Exceptii Procesuale

CAPITOLUL I – NOȚIUNE ȘI ELEMENTE DEFINITORII

Prin evoluția rapidă a societății s-a impus necesitatea adoptării de noi legislații, atât la nivel internațional,cât și pe plan intern, armonizarea instituțiilor de drept românesc cu cele comunitare reprezentând o prioritate.

Procesul civil a fost definit ca fiind ”activitatea desfășurată de instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.”

Existența unui drept subiectiv reprezintă o condiție esențială pentru declanșarea procesului civil.

Dreptul subiectiv este definit ca fiind ”posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ, persoană fizică sau juridică, în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă sau să nu facă ceva) de la subiectul pasiv și să ceară concursul forței coercitive a statului, în caz de nevoie.”

Prin urmare, atunci când un drept civil este încălcat sau nerecunoscut, titularul acestuia are posibilitatea de a-l proteja prin recurgerea la acțiunea civilă.

În acest sens, ”afirmarea unui drept reprezintă o condiție esențială a exercitării acțiunii civile, consacrată în art. 109 C.pr.civ., potrivit căruia oricine poate pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instenței competente.”

Astfel, acțiunea civilă reprezintă un complex al mijloacelor procesuale prin care se garantează protecția dreptului subiectiv civil (sub forma realizării sau recunoașterii acestuia), în cadrul procesului civil.

Procesul civil constituie ”un mijloc de apărare atât pentru reclamantul al cărui drept se consolidează odată cu admiterea, în mod irevocabil, a cererii sale, dar și pentru pârâtul căruia i se conferă astfel posibilitatea să se opună pretențiilor adversarului și, dacă dovedește lipsa de temeinicie a acestora, își va consolida el situația juridică premergătoare conflictului.”

Conform acestui punct de vedere, procesul civil este un mijloc de apărare, atât pentru reclamant, cât și pentru pârât, care în funcție de dinamica procesului civil, pot adopta diferite poziții.

În cadrul procesului civil, mijloacele de apărare îmbracă forma apărărilor pe fond, excepțiilor procesuale, cerererii reconvenționale, arătarea titularului dreptului, precum și chemării în judecată a altor persoane.

Excepțiile procesuale sunt reglementate în art. 245 din Noul Cod de Procedură Penală, care stipulează:

”Excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.”

Excepțiile procesuale pot fi definite ca ”acele mijloace, prin care, în cadrul procesului civil, partea interesatã, procurorul sau instanța din oficiu invocã, în condițiile prescrise de lege și fãrã a pune în discuție fondul pretenției deduse judecãții, neregularitãți procedurale sau lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune, urmãrind întârzierea sau împiedicarea judecãții în fond.”

Excepțiile procesuale pot accelera finalizarea procesului civil, întrucât, prin admiterea unei excepții invocate, judecătorul pronunță o hotărâre fără a intra în cercetarea fondului. Prin urmare, celeritatea procesului civil este datorată

faptului că judecata nu se mai prelungește în vederea administrării probatoriului.

Excepția procesuală poate fi considerată un obstacol la cererea adversarului, deoarece se invocă aspecte de ordin procedural abordate dintr-o manieră greșită.

Excepțiile procesuale reprezintă mijloacele de apărare prin care, de regulă, pârâtul urmărește, fără a nega existența dreptului subiectiv, întârzierea judecății sau respingerea acțiunii ca inadminisibilă.

Astfel, definiția oferită de către legiuitor a excepțiilor procesuale scoate în evidență elementele carcteristice ale acestora, care țin de structura și funcția acestora:

excepțiile procesuale reprezintă un mijloc de apărare;

excepțiile procesuale presupun existența unui proces civil în curs de desfășurare;

prin intermendiul excepțiilor procesuale, părțile interesate pun în discuție anumite neregularități procedurale (privind competența, compunerea și constituirea instanței, actele de procedura etc) ori lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune;

excepțiile procesuale nu pun în discuție fondul dreptului;

excepțiile procesuale urmăresc, în funcție de situație, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, perimarea sau respingerea cererii.

CAPITOLUL II – DISTINCȚIA ÎNTRE EXCEPȚII ȘI APĂRĂRI

În doctrina de specialitate a fost evidențiată o preocupare în analiza diferențiată a excepțiilor procesuale și a apărărilor.

Lato sensu, apărarea reprezintă toate mijloacele folosite pentru a obține respingerea pretenției supusă judecății sau întârzierea soluționării acestora.

Stricto sensu, apărarea are în vedere numai mijloacele prin care se invocă obiecțiuni împotriva fondului pretenției dedusă judecății.

Considerând că acțiunea cuprinde totalitatea mijloacelor formale organizate de lege pentru protecția dreptului  – „adică, în linii generale, cererea, administrarea probelor, apărarea, excepțiunile, mijloacele conservatorii, judecata, hotărârea, căile de atac și execuțiunea silită”, putem aprecia că ambele noțiuni sunt forme de manifestare a acțiunii. 

Prin urmare, atât excepțiile procesuale cât și apărările trebuie să întrunească condițiile de exercițiu ale acțiunii: formarea unui drept, interes, calitate și capacitate procesuală.

De asemenea, rolul pe care îl au cele două instituții în desfășurarea procesului civil este unul asemănător, acesta având esența în pozițiile procesuale ale părților.

Astfel, reclamantul este partea ce are inițiativa procesului (fiind considerat subiectul activ al procesului), formulând pretenții împotriva pârâtului, prin cererea de chemare în judecată. În cazul procesului civil, pârâtul poate adopta fie o atitudine pasivă, fie o atitudine combativă, de contraargumentare.

Dacă adoptă atitudinea ofensivă, pârâtul poate fie să prelungească judecata, fie să se respingă acțiunea, invocând împrejurări formale, ce nu țin de fondul dreptului, dar care îi sunt utile.

După cum s-a apreciat în literatura de specialitate, „excepțiile sunt prevăzute ca subterfugii care permit proceduristului abil să recurgă la acea dezvoltare a procesului care să convină cel mai mult clientului său. În alți termeni, este vorba de întârzierea sau împiedicarea judecății fondului litigiului.”

Apărările pe fond și excepțiile de procedură, ca specie a excepțiilor procesuale, „pot fi folosite nu numai de pârâtul inițial, dar și de reclamant – care a păstrat această poziție procesuală, ori, prin formularea de către pârât a unei cereri neconvenționale sau prin invocarea de excepții – reus in excipiendo fit actor -, a devenit și el pârât. Excepțiile pot fi invocate și de către terții voluntari sau forțați.”

În faza inițială a procesului civil, de regulă, pârâtul invocă excepții legate de modul de investire a instanței și care sunt cunoscute de către acesta până la prima zi de înfățișare, drept pentru care se vorbește despre excepțiile de procedură. Însă, în întâmpinare, actul procedural prin care pârâtul își formulează pretențiile împotriva reclamantului, chemându-l în judecată, pot fi incluse și excepțiile de fond pentru a fi soluționate înainte de cercetarea în fond a pricinii. 

Făcând distincția dintre apărarea de fond și apărărea procedurală, deducem că apărarea de fond combate în tot cursul procesului temeiul de fapt și de drept al pretenției reclamantului, iar apărarea procedurală sau pe cale de excepție nu pune în discuție temeinicia dreptului subiectiv dedus judecății, dar nici nu-l recunoaște, urmărind doar ”paralizarea” acțiunii reclamantului.

Noțiunea de apărare cuprinde atât ”apărări de fond”, prin care pârâtul se opune la cererea reclamantului, însă acceptă ca lupta judiciară să aibă loc pe ”terenul” organizat de reclamant, cât și excepțiile procesuale, prin care pârâtul se opune cererii reclamantului, invocând o serie de motive pentru care lupta judiciară nu poate avea loc în condițiile propuse de reclamant.

O primă deosebire între excepțiile procesuale și apărări reiese din analiza scopului urmărit prin invocarea acestora.

Astfel, apărarea de fond are drept scop negarea unui drept subiectiv al reclamantului, demonstrarea că pretenția /pretențiiile acestuia sunt fără temei în fapt sau în drept.

Printr-o apărare de fond se dorește respingerea cererii de chemare în judecată sau a unei intervenții principale, a unei cereri de chemare în garanție ca nefondată etc.

Prin invocarea unei excepții procesuale nu se discută fondul dreptului, nu se administrează probe și nu se aduc contraargumente asupra temeiniciei dreptului subiectiv.

Invocarea unei excepții este o formă de manifestare a dreptului la apărare al pârâtului. Dreptul la apărare este un element al dreptului la acțiune lato sensu, căci și prin apărare pârâtul urmărește protejarea propriilor interesele. Dreptul la acțiune nu prevede decât dreptul reclamantului de a formula o cerere de chemare în judecată, ci și dreptul pârâtului de a se apăra. Atât timp cât acțiunea civilă este considerată ca fiind un drept legitim de a „acționa”, excepția trebuie considerată un „contradrept de a reacționa”.

Prin invocarea unei excepții se urmărește numai suspendarea judecății, aceasta reprezentând o piedică formală pentru instanță de a cerceta cauza.

În plus, apărarea este un mijloc procesual pus exclusiv la îndemâna pârâtului, excepția poate fi invocată și de alți participanți la proces, inclusiv de către instanță sau de către procuror.

În ceea ce privește calitatea procurorului, atunci când acesta inițiază acțiunea civilă (conform art. 92, alin 1 Cod proc. Civ., Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege), el are calitatea procesuală de parte în procesul civil, iar când intervine într-un proces inițiat de titularul dreptului sau de o persoană cu legitimitate procesuală activă, el este participant la proces.

Însă, cu privire la calitatea procesuală a procurorului, în doctrină a fost exprimată opinia conform căreia ”procurorul are calitatea de parte alăturată când intervine într-un proces declanșat deja între părțile principale.”

Procurorul nu poate fi considerat reprezentat al uneia dintre părțile principale în procesul civil, acesta având o poziție specifică, neafectată de poziția celorlalte părți, întrucât acesta nu apără interesul părților, ci are rolul ca prin exercitarea atribuțiilor sale să reprezinte interesele generale ale societății, să apere ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor (art. 131 din Constituția României).

 Chiar dacă, uneori, prin poziția sa în proces, procurorul contribuie la apărarea intereselor uneia dintre părți, calitatea sa nu poate fi identificată în nici un caz cu aceea a unui reprezentant, nici măcar ca reprezentant al societății în procesul civil.

O ală deosebire între apărările de fond și excepțiile procesuale constă în tratamentul juridic al acestora.

Apărările de fond, ce au în vizor temeinicia unei pretenții, pot fi invocate în fața instanței pe tot parcursul judecății de către partea interesată, dezbătându-se în fapt și în drept pretențiile părții adverse.

Spre deosebire de apărările de fond, excepțiile procesuale pot fi invocate numai respectând anumite condiții mai restrictive. De precizat este faptul că anumite excepții pot fi invocate in limine litis.

În ceea ce privește prioritatea soluționării, excepțiile procesuale preced apărărilor în ceea ce privește momentul soluționării lor.

Mijlocul procesual al excepțiilor procesuale absolute are drept scop stabilirea adevărului, finalitate avută în vedere de Ministerul Public. Ca și instanța de judecată ”trebuie să aibă un rol activ și să contribuie la aflarea adevărului în procesul civil.”

Conform dispozițiilor art. 248 din Noul Cod de Procedură Civilă, ”instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.”

În cazul în care, în cadrul unui proces civil, au fost invocate simultan mai multe excepții, instanța va avea în vedere efectele pe care acestea le produc în cauză atunci când va stabili ordinea de soluționare.

 Și în privința modului în care instanța se pronunță, prin hotărârea finală, asupra excepțiilor și apărărilor de fond, există deosebiri. Instanța se pronunță asupra apărărilor de fond prin hotărâre finală, decizie sau sentință, în funcție de etapa procesuală în care se află pricina,întrucât numai în urma administrării probelor se poate ajunge la o concluzie în privința temeiniciei acestora. În ceea ce privește excepțiile, instanța se pronunță prin încheiere, sentință sau decizie, diferit, în funcție de soluția la care se oprește.

Asupra excepțiilor care nu sunt întemeiate, instanța le va respinge prin încheiere. În cazul admiterii unei excepții atunci când instanța va rămâne în continuare învestită, se va proceda tot prin încheiere. Se va pronunța o hotărâre finală atunci când, în urma admiterii excepției, instanța se dezinvestește.

De asemenea, efectele soluției pronunțate de instanță reprezintă o notă distinctivă între cele două instituții de drept procesual civil.

Hotărârea pronunțată în urma invocării apărării de fond dobândește autoritate de lucru judecat, manifestându-se toate consecințele ce decurg din aceasta.

Însă, de la această regulă există și excepții, menționând astfel hotărârile pronunțate asupra cererilor de punere sub interdicție sau asupra crerilor de pensie de întreținere.

Hotărârea pronunțată în urma invocării unei excepții de procedură nu are autoritate de lucru judecat.

CAPITOLUL III – CLASIFICAREA EXCEPȚIILOR

În doctrină, excepțiile procesuale sunt sistematizate după următoarele criterii:

după obiectul lor: Excepții de procedură propriu-zise și Excepții de fond

Excepțiile de procedură vizează anumite disfuncționalități procedurale:

– nerespectarea normelor ce reglementează competența instanței investite cu judecarea unei anumite cauze.

Astfel, poate fi vorba de excepția de necompetență generală (când pricina nu este de competența instanțelor de judecată), excepția de necompetență materială (atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad) , excepția de necompetență teritorială (atunci când pricina este de competența unei alte instanțe de același grad);

– nerespectarea normelor de organizare judecătorească:

Astfel, poate fi vorba de excepția de nelegală compunere a instanței (atunci când instanța nu are în componență numărul de judecători prevăzut de lege), excepția de incompatibilitate, excepția de nelegală constituire (atunci când completul de judecată nu este legal constituit din persoane/ organe prevăzute de lege), excepția de recuzare, excepția de strămutare (transferul pricinii de la o instanță competentă către o altă instanță, în vederea garantării unei bune desfășurări a procesului), excepția de delegare;

– nerespectarea normelor de procedură referitoare la activitatea de judecată: excepție de litisprundență (sesizarea a două sau mai multe instanțe de fond competente cu aceeași cauză civilă), excepție de conexitate (conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură);

Excepții de fond sunt piedici în exercitarea dreptului la acțiune, având în vizor fondul acțiunii și nu al dreptului; precum și alte disfuncționalități determinate de nerespectarea unor condiții prealabile sesizării, cum ar fi lipsa prealabilă a reclamației administrative sau inadminisibilitatea acțiunii în constatare atât timp cât partea poate cere realizarea dreptului.

– neîndeplinirea condițiilor de exercitare a dreptului procesual la acțiune:

Astfel, poate fi vorba de excepția lipsei calității procesuale active (persoana cu drept de acțiune) sau pasive a părții (persoana împotriva căreia se îndreaptă acțiunea), excepția lipsei capacității procesuale de folosință (aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații) sau de exercițiu (aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile), excepția nematurității sau lipsei de interes (existența unui interes legitim, determinat, personal, născut și actual), excepția inexistenței dreptului la acțiune sau a prematurității acțiunii, excepția abuzului de drept procesual (exercitarea unui drept procesual cu rea-credință), excepția de inadmisibilitate a acțiunii civile la instanța civilă cât timp partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, etc.

reprezentarea pe plan procesual a unor principii de drept material în legătură cu dreptul la acțiune:

Astfel, în această categorie sunt incluse excepția autorității de lucru judecat, excepția prescripției extinctive (stingerea dreptului la acțiune cauzat de neexercitarea lui în termenul legal), excepția de tranzacție, excepția de achiesare (recunoașterea de către o parte a procesului civil a pretențiilor formulate împotriva sa de către o altă parte), excepția procesului rău condus, excepția de neîndeplinire a obligațiilor contractuale (atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, însă o parte nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de contract, atunci cealaltă parte poate refuza executarea obligației ce i se cuvine ).

Aceste categorii de excepții au ca element comun faptul că invocarea lor nu pun în discuție fondul dreptului.

După efectul produs . Excepții dilatorii și Excepții peremtorii

Excepții dilatorii sunt cele care au tendința de a întârzia sau a amâna judecata de fond a unei pricini.

Spre exemplu, în această categorie este inclusă excepția lipsei citării sau a viciului citării (nerespectarea termenului legal prevăzut pentru citarea părții înaintea judecății), excepția de incompatibilitate, excepția de conexitate, excepția de litisprudență etc.

Excepții peremptorii sunt cele care au tendința de a conduce la respingerea cererii ori la stingerea procesului.

În această categorie sunt incluse excepția prescripției extinctive, excepția autorității lucrului judecat, excepția lipsei calității procesuale, excepția lipsei capacității procesuale, excepția de perimare etc.

Ca regulă, excepțiile de fond au generează întotdeauna un efect peremptoriu.

În plus, există excepții care debutează producând efecte dilatorii (instanța stabilind termen pentru acoperirea lipsurilor), dar până la final generează un efect peremptoriu (dacă lipsurile nu sunt acoperite, cererea depusă în instanță este respingă sau anulată). Astfel de excepții pot fi: excepția lipsei capacității de exercițiu, excepția lipsei dovezii de reprezentant, excepția de netimbrare sau insuficienta timbrare etc

Astfel, în doctrină a fost exprimată opinia conform căreia ”toate excepțiile pot detemina două efecte: de a întârzia soluția cerută de reclamant și a amâna procesul sau de a înlătura cu totul pretenția inițială, punând capăt procesului.”

În literatura de specialitate este recunoscută și existența categoriei excepțiilor declinatorii.

Excepțiile declinatorii produc drept efect trimiterea cauzei la o altă instanță judecătorească competentă a statua asupra pretenției formulate în cadrul procesului.

Declinarea competenței este scopul primar al acestor excepții, amânarea judecății se înfățișează ca un efect secundat.

După natura normei juridice încălcate prin neregularitatea sesizată:

Excepții absolute și Excepții relative

Art. 246 din Noul Cod de Procedură Civilă reglementează excepțiile procesuale după acest criteriu, stipulând:

(1) Excepțiile absolute sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică.

(2) Excepțiile relative sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme care ocrotesc cu precădere interesele părților.

Excepțiile absolute sunt determinate de încălcarea unor norme imperative, în timp ce excepțiile relative sunt o consecință a transgresării unor norme procedurale cu caracter dispozitiv.

Acest criteriu de clasificare are o importanță deosebită în clasificarea excepțiilor de procedură, întrucât regimul juridic al acestora este diferit.

Astfel, excepțiile absolute pot fi invocate de oricare dintre părți, de procuror și de instanță din oficiu în orice fază a procesului civil.

Excepțiile relative pot fi invocate numai de către părțile interesate in limine litis.

CAPITOLUL IV – INVOCAREA EXCEPȚIILOR PROCESUALE

Invocarea excepțiilor procesuale este reglementată în art. 247 din Noul Cod de Procedură Civilă, astfel:

(1) Excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.

(2) Excepțiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârșirea neregularității procedurale, în etapa cercetării procesului și înainte de a se pune concluzii în fond.

(3) Cu toate acestea, părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părții adverse, dispozițiile art. 189-191 fiind aplicabile.

Invocarea unei excepții este rezultatul dreptului la apărare al pârâtului. Dreptul la apărare este o componentă a dreptului la acțiune în sens larg, căci și prin apărare pârâtul acționează pentru a-și proteja interesele. Dreptul la acțiune nu cuprinde doar dreptul reclamantului de a promova o cerere de chemare în judecată, ci și dreptul pârâtului de a riposta, respectiv de a se apăra. Atât timp ct acțiunea civilă este considerată ca fiind un drept legitim de a ”acționa”, excepția trebuie considerată un ”contradrept de a reacționa”.

1. Invocarea excepțiilor absolute

Excepția absolută va putea fi invocată de către părți ori de către instanță, din oficiu.

Această dispoziție îl omite pe procuror, întrucât dreptul procurorului de a invoca excepții rezultă din art. 92 din Noul Cod de Procedură Civilă, care stabilește rolul și funcția procurorului în procesul civil, care stipulează:

(1) Procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

(2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii.

(4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii.

(5) Procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1).

În principiu, excepția absolută va putea fi invocată în orice stare a pricinii. La această regulă, există și situații pentru care legea procesuală stabilește un regim derogator.

excepția de necompetență materială și excepția teritorială exclusivă, ca excepții de ordine publică, nu pot fi invocate decât în condițiile art. 130 alin 1 NCPC, adică de instanță din oficiu sau de parte la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, dar nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în primă instanță.

excepția perimării, deși această instituție este reglementată prin norme de ordine publică, conform art. 420, alin 3 nu poate fi ridicată pentru prima dată în apel, cu atât mai mult, ea nu ar putea fi ridicată pentru prima dată în recurs.

Excepția de ordine publică poate fi invocată în tot cursul procesului, dar înaintea instanței de recurs numai dacă, pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.

2. Invocarea excepțiilor relative

Partea interesată este singura care poate invoca excepția relativă, întrucât aceasta poate opera numai în favoarea ei, însă trebuie avut în vedere termenul până la care poate fi invocată, respectiv prima zi de înfățișare sau termenul ulterior celui la care a fost săvârșită disfuncționalitatea.

În cazul excepțiilor relative, instanța nu le poate invoca din oficiu, însă îi poate pune în atenție părții interesate dreptul de a invoca excepția

Excepția relativă va putea fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârșirea neregularității procedurale în etapa cercetării procesului și înainte de a se pune concluzii în fond.

Prin urmare, excepțiile relative vor fi invocate prin întâmpinare de către pârât, dacă încălcarea normelor legale preexistă momentului depunerii sale sau, dacă încălcarea normei legale relative a intervenit în cursul procesului, de oricare parte interesată la primul termen de judecată după săvârșirea neregularității procedurale și înainte de a se pune concluzii în fond, sub sancțiunea decăderii. Sancțiunea decăderii operează imperativ, adică invocarea tardivă a excepției poate fi opusă și de instanță din oficiu.

În contenciosul constituțional, s-a arătat că excepția relativă este doar o modalitate de organizare a apărării și că regimul său procesual nu suprimă acest drept al părții, cu atât mai mult cu cât legea procesuală consacră și instituția repunerii în termen ca modalitate de evitare a unui absolutism al legii procesuale care ar putea să vatăme drepturile litiganților.

CAPITOLUL V- PROCEDURA DE SOLUȚIONARE A EXCEPȚIILOR PROCESUALE

Procedura de soluționare a excepțiilor procesuale este reglementată prin art. 248 din Noul Cod de Prcedură Civilă, care stipulează:

(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

(2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc.

(3) Dacă instanța nu se poate pronunța de îndată asupra excepției invocate, va amâna judecata și va stabili un termen scurt în vederea soluționării excepției.

(4) Excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.

(5) Încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după admiterea excepției, instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel.

Primul alineat din prezentul articol are o însemnată utilitate practică, deoarece favorizează desfășurarea cu celeritate a procesului civil.

Astfel, printr-o asemenea reglementare se evită tergiversarea unei judecăți inutile și efectuarea unor activități procedurale ineficiente.

În ce privește ordinea soluționării excepțiilor, alin. (2) al art. 248 NCPC lasă instanței libertate deplină, stabilind însă un criteriu în acest sens, și anume efectele pe care acestea le produc.

Astfel, la soluționarea excepțiilor de procedură instanța de judecată trebuie să aibă în vedere succesiunea logică a acestora.

„În lipsa unui text care să reglementeze modul în care trebuie să procedeze instanța, s-a arătat că judecătorul trebuie să deducă ordinea în care se va pronunța asupra excepțiilor din caracterul și efectele pe care le produc acestea în cadrul procesului civil.”

Astfel, „în toate cazurile în care judecătorii se văd puși în situația de a cerceta laolaltă mai multe chestiuni…., în aceeași cauză, dacă aceste chestiuni sunt de natură a nu fi examinate decât succesiv, ei trebuie să țină seamă de o ordine logică, de o succesiune rațională, începând cu examinarea și soluționarea chestiunilor care au în mod logic prioritate… .”

Având în vedere această regulă stabilită de doctrină, vor fi rezolvate cu prioritate excepțiile referitoare la investirea instanței (excepția de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepția privind lipsa procedurii prealabile și obligatorii) – pentru că „ne apare firesc a se acorda întâietate excepțiilor legate de nulitatea cererii de chemare în judecată, întrucât, dacă instanța a fost investită printr-o cerere care nu îndeplinește condițiile legale privitoare la plata taxelor de timbru sau căruia îi lipsesc elementele esențiale – părțile, obiectul sau semnătura”

În al doilea rând, se acordă importanță excepției de necompetență, care este de ordine publică când pricina nu este de competența instanțelor judecătorești – competență generală, când pricina este de competența unei instanțe de alt grad – competență materială, și când pricina este de competență unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, competență teritorială exclusivă (conform art. 129 Noul Cod de Procedură Civilă).

Trebuie rezolvate apoi excepțiile privind compunerea (prin compunerea instanței se înțelege alcătuirea sau formarea instanței de judecată cu numărul de judecători prevăzuți de lege) sau constituirea instanței (prin constituirea instanței se înțelege alcătuirea ei complexă, cu toate organele și persoanele prevăzute de lege: grefier, magistratul asistent (ICCJ), procuror), excepția puterii de lucru judecat etc.

Actualul Cod de procedură civilă, prin criteriul legal, nu impune o anumită ordine de invocare a excepțiilor, „dar o anumită ordine se impune, determinată de rațiuni interne ale procesului civil și de finalitatea fiecărei excepții”

În situația în care se invocă o excepție dirimantă (care anulează un act încheiat sau constituie o piedică), aceasta va avea prioritate, prin urmare nu se vor soluționa celelalte excepții invocate, cu atât mai mult cu cât, în urma casării se vor pune în discuție și motivele care au rămas nesoluționate în primul ciclu.

De asemenea, în cazul în care se invocă o excepție peremptorie (prescripția, puterea lucrului judecat, lipsa de calitate procesuală), se recomandă soluționarea cu prioritate, întrucât admiterea acesteia împiedică derularea procesului civil.

În situația invocării unei excepții dilatorii, instanța va amâna cauza și va dispune măsurile ce se impun în vederea regularizării actelor de procedură.

CAPITOLUL VI – PRINCIPALELE EXCEPȚII DE PROCEDURĂ

1. Excepția de litispendență

Excepția litispendenței este reglementată în art. 138 din Noul Cod. Proc. Civ., care stipulează:

”(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte.

(2) Excepția litispendenței poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului în fața instanțelor de fond.

(3) Când instanțele sunt de același grad, excepția se invocă înaintea instanței sesizate ulterior. Dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanțe învestite.

(4) Când instanțele sunt de grad diferit, excepția se invocă înaintea instanței de grad inferior. Dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanței de fond mai înalte în grad.

(5) Încheierea prin care s-a soluționat excepția poate fi atacată numai odată cu fondul.

(6) Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului.

(7) Dispozițiile alin. (2), (3) și (5) se aplică în mod corespunzător și atunci când procesele identice se află pe rolul aceleiași instanțe.”

Având în vedere aceste aspecte, termenul de litispendeță presupune existența unui proces în curs.

Litispendeța, respectiv sesizarea a două sau mai multe instanțe de fond competente cu aceeași cauză civilă, poate determina pronunțarea mai multor hotărâri contradictorii.

Această situație de anormalitate este înlăturată de către legiuitor prin reglementarea excepției de litispendență.

Dispozițiile art. 138 N. C. Proc. Civ. presupun existența unei triple identități: de părți, de obiect și de cauză.

În concret, litspendența anticipează asupra lucrului judecat.

În literatura de specialitate, a fost exprimată opinia conform căreia litispendeța este guvernată de aceleași principii ca și autoritatea lucrului judecat.

Plecând de la acest considerent, se observă scopul comun al celor două instituții (litispendența și autoritatea lucrului judecat), respectiv:

evitarea multiplei soluționări a unor litigii;

evitarea pronunțării unor hotărâri judecătorești contradictorii.

Deși scopul acestora coincide, cele două instituții se diferențiază prin mai multe elemente.

În primul rând, litispendența se instalează atunci când se repetă o acțiune în curs, iar autoritatea lucrului judecat se instalează în momentul în care se repetă o acțiune asupra căreia s-a statuat printr-o decizie.

În plus, excepția de litispendența are în vedere evitarea soluționării cauzei de către două sau mai multe instanțe competente (bis de eadem re ne sit actio).

Autoritatea lucrului judecat producere efecte juridice mai puternice, propunându-și conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Litispendența presupune îndeplinirea în mod cumulativ a mai multor condiții:

tripla identitate (identitatea de părți, de obiect și de cauză)

În ceea ce privește identitatea cauzei, aceasta trebuie să fie totală, în situația în care cauzele acțiunilor nu se confundă, existând o simplă legătură între acestea, nu poate fi vorba de starea de litispendență,ci de conexitate.

Atât în doctrină, cât și în practică a fost acceptată litispendența parțială.

Astfel, în situația în care în cadrul unei acțiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de-a doua acțiuni, s-a stabilit faptul că este vorba de starea de litispendență.

cele două acțiuni trebuie să fie pe rolul unor instanțe competente

În situația în care una dintre instanțele sesizate nu este competentă, atunci nu se instalează excepția de litispendență, întrucât litispendența presupune sesizarea a două sau mai multe instanțe deopotrivă competente.

În situația în care este sesizată o instanță necompetentă, atunci funcționează excepția de necompetență, care are prioritate în soluționare în fața celei de litispendență.

Prin urmare, se poate concluziona că litispendeța funcționează numai în situația competenței relative, nu și în situația competenței absolute.

De asemenea, este de precizat faptul că litispendența funcționează numai în ceea ce privește instanțele române.

Litispendența nu funcționează în situația în care una dintre instanțele sesizate aparține unei jurisdicții străine.

În dreptul francez însă, s-a stabilit că litispendența funcționează și în cazul în care a fost sesizată o jurisdicție străină, dacă hotărârea acelei jurisdicții ar putea fi recunoscută și executată în Franța.

În analizarea acestei condiții trebuie avută în vedere existența pe rolul instanțelor sesizate a două sau mai multe acțiuni.

Astfel, în situația în care procesul s-a perimat ori reclamantul a renunțat la cerere/ dreptul subiectiv, atunci litispendența nu mai funcționează.

cauzele trebuie să se afle în fața instanțelor de fond

Așa cum am precizat anterior, scopul excepției de litispendeță este de a evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii.

Având în vedere aceste aspecte, dacă una din cauze se află în faza judecății de fond, iar cealaltă în fața instanței de recurs, nu va funcționa excepția de litispendență, ci excepția puterii lucrului judecat.

Însă, litispendența funcționează în situația în care o cauză se află în faza judecății de fond, iar cealaltă în apel.

Această ipoteză are la baza caracterul devolutiv al apelului.

Efectul devolutiv presupune transmiterea cauzei de la instanța care a pronunțat hotărârea atacată (judex a quo) la instanța competentă să soluționeze apelul (judex ad quem).

În acest sens, art. 476 din Noul Cod de Procedură Civilă stipulează: ”Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.”

Așa cum rezultă din art. 138, alin2, ”excepția litispendenței poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului în fața instanțelor de fond.”

Deși are caracter absolut, legiuitorul specifică că excepția litispendenței poate fi invocată numai în fața instanțelor de fond, ceea ce reprezintă o particularitate a acestei instituții în raport cu alte excepții absolute.

2. Excepția de conexitate

Excepția de conexitate este reglementată de noul Cod de Procedură Civilă prin art. 139, care stipulează:

”(1) Pentru asigurarea unei bune judecăți, în primă instanță este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură.

(2) Excepția conexității poate fi invocată de părți sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanței ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunța asupra excepției. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

(3) Dosarul va fi trimis instanței mai întâi învestite, în afară de cazul în care reclamantul și pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanțe.

(4) Când una dintre cereri este de competența exclusivă a unei instanțe, conexarea se va face la acea instanță.

(5) În orice stare a judecății procesele conexate pot fi disjunse și judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată.”

Prin urmare, conexitatea „nu cere identitate perfect între afacerile ce se cer a fi întrunite, căci aceasta excepție se bazează pe aceea ca afacerile au între ele astfel de legături încât hotărârea uneia trebuie sau poate sa influențeze asupra hotărârii celeilalte și interesele părților se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecință și asupra celorlalte”. Spre deosebire de litispendența, „conexitatea poate exista fără ca părțile între care sunt legate instanțele sa fie toate aceleași, ci este de ajuns ca una dintre persoane sa figureze in ambele instanțe”.

Din conținutul prezentului articol desprindem următoarele condiții ce trebuie îndeplinite pentru a funcționa excepția de conexitate:

– existența a două sau mai multe cauze pendente la aceeași instanță sau la instanțe diferite, în care macăr o parte să coincidă:

Această condiție se concentrează asupra părții subiective a instituției excepției de conexitate, vizând în primul rând părțile din cauzele aflate pe rol.

Din acest punct de vedere, legiuitorul impune identitatea a cel puțin unei singure părți la cauzele aflate pe rol în fața instanțelor judecătorești.

– respectivele acțiuni sa fie caracterizate printr-o strânsă legătură în ceea ce privește cauza si obiectul acestora

Spre deosebire de litispendență, în cazul conexității, acțiunile își păstrează individualitatea, acestea necontopindu-se într-un singur proces.

În acest sens, instanța supremă a apreciat, prin decizia nr. 1161/1971 , că instanțele judecătorești pot dispune conexarea cauzelor între care există o strânsă legătură, ceea ce nu înseamnă că ”pricinele conexate și-au pierdut individualitatea și s-au contopit într-un singur proces al cărui obiect l-ar forma totalul aritmetic al pretențiilor formulate de părțile din acțiunile conexate.”

Acțiunile conexate prezintă individualitate, însă judecata lor se face de aceeași instanță.

Prin urmare, conexarea cauzelor trebuie să asigure buna judecată a acestora, pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii și reducerea cheltuielilor de judecată.

Prin actualele reglementări, legiuitorul lasă la aprecierea instanței necesitatea conexării cauzelor aflate pe rol.

Sub aspectul invocării excepției de conexitate, aceasta poate fi invocată de părți sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanței ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunța asupra excepției.

Prin urmare, excepția de conexitate poate fi invocată chiar de către judecător, deși părțile interesate nu cerut-o. Însă, legea prevede și momentul până la care această excepție poate fi invocată, respectiv până la primul termen de judecată.

În prezentul articol, legiuitorul stabilește și competența de soluționare a excepției de conexitate, stipulând că asupra acesteia se poate pronunța numai instanța ulterior sesizată.

De la această regulă, noul cod de procedură civilă stipulează și o excepție, respectiv situația în care reclamantul și pârâtul cer trimiterea cauzei la una dintre celelalte instanțe.

Însă, în situația în care una dintre cereri este de competența exclusivă a unei instanțe, conexarea se va face la acea instanță.

De asemenea, ultimul alineat din prezentul articol stipulează că în orice stare a judecății, procesele conexate pot fi disjunse și judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată.

3. Excepția autorității lucrului judecat

Potrivit reglementării Noului Cod de procedură civilă, s-a renunțat la sintagma “putere de lucru judecat”, deoarece această sintagmă a stârnit controverse în doctrină, producând confuzii, iar sfera noțiunii de autoritate de lucru judecat a fost extinsă si asupra înțelesului noțiunii de putere de lucru judecat.

Prin această modificare a C. proc. civ. s-a adus o îmbunătățire, deoarece legiuitorul a soluționat controversele stârnite referitoare la partea din hotărârea judecătorească care se bucură de puterea de lucru judecat, actualmente fiind prevăzut în mod expres ca autoritatea de lucru judecat se întinde atât asupra dispozitivului hotărârii, cât și asupra considerentelor pe care acesta se sprijină.

Aceasta nouă reglementare a instituției autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești reprezintă o legiferare a opiniei doctrinare majoritare cu privire la acest aspect, în sensul că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se extinde și asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesara a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o alta hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

De aici desprindem concluzia că sintagma „lucru judecat” al unei hotărâri judecătorești are doua accepțiuni:

Stricto sensu semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care elimină judecarea unui nou proces între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauza (exclusivitatea);

Lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care prezumă că hotararea este în concordanță cu adevărul și că nu trebuie contrazisă de o alta hotărâre (obligativitatea).

“Autoritatea de lucru judecat” si “puterea de lucru judecat” nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenta unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invoca obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces sa fie aceleași părți, sa se discute același obiect si aceeași cauza.

În acest sens, în doctrină s-a subliniat această distincție, remarcându-se că autoritatea lucrului judecat reprezintă o ”calitate atașată hotărârii de la momentul adoptării ei și până la expirarea termenului de exercitare a căilor de atac de reformare sau de retractare ori, după caz, până la respingerea acestora”, iar puterea lucurului judecat ”o calitate atașată hotărârii care nu mai poate fi reformată sau retractată.”

De asemenea, doctrinarii remarcau că ”este inexact să spunem că numai hotărârile definitive au putere de lucru judecat. Orice hotărâre are această putere și își produce efectele până la sfărâmarea ei însă, la hotărârile instanțelor de fond, care pot fi atacate cu recurs, puterea lucrului judecat este provizorie și se consolidează, fie prin exprimarea termenului de recurs, fie prin respingerea recursului.”

În acest sens, Noul Cod de procedură civilă reglementează în mod clar acest aspect în art. 430, care stipulează în alin. 1 următoarele: ”Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.”

Prin urmare, noțiunea puterii lucrului judecat are în vedere efectele produse de o hotărâre judecătorească pronunțată, cărora legiuitorul le asigură eficiența.

De aici desprindem concluzia că de autoritatea lucrului judecat nu beneficiază decât hotărârea pronunțată asupra fondului cauzei, ci și hotărârile pronunțate cu ocazia invocării excepțiilor procesuale sau a altor incidente procesuale de natură să amâne sau să împiedice desfășurarea procesului (cererea de suspendare; cererea de amânare a judecării cauzei; cererea de trimitere a dosarului către o altă secție a aceleiași instanțe pentru necompetență funcțională etc).

Astfel, potrivit acestei reglementări, dacă un anumit litigiu a fost soluționat definitiv pe cale incidentala sau pe fond anterior, acesta dobândește autoritate de lucru judecat.

Noile reglementări ale Codului de Procedură Civilă sunt în conformitate cu jurisprudența și uzanțele CEDO, care stabilesc că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art.6.1 din CEDO nu face nicio diferențiere între cauzele prin care s-a admis acțiunea și cele prin care s-a respins acțiunea, hotărârea fiind respectată și aplicată indiferent de rezultatul procesului (SC Pilot Service c. Romaniei – anul 2008).

Cu privire la efectele lucrului judecat, legiuitorul stipulează că ”nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.”

La fel ca în reglementarea anterioară (art. 1201 C. civ.), aceeași triplă identitate de elemente (părți, obiect, cauză) determină existența lucrului judecat, astfel încât să nu mai poată fi reluate dezbaterile judiciare asupra raportului juridic soluționat jurisdicțional.

De asemenea, oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Exceptia puterii lucrului judecat a fost consacrata si de practica judiciara de la cel mai inalt grad de control judiciar.

Astfel, in conformitate cu Decizia 631/10 martie 1973 a Tribunalului Suprem, Secția Civilă “pentru ca să existe identitate de obiect între două acțiuni, nu este nevoie ca obiectul sa fie formulat în ambele acțiuni în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acestor acțiuni sa rezulte ca scopul final urmărit de reclamant este același în ambele acțiuni si, chiar dacă în primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidenta un drept invocat de o parte, soluția data de instanța are putere de lucru judecat într-o acțiune în care se încearcă valorificarea aceluiași drept”.

Din analiza jurisprundeței s-a desprins concluzia conform căreia ”cauza diferită a unor cereri de chemare în judecată, chiar dacă finalitatea lor – anularea actului – este aceeași, nu justifică reținerea autorității de lucru judecat, întrucât cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecății, ci și la temeiurile de drept ale cererii, neputând exista putere de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluționat același litigiu pe un alt temei juridic.”

În acest sens, anexez decizia 3125 din 16 octombrie 2014.

Elementele autorității lucrului judecat

În cazul lucrului judecat, tripla identitate de elemente – părți, obiect, cauză – privește evitarea reluării judecății asupra unui litigiu asupra acelorași elemente care au definit cadrul procesual cu ocazia primei judecăți.

Identitatea de obiect (eadem res) se referă atât la bunul material în privința căruia este formulată pretenția, cât și dreptul subiectiv al părții.

De asemenea, o cerere privitoare la un drept accesoriu poate să nu lege instanța ulterioară sesizată cu o cerere privind dreptul principal.

Identitatea de cauză (eadem causa petendi) privește actul sau faptul juridic ori material care stă la baza dreptului pretins prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au contribuit la intentarea acesteia.

Cauza cererii nu se identifică cu dreptul subiectiv civil pretins prin acțiunea intentată, ea fiind reprezentată de izvorul dreptului respectiv.

Cauza nu trebuie confundată nici cu mijloacele de probă, astfel încât, dacă într-o a doua acțiune nu se invocă un nou temei al dreptului, ci doar un alt mijloc de dovadă a acestuia, va exista identitate de cauză.

Conceptul de cauză a fost determinat și de către jurisprudență. În acest sens, instanța supremă a stabilit: ”principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.”

Identitatea de persoane (eadem condicio personarum) presupune identitatea părților în aceeași calitate juridică, pentru că ceea ce este stabilit prin hotărâre judecătorească între două persoane nu poate, în principiu, să aibă efecte asupra terțelor persoane.

Însă, ca excepție, există o categorie de persoane, care deși nu ia parte la proces, asupra acesteia se răsfrâng efectele hotărârii judecătorești datorită raporturilor lor cu părțile. Această categorie este reprezentată de avânzi-cauza (habentes causam), dintre care amintesc: creditorii chirografari, succesorii universali și cu titlu universal/particular, creditorii ipotecari etc.