuală.
Excepțiile de fond erau bazate pe tranzacție, pe compromis, pe lucru judecat, pe achiesare, pe compensație, novație etc.
Se observă așadar, că excepțiile din cea de-a doua categorie sunt în realitate apărări de fond, astfel încât în cadrul excepțiilor de fond erau incluse și apărări de fond.
În anul 1928, V.G. Cădere considera că excepțiile de procedură pot fi grupate în trei categorii:
a) excepții relative la persoană, în legătură cu obligația de a depune o garanție pentru a sta în judecată;
b) excepții dilatorii;
c) excepții de nulitate.
În prezent, excepțiile de procedură au un conținut diferit de cel reținut de autorul menționat, conținut determinat chiar de criteriul în baza căruia se face clasificarea excepțiilor procesuale.
Excepțiile de procedură pot fi invocate atunci când se pretinde nerespectarea:
1. regulilor referitoare la compunerea sau constituirea instanței -excepția privind nelegala compunere/constituire a instanței (art. 54-55 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară), excepția de incompatibilitate (art. 24 C. proc. civ.), excepția de recuzare (art. 27 C. proc. civ.);
2. competenței instanței -excepția de necompetență (art. 158-160 C. proc. civ.);
3. procedurii de judecată -excepția litispendenței (art. 163 C. proc. civ.), a conexității (art. 164 C. proc. civ.), excepția lipsei dovezii calității de reprezentant (art. 43 și 161 C. proc. civ.), excepția perimării (art. 248 C. proc. civ.), excepția neîndeplinirii procedurii prealabile (art. 109 alin. 2 C. proc. civ.), excepția exercitării abuzive a drepturilor procedurale (art. 723 C. proc. civ.) etc.
În Franța, NCPC nu reglementează excepțiile de fond. Capitolul II al Titlului V din Cartea I a Codului este intitulat „Les exceptions de procedure".
Codul francez recunoaște cinci categorii de excepții de procedură: excepția de necompetență (art. 75-99); excepția de litispendență și conexitate (art. 100-107); excepțiile dilatorii (art. 108-111) și excepția de nulitate (art. 112-121).
Lipsa excepțiilor de fond este însă compensată de existența finelor de neprimire, instituție care nu există la noi dar care este asemănătoare excepțiilor de fond din procedura civilă română. „Diferența ar consta în faptul că în sistemul nostru procesual, excepția ce are ca obiect invocarea depășirii unui termen prefix (excepția de decădere) este o excepție de procedură iar nu de fond. Explicația ar putea fi aceea că, în sistemul procesual francez, regimul juridic al excepțiilor de procedură este mult mai sever decât al finelor de neprimire, primele trebuind a fi invocate simultan și înainte de orice apărare de fond sau fine de neprimire, chiar și atunci când se invocă o excepție de ordine publică, în timp ce finele de neprimire pot fi propuse în orice fază a pricinii".
Și la noi, doctrina și practica mai vechi întrebuințau aceste mijloace procedurale „deși nu sunt expres prevăzute de nici un text de lege". Se recunoștea că nu se poate face o enumerare și o distincție între finele de neprimire și finele de nevaloare, întrucât cauzele fiecăreia nu sunt bine definite, iar atunci când erau analizate aceste mijloace de apărare (lipsa de calitate a cuiva de a sta în justiție, lipsa de interes, apelul introdus peste termenul legal, tranzacția, perimarea, prescripția dreptului la acțiune și autoritatea de lucru judecat) era folosită, cu același înțeles, când expresia fine de neprimire când aceea de fine de nevaloare. De asemenea, deși li se recunoștea o natură mixtă, în aceeași măsură se spunea despre ele că sunt apărări de fond. Totuși, „ele au însă această calitate comună de a împiedica orice discuțiune asupra fondului, care din cauza lor nu poate fi examinat, decât atunci când însuși obstacolul format de aceste mijloace de apărare este înlăturat".
Expresia „fine de neprimire" poate fi regăsită și în doctrina românească actuală, cu același înțeles pe care îl dădeau doctrina și practica mai vechi -o excepție privitoare la exercițiul dreptului la acțiune. Astfel, sunt considerate fine de neprimire în materie de contencios administrativ actele administrative exceptate de la control pe calea acțiunii în contencios administrativ.
Desigur, folosirea unei terminologii care nu are corespondent în planul legislativ de la noi ar putea fi amendată, așa cum s-a și întâmplat cu câteva decenii în urmă când s-a spus că „străini de tradițiile și de spiritul dreptului nostru de procedură, străini de limba noastră juridică, care oricât de plină de neologisme ar fi, nu i-a putut încă încorpora, termenii aceștia n-au nici o valoare practică și nici o rațiune de a fi conservați".
Nu credem însă că astăzi sancțiunea trebuie să fie prea drastică, în condițiile în care se tinde la armonizarea legislației României cu cea a Comunității Europene. Potrivit art. 69 teza a ll-a din Legea nr. 20/1993 pentru ratificarea Acordului european instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, România se va strădui să asigure ca legislația sa să devină, gradual, compatibilă cu cea a Comunității. împrejurarea că art. 70 din lege nu face referire și la legislația din domeniul procedurii civile nu constituie un impediment. Folosirea expresiei „în special" demonstrează numai prioritățile în armonizarea legislației și nicidecum o enumerare limitativă a domeniilor vizate.
Excepțiile de fond pot fi invocate atunci când se constată lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune.
Trăsătura comună a excepțiilor de fond este aceea că sunt în strânsă legătură cu dreptul subiectiv dedus judecății. Pentru că nu pun în discuție însuși fondul dreptului subiectiv, înseamnă că excepțiile de fond privesc acel element al dreptului subiectiv care îl constituie posibilitatea de a se recurge, în caz de nevoie, la forța de constrângere a statului. Cu alte cuvinte, excepțiile de fond sunt în legătură cu dreptul la acțiune.
Având ca punct de referință condițiile de exercițiu ale acțiunii, reținute în doctrină, și anume dreptul, interesul, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, înseamnă că lipsa uneia sau unora din aceste condiții constituie temei pentru invocarea unei excepții de fond.
Cu titlu de exemplu, sunt excepții de fond: prescripția dreptului de a obține condamnarea pârâtului, autoritatea lucrului judecat, prematuritatea, lipsa de interes, lipsa de calitate procesuală.
Constituie, de asemenea, o excepție de fond, excepția lipsei capacității procesuale, ea fiind una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii. Faptul că această excepție este tratată de legiuitor în art. 161 C. proc. civ., împreună cu excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, sub titlul „Excepțiile de procedură și excepția puterii de lucru judecat" nu poate conduce la o altă concluzie pentru că „regimul juridic al acestei excepții nu se află numai în art. 161 C. proc. civ. ci și în art. 43 sub titlul „Folosința și exercițiul drepturilor procesuale". Faptul că este tratată împreună cu excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, se explică, ni se pare, prin aceea că au efecte asemănătoare: nu duc automat la anularea cererii".
2. Excepții dilatorii și excepții peremptorii.
În raport de criteriul efectului pe care tind să-l realizeze, excepțiile procesuale se împart în excepții dilatorii și excepții peremptorii sau dirimante.
Excepțiile dilatorii, așa cum rezultă chiar din denumirea lor, tind la amânarea judecății, declinarea competenței sau refacerea unor acte. Sunt astfel de excepții: excepția nelegalei citări, excepția de recuzare, de incompatibilitate, excepția de conexitate, litispendența etc.
În literatura mai veche se arăta că a obține un nou termen este însăși rațiunea excepțiilor dilatorii și erau considerate ca atare chemarea în garanție, comunicarea de acte sau dovezi noi, suspendarea, excepția potrivit căreia penalul ține în loc civilul, nulitatea actelor de procedură (în legea procedurală ardeleană), acceptarea sub beneficiu de inventar.
În legislația procesuală din Franța excepțiile dilatorii, reglementate de art. 108-111 NCPC, sunt acelea care urmăresc în mod direct și imediat obținerea unui termen. De pildă, potrivit art. 108 judecătorul va suspenda judecata la cererea părții care beneficiază de un termen pentru a face inventarul și a accepta moștenirea, fie la cererea părții care invocă beneficiul de discuție sau de diviziune. În primul caz excepția poate fi invocată de moștenitorul care are dreptul să opteze între a accepta (pur și simplu sau sub beneficiu de inventar) sau a renunța la moștenire, atunci când, de pildă, acțiunea a fost introdusă de un creditor al defunctului. Moștenitorul beneficiază de un termen de trei luni pentru a face inventarul și de 40 de zile pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală.
Excepțiile peremptorii tind la respingerea sau la stingerea procesului. Au acest caracter prescripția, autoritatea lucrului judecat, excepția lipsei calității sau capacității procesuale, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, perimarea.
În doctrină s-a arătat că unele excepții peremptorii -excepția lipsei capacității de exercițiu, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant- încep prin a avea un efect dilatoriu, pentru că instanța nu anulează automat cererea, ci amână judecata, acordând un termen pentru împlinirea lipsurilor. Numai dacă lipsurile nu se împlinesc intervine sancțiunea anulării (art. 161 C. proc. civ.).
Situația este aceeași dacă se invocă lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată la un termen la care reclamantul nu este prezent. În acest caz, în temeiul art. 133 alin. 3 teza a ll-a C. proc. civ., instanța va acorda un termen pentru acoperirea acestei neregularități și numai dacă reclamantul nu semnează va interveni sancțiunea peremptorie a nulității.
De asemenea, este posibil ca aceeași excepție să producă efecte diferite. Excepția de necompetență, atunci când se invocă competența unei alte instanțe sau organ cu activitate jurisdicțională, este o excepție dilatorie pentru că admiterea ei va duce la declinarea judecății. Dacă se susține că cererea este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, astfel încât excepția de necompetență este peremptorie. Iar dacă se invocă competența unei instanțe dintr-o altă țară, care nu este membră a Uniunii Europene, în raport de dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, cererea va fi respinsă ca nefiind de competența instanțelor române. Deci, excepția este peremptorie.
În cazul în care se invocă competența unei instanțe dintr-un stat membru al Uniunii Europene, față de dispozițiile art. 31-33 din Legea nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor în materie civilă și comercială din statele membre ale Uniunii Europene, instanța română va dispune declinarea în favoarea instanței străine. De această dată, excepția de necompetență este dilatorie.
3. Excepții absolute și excepții relative.
În raport de caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate, excepțiile procesuale se clasifică în excepții absolute și excepții relative.
Excepțiile absolute privesc încălcarea unor norme cu caracter imperativ, ca de pildă excepția de incompatibilitate, excepția motivării tardive a apelului sau recursului, excepția exercitării tardive a căii de atac etc.
Aceste excepții pot fi invocate de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu în orice moment al procesului, chiar direct în căile de atac. Legat de acest ultim aspect se impune următoarea precizare: dacă excepția absolută a fost invocată în primă instanță și a fost respinsă, partea nemulțumită trebuie să exercite calea de atac împotriva hotărârii. Ea nu are posibilitatea, cu motivarea că excepția absolută poate fi invocată și direct în căile de atac, să invoce din nou excepția înaintea instanței de control judiciar învestită de cealaltă parte sau chiar de ea, dar cu alte critici. Dacă s-ar proceda astfel, s-ar ajunge ca instanța de control judiciar să se pronunțe asupra unei probleme examinată și în primă instanță, în lipsa exercitării căii de atac, ceea ce nu este posibil.
În privința condițiilor de invocare a excepțiilor absolute trebuie avute în vedere și prevederile art. 162 C. proc. civ. conform cărora excepțiile de procedură de ordine publică pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, întrucât art. 305 C. proc. civ. îngăduie ca în etapa recursului să se administreze numai proba cu înscrisuri, a face „o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului" înseamnă a administra în etapa recursului alte probe decât înscrisuri.
Excepțiile relative pot fi invocate atunci când au fost încălcate norme dispozitive149. Au acest caracter excepția de recuzare, excepția de necompetență teritorială relativă, excepția nelegalei citări.
Excepțiile relative pot fi invocate numai de partea ocrotită prin norma încălcată și numai la prima zi de înfățișare ce a urmat săvârșirii neregularității procedurale, înainte de a se pune concluzii în fond (art. 108 alin. 3 C. proc. civ.).
4. Interesul clasificării.
Clasificarea excepțiilor procesuale nu constituie o problemă pur teoretică.
Cunoașterea caracterului normei încălcate, a efectelor pe care le produc diferitele excepții procesuale și, nu în ultimul rând, a felului excepției în funcție de obiectul asupra căruia poartă, permite pe de o parte, calificarea corectă și invocarea în termen a excepției150, iar pe de altă parte, din perspectiva instanței, pronunțarea de soluții legale și care să beneficieze de acuratețe juridică. Toate acestea îngăduie, în final, asigurarea unei bune administrări a justiției.
CAPITOLUL II
EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVITOARE LA
PĂRȚILE DIN PROCES
Secțiunea I.
Generalități
Procesul civil nu poate fi conceput fără prezența părților căci, evident, dacă procesul este necesar părților, ele sunt tot atât de necesare procesului.
Pornind de la definiția reținută pentru dreptul subiectiv civil, ca fiind posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ -persoană fizică ori persoană juridică, în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare- să dea, să facă ori să nu facă ceva, de la subiectul pasiv, și să ceară concursul forței coercitive a statului, în caz de nevoie", în doctrină s-a arătat că unul din elementele dreptului subiectiv civil îl constituie posibilitatea titularului dreptului încălcat sau contestat de a apela la forța de constrângere a statului, de a apela, deci, la procesul civil.
Mijlocul concret de protecție a dreptului subiectiv încălcat sau contestat este acțiunea civilă, prin care practic, se declanșează procesul civil.
Or, de vreme ce nu există acțiune fără drept, și nici drept fără un titular interesat în protecția acestuia, respectiv, o persoană care să conteste acest drept, în mod firesc unul din elementele acțiunii civile îl constituie părțile. împrejurarea că sunt și cazuri în care acțiunea poate avea ca obiect protejarea doar a unui interes care nu se poate realiza decât pe calea justiției (ex: acțiunea de divorț; ordonanța președințială; acțiunea prin care asociația pentru protecția consumatorilor urmărește apărarea drepturilor și intereselor membrilor săi, conform art. 38 lit. f) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor) nu schimbă datele problemei, pentru că în toate aceste situații acțiunea poate fi promovată deoarece o îngăduie legiuitorul.
Deși folosește noțiunea de parte (părți) prin art. 29, 37, 40, 50, 51-52, 161, 163, 3641, 564-565 etc," Codul de procedură civilă nu o definește. „Nici nu era nevoie, căci nu e întotdeauna bine ca legiuitorul să formuleze definiții; acest lucru revine mai curând doctrinei și jurisprudenței".
Părți în procesul civil sunt persoanele care îndeplinesc condițiile generale pentru exercițiul acțiunii civile și între care s-a legat raportul juridic dedus judecății, iar nu reprezentanții lor legali sau convenționali. „Procesul presupune astfel cel puțin două persoane, două părți: una care cere ceva și alta care se opune, rezistă, contestă pretențiunea, sau care cel puțin fără a contesta această pretențiune, așteaptă cuvântul judecatei, nevoind sau neputând accepta altă formă de clarificare a raportului juridic invocat prin cererea introductivă sau a obiectului dezbaterilor".
Ca atare, nu întotdeauna pentru exercitarea acțiunii se cere să se conteste un drept. De pildă, în condițiile art. 331-539 C. proc. civ. pe calea procedurii necontencioase se rezolvă cereri pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanței fără însă să sa urmărească stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană. De altfel, în această materie, s-a evitat să se folosească noțiunea de parte (părți), ci s-au folosit expresii ca „… celui care face și … persoanelor pe care acesta cere să fie chemate înaintea instanței- ."(art. 333); „… persoanele citate sau care intervin…"(art. 335); „… cei care au fost de față, … cei care au lipsit"(art. 336 alin. 3); orice persoană interesată…"(art. 336 alin. 4).
Părților inițiale li se pot alătura pe parcursul procesului și terțe persoane, care intervin din proprie inițiativă, în condițiile art. 49-56 C. proc. civ., sau sunt introduse forțat de către reclamant, pârât ori chematul în garanție, potrivit art. 57-66 C. proc. civ.
Nu întotdeauna calitatea de parte în procesul civil revine titularului dreptului, pentru că sunt situații în care legiuitorul, din nevoia ocrotirii anumitor categorii de persoane -minori, interziși, dispăruți- sau interese, a recunoscut legitimare procesuală și procurorului, autorității tutelare, asociației pentru protecția consumatorilor, organismelor de gestiune colectivă în materia drepturilor de autor și a drepturilor conexe etc.
Dacă denumirea generică a acestor persoane este aceea de părți, în cadrul diferitelor mijloace procesuale care alcătuiesc acțiunea, ele poartă denumiri particulare. Astfel, în cererea de chemare în judecată părțile se numesc reclamant și pârât (ex: art. 5, art. 47, art. 112, art. 128 C. proc. civ.), în apel apelant și intimat, în recurs recurent și intimat, în contestația în anulare contestator și intimat, în revizuire revizuent și intimat, în faza executării silite creditor și debitor (ex: art. 382, art. 387, art. 389 C. proc. civ).
Secțiunea 2.
Excepția lipsei capacității procesuale
Capacitatea procesuală reprezintă reflectarea în plan procesual a capacității civile din dreptul civil material, definită ca fiind „acea parte a capacității juridice a persoanei care constă în capacitatea de a avea și a-și exercita drepturile civile și de a avea și a-și asuma obligații civile, prin încheierea de acte juridice". În măsura în care în dreptul civil există capacitate de folosință și capacitate de exercițiu, în aceeași măsură, în dreptul procesual civil există capacitate procesuală de folosință și capacitate procesuală de exercițiu.
Principiile generale referitoare la capacitatea și calitatea procesuală a părților sunt pe deplin aplicabile și în faza executării silite. Creditorul urmăritor, debitorul urmărit și terții participanți în faza executării silite trebuie să aibă capacitatea procesuală de folosință cât și capacitatea procesuală de exercițiu, necesare ca și în faza judecății.
În raporturile de drept internațional privat, potrivit art. 158 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, capacitatea procesuală a fiecăreia dintre părțile în proces este cârmuită de legea sa națională. Deși art. 158 nu face distincție între capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu, prin folosirea noțiunii de capacitate procesuală înseamnă că legiuitorul a avut în vedere ambele forme de capacitate.
În Franța NCPC stabilește prin art. 117 că lipsa capacității de a sta în justiție reprezintă o neregularitate de fond care afectează valabilitatea actelor. Astfel, s-a decis că este nul apelul declarat de o societate comercială care nu este înmatriculată în registrul comerțului; este nulă cererea de chemare în judecată făcută în numele unei persoane decedate.
În doctrina italiană tratându-se problema capacității procesuale, se arată că trebuie să se facă distincție între capacitatea de a fi parte și capacitatea de a sta în proces, aceasta din urmă fiind în legătură cu capacitatea de a acționa. Definită de art. 75 C. proc. civ. italian capacitatea procesuală privește, generic, capacitatea de a acționa, și, legat de aceasta, reprezentarea persoanelor care nu au liberul exercițiu al drepturilor lor. Aceste persoane, potrivit alin. 2 al art. 75 sunt, după caz, reprezentate, asistate sau autorizate potrivit normelor care le reglementează capacitatea. La rândul lor, persoanele juridice stau în judecată prin intermediul persoanelor care le reprezintă în temeiul legii sau al statutului lor (alin. 3). Asociațiile și comitetele care nu au personalitate juridică stau în proces prin mijlocirea persoanelor indicate de art. 36 din același cod de procedură civilă (alin. 4).
De asemenea, în Belgia capacitatea, tratată în termeni generali, este considerată o condiție de admisibilitate a acțiunii a cărei nerespectare atrage nulitatea cererii, nulitate care, în mod obișnuit, nu este de ordine publică. în condițiile art. 452 Cod comercial, după declararea în stare de faliment, falitul nu poate figura ca reclamant sau pârât într-o acțiune în justiție.
1. Excepția lipsei capacității procesuale de folosință.
1.1. Noțiune. Particularități.
Pornind de la dispozițiile art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit căruia capacitatea de folosință este capacitatea de a avea drepturi și obligații, capacitatea procesuală de folosință apare ca fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual.
Persoana care are capacitatea de folosință a drepturilor civile are și capacitatea procesuală de folosință – legitimatio ad processum – în legătură cu drepturile și obligațiile sale.
în condițiile art. 41 alin. 1 C. proc. civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în judecată.
Iar potrivit alin. 2, asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.
Persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosință la momentul nașterii și o pierd odată cu moartea (art. 7 alin. 1 Decret nr. 31/1954). Totuși, atunci când este vorba de drepturi, acestea sunt recunoscute de la data concepției, dacă copilul se naște viu („infans conceptus pro nato habetur, quoties de ejus commodis agitur" preluat de art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954).
Regula este capacitatea care, potrivit art. 4 din același act normativ, este recunoscută tuturor persoanelor fără ca sexul, rasa, naționalitatea, religia, gradul de cultură ori originea să aibă vreo înrâurire asupra acesteia. De asemenea, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege (art. 6 alin. 1). După cum, nimeni nu poate renunța nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosință (art. 6 alin. 2).
Îngrădirile aduse capacității de folosință înseamnă, implicit, incapacitate transpusă pe plan procesual în sensul că persoana respectivă nu poate figura ca parte în proces, în limitele îngrădirii. De pildă, părintele decăzut din drepturile părintești nu poate sta în proces, în legătură cu drepturile și obligațiile față de copilul minor, cu excepția obligației de întreținere (art. 110 C. fam.).
Capacitatea de folosință a persoanelor juridice se dobândește diferit, după cum acestea sunt supuse sau nu înregistrării.
Cele care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosință de la acest moment, art. 33 din Decretul nr. 31/1954 prevăzând că persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor.
Celelalte persoane juridice dobândesc capacitatea de folosință, potrivit art. 28, de la data actului de dispoziție care le înființează, de la data recunoașterii ori a autorizării înființării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
Și în cazul persoanelor juridice există un text -art. 33 alin. final din Decretul nr. 31/1954- similar art. 7 alin. 2 pentru persoanele fizice, care recunoaște persoanei juridice capacitate chiar de la data actului de înființare, și înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaștere ori de data îndeplinirii celorlalte condiții, cât privește drepturile constituite în favoarea ei și îndeplinirea obligațiilor și a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai dacă acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.
În plus, capacitatea de folosință a persoanelor juridice este guvernată de principiul specialității consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit textului, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. în aceleași condiții în care persoana fizică nu poate sta în proces cu 1; privire la drepturile ce cad sub incidența îngrădirii, nici persoana juridică nu are capacitate procesuală de folosință în măsura incapacității.
Persoana juridică încetează să aibă ființă prin comasare, divizare totală sau dizolvare și odată cu aceasta dispare și capacitatea de folosință.
1.2. Sancțiunea lipsei capacității procesuale de folosință.
Codul nu prevede în mod expres sancțiunea ce intervine în lipsa capacității procesuale de folosință.
În doctrină s-a arătat că actele de procedură săvârșite de o persoană fără capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută.
Întrucât partea nu are folosința unui anumit drept subiectiv civil, înseamnă că cererea va fi respinsă ca și când dreptul lipsește. Deci sancțiunea este respingerea cererii ca nefondată.
Pe parcursul procesului, lipsa capacității procesuale de folosință se invocă pe cale de excepție -de fond, peremptorie, absolută-, de către oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice etapă procesuală.
Numai în cazul în care se încearcă pe cale de acțiune în justiție apărarea unor drepturi a căror folosință persoana în cauză nu le are, excepția lipsei de capacitate apare ca fiind întemeiată. Nu se va putea vorbi de lipsa capacității de folosință în cazul în care, pe cale de acțiune se urmărește constatarea judiciară a nulității actelor încheiate între persoane oprite prin lege de a dobândi și a-și asuma obligații reciproce. Esențial, deci, pentru a considera întemeiată excepția lipsei capacității de folosință este scopul urmărit.
2. Excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu.
2.1. Noțiune. Particularități.
Potrivit art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice.
Capacitatea procesuală de exercițiu a fost definită ca fiind capacitatea unei persoane, care are folosința dreptului, de a angaja și conduce personal procesul, îndeplinind obligațiile și realizând drepturile procesuale, pentru a valorifica în justiție dreptul litigios. Cu alte cuvinte, ea este capacitatea de a sta în judecată.
Capacitatea procesuală de exercițiu este urmarea firească a capacității de folosință pentru că în lipsa unui drept nu este de conceput nici exercițiul lui. Altfel spus, în aceeași măsură în care exercitarea unui drept subiectiv substanțial, material, presupune ca titularul său să aibă capacitatea de a exercita acel drept, în aceeași măsură de regulă, acțiunea în justiție nu este admisibilă dacă reclamantul nu are capacitatea de a sta în justiție. Astfel, „pentru ca cineva să poată sta în justiție, trebuie să aibă liberul exercițiu al tuturor facultăților și drepturilor sale, sau după cum se exprimă procedura ardeleană, capacitatea de a se obliga prin contract".
Persoana fizică dobândește capacitatea de exercițiu la vârsta de 18 ani. Minora de 15/16 care se căsătorește dobândește capacitate de exercițiu deplină.
Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice încetează prin deces, punere sub interdicție, anularea căsătoriei înainte ca minora să fi împlinit vârsta de 18 ani.
Persoana juridică dobândește capacitatea de exercițiu la data înființării sale și o pierde la momentul încetării printr-unul din modurile de încetare prevăzute de lege.
Dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 care impun principiul specializării capacității de folosință sunt valabile și în privința capacității de exercițiu.
Pe de altă parte, art. 41 alin. 2 C. proc. civ. potrivit căruia asociațiile și societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte dacă au organe proprii de conducere, recunoaște acestora nu numai capacitate procesuală de folosință ci și capacitate procesuală de exercițiu. Aceste asociații sau societăți nu pot acționa ca reclamante, ci pot avea doar calitatea de pârâte.
Capacitatea procesuală de exercițiu este urmarea firească a capacității de folosință, pentru că în lipsa unui drept nu este de conceput nici exercițiul lui.
Se poate însă întâmpla ca o persoană să aibă capacitate de folosință dar să nu aibă capacitate de exercițiu.
Astfel, potrivit art. 42 C. proc. civ., persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.
Rezultă așadar, că numai persoana fizică cu capacitate deplină de exercițiu poate sta singură în judecată și să participe personal sau să-și exercite drepturile procesuale printr-un mandatar.
Persoanele fizice lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau, în ambele cazuri, atunci când este vorba de efectuarea unor acte procesuale de dispoziție de către reprezentantul sau ocrotitorul legal, autorizate.
a) Reprezentarea intervine în privința persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și persoana pusă sub interdicție (art. 11 din \ Decretul nr. 31/1954).
Aceștia nu stau personal în proces ci prin reprezentanții lor legali care pentru minor sunt părinții (art. 105 C. fam) sau, în lipsa acestora, tutorele (art. 113 C. fam.) iar pentru persoana pusă sub interdicție, tutorele (art. 147 C. fam) sau curatorul provizoriu, numit până la soluționarea cererii de punere sub interdicție (art. 146 C. fam).
Codul reglementează și posibilitatea reprezentării legale temporare, impusă de o situație deosebită.
Art. 44 alin. 1 C. proc. civ. stabilește trei situații de numire a curatorului special.
Astfel, în caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal.
În al doilea rând, curatorul special poate fi numit ori de câte ori există un conflict de interese între reprezentant și reprezentat. Dacă sunt mai mulți copii minori, care au între ei interese contrare, pentru fiecare se va numi un curator.
În al treilea rând, curatorul special este numit persoanei juridice chemate să stea în judecată, dacă nu are reprezentant.
Conform art. 44 alin. 2 C. proc. civ., dispozițiile alin. 1 se aplică în mod corespunzător și persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Alin. 3 al art. 44 potrivit căruia „numirea acestor curatori se va face de instanța competentă să hotărască asupra cererii de chemare în judecată", a generat controversă.
Sunt autori care consideră că numirea curatorului este atribuția autorității tutelare deoarece prevederile art. 44 apar astăzi ca un caz de aplicare a dispozițiilor art. 152 și urm. Din Codul familiei care prevede posibilitatea numirii unui curator și în alte situații.
Alți autori susțin că art. 44 C. proc. civ. se aplică în continuare, nemodificat, deoarece o lege generală ulterioară, cum a fost Codul familiei, nu putea abroga dispoziții speciale anterioare fără o prevedere expresă.
Ne raliem acestei ultime păreri și considerăm, în plus, că numirea curatorului de către instanță și nu de către autoritatea tutelară este impusă de necesitatea ca cealaltă parte să nu fie expusă riscului de a suporta amânarea judecății până la numirea .reprezentantului legal.
Instanța va numi curatorul provizoriu prin încheiere, în condițiile art. 255 alin. 2 C. proc. civ.;
b) Asistarea este necesară pentru ocrotirea intereselor persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă. Având în vedere dispozițiile art. 9 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, capacitate de exercițiu restrânsă are minorul care a împlinit vârsta de 14 ani.
Ținând cont de art. 9 alin. 2 potrivit căruia, actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui, și art. 105 alin. 2 C. fam. care prevede că, după împlinirea vârstei de paisprezece ani minorul își exercită singur drepturile și își execută tot astfel, obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a părinților, spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea, înseamnă că acest minor va fi citat și va sta personal în proces, dar va fi asistat de părinți sau, în lipsa acestora de tutore, care, pentru a-i întregi capacitatea semnează alături de minor cererile adresate instanței. Ca atare, părinții sau tutorele trebuie citați la judecarea cauzei.
Expresia „încuviințarea prealabilă" folosită de art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 a primit interpretări diferite în literatura juridică și jurisprudență.
Astfel, s-a susținut că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani nu trebuie asistat în procesul civil, fiind suficient să probeze că a primit încuviințarea ocrotitorilor săi legali la momentul introducerii acțiunii. în argumentarea acestei opinii s-a arătat că modul în care se rânduiește capacitatea persoanelor fizice și juridice este arătat de normele dreptului material cuprinse în art. 9 din Decretul nr. 31/1954 și art. 105; alin. 2 C. fam. Prin urmare, art. 42 C. proc. civ. se întregește cu prevederile acestor texte. Nu înseamnă că prin darea unei încuviințări prealabile pentru proces interesele minorului nu ar fi suficient apărate numai pentru că în cazul unui proces nu există posibilitatea previziunii, ca în cazul actelor juridice singulare. Ținând seamă de rolul activ al instanței, de posibilitatea participării procurorului în procesul civil, aceste interese vor fi mult mai bine apărate împotriva eventualelor abuzuri ale celorlalte părți, după cum există posibilitatea reparării erorilor săvârșite prin exercitarea căilor legale de atac. Minorul care a împlinit 14 ani nu face parte din categoria persoanelor asistate ci din cea a persoanelor autorizate. Chiar dacă procesul civil se conduce după anumite reguli mai complicate, nu trebuie uitat că nici persoanele fizice majore nu le cunosc în toată complexitatea lor, fără o pregătire juridică.
Această opinie a rămas izolată.
Opinia majoritară este în sensul deciziei de îndrumare a Plenului Trib. Supr. nr. 13 din 16 decembrie 1957 potrivit căreia minorul va trebui să fie asistat tot timpul procesului de părinții sau tutorele său, care vor fi citați în proces alături de minor, fiind obligatoriu să semneze și ei, împreună cu minorul, cererile adresate instanței, sub sancțiunea aplicării dispozițiilor art. 161 C. proc. civ., adică a anulării acestor acte.
În critica adusă opiniei minoritare se arată că se confundă încuviințarea prealabilă care este necesară în cazul încheierii de către minor a unor acte juridice de drept material singulare, cu autorizarea care are în vedere „încuviințarea" pe care trebuie să o dea organul competent reprezentanților sau celor care asistă pe minor în cazul actelor procesuale de dispoziție. încuviințarea prealabilă se referă numai la actele juridice singulare, în privința cărora părinții sau tutorele pot determina cu anticipație natura și întinderea obligațiilor pe care și le va asuma minorul. Dispozițiile art. 105 alin. 2 C. fam. și art. 9 din Decretul nr. 31/1954 nu pot fi extinse și la actele procesuale pe care le face o parte în cursul unui proces civil, care implică o succesiune de acte, unele previzibile, altele imprevizibile. Pe de altă parte… o încuviințare generică dată la începutul procesului nu este de natură să-l ocrotească pe minor, iar refuzul părinților sau tutorelui de a da încuviințarea în cazul în care minorul este pârât, ar fi ineficient, deoarece nu poate împiedica judecata cauzei.
Ni se pare de acceptat această ultimă opinie. Faptul că părintele nu are cunoștințe juridice și deci nu l-ar putea sprijini efectiv pe minor, nu credem că este un argument serios, deoarece cooperarea dintre părinte și copil, la care se adaugă experiența de viață a părintelui, nu poate fi decât benefică pentru minor.
Soluția este similară și în privința minorului aflat în faza executării silite, „fază în care riscul unor acte de executare prejudiciabile pentru minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, lipsit de experiență, este chiar mai mare, având nevoie continuă de sfaturile ocrotitorului legal".
În respectarea dispozițiilor art. 42 C. proc. civ., dacă pe parcursul procesului copilul împlinește vârsta de 14 ani, reprezentarea se transformă în asistare și minorul va trebui citat personal, alături de părinți sau tutore care din acest moment nu îl mai reprezintă, ci doar îl asistă.
„Asistarea" minorului este asigurată de către ocrotitorul legal. Ea nu se confundă cu asistarea părții de către avocat, care se realizează în cadrul asistenței juridice sau a asistenței judiciare, după caz;
c) Autorizarea este necesară atunci când reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu sau ocrotitorul legal al celui cu capacitate de exercițiu restrânsă, face acte procesuale de dispoziție -renunță la judecată sau la dreptul subiectiv, achiesează, încheie o tranzacție, renunță la o cale de atac.
În aceste cazuri, pentru efectuarea valabilă a-actului de procedură respectiv, este necesară autorizarea organului competent. Uneori, efectuarea actului de dispoziție nu este posibilă nici măcar cu autorizarea prealabilă a autorității tutelare, cum ar fi renunțarea la judecarea acțiunii de tăgadă a paternității sau la dreptul privitor la pensia de întreținere, pentru că în aceste cazuri dreptul subiectiv dedus judecății aparține celui reprezentat. în acest context, urmează a fi avute în vedere și dispozițiile art. 451 C. proc. civ. care prevăd că actele procesuale de dispoziție reglementate de art. 246, 247 și art. 271-273 sau de alte dispoziții legale, făcute în orice proces de reprezentanții persoanelor prevăzute la art. 45 alin. 1 nu vor împiedica judecata, dacă instanța apreciază că ele nu sunt în interesul acelor persoane.
Autorizarea trebuie să fie anterioară săvârșirii actului. în cazul în care în mod eronat instanța a luat act de un act de dispoziție săvârșit în lipsa autorizării prealabile, actul este lovit de nulitate. Sancțiunea nu poate fi înlăturată prin obținerea ulterioară a autorizării, pentru că aceasta este o condiție de validitate a actului și, ca atare, trebuie să existe la momentul îndeplinirii actului de procedură respectiv.
2.2. Sancțiunea lipsei capacității procesuale de exercițiu.
Atât în cazul persoanei fizice cât și al persoanei juridice, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile (art. 43 alin. 2 C. proc. civ.). Soluția este aceeași pentru actele săvârșite de cel cu capacitate de exercițiu restrânsă care nu a fost asistat de ocrotitorul legal, atunci când asistarea este obligatorie.
Așadar, sancțiunea este nulitatea relativă a actelor de procedură săvârșite în condițiile menționate.
Pe parcursul procesului, lipsa capacității procesuale de exercițiu se invocă pe cale de excepție -de fond, peremptorie, absolută-, „în orice stare a pricinii" (art. 43 alin. 1 C. proc. civ). Ca atare, deși excepția este în legătură cu ocrotirea intereselor unei părți, și deci ar trebui calificată drept o excepție relativă, ea poate fi ridicată nu numai în primă instanță in limine litis, până la prima zi de înfățișare, ci chiar direct în apel sau recurs. Mai mu!t, excepția poate fi ridicată nu numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite prin consacrarea sancțiunii, dar și de cealaltă parte, care nu poate fi obligată să accepte o judecată în care actele de procedură ale adversarului, inclusiv hotărârea, stau sub semnul nesiguranței dedusă din riscul anulării lor. După cum, pot invoca excepția procurorul și instanța din oficiu.
Excepția privind lipsa de capacitate procesuală de exercițiu prezintă o particularitate, în privința efectului pe care îl produce. Astfel, anularea actelor de procedură făcute de cel care nu are capacitate procesuală de exercițiu nu intervine automat, la termenul la care se constată neregularitatea procedurală. Aceasta deoarece, în condițiile art. 161 alin. 1 C. proc. civ., când instanța constată lipsa capacității de exercițiu al drepturilor procedurale a părții, se poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri. Așadar, excepția începe prin a avea un efect dilatoriu, și numai dacă nu se acoperă lipsurile, prin intervenirea în proces a reprezentantului sau ocrotitorului legal care să ratifice actele săvârșite de incapabil, se produce efectul peremptoriu de anulare a cererii (art. 43 alin. 2 și art. 161 alin. 2 C. proc. civ.).
Actele de procedură ratificate devin valabile și nu pot fi contestate ulterior, din acest punct de vedere.
Secțiunea 3.
Excepția lipsei calității procesuale
1. Noțiune.
O altă condiție pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acționa și în același timp a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.
Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță", în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută j dreptul în litigiu.
Întrucât Codul nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune.
Astfel, s-a considerat că în procesul civil calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil. Această justificare nu presupune cu necesitate existența unui drept subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale active) și nici o obligație inclusă în conținutul unui raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale pasive).
Într-o altă opinie, prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală a unei persoane, fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății. Calitatea de reclamant într-un anumit proces poate aparține numai persoanei care pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.
Calitatea procesuală este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces. De asemenea, prin calitate procesuală se înțelege interesul îndreptățit al unei persoane de a cere concursul justiției, ce izvorăște din încălcarea unui drept propriu sau dintr-un raport – recunoscut de lege – de conexitate cu acel drept. Acela care are un drept are și calitatea de a intenta o acțiune.
S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Definiția a fost reconfirmată și în jurisprudența actuală.
Faptul că uneori legiuitorul, din diverse rațiuni, a recunoscut legitimare procesuală activă și altor persoane decât titularului dreptului nu poate conduce la altă soluție. De vreme ce prin acțiune se asigură, de regulă, protecția drepturilor subiective civile – și numai prin excepție, în cazurile prevăzute de lege, obiectul acțiunii îl constituie protecția intereselor care nu se pot realiza decât pe calea justiției – apare normal ca, pentru a putea exercita acțiunea, calitatea procesuală activă să coincidă cu calitatea de titular al dreptului dedus judecății, iar calitatea procesuală pasivă cu calitatea de subiect pasiv al dreptului.
Cât privește recunoașterea legitimării procesuale active și altor persoane sau organe decât titularul dreptului, sunt de reținut următoarele:
– potrivit art. 45 alin. 1 C. proc. civ., Ministerul Public poate să pornească acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Întrucât în actuala formulare, introdusă prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, textul nu mai cuprinde interdicția expresă pentru procuror de a exercita acțiuni cu caracter strict personal, dacă este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale categoriilor de persoane menționate în art. 45 alin. 1, procurorului trebuie să i se recunoască legitimare procesuală activă și în acțiuni cu caracter strict personal. în schimb, pentru persoanele care nu sunt menționate în alin. 1, procurorul nu are posibilitatea formulării de acțiuni cu caracter strict personal;
– autoritatea tutelară poate să ceară modificarea măsurilor privitoare Ia drepturile și obligațiile personale și patrimoniale dintre părinții divorțați și copiii minori (art. 44 C.
fam.), decăderea din drepturile părintești (art. 109 C. fam.), punerea sub interdicție (art. 143 C. fam.) și ridicarea interdicției (art. 151 C.fam.);
– asociațiile pentru protecția consumatorilor au dreptul de a introduce acțiuni în justiție pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale membrilor lor (art. 38 lit. h) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, aprobată și republicată în temeiul Legii nr. 11/1994);
– organizațiile neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei comunități sau unui grup de persoane. Aceste organizații au calitate procesuală activă și în cazul în
care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă (art. 22 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, aprobată prin Legea nr. 48/2002);
– respingerea de către biroul electoral de circumscripție a unei candidaturi poate fi contestată de către candidat, partidele politice, alianțele politice sau alianțele electorale care au propus candidatura respectivă (art. 48 alin. 2 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale);
– cererea de încuviințare a adopției poate fi introdusă și de direcția de la domiciliul adoptatorilor (art. 35 alin. 1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției);
– acțiunea în declararea nulității adopției aparține oricărei persoane interesate. După dobândirea de către adoptat a capacității depline de exercițiu, acțiunea aparține numai acestuia (art. 57 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției);
– contestația împotriva hotărârii Biroului Electoral Central de admitere a protocolului de constituire a alianței electorale poate fi făcută de orice persoană fizică sau juridică interesată (art. 6 alin. 4 din Legea nr. 373/2004 privind alegerea Camerei Deputaților și a Senatului);
– pentru apărarea drepturilor membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși, organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată (art. 28 din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor);
– are calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor orice persoană autorizată să utilizeze drepturile de proprietate industrială, în special beneficiarii de licențe (art. 4 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, aprobată prin Legea nr. 280/2005);
– nulitatea actelor emise cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 poate fi invocată de primar, prefect, procuror și de alte persoane care justifică un interes legitim (art. III alin. 2 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991).
În toate aceste cazuri, calitatea procesuală și interesul, ca una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii, nu sunt întrunite, ambele, în persoana reclamantului. Interesul, folosul practic urmărit prin declanșarea procesului civil se apreciază în raport cu cel pentru care s-a acționat. Ca atare, și în situațiile menționate, pentru pornirea acțiunii se cer a fi îndeplinite toate cele patru condiții de exercițiu ale acțiunii, dar există această particularitate în privința interesului care nu aparține celui care exercită acțiunea.
Pe de altă parte, legitimare procesuală activă în recursul în interesul legii au numai Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție precum și colegiile de conducere ale curților de apel (art. 329 alin. 1 C. proc. civ.). După cum, strămutarea pentru siguranță publică nu poate fi cerută de părți, ci numai de procurorul de Ia Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție (art. 38 alin. 2 C. proc. civ.). De asemenea, sesizarea instanței în drept să hotărască asupra conflictului o poate face numai instanța înaintea căreia s-a ivit conflictul de competență (art. 21 C. proc. civ.).
Uneori, în lege este stabilită și calitatea procesuală pasivă. De pildă, în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice (art. 28 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989).
În doctrină se vorbește și de o legitimare procesuală extraordinară pasivă, în cazurile prevăzute de art. 1000 alin. 2-4 C. civ., care consacră principiul răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia. Părinții, institutorii, meșteșugarii au calitate procesuală pasivă pentru că răspund pentru faptele ilicite ale copiilor, elevilor și ucenicilor.
În faza executării silite legitimarea procesuală activă sau pasivă decurge din chiar titlul executoriu care prevede cine este creditorul care poate să ceară punerea în executare a titlului și cine este debitorul împotriva căruia poate fi pornită urmărirea.
2. Justificarea calității procesuale.
Întrucât reclamantul este acela care declanșează procedura judiciară, Iui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală cât și calitatea procesuală a pârâtului. Această obligație își are temeiul în art. art. 112 C. proc. civ. care prevede că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția reclamantului.
Prin indicarea pretenției sale precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție. reclamantul justifică îndreptățirea pe care o are de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.
Pentru că instanța este interesată în pronunțarea unei soluții legale și temeinice, este datoare să verifice atât calitatea procesuală activă cât și calitatea procesuală pasivă.
În privința reclamantului, trebuie să constate că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății ori se poate prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiției.
în privința pârâtului trebuie verificat, pornind de la același raport juridic supus cercetării instanței, dacă el este obligat în acel raport.
Instanța de control judiciar trebuie să stabilească, în privința calității procesuale a părților, că acestea au participat la judecata în primă instanță.
Verificările pe care trebuie să le facă instanța se impun în privința oricărei acțiuni266, indiferent de obiectul ei, deci indiferent după cum se urmărește realizarea dreptului sau numai constatarea existenței sau neexistenței unui drept.
Examinarea calității procesuale a părților se poate face în tot cursul judecății, în Cod nefiind stabilită o etapă procesuală limită până la care ar trebui făcută această cercetare.
În doctrină s-a arătat că verificarea existenței calității procesuale nu prezintă dificultăți deosebite în cazul acțiunilor prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță, deoarece în raportul juridic obligațional dedus judecății sunt determinați atât subiectul activ cât si subiectul pasiv. În schimb, în cazul acțiunilor prin care se urmărește valorificarea unui drept real principal, pentru a se stabili calitatea procesuală activă trebuie să se administreze aceleași probe ca și pentru dovedirea temeiniciei cererii. Totuși, nici în acest caz lipsa calității procesuale nu se confundă cu netemeinicia, deoarece în cazul unei acțiuni reale introduse de o persoană fără calitate dreptul subiectiv există, dar cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă de titularul acelui drept, pe când în cazul unei cereri netemeinice (nefondate) nu există însuși dreptul pretins de reclamant.
3. Sancțiunea lipsei calității procesuale.
Lipsa calității procesuale poate fi invocată pe cale de excepție ținând cont de criteriile de clasificare a excepțiilor procesuale, excepția lipsei de calitate procesuală poate fi calificată drept o excepție de fond, peremptorie sau dirimantă, absolută. Ca atare, ea poate fi invocată nu numai de partea interesată ci și de procuror sau instanță din oficiu în orice stare a pricinii iar admiterea excepției face de prisos cercetarea fondului dreptului.
În doctrină se arată că în urma admiterii excepției, acțiunea, în diferitele sale componente – cerere de chemare în judecată, cerere de intervenție, cale de atac -, se va respinge ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuala sau împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.
De vreme ce calitatea procesuală este o condiție de admisibilitate a acțiunii nu credem că este greșită soluția respingerii cererii ca inadmisibilă, ca efect al admiterii acestei excepții de fond.
Uneori, rezolvarea excepției este relativ simplă, atunci "când lipsa calității procesuale se poate stabili independent de problema temeiniciei acțiunii. S-a spus că acest lucru apare posibil în special când este vorba despre calitatea procesuală pasivă, atât în acțiunile personale cât și în cele reale. Astfel, creditorul unuia dintre soți care îl acționează în judecată pentru valorificarea creanței anterioară căsătoriei pe celălalt soț, își va vedea acțiunea respinsă ca urmare a excepției lipsei de calitate pasivă invocată de soțul pârât.
De asemenea, în acțiunile reale, dacă pârâtul a formulat o cerere de arătare a titularului dreptului, terțul se prezintă și recunoaște susținerile pârâtului iar reclamantul este de acord cu înlocuirea, pârâtul inițial va fi scos din proces și judecata va continua în contradictoriu cu terțul care a luat locul pârâtului (art. 66 alin. 1 C. proc. civ.).
O soluție similară consacră și art. 59 C. proc. civ. pentru acțiunile personale având ca obiect o datorie bănească. Dacă pârâtul recunoaște datoria și declară că dorește să o execute față de cel care își va stabili judecătorești dreptul, va fi scos din judecată dacă depune suma datorată.
Dacă pentru rezolvarea excepției și a fondului este necesară administrarea acelorași probe, art. 137 alin. 2 C. proc. civ. îngăduie unirea excepției cu fondul. în situația în care se constată că dreptul există dar acțiunea a fost promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală, acțiunea va fi respinsă pentru acest motiv.
Dacă acțiunea a fost respinsă ca efect al admiterii excepției, este posibil să se formuleze o nouă acțiune fie de persoana cu calitate procesuală (în cazul în care acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active) fie împotriva persoanei obligate în raportul juridic dedus judecății (atunci când acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive).
S-a propus ca în viitorul Cod de procedură civilă să se instituie o dispoziție de principiu care să permită substituirea persoanei lipsite de calitate procesuală cu persoana care are această calitate, „…excepția lipsei de calitate procesuală ar trebui să aibă inițial un caracter dilatoriu (determinând amânarea procesului în vederea substituirii persoanei lipsite de calitate procesuală), producându-și efectul său peremptoriu – respingerea acțiunii – numai în situația în care persoana lipsită de calitate nu a fost substituită până la termenul acordat de instanță în acest scop". Ne raliem acestei propuneri având în vedere că prin respingerea acțiunii ca efect al admiterii excepției, practic, conflictul nu s-a stins, ceea ce va duce la sesizarea instanței cu o nouă cerere.
În literatură sunt confirmate, pentru că nu sunt criticate, soluții oferite de unele instanțe în sensul că în aplicarea prevederilor art. 161 C. proc. civ. actele de procedură îndeplinite de o persoană lipsită de calitate procesuală pot fi însușite de „partea litigantă" interesată, astfel încât cel în drept își va putea însuși o acțiune introdusă de o persoană fără calitate procesuală, un soț va putea introduce, deși nu a fost parte în proces, în termen legal, o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești pronunțată în defavoarea celuilalt soț, care-și va putea însuși calea de atac semnând cererea în condițiile legii.
Nu putem accepta această interpretare a dispozițiilor art. 161 C. proc. civ., care vizează în mod clar numai capacitatea procesuală de exercițiu și „calitatea" de reprezentant, noțiuni care nu se pot confunda cu calitatea procesuală. în același context, este de remarcat faptul că numai lipsa capacității procesuale de exercițiu sau lipsa calității de reprezentant „poate fi acoperită" prin intervenirea în proces a reprezentantului sau ocrotitorului legal, respectiv a mandatarului părții.
Secțiunea 4.
Excepția de prematuritate
1. Condiții de exercitare a dreptului.
Pornind de la obiectul acțiunii civile, înseamnă că o altă condiție pentru exercitarea acțiunii și dobândirea calității de parte în procesul civil este „dreptul".
Pentru a putea fi valorificat pe cale de acțiune, dreptul, la rândul lui, trebuie să respecte anumite cerințe:
a) să fie recunoscut și ocrotit de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport juridic ilegal, care să contravină ordinii publice sau bunelor moravuri. Aceasta este însă o condiție de fond a dreptului, nu de exercițiu a acțiunii; instanța sesizată cu o acțiune prin care se încearcă valorificarea unui astfel de drept, va respinge acțiunea ca și în cazul în care constată că dreptul afirmat de reclamant în realitate nu există275;
b) să fie exercitat potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut de legi;
c) să fie exercitat cu bună-credință;
d) să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive. Există un moment pentru a acționa. Înainte ca acest moment să apară este prea devreme, după ce acest moment s-a scurs este deja prea târziu, astfel încât cererea prematură/tardivă nu este admisibilă pentru că dreptul de a acționa nu s-a născut s-a stins.
De la condiția ca dreptul să fie actual, legiuitorul a impus și excepții care, asemenea oricărei excepții, sunt de strictă interpretare, ele neputând fi extinse prin analogie. Este cazul acțiunilor preventive, reglementate de art. 110 C. proc. civ. Astfel:
a) cererea pentru predarea unui nemișcător, la împlinirea termenului de locațiune, poate fi făcută înainte de împlinirea acestui termen (alin. 1).
În această ipoteză, locatorul va putea introduce, în mod preventiv, înainte de împlinirea termenului din contractul de închiriere, o acțiune pentru restituirea, la termen, a imobilului închiriat;
b) se poate cere înainte de termen, executarea la termen a unei obligații alimentare sau a altei prestații periodice (alin. 2).
De pildă, în cazul unei rente viagere sau a unui contract de întreținere, creditorul întreținerii poate formula acțiunea înainte de data la care datoria devine scadentă;
c) președintele instanței mai poate încuviința, în general, înainte de împlinirea termenului, cereri pentru executarea la termen a unor obligațiuni, ori de câte ori va socoti că cererile sunt îndreptățite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului. în toate aceste cazuri debitorul nu este decăzut din beneficiul termenului. Hotărârea obținută va putea fi pusă în executare silită numai la scadență, la împlinirea termenului (alin. 3).
Se poate observa că în această din urmă ipoteză numai președintele instanței este îndreptățit să încuviințeze cererea atunci când creditorul s-ar afla în situația descrisă, nu și un alt judecător. Totuși, la instanțele unde funcționează și vicepreședinți, având în vedere că în lipsa președintelui aceștia îi îndeplinesc atribuțiile, se poate admite ca și vicepreședintele să încuviințeze cererea.
În toate aceste cazuri, prin faptul introducerii acțiunii înainte de termen debitorul nu este decăzut din beneficiul termenului. Hotărârea obținută înainte de termen va putea fi pusă în executare numai la scadență, la împlinirea termenului.
O asemenea acțiune este însă profitabilă creditorului care, pentru că legiuitorul îi permite, nu mai trebuie să aștepte să se împlinească termenul pentru a constata că debitorul nu-și execută obligația, astfel încât numai după acest moment să poată să acționeze ci, la scadență, el are deja un titlu pe care să-l poată pune în executare.
Condiția ca dreptul să fie actual se referă la situațiile în care se cere realizarea dreptului, nu și atunci când se formulează o acțiune în constatare, când dreptul se constată în starea în care se află, putând fi afectat de termen sau condiție suspensivă. S-a conturat această condiție din dorința de a descuraja acțiunile făcute numai în scop de șicană, pur vexatorii (ex: acțiunea de stabilire a paternității nu poate fi exercitată înainte de nașterea copilului; constructorul pe terenul altuia nu poate pretinde despăgubiri câtă vreme proprietarul fondului nu și-a manifestat intenția de păstrare a construcțiilor). De altfel, în doctrină s-a înțeles că acțiunea în justiție este similară unui război. Dacă nu există război preventiv, atunci nu există nici procese preventive. Altfel, acțiunea în justiție ar fi deturnată de la finalitatea sa: rezolvarea unui conflict.
Legiuitorul a pus pe același plan dreptul supus condiției suspensive, când chiar existența obligației este în funcție de împlinirea condiției, cu dreptul supus termenului, situație în care obligația există dar nu este scadentă.
Nu înseamnă că drepturile afectate de termen sau condiție suspensivă sunt lipsite de protecție juridică întrucât creditorul poate să ceară măsuri de asigurare ori conservare (art. 1016 C. civ.) sau să facă o cerere de asigurare a dovezilor (art. 235 C. proc. civ). Așa cum s-a spus „asemenea drepturi nu sunt însă cu totul lipsite de protecțiunea juridică (pentru că dacă le-ar lipsi acest element substanțial și caracteristic n-ar mai fi drepturi); ele n-au însă imediat protecțiunea integrală care duce la constatarea lor definitivă și la constrângerea debitorului, dar au una mai redusă, care le asigură existența până la exigibilitatea creanței ele au protecția tranzitorie a măsurilor conservatorii".
2. Sancțiunea pentru lipsa dreptului.
Dacă în urma unor dezbateri contradictorii se constată că dreptul pretins de reclamant nu există ori acesta nu îndeplinește condițiile de validitate impuse de lege pentru a putea fi exercitat, cererea va fi respinsă ca nefondată sau neîntemeiată.
Dacă dreptul nu este actual, lipsa acestei condiții poate fi invocată prin intermediul excepției de prematuritate.
Excepția de prematuritate poate fi caracterizată ca fiind o excepție de fond, pentru că este în legătură cu o condiție de exercițiu a acțiunii, peremptorie/dirimantă, întrucât prin admiterea ei se tinde ia respingerea acțiunii și absolută, pentru că normele care reglementează condițiile de exercițiu ale acțiunii au caracter imperativ.
Față de această caracterizare, înseamnă că excepția de prematuritate va putea fi ridicată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, atunci când dreptul din raportul juridic dedus judecății este afectat de un termen sau de o condiție suspensivă care nu s-au împlinit până la ridicarea excepției.
Dacă se admite excepția de prematuritate, cererea va fi respinsă ca prematur introdusă.
Socotim că, deși dreptul trebuie să îndeplinească toate cerințele de validitate la momentul sesizării instanței, dacă până la invocarea excepției termenul sau condiția s-au împlinit, excepția nu mai poate fi admisă. Ar fi excesiv de formal ca acțiunea să fie respinsă într-un moment în care dreptul a devenit actual, numai pentru că la data sesizării instanței această cerință fusese eludată.
Dacă excepția a fost admisă, după împlinirea termenului sau condiției suspensive, reclamantul va putea promova o nouă cerere de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripție extinctivă, fără să i se poată opune autoritatea de lucru judecat de vreme ce în primul proces nu a fost dezbătut fondul dreptului.
Secțiunea 5.
Excepția lipsei de interes
1. Noțiune. Particularități.
Interesul este o altă cerință necesară pentru existența dreptului la acțiune. Altfel spus, interesul conferă calitatea de parte.
Cerința interesului răspunde unei maxime celebre -„Pas d'interet, pas d'action".
Deși Codul nostru de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes înțelegem folosul practic, imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. De asemenea, exercițiul acțiunii în justiție cere o justificare deosebită, care nu constă nici în interesul material sau moral care formează substanța dreptului subiectiv în cauză, nici în interesul de a invoca acest drept și de a stărui în realizarea lui, ci în interesul de a-l invoca și de a-I urmări pe calea formală care duce la punerea în funcțiune a organelor jurisdicționale.
Prin impunerea condiției interesului se urmărește nu numai evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în același timp menajarea timpului magistraților și a finanțelor statului, astfel încât rolul instanțelor să nu fie încărcat cu astfel de pricini.
Exigența impusă reclamantului de a justifica un interes pentru a avea dreptul să desfășoare o activitate jurisdicțională, creează în același timp un avantaj pentru judecător: el nu se pronunță asupra fondului unei cereri câtă vreme nu se justifică un scop în promovarea ei.
În mod obișnuit, interesul este material, patrimonial (atunci când se urmărește restituirea unui împrumut, plata unei datorii, revendicarea unui bun) sau moral (atunci când se urmărește un scop nepatrimonial, ca de exemplu în cazul punerii sub interdicție, măsură de natură să îl apere atât pe cel pus sub interdicție cât și pe terții cu care ar putea încheia diferite acte juridice).
Reclamantul trebuie să justifice în persoana sa, nu și a pârâtului, interesul de a promova acțiunea civilă.
Pe de altă parte, condiția interesului este necesară nu numai la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Această cerință trebuie să fie dovedită ori de câte ori pe parcursul procesului oricare dintre participanții la judecată apelează la una sau alta din formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii. Așa cum s-a spus și cel care se apără trebuie să justifice interesul legitim al atitudinii sale", pentru că „apărarea nefiind decât o formă particulară de a recurge la protecția juridică, natura și caracterele sale nu diferă de natura și caracterele acțiunii propriu-zise".
În aplicarea acestei idei, în practică au fost considerate ca lipsite de interes:
– acțiunea prin care cel care are un titlu de creanță executoriu solicită constatarea dreptului său;
calea de atac exercitată de partea care a obținut câștig de cauză;
– acțiunea prin care cel care este în posesia unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care i s-a restituit în deplină proprietate și posesie un imobil naționalizat solicită să se constate că imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, întrucât nu a fost preluat cu titlu legal;
– cererea prin care se stăruie într-o verificare de scripte, dacă după încuviințarea acestei verificări actul a fost înlăturat din proces;
– cererea prin care creditorul urmărește aducerea unor valori în patrimoniul debitorului care este solvabil;
– cererea prin care beneficiarul unei donații fără sarcini solicită anularea donației, chiar dacă există un temei de nulitate, pentru că donația nu-l păgubește, iar anularea ei nu-i poate profita;
– contestația în anulare prin care se invocă nelegala citare a adversarului290;
– cererea prin care moștenitorul legal solicită anularea unui legat particular atunci când există un legat universal, pentru că acesta din urmă ar culege legatul anulat;
– excepția prin care se invocă o nulitate care nu vatămă pe cel care o ridică;
Cererea prin care se solicită anularea unui contract de vânzare-cumpărare dacă s-a dispus prin hotărâre irevocabilă rezoluțiunea contractului respectiv.
2. Condițiile interesului.
Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții:
1. să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale.
Interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege, și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut.
Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept care trebuie sancționat (art. 723 alin. 2 C. proc. civ.). Totuși, o eroare de apreciere, o greșeală de gândire nu poate duce automat la concluzia că cererea de chemare în judecată sau apărarea este temerară și, deci, abuzivă. Revine judecătorului sarcina de a stabili, în funcție de datele concrete ale speței, în ce măsură cererea a fost făcută în condiții care să justifice greșeala gravă sau reaua-credință;
2. să fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune.
Cu alte cuvinte, această cerință exprimă ideea că, în principiu, nu este îngăduit unei anumite persoane să apere interesul altei persoane și deci, nici interesul colectiv. în mod obișnuit, apărarea colectivității este recunoscută unor organe ale statului – Ministerul Public -, sau unor organisme de specialitate – asociațiile pentru protecția consumatorilor, sindicatele etc.
Această condiție este îndeplinită și atunci când acțiunea nu este promovată de titularul dreptului, ci de persoane sau organe cărora legiuitorul Ie-a recunoscut legitimare procesuală activă.
Cerința ca interesul să fie personal celui care acționează reprezintă aspectul subiectiv al condițiilor de exercițiu ale acțiunii;
3. să fie născut și actual, să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca și un
interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare.
În doctrină s-a spus că interesul este actual în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu.
Dacă dreptul este născut și actual atunci și interesul este născut și actual. Sunt însă situații în care dreptul nu este actual și totuși interesul sesizării instanței să fie actual. De pildă, am văzut că în cazul acțiunilor preventive, reglementate de art. 110 C. proc. civ., dreptul de a cere restituirea imobilului, executarea obligației periodice sau a unei alte obligații, nu este actual și totuși interesul în promovarea acțiunii este recunoscut chiar de legiuitor. De asemenea, cererea de asigurare a dovezilor, în condițiile art. 235 C. proc. civ., poate fi făcută chiar și înainte de declanșarea procesului cu privire la fondul dreptului, existând astfel interesul pentru formularea unei asemenea cereri.
3. Sancțiunea lipsei interesului.
Lipsa interesului în promovarea oricărei forme procedurale din cadrul acțiunii sau a uneia din cerințele sale se invocă pe cale de excepție – de fond, peremptorie, absolută.
Dacă excepția se admite, acțiunea va fi respinsă pentru lipsă de interes.
Respingerea acțiunii pentru acest motiv, nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat într-o altă acțiune promovată într-un moment în care interesul s-a născut și întrunește și celelalte cerințe.
Secțiunea 6.
Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant
1. Reprezentarea convențională a părților. Aspecte generale.
Având în vedere art. 67 alin. 1 C. proc. civ. conform căruia, părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, înseamnă că în mod obișnuit reprezentarea convențională a părților în procesul civil este posibilă. Cel care poate sta în judecată, poate să și dea mandat altuia să-l înlocuiască și să-i apere interesele săvârșind actele de procedură necesare.
Dreptul de a sta în justiție prin mandatar este general, dar nu poate fi absolutizat pentru că sunt și situații în care reprezentarea nu este îngăduită. De pildă, în condițiile art. 218 C. proc. civ., în mod obișnuit, reprezentarea nu este posibilă pentru darea răspunsurilor la interogatoriu; potrivit art. 614 C. proc. civ., în procesele de divorț, în fața instanțelor de fond părțile trebuie să se înfățișeze în persoană, afară numai dacă unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicție sau are reședința în străinătate, caz în care este posibilă înfățișarea prin mandatar.
În oricare din cele două forme, calitatea de reprezentant o poate avea, după cum partea reprezentată este persoană fizică sau juridică, un avocat, un consilier juridic sau o persoană care nu are nici una din aceste calități.
2. Reprezentarea convențională a persoanelor fizice.
2.1. Reprezentarea prin mandatar neavocat.
2.1.1. Procura. Particularități. Persoanele fizice pot fi reprezentate printr-un mandatar avocat sau printr-un mandatar neavocat.
Dacă reprezentarea părții intervine în legătură cu exercitarea acțiunii, indiferent de calitatea mandatarului, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, în condițiile art. 112 pct. 2 C. proc. civ., numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional.
În legătură cu acest aspect, în Franța s-a conturat maxima „Nul ne plaide par procureur". În interpretarea acestei maxime, în doctrina românească s-a spus că „ceea ce legea vrea, e dar acest lucru simplu: ca ori de câte ori reclamațiunea se face de alt cineva decât de titularul sau reprezentantul dreptului, adecă de un mandatar convențional, judecătoresc sau legal sau în genere de un reprezentant al titularului, cum și în toate cazurile când ea se îndreaptă contra reprezentantului unei persoane fizice sau juridice, -reclamațiunea sau cererea trebuie să indice atât pe mandante sau pe reprezentat cât și pe mandatar sau reprezentant".
Calitatea de reprezentant, indiferent dacă reprezentarea este pentru exercițiul acțiunii sau pentru reprezentarea în judecată, se justifică printr-o procură, care se alătură cererii în original sau în copie legalizată (art. 83 alin. 1 C. proc. civ.).
Procura, care poate fi dată numai unei persoane cu capacitate deplină de exercițiu, prezintă anumite particularități:
– trebuie să fie ad litem, adică să fie dată „pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată" (art. 68 alin. 1 C. proc. civ.). Ca atare, din punct de vedere al obiectului reprezentării, se poate face distincție între reprezentarea în exercițiul dreptului de chemare în judecată și reprezentarea în judecată. Desigur, nimic nu-l împiedică pe mandant să împuternicească aceeași persoană atât pentru exercitarea acțiunii cât și pentru reprezentarea în judecată.
În condițiile art. 67 alin. 2 C. proc. civ., mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. De reținut că procura este „generală" în privința actelor de procedură dintr-un litigiu determinat, pentru că un mandat „general", pentru orice litigii, este nul.
Prin alin. 3 al art. 67 se derogă de la regula enunțată, în două cazuri: 1. dacă mandantul nu are domiciliul și nici reședința în țară și 2. dacă procura este dată unui prepus. In aceste situații, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat;
– mandatul este presupus dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde nici o mențiune în această privință. El poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru o anumită instanță (art. 68 alin. 3 C. proc. civ.). Totuși, actele procesuale de dispoziție (renunțare, achiesare, tranzacție) pot fi făcute de mandatar numai în temeiul unei procuri speciale (art. 69 alin. 1 C. proc. civ.);
– sub aspectul formei, art. 68 alin. 1 C. proc. civ. prevede că procura trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată, iar alin. 2 al textului stabilește că dreptul de reprezentare poate fi dat și prin declarație verbală, făcută în instanță și trecută în încheierea de ședință.
2.1.2. Punerea de concluzii de către mandatar. Atunci când partea este reprezentată de un mandatar neavocat regula, înscrisă în art. 68 alin. 4 C. proc. civ., este că mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepția consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea.
Expresia „nu poate pune concluzii" trebuie înțeleasă că se referă la imposibilitatea mandatarului neavocat de a pune concluzii în fond. Dacă acestui mandatar i s-ar cere ca la fiecare termen să pună concluzii prin avocat, adică să-și exprime punctul de vedere cu privire la orice problemă numai prin avocat, reprezentarea printr-o persoană necalificată și care nu se află în nici una din situațiile de excepție prevăzute de art. 68 alin. 5 și 6 și art. 70 C. proc. civ., ar fi total lipsită de eficientă.
De la regula arătată, Codul prevede trei excepții:
1. asistarea de către avocat nu este cerută doctorilor sau licențiaților în drept, când sunt mandatari în pricinile soțului sau rudelor până la gradul IV inclusiv (art. 68 alin. 5 C. proc. civ.).
Ca orice excepție și cea înscrisă în art. 68 alin. 5 este de strictă interpretare. Prin urmare, doctorii sau licențiații în drept care nu sunt avocați își pot reprezenta numai soțul și rudele până la gradul IV inclusiv, fără să fie necesară asistarea de către un avocat. Pentru afini și rudele mai îndepărtate de gradul IV excepția nu mai funcționează.
Acești mandatari pot să reprezinte părțile la orice categorie de instanță- judecătorie, tribunal, tribunal specializat, curte de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție;
2. asistarea de către avocat nu este cerută la judecătorie, când partea este reprezentată de soț sau o rudă până la gradul IV inclusiv.
în acest caz, mandatarul nu are studii juridice iar excepția își găsește aplicare numai cu ocazia judecății la judecătorie;
3. asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie când dreptul de reprezentare izvorăște din lege sau dintr-o dispoziție judecătorească.
Dreptul de reprezentare izvorăște din lege pentru părinți sau tutore, iar pentru curator, în cazurile prevăzute de art. 7 alin. 3 și art. 44 C. proc. civ. De asemenea, în condițiile art. 600 alin. 3 teza a ll-a C. proc. civ., administratorul-sechestru poate sta în judecată în numele părților litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanței care l-a numit.
Sunt și legi speciale care prevăd faptul că asistarea de către avocat nu este obligatorie. Astfel, potrivit art. 52 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, comisia locală sau județeană au, după caz, calitate procesuală activă sau pasivă, fiind reprezentate legal prin prefect ori primar sau, pe baza unui mandat convențional, de către unul dintre membri, nefiind obligatorie asistarea prin avocat.
2.1.3. Încetarea mandatului judiciar. Mandatul judiciar prezintă unele particularități și în ce privește încetarea sa:
1. Spre deosebire de mandatul de drept comun, mandatul judiciar nu încetează prin moartea celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil308, ci durează până la retragerea lui de către moștenitori sau de reprezentantul legal al incapabilului (art. 71 C. proc. civ.).
Și acest text este de strictă interpretare, astfel încât dacă mandatul judiciar nu încetează prin moartea sau punerea sub interdicție a celui reprezentat, el încetează prin moartea sau punerea sub interdicție a reprezentantului. în acest caz nu se mai poate considera, potrivit art. 153 alin. 1 C. proc. civ., că mandantul este prezumat a cunoaște termenele următoare decesului sau punerii sub interdicție a mandatarului. Instanța are obligația fie să suspende judecata, dacă sunt îndeplinite cerințele art. 243 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ., fie să acorde un nou termen pentru care să citeze partea.
Dacă acțiunea a fost exercitată prin mandatar iar mandantul decedează, moștenitorii acestuia trebuie introduși în proces, pe de o parte pentru a continua acțiunea exercitată de autorul lor, iar pe de altă parte pentru a-și preciza poziția față de contractul de mandat. De aceea, după intervenirea în proces a moștenitorilor mandantului, nu s-ar putea acorda cuvântul atât acestora cât și mandatarului;
2. renunțarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusă celeilalte părți decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în ședință în prezența părții.
Mandatarul care renunță la împuternicire este ținut să înștiințeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât și instanța, cu cel puțin 15 zile înainte de termenul de înfățișare sau de împlinirea termenelor căilor de atac (art. 72 C. proc. civ.).
2.2. Reprezentarea prin avocat.
Potrivit art. 68 alin. 1 teza a ll-a C. proc. civ., în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților.
Legea avocaturii nr. 51/1995 prevede că avocatul reprezintă partea în temeiul unui contract de asistență juridică încheiat în formă scrisă de avocat și client sau mandatarul său. în baza acestui contract, avocatul se legitimează prin împuternicirea avocațială, aceasta putând fi considerată „procura" la care se referă Codul.
În contractul de asistență juridică este prevăzută întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. Dacă nu se prevede altfel, avocatul poate să săvârșească orice act, specific profesiei, pe care îl consideră necesar pentru apărarea intereselor clientului său.
Pentru săvârșirea actelor procesuale de dispoziție, întrucât art. 69 alin. 1 C. proc. civ. nu face distincție între mandatarul neavocat și avocat, înseamnă că și avocatul are nevoie de o procură specială. În doctrină s-a arătat că procura specială nu mai este necesară dacă în contractul de asistență juridică s-a stipulat în mod expres dreptul avocatului de a face astfel de acte.
Potrivit art. 69 alin. 2 C. proc. civ., avocatul care a asistat o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite și orice cale de atac împotriva hotărârii date.
Apreciem că textul, care nu poate fi înțeles în sensul că avocatul nu are mandat nici în căile de atac, ci numai în etapa procesuală anterioară în care a asistat/reprezentat partea, este aplicabil și în privința motivelor pe care se întemeiază calea de atac, pentru că și motivarea căii de atac trebuie făcută într-un termen a cărui nerespectare atrage decăderea.
În ambele cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de partea însăși. Actele făcute de avocat nu trebuie ratificate de parte, deoarece el s-a întemeiat pe o împuternicire izvorâtă din lege.
2.3. Reprezentarea convențională a persoanelor juridice.
Persoanele juridice sunt reprezentate fie de avocat fie de consilier juridic.
Acesta din urmă își desfășoară activitatea în condițiile Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic.
Potrivit art. 4 din lege, consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanță și reprezentarea autorității sau instituției publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă, apără drepturile și interesele legitime ale acestora în raporturile lor cu autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice persoană juridică sau fizică, română sau străină; în condițiile legii și ale regulamentelor specifice unității, avizează și contrasemnează actele cu caracter juridic.
Legea reglementează faptul că dreptul de reprezentare al consilierului juridic se justifică prin delegație, numai în situația prevăzută în art. 19. Totuși, apreciez că, pentru identitate de rațiune și în lipsa unui text care să prevadă altfel, și ceilalți consilieri juridici își vor dovedi calitatea de reprezentanți prin delegație, emisă de conducătorul persoanei juridice la care activează.
Consilierul juridic poate fi numit în funcție, caz în care are statutul funcționarului, potrivit funcției și categoriei acesteia (art. 2 și 3 alin. 1), sau poate fi angajat în muncă, situație în care are statut de salariat (art. 3 alin. 2).
Legat de dreptul de reprezentare al consilierului juridic, trebuie reținut că, potrivit art. 13 din lege, consilierul juridic stagiar poate pune concluzii la judecătorie și la tribunal ca instanță de fond, la organele de urmărire penală, precum și la celelalte organe administrative cu atribuții jurisdicționale. Consilierul juridic definitiv poate pune concluzii la instanțele judecătorești de toate gradele, la organele de urmărire penală, precum și la toate autoritățile și organele administrative cu atribuții jurisdicționale.
3. Sancțiunea lipsei dovezii calității de reprezentant.
În condițiile art. 161 C. proc. civ., dacă reprezentantul părții nu face dovada calității sale, instanța poate da un termen pentru împlinirea lipsurilor. Dacă lipsurile nu se împlinesc, cererea va fi anulată.
Lipsa dovezii calității de reprezentant se invocă pe cale de excepție. Deși prin efectul pe care îl produce excepția este peremptorie, pentru că duce la anularea cererii, ea începe prin a avea efect dilatoriu deoarece nulitatea nu intervine automat, la data la care se invocă excepția, ci numai dacă nu se face dovada calității de reprezentant în termenul acordat în acest scop.
Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este o excepție de procedură, art. 161 fiind înscris în Cod în secțiunea intitulată „Excepțiile de procedură și excepția puterii lucrului judecat".
Excepția poate fi invocată în orice stare a pricinii, dar nu direct în căile de atac, de vreme ce sancțiunea lipsei dovezii calității de reprezentant este nulitatea relativă. Or, nulitatea relativă nu poate fi invocată pentru prima oară în căile de atac.
Titularul dreptului poate ratifica actele făcute de cel care nu avea calitatea de reprezentant, pentru că art.161 tratează această excepție împreună cu excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu, al cărei regim juridic este stabilit de art. 43 C. proc. civ.
De reținut că sancțiunea anulării cererii intervine numai dacă cererea a fost făcută prin reprezentant, în numele titularului, iar nu de titular personal. Pentru această ultimă ipoteză, dacă în instanță se înfățișează numai reprezentantul care nu-și dovedește calitatea în condițiile art. 83 C. proc. civ., instanța nu poate lua în considerare prezența acestuia iar partea pentru care s-a înfățișat reprezentantul va fi considerată absentă.
Dacă în cererea pe care o face, reprezentantul nu-și arată calitatea, el este presupus că a acționat în nume propriu și nu mai poate pretinde ulterior că lucrează ca mandatar, ceea ce va avea drept consecință respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală, de vreme ce reprezentantul nu este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății.
CAPITOLUL III
EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVIND
INSTANȚA DE JUDECATĂ
Secțiunea I
Excepția de necompetență
1. Noțiune. Particularități.
Jurisdicțiile nu sunt apte în mod egal să soluționeze un litigiu.
Serviciul public al justiției este organizat, în ce privește competența, în așa fel încât instanțele să fie mai aproape geografic de justițiabili, dar și ținând cont de o necesară specializare a acestora.
În același timp, au fost create jurisdicții speciale care se realizează prin organe din afara sistemului instanțelor judecătorești (ex: Comisia de reexaminare din cadrul OSIM soluționează opoziții și contestații în condițiile prevăzute prin Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, Legea nr. 255/1998 privind protecția noilor soiuri de plante, Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice; tribunalele arbitrale, care se constituie, în principal, în condițiile stabilite prin Cartea a IV-a C. proc. civ., respectiv, a Regulilor de procedură privind arbitrajul comercial ad-hoc organizat de Camera de Comerț și Industrie a României, soluționează litigiile patrimoniale convenite de părți, cu excepția celor care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite să se facă tranzacție etc).
Atunci când o persoană dorește să declanșeze un proces, înainte de toate trebuie să determine care este jurisdicția competentă să soluționeze procesul.
În îndeplinirea acestui scop va trebui să țină seamă de o serie de criterii, precum: obiectul litigiului, natura și valoarea acestuia, acordul părților, caracterul normelor care reglementează competența.
Competența este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești, unui alt organ de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională de a judeca un anumit litigiu.
Rezultă așadar, că problema competenței se analizează prin raportare la instanță sau la un organ cu activitate jurisdicțională și nu la judecător (sau la completul de judecată), deși uneori confuzia este alimentată chiar de Cod, de vreme ce potrivit art. 105 alin. 1 C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule.
Excepția de necompetența ar putea fi definită ca fiind un mijloc de contestare a competenței instanței sau organului cu activitate jurisdicțională învestit cu judecarea unei cereri. Este un incident procedural care obligă organul sesizat să statueze asupra competenței, prin determinarea jurisdicției apte să soluționeze cauza „căci, pentru ca să existe interes de a discuta competența unei jurisdicțiuni, trebuie ca cineva să invoce incompetența ei, sau cel puțin să manifeste o îndoială asupra acestui lucru, și să determine astfel pe judecători de a cerceta cazul și norma aplicabilă".
Astfel, în condițiile art. 158 alin. 1 C. proc. civ., când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, ea este obligată să stabilească instanța competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent.
În mod evident, excepția de necompetența presupune că o anumită jurisdicție a fost sesizată, ceea ce înseamnă că cererii reclamantului i s-a dat curs prin fixarea unui termen în vederea judecății și acest termen s-a împlinit. Rezultă aceasta din faptul că problema necompetenței se poate pune „în fața instanței de judecată"(art. 158 C. proc. civ.). Prin urmare, ar fi prematur și inutil să se conteste competența unei jurisdicții care încă nu este sesizată. De altfel, ceea ce conferă pârâtului calitatea de parte în proces, este cererea de chemare în judecată. Numai ulterior unei astfel de cereri el are posibilitatea să-și formuleze în mod valabil apărările, și în primul rând să conteste competența. în aceeași măsură, nici instanța nu-și poate verifica din oficiu competența până la primul termen de judecată, până în acest moment dosarul fiind doar „pregătit" pentru judecată, ceea ce implică o activitate pur administrativă. Codul nostru, spre deosebire de cel francez nu consacră ca atare și nici nu folosește expresia „excepția de necompetență". Problema necompetenței este tratată în secțiunea intitulată „Excepțiile de procedură și excepția puterii de lucru judecat" împreună cu excepția lipsei capacității de exercițiu, lipsa dovezii calității de reprezentant, litispendența, conexitatea și puterea lucrului judecat.
2. Clasificare.
În funcție de obiectul său, excepția de necompetență este o excepție de procedură, așa cum rezultă, de altfel, chiar din denumirea secțiunii în care este tratată.
În raport de criteriul efectului pe care tinde să-l realizeze, excepția de necompetență poate fi atât dilatorie cât și peremptorie.
Va fi o excepție dilatorie atunci când prin admiterea ei se urmărește declinarea competenței, cu consecința amânării soluționării fondului pricinii. Dacă însă, prin admiterea excepției se urmărește respingerea cererii pentru că este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională ori de competența unei instanțe străine dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene, atunci excepția de necompetență este dirimantă, peremptorie.
În fine, în funcție de criteriul caracterului normei încălcate, excepția de necompetență poate fi absolută sau relativă, după cum competența însăși are o asemenea natură.
Pentru determinarea felului competenței trebuie avute în vedere două texte. Astfel, potrivit art. 19 C. proc. civ., părțile pot conveni, prin înscris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competența teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 și 16. La rândul său, art. 159 C. proc. civ. dispune că necompetență este de ordine publică: 1. când pricina nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. când pricina este de competența unei instanțe de alt grad; 3. când pricina este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.
Rezultă că este reglementată prin norme imperative, și deci este absolută, competența generală, materială și teritorială exclusivă -în pricinile privitoare la persoane340 precum și în pricinile privitoare la bunuri, în situațiile reglementate de art. 13-16 C. proc. civ341.
în celelalte cazuri, competența teritorială este reglementată prin norme dispozitive, și este relativă.
3. Invocare.
Distincția dintre competența absolută și cea relativă prezintă importanță pentru stabilirea regimului juridic al excepției de necompetență, respectiv, pentru a determina cine poate invoca excepția și până Ia ce moment al procesului.
În mod obișnuit, excepția de necompetență este invocată de către pârât.
De altfel, dacă necompetență este relativă, numai pârâtul poate să conteste competența întrucât art. 158 alin. final C. proc. civ. prevede că, dacă necompetență nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței.
Dacă, în condițiile art. 66 alin. 1 C. proc. civ., terțul arătat ca titular al dreptului recunoaște susținerile pârâtului și reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului și va putea invoca necompetență relativă, cu rezerva, impusă de art. 53 și 136 C. proc. civ., ca intervenția sa în proces să fi avut loc înainte de momentul până la care ar fi putut fi invocată necompetența relativă.
Intervenientul accesoriu în favoarea pârâtului nu poate invoca excepția de necompetența relativă, față de dispozițiile art. 54 C. proc. civ., decât dacă excepția a fost invocată și de către pârât și, evident, dacă a intervenit înainte de termenul în care trebuia depusă întâmpinarea sau, dacă este lipsit de apărare, până la prima zi de înfățișare (art. 118 alin. 3 C. proc. civ.).
În schimb, reclamantul și intervenientul principal (în cazurile prevăzute de art. 49 alin: 2, 58 și 66 alin. 2 C. proc. civ.) nu pot invoca excepția privind necompetența teritorială relativă. Nici intervenientul accesoriu în favoarea reclamantului nu poate invoca necompetența relativă, argumentul decurgând tot din dispozițiile art. 54 și 158 alin. final C. proc. civ.
Soluția este aceeași în privința celui chemat în garanție de către reclamant, pentru că prin apărările pe care le face el sprijină de fapt poziția reclamantului, urmărind admiterea cererii de chemare în judecată pentru a evita obligarea sa față de reclamant. Rezultă aceasta din interpretarea prevederilor, art. 60 alin. 1 C. proc. civ., de vreme ce soarta cererii de chemare în garanție depinde de soluția dată cererii principale, în măsura în care cererea principală se admite, înseamnă că reclamantul nu a căzut în pretenții, astfel încât cererea de chemare în garanție făcută de reclamant se va respinge ca lipsită de obiect sau de interes. Numai dacă cererea principală a fost respinsă reclamantul a căzut în pretenții și, dacă este fondată, va fi admisă cererea de chemare în garanție. În aceste condiții, chematul în garanție nu ar putea contesta norme de competență care nu pot fi contestate nici de reclamant.
Considerăm că nici cel chemat în garanție de către pârât nu poate invoca excepția de necompetența teritorială relativă, chiar dacă a fost introdus în proces înainte de prima zi de înfățișare. Aceasta deoarece, în condițiile art. 17 C. proc. civ., prin formularea cererii de intervenție forțată, a avut loc o prorogare de competență. Or, dacă partea în favoarea căreia sunt prevăzute normele de competență relativă nu a contestat competența, ca efect al prorogării, această atitudine procesuală va produce efecte și în privința chematului în garanție.
De asemenea, procurorul și instanța din oficiu, nu pot invoca această excepție. Totuși instanța, în exercițiul rolului activ, poate să atragă atenția pârâtului asupra posibilităților procesuale pe care le are.
Excepția de necompetență teritorială relativă trebuie să fie invocată, sub sancțiunea decăderii potrivit art. 103 C. proc. civ., prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare ( art. 136 C. proc. civ.).
Prin urmare, sancțiunea decăderii intervine dacă:
– pârâtul nu depune întâmpinarea cu cel puțin 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată, potrivit art. 1141 alin. 2 C. proc. civ.;
– pârâtul depune întâmpinarea în termen, dar nu invocă excepția de necompetență relativă;
– la prima zi de înfățișare pârâtul, care nu este asistat sau reprezentat de avocat, nu invocă excepția și nici nu cere termen pentru pregătirea apărării și depunerea întâmpinării, conform art. 118 alin. final C. proc. civ.
În cazurile în care pârâtul nu a invocat excepția, nu se poate considera că a achiesat la judecarea cererii de către o instanță necompetentă. Instanța va rămâne competentă să soluționeze pricina nu în temeiul unei prorogări convenționale de competență, ci numai drept consecință a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca necompetența relativă.
Necompetența absolută, reglementată prin norme imperative, poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu.
Necompetența absolută poate fi invocată în orice stare a pricinii, și chiar direct în apel sau recurs, „deși excepția nu a fost ridicată în fața instanței de fond și nici n-a format obiectul unui motiv de recurs".
Dacă excepția de necompetență absolută este invocată în calea de atac nu se încalcă principiul non reformatio in pejus? Răspunsul este negativ. Aceasta deoarece constatarea nulității hotărârii, ca efect al admiterii excepției, duce la reluarea judecății, fără ca instanța de control judiciar să se pronunțe, în afara aspectelor de ordin procedural, asupra raportului juridic litigios. Deoarece prin admiterea excepției are loc numai o temporizare a judecării litigiului, înrăutățirea situației părții poate fi apreciată doar din perspectiva prelungirii duratei procesului.
Evident, dacă necompetență este identificată după închiderea dezbaterilor, în respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului de apărare, cauza trebuie repusă pe rol, potrivit art. 151 C. proc. civ., și excepția pusă în discuția părților.
Odată învestită cu excepția de necompetență, instanța are obligația de a hotărî dacă este competentă sau nu să soluționeze pricina respectivă ( art. 158 alin. 1 C. proc. civ.), după ce în prealabil a pus excepția în discuția părților.
Pentru ca în final să-și motiveze soluția, judecătorul are de parcurs o adevărată judecată în care în prealabil verifică dacă excepția a fost invocată în condițiile procedurale mai sus arătate. Apoi, trebuie să califice pretențiile părților și să le raporteze la normele de competență pretins încălcate.
De rapiditatea soluționării excepției de necompetență (ca de altfel, a oricărui alt incident procedural) depinde asigurarea unei bune administrări a justiției. în secțiunea rezervată excepției de necompetență nu sunt prevăzute reguli de urmat pentru rezolvarea acesteia, astfel încât se va recurge la regulile generale în materia excepțiilor. Ca atare, instanța se va pronunța asupra excepției fără să intre în cercetarea fondului (art. 137 alin. 1 C. proc. civ.).
Și de această dată, excepția ar putea fi unită cu fondul în condițiile art. 137 alin. 2 C. proc. civ. De pildă, atunci când pârâtul contestă calitatea sa de comerciant; se susține că actul atacat nu are natura unui act administrativ sau, deși este un act administrativ, constituie un act de autoritate și nu poate fi supus controlului instanțelor judecătorești.
Preocuparea legiuitorului pentru clarificarea cât mai rapidă a incertitudinii legate de competență, decurge din aceea că, atunci când se admite excepția de necompetență, termenul pentru exercitarea căilor de atac curge de la pronunțare (art. 158 alin. 3 teza a ll-a C. proc. civ.) prin derogare de la regula că termenul curge de la comunicarea hotărârii. Iar în condițiile alin. 4, trimiterea dosarului, după caz, instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent, nu este împiedicată de exercitarea căii de atac de către partea care a obținut declararea necompetenței.
4. Soluții.
Soluționând excepția de necompetență, instanța o poate admite sau respinge.
Dacă respinge excepția, se pronunță o încheiere interlocutorie, care poate îi atacată cu apel sau cu recurs numai odată cu fondul (art. 158 alin. 2 C. proc. civ.), tocmai pentru a evita manevrele dilatorii și tergiversarea nejustificată a judecății. Față de acest caracter al încheierii, ea leagă instanța355 (art. 268 alin. 3 C. proc. civ.) motiv pentru care la un termen ulterior nu poate să revină asupra soluției și să admită excepția.
Dacă excepția este admisă și instanța se declară necompetentă, este obligată să stabilească instanța competentă sau organul cu activitate jurisdicțională competent (art. 158 alin. 1 C. proc. civ.). În acest caz, instanța se pronunță prin hotărâre care, în funcție de etapa procesuală în care se află judecata, poate fi sentință sau decizie.
În cazul în care instanța se declară necompetentă, poate să pronunțe una din următoarele soluții:
– declină competența în favoarea unei alte instanțe sau organ cu activitate jurisdicțională;
– respinge cererea ca inadmisibilă, dacă este de competența unui organ al statului fără activitate jurisdicțională;
– respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române, potrivit art. 157 din Legea nr. 105/1992, atunci când apreciază că este de competența unei instanțe din alt stat. Față de dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor pronunțate în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene, potrivit cu care dispozițiile Legii nr. 105/1992 sunt aplicabile în măsura în care legea nu stabilește o altă reglementare, precum și față de dispozițiile art. 31-33 din lege, care reglementează declinarea de competență pe care o pronunță instanța română în favoarea instanței străine, în prezent art. 157 trebuie înțeles că se aplică numai dacă litigiul este de competența unei instanțe dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene.
Excepția de necompetență prezintă anumite particularități în materia arbitrajului.
În această procedură, problema competenței se poate pune pe de o parte în fața tribunalului arbitrai, iar pe de altă parte, în fața instanței statale.
În condițiile art. 341 alin. 1 C. proc. civ., arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrate.
În doctrină se apreciază că o convenție arbitrală produce atât un efect pozitiv cât și un efect negativ. Efectul pozitiv îl reprezintă constituirea tribunalului arbitrai, convenția fiind fundamentul competenței acestuia; efectul negativ constă în excluderea competenței instanțelor statale de a soluționa litigiul respectiv. Astfel, potrivit art. 3433 alin. 1 C. proc. civ., încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești. Textul trebuie interpretat în sensul că existența convenției arbitrale impune ca litigiul ce face obiectul ei să fie soluționat cu prioritate de tribunalul arbitral. Nu se poate vorbi de o excludere definitivă a competenței instanțelor statale, pentru că altfel, ar fi încălcat principiul constituțional al liberului acces la justiție (art. 21 din Constituție).
Având în vedere alin. 2 al art. 3433 C. proc. civ. tribunalul arbitral, spre deosebire de instanța aparținând justiției statale (art. 3434 alin. 1 și 3 C. proc. civ.) își poate verifica din oficiu competența. În măsura în care tribunalul arbitrai apreciază că este necompetent va închide procedura arbitrală (art. 56 alin. 3 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României).
Este posibil ca, deși părțile au încheiat o convenție arbitrală, să fie sesizată instanța statală.
Privată, prin convenția arbitrală, de posibilitatea de a soluționa litigiul respectiv, justiția statală ar trebui să se afle în acest caz într-o situație similară cu o necompetență absolută.
Însă, art. 3434 alin.1 C. proc. civ. conferă instanței posibilitatea de a verifica propria competență numai dacă una din părțile care a încheiat convenția arbitrală o invocă în instanță.
De vreme ce tribunalul arbitrai nu face parte din sistemul instanțelor judecătorești, înseamnă că normele care fac distincție între competența sa și competența instanțelor judecătorești consacră o competență generală, de ordine publică, în condițiile art. 159 pct. 1 C. proc. civ. La concluzia caracterului imperativ al normei de competență conduce și faptul că excepția de necompetență poate fi invocată „de una dintre părți", deci și de reclamant. Totuși, specific unei norme imperative este, pe de o parte, faptul că instanța poate invoca din oficiu încălcarea ei -or, în acest caz instanța își verifică competența numai la cererea părților-, iar pe de altă parte, faptul că părțile nu pot, nici cu încuviințarea instanței, să renunțe la dreptul de a invoca încălcarea normei. însă, față de dispozițiile art. 3434 alin. 2 pct. a) C. proc. civ., dacă în fața instanței statale pârâtul a formulat apărări pe fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, consecința este excluderea competenței tribunalului arbitrai. Asemenea caracteristici apropie norma de competență din procedura arbitrală de normele dispozitive, ceea ce înseamnă că, în acest caz, competența este relativă. Tocmai de aceea, excepția de necompetență nici nu poate fi invocată pentru prima oară în apel sau recurs.
Îmbinarea elementelor specifice competenței absolute și competenței relative se justifică prin natura dublă a arbitrajului, contractuală și jurisdicțională, ceea ce conferă părților un rol mai mare pe parcursul desfășurării procedurii, inclusiv în stabilirea jurisdicției care să le soluționeze diferendul.
Ce rezolvare poate să dea instanța excepției de necompetență?
1. Potrivit art. 3433 alin. 2 C. proc. civ., instanța va reține spre soluționare procesul dacă:
a) pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală;
b) convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;
c) tribunalul arbitrai nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj368;
2. În celelalte cazuri, instanța judecătorească, la cererea uneia dintre părți, se va declara necompetentă, dacă va constata că există convenție arbitrală (art. 3434 alin. 3 C. proc.civ.), și va declina competența în favoarea instituției permanente de arbitraj, care va organiza apoi arbitrajul.
Problema competenței în procedura arbitrajului se pune și în legătură cu acțiunea în anulare prin care poate fi desființată hotărârea arbitrală.
În condițiile art. 365 alin. 1 C. proc. civ., competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.
De această dată, așa cum rezultă chiar din termenii utilizați de Cod, competența, materială, este reglementată printr-o normă imperativă și ca atare, încălcarea ei poate fi invocată și din oficiu.
Secțiunea 2.
Excepția incompatibilității
Din imparțialitatea de care trebuie să dea dovadă instanța decurg unele incidente procedurale privitoare la compunerea sau constituirea acesteia: incompatibilitatea, abținerea și recuzarea.
1. Cazurile de incompatibilitate.
Potrivit Codului de procedură civilă (art. 24) există trei cazuri de incompatibilitate:
1. Judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiași pricini în apel sau în recurs.
Aceasta presupune că după ce judecătorul a pronunțat o hotărâre, a fost avansat la instanța superioară căreia îi revine competența de a soluționa apelul sau recursul declarat împotriva hotărârii.
Judecătorul este incompatibil pentru acest motiv indiferent dacă a pronunțat soluția în fond sau în temeiul unei excepții procesuale, întrucât s-a urmărit ca judecătorul să nu poată verifica, în calea de atac, legalitatea și temeinicia propriei hotărâri;
2. Judecătorul care a pronunțat o hotărâre nu poate lua parte la judecarea aceleiași pricini în caz de rejudecare după casare.
Astfel, rațiunea acestei dispoziții este evidentă: se presupune că o persoană care și-a exprimat o dată părerea asupra unei cauze, într-unul din modurile arătate, numai cu greu și-o va schimba și că de aceea nu este indicat să mai ia parte la judecarea ei. Textul are în vedere situația casării cu trimitere nu și pe aceea a casării cu reținere spre rejudecarea fondului, caz în care judecătorii care au soluționat calea de atac, admițând-o, pot participa la judecarea fondului pentru că nu sunt incompatibili. S-a spus că întrucât nu este obligatoriu ca aceiași judecători care au soluționat recursul să rejudece și fondul după casarea cu reținere, s-ar putea imagina o ipoteză când ar exista incompatibilitate și în caz de casare cu reținere, anume dacă hotărârea casată a fost pronunțată de un judecător ce a fost ulterior avansat la instanța de recurs și care ar intra în completul ce ar urma să rejudece fondul, desigur altul decât cel care a casat hotărârea.
Impunând incompatibilitatea în caz de rejudecare după casarea cu trimitere, art. 24 nu face distincție în privința soluției date de judecător.
Cu toate acestea, în doctrină și în practică s-a spus că nu există incompatibilitate decât dacă judecătorul s-a pronunțat asupra fondului sau asupra unei alte probleme litigioase, nu și atunci când s-a pronunțat asupra unei excepții.
Soluția se impune întrucât numai judecătorul care s-a pronunțat în fond poate să pronunțe și cu ocazia rejudecării aceeași soluție, înlăturând în același timp viciile pentru care hotărârea a fost casată, astfel încât respectă și caracterul obligatoriu al deciziei prin care s-a dispus casarea cu trimitere. Nu aceeași este situația judecătorului care s-a pronunțat pe cale de excepție. Odată ce instanța de control judiciar a stabilit, cu putere de lucru judecat, că excepția a fost greșit admisă, acest judecător nu mai poate să admită din nou excepția și să pronunțe aceeași soluție, pentru că ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii instanței de control judiciar, ceea ce ar face ca hotărârea sa să fie din nou susceptibilă de casare;
3. Judecătorul nu poate soluționa o pricină în care a fost martor, expert sau arbitru.
Pentru a deveni incompatibil nu este suficient ca judecătorul să fi fost doar citat într-o asemenea calitate, ci este necesar ca el să fi fost efectiv audiat ca martor sau să-și fi îndeplinit însărcinarea de expert sau arbitru.
Incompatibilitatea este firească întrucât ar însemna ca, altfel, judecătorul să-și aprecieze propria depoziție sau propriul raport de expertiză, ori legalitatea și temeinicia hotărârii arbitrale pe care a pronunțat-o.
Acest caz de incompatibilitate trebuie înțeles în sensul că după ce a îndeplinit însărcinarea de arbitru o persoană a fost numită judecător, iar nu în sensul că în timp de era judecător a fost și arbitru, lucru pe care îl interzice de altfel, și art. 125 alin. 3 din Constituție. Dacă s-ar admite că judecătorul poate fi și arbitru, atunci ar trebui să se recunoască judecătorului și posibilitatea de a fi în același timp expert, lucru care nu este cu putință.
Cauzele de incompatibilitate sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie. Astfel, judecătorul care a fost avocat al uneia din părți, în pricina pe care urmează să o soluționeze, nu este incompatibil, dar poate fi recuzat408; nu există incompatibilitate în cazul soluționării căilor de atac de retractare (contestația în anulare și revizuirea) pentru că judecătorul se află în fața unei situații de fapt noi, pe care nu a avut-o în vedere cu ocazia primei judecăți. Totuși, dacă după admiterea contestației sau a revizuirii, judecătorul ar fi pus în situația de a analiza din nou o cerere asupra căreia s-a mai pronunțat prin hotărârea supusă contestației în anulare sau a revizuirii, ar putea fi recuzat în condițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ.; judecătorul care a participat la judecarea recursului nu este incompatibil să participe la rejudecare după casarea cu reținere, pentru că analizează alte aspecte decât cele ce au format obiectul recursului; judecătorul care a soluționat un recurs fără să intre în cercetarea fondului nu este incompatibil să judece un nou recurs în aceeași pricină; nu este incompatibil judecătorul care este sesizat cu judecarea aceleiași cauze, dar nu în urma casării cu trimitere, ci prin introducerea unei noi cereri de chemare în judecată.
Asistentul judiciar este incompatibil?
Răspunsul trebuie să fie negativ. Dacă în concepția Codului (art. 36) acela care participă la deliberare cu vot consultativ nu poate fi recuzat și nu se poate abține pentru că și-ar fi spus părerea cu privire la pricina care se judecă, pentru că el nu poate influența soluția, iar scopul pentru care a fost instituită incompatibilitatea este tocmai de a-l îndepărta din complet pe cel care și-a mai spus părerea în pricina respectivă, prin darea unei hotărâri, înseamnă că asistentul judiciar nu este incompatibil. Totuși, de lege ferenda, ar trebui lămurită situația asistentului judiciar (ca de altfel, și a magistratului-asistent) pentru că el participă la deliberare, chiar dacă numai cu vot consultativ, astfel încât, indirect, poate influența soluția. Problema ar trebui pusă în termeni similari în ce privește abținerea și recuzarea, și să se înlăture din art. 36 C. proc. civ. faptul că magistratul-asistent (respectiv, asistentul judiciar) nu poate fi recuzat sau nu se poate abține pentru motivul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ.
2. Mijlocul procedural de invocare a incompatibilității.
Pe parcursul judecății, incompatibilitatea se invocă pe cale de excepție.
Excepția incompatibilității este o excepție de procedură pentru că privește încălcarea regulilor referitoare la compunerea instanței.
Pentru că tinde la amânarea judecății, ca efect al admiterii ei, excepția este dilatorie.
Normele care reglementează incompatibilitatea sunt norme de organizare judiciară, imperative, întrucât nu se poate lăsa la latitudinea părților să decidă ca la judecată să participe și un judecător incompatibil. Ca atare, excepția este absolută și poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice stare a pricinii. De vreme ce norma înscrisă în art. 24 C. proc. civ. are caracter imperativ, sancțiunea care intervine pentru nerespectarea ei este nulitatea absolută.
Asupra excepției, atât în caz de admitere cât și de respingere, instanța se pronunță printr-o încheiere, interlocutorie, care nu poate fi atacată decât odată cu fondul.
Dacă un judecător incompatibil a pronunțat o hotărâre de primă instanță, incompatibilitatea va fi invocată pe calea apelului, iar dacă a fost incompatibil judecătorul care a judecat apelul, incompatibilitatea poate fi invocată pe calea recursului, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Întrucât contestația în anulare și revizuirea nu pot fi exercitate pentru motiv de incompatibilitate, înseamnă că din momentul în care hotărârea a rămas irevocabilă, nu mai este cu putință sancționarea acestei neregularități procedurale.
Judecătorul care se află într-una din situațiile de incompatibilitate prevăzute de art. 24 C. proc. civ., trebuie să se abțină conform art. 27 pct. 7 C. proc. civ.?
Răspunsul este negativ, deoarece art. 27 pct. 7 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care nu s-a pronunțat încă o hotărâre în cauză însă judecătorul a lăsat să se întrevadă soluția pe care o va da prin hotărârea finală sau printr-o încheiere interlocutorie, pe când incompatibilitatea intervine tocmai pentru că a fost pronunțată o hotărâre și se urmărește să se evite ca după rejudecare să se dea aceeași soluție.
Într-o asemenea situație, pentru ca judecătorul să nu mai facă parte din complet, trebuie doar să se constate incompatibilitatea, printr-o încheiere dată de un complet compus prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență, conform art. 98 alin. 4 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Completul de judecată astfel constituit va păstra cauza pentru judecată, în situația în care, în urma soluționării incidentelor procedurale, se va stabili că judecătorul sau judecătorii cu privire la care s-au invocat incidentele procedurale nu pot participa la judecarea cauzei. Dacă judecata se amână, la termenul următor constituirea completului se face cu judecătorul de permanență planificat pentru acea zi.
În lipsa unui text care să prevadă altfel, încheierea prin care s-a soluționat acest incident procedural poate fi atacată numai odată cu fondul, în condițiile art. 282 alin. 2 respectiv, art. 299 alin. 1 C. proc. civ.
Secțiunea 3.
Excepția strămutării pricinii
Conform art. 37 C. proc. civ., când una din părți are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistrații sau asistenții judiciari ai instanței, cealaltă parte poate cere strămutarea pricinii la o altă instanță de același grad (alin. 1).
Strămutarea pricinii se mai poate cere pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranță publică. Bănuiala se socotește legitimă de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită împrejurărilor pricinii, calității părților ori vrăjmășiilor locale. Constituie motive de siguranță publică acele împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la instanța competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice (alin. 2).
Din acest text rezultă că strămutarea pricinii poate fi dispusă pentru următoarele motive:
1. rudenia sau afinitatea.
Din dispozițiile art. 37 alin. 1 C. proc. civ. se desprinde concluzia că legiuitorul recunoaște calitate procesuală de a cere strămutarea pentru motiv de rudenie sau afinitate numai adversarului celui care are rude sau afini până la gradul patru inclusiv printre magistrații sau asistenții judiciari ai instanței, nu și părții respective. Aceasta ar putea să ceară strămutarea pentru bănuială legitimă.
Dacă partea are numai o rudă sau afin în cadrul instanței, se va putea cere strămutarea pentru bănuială legitimă.
„Magistrați ai instanței", care sunt vizați de text, sunt numai judecătorii nu și procurorii care nu fac parte din structura instanțelor judecătorești.
Față de dispozițiile art. 38 alin. 1 C. proc. civ., strămutarea pentru acest motiv trebuie să fie cerută mai înainte de începerea oricărei dezbateri. Etapa dezbaterilor debutează la prima zi de înfățișare. Dacă partea află de existența rudelor sau afinilor celeilalte părți după începerea dezbaterilor (nu și atunci când a știut înainte de dezbateri, dar a formulat cererea ulterior!), va putea să solicite strămutarea pentru bănuială legitimă.
Cererea de strămutare se depune la instanța ierarhic superioară (art. 39 alin. 1 C. proc. civ.);
2. bănuiala legitimă.
Bănuiala se socotește legitimă ori de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită împrejurărilor pricinii, calității părților ori vrăjmășiilor locale (art. 37 alin. 2 C. proc. civ.).
Strămutarea pentru acest motiv poate fi cerută în orice stare a pricinii (art. 38 alin. 1 C. proc. civ.). Textul trebuie înțeles în sensul că o astfel de cerere poate fi făcută oricând, dar numai înaintea instanței care judecă litigiul pentru că după pronunțare aceasta s-a dezînvestit și nu se mai pune problema că nepărtinirea judecătorilor „ar putea fi știrbită".
Cererea întemeiată pe acest motiv este de competența înaltei Curți de Casație și Justiție, la care se și depune cererea (âri. 39 alin. 2 C. proc. civ.);
3. siguranța publică.
Constituie motive de siguranță publică acele împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la instanța competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice.
Strămutarea pentru acest motiv nu poate fi cerută de părți, ci numai de procurorul de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Rezolvarea cererii este de competența instanței supreme.
Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de siguranță publică se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție (art. 39 alin. 2 C. proc. civ.).
Excepția strămutării este o excepție de procedură pentru că vizează încălcarea unor reguli în legătură cu procedura de judecată.
Este o excepție dilatorie, pentru că scopul admiterii unei asemenea excepții este de a obține trimiterea pricinii la instanța în favoarea căreia s-a strămutat pricina.
De vreme ce prin continuarea judecății se disprețuiește o hotărâre care are putere de lucru judecat, iar întreaga societate este interesată în respectarea hotărârilor judecătorești, norma încălcată este imperativă, astfel încât excepția, absolută, poate fi invocată nu numai de partea care a obținut strămutarea, ci și de cealaltă parte, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice stare a pricinii.
CAPITOLUL IV
EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVIND ACTELE ȘI TERMENELE PROCESUALE
Secțiunea I
Excepția nulității
Nulitatea actelor de procedură este sancțiunea care evidențiază cel mai pregnant formalismul impus de Cod întregului proces civil, indispensabil pentru a asigura judecata corectă și garantarea respectării drepturilor procesuale.
Prin urmare, fără să fie sacrificat fondul, respectarea formei și a regulilor de procedură este necesară pentru că ele apără pe fiecare parte de manevrele celeilalte părți, și în același timp de arbitrariul judecătorului. Pentru aceasta nu este însă suficient să se prescrie o anumită formă a actelor de procedură, ci este necesar ca prin lege, în mod expres sau implicit, să se prevadă și sancțiunea nerespectării formei. Sancțiunea clasică este nulitatea.
Definită ca fiind sancțiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l în totul sau în parte de efectele firești, nulitatea este cea mai gravă sancțiune care afectează actul de procedură. Tocmai de aceea, trebuie să se recurgă la ea „cu măsură", doar în cazurile prescrise de legiuitor.
În prezent, potrivit art. 105 C. proc. civ., nulitatea unui act de procedură poate fi cerută, în 2 cazuri:
a) necompetența judecătorului;
b) nerespectarea formelor legale și necompetența funcționarului.
Pe de altă parte, în afară de necompetența instanței există și alte cazuri de nulitate necondiționată de producerea unei vătămări, prevăzute prin alte texte ale Codului sau prin legi speciale.
Potrivit art. 105 alin. 1 C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule.
Din redactarea textului, rezultă că în acest caz nulitatea nu este condiționată de producerea vreunei vătămări. Ea intervine pentru simplul motiv că hotărârea a fost pronunțată de o instanță necompetentă.
Deși art. 105 alin. 1 C. proc. civ. se referă la .judecătorul" necompetent, în realitate problema competenței se analizează prin raportare la instanță și nu la judecător sau la completul de judecată, de vreme ce ea este aptitudinea unei instanțe/organ cu activitate jurisdicțională de a soluționa un diferend.
Nulitatea intervine indiferent dacă au fost încălcate norme de competență generală, materială ori teritorială absolută sau relativă. însă, după cum norma de competență este absolută sau relativă, există deosebiri în privința condițiilor de invocare a nulității.
Potrivit art. 105 alin. 2 C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. In cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.
Din acest text rezultă că nu orice act de procedură făcut cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent este nul ci, pentru anularea unui act de procedură se cer a fi îndeplinite cumulativ trei condiții:
– actul de procedură să fi fost întocmit cu neobservarea formelor legale sau de către un funcționar necompetent;
– actul de procedură să fi produs părții o vătămare;
– vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
Prima condiție este îndeplinită dacă actul de procedură a fost întocmit cu nerespectarea condițiilor privitoare la forma sau la conținutul său, ori a fost îndeplinit de un funcționar care nu avea atribuția de a săvârși actul de procedură respectiv.
Cât privește cea de-a doua condiție, vătămarea presupune că partea a fost împiedicată să uzeze de mijloacele de apărare recunoscute prin lege sau că acestea au fost serios perturbate.
În acest context, formalismul apare ca un mijloc care contribuie la desfășurarea în condiții echitabile a procesului civil. Dacă formalismul nu este respectat, trebuie văzut dacă eroarea în săvârșirea actului de procedură nu a avut repercusiuni asupra posibilităților de apărare ale părților.
Impunându-se această condiție, se evită o stopare a cursului judecății prin invocarea de neregularități procedurale nesemnificative, neprejudiciabile pentru părți.
Pe de altă parte, condiția vătămării are drept consecință faptul că o neregularitate gravă a unui act de procedură nu poate fi sancționată dacă nu a cauzat o vătămare, pe când o alta, mai puțin gravă dar care a produs vătămare, atrage nulitatea actului.
Vătămarea nu trebuie confundată cu interesul de a invoca și obține nulitatea; interesul este una din condițiile generale de exercițiu ale oricărei cereri în justiție, pe când vătămarea este o cerință suplimentară, alături de interes, pentru invocarea nulității. Astfel, „…interesul nu trebuie confundat cu prejudiciul… Interesul este justificarea morală și juridică a excepțiunei; prejudiciul este neajunsul material produs, sau în stare de a fi produs, prin iregularitatea actului de procedură". Prin urmare, este posibil ca partea să aibă interes să obțină anularea unui act, dar nefiind vătămată de acel act, cererea sa de anulare va fi respinsă.
Instanța poate să constate existența vătămării din împrejurările cauzei și din finalitatea formei procedurale nerespectate, ori poate să ceară părții care o invocă să producă dovezi. Ca atare, partea nu este obligată în toate cazurile să administreze dovezi pentru a proba existența vătămării deoarece, în caz contrar, cursul procesului s-ar complica la fiecare act de procedură contestat ca lovit de nulitate.
În aprecierea vătămării, judecătorul va ține seama în concret, de gravitatea prejudiciului, de regulile de procedură eludate dar și de situația concretă și de atitudinea procesuală a părții care invocă nulitatea pentru că în condițiile art. 108 alin. final C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul fapt. Astfel, nu poate fi invocată nulitatea citării dacă partea și-a schimbat domiciliul pe parcursul procesului, dar nu a respectat obligațiile pe care i le impune art. 98 C. proc. civ.
Față de dispozițiile art. 105 alin. 2 teza a II-a C. proc. civ., în cazul nulităților exprese vătămarea se prezumă până la dovada contrarie. Prin urmare, și atunci când se invocă o nulitate expresă, aplicarea sancțiunii este condiționată de vătămare (nu intervine automat), dar partea care invocă nulitatea nu mai trebuie să facă dovada vătămării, ci revine celeilalte părți, care dorește menținerea actului, să probeze inexistența vătămării. De această dată, „…dreptul de apreciere al judecătorului se reduce la simpla constatare de fapt a abaterei".
În acest context, este de evidențiat că nulitatea expresă nu se confundă cu nulitatea necondiționată. Și nulitatea expresă este condiționată de vătămare dar, față de dispozițiile art. 105 alin. 2 teza a ll-a C. proc. civ., în acest caz vătămarea este prezumată.
Un alt aspect de reținut este acela că nulitatea este condiționată de vătămare chiar și în cazul nulităților absolute, nu doar al nulităților relative, de vreme ce textul nu face nici o distincție sub acest aspect.
A treia condiție impune ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
1. Mijloacele de invocare a nulității.
Nulitatea trebuie să fie constatată de instanța judecătorească.
Întrucât regula în sistemul nostru procedural este în sensul că nu există nulități de drept, dacă nici unul din mijloacele care duc la anularea unui act de procedură nu mai poate fi folosit, nulitatea se acoperă în mod definitiv și actul trebuie considerat valabil.
Dacă procesul civil este în curs, în oricare din etapele sau fazele sale -judecată în primă instanță, apel, căi extraordinare de atac, contestație la executare-, încălcarea formelor procedurale se invocă prin intermediul excepției. „Excepția fiind un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept procesual poate îmbrăca diferite forme, după cum are ca obiect necompetența sau altă neregularitate procedurală. Deci, nulitatea se poate invoca pe calea excepției de necompetența, a excepției lipsei procedurii de citare, a excepției incompatibilității etc.".
Tocmai datorită acestei particularități, excepția nulității poate primi oricare dintre calificările reținute în doctrină pentru excepțiile procesuale, în funcție de criteriile de clasificare a acestora.
Astfel, în mod obișnuit, excepția nulității este o excepție de procedură, pentru că este invocată în legătură cu aspecte care vizează procedura de judecată. Chiar dacă nulitatea privește cererea de chemare în judecată, în condițiile art. 133 C. proc. civ., elementele pe care le sancționează acest text nu sunt dintre acelea care să condiționeze exercițiul acțiunii, și deci, și în acest caz, excepția nulității este o excepție de procedură. Totuși, atunci când este pusă în discuție capacitatea procesuală de exercițiu, excepția nulității poate fi calificată drept o excepție de fond.
În funcție de scopul urmărit prin invocarea excepției, aceasta poate fi dilatorie (ex: excepția de necompetență atunci când se pretinde că pricina este de competența unei alte instanțe sau a unui organ cu activitate jurisdicțională; excepția de incompatibilitate; excepția privind lipsa procedurii de citare) sau peremptorie, dirimantă (ex: nulitatea cererii de chemare în judecată; excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu; excepția lipsei dovezii calității de reprezentant).
Excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și excepția nulității cererii de chemare în judecată decurgând din lipsa semnăturii, atunci când reclamantul nu este prezent la termenul la care se invocă excepția, încep prin a avea un efect dilatoriu, pentru că în condițiile art. 161 și 133 alin. 2 C. proc. civ. cererea nu este anulată automat, ci se acordă un termen pentru împlinirea lipsurilor.
Având în vedere criteriul caracterului normei încălcate, excepția de nulitate poate fi absolută sau relativă.
Distincția prezintă importanță pentru aprecierea condițiilor în care poate fi invocată nulitatea.
Nulitățile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii (art. 108 alin. 1 C. proc. civ.), deci chiar direct în apel sau în recurs. Este totuși de reținut că, potrivit art. 162 C. proc. civ., excepțiile de procedură de ordine publică pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, ceea ce ar presupune administrarea și a altor probe decât înscrisurile.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite prin norma încălcată, la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond (art. 108 alin. 3 C. proc. civ.). Rezultă așadar că nulitatea relativă se acoperă dacă nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege, ceea ce înseamnă că nulitatea relativă nu poate fi invocată direct în căile de atac. Dacă însă cauza nulității a intervenit la ultimul termen de judecată iar partea, nelegal citată, nu a fost prezentă la dezbateri, așa cum prevede art. 89 alin. 2 C. proc. civ., nulitatea relativă va putea fi invocată direct în apel sau recurs, dacă hotărârea nu este susceptibilă de apel.
De menționat că, în condițiile art. 108 alin. final C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt. Deși nu face nici o distincție, textul poate fi
interpretat în sensul că se referă la nulitatea relativă, deoarece nulitatea absolută, dat fiind interesul general pe care îl apără normele încălcate, poate fi invocată de oricine are interes, deci și de partea care a săvârșit neregularitatea.
Actul de procedură prin care instanța se pronunță asupra excepției este, după caz, încheiere sau hotărâre -față de dispozițiile art. 255 alin. 1 C. proc. civ., hotărârea poate fi sentință sau decizie, în funcție de etapa procesuală în care se află judecata.
Dacă respinge excepția, instanța pronunță o încheiere interlocutorie, conform art. 268 alin. 3 C. proc. civ., care poate fi atacată numai odată cu fondul.
Dacă admite excepția, pronunță:
– o încheiere, atunci când instanța rămâne în continuare învestită cu judecarea pricinii. De pildă, admite excepția privind nelegala citare a părții, excepția privind incompatibilitatea judecătorului sau excepția nulității raportului de expertiză și, prin încheiere, fixează un nou termen de judecată. Și această încheiere poate fi atacată numai odată cu fondul, în condițiile art. 282 alin. 2 C. proc. civ.;
– o hotărâre, dacă se dezînvestește (ex: declină competența sau respinge cererea ca inadmisibilă ori ca nefiind de competența instanțelor române).
Secțiunea 2.
Excepția tardivității
Instituția termenelor procedurale, asemenea nulității, este înrudită îndeaproape cu formalismul procesului civil.
Ea impune îndeplinirea actelor de procedură și contribuie la asigurarea disciplinei procesuale, termenele procedurale, relativ scurte, având menirea de a stimula activitatea părților, prin sancțiunea instituită prin nerespectarea lor.
Termenul de procedură este definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau, după caz, este oprit să se săvârșească un anumit act de procedură.
Potrivit art. 103 alin. 1 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
Ca atare, sancțiunea nerespectării termenului procedural prevăzut de lege este decăderea.
Sancțiunea decăderii este prevăzută și în alte texte ale Codului.
Astfel:
– nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică (art. 118 alin 2 C. proc. civ.);
– partea este obligată, sub pedeapsa decăderii, să depună, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul sorocit pentru judecată, copii certificate de pe înscrisurile invocate (art. 138
alin. final C. proc. civ.);
– când dovada cu martori a fost încuviințată în condițiile art. 138, dovada contrară va fi cerută sub pedeapsa decăderii în aceeași ședință, dacă amândouă părțile sunt de față (art. 167 alin. 4 C. proc. civ.);
– neîndeplinirea obligației de a depune suma statornicită de instanță pentru cheltuielile de cercetare locală, drumul și despăgubirea martorilor sau plata expertului, atrage decăderea, pentru acea instanță, din dovada încuviințată (art. 170 alin. 3 C. proc. civ.);
– în cazurile prevăzute de art. 138 pct. 2 și 4, lista martorilor se depune, sub pedeapsa decăderii, în termen de 5 zile de la încuviințare (art. 186 alin. 2 C. proc. civ.);
– cerințele privind motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul și dovezile invocate în susținerea apelului sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii (art. 287 alin. 2 C. proc. civ.);
– recuzarea arbitrului trebuie să fie cerută, sub sancțiunea decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoștință de numirea arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare (art. 3512 alin. 1 C. proc. civ.);
– în materie de arbitraj, excepțiile și alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie ridicate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de înfățișare (art. 3561 alin. 2 C. proc. civ.);
– orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitrai, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până Ia primul termen de înfățișare, trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest prim termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt (art. 35812 alin. 1 C. proc. civ.);
– neintroducerea cererii de divorț de către pârât în termenele prevăzute în art. 609 C. proc. civ. atrage decăderea acestuia din dreptul de a cere divorțul, afară de cazul când
cererea reclamantului a fost respinsă și motivele divorțului s-au ivit ulterior (art. 610 C. proc. civ.).
1. Condițiile decăderii.
Din dispozițiile art. 103 alin. 1 C. proc. civ. rezultă că decăderea intervine numai în caz de nerespectare a termenelor legale, imperative și absolute. Aceasta deoarece:
– nerespectarea termenului prohibitiv duce la nulitatea actului de procedură;
– dacă nu este respectat un termen judecătoresc, sancțiunea constă în posibilitatea judecătorului de a nu mai acorda un nou termen pentru îndeplinirea actului de procedură care nu a fost îndeplinit în termenul inițial. Uneori, legiuitorul chiar a limitat dreptul de apreciere al judecătorului, pentru că:
a) amânarea judecății în temeiul învoielii părților nu se poate încuviința decât o singură dată în cursul instanței (art. 155 alin. 1 C. proc. civ.);
b) instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată (art. 156 alin. 1 C. proc. civ.);
c) dacă după mandatul de aducere martorul nu se înfățișează, instanța va putea păși la judecată (art. 188 alin. 3 C. proc. civ.);
– în cazul nerespectării termenului convenit de părți cu privire la durata arbitrajului, sancțiunea este, în condițiile art. 364 lit. e) C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale.
Legat de condițiile decăderii, trebuie avute în vedere și următoarele aspecte:
1. Cine poate invoca sancțiunea?
Dacă nu a fost respectat un termen reglementat printr-o normă imperativă, decăderea poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu. Dacă norma încălcată are caracter dispozitiv, decăderea poate fi invocată numai de partea interesată;
2. La ce moment poate fi invocată decăderea?
În situația în care norma încălcată are caracter imperativ, decăderea poate fi invocată în orice moment al procesului. Totuși, față de dispozițiile art. 310 C. proc. civ. potrivit cărora dacă nu se dovedește, la prima zi de înfățișare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, recursul se va socoti făcut în termen, înseamnă că tardivitatea recursului nu poate fi invocată oricând pe parcursul procesului, deși termenul de recurs este unul imperativ, ci numai până la prima zi de înfățișare în recurs.
În schimb, dacă norma încălcată este dispozitivă, decăderea poate fi invocată numai la primul termen de judecată care are loc după ce partea a cunoscut motivul decăderii. Dacă partea nu invocă decăderea în aceste condiții, va fi ea însăși decăzută din dreptul de a invoca decăderea.
2. Cazurile în care intervine decăderea.
Decăderea intervine în următoarele cazuri:
– când prin lege este stabilit un termen fix pentru săvârșirea unui act de procedură sau pentru exercitarea unui drept, iar partea a lăsat să expire acel termen fără să
beneficieze de el.
Spre exemplu, decăderea intervine pentru neexercitarea apelului sau recursului în termenul prevăzut de lege (art. 284 și 301 C.proc.civ.) sau pentru nedepunerea sumei stabilită de instanță pentru efectuarea expertizei (art. 170 C.proc.civ.);
– când legea procesuală a stabilit că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-o anumită etapă a procesului sau într-un anumit moment procesual, iar partea nu a respectat
această cerință;
– când legea procesuală stabilește o anumită ordine în efectuarea actelor de procedură, pe care partea nu a respectat-o.
De pildă, față de dispozițiile art. 108 alin. 3 C. proc. civ., nulitatea relativă se acoperă dacă nu este invocată la prima zi de înfățișare ce a urmat săvârșirii neregularității și înainte de a se pune concluzii în fond. Ordinea impusă de text este următoarea: mai întâi trebuie invocată nulitatea relativă și apoi se pun concluzii în fond.
3. Cazurile în care nu intervine decăderea.
Sancțiunea decăderii nu intervine dacă:
1. nu a fost constatată de instanță.
Ca și în cazul nulității, nu există decădere care să opereze _ de drept. Ca atare, dacă s-au epuizat toate căile prin care putea fi invocată decăderea fără să fi fost constatată, ea se acoperă definitiv. Altfel spus, decăderea dintr-un proces nu poate fi invocată prin formularea unei cereri de chemare în judecată;
2. partea care putea să invoce sancțiunea renunță la acest drept.
Pentru aceasta se cer a fi îndeplinite mai multe condiții:
– renunțarea să provină de la o persoană cu capacitate deplină de exercițiu;
– termenul care nu a fost respectat să fie reglementat prin norme dispozitive;
– renunțarea să intervină numai după expirarea termenului;
– renunțarea să fie strict personală, ceea ce înseamnă că produce efecte numai față de partea respectivă;
– renunțarea să fie expresă, neputând fi dedusă din tăcerea părții;
3. decăderea privește pe una din părțile legate printr-un raport de solidaritate sau de indivizibilitate, cu condiția ca cel puțin una dintre celelalte părți să fi săvârșit actul de procedură
în termen.
Astfel, s-a decis că în cazul obligațiilor solidare și indivizibile efectele admiterii apelului sau recursului declarat de unul dintre coparticipanți se extind și la participanții care nu au exercitat calea de atac sau a căror cale de atac a fost respinsă fără să fi fost examinată în fond;
4. decăderea se acoperă potrivit legii.
De exemplu, art. 186 alin. 4 C. proc. civ. prevede că decăderea din dovada cu martori pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de art. 170 se acoperă dacă aceștia se înfățișează la termenul sorocit pentru ascultarea lor; în condițiile art. 170 alin. final C. proc. civ., depunerea sumei statornicită de instanță se va putea face și după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata; potrivit art. 135 C. proc. civ., cererea reconvențională și introducerea unei alte persoane în judecată, care nu se vor fi făcut înăuntrul termenului prevăzut de lege, se vor judeca deosebit, afară de cazul în care amândouă părțile consimt să se judece împreună;
5. partea interesată a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voința ei să efectueze actul de procedură în termen și s-a admis cererea de repunere în termen.
4. Invocarea decăderii.
Asemenea nulității, decăderea nu intervine de drept, ci, ea trebuie să fie constatată de instanță. Dacă decăderea nu mai poate fi invocată prin nici o cale de atac, sancțiunea se acoperă în mod definitiv. S-ar putea spune că, în această situație, partea a fost decăzută din dreptul de a invoca decăderea.
Dacă procesul este în curs, decăderea poate fi invocată pe cale de excepție, diferit după cum norma încălcată este absolută sau relativă.
Decăderea se invocă în condiții diferite, după cum norma încălcată este imperativă sau dispozitivă.
Ori de câte ori legea stabilește un termen imperativ, pentru exercitarea unei căi de atac sau săvârșirea unui alt act de procedură, decăderea poate fi invocată nu numai de partea interesată -partea împotriva căreia a fost săvârșit actul de procedură peste termen- ci și de procuror sau de instanță din oficiu, de regulă, oricând.
Dacă însă norma încălcată este dispozitivă – iar marea majoritate a termenelor procedurale au fost stabilite în folosul părților -, atunci decăderea poate fi invocată numai de partea interesată și numai la primul termen după cunoașterea motivului decăderii.
Astfel, decăderea din proba cu martori, decurgând din nedepunerea sau depunerea tardivă a listei martorilor, poate fi cerută numai de partea împotriva căreia ar urma să fie administrată proba.
Tot astfel, dacă înscrisurile nu au fost depuse în termenul de 5 zile prescris de art. 138 alin. final C. proc. civ., instanța nu poate invoca decăderea din oficiu.
Numai pârâtul poate invoca faptul că reclamantul și-a modificat acțiunea după prima zi de înfățișare, așa cum îngăduie art. 132 C. proc. civ.
În cursul procesului, de îndată ce termenul a expirat, decăderea se invocă pe cale de excepție, motivată, pentru că „… o simplă enunțare a acestui mijloc, în cursul pledoariei avocatului, n-ar fi suficientă pentru ca judecătorii să fie obligați a lua în cercetare condițiile în care decăderea s-a produs sau să constate că ea n-a avut loc".
Excepția tardivității este o excepție de procedură fiind, în mod evident, în legătură cu modul de desfășurare a judecății.
Excepția tardivității, în raport de criteriul efectului urmărit, este o excepție peremptorie pentru că, odată admisă, are drept consecință respingerea sau anularea cererii făcute cu nesocotirea termenului prescris de lege.
După cum norma încălcată este imperativă sau dispozitivă, și excepția tardivității este absolută sau relativă.
Dacă decăderea este în legătură cu o normă imperativă, sancțiunea ar putea fi invocată și direct în apel sau recurs.
În schimb, dacă norma încălcată este dispozitivă, decăderea poate constitui un motiv de apel sau recurs cu condiția să fi fost invocată în termen în fața instanței care a dat hotărârea și aceasta a omis să se pronunțe asupra excepției sau a respins-o.
Constatarea decăderii revine instanței în fața căreia a fost invocată.
Dacă, indiferent de soluția dată excepției, instanța rămâne în continuare învestită, se va pronunța printr-o încheiere interlocutorie care va putea fi atacată numai odată cu fondul.
Dacă s-a invocat tardivitatea exercitării sau motivării unei căi de atac instanța, admițând excepția, va pronunța o decizie prin care se dezînvestește.
CAPITOLUL V
EXCEPȚIILE PROCESUALE PRIVIND JUDECATA
Secțiunea I
Excepția litispendenței
Excepțiile procesuale își justifică existența în interesul unei bune administrări a justiției, pentru ca instanțele și părțile să nu piardă inutil, timp și bani.
Această caracteristică apare mai evident în cazul litispendenței, reglementată pentru a asigura evitarea pronunțării de hotărâri contradictorii. Dacă aceeași cerere nu poate fi supusă spre soluționare unui tribunal care a judecat-o deja, în aceeași măsură un reclamant nu poate să creeze un fel de cursă de viteză între 2 jurisdicții, în speranța că cel care a fost sesizat mai pe urmă o va pronunța cel dintâi.
Potrivit art. 163 alin. 1 și 2 C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe de fond.
Din acest text rezultă că litispendența presupune:
a) două cereri identice prin părți, obiect și cauză, anticipând autoritatea de lucru judecat. Cererile trebuie să fie în curs de judecată, pentru că dacă una a fost suspendată, ea nu mai există în ceea ce interesează litispendența.
Identitatea cererilor, conferită de părți, obiect și cauză trebuie să fie deplină, doar o strânsă legătură între cele 2 acțiuni putând să determine, cel mult, conexitatea. Totuși, este litispendență, deși cererile nu sunt cu totul la fel, însă obiectul uneia este subînțeles în celelalte, sau când unul din mai multe capete de cerere dintr-un proces formează obiectul altui proces: litispendență parțială.
b) pricinile identice trebuie să se afle pe rolul unor instanțe deopotrivă competente, pentru că dacă una dintre instanțe nu este competentă, se va invoca excepția de necompetență, care are prioritate față de excepția de litispendență. Tocmai pentru că litispendență apare atunci când pricinile sunt pe rolul unor instanțe competente, în cazul ei nu este vorba de o prorogare de competență care, prin definiție, presupune extinderea competenței asupra unor cereri care nu intră în competența obișnuită a instanței.
Dacă excepția necompetenței a fost respinsă, atunci considerăm că partea ar putea ridica excepția litispendenței.
De asemenea, dacă necompetență, relativă prin definiție, nu a fost contestată până la prima zi de înfățișare , apreciem că și în acest caz s-ar putea invoca litispendență.
În plus, având în vedere că potrivit art. 157 din Legea nr. 105/1992, instanțele române trebuie să respingă cererea de competența unei instanțe străine, neputând pronunța declinarea în favoarea acesteia, înseamnă că, pentru a exista litispendență, cauzele identice trebuie să fi învestit doar instanțe române.
Întrucât textul art. 163 este cât se poate de clar, nu există litispendență dacă una din cereri se află în fața tribunalului arbitrai. în acest caz, urmează să se procedeze în condițiile prevăzute de art. 3433 C. proc. civ.
Se pune problema de a ști ce se întâmplă în cazul în care cererile identice au fost adresate aceleiași instanțe, privită ca organ de jurisdicție, dar au fost repartizate unor complete diferite sau chiar aceluiași complet.
Codul nu prevede soluția joncțiunii pricinilor. Atunci când s-a dorit să nu existe litispendență, deși sunt îndeplinite condițiile acesteia, s-a reglementat posibilitatea „reunirii" cauzelor dar, numai în situația în care, în condițiile art. 290 C. proc. civ. apelurile (și, față de dispozițiile art. 316 C. proc. civ., recursurile) făcute împotriva aceleiași hotărâri au fost repartizate la secții deosebite. în acest caz, președintele ultimei secții învestite va dispune trimiterea apelului/recursului la secția cea dintâi învestită. Însă, textul este de strictă interpretare și nu poate fi extins prin analogie la judecata în primă instanță a cazurilor identice. Aceasta face ca noțiunea de „instanță" din art. 163 C. proc. civ. să fie înțeleasă ca vizând atât organul împuternicit prin lege să rezolve un litigiu intervenit între părți, cât și completul de judecată. Pe cale de consecință, litispendență există și poate fi invocată chiar dacă pricinile identice au fost repartizate aceluiași complet sau unor complete diferite, organizate în cadrul aceleiași instanțe;
c) pricinile să se afle înaintea instanțelor de fond, care sunt prima instanță și instanța de apel, aspect care rezultă din alin. 2 al art. 163 C. proc. civ. care prevede că excepția de litispendență poate fi invocată în fața instanțelor de fond.
Față de cele ce preced, nu există litispendență dacă una dintre cereri se află în fața tribunalului arbitrai iar alta în fața instanței judecătorești. în acest caz, urmează să se procedeze conform art. 3433-3434 C. proc. civ.
De asemenea, nu există litispendență, ci autoritate relativă de lucru judecat, dacă numai una din pricinile identice se află înaintea unei instanțe de fond iar cealaltă în recurs. S-a spus că întrucât este vorba despre o putere de lucru judecat relativă, instanța de fond va suspenda judecata, în așteptarea definitivării acelei sentințe și, în funcție de soluția dată în recurs, se va putea ști dacă prima instanță poate sau nu să respingă cererea, pentru existența în cauză a autorității de lucru judecat.
În schimb, există litispendență dacă una din cereri se află în etapa rejudecării după casare, indiferent dacă este cu reținere sau cu trimitere (pentru că hotărârea definitivă recurată a fost desființată nu mai există autoritate de lucru judecat) iar cealaltă cerere se află în primă instanță sau în apel.
În condițiile art. 31 din Legea nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene, în cazul în care se introduce o acțiune la instanța română, ulterior introducerii unei acțiuni cu același obiect și între aceleași părți la o instanță dintr-un stat membru, instanța română suspendă din oficiu acțiunea până la stabilirea competenței primei instanțe sesizate. După stabilirea competenței primei instanțe sesizate, instanța română își declină competența în favoarea acesteia. în această situație, art. 157 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, în temeiul căruia instanțele române trebuie să respingă cererea de competența unei instanțe străine, neputând pronunța declinarea în favoarea acesteia, trebuie înțeles în sensul că se aplică numai dacă pricina este de competența unei instanțe dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene.
Pornind de la dispozițiile art. 163 alin. 2 C. proc. civ. practic, singurul mijloc de invocare a litispendenței este excepția.
Excepția litispendenței este o excepție de procedură, având în vedere chiar denumirea secțiunii în care este tratată; este dilatorie, întrucât are drept efect amânarea judecății; este o excepție absolută, pentru că normele care o reglementează au caracter imperativ, de vreme ce această instituție procesuală este menită să asigure o bună administrare a justiției. De altfel, acest caracter decurge și din art. 163 alin. 2 C. proc. civ. Fiind o excepție absolută, litispendența va putea fi invocată de părți (desigur, în cazul reclamantului devin incidente și dispozițiile art. 723 C. proc. civ. privitoare la abuzul de drept procesual), de procuror sau de instanță din oficiu, în orice stare a pricinii. Deși absolută, Codul îngăduie ca excepția să fie invocată numai în fața instanțelor de fond.
Art. 163 C. proc. civ. nu arată la care instanță trebuie să se ridice excepția. Totuși, întrucât prima dintre instanțe a fost legal sesizată iar neregularitatea s-a ivit din momentul în care reclamantul s-a adresat și celei de-a doua instanțe, înseamnă că excepția de litispendența se propune înaintea instanței sesizată mai pe urmă. Dacă pricinile identice se află în fața unor instanțe de grad diferit, excepția se ridică la instanța de grad inferior. Aceasta rezultă și din dispozițiile art. 163 alin. 3 C. proc. civ. care prevăd că dacă excepția este primită, dosarul se va trimite instanței care a fost mai întâi învestită, iar în cazul când pricinile se află în judecata unor instanțe de grade deosebite, la instanța cu grad mai înalt.
Ce se întâmplă dacă totuși, părțile sau procurorul, din greșeală, ridică excepția în fața primei instanțe sesizate, respectiv a celei cu grad mai înalt? Considerăm că, de vreme ce întrunirea pricinilor se face în mod obligatoriu (redactarea textului nu lasă nici o îndoială asupra acestui aspect) la prima instanță sau instanța de grad superior, excepția va fi respinsă dar, în exercițiul rolului activ, instanța va îndruma părțile să invoce excepția în condiții de legalitate.
În determinarea instanței care a fost mai întâi învestită se va verifică data înregistrării cererii, iar când instanțele au fost învestite cu judecarea afacerii în aceeași zi, se dă preferință de întâietate instanței care este mai înaintată în actele de procedură.
Dacă instanța respinge excepția de litispendență (de pildă, a considerat că cealaltă instanță este necompetentă absolut sau nu există tripla identitate impusă de Cod) se va pronunța printr-o încheiere interlocutorie, care va putea fi atacată numai odată cu fondul.
Considerăm că și atunci când este admisă excepția, deși instanța se dezînvestește, trebuie să pronunțe o încheiere, ca una din hotărârile date de instanță în cursul judecății (art. 255 alin. 2 C. proc. civ.).
Aceasta deoarece întrunirea pricinilor se face, înainte de toate, pentru asigurarea unei bune administrări a justiției iar prin reunire pricinile nu își mai păstrează individualitatea. Dacă am admite că și în acest caz dezînvestirea trebuie să se facă printr-o sentință, s-ar ajunge ca în același dosar să se pronunțe două sentințe, deși nici una nu a fost desființată sau casată, astfel încât să se impună rejudecarea.
Legalitatea întrunirii pricinilor va fi examinată odată cu atacarea fondului.
Dacă excepția este admisă, dosarul se va trimite instanței care a fost mai întâi învestită, ceea ce înseamnă că în acest caz, spre deosebire de conexitate, părțile nu mai pot alege instanța la care să se facă întrunirea pricinilor. în cazul în care pricinile sunt pe rolul unor instanțe de grad diferit, întrunirea se va face la instanța de grad mai înalt, adică la instanța de apel. De această dată nu se pierde un grad de jurisdicție pentru că, prin definiție, litispendența presupune pricini identice, ceea ce înseamnă că pricina care se află în apel a fost judecată în primă instanță.
Secțiunea 2.
Excepția conexității
O altă instituție procesuală menită să asigure, asemenea litispendenței, o bună administrare a justiției este conexitatea.
Potrivit art. 164 alin. 1 C. proc. civ., părțile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite, de același grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între dânsele o strânsă legătură554.
Nu există un criteriu sigur pentru a determina conexitatea.
De aceea, trebuie avute în vedere condițiile impuse de art. 164 C. proc. civ. și anume:
1. să existe două sau mai multe litigii distincte între aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți, dar al căror obiect și cauză au între dânsele o strânsă legătură.
Evident, pricinile trebuie să fie în curs de judecată, pentru că dacă una a fost perimată ori s-a renunțat la judecata ei rămânând pendinte o singură cauză, nu se mai poate pune problema conexității.
Tocmai pentru că pricinile nu sunt identice prin obiect și cauză, ca efect al conexării ele își păstrează individualitatea. Totuși, chiar și cu această particularitate, perimarea va sancționa lăsarea în nelucrare a tuturor cererilor conexe, de la data suspendării curgând un singur termen de perimare pentru toate cererile reunite.
În cazul în care conexarea ar avea loc după împlinirea termenului de perimare pentru o singură pricină și apoi se invocă excepția perimării acesteia, apreciem că, de vreme ce nu toate pricinile au fost lăsate în nelucrare, se impune disjungerea și constatarea perimării numai în privința pricinii de care părțile nu s-au mai interesat. în egală măsură, întrucât cauzele conexate își păstrează individualitatea, conexarea nu este de natură să înlăture efectele împlinirii anterioare a termenului de perimare a uneia dintre pricini, întrucât perimarea operează de drept.
Desigur că, dacă părțile se opun disjungerii, perimarea va afecta toate cererile conexate, pentru că instanța va pronunța în cauză o singură hotărâre, de perimare. Tocmai pentru că intervine de drept, problema perimării nu poate fi eludată, astfel încât să se judece în continuare toate pricinile conexate;
2. pricinile să se afle înaintea aceleiași instanțe, sau instanțe diferite, de același grad.
Altfel spus, judecata în pricinile respective trebuie să fie în aceeași etapă procesuală (textul se referă la instanțe „de același grad") respectiv, în primă instanță, apel, căi extraordinare de atac. Ca atare, nu pot fi conexate pricini care se află pe rolul unor instanțe de grad diferit, pentru că prin aceasta s-ar răpi părților a căror cauză se află pe rolul instanței de grad inferior, beneficiul unui grad de jurisdicție.
Noțiunea de instanță desemnează numai instanțele judecătorești prevăzute de art. 2 din Legea nr. 304/2004, nefiind posibilă conexarea între o pricină aflată pe rolul instanțelor judecătorești și o pricină cu care este sesizat un organ cu activitate jurisdicțională, tocmai pentru că aceste categorii de organe nu sunt de același grad.
Conform art. 164 alin. final C. proc. civ., când una dintre pricini este de competența unei instanțe, și părțile nu o pot înlătura, întrunirea se va face la acea instanță. Drept urmare, măsura conexării nu poate fi dispusă cu încălcarea competenței materiale și teritoriale exclusive (evident, nici cu încălcarea competenței generale, de vreme ce este posibilă numai reunirea pricinilor aflate pe rolul instanțelor judecătorești) întrucât, în condițiile art. 159 pct. 3 și art. 19 C. proc. civ., părțile pot deroga numai de la competența teritorială relativă.
Instanțele sesizate trebuie să fie competente să se pronunțe asupra ambelor pricini, pentru că altfel s-ar invoca cu prioritate excepția de necompetență.
Pricinile trebuie să se afle pe rolul instanțelor române, nefiind posibilă conexarea cu pricini aflate pe rolul unei instanțe străine (art. 157 din Legea nr. 105/1992 impune respingerea cererii cu element de extraneitate, de competența instanței străine).
Ca și în cazul litispendenței, pentru că textul îngăduie numai conexarea pricinilor aflate pe rolul unei „instanțe" nu este cu putință să se conexeze o cauză aflată pe rolul instanței judecătorești cu o cauză soluționată de tribunalul arbitrai, cu atât mai mult cu cât normele de competență generală încălcate au caracter imperativ. Instanța va proceda conform art. 3434 C. proc. civ.
Deși art. 164 nu prevede, mijlocul procedural prin care se pune în discuție necesitatea conexării este excepția.
Excepția conexității, așa cum rezultă și din denumirea titlului în care este inclusă, este o excepție de procedură; pentru că are ca efect amânarea judecății, este o excepție dilatorie; este o excepție absolută, pentru că reunirea pricinilor poate fi făcută și de judecător chiar dacă părțile nu au cerut-o (art. 164 alin. 2 C. proc. civ.), iar interesul ocrotit prin asigurarea unei bune administrări a justiției este unul general. Cu toate acestea, neinvocarea excepției sau neconexarea nu atrage nulitatea absolută – sancțiune specifică încălcării unei norme imperative – pentru că judecătorul are drept de apreciere asupra existenței cerințelor conexării.
Pentru că întrunirea pricinilor se face dacă acestea se află pe rolul unor instanțe de același grad, practic, conexarea este posibilă și în etapa recursului. Prin urmare, excepția conexității poate fi invocată în orice stadiu al procesului.
Art. 164 C. proc. civ. nu arată în fața cărei instanțe se invocă excepția.
Ca regulă, alin. 3 al art. 164 stabilește că dosarul va fi trimis spre conexare instanței mai întâi învestită, ceea ce înseamnă că în mod obișnuit excepția se ridică înaintea instanței sesizată mai pe urmă. Totuși, același text conferă părților dreptul de a dispune asupra conexării, în sensul ca dosarul să fie trimis la una din celelalte instanțe. Aceasta înseamnă că excepția poate fi invocată și înaintea primei instanțe sesizate, urmând ca aceasta să solicite celeilalte trimiterea dosarului în vederea discutării conexării.
Dacă excepția este respinsă se pronunță o încheiere interlocutorie, ce poate fi atacată odată cu fondul, în condițiile art. 282 alin. 2 C. proc. civ.
Pentru argumentele reținute în cazul litispendenței, apreciem că și în caz de conexitate, dacă excepția este admisă se pronunță o încheiere și nu sentință sau decizie.
Instanța căreia i-a fost trimisă cauza spre conexare nu este ținută să ia o asemenea măsură. Ea verifică dacă sunt întrunite cerințele art. 164 C. proc. civ. și numai după aceea va admite excepția. Rezultă că, practic, excepția conexității este examinată doar de instanța înaintea căreia se urmărește reunirea pricinilor. Cealaltă instanță nu face decât să trimită cauza aflată pe rolul ei în vederea discutării conexării.
1. Asemănări și deosebiri între litispendență și conexitate.
Între litispendență și conexitate există asemănări și deosebiri.
Astfel, din modul în care legiuitorul a înțeles să consacre excepția de litispendență și conexitate se desprinde o trăsătură comună acestora, și anume faptul că ambele sunt excepții de procedură, dilatorii și absolute.
Ambele excepții pot fi invocate de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu.
O altă asemănare este în legătură cu actul de procedură prin care instanța se pronunță asupra excepției, indiferent de soluția dată – încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul.
Configurând situații procesuale diferite, deosebirile dintre litispendență și conexitate sunt mai evidente și mai numeroase, și au ca punct de plecare chiar definiția oferită pentru fiecare (art. 163 alin. 1 și 2 C. proc. civ. pentru litispendență, și art. 164 alin. 1 C. proc. civ. pentru conexitate).
Litispendență presupune existența concomitentă a două cereri având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, în aceeași calitate. Litispendență cuprinde așadar elementele lucrului judecat, pe care îl anticipează, dar se deosebește de autoritatea de lucru judecat prin aceea că în cazul litispendenței ambele cereri sunt pendinte, se află în curs de judecată în același timp, ceea ce înseamnă că dacă una din cereri a fost suspendată, a fost perimată ori s-a renunțat la ea, nu se mai poate pune problema litispendenței. De asemenea, pentru a exista litispendență mai este necesar ca cererile identice să se găsească în fața instanțelor de fond, respectiv, prima instanță și instanța de apel.
Conexitatea impune să se evite, pe de o parte, întârzierea judecării pricinilor și deci o cheltuială inutilă, dar mai ales, pe de altă parte, evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii care, chiar dacă nu au una față de cealaltă autoritatea de lucru judecat, ar face dificilă sau chiar imposibilă executarea lor silită.
Pentru a fi posibilă conexarea, este necesar ca pricinile în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură, să se afle în același grad de jurisdicție, respectiv în primă instanță, apel sau căi extraordinare de atac, ceea ce evidențiază o altă deosebire față de litispendență, atât în privința pricinilor cât și a instanței la care ele se află.
Aceasta atrage diferențe și în legătură cu instanța în fața căreia pot fi invocate excepțiile.
Litispendență poate fi invocată dacă pricinile identice se află în fața unor instanțe de fond; în schimb, conexitatea poate fi invocată și înaintea instanței de recurs.
Pe de altă parte, litispendență nu reprezintă un caz de prorogare legală de competență, întrucât prin definiție instanțele sesizate cu pricinile identice trebuie să fie deopotrivă competente. În schimb, în materia conexității are loc o prelungire a competenței asupra cererii care, în mod obișnuit, nu este soluționată de instanța care la care s-au conexat pricinile.
Litispendență și conexitatea se diferențiază și prin consecințele admiterii excepției.
Dacă se admite excepția de litispendență, potrivit art. 163 alin. 3 C. proc. civ. dosarul se trimite instanței care a fost mai întâi sesizată, afară de cazul în care pricinile se află pe rolul unor instanțe de grad diferit, caz în care dosarul va fi trimis instanței de grad superior.
Art. 164 C. proc. civ. consacră trei soluții pentru cazul în care se admite excepția de conexitate. Potrivit alin. 3, dosarul se trimite instanței care a fost mai întâi învestită. Dacă părțile convin, atunci dosarul va fi trimis la una din celelalte instanțe. Când una dintre pricini este de competența unei instanțe și părțile nu o pot înlătura, potrivit alin. 4 întrunirea se va face la acea instanță.
O altă deosebire dintre litispendență și conexitate rezultă din art. 165 C. proc. civ. care permite disjungerea pricinilor întrunite ca efect al admiterii excepției de conexitate. O astfel de disjungere este de neconceput atunci când reunirea cauzelor s-a datorat litispendenței pentru că, în cazul litispendenței, prin definiție, nu este posibil ca numai una din pricini să fie în stare de judecată.
Secțiunea 3.
Excepția perimării
Pentru ca ordinea de drept încălcată să fie restabilită cât mai rapid, astfel încât intervenția organului judiciar să nu fie lipsită de eficiență, este necesar ca procesele civile să fie soluționate într-un timp cât mai scurt. Pe de altă parte, corespunde interesului unei bune administrări a justiției ca un litigiu să nu treneze nejustificat, prin lăsarea lui în nelucrare din vina părților, încărcând inutil activitatea instanței.
Realizarea acestor deziderate implică participarea activă a judecătorului, care trebuie să răspundă cerințelor impuse de art. 129 C. proc. civ. dar în același timp și o prezență activă a părților, care să întreprindă demersurile necesare soluționării cu operativitate a diferendului dedus judecății.
Inerția procedurală a părților a fost sancționată de Cod prin reglementarea instituției perimării.
Potrivit art. 248 alin. 1 C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții.
Rezultă așadar că perimarea duce la stingerea procesului în faza în care se găsește -judecata sau executarea silită.
Din dispozițiile art. 248 C. proc. civ. rezultă că pentru a interveni perimarea se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– instanța să fi fost învestită cu o cerere care se judecă în primă instanță sau într-o cale de atac.
Textul se referă și la perimarea „oricărei alte cereri de reformare sau de revocare". Se încadrează în această categorie contestația în anulare precum și acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.
În schimb, nefiind o „cerere de reformare sau de revocare", recursul în interesul legii nu poate fi perimat.
– pricina a rămas în nelucrare timp de un an în materie civilă sau șase luni în materie comercială;
– lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții.
Pentru a opera perimarea trebuie să se constate că lăsarea în nelucrare se datorează culpei părții, împrejurare de fapt ce trebuie dovedită prin orice mijloc de probă.
Per a contrario, dacă părții nu i se poate imputa vreo vină, perimarea nu operează.
Art. 248 alin. 1 teza a ll-a C.proc.civ. prevede că, partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
Deși potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ. cererea se perima de drept, este necesar ca aceasta să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească, după ce instanța a verificat îndeplinirea cerințelor perimării.
Potrivit art. 252 alin. 1 teza I C.proc.civ., perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții interesate, iar alin. 2 al aceluiași articol dispune că perimarea poate fi invocată și pe cale de excepție, în camera de consiliu sau în ședință publică.
Pentru a constata perimarea, instanța din oficiu sau la cererea părții interesate ori a procurorului, va repune pricina pe rol, dispunând citarea părților.
Perimarea poate fi invocată pe cale de excepție, dacă după împlinirea termenului de perimare s-a fixat termen pentru judecarea în fond.
Excepția perimării este o excepție de procedură, fiind în legătură cu respectarea regulilor privind procedura de judecată; este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care se găsește; este absolută, pentru că este reglementată prin norme imperative, de vreme ce perimarea este prevăzută nu numai în interesul părților ci și în interesul unei bune administrări a justiției.
Deși perimarea este reglementată prin norme imperative, totuși art. 252 alin. 3 C. proc. civ. dispune că perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanța de apel. Deși textul nu o prevede în mod expres, apreciez că, dacă perimarea cererii introductive de instanță nu poate fi invocată direct în apel, cu atât mai mult nu poate fi invocată nici direct în recurs.
Drept consecință, dacă perimarea cererii nu a fost invocată înaintea primei instanțe, sancțiunea se acoperă și sentința nu mai poate fi schimbată pentru acest motiv. Dacă însă perimarea cererii de chemare în judecată a fost respinsă de prima instanță, atunci partea interesată poate ataca această soluție.
Fiind un incident procedural care apare în cursul judecății, excepția perimării este de competența instanței care soluționează cererea principală sau calea de atac în legătură cu care s-a ridicat excepția, iar compunerea completului va fi ca și pentru soluționarea procesului respectiv.
Dacă excepția este respinsă, instanța se pronunță printr-o încheiere care, potrivit art. 253 alin. 1 C. proc. civ. poate fi atacată numai odată cu fondul pricinii.
Dacă instanța admite excepția, pronunță o hotărâre care poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare (art. 253 alin. 2 C. proc. civ.). Termenul de recurs curge de la pronunțare indiferent dacă procedura de citare pentru data când s-a constatat perimarea a fost sau nu legal îndeplinită. Nelegala citare poate fi considerată o împrejurare mai presus de voința părții, de natură să justifice repunerea în termenul de recurs (art. 103 C. proc. civ.).
În doctrină și în jurisprudență se susține unanim că, drept consecință a principiului accesorium sequitur principale, hotărârea prin care se constată perimarea este susceptibilă de recurs numai dacă însăși hotărârea ce ar fi trebuit să se pronunțe în cauză este susceptibilă de apel sau de recurs. Altfel spus, hotărârea prin care se constată perimarea recursului nu este susceptibilă de recurs pentru că ar însemna să se exercite recurs la recurs, ceea nu este cu putință.
În ce ne privește considerăm că și hotărârea de perimare a recursului este susceptibilă de recurs, pentru că ceea ce se atacă prin recurs este soluția dată asupra unui incident procedural intervenit, într-adevăr, în etapa recursului, dar nu însăși soluția dată asupra recursului, astfel încât să se considere că s-ar exercita un recurs la recurs.
S-ar putea susține că una din soluțiile pe care le pronunță instanța de recurs, conform art. 312 alin. 1 C. proc. civ., este perimarea recursului, iar în condițiile art. 377 alin. 2 pct. 4 C. proc. civ., oricare dintre soluțiile pronunțate în recurs este irevocabilă. Acest argument ar putea fi primit dacă art. 253 alin. 2 C. proc. civ., aplicabil și în etapa recursului, față de dispozițiile art. 316 C. proc. civ., nu ar prevedea în mod expres, fără nici o distincție, calea de atac împotriva hotărârii de perimare. A considera altfel, ar însemna să se accepte că legiuitorul permite pronunțarea unei hotărâri în condiții de neregularitate procedurală, fără să existe nici un mijloc legal de remediere.
Secțiunea 4.
Excepția puterii lucrului judecat.
1. Noțiune. Particularități.
Deși nu este reglementat ca atare, totuși, unul dintre efectele hotărârii judecătorești este puterea lucrului judecat.
În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sif actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur).
Nu numai hotărârea irevocabilă, ci și hotărârea instanțelor de fond are putere de lucru judecat, dar puterea de lucru judecat a acestei hotărâri este relativă, pentru că depinde de soluția ce se va da în recurs.
Ca atare, dacă aceeași cerere se află atât înaintea instanțelor de fond cât și în fața instanței de recurs, judecata cererii din primă instanță sau apel va fi suspendată, ca efect al admiterii excepției puterii relative de lucru judecat, până la soluționarea recursului, pentru a se evita pronunțarea de hotărâri contradictorii.
Pe de altă parte, există hotărâri irevocabile care se bucură de putere de lucru judecat relativă, doar atâta timp cât situația de fapt avută în vedere la pronunțarea lor nu se schimbă. Este cazul, de pildă, al hotărârilor pronunțate în materie de pensie de întreținere, încredințarea copiilor minori, punere sub interdicție, ordonanță președințială etc.
Beneficiază de putere de lucru judecat și o hotărâre lovită de nulitate, deoarece în sistemul nostru procedural nu există nulități de drept. Dacă partea a rămas în pasivitate și nu mai are deschisă nici o cale de atac prin care să invoce nulitatea, sancțiunea se acoperă definitiv.
Față de dispozițiile art. 363 alin. 3 C. proc. civ., beneficiază de putere de lucru judecat și hotărârea arbitrală, dar numai din momentul în care a fost comunicată tuturor părților.
Numai hotărârile judecătorești se bucură de autoritate de lucru judecat.
În fine, în cercetarea împrejurării dacă admiterea excepției depășirii atribuțiilor puterii judecătorești creează putere de lucru judecat într-o acțiune ulterioară, trebuie examinat cadrul legislativ în care este formulată noua acțiune. Altfel spus, cauza celei de-a doua cereri de chemare în judecată nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecății ci și la temeiurile de drept ale noii cereri.
2. Efectele lucrului judecat.
Lucrul judecat are următoarele efecte:
– exclusivitatea, care face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie cu putință;
– incontestabilitatea, care face ca hotărârea irevocabilă să nu mai poată fi atacată cu recurs;
– executorialitatea, care face ca hotărârea să poată fi pusă în executare silită la cererea părții care a câștigat sau a procurorului;
– obligativitatea, care face ca părțile să se supună hotărârii judecătorești. S-a decis că se poate renunța la puterea lucrului judecat, fie prin neinvocarea ei, fie prin neexecutarea hotărârii în cadrul termenului de prescripție, dar nu și în cazul hotărârilor care produc efecte erga omnes, cum sunt cele în materie de stare civilă.
3. Partea din hotărâre care intră în puterea lucrului judecat.
Față de efectele sus-menționate, rezultă că partea din hotărâre care interesează lucrul judecat este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se execută.
Totuși, trebuie recunoscut acest efect și considerentelor, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el.
Legat de acest aspect, în doctrină s-a pus problema de a ști care parte a hotărârii poate fi atacată prin intermediul căilor de atac. S-a răspuns că cel care a pierdut procesul are interes să atace acea parte a hotărârii care este susceptibilă de a dobândi puterea de lucru judecat, adică dispozitivul, în timp ce considerentele dobândesc acest efect numai în limita în care explică dispozitivul și își găsesc corespondentul în el.
4. Autoritatea lucrului judecat.
În mod obișnuit, puterea de lucru judecat a unei hotărâri este invocată într-un proces ulterior, prin intermediul excepției „autorității lucrului judecat", atunci când al doilea proces este între aceleași părți, are același obiect și este întemeiat pe aceeași cauză (art. 1201 C. civ.).
În acest caz, autoritatea de lucru judecat reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea.
Având însă în vedere și celelalte efecte ale puterii lucrului judecat, înseamnă că cele două expresii -„puterea de lucru judecat" și „autoritatea de lucru judecat"-, nu sunt sinonime. „Autoritatea de lucru judecat" este o parte a „puterii de lucru judecat". Cu alte cuvinte, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.
5. Elementele autorității de lucru judecat.
Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
Din acest text, rezultă că elementele autorității de lucru judecat sunt părțile, obiectul și cauza, care trebuie să fie aceleași în ambele cereri.
Părțile trebuie să participe în ambele procese în aceeași calitate.
A avea „aceeași calitate" în ambele cereri, înseamnă a figura în procese fie în calitate de titular de drepturi, fie în calitate de reprezentant, prin calitate înțelegându-se aici poziția lor în nume propriu sau pentru altul în proces. Altfel spus, este avută în vedere identitatea juridică a părților, iar nu identitatea lor fizică, nefiind obligatoriu ca o parte să aibă în ambele procese calitatea de reclamant, iar cealaltă parte calitatea de pârât. Astfel, dacă în ambele procese participă aceleași persoane, ca titulare ale drepturilor, va fi identitate de părți, chiar dacă în cadrul proceselor sunt inversate calitățile părților. În schimb, dacă în primul proces o parte participă ca titulară de drepturi, iar în cel de-al doilea în calitate de reprezentantă a unei alte părți, nu există identitate.
Dacă partea absentă fizic de la judecată a fost prezentă printr-un reprezentant convențional sau legal, va exista identitate de părți.
Au calitatea de „părți" și succesorii universali și cu titlu universal, creditorii chirografari și dobânditorii cu titlu particular, ultimii numai în privința hotărârilor pronunțate în litigii în care a figurat autorul lor, anterior momentului transmiterii bunului. Dacă succesorul cu titlu particular a dobândit dreptul în timpul procesului în care a figurat autorul său, hotărârea nu-i va mai fi opozabilă întrucât odată cu transmiterea dreptului, autorul său nu-l mai reprezintă.
Obiectul reprezintă atât pretenția formulată prin cerere cât și dreptul subiectiv invocat.
Există identitate de obiect, chiar dacă acesta este formulat diferit în cele două cereri, dar scopul final urmărit este același. De pildă, dacă a fost respinsă o primă acțiune în revendicare a unui imobil, există identitate de obiect dacă se introduce o altă acțiune pentru partajarea imobilului, pentru că scopul urmărit prin ambele acțiuni este de a se stabili dreptul de proprietate asupra imobilului.
Există putere de lucru judecat chiar dacă dreptul ce formează obiectul celei de-a doua judecăți în primul proces a fost invocat pe cale incidentală.
Cauza este fundamentul raportului juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii.
Ea nu se confundă nici cu cauza acțiunii și nici cu mijloacele de probă. Nu poate fi păstrată aceeași cauză și prezentate doar alte dovezi pentru că există autoritate de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat se invocă pe cale de excepție.
Excepția autorității de lucru judecat este o excepție de fond, peremptorie și absolută.
Art. 166 C. proc. civ. prevede că excepția puterii lucrului judecat se poate ridica, de părți sau de judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs. însă, și această excepție poate fi ridicată numai în condițiile art. 162 C. proc. civ., de vreme ce în etapa recursului nu poate fi administrată decât proba cu înscrisuri (art. 305 C. proc. civ.).
6. Excepția puterii de lucru judecat.
Având în vedere scopul urmărit de cel care invocă puterea lucrului judecat – respingerea acțiunii -, înseamnă că puterea lucrului judecat poate fi invocată numai în cursul unui proces deja declanșat și, ținând cont chiar de expresia utilizată de legiuitor în art. 166 C. proc. civ., pe cale de excepție.
Puterea lucrului judecat nu poate fi invocată niciodată ca o apărare pe fond, pentru că, deși elemente precum obiectul și cauza vizează fondul raportului juridic litigios, instanța sesizată cu cea de-a doua acțiune nu verifică însuși fondul dreptului, ci numai identitatea acestor elemente în cele două acțiuni. După cum, puterea de lucru judecat a unei hotărâri nu poate fi invocată pe cale de acțiune.
Excepția puterii lucrului judecat este o excepție de fond, pentru că este în legătură cu exercițiul dreptului la acțiune.
Întrucât scopul celui care invocă excepția puterii lucrului judecat este de a paraliza acțiunea reclamantului, excepția este peremptorie, dirimantă.
În condițiile art. 166 C. proc. civ., excepția puterii lucrului judecat se poate ridica, de părți sau de judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs. Ca atare, excepția puterii lucrului judecat este o excepție absolută, de ordine publică și deci, nu se poate renunța la beneficiul ei.
Desigur că, pentru respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, excepția trebuie pusă în discuția părților.
Dacă excepția este respinsă instanța se pronunță printr-o încheiere interlocutorie.
Dacă excepția este admisă, se pronunță o hotărâre de respingere a acțiunii, exclusiv în temeiul puterii lucrului judecat, instanța nemaiputându-se pronunța cu privire la nici un alt aspect al pricinii.
Secțiunea 5.
Excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale
Conform art. 723 alin. 1 C. proc. civ., drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute.
Nu numai apărarea pârâtului poate fi abuzivă.
Pot să-și exercite abuziv drepturile procesuale și reclamantul ori intervenientii voluntari sau forțați.
Acționarea în justiție a unei persoane, ca expresie a liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție constituie un drept. Exercițiul acestui drept, în virtutea principiului disponibilității, este liber. Titularul dreptului este liber să pornească sau nu procesul civil, în principiu exercițiul acțiunii civile nefiind supus unor garanții sau autorizări prealabile646. Această libertate implică, totodată, și alegerea momentului la care să fie declanșat procesul, corespunzător intereselor părții. în același timp însă, reclamantul trebuie să exercite orice drept, atât la declanșarea procesului cât și ulterior, pe parcursul judecății, cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege (art. 723 C. proc. civ.).
Pe de altă parte, exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept care trebuie sancționat. Totuși, o eroare de apreciere, o greșeală de gândire nu poate duce automat la concluzia că cererea de chemare în judecată sau apărarea este temerară și deci, abuzivă. Revine judecătorului sarcina de a stabili, în funcție de datele concrete ale speței, în ce măsură cererea a fost făcută în condiții care să justifice greșeala gravă sau reaua-credință.
Reclamantul se poate manifesta abuziv chiar în momentul în care sesizează instanța, atunci când solicită citarea pârâtului prin publicitate invocând în mod nereal că, deși a făcut tot ce i-a stat în putință, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, iar ulterior pârâtul se înfățișează și dovedește că a fost citat prin publicitate cu rea-credință . Apreciem că abuzul de drept procesual este cu atât mai evident atunci când reclamantul indică un domiciliu fictiv al pârâtului.
Orice parte poate formula cu rea-credință cereri de recuzare, de strămutare, pentru acordarea asistenței judiciare, sau pentru verificarea de scripte. De asemenea, oricare dintre aceste părți poate să-și manifeste abuziv dreptul la apărare, astfel încât instanța să fie nevoită să facă aplicarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ.
Dacă partea declară că pentru a răspunde la interogatoriu trebuie să cerceteze înscrisuri, se va putea fixa un nou termen pentru interogator (art. 219 alin. 4 C. proc. civ.). Totuși, simpla afirmație a părții că trebuie să cerceteze înscrisuri nu este suficientă pentru fixarea unui nou termen. Pentru ca posibilitatea oferită de text să nu genereze abuzuri procesuale, partea trebuie să indice în concret înscrisurile ce urmează a fi cercetate, eventual și locul unde acestea se află, iar instanța să aibă convingerea că răspunsul oferit în urma cercetării poate servi la soluționarea cauzei.
Pentru ca un act de procedură să aibă ca efect întreruperea termenului de perimare trebuie să fie valabil făcut, pentru că un act lovit de nulitate nu poate produce o asemenea consecință. De pildă, cererea de repunere pe rol în condițiile art. 155 alin. 2, art. 1551 alin. 2 C. proc. civ. sau atunci când suspendarea a fost dispusă potrivit art. 242 C. proc. civ., trebuie să fie timbrată cu 50% din taxa judiciară de timbru pentru acțiunea respectivă. Dacă cererea nu se timbrează va fi anulată și nu va produce efectul prevăzut de art. 249 C. proc. civ., pentru că nu se poate considera că a fost făcută cu intenția de reluare a judecății, ci doar în scopul obținerii întreruperii, ceea ce poate constitui un abuz de drept procesual.
Potrivit art. 280 alin. 1 C. proc. civ., cererea pentru suspendarea executării vremelnice se va putea face fie odată cu apelul, fie deosebit în tot cursul instanței de apel. în lipsa căii de atac, cererea de suspendare va fi respinsă ca inadmisibilă, fiind evident abuzul de drept procesual.
Considerăm că o formă de sancționare a abuzului de drept procesual consacră și art. 108 alin. final C. proc. civ. potrivit căruia, nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt. Pe parcursul procesului, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale este invocată pe cale de excepție.
Din punct de vedere al obiectului, excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale este o excepție de procedură pentru că vizează condițiile de regularitate în care se desfășoară procedura de judecată.
Scopul urmărit de cel care invocă o astfel de excepție este respingerea sau anularea cererii abuzive, ceea ce înseamnă că excepția este dirimantă.
Deoarece rolul judecătorului în procesul civil nu este unul pasiv, de așteptare, considerăm că excepția ar putea fi ridicată și de judecător, nu numai de partea interesată, astfel încât excepția poate fi calificată drept o excepție absolută. De altfel, de cele mai multe ori partea suportă o dublă sancțiune: amendă civilă (aplicată nu la cererea părții interesate) care se face venit la stat, și despăgubiri către partea vătămată (art. 1081,723C. proc. civ.).
BIBLIOGRAFIE
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat si adnotat., Ed. All Beck, Bucuresti, 2001.
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, 2005.
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanță. Hotărârea, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Zilberstein, V.M. Ciobanu, Precizări privind instituția excepțiilor în dreptul procesual civil, Studii și cercetări juridice nr. 1/1983.
I.G. Săndulescu-Nănoveanu, Explicațiunea teoretică și practică a Codicelui de procedură civilă, București, Tipografia Curții (Lucrătorii asociați), 1875.
A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R. P.R., Ed. Științifică, București, 1957.
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005.
I. Stoenescu, Gh. Păduraru, G.V.Protopopescu, Accelerarea judecăților, ed. a II-a, Ed. „Tiparul Românesc", București, 1947.
E. Herovanu, Principiile procedurei civile, Bucuresti, 1926.
V.M. Ciobanu, Discuții privind admisibilitatea formulării cererii reconvenționale și în cazurile cererilor de participare a terților în procesul civil, (II), Dreptul nr. 2/1999, p. 41.
V.M. Ciobanu, G. Boroi, Probleme privind excepțiile procesuale, Dreptul nr. 9-12/1990.
D.Radu, G. Popescu, Aspecte teoretice și practice ale excepției de inadmisibilitate în procesul civil, Revista română de drept nr. 9/1987.
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. 1, Ed. Nemira, 1996.
S. Zilberstein, Procesul civil internațional, Normele de procedură din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, Executarea silită, vol. 1, ed. a II-a revăzută, Ed. Lumina Lex, București, 1998.
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, București, 1982, p. 41.
Gh. Beleiu, Propuneri de lege ferenda privind statutul civil al minorului, Analele Universității București, 1981, p. 60-61.
M. Eliescu, Curatela ca mijloc de ocrotire a intereselor persoanelor fizice capabile în dreptul R.P.R., Legalitatea populară nr. 1/1957.
I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. Dacia, 1988.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Exceptiile Procesuale (ID: 125918)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.