.exceptii de Procedura

Excepții de procedurã

Cuvânt înainte

România zilelor noastre are statutul unei țãri candidate la integrarea în Uniunea Europeanã. Pentru a reâspecta termenulâ de 1 ianuarie 2007 trebuie evitatã activarea clauzei de salvgardare inclusã cu scop suspensiv în Tratatul de aderare al României și Bulgariei la Uniunea Europeanã, semnat la 25 aprilie 2005, la Bruxelles. Pendente conditione trebuie depuse eforturi concertate de cãtre instituțiile abilitate, astfel încât motivele de îngrijorare ale eurocomunitarilor sã se dovedeascã nefondate.

Ni se cere performanțã, dar mai ales constanțã în procesul de realizare a reformelor, o atenție deosebitã fiind acordatã sistemului judiciar, puterii judecãtorești în general. Ideea de bazã ce trebuie reținutã ține de standardul avut în vedere la aprecierea rezultatelor. Așa cum în procesul civil, judecãtorul aplicã o anumitã metodã, așa și Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, pe baza rapoartelor Comisiei Europene și dupã votul Parlamentului European, va aprecia mãsura în care statul candidat corespunde nivelului cerut a fi îndeplinit. În esențã, România are nevoie de o putere judecãtoreascã puternicã. Aceasta trebuie sã fie independentã, profesionistã și operativã.

Dacã transpunerea acquis-ului comunitar în legislația internã este un proces în mare parte realizat, aplicarea dispozițiilor transpuse în funcționarea de zi cu zi a instituțiilor statului rãmâne de actualitate. Astfel, în raporturile cu responsabilii Uniunii Europene nu se mai negociazã pe capitole, ci se abordeazã aspectele sensibile în mod tematic.

Justiția este preocuparea comunã a partenerilor de dialog, și, pare-se, elementul central al aprecierii performanțelor României vis-à-vis de clauza de salvgardare. Este diligent din partea statului român sã continuie eforturile de eficientizare a sistemului judiciar, atât la nivelul instituțional propriu-zis ( notãm aici reformele CSM, PNA / DNA, INM, ICCJ etc. ), cât mai ales la nivelul operațional al mecanismului concret în care se oglindește “actul de justiție”. De aici rezultã cã în prezent, principalul punct de interes este reprezentat de procedurã, de dreptul procesual și nu atât de dreptul material.

Dreptul procesual civil este ansamblul normelor juridice care reglementeazã modul de judecatã de cãtre instanțele judecãtorești a pricinilor privitoare la drepturi civile și la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiției, precum și modul de executare silitã a hotãrârilor judecãtorești sau a altor titluri executorii”. Procedura civilã conține regulile dupã care se desfãșoarã judecata (cognitio) și executarea silitã (executio), și reprezintã numai o parte a dreptului procesual civil, alãturi de jurisdicția și de teoria acțiunii civile. Jurisdicția cuprinde regulile ce guverneazã organizarea judiciarã și compentența instanțelor judecãtorești, astfel încât cel interesat sã se adreseze fie instanței, fie organului de jurisdicție ori cu activitate jurisdicționalã cãruia prin lege i-a fost recunoscutã aptitudinea de a soluționa un litigiu. Teoria acțiunii civile constituie punctul de trecere de la jurisdicție la procedura civilã și aratã condițiile în care o persoanã poate obține recunoașterea sau stabilirea drepturilor și intereselor sale legitime.

Aceste precizãri sunt menite sã încadreze cu sfera cea mai largã, aspectele ce țin de eficacitatea procesului civil ca mijloc de realizare a justiției. Cu cât sunt mai pregnante garanțiile juridice cum cã fiecare proces în parte se va desfãșura în litera și spiritul legii (procesuale), cu atât justiția, în ansamblul sãu, va fi consideratã ca respectând standardul impus de Uniunea Europeanã.

Este nevoie așadar, de o abordare echidistantã, științificã, cu temperãri practice a tot ceea ce face o justiție sã funcționeze bine, sau dimpotrivã, sã fie depãșitã, inadecvatã.

Procesul civil este ordonat de o serie de principii, dintre care unul deosebit de important, în contextul examenului comunitar al sistemului judiciar român, este acela al dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.Trei texte converg spre consacrarea lui:

a). art. 6 pct. 1 din CEDO,

b). art. 21 alin. 3 din Constituție,

c). art. 10 din legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã.

Pentru a aprecia termenul ca fiind rezonabil se analizeazã perioada de timp cuprinsã între momentul sesizãrii instanței și momentul soluționãrii definitive și irevocabile a cauzei. Dar dacã au fost îndeplinite proceduri prealabile trebuie sã se aibã în vedere data de la care s-a acționat pentru rezolvarea problemei litigioase, dupã cum aceastã soluție trebuie reținutã și în cazul în care s-a formulat o excepție de neconstituționalitate.

Cu toate cã principiul operativitãții nu este consacrat expres de Codul nostru de procedurã civilã, existã câteva texte care urmãresc tocmai scurtarea pe cât posibil a duratei unui proces. Putem da exemplul articolelor: art. 89 alin. 1, teza a II-a, art. 153 alin. 2, art. 155 alin. 1, art. 156 alin. 1, art. 260 alin. 1, ori art. 581 alin. 3. La fel de bine putem considera cã instituirea procedurii de administrare a probelor de cãtre avocați slujește aceluiași scop.

Totuși, practica demonstreazã cã durata unui proces civil în România este la limita rezonabilitãții – și aceasta deoarece oricâtã grijã ar arãta legiuitorul, textele de lege nu surprind soluții care sã garanteze rezultatul dorit. Sã fie oare lipsa de inspirație a puterii legislative singura cauzã a lipsei de operativitate? Ori sunt mai numeroase motivele pentru care derularea unui process, de la sesizarea instanței, dezbateri și pânã la hotãrâre, este atât de cronofagã.

Douã serii de argumente pot fi aduse în explicarea mecanismului. O primã categorie este reprezentatã de aspectele ce țin de caracterul formalist al dreptului procesual civil, iar cea de-a doua categorie corespunde principiului disponibilitãții.

Formalismul dreptului procesual civil român este dat de faptul cã actele de procedurã sunt supuse unor condiții de formã și unor termene. Solemnitatea cere formã, care presupune inevitabil trecerea timpului. Pentru a marca importanța fiecãrui mijloc procedural, Codul de procedurã civilã reglementeazã pe larg condițiile în care se poate face cererea de chemare în judecatã, întâmpinarea, cererea reconvenționalã, cererile de intervenție, apãrãrile pe fond, excepțiile procesuale etc. Sunt prevãzute, de asemenea, și sancțiunile eludãrii acestora. Rezultatul este asigurarea unei discipline procesuale care profitã atât instanței, cât și pãrților. Astfel, consumarea de timp pentru parcurgerea “formelor” este un rãu, dar un rãu necesar, cãci altminteri ar fi dezordine acolo unde ar trebui ordine.

La rândul lui, principiul disponibilitãții vine sã explice de ce parcurgerea în evoluție a procesului civil necesitã timp. Procesul presupune în esențã, posibilitatea pãrților de a dispune de obiectul lui – dreptul material, precum și de mijloacele procesuale de apãrare a acestui drept – dreptul procesual.

Unul dintre drepturile cuprinse în sfera principiului enunțat este dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecatã sau ale apãrãrii. Limitele cererii de chemare în judecatã, ale cadrului procesual în care se va desfãșura judecata cu privire la obiect (pretenția concretã dedusã judecãții) și la pãrți (persoanele între care existã raportul juridic litigios) sunt fixate de reclamant. Limitele apãrarii sunt determinate de pârât, în funcție de interesele sale personale.

Așa cum practica instanțelor române, ca și de pretutindeni, o aratã, excepțiile procesuale sunt cele mai eficace, și prin aceasta, cele mai uzitate, mijloace de a “paraliza” soluția cursivã, și mai ales, rapidã, a procesului civil. Definirea acestora urmeazã sã incadreze mai strâns subiectul de interes. Surprindem astfel, ”comment faire-ul” derulãrii cu maxim de operativitate a fazelor și etapelor procesului civil.

Excepțiile procesuale constituie mijloace de apãrare, fãrã a se confunda cu apãrãrile în fond. Ele sunt o formã de manifestare a acțiunii civile, presupunând prin urmare existența unui proces civil în curs de desfãșurare / soluționare. Fãrã a insista prea mult, reținem cã pot fi definite ca acele mijloace, prin care, în cadrul procesului civil, partea interesatã, procurorul sau instanța din oficiu invocã, în condițiile prescrise de lege și fãrã a pune în discuție fondul pretenției deduse judecãții, neregularitãți procedurale sau lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune, urmãrind întârzierea sau împiedicarea judecãții în fond.

Dintre toate, excepțiile de procedurã și nu cele de fond, sunt percepute ca subterfugii care permit proceduristului abil sã gãseascã acea dezvoltare a procesului care sã convinã cel mai mult clientului sãu. Obiectul excepțiilor de procedurã poate consta în invocarea încãlcãrii unor norme:

a) de competențã,

b) de compunere sau constituire a instanței,

c) privind condițiile de îndeplinire a actelor de procedurã, inclusiv termenele în care trebuie efectuate,

d) privind procedura de judecatã ori prin care se solicitã luarea anumitor mãsuri pentru buna desfãșurare a judecãții și preîntâminarea unor soluții contradictorii.

Invocându-se aceste neregularitãți procedurale, se exploateazã la maximum în folosul uneia dintre pãrți mecanismele amenajate de lege. Dacã folosirea excepțiilor se face în scopul unic de a șicana adversarul, se poate vorbi chiar, de o apãrare abuzivã, prin nesocotirea prevederilor art. 723 alin. 1 C. proc. civ. Coroborandu-le cu prevederile art. 129 alin. 1 C. proc. civ. se impune pãrților obligația de a se folosi cu bunã-credințã de drepturile lor și potrivit scopului în vederea cãruia au fost recunoscute de lege. De pildã, pârâtul invocã cu rea credințã o excepție, deși știa cã nu este întemeiatã, ori invocã o excepție relativã dupã trecerea termenului în care îi era îngãduit sã o facã, numai pentru a obține amânarea judecãții.

Desigur, nu putem susține cã a invoca excepții de procedurã și / sau de fond înseamnã în mod automat șicanarea bunului mers al procesului cãci ele fac parte din apãrãrile – în sens larg – pe care le are la îndemânã cel aflat în poziție procesualã pasivã, iar dreptul la apãrare este garantat, atât în sens material – ca un complex de drepturi și garanții procesuale instituite de lege pentru a da posibiliatea pãrților sã-și apere interesele legitime, cât și în sens formal – ca drept al pãrții de a-și angaja un apãrãtor.

Totuși, prin efectele pe care tind sã le realizeze, aceste mijloace procesuale duc cel puțin la întârzierea judecãții. Dacã admiterea excepțiilor de fond duce, de regulã, la anularea sau respingerea cererii ca prematurã, lipsitã de interes, inadmisibilã etc. – ceea ce înseamnã cã, în principiu, aceste excepții sunt peremptorii – excepțiile de procedurã tind fie spre întârzierea judecãții, fie spre împiedicarea acesteia, uneori aceeași excepție fiind dilatorie sau, dupã caz peremptorie. Este exemplul excepției de necompetențã.

Este evident, așadar, cã, fie și pentru “the right reasons”, se ajunge la o prelungire a duratei de timp necesarã pentru soluționarea litigiului.

De aici rezultã problema: cum anume trebuie fãcut echilibrul între nevoia de apãrare prin orice mijloc procesual adecvat și exigența operativitãții întregului proces civil, sau, altfel spus: când anume invocarea unei excepții de procedurã este doar un mijloc de apãrare cerut cu necesitate de poziția procesualã, și nu expresia procesualã a unui demers de șicanare.

Excepțiile de procedurã apar în aceastã luminã de intensitãți diferite: ca un mijloc util / indispensabil în mâinile însetatului de dreptate sau, dimpotrivã, ca un mijloc letal în mâinile rãuvoitorului.

Pentru a gãsi un rãspuns, ne plasãm pe poziția specialistului în drept procesual civil și ne îndreptãm atenția în egalã mãsurã asupra tezelor doctrinale și jurisprudenței instanțelor române. Demersul cognitiv își propune sã surprindã aceste instituții juridice “în mișca – în sens larg – pe care le are la îndemânã cel aflat în poziție procesualã pasivã, iar dreptul la apãrare este garantat, atât în sens material – ca un complex de drepturi și garanții procesuale instituite de lege pentru a da posibiliatea pãrților sã-și apere interesele legitime, cât și în sens formal – ca drept al pãrții de a-și angaja un apãrãtor.

Totuși, prin efectele pe care tind sã le realizeze, aceste mijloace procesuale duc cel puțin la întârzierea judecãții. Dacã admiterea excepțiilor de fond duce, de regulã, la anularea sau respingerea cererii ca prematurã, lipsitã de interes, inadmisibilã etc. – ceea ce înseamnã cã, în principiu, aceste excepții sunt peremptorii – excepțiile de procedurã tind fie spre întârzierea judecãții, fie spre împiedicarea acesteia, uneori aceeași excepție fiind dilatorie sau, dupã caz peremptorie. Este exemplul excepției de necompetențã.

Este evident, așadar, cã, fie și pentru “the right reasons”, se ajunge la o prelungire a duratei de timp necesarã pentru soluționarea litigiului.

De aici rezultã problema: cum anume trebuie fãcut echilibrul între nevoia de apãrare prin orice mijloc procesual adecvat și exigența operativitãții întregului proces civil, sau, altfel spus: când anume invocarea unei excepții de procedurã este doar un mijloc de apãrare cerut cu necesitate de poziția procesualã, și nu expresia procesualã a unui demers de șicanare.

Excepțiile de procedurã apar în aceastã luminã de intensitãți diferite: ca un mijloc util / indispensabil în mâinile însetatului de dreptate sau, dimpotrivã, ca un mijloc letal în mâinile rãuvoitorului.

Pentru a gãsi un rãspuns, ne plasãm pe poziția specialistului în drept procesual civil și ne îndreptãm atenția în egalã mãsurã asupra tezelor doctrinale și jurisprudenței instanțelor române. Demersul cognitiv își propune sã surprindã aceste instituții juridice “în mișcare”, și nu static, abordând mai întâi problema definiției, naturii juridice, a delimitãrilor și clasificãrilor excepțiilor de procedurã ( I.), pentru a insista apoi, pe analiza procedurii de soluționare a excepțiilor procesuale ( II.).

Cuprins

Introducere

Analiza instituției juridice a excepțiilor de procedurã trebuie sã aibã ca punct de plecare izvorul juridic, textul de lege care consacrã noțiunea și o reglementeazã. Prin urmare, trebuie reținut rolul de sediu al materiei pe care îl are, în mod necesar, Codul de procedurã civilã. La o primã vedere observãm cã acesta nu definește excepțiile de procedurã, și nici nu consacrã principii generale ale instituției juridice într-un capitol, ori secțiune distinctã. De altfel, în secțiunea a II-a din Capitolul III, din Titlul III al Cãrții a II-a este determinat doar regimul juridic al unora din cele mai importante excepții de procedurã.

Totuși, în același Cod pot fi gãsite articole în care se utilizeazã formula genericã de “excepții de procedurã”, într-o abordare vãdit integratoare. Care este utilitatea acestor întrebuințãri, daca nu aceea de a o încadrare comunã, un regim comun? Este adevãrat cã în Codul nostru de procedurã civilã nu este adoptatã soluția Codului francez de procedurã civilã, Nouveau Code de Procédure Civile, care trateazã materia de o manierã clarã și grupat. Însã interesul codului francez este unul mult mai pregnant, și anume, acela de a delimita regimul juridic al excepțiilor de procedurã, de cel al finelor de neprimire, în condițiile în care în dreptul procesual francez nu sunt consacrate excepțiile de fond. Conform NCPC existã doar cinci categorii de excepții de procedurã: excepția de necompetențã (art. 75 – 95), excepția de litispendențã și conexitate (art. 100 – 107), excepțiile dilatorii (art. 108 – 111) și excepția de nulitate (art. 112 – 121). Toate celelalte cazuri care în dreptul nostru procesual sunt încadrate în categoria excepțiilor de fond, ori în cea a apãrãrilor pe fond, sunt fine de neprimire, deși existã în art. 122 din NCPC o definiție aparent restrictivã a noțiunii.

Spre deosebire de soluțiile Codului Francez de procedurã civilã, Codul în vigoare în România nu trebuie sã delimiteze cu atâta exigențã excepțiile de procedurã, fãrã ca acest lucru sã semnifice absența unui regim juridic propriu definibil ca totalitate a normelor juridice și regulilor de drept care reglementeazã neregularitãțile procesuale ce pot fi invocate prin acest mijloc. Natura juridicã a acestuia permite evidențierea deosebirilor și asemãnãrilor cu alte instituții juridice, precum și procedura de soluționare ce cuprinde condițiile de invocare și judecatã propriu-zisã.

Este util, prin urmare sã structurãm dizertația în douã subpãrți. Prima este consacratã definirii, examinãrii naturii juridice, realizãrii delimitãrilor fațã de alte instituții juridice și clasificãrilor ce se impun, iar a doua cuprinde analiza procedurii de soluționare a excepțiilor procesuale.

I. Definiție. Naturã juridicã. Delimitãri. Clasificãri

Instituția juridicã a excepțiilor de procedurã a suscitat, și încã o mai face, un interes deosebit din partea specialiștilor în drept, datoritã locului și rolului jucat în derularea unui proces civil, care poate fi apreciat el însuși ca un mijloc de apãrare. Procesul civil este definit ca “activitate desfãșuratã de instanțã, pãrți, organe de executare și de alte persoane sau organe care participã la înfãptuirea de cãtre instanțele judecãtorești a justiției în pricinile civile, în vederea realizãrii sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecãții, a executãrii silite a hotãrârilor judecãtorești sau a altor titluri executorii conform procedurii prevãzute de lege”. El este un mijloc de apãrare atât pentru reclamant, cât și pentru pârât. Reclamantul apeleazã la forța de constrângere a statului pentru a-i fi respectat dreptul / interesul lezat prin acțiunea ori inacțiunea persoanei arãtatã ca subiect de drept ce trebuie sã rãspundã juridic, iar pârâtul are “cadrul” necesar – i se oferã posibilitatea sã se opunã pretențiilor adversarului și, dacã dovedește lipsa de temeinicie a acestora, sã își consolideze situația juridicã premergãtoare litigiului.

Excepțiile de procedurã sunt mijloace de apãrare alãturi de excepțiile de fond, apãrarile pe fond, cererea reconvenționalã și, în procedura altor țãri, de exemplu : Franța, Belgia, Canada, finele de neprimire (les fins de non-recevoir).

Rolul mijloacelor de apãrare – în general – în procesul civil este unul primordial. Ele sunt instrumentul prin care se asigurã respectul unor principii fundamentale precum egalitatea în drepturi a pãrților și principiul dreptului la apãrare. Cu cât dreptul pozitiv încadreazã mai bine mijloacele procesuale de apãrare sub aspectul numarului particularitãților, condițiilor și termenelor în care pot fi invocate ca și cel al sancțiunii nerespectãrii lor, cu atât mai mult putem considera cã nivelul de civilizație al societãții este superior.

Astfel, mijloacele de apãrare reglementate de legea procesualã asigurã respectul adversarului prin opunerea unor arme de aceeași naturã. Conflictul se desfãșoarã pe tãrâmul dreptului, iar armele sunt juridice. În același timp, mijloacele de apãrare sunt instrumente pentru aflarea adevãrului și o garanție a examenului obiectiv și rațional al pretențiilor pãrților.

Judecãtorului nu îi mai rãmâne decât sã-și ordoneze raționamentul pe tiparul:

Da mihi factum, dabo tibi jus.

Da mihi jus, judicium dabo.

Din toate aceste elemente se desprinde cu necesitate nevoia de a structura demersul cognitiv pe douã direcții complementare.

În primul rând trebuie sã definim noțiunea excepțiilor de procedurã și sã clarificãm natura lor juridicã ( A ).

În al doilea rând, se impune realizarea unor delimitãri fațã de alte noțiuni sub aspectul conținutului și al sferei de aplicare, precum și clasificarea excepțiilor de procedurã în virtutea unor criterii pertinente ( B ).

( A ) Excepțiile de procedurã : definiție și naturã juridicã

1. Etimologie și evoluție

Conceptul de excepție evocã în limbajul obișnuit, orice abatere de la o regulã generalã și provine din substantivul latin “exceptio”, care înseamnã “a lua din”, “a împuțina”, “a anihila”. Cu aceastã din urmã semnificație, termenul de excepție a fost folosit și în dreptul roman, spre a defini mijlocul prin care pârâtul urmãrea sã evite condamnarea sa, ori numai sã obținã o întârziere a judecãții.

În limbajul juridic, excepția a început sã fie folositã în dreptul roman din epoca clasicã, în procedura numitã “formularã”, dar cu un înțeles și un rol diferit fațã de excepția din dreptul modern. Excepțiile reprezentau, alãturi de prescripții, prescriptiones, o parte secundarã, accesorie a formulei. Ele erau înscrise în formulã, dacã pãrțile cereau aceasta. În formula pretorului, excepția era inseratã între intentio și condemnatio, celelalte pãrți fiind demonstratio și adiudecatio.

La romani, excepțiile erau întrebuințate când dreptul civil, dreptul vechi, venea în contradicție cu echitatea, cu dreptul nou de origine pretorianã. Se urmãrea paralizarea aplicãrii regulii de drept civil care forma fundamentul pretenției exprimate în “intentio”.

Prin excepție, pârâtul nu nega dreptul reclamantului, dar invoca un fapt, ridica obiecții care sã paralizeze pretenția reclamantului. Apãrarea era o negare directã a pretenției și nu era trecutã în formulã deoarece “judecãtorul trebuie sã se ocupe de ea prin singurul fapt cã trebuie sã vadã dacã pretenția reclamantului este întemeiatã”. Excepția, dimpotrivã, era o apãrare indirectã pe care judecãtorul trebuia sã o ia în considerare numai dacã pârâtul ceruse inserarea în formulã. Rezultã, așadar, cã excepția a apãrut ca un mijloc de apãrare la care putea sã apeleze pârâtul, nu și reclamantul.

Excepția modernã se deosebește de cea din procedura formularã a dreptului roman, pentru cã în prezent nu mai existã deosebirea care exista între dreptul civil și dreptul pretorian. În ambele situații, excepția îndeplinește o funcție identicã: aceea de a opri sau de a amâna condamnarea, dar fãrã a contrazice fondul dreptului.

În doctrina româneascã au fost date definiții care surprind trãsãturile esențiale ale noțiunii, încã de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Codul nostru de procedurã civilã a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, în timpul guvernãrii lui Mihail Kogãlniceanu, fiind una din reformele de bazã inițiate și puse în practicã de distinsul om de stat. Principatele Unite ale Moldovei și Țãrii Românești erau un stat tânar care avea nevoie de instituții puternice în fiecare domeniu de activitate, inculsiv în cel al dreptului. Codul Civil adoptat în 1864 avea nevoie de un Cod de procedurã civilã care sã îl impunã definitiv în societatea româneascã.

Destul de devreme, doctrina a definit instituția juridicã a excepțiunilor ca “mijloace prin care pârâtul face ca cercetarea procesului sã fie amânatã sau supusã la oarecare condițiuni de formã. Când el invocã excepțiuni, prin aceasta chiar refuzã a accepta sã discute cu reclamantul, sau din cauza calitãții sale (art. 106), sau pentru cã tribunalul […] nu e competent (art. 108), sau cã instanța nu e angajatã în mod regulat (art. 111), sau cã legea îi dã dreptul de a amâna procesul pânã la un timp oarecare (art. 112-114). Toate aceste mijloace constituie excepțiuni […] . Excepțiunea propriu-zisã nu constituie o apãrare de fond. Tinde mai mult a critica forma, sau a amâna examinarea fondului.”

În 1928 V. G. Cãdere era de pãrere cã „excepțiile de procedurã propriu-zise” sunt „mijloace invocate de pãrți în scopul de a opri câtva timp în loc procedura pentru completarea unor formalitãți… Într-un cuvânt, efectul excepțiilor de procedurã este de a provoca o oprire momentanã în mersul procesului, fãrã a angaja prin aceasta nici o dezbatere asupra fondului.”

În 1983, Al. Bacaci reia teza autorului Gr. Porumb din 1966 și definește noțiunea vizând doar partea formalã a procesului, pentru motivul cã “efectele imediate ale excepțiilor nu trebuie reflectate în definiție, cãci, datã fiind varietatea excepțiilor, ele nu pot fi relevate decât prin analiza fiecãrei excepții în parte”. În opinia acestui autor excepțiile de procedurã reprezintã clasa cu sfera de aplicare cea mai largã. În interiorul ei sunt douã subclase și anume: subclasa excepțiilor de procedurã propriu-zise și subclasa excepțiilor de fond. Aceastã ordonare a noțiunilor reiese din înțelegerea excepțiilor de procedurã ca reprezentând “acele mijloace procesuale prin care pãrțile, procurorul când participã la proces, și uneori, instanța din oficiu, fãrã a pune în discuție fondul dreptului dedus judecãții, cerând refacerea actelor de procedurã neregulat întocmite, declinarea competenței, anularea cererii ca lipsindu-i elementele esențiale, respingerea acțiunii ca fiind prescrisã etc. – într-un cuvânt, speculând încãlcãri ale normelor procesuale – asigurã respectarea cu strictețe a prevederilor legale privind desfãșurarea procesului civil.”

În același an, alți autori, S. Zilberstein și V. M. Ciobanu, au criticat definiția datã de Al. Bacaci arãtând, în esențã, cã noțiunea de excepție de procedurã nu o include pe cea de excepție de fond, dispozițiile art. 137 alin. 1 C. proc. civ. fiind clare în acest sens. Aceiași autori aduc și alte critici. Astfel, fațã de intenția de a da o definiție generalã, precizarea cã prin excepțiile de procedurã, vazute ca noțiune de gen, se semnaleazã încãlcarea normelor procesuale, nu este riguros exactã, pentru cã prin excepțiile de fond, incluse și ele în noțiunea de „excepții de procedurã”, se invocã încãlcãri ale normelor de drept material Putem da exemplul excepției autoritãții de lucru judecat, prin care se invocã nesocotirea dispozițiilor art. 1201 Cod civil, ori al excepției prescripției, prin care se invocã încãlcarea prevederilor Decretului nr. 167/1958.

Este criticat de asemenea, faptul cã se pune semnul egalitãții între cererile de anulare, declinare de competențã ori respingere a acțiunii – cereri pe care instanța este obligatã a le soluționa prin hotãrâri – și semnalarea unor încãlcãri ale normelor procesuale. În egalã mãsurã constituie o criticã faptul cã excepțiile de procedurã sunt considerate ca fiind singurul mijloc procesual prin care se urmãrește respectarea cu strictețe a prevederilor legale privind desfãșurarea procesului civil.” Rezultã, în opinia autorilor S. Zilberstein și V.M. Ciobanu cã aceastã finalitate nu este un element specific, care sã caracterizeze aceastã instituție și sã o diferențieze de altele. Aceasta nu este diferența specificã pe care o definiție trebuie sã o cuprindã.

La începutul anilor `90 , G. Boroi și I. Dealeanu, prin definițiile pe care le dau excepțiilor de procedurã, fac dovada impunerii opiniei profesorilor S. Zilberstein și V. M. Ciobanu exprimatã încã din 1983. Se admine, deci, cã excepțiile procesuale reprezintã noțiunea gen, clasa cu sfera de cuprindere cea mai largã. Excepțiile de procedurã și excepțiile de fond sunt subclasele, noțiunile specie. Criteriul avut în vedere este acela al obiectului.

Excepțiile procesuale „sunt incidente ce apar în cursul procesului civil, urmând a fi soluționate de cãtre instanțã, de regulã, înainte de abordarea fondului litigiului. Excepția procesualã ar fi forma prin care se obiectiveazã incidentul.” „Excepțiile de procedurã sunt doar acele mijloace prin care, în cadrul procesului civil, partea interesatã, procurorul sau instanța din oficiu invocã în condițiile prescrise de lege și fãrã a pune în discuție fondul pretenției dedusã judecãții, neregularitãți procedurale […] urmãrind întârzierea sau împiedicarea judecãții în fond.”

În 1997, prin editarea celui de al II-lea volum al Tratatului teoretic și practic de procedurã civilã, profesorul V. M. Ciobanu fixeazã definitiv opinia exprimatã încã din 1983, ca rãspuns la teza lui Al Bacaci, ca fiind opinia ce trebuie reținutã în definirea excepțiilor procesuale.

Ca specie a genului, excepțiile de procedurã pot fi definite ca acele excepții procesuale prin care, în condițiile legii, partea interesatã, procurorul sau instanța din oficiu, invocã în cadrul procesului civil și fãrã a pune în discuție fondul dreptului neregularitãții procedurale privitoare la compunerea și constituirea instanței, competența acesteia și la procedura de judecatã urmãrind dupã caz, declinarea competenței, amânarea judecãții, refacerea unor acte, anularea, respingerea și perimarea cererii, în alți termeni întârzierea sau împiedicarea judecãții.

2. Examenul naturii juridice

În examinarea naturii juridice a excepțiilor de procedurã trebuie pornit de la evidențierea trãsãturilor acestora, ca specie a excepțiilor procesuale. Particularitãțile reținute constant în doctrinã pentru noțiunea-gen sunt și particularitãțile noțiunii-specie.

În primul rând, excepția constituie o formã de manifestare a acțiunii, și ca atare nu poate fi analizatã separat de un proces civil pendente. Formal, excepția corespunde unei pretenții care este adusã înaintea judecãtorilor și supusã dezbaterilor contradictorii. Ea presupune un proces deschis, iar „obiectul unei excepțiuni poate de mai multe ori fi invocat și pe cale principalã; dar în asemenea caz, nu ne mai gãsim în fața unei excepțiuni, ci a unei reclamațiuni obicinuite”. Tocmai pentru cã aceste excepții se pot invoca între pãrți în cursul procesului, ele sunt numite „procesuale” incluzând în aceastã sferã, atât excepțiile de procedurã care ne intereseazã cu predilecție, cât și excepțiile de fond.

În al doilea rând, excepția de procedurã este un mijloc de apãrare. Aceasta este natura ei juridicã, fãrã a se confunda cu apãrãrile în sens restrâns, numite și apãrãri în fond, nici mãcar atunci când tinde la respingerea sau anularea cererii. Pentru cã prin definiție, pârâtul se apãrã, rezultã cã, în principiu, excepția este mijlocul lui de apãrare – rãspunsul sãu procedural la pretenția formulatã de reclamant pe calea principalã a acțiunii. Este o armã de aceeași naturã – și anume, procesualã . Ea este prin rezultatul dorit, egalã în eficacitate cu acțiunea. „Cu toate acestea, o excepțiune propusã de pârât, sau chiar o simplã apãrare a acestuia, poate adesea justifica pe reclamant sã raspundã printr-o altã excepțiune, a lui proprie.”

Dar în mod incontestabil, excepția este un mijloc procedural a cãrei importanța reiese cu prisosințã în cazul poziției procesuale a pârâtului. Într-adevãr, în procesul civil el este cel „atacat” prin cererea formulatã de reclamant / actor. Ofensivei declanșate de „actor” îi corespunde, cel mai adesea, o defensivã „organizatã” de pârât, pe cale de excepție. Diferența între pârât și reclamant din perspectiva invocãrii unei excepții constã în caracterul necesar al acestui mijloc de apãrare pentru poziția procesualã a pârâtului. El se gãsește într-o „necessitas defensionis”, pe când reclamantul are ca primã armã acțiunea.

Astfel, apãrarea pe cale de excepție este corelativã dreptului la acțiune. Dreptul la apãrare în justiție nu apare ca un drept paralel cu acțiunea în justiție. Forțând terminologia, putem considera excepția ca fiind acțiunea pârâtului. Reclamantul pornește procesul cerând sã i se facã dreptate, reclamând ceva împotriva pârâtului, iar acesta cere justiție solicitând respingerea acțiunii. Excepțiile absolute, care presupun încãlcarea unei norme imperative pot fi însã, invocate și de reclamant, de intervenienți, de procuror, ori de instanțã din oficiu.

Dar, problema de bazã a naturii juridice a excepției derivã tocmai din acestã a doua trãsãturã: excepția = mijloc de apãrare al pârâtului. Este excepția un atribut al dreptului subiectiv, sau o putere autonomã de a acționa în justiție? Excepțiile reprezintã un mijloc procedural de apãrare a intereselor legale ale pârâtului, iar din aceastã perspectivã, se aflã într-o strânsã legãturã cu însuși dreptul subiectiv. Din aceastã considerație, mai toți autorii care susțin cã acțiunea civilã este un drept concret de a acționa, configureazã și excepția ca un veritabil „contradrept”. Aceastã concepție se reflectã și în adagiile: „judecãtorul acțiunii este și judecãtorul excepției” sau, „cât dãinuie acțiunea atât dureazã și excepția.”

Prin urmare este pertinent sã ne întrebãm dacã pentru a invoca o excepție trebuie îndeplinite aceleași condiții de exercitare ca la acțiunea civilã. Trebuie sã facem dovada interesului, capacitãții procesuale, calitãții procesuale, precum și sã afirmãm un drept / sau o situație juridicã protejatã de lege? Considerãm cã existã o suprapunere perfectã între condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a deveni parte în procesul civil și condițiile pentru exercitarea acțiunii civile. Ar rezulta deci, cã pentru a fi parte în proces – în cazul nostru: pârât – trebuie sã fie afirmat un drept. Sã fie acesta dreptul la apãrare sau un alt drept? Cu alte cuvinte, pârâtul se apãrã pentru cã are dreptul procesual sã se apere, ori el se apãrã ca titular al unui alt drept substanțial, pe care îl opune reclamantului? Excepțiile sunt prinse la mijloc, rãspunsul putând balansa pe oricare dintre axe.

„Astfel, în concepția potrivit cãreia acțiunea civilã constituie un drept abstract de a acționa, excepția este prezentatã și ea, ca un drept abstract. Pârâtul nu urmãrește, în aceastã opinie, recunoașterea unui drept propriu, substanțial – sublinierea noastrã – ci excluderea unui drept al altuia […]. Într-adevăr, dacã admitem cã acțiunea este un drept autonom, independent de dreptul subiectiv trebuie să recunoaștem și celui chemat în judecatã dreptul de a se apăra pe cale de excepție, independent de orice condiționare privitoare la existența unui drept subiectiv material în persoana acestuia.” Pentru a se putea opune la acțiune, nu este necesar ca pârâtul sã fie titularul unui drept material, sã aibã dreptate.

Dar se poate contraargumenta acțiunea nu se naște ex nihilo, ci dintr-un drept material la acțiune, văzut ca o componentã de bazã a dreptului subiectiv material prin care titularul poate cere statului, concursul acestuia pentru a impune prin forța sa coercitivã o anumitã conduitã celuilalt subiect de drept. În mod simetric, pentru a invoca o excepție ar fi nevoie de un drept la excepție – ca formã de manifestare a acțiunii civile – care sã se opunã celui în virtutea cãruia acționeazã reclamantul. Acest drept nu este unul autonom, ci tot o componentã a dreptului subiectiv material.

Însã, doctrina a relevat și alte argumentații referitoare la problema analizatã. S-a opinat cã o excepție poate fi invocatã fãrã a se afirma un drept subiectiv material fie el autonom, ori parte componentã a altuia.

Raționamentul pornește de la ideea de drept fundamental la apãrare în accepțiune materialã. Autorii I. Stoenescu, S. Zilberstein considerã cã în sensul mai larg, material, dreptul la apãrare cuprinde întregul complex de drepturi și garanții procesuale care sunt instituite de lege pentru a da posibilitate pãrților sã-și apere interesele legitime. Interesează caracterul procesual al dreptului / garanției. Astfel, excepția poate fi invocatã datoritã recunoașterii unui drept fundamental de cãtre textele în vigoare în persoana oricãrui pârât și care constã în posibilitatea de a rãspunde în cadrul procesului la pretinsa încãlcare sau contestare a unui drept subiect material al reclamantului. Nimeni nu-l poate priva pe pârât de acest drept fundamental, care apare în aceastã luminã, ca o garanție procesualã. Drept urmare, excepția prin ea însãsi, nu este dreptul substanțial, ci o componentã esențialã a dreptului procesual la apãrare.

Autorul Ioan Leș subscrie fãrã rezerve la aceastã concepție în virtutea cãreia excepția este puterea juridicã recunoscutã pârâtului de a se opune pretenției formulate de reclamant în fața organelor jurisdicției. S-ar da în acest mod al reflecție pricipiului elementar și inerent justiției: audiatur et altera pars.

Oricât de seducãtor ar fi acest raționament considerãm cã el nu este autosuficient și cã trebuie, prin urmare, pus în context. S-a fãcut distincție între invocarea excepției ca manifestare a unui drept subiectiv material – autonom ori ca drept la acțiune în sens material – și invocarea excepției ca exresie a unui drept procesual, derivat din ideea de drept fundamental la apãrare. Cele douã dezvoltãri par a se exclude în orice situație concretã. Totuși, ele pot coexista în cadrul aceluiași litigiu.

Pentru ca litigiul sã se justifice, reclamantul trebuie sã îndeplineascã cumulativ condițiile de exercitare a acțiunii, inclusiv sã ofere un drept ori sã solicite protecția judiciarã a unei situații juridice. Cum aceleași sunt condițiile și pentru a fi parte în proces, trebuie ca instanța de judecatã sã verifice dacã îndeplinirea este cumulativã. Însã, verificarea nu este necesarã pentru fiecare parte din proces, fiind suficientã îndeplinirea cerințelor în persoana reclamantului, activitatea procesualã a celorlalte pãrți – deci, și a pârâtului – urmând a viza pretenția deja formulatã. Rezultã cã este imperios necesar doar ca reclamantul sã afirme un drept. Existența pretenției ajunge „eo ipso” pentru ca pârâtul:

sã aibã legitimatio ad causam – sã fie parte,

sã invoce excepții în virtutea dreptului sãu procesual fundamental la apărare.

Redând aceeași idee într-o altã exprimare, vom spune cã o persoanã poate deveni parte în proces dacã supune judecãții o pretenție sau dacã solicitã pentru sine, ori chiar pentru o altã parte din proces – situația intervenienților – pretenția deja dedusã judecãții, sau dacã împotriva sa este formulatã o pretenție.

O a treia trãsãturã a excepțiilor procesuale este aceea cã aceste mijloace procesuale de apãrare nu pun niciodatã în discuție fondul dreptului. Ele „trebuie propuse înainte de orice discuțiune cu privire la fondul cauzei .…”

Aceastã apreciere vine sã încline balanța înspre natura procesualã a dreptului în virtutea cãruia pârâtul poate invoca excepții. Procedura este aranjatã de așa naturã, încât pârâtul sã se poatã apăra, chiar dacã el nu ar avea și un drept material care sã-l contrazicã pe cel invocat de reclamant. Își găsesc în acest mod aplicarea / pertinența aprecierile lui Gaius, vis-à-vis de rolul excepțiunilor care au apărut „pentru ocrotirea unora dintre cei cu care se poartã procese. Se întâmplã în adevăr de multe ori ca cineva sã fie obligat după dreptul civil, dar este nedrept sã fie condamnat în justiție.”

Coexistența raționamentelor este posibilã atunci când în persoana aceluiași pârat sunt reunite douã calitãți: aceea de titular al unui drept material ce poate fi opus reclamantului, și cea de titular al dreptului procesual fundamental la apãrare.

Aceasta înseamnã cã pârâtul se poate apãra organizându-și „defensiva” pe douã planuri:

primul pe fond, formulând apărări pe fond și

al doilea, pe procedurã propriu-zisã, în afara fondului, formulând excepții procesuale.

Cele douã planuri cunosc o evoluție proprie în privința probelor existând și situații în care examenul este fãcut prin „unire”.

În al patrulea rând, este specific excepțiilor procesuale, și prin aceasta, excepțiilor de procedurã, faptul cã admiterea lor duce fie la întârzierea judecãții prin amânarea cauzei, refacerea unor acte de procedurã, declinarea competenței fie la împiedicarea judecării fondului prin stingerea procesului.

Pentru a evidenția efectele excepțiilor de procedurã trebuie fãcutã discuția clasificãrii în excepții dilatorii și excepții peremptorii. Dacã toate excepțiile de fond sunt peremptorii, în principiu, excepțiile de procedurã nu au un caracter atât de omogen. Ele tind fie spre întârzierea judecãții, fie spre împiedicarea acesteia. Uneori, chiar aceeași excepție este dilatorie sau, după caz, peremptorie. Este exemplul excepției de necompetențã care prin admitere duce la declinarea competenței, când cererea este de competența unei alte instanțe judecãtorești sau a unui alt organ cu activitate jurisdicționalã, dar și la respingerea ca inadmisibilã, când cererea este de competența unui organ fãrã activitate jurisdicționalã, ori la respingerea cererii ca nefiind de competența instanțelor române.

În al cincilea rând trebuie reținut cã, în principiu, prin admiterea unei excepții procesuale, dreptul subiectiv al reclamantului nu este afectat. Hotãrârea prin care s-a admis excepția procesualã nu are putere de lucru judecat asupra fondului. În acest caz, cererea cunoaște numai un eșec temporar, astfel încât cu respectarea tuturor condițiilor de regularitate impuse de legea procesualã, sau de diferite legi materiale s-ar putea introduce o nouã cerere de chemare în judecatã privitor la același drept subiectiv.

De exemplu, dacã cererea a fost anulatã pentru lipsa dovezii calitãții de reprezentant, noua cerere poate fi fãcutã fie de titularul dreptului, personal, fie prin mandatarul sãu care sã-și poatã justifica aceastã calitate. Totuși, în anumite situații, când se invocã excepțiile de fond ale prescripției dreptului material la acțiune sau autoritãții de lucru judecat, o nouã cerere nu mai poate fi formulatã pentru cã se opune tocmai autoritatea de lucru judecat.

Prin evidențierea celor cinci trãsãturi, am indicat „de comodo et incommodo” care este conținutul și care este sfera de aplicare a acțiunii de exceptii procesuale, vizând o mai bunã înțelegere a excepțiilor de procedurã. Pentru a surprinde cu exactitate noțiunea – specie a excepțiilor de procedurã, analiza trebuie aprofundatã pe direcția realizãrii unor delimitãri fațã de alte noțiuni, realizând și clasificãri. Cum definiția reținutã este de tipul celei de gen proxim și diferențã specificã, este judicios sã insistãm pe relevarea locului excepțiilor de procedurã în rândul mijloacelor procesuale de apãrare.

( B ) Delimitările excepțiilor de procedurã de alte noțiuni și clasificările posibile

Pentru a folosi excepțiile de procedurã într-un litigiu în scopul consolidãrii propriei poziții procesuale se impune cu necesitate efortul de a delimita noțiunea prin conținutul sãu și sfera sa de aplicare de alte noțiuni. Slãbind poziția adversarului, argumentele lui, „per a contrario” se apropie raționamentul judecãtorului de construcția juridicã doritã. Dar pentru a fi eficiente, excepțiile de procedurã trebuie invocate cu deplina respectare a dispozițiilor în vigoare. Regimul lor juridic este unul aparte, diferit de cel al altor instituții juridice.

Delimitările ce trebuie făcute pot fi structurate pe douã mari etape. Prima este consacratã desprinderii analizei de sfera dreptului material, iar a doua, aprofundãrii analizei excepțiilor de procedurã în interiorul sferei dreptului procesual civil. Evidențiind asemãnãrile și deosebirile dintre noțiunea avutã în vedere și noțiunea de comparat delimitãm, în esențã, regimul juridic care ne intereseazã.

Prima etapã presupune o comparare a excepțiilor de procedurã, vãzutã ca parte integrantã a excepțiilor procesuale – în acest stadiu de început – cu noțiunea de excepție din dreptul civil material. (1.) La rândul ei, a doua etapã constã în delimitarea excepțiilor de procedurã de noțiunile: apãrare în fond, excepții de fond, fine de neprimire, inadmisibilități și excepția de neconstituționalitate. (2.)

1. Compararea excepțiilor de procedurã cu excepțiile din dreptul civil material

Înainte de a arãta diferențele specifice fațã de alte noțiuni aparținând dreptului procesual civil, este necesarã o clarificare a sensurilor vis-à-vis de utilizarea în dreptul material civil a aceluiași termen de excepție. Sã fie oare unul și același sens? Ori, dimpotrivã, existã viziuni diferite? Este oare, posibil ca specialiștii în drept material și proceduriștii sã vorbeascã douã limbi diferite? Răspunsul este dificil de dat, cãci cele douã ramuri de drept sunt intim legate, într-atât încât sã se spunã cã dreptul procesual civil este dreptul civil în mișcare.

Cu toate acestea, instituțiile juridice cu care se opereazã nu gãsesc de fiecare datã o încadrare perfect identicã. Este și situația „excepției” care este definitã de regretatul profesor de drept civil Gheorghe Beleiu, de o manierã surprinzãtoare, atunci când face discuția problemei prescriptibilitãții excepției ca modalitate de apãrare a dreptului subiectiv civil. Astfel: „excepțiile care se ridicã în cursul dezbaterilor unui proces sunt de douã feluri: a). de procedurã (ori procesuale), care fac obiectul dreptului procesual civil și, deci, nu le reținem aici, b). de fond (ori de drept substanțial), care ne intereseazã acum (ex. excepția nulitãții, excepția prescripției, excepția rezoluțiunii etc).”

Ar rezulta cã excepțiile procesuale ar fi doar excepțiile de procedurã, iar cele de fond ar corespunde apãrãrilor în fond din dreptul procesual. Ultima parte a afirmației se bazeazã pe exemplele date. Nulitatea avutã în vedere este cea a actului juridic, cauzã a cererii de judecatã (de ex.: un contract), și nu a unui act de procedurã / procedural, (de ex.: nulitatea cererii de chemare în judecatã decurgând din lipsa semnãturii – art. 133 alin. 1. C. proc. civ), la fel cum rezoluțiunea este un efect specific contractelor sinalagmatice. Cele douã exemple presupun cercetarea fondului. De aceea în limbajul dreptului procesual civil ele sunt apãrãri în fond, și nu excepții procesuale de fond care, ca și excepțiile de procedurã – așa cum am arãtat nu pun în discuție niciodatã fondul litigiului.

Opinia prezentatã este corectã din punctul de vedere al dreptului civil material, unde putem gãsi și alte exemple de norme juridice ce consacrã alte sensuri noțiunii de excepție, decât cel specific dreptului procesual civil. Se impune sã trecem în revistã pe scurt, câteva articole pentru a indica sensurile reținute în Codul civil pentru noțiunea de excepție (1.1), pentru a evidenția apoi, diferența specificã dintre excepțiile dreptului material si excepțiile procesuale (1.2).

1.1. Sensurile „excepției reținute în Codul Civil

Termenul: „excepție” este folosit în codul civil în mai multe articole dintre care amintim: art. 1467 (în materia obligației solidare „între debitori”), art. 1002, alin 2 (în materia obligațiilor naturale); art. 1322, art. 1407, art. 1619 (în materia exceptio non ? contractus la vânzare, schimb, depozit), art. 1653 alin 2 și art. 1681 (în materia fidejusiunii, inclusiv problema beneficiului de discuțiune și a beneficiului de diviziune) și art. 1909 alin. 1 (în materia dobândirii proprietãții unui bun mobil cu bunã credințã) + excepția mali procesus? – nu aici!

1.1.1. Fãrã a intra în amãnunte reținem cã în sensul codului civil codebitorul solidar, în contra cãruia creditorul a intentat acțiune, poate opune toate excepțiile care-i sunt personale, precum și acelea care sunt comune tuturor debitorilor. Debitorul obligat solidar nu poate opune acele excepții care sunt „curat personale ale vreunuia din ceilalți codebitori”. Asemenea excepții – sunt de pãrere autorii C. Statescu și C. Bârsan – sunt mijloace de apãrare prin care se are în vedere încetarea urmãririi pe care ar solicita-o creditorul. Dar în terminologia dreptului procesual civil sunt mijloace de apãrare atât apãrarile în fond, cât și excepțiile procesuale, indiferent cã operãm cum sensul larg ori cu cel restrâns al noțiunii de „apãrare”. Pentru a reține corect sensul cu care este folosit termenul de „excepții” în articolul 1047 din Codul Civil trebuie utilizat criteriul punerii sau nepunerii fondului litigiului în discuție. Dacã acest lucru este realizat prin invocarea mijloacelor de apãrare în cauzã, ne aflãm în prezența unor apãrãri în sens restrâns prin care pârâtul pune în discuție fondul cererii introductive, urmãrind respingerea acestuia ca enfondatã sau nîntemeiatã. Cum, în practicã, codebitorul solidar pârât se apãrã invocând nulitatea absolutã sau relativã ce afecteazã acordul de voințã a tuturor, darea în platã acceptatã de creditor , novația – ca excepții comune, ori remiterea de datorii e consimțitã unuia dintre codebitorii solidari, confuziunea care stinge obligația pentru partea codebitorului în privința cãruia a operat – ca excepții personale care profitã indirect și celorlalți codebitori, ori în fine, invocând o modalitate recunoscutã numai unuia dintre ei – ca excepții pur personale, rezultã cã „excepțiile” din articolul 1047 Cod Civil sunt apãrãri în fond. Toate exemplele date determinã instanța de judecatã sã cerceteze însuși fondul cererii.

1.1.2. În materia obligațiilor naturale se pune problema de a ști cum anume influențeazã prescripția extinctivã raporturile obligaționale sub aspectul mijloacelor de apãrare. Împlinirea termenului de prescripție în condițiile normelor juridice imperative cuprinse în Decretul numarul 167/1958 privind prescripția extinctivã transformã obligația civilã perfectã în obligație naturalã imperfectã. Caracterul imperfect face ca în încercarea de a obține executarea obligației, creditorul sã nu poatã apela la concursul forței de constrângere a statului. Se pierde așadar, o componentã a dreptului subiectiv civil. Ca atare, împotriva acțiunii prin care debitorul ar cere restituirea plãții fãcute voluntar dupã împlinirea prescripției, creditorul – pârât se poate apãra – și pãstra astfel ce a fost prestat în mod voluntar – invocând excepția de inadmisibilitate a restituirii.

Știind cã excepția prescripției dreptului de a obține condamnarea debitorului este o excepție procesualã de fond, se naște întrebarea de a ști care este natura juridicã a excepției de inadmisibilitate a restituirii ca mijloc de apãrare a creditorului. Este o excepție în sensul dreptului material civil – o apãrare în fond, sau o excepție de fond ca prima? Luptã debitorul și creditorul cu „arme de aceeași naturã”?

Pentru a afla rãspunsul trebuie prezentate mai întâi premisele de la care pornim raționamentul juridic. Astfel, articolul 1092, alin 2 din Codul Civil dispune cã: „repetițiunea nu este admisã în privința obligațiilor naturale, care au fost achitate de bunã voie”, aceasta dupã ce în primul aliniat se prevede cã: „orice platã presupune o datorie; ceea ce s-a plãtit fãrã sã fie debit este supus repetițiunii.” Înțelegem cã dispoziția de la aliniatul al 2-lea este excepția de la regula alineatului 1, sau, altfel spus, ceea ce este regulã pentru obligațiile perfecte – repetițiunea – este excepție pentru obligațiile imperfecte unde repetițiunea nu este admisã (spre ex.: creditorul determinã prin ? și prin prudențã pe debitorul sãu sã plãteascã deși a intervenit prescripția și el știe acest lucru sau nu.

Articolul 20, alin 1 din Decretul nr. 167/1958 reglementeazã în același sens: „debitorul care a executat obligația dupã ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sã cearã înapoierea prestației, chiar dacã la data executãrii nu știa cã termenul prescripției era împlinit”.

Luând în considerare faptul cã nu se pierde dreptul subiectiv în întregul sãu, ci doar dreptul de a obține concursul forței coercitive a statului formularea „nu are dreptul sã cearã înapoierea prestației” apare ca fiind neinspiratã, nefericitã. Creditorul are în continuare dreptul sã „cearã” în justiție – fie și numai în virtutea dreptului de a avea acces liber la justiție – înapoierea prestației fãcutã voluntar însã el nu are și sorți de izbândã. Astfel formularea preferabilã ar fi: „nu are dreptul sã obținã inapoierea prestației” ori „nu poate obține”

Așadar, dacã prescripția extinctivã stinge dreptul la acțiune în sens natural, ea nu stinge, totuși, și dreptul la acțiune în sens procesual. Titularul unui drept subiectiv prescris poate sã sesizeze instanța, sã administreze probe, sã exercite cãi de atac – mijloace procesuale ce alcãtuiesc acțiunea. În asemenea cazuri ni se pare cã lipsește dreptul de a obține condamnarea pârâtului și dreptul de a obține executarea silitã, deci nu acțiunea și nici dreptul la acțiune în întregul sãu.

De aici rezultã cã debitorul plãtitor ? poate intenta o acțiune în repetițiune „împotriva creditorului al cãrui derept la acțiune în sens material s-a prescris, investind astfel instanța de judecatã cu fondul litigiului. O datã pornit litigiul, creditorul-pârât va încerca sã se apere, având la dispoziție posibilitatea de a susține cã dreptul afirmat de reclamant ( cel de a obține restituirea prestației în aplicarea art. 1092 , alin 1) nu existã – așa cum dispun art. 1092 alin. 2 din Codul Civil și art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Ceea ce autoarea numește excepție de inadmisibilitate a restituirii, este în aceastã ordine de idei, o aprobare pe fond, și nu tot o excepție de fond ca excepția prescripției dreptului de a obține condamnarea debitorului. Natura juridicã de apãrare în fond se explicã prin faptul cã cel ce o invocã în consolidarea poziției sale procesuale – în cazul nostru, creditorul pârât – pune în discuție fondul problemei de drept / litigiului și nu o condiție de exercitare a acțiunii intentatã de debitor. De altfel, chiar autoarea susține cã „apãrarea pe fond este o negare a dreptului reclamantului, este un mijloc prin care se contestã direct existența sau întinderea pretențiilor invocate prin cererea principalã, pentru a se stabili cã sunt nefondate, neîntemeiate.”

În concluzie, într-un litigiu purtat între debitorul plãtitor voluntar, în calitate procesualã de reclamant și creitorul sãu, în calitate procesualã de pârât, în timpul cãruia reclamantului i s-ar opune „excepția de inadmisibilitate a restituirii”, iar pârâtului, autor al unei pretenții proprii, excepția prescripției dreptului de a obține condamnarea debitorului, nu avem de a face cu o simetrie, la nivelul naturii juridice a armelor – mijloace de apãrare.

1.1.3. Tot cu titlu de exemplu poate fi analizatã problema „excepției de neexecutare a contractului, care deși nu este regelementatã ca atare în Codul Civil, își gãsește aplicația în materie de vânzare – potrivit art. 1322, în materie de schimb, în condițiile art. 1407, și în materie de depozit, conform art. 1619. Exceptio non ? contractus este un efect specific al contractelor sinalagmatice, fiind în același timp un mijloc de apãrare aflat la dispoziția pãrții cãreia i se pretinde executarea obligației ce-i revine, fãrã ca partea care solicitã executarea sã-și îndeplineascã propriile obligații.

Ea are un conținut și o semnificație care nu o apropie de noțiunea similarã nici de dreptul procesual civil, nici de dreptul civil material. „Excepția” este o sancțiune specificã care paralizeazã demersul pãrții contractante care cere partenerului sã-și execute obligațiile din contract, când el însuși este în situație de „breach of contract”. Rolul ei este acela de a dsiciplina pãrțile contractante ? , înainte de pornirea oricãrui proces. Eficacitatea mecanismului sãu vine din faptul cã fiecare obligație asumatã contractual este cauza juridicã a alteia. De aceea, cel care nu-și executã obligația voitã sã cearã pãrții celeilalte sã facã ceea ce el nu a fãcut. Nu-i rãmâne decât sã se conformeze contractului dacã vrea ca ceea ce-l intereseazã sã se întâmple: sã beneficieze de prestația partenerului.

Simplul fapt cã pãrțile știu cum funcționeazã mecanismul le determinã sã-și execute obligațiile. Astfel litigiul le apare ca fiind soluția cea mai pãguboasã, ? de la conduita ? la momentul încheierii contractului fiind reglat prompt direct de pãrți. Excepția se invocã între ele, în moddirect, fãrã concursul instanței judecãtorești. Luând în calcul cã una dintre trãsãturile excepțiilor procesuale este tocmai existența unui proces civil în curs de desfãșurare, putem susține cã excepția de neexecutare a contractului nu este o excepție procesualã. Dar definiția trebuie sã fie pozitivã pentru a fi corectã logic. De aceea considerãm și criteriul punerii sau nepunerii în discuție a fondului litigiului, care este și el una dintre trãsãturile arãtate cu același prilej. Se poate ca excepția sã fie invocatã și în fața judecãtorului, atunci când nu ajunge efectul disuasiv al invocãrii între pãrți. Instanței de judecatã i se cere astfel sã se pronunțe asupra fondului litigiului, ceea ce face „exceptio” în cauzã, o apãrare pe fond.

1.1.4. Codul Civil oferã aceeași soluție cu cea de la art. 1047, în materia fidejusiunii, reglementatã în Titlul XIV: „Despre fidejusiune (cauțiune) din Cartea a III-a. Excepțiile se împart aici în excepții privind urmãrirea inițialã de creditor – dintre care douã sunt caracteristice pentru fidejusiune: beneficiul de discuțiune și beneficiul de diviziune și excepții de ordin general, ce țin de raportul juridic de fidejusiune sau de obligația principalã. Principiul care dominã raporturile juridice care își au izvorul în contractul de fidejusiune este acela cã în caz de meexecutare din partea debitorului, creditorul poate sã urmãreascã direct pe fidejusor pentru executarea creanței, fãrã ca aceastã urmãrire sã fie condiționatã de o prealabilkã urmãrire a debitorului principal. (art. 1663 C. Civil)

În acest context, invocarea de cãtre fidejusor a uneia dintre „excepțiile specifice sau a unei excepții de ordin general ridicã întrebarea naturii juridice a acestor mijloace. Beneficiul de discuțiune este o facultate pe care legea o conferã fidejusorului, de a cere creditorului, când s-a îndreptat cu urmãrirea împotriva sa, sã urmãreascã mai întâi bunurile debitorului și numai dupã aceea, dacã nu va fiîndestulat sã-l urmãreascã pe el (art. 1662 și 1663 C. Civil). Singur fidejusorul este în drept sã invoce sau nu aceastã excepție, potrivit propriei sale aprecieri. Beneficiul de diviziune este tot o facultate recunoscutã fidejusorului, atunci când existã mai mulți fidejusori care garanteazã fațã de unul și același creditor, pentru una și aceeași datorie. Principiul care permite creditorului sã se adreseze unuia dintre ei pentru tot, poate fi înlãturat dacã fidejusorul cere ca urmãrirea sã se dividã pe ceilalți fidejusori (art. 1667 C. Civil). Pentru cã pun în discuție însuși fondul litigiului „aceste excepții specifice sunt apãrãri pe fond.

Rãmâne de rezolvat problema naturii juridice a altor excepții privind urmãrirea ? de creditor și cea a naturii juridice a excepțiilor de ordin general. În privința primeia trebuie subliniat cã avem în vedere excepțiile procesuale ale debitorului principal. Ele sunt vizate în art. 1653 alin. 2 și de art. 1681, teza a II-a.

În esență, prin aceste “excepții” debitorul principal-pârât pune în discuție însuși fondul litigiului, judecătorul trebuie să cerceteze dacă obligația există, și creditorul-reclamant poate obține plata dorită de la cel arătat ca subiect pasiv. Astfel, avem de a face cu veritabile apărări în fond, în sensul dreptului procesoral civil. Aceeași este soluția ce trebuie reținută în cazul excepțiilor de ordin general pe care le poate invoca judecătorul?.

1.1.5

Un ultim exemplu de „excepții”, în sensul Codului Civil, este acela din materia dobândirii proprietății unui bun mobil prin faptul posesiei de bună-credință. S-a spus în doctrinăcă efectul dispozițiilor art. 1909, alin. 1 este de a da dobânditorilor de bună-credință o „excepție” spre a paraliza revendicarea pe care proprietarul ar îndrepta-o împotriva lor. Regula consactată de acest articol nu oferă posesorului de bună-credință o acțiune, ci numai o excepțiune- în sensul de mijloc de apărare. Însă, dreptul de proprietate dobândit prin efectul legii poate fi apărat și pe calea ofensivă a acțiunii (ex: acțiunea în revendicare, acțiunea, în constatare), cât și defensiv, printr-un mijloc de apărare. Atunci când este invocat în apărare art. 1909, alin. 1 constituie o apărare pe fond (propriu-zis) și nu o excepție procesuală deoarece pune în discuție însuși fondul dreptului-pentru că se discută calitatea de proprietar, dreptul de proprietate.

1.2 Evidențierea diferenței specifice dintre excepțiile dreptului material și excepțiile procesuale.

Analiza făcută acestor „excepții” de ne vorbește Codul Civil relevă diferența specifică dintre sensurile noțiunii din dreptul civil material și dreptul civil procesual. Din toate remarcile făcute reiese că în prezent există încă neconcordață între legislația civilă materială și cea procesual civilă cu privire la accepțiunea pe care o conferă noțiunii de excepție. Pentru proceduriști, noțiunea de excepție are un sens foarte precis. Prin conținutul ei, noțiunea desemnează o obiecție care, fără să angajeze fondul cauzei, de care este străină, are tocmai rolul de a evita sau întârzia cercetarea acestuia.

Legile materiale depășesc aceste limite și folosesc termenul într-un sens mai larg în care sunt cuprinse toate posibilitățile de apărare ale pârâtului. În această accepțiune „excepția” conduce mai degrabă spre apărarea de fond.

Astfel, dacă la nivelul conținutului, sensurile date noțiunii analizate nu diferă substanțial, ba chiar am spune că sunt deopotrivă „obiecții”, manifestări ale voinței juridice de a nu i se aplica regula din materia respectivă-, la nivelul sferei de aplicare se manifestă în mod evident deosebirea. „Excepțiile” din dreptul civil material cuprind fondul litigiului, în timp ce excepțiile procesuale, nu. Ultimele se limutează la raporturile juridice procesuale strâns legate de proces, de formalități.

2) Delimitarea excepțiilor de procedură de noțiunile: aprări pe fond, excepții de fond, vina de neprimire, inadmisibilității și excepția de neconstituționalite.

Deprinderea problematicii excepțiilor de procedură de dreptul civil material impune, sub aspect terminologic, analiyarea unei diferentieri care să ușureze urmărirea construcțiilor juridice. Pentru a indica prin însăsă denumirea lor, planul pe care ne situăm: material sau procesual s-a propus de către autorii S. Zilberatim și V.M. Ciobanu să se folosească expresia „excepții procesuale” ca „marcă” a noțiunii de gen, cu sfera cea mai largă (incluzând excepțiile de procedură și excepțiile de fond). Termenul ales este preferabil altora din cel puțin două motive.

În primul rând, atenționează că este vorba numai de excepții care se invocă în cdrul unui proces civil – astfel încât, din punct de vedere formal, excepția procesuală predupune un proces în plină desfășurare în care se cercetează „le bien fondé d’une prétention” cu respectarea principiilor ce guvernează dezbaterile. În al doilea rând, față de soluțiile …. de alți autori , și ține seamă de dispozițiile art. 137 CPC care distinge clar între excepțiile de procedură și cele de fond ca două subclase ale aceleați clase, ce trebuie denumită astfel.

O dată realizată desprinderea de dreptul civil material noțiunea excepțiilor e procedură este mai bine încadrată, conturată, în rondul instituțiilor juridice ale dreptului privat – procesul civil. Însă pentru a delimita cu exactitate ce anume semnifică, trebuie realiyate câteva analize comparative cu alte instituții juridice mai mult sau mai puțin „înrudite”, mai mult sau mai putin „autohtone”. Cum elementele de comparație vor releva diferențe specifice particulare, se impune structurarea demerdului analitic pe cinci direcții autonome, la finele cărora se va insista pe deosebirea ce mai importantă.

2.1. Excepții de procedură – apărări pe fond. Asemănări și deosebiri

Compararea excepțiilor de procedură cu apărările pe fond, ori apărările în sens restrâns, prezintă o importanță teoretică și practică deosebită. Cunoașterea punctelor comune și a distincțiilor ce se impun este cerută dinrațiuni didactice și de rigoare științifică.

În analiza naturii juridice a noțiunii excepțiilor de procedură au arătat că poate fi inclusp, prin sfera sa de aplicare, în sfera noțiunii de apărare – în sens larg pentru a insista, apoi ca să nu trebuiască confundată cu noțiunea de apărare în sens restrâns. După ce am punctat, pe bună dreptate, identitatea de natură juridică se cuvine să detaliem gradul de similitudine a regimurilor juridice. Vom arăta astfel, într-o primă parte care sunt asemănările, alături de natura juridică, trebuind subliniate alte trei perspective: rolul strategic pe care îl joacă deopotrivă în derularea procesului civil, problema invocării (cu răspunsuri la întrebările: cine le poate invoca? Față de cine? Prin ce act de procedură?) și problema timbrării. Având în vedere că demersul nostru analitic se concentrează cu proceduri pe identificarea diferenței specifice în măsuraă să delimiteze cele două noțiuni juridice, apare ca necesară evidențierea în succesiune a deosebirilor de regim. Aceste elemenete pot fi grupate în patru direcții de interes, și anume: scopul urmărit/efectele la care tind, problema invocării (cu răspunsuri la întrebările: cine le poate invoca și în ce fază/etapă a procesului? Și cu respectarea căror rigori?) modul de soluționare (atingând discuția piorității în soluționare a excepțiilor de procedură și pe cea a actului de procedură prin care se pronunță) și, în fine efectele juridice specifice (abordând problema dobândirii/ nedobândiriii autorității de lucru judecat, problema ….rogării de competență și pe cea a timbrării).

2.1.1 Prezentarea celor mai importante asemănări

În primul rând, excepțiile de proedură – ca de altfel, excepțiile procesuale în întregul lor – se aseamănă cu apărările în sens restrâns prin natura juridică. Identitatea de natură poate fi analizată din trei perspective, toate împreună formând premisele analizii și de drepturile de sesizare a instanței. Ceea ce unește apărarea pe fond și excepția, este faptul că ambele sunt mijloace de apărare. Considerând, deopotrivă că acțiunea cuprinde totalitatea mijloacelor formale organizate de lege pentru protectia dreptului – „adică, în linii generale, cererea, administrarea probelor, apărarea, excepțiunile, mijloacele conservatorii, judecata, hotărârea, căile de atac și execuțiunea silită” reținem că ambele noțiuni sunt forme de manifestare a acțiunii. În consecință, fiecare dintre ele trebuie să întrunească condițiile de exercițiu ale acțiunii: formarea unui drept, interes, calitate și capacitate procesuală. Dintr-o a treia perspectivă, atât apărările pe fond cât și excepțiile de procedură sunt drepturile de sesizare a instanței, recunoscute de legea procesuală […] pentru a combate pretențiile adversarilor.

În al doilea rand, trebuie inclus în rândul asemănărilor, rolul strategic pe care îl joacă în derularea procesului civil. Pentru a evidenția ce anume apropie se impune o scurtă prezentare a incoveniențelor poziției procesuale de pârât ce poate fi întâlnită numai în procedura contencioasă. În esență, avem de a face cu două părți, reclamantul care are inițiava procesului și pârâtul care trebuie să răspundă pretențiilor formulate prin cerea de chemare în judecată. Spre deosebire de reclamant, pârâtul nu își poate alege poziția procesuală inițială care îi este “dată” de subiectul active care a declanșat procesul. După faza de început, pârâtul poate adopta o strategie și tactică procesuală “ad nutum”. Optiunea lui poate fi în sensul păstrării unei atitudini passive sau, dimpotrivă, în sensul inițierii unei atitudini combative. Cel puțin în teorie, un process poate fi câștigat de pârât chiar neinvocând nimic. Ar fi de ajuns în acest cay, ca pârâtul să se pună la adăpostul prezumțiilor, al principiilor: “actori incumbit probatio” și “actori non probante, sens absolvitur” (din material probelor în procesul civil) și al principiului rolului active al judecătorului, consolidat de principalul aflării adevărului (din materia dezbatorilor din procesul civil). Acest lucru s-ar întâmpla, plecând de la premisa că pârâtul „are dreptate”. Dacă așa este, nimic nu se opune ca actul de justiție să-și atingă finalitatea.

Dar, în practică, situațiile concrete relevate judecătorului sunt mult mai complexe și tranșarea litigiului este mai dificilă. Nu de puține ori trebuie apreciate standarde de genul: s-a comportat/ sau nu ca un bun părinte de familie, ca un bun proprietar ori dacă este vorba de injurii grave/cruzimi, de neglijență gravă, ori măsura este în interesul copilului. Este nevoie, așadar, ca pârâtul să adopte o strategie ofensivă, de contraargumentare.

Metoda procesului parcurge …gramul categoric: premisa mini…. – faptele, premisa majoră – legea și concluzia – hotărârea. Romanii vorbeau de un „Da mihi factum, dabo tibi jus” și de un „Da mihi jus, judicium dabo” pentru a ordona procesul civil. Pe tărâmul procesual, luptă și dă atât cu armele dreptului material – formulând apărări în fond, cât , cât și cu cele ale dreptului procesual civil – excepțiile procesuale. Reclamantul îi „dă” judecătorului versiunea sa a faptelor cerând sa i se aplice o anumită regulă de drept (un anumit „jus”). Pârâtul relevă și el faptele din perspectiva sa cerând să se aplice o altă regulă de drept (un alt „jus”). Astfel înțelegem că pârâtul poate susține, pe bază de probe, că altele au fost faptele petrecute ori, pe baza unui raționament juridic propriu, că regula de drept invocată de reclamant nu există sau, dacă există, ea nu se aplică faptelor relevate. Dacă reușește să convingă, pârâtul a câștigat. Tot la eșecul acțiunii se poate ajunge și fără să se ia în discuție fondul. Pârâtul poate invoca excepții procesuale, de procedură și/sau de fond prin care impune numai un examen formal al cererii, al competenței instanței sau procedurii de judecată.

În ambele cazuri pârâtul îl urmărește pe reclamant pe termenul ales chiar de el și discută, pe acest teren, pretențiile adversarului. Fie că se apără pe fond, fie că invocă excepții procesuale de procedură, pârâtul nu se înclină în fața adversarului, ci face tot posibilul ca cererea lui să eșueze.

În al treilea rând, problema invocării scoate în evidență aspecte comune apărărilor pe fond și excepțiilor de procedură. Pentru a le identifica trevuie să răspundem la următoarele trei întrebări: cine le poate invoca? Față de cine? Prin ce act de procedură?

Apărările pe fond și excepțiile de procedură, ca specie a excepțiilor procesuale, „pot fi folosite nu numai de pârâtul inițial, dar și de reclamant – care a păstrat această poziție procesuală, ori, prin formularea de către pârât a unei cereri neconvenționale sau prin invocarea de excepții – reus in excipiendo fit actor -, a devenit și el pârât. Excepțiile pot fi invocate și de către terții voluntari sau forțați.”

Pe de altă parte, atât apărările pe fond cât și excepțiile se invocă în raport cu toate părțile „firești” ale unui proces. Nici un text nu definește ce anume se înțelege prin noțiunea de „părți” într-un proces civil. Cu atât mai puțin se știe care sunt părțile „firești” ale unui răspuns. Autoarea M. Tobârcă încearcă, și credem noi, reușește, să determine sfera de aplicare. Premisa de la care se pornește este aceea că procesul civil este generat de un raport juridic conflictual, în cadrul căruia există o persoană titulară a dreptului subiectiv, sau căreia legiuitorul îi recunoște legitimare procesuală activă – deși în patrimoniul său nu se află dreptul subiectiv dedus judecății. Această persoană reclamă încălcarea dreptului său și cere concursul forței coercitive a statului pentru a-l determina pe cel care i-a nesocotit dreptul să înceteze „atingerea adusă” și/sau să repare …. prejudiciu. Rezultă că protecția dreptului trebuie asigurată vis-a-vis de o a doua persoană, despre care prima pretinde că este autorul tulburării. Avem, deci, un reclamant și un pârât. Tocmai pentru că procedura contencioasă este de neconceput fără aceste două părți, sunt considerate părți „firești” ale proesului civil. „Per a contrario” sunt „nefirești” ca părți persoanele introduse într-un procs în curs de desfășurare – terți inter…..

În fine, în legătură cu întrebarea referitor la actul de procedură prin care se invocă, trebuie remarcat că ambele mijloace de apărare pot fi invocate prin întâmpinare, în condițiile arrt. 115 pct. 1 și 2 din Codul de procedură civilă:

„ Întâmpinarea va cuprinde:

excepțiile de procedură ce pârâtul le ridică la cererea reclamantului;

răspunsul la toate capetele de fapt și de drept ale cererii…”

Ea este actul procedural prin intermediul căreia pârâtul adoptă strategia procesuală pe care o consideră adecvată în vederea câștigării procesului. Prin conținutul ei acesta răspunde la pretențiile formulate de reclamant arătând totodată și apărările sale – în sens larg. Se determină astefl, în scris, cadrul în care se vor desfășura dezbaterile orale. Importanța derivă din faptul că: întâmpinarea asigură un echilibru în situația juridică a părților și oferă și reclamantului posibilitatea de a lua cunoștință de apărările pârâtului. În același timp, depunerea întâmpinării este utilă și pentru instanța de judecată, aceasta deoarece numai astfel instanța este pusă în situația de a lua cunoștință, chiar în faza inițială a procesului civil, de poziția părților, de apărările și dovezile pe care se întemeiază susținerile lor.

Deși textul vorbește numai de excepțiile de procedură – poate și pentru că, în mod firesc, în faza inițială a procesului civil, pârâtul invocă cel mai adesea acele excepții care sunt legate de modul de investire a instanței și acre sunt cunoscute de către acesta până la prima zi de înfățișare – trebuie să includem în întâmpinare și excepțiile de fond pentru a fi soluționate potrivit art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă, înainte de cercetarea în fond a pricinii. Totuși există un remediu prin care neregularitățile ivite ulterior primii zile de înfățișare și nu pot invoca de îndată și oral în fața instanței.

În al patrulea rând, se cuvine să reținem în rândul asemănărilor problema timbrajului, cu toate că, așa cum vom arăta pot fi identificate și deosebiri. În principiu însă, nici apărările pe fond și nici excepțiile nu sunt supuse taxei juridice de timbru și timbrului judiciar. De altfel, obligația plății taxei de timbru îi revine reclamantului la depunerea cererii de chemare în juudecată la registratura instanței unde, în aceeași yi, primește dată certă, după care este predată președintelui instanței sau judecătorului care îl înlocuiește. Potrivit art. 114, alin. 1 Codul de procedură civilă, aceștia au obligația de a verifica dacă cererea întrunește condițiile cerute de lege, deci inclusiv plata taxelor de timbru. O atare obligații de a verifica „este neîndoielnică, căci taxele judiciare de timbru se datorează atnticipat”, încadrarea în tariful legal constituind o sarcină administrativă a instituțiiloe judecătorești stabilită de lege în calitatea lor de prestări de servicii taxabile, și un obiect al activității lor de judecată”.

Analiza celor mai importante deosebiri

Regimurile juridice ale celor noțiuni de comparat scot la iveală deosebiri importante ce țin, în esență, de scopul urmărit*, de problema invocării**, de modul de soluționare*** și de efecte****.

* În ceea ce privește scopul urmărit, trebuie făcută de la început o observație. Deși prin invocarea apărărilor pe fond și a excepțiilor de procedură se adoptă deopotrivă o atitudine ofensivă față de pretențiile reclamantului, „lupta” care se poartăese diferită. Este mult mai dificil pentru pârât să contrargumenteze în fond, decât să găsească și să exploateze printr-o excepție de procedură „o scăpare” a demersului reclamantului. Excepția se arată în această lumină ca un pbstacol – de cele mai multe ori temporar – al acțiunii, prin care, fără să discute fondul dreptului invocat de adversar, pârâtul arată că procesul a fost angajat într-o manieră incorectă în raport cu normele de organizare judecătorească, de competență sau procedură propriu-zisă. […] Excepția poate fi analizată ca un refuz al pârâtului de a discuta în fond pretenția reclamantului.” Apărarea pe fond are un scopmult mai ambițios: negarea dreptului reclamantului, dovedirea că pretenția lui este neîntemeiată în fapt sau în drept.

** Problema invocării supune atenției aspecte ce țin de răspunsurile la două întrebări: cine le invocă? și când? Ordonarea răspunsurilor, față de procedurile în vigoare ale Codului de procedură civilă, trebuie făcută având în vedere etapele diferite ale fazei judecății (cognitiv): în primă instanță, în apel, în recurs.

Am arătat că excepțiile procesuale și apărările pe fond se aseamănă în privința subiectelor care participă la procesul civil și le pot invoca. Deși părțile ? (reclamantul inițial – pârâtul inițial) și terții intervenienți (voluntari și forțați) pot invoca deopotrivă excepțiile procesuale și apărări pe fond, problema analizată nu este epuizată. Există și deosebiri sub aspectul invocării. Ele țin de participarea procurorului la procesul civil și de restul instanței de judecată(art. 129 Codul de procedură civilă).

În privința participării procurorului, ne rezumăm la a reține că atunci când inițiază acțiunea civilă (art. 45, alin. 1 Codul de procedură civilă), el este parte în proces, iar când intervine în procesul pornit de titularul dreptului sau de o altă persoană căreia legea îi recunoaște legitimare procesuală activă, el este participant la proces. Sub primul aspect trebuie menționat că procurorul are poziția procesuală a reclamantului și, ca atare, va putea face apărări în fond sau prion excepție, asemenea titularului dreptului subiectiv introdus în proces. În cea de-a doua situație, procurorul va putea ridica ? excepțiile absolute și, ca orice participant la proces, își va spune punctul de vedere în privința excepțiilor relative (sau absolute) ridicate de părți. De altfel, procurorul nu poate ave atoate informațiile referitoare la dreptul care formează obiectul litigiului, așa cum el nu poate fi considerat un reprezentant al părților principale, fie el și „sui generis”. Procurorul nu apără interesele uneia dintre părți, ci are misiunea de a apăra legalitatea democratică. Chiar dacă, uneori, prin poziția sa în proces, procurorul contribuie la apărararea intereselor uneia dintre părți, calitatea sa nu poate fi identificată în nici un ca cu aceea a unui reprezentant, nici măcar ca reprezentant al societății în procesul civil. Mijlocul procesual al excepțiilor procesuale absolute ajunge pentru a atinge finalitatea avută în vedere de Ministerul public, și anume: stabilirea adevărului. Ca și instanța de judecată”trebuie să aibă un rol activ și să contribuie la aflarea adevprului în procesul civil.” Acest rol poate merge până la corectarea unor „scăpări de procedură” ale instanței. De exemplu, procurorul poate invoca excepția incompatibilității care est eo excepție de procedură absolută prin care se solicită respectarea normelor imperativ de organizare judiciară.

Sub aspetul rolului activ al judecătorului trebuie reținută în termenii art. 129 Codeul de procedură civilă, obligația instanței de a pune, din ofociu, în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept care ar pute duce la deylegarea cauzi, chiar dacă acestea nu sunt menționate în cererer sau întâmpinare, precum și îndatorirea, de a da părților îndrumări cu privire șa drepturile și obligațiile ce le revin în proces, în cazul în care nu sunt asistate sau reprezentate de avocat sau de mndatarii prevăzuți de r. 68 alin. 5, Codul de procedură civilă.

Date fiind aceste îndatoriri ale judecătorului/instanței putem observa că în privința apărărilor pe fond și a excepțiilor relative, există o identitate de regim. Cum majoritatea excepțiilor de procedură sunt relative, am putea considera că excepțiile în cauză au același regim cu noțiunea de comparat. Însă, așa cum am exemplificat, rxistă și excepții de procedură absolutăpe care instanța trebuie să le invoce din oficiu sub diferite sancțiuni.

Și sub raportul întrebării referitor la etapa în care pot fi invocate există deosebire de regim juridic între excepțiile de procedură și apărările pe fond. Înainte de a răta în ce constau, se impune să reținem clasificarea excepțiilor procesuale, după criteriul caracterului de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice încălcate, în excepții absolute, respectiv, excepții relative. Cele absolute pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a judecății, deci chiar în apel sau recurs. Excepțiile relative pot fi invocate numai de partea interesată și numai într-un anumit termen „in limim litis” (prima yi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a se pune concuzii în fond).

În judecata în prima instanță excepțiile de procedură trebuie invocate prin întâmpinare sub sancțiunea decăderii (art. 118, alin 2). Această sancțiune intervine numai în legătură cu excepțiile de procedură relative invocate în termenul legal imperativ, pentru că cele absolute pot fi invocate oricând. Spre deosebire de excepția de procedură relativă, apărarea pe fond poate fi făcută în tot cursul procesului. Deși autoarea M. Robârcă este de părere că sancțiunea decăderii poate fi întâlnită în privința apărărilor pe fond, doar în situația prevăzută de art. 294, alin. 1, Codul de procedură civilă (care nu îngăduie cereri noi în apel), și pote nuanța răspunsul dacă e să analizăm art. 118 alin. 2 și 3. Autorul J. Leș consideră că „nedepunerea intâmpinării îl expune totuși pe pârât la anumite consecințe defavorabile. Principala consecință a nedepunerii întâmpinării este decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca imprejurări de fapt sau de drept – deci, apărări pe fond, ? – în sprijinul apărării sale. Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de a discuta în contadictoriu faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii de chemări în judecată. Sancțiunea decăderii este incidentă atât cu privire la mijloacele de probă ce pot di invacte de către pârât, cât și cu privire la celelalte mijloace de apărare.” Aceeași soluție rezultă și din înterpretarea „per a contrario” și dispozițiilor art. 118, alin. 3, în cazul în care pârâtul este asistat de avocat, ori eșri reprezentat. Pe lângă excepții și dovezi se face vorbire și de „toate mijloacele sale de apărare despre care se va face vorbire în închierea de ședință”. Având în vedere cele două opinii, reținem la deosebiri în primă instanță că „apărarea pe fond” poate fi făcută oricând însă cu câteva remarci. Pârâtul care nu arată toate apărările sale în ori excepții în întâmpinare, se va putea apăra tot în fond, dar numai pe problemele de drept ridicate de reclamant, iar în privința excepțiilor, se va apăra doar prin cele absolute.

Invocarea excepțiilor procesuale de procedură în etpa apelului se face ținând cont de caracterul profund sau relativ al mijlocului de apărare procesual în cauză și de prevederile art. 294 Codul de procedură civilă. Astfel, excepțiile absolute pot fi invocate direct în apel, fără restricții, căci ordinea publică impune o atare soluție. Excepțiile relative pot fi valorificate și ele în fața instanței de apel dar numai dacă au fost invocate „in limine litis” în fața instanței de fond, iar aceasta le-a respins ca nefondate sau inadmisibile. Totuși excepțiile relatice care vizează însăși hotărârea atacată pot fi ridicate pentru prima dată în apel, întrucât asemenea neregularități procedurale nu ăuteau fi invocate în fața instanței de fond. Pe de altă parte, art. 294, alin. 1 teza a 2-a ? expres: „excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”, în condițiile în care cererile noi sunt inadmisibile în apel. Față de apărările pe fond, ne putem întreba în ce măsură sintagma „alte asemenea mijloace” are o sferă de aplicare largă. Să aibă, sub aspectul invocării în apel, un regim identic cu excepțiile de procedură?

Deși se consideră în doctrină că e nevoie de o interpretare logică care să prevaleze, în sensul că „legea are în vedere atât apărările de drept material (plata, novațiunea obligației etc.) cât și apărările procedurale” aceasta nu trebuie să fie absolutizată, căci o apărare pe fond poate fi o cerere nouă. De aici rezultă deosebirea: în timp ce excepțiile de procedură (procesuale, în extenso) nu pot fi în nici o situație considerte cereri noi, apărările pe fond pot fi cereri noi, în apel și, drept, declarate inadmisibile. Am putea susține chiar că cel mai probabil o apărare pe fond este o cerere nouă prin care se tinde valorificarea unor pretenții noi, din moment ce, atunci când legimitorul a considerat că o apărare pe fond nu este cerere nouă, a menționat-o expres. Avem în vedere art. 294, alin. 2 teza finală în care se prevede: „De asemenea, se va putea solicita compensația legală.”

În etapa recursului invocarea excepțiilor de procedură se face ținându-se cont de art. 162, 304 și 305 din Codeul de procedură civilă. Cum majoritatea excepțiilor de procedură sunt relative, ele vor putea fi invocate numai de aprtea ocrotită prin norma încălcată șu numai la prima zi de înfățișare ce a urmat săvărșirii neregularităților procedurale. Ex: excepția de recuzare, excepția de necompetențăteritorială relativă și excepția nelegalei citări etc. Spre deosebire, apărările pe fond pot fi invocate oricând, asemănându-se din acest punct de vedere cu excepția de fond. În ceea ce privește invocarea excepțiilor de procedură de ordine publică, ne rezumăm la a sublonia cu acest prilej că ele pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului.

*** O a treia categorie de deosebiri ]ntre excepțiile de procedură și apărările de fond ține de modul lor de soluționare. Vom face referire la problema priorității în soluționare a excepțiilor față de apărările în fond și la actelede procedură prin care instanța de judecată se pronunță asupra lor.

Cele doup instituții se deosebesc prin ordinea în care instanța de judecată trebuie să le resolve. Așa cum art. 137 alin, 1 prevede “instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fon sa pricinii.” Aceasta este o regulă fundamentală în materie care are o mare utilitate practică, realizându-se o claritate adecvată în soluționarea cauzii. Apărărole pe fond presupun, în mod necesar o cercetare a findului pricinii, find deci lăsate la urmă.

În privința actelor de procedură prin care se pronunță instanța de judecată reținem că pentru apărările pe fond avem o hotărâre finală – sentință sau decizie căci numai în urma administrării probelor și a dezbaterilor contradictorii și poate ajunge la o concluzie în privința temeiniciei acestora. Cât privește excepțiile, înstanța se pronunță prin încheiere sau hotărâre, diferit, în funcție de soluția la care se oprește. Dacă excepția este întemeiată va fi admisă prin încheiere – atunci când instanța rămâne în continuare investită, dispunând astfel acordarea unui nou termen – sau prin hotărâre – atunci când se pronunță declinarea competenței, primarea, respingerea sau anularea cererii. Dacă instanța consideră că excepția ridicată nu este întemeiată o respinge printr-o încheiere, interlocutorie, asupra căreia nu mai poate reveni, și va continua judecata. Încheierea, de admitere sau de respingere a excepției, va putea fi atacată cu apel sau recurs numai odată cu fondul, afară numai dacă legea nu prevede în mod expres altfel – ex: art. 34 alin, (1) Codul de procedură civilă – încheiere prin care s-a încuvințat sau respins obținerea ca și cea prin care s-a încuvințat recuzarea, nu este supusă la nici o cale de atac.

**** A patra, și ultima categorie de deosebiri, constă în evidențierea planului efectelor juridice, punctând trei probleme: dobândirea/nedobândirea autorității/puterii de lucru judecat, prerogarea de competență și timbrarea.

Înainte de a sublinia deosebirea dintre excepțiile de procedură și apărările pe fond din prima perspectivă, este judicios să reținem câteva idei de inspirație doctrinală. Prin urmare considerăm ca autoritatea lucrului judecat și puterea lucrului judecat exprimă aceeași idee, dar pe planuri diferite: autoritatea exprimă ideea de găsire și conservare a adevărului, iar puterea exprimă ideea de supunere a acestui adevăr în câmpul relațiilor juridice. Amândouă sunt prezumții absolute: „prima pribește adevărul stabili, a doua – implicațiile stabilirii adevărului de către un organ juridicțional, în formele și condițiile prescrise de lege”. Elementele lucrului judecat sunt cele arătate de art. 1201 Codul civil, text ce s ereferă la tripla identitate de : părți (iadem Conditio personarum), obiect (iadem res) și cauză (iadem causa). Se bucură de putere de lucru judecat numai hotărârea prin care acțiunea s-a judecat în fond, nu și atunci când a fost judecată în temeiul unei excepții procesuale. Astfel, dacă pârâtul opune cu proces o apărare pe fond, hotărârea judecătorească pronunțată va avea putere de lucru judecat asupra fondului dreptului. Dacă, dimpotrivă, pârâtul opune o excepție, acest efect nu se mai produce. În consecință, după ce termenul se împlinește sau procedura este restabilită și dreptul și acțiune în sens material al reclamantului nu s-a prescris extinctiv, acesta poate să introducă o nouă acțiune împotriva aceluiași pârât, pentru același obiect și aceeași cauză. Este cazul unor excepții de procedură, cum ar fi: excepția de necompetență, de incompatibilitate, de recuzare, lipsei procedurii de citare, de litispendență, de conexitate etc.

O altă deosebire ce ține de efecte apare în privința prerăgării de competență, definită ca „situația în care o instanță competentă să soluționeze cereri în care a fost sesizată de către reclamant devine competentă în temeiul legii, a unei hotărâri judecătorești pronunțată de o instanță superioară sau a convenției părților să rezolve cereri care, în mod obișnuit nu intră în competența sa.”

În esență, trebuie să reținem că numai apărarea pe fond nu și excepția, poate să atragă o prerpgare de competență, pentru că, în majoritatea cazurilor, apărându-se pe fond, pârâtul invocă „contra drepturi” ce ar putea fi invocate numai în apărări, nu și pe cale de acțiune, „astfel încât în privința lor, nu se poate spune că în mod obișnuit nu sunt de competența instanței care a fost sesizată cu cererea principală.”

În sfârșit, între apărările în sens restrâns și excepțiile procesuale de procedurală există deosebiri, în privința timbrajului. Am arătat ca punct de asemănare că în mod obișnuit nici unul dintre aceste mijloace de apărare nu este supus taxei juridice de timbru și timbrului judiciar. Dacă așa stau lucrurile cum râmâne cu aplicarea dictonului: „qui dicit de uno de altero negat? Răspunsul este dat de practică, unde pârâtul se apără sub forma contraacțiunii, formulând o cerere reconvențională. În condițiile art. 119 alin. 2 Codul de procedură civilă, cererea reconvențională trebuie să îndeplinească condițiile prevâzute pentru cerera de chemare în judecată, deci inclusiv în ce privește timbrajul. De vreme ce este o adevărată acțiune, cererea reconvențională trebuie să cuprindă elementele prevîzute de art. 112, pct. 4 Codul de procedură civilă – motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea. Motivele de drept trebuie să se concretizeze în temeiul juridic pe care se sprijină cererea reclamantului. Cu alte cuvinte trebuie să arate de ce reclamantul inițial „nu are dreptate”, realizându-se în același timp o ofensivă și o apărare pe fond. Coroborând aceste elemente putem susține că apărarea pe fond făcută printr-o cerere reconvențională se timbrează. De asemenea, se va aplica și un timbru judiciar. Deci, spre deosebire de excepțiile procesuale de procedură care nu se timbrează niciodată, uneori, apărările pe fond, se timbrează.

Delimitarea excepțiilor de procedură de excepțiile de fond

Așa cum excpțiile de procedură nu trebuie confundate cu apărărirle pe fond, la fel de bine ele nu trebuie confundate cu excepțiile de fond. Cele două noțiuni de comparat prin prisma conținutului și a sferei de comparare pot fi rivite ca două subclase ale noțiunii de excepții procesuale. Aceste pot fi clasificate în funcție de 3 criterii autonome ce se pot suprapune. După obiectul lor excepțiile procesuale pot fi: excepții de procedurăî sau excepții de fond. După efectul pe care tind să-l realizeze pot fi excepții delatorii sau ? , iar după caracterul de ordin publică sau de ordin privată al normei juridice încălcate pot fi excepții absolute sau relative. Posibilitatea suprapunerii criteriilor de clasificate face posibilă discuția referitoare la excepții de procedură absolute sau relative, ori dilatorii sau ?.

Pentru că excepțiile de procedură și excepțiile de fond sunt deopotrivă excepții procesuale, remarcile făcute vis-a-vis de apărările pe fond (ca asemănări sau ca deosebiri) le apropie. „Caracteristica esențială și comună e celor două categorii de excepții este aceea că ele nu pun în discuție fondul dreptului.” Din acest punst de vedere – și numai dinacest puncte de vedere – dinstincția dintre ele este aproape inutilă. Totuși, dincolo de polemicile terminologice vizăm aici respingerea numirii clasei gen: excepții de procedură și a claselor specie: excepții de procedură propriu-zise și excepții de fond – constantăm că e nevoie de o analiză pragmatică care să evidențieze elementele de diferențiere. Acestea vor permite o mai buna înțelegere și utilizare a noțiunilor. Interesul distingerii e unul major dacă e să privim problema într-un aproș de drept comparat. Spre exemplu, legislația și doctrinele franceze nu cunosc instituția excepțiilor de fond, însă noul cod de procedură civilă din Franța (ci-apris NRPC) reglementează o instituție care nu există la noi, aceea a finelor de neprimire (les fins de non-recevoire).

2.2.1 Principala deosebire vine chiar din criteriul de clasificare: obiectul lor. Astfel, dacă excepțiile de procedură sunt acele mijloace procesuale prin care se invocă neregularități procedurale referitoare la compunerea sau constituirea instanței, competența acesteia și procedura de judecată, prin obiectul lor, excepțiile de fond sunt cu totul altele. Prin ele se invocă lipsuri referitoare la exercițiul dreptului de acțiune. Ținând cont de faptul că enumerăm: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, dreptul și interesul ca fiind condițiile de exercițiu ale acțiunii, rezultă cu necesitate că lipsa uneia sau mai multora dintre ele constituie temei pentru invocarea unei excepții de fond. Considerăm, prin urmare, că trăsătura comună a excepțiilor de fond se desprinde din însăși noțiunea acestora, anume ca sunt în strânsă legătură cu pretenția dedusă judecății, mai exact, cu exercițiul dreptului la acțiune. Rezultă că în categoria excepțiilor de fond ar trebui incluse acele excepții care au ca obiect invocarea unor lipsuri referitoare la condițiile exercitării dreptului la acțiune, precum si acele excepții care sunt străns legate de dreptul la acțiune ( de componentele acestuia).

2.2.2. După ce am detaliat in ce anume constă deosebirea dintre noțiunile comparate putem aborda problema calificării câtorva excepții procesuale ca fiind de procedură sau de fond. Având in vedere ideile reținute anterior vom califica excepții de fond : excepțtia de prematuritate ( ce realizează faptul că dreptul nu este actual), excepția lipsei de interes, excepția lipsei de calitate procesuală și excepția lipsei capacității procesuale. Acestea sunt la modul cel mai evident, chiar dacă excepția lipsei capacității procesuale este tratată în art. 161 Codul de procedură civilă sub titlul : „excepțiile de procedură și excepția de lucru judecat”. Într-o a doua categorie putem include prescripția și puterea de lucru judecat, excepția caracterului subsidiar ala acțiunii in constatare față de acțiunea in realizare, excepția lipsei procedurii prealabile, excepția inadmisibilității apelului împotriva unei hotărâri definitive, a inadmisibilității recursului împotriva unei hotărâri irevocabile, excepția imunității de jurisdicție etc.

2.2.3 În această ordine de idei credem ca este binevenită discuția referitoare la calificarea : excepției procesului rău purtat, sau într-o latină mai doctă: „exceptio mali procesus”. Această instituție juridică cunoaște aplicații atât în dreptul civil material(art. 1351 – în materia răspunderii vânzătorului pentru evicțiune și art. 1672 alin. 2 – în materie fidejusiune), cât și în dreptul procesual civil atunci când se analizează cererea de chemare în garanție ca formă de intervenție forțată a terților în procesul civil.

Această „excepție” ridică problema calificării și în rândul excepțiilor procesuale de fond sau în rândul apărărilor pe fond. Pentru a putea da răspunsul corect este necesar ca, mai întâi să înțelegem corect mecanismul ei. Din perspectiva dreptului civil material trebuie analizat art. 1351 din Codul Civil. În esență acesta dispune că, în cazul în care cumpărătorul s-a judecat cu ? său, fără să-l cheme în garanție pentru evicțiune, pe vânzător și-a pierdut procesul,iar apo îl acționează pe vânzător spre a răspunde pentru evicțiune, acesta din urmă, invocând excepția „mali processus” scapă de obligația de garanție. Va trebui însă ca vânzătorul să dovedească faptul că ar fi avut mijloace suficiente cu care, participând la judecată în primul proces, ar fi putu obține respingerea cererii formulate de terț, împotriva cumpărătorului, și deci culpa aparține beneficiarului garanției de evicțiune, care nu i-a dat posibilitatea să îl apere. Mecanismul este un joc al diligențelor cumpărătorului și vânzătorului – totul pentru a securiza vânzarea realizată. Obligația vânzătorului de a garanta pentru evicțiune este o obligație legală, dar mai ales una de rezultat. În consecință, el trebuie să facă tot ceea ce îi stă în putință pentru a păstra bunul care a făcut obiectul vânzării – cumpărării „în mâinile” cumpărătorului și chiar mai mult decât atât. Articolul 1672, alin. 2 Codul civil consacră un mecanism asemănător. Astfel, ? ce a plătit fără a-l înștiința pe debitorul principal nu are ? împotriva acestuia, dacă în timpul plății, debitorul ar fi avut mijloace de a declara stinsă datoria sa, c va trebui să îl acționeze pe creditor, pentru a obține înapoierea sumei plătite.

Din perspectiva dreptului procesual civil trebuie avute în vedere prevederile art. 60 alin. 1 Codul de procedură civilă, care dispune că practic „poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubiri”. Deși chemarea în garanție constituie o simplă facultate, iar nu o obligație pentru părți, față de precizările din Codul Civil, aceasta apare ca o diligență necesară, numită să preîntâmpine alte „probleme”/litigii și să consolideze implicit dreptul de proprietate dobândit – prin efectul contractului de vânzare-cumpărare. În cazurile arătate de lege, dacă nu alege calea incidentală, garantatul se expune la riscul de a nu mai putea sa își valorifice ulterior pretențiile împotriva garantului.

Acestea fiind precizate, ce este „exceptio mali procesus”? o apărare pe fond sau o excepție procesuală pe fond? Ar putea fi considerată o apărare pe fond ca și alte exemple din dreptul civil material (Ex: exceptio non adimpliti contractus, exceptio plurium concubiutium), pentru că garantul chemat în judecată ca să îndeplinească obligația lui de a garanta împotriva evicțiunii va arăta că el era proprietarul bunului vândul, relevând și discutând fondul litigiului. Arătarea dreptului său și demonstrarea lui, chiar de ar fi o „probativ diabolica” ar reprezenta mijlocul cel mai la îndemână ca să câștige judecata.

Dar, aceeași „exceptio mali processus” ar putea fi considerată și o excepție, procesuală de fond: excepția procesuală pentru că nu ar pune în discuție fondul; de fond pentru că ar fi în strânsă legătură cu dreptul la acțiune. Astfel garantul ar putea susține că, dacă el îl chema în judecată pe învingător, avea câștig de cauză bazându-se fie și numai pe invocarea de excepții procesuale. Așa făcând nici nu era nevoie să facă „probatia diabolica” ca să-l apere pe învins și să-și îndeplinească „a la lettri” obligația asumată față de acestea, căci ar fi atins rezultatul promis.

Răspunsul nu este unul de genul unei alegeri între două alternative, ci unul care să reunească variantele. E o a treia soluție pe care o și argumentăm. Exceptio mali processus are o natură dublă: este și o apărare pe fond, dar și o excepție procesuală de fond. Textele din Codul Civil vorbesc de „mijloacele”/”meziu”=mijloc, necesare pentru a apăra pe garantat. Nu se indică expres categoria apărărilor pe fond, ori categoria excepțiilor procesuale. Ubi idem ratio est, idem solutio. Pentru identitate de rațiune prin „mijloace” se înțelege atât una cât și cealaltă. De altfle, ele sunt deopotrivă mijloace procesuale de apărare.

În afară de argumentul interpretării textelor vizate (art. 1351 și art. 1672 alin. 2, Codul civil) poate fi adus și un argument ieșit din practica judecătorească. Dacă ne punem întrebarea : Cum anume se câștigă un proces civil, o juecată – cum spune Codul Civil, vom răspunde negreșit că: fie invocând exepțiile procesuale, fie făcând apărări pe fond, fie folosindu-ne de ambele. Deci în sfera de aplicare a excepției procesului rău purtat între atât cazurile în care se folosesc exclusiv doar excepții ori doar apărări pe fond, cât și cazurile în care „se face uz” de toate „armele” procesuale disponibile. Continuând linia formulărilor din Codul Civil am putea chiar susține că puțin importă mijlocul procesual de apărare, atâta vreme cât rezultatul este atins.

2.3 Delimitarea excepțiilor de procedură de finele de neprimire

Finele de neprimire sunt o instituție juridică aparte. Care trebuie analizată comparativ cu instituția excepțiilor de procedură. Deși primul element al comparației aparține sistemului de drept francez, fiind reglementat de art. 122-126 din NCPC, interesul comparației este propriu sistemului nostru de drept. Acesta, deoarece, în mod constant, nu există opinii ale specialiștilor români care susțineau fie adoptarea instituției străine alături de cele existente, fie chiar înlocuirea soluției autohtone cu cea de inspirație franceză. În legătură cu acest aspect, reținem doar că finele de neprimire nu s-au impus în doctrina și jurisprudența noastră pentru că în sistemul nostru existau deja instituții juridice care acopereau toate cazurile posibile și critica formelor fără fond era deja o lecție bine învățată.

Constituie o fine de neprimire orice mijloc care tinde să ducă la inadmisibilitatea cererii adversarului, fără un examen asupra fondului, pentru lipsa dreptului de acțiune precum lipsa de calitate, lipsa de interes, prescripția, termenul prefix, lucrul judecat.

Finele de neprimire sunt mijloace de apărare în natură juridică mixtă, ele se aseamănă cu excepțiile în privința terenului pe care sunt plasate dezbaterile (pârâtul, fără să pună în discuție fondul cererii, o paralizează înainte de a se discuta conflictul dintre părți). Pe de altă parte, se aseamănă și cu apărările pe fond prin efectele lor pentru că antrenează un eșec definitiv al cererii de chemare în judecată. În dictrina franceză se disting trei niveluri ale drepturilor privitoare la un proces:

dreptul substanșial

dreptul de a acționa

dreptul de a face acte de procedură.

Fiecărui nivel îi corespunde o apărare. Apărarea asupra fondului privește dreptul substanțial. Finele de neprimire corespund dreptului de a acționa, iar excepțiile de procedură sunt în legătură cu actele de procedură. Finele de nevaloare (fins de non valoire) – ce a căzut în desuetudine pune în discuție însuși dreptul la acțiune și atrage sancțiunea inadmisibilității cererii având rolul unui instrument de poliție procesuală. „în același timp, finele de neprimire poate să exprime refuzul legiuitorului de a acorda acțiune în justiție acelora care sunt supuși prevederilor sale,”

Justiția juridică analizată prezentă și deosebiri față de excepțiile procesuale și față de apărările pe fond. Astfel, dacp excepțiile în sistemul francez constituie un obstacol definitiv pentru acțiunea în care au fost invocate, finele de neprimire doar tind la a face cerea adversarului iandmisibilă – art. 122 NCPC: „… tend a faire declarer l’advesaire irrecivable in sa demande”. Dacă obstacolul inițial a fost depășit, o nouă acțiune va putea fi intentată (art. 123 NCPC). Finele de neprimire pot fi invocate în orice stare a pricinii (ca și apărările pe fond), ele putând fi acceptate / ori ca cel care îl invocă să justifice vreo pagubă și fără ca inadmisibilitatea sp rezulte din vreo dispoziție expresă (art. 124 NCPC).

Spre deosebire de apărările pe fond, finele de neprimire nu poartă asupra fondului dreptului.

Aceste asenămări și deosebiri sunt specifice dreptului procesual civil francez. Interesul realizării comparării este, însă, unul propriu dreptului civil român. Concluzia ce trebuie reținută aici este: fiecare sistem de drept își amenajează instituțiile juridice în conformitate cu tradițiile proprii, având deopotrivă ca scop realizarea optimă a actului de justiție. Cu alte cuvinte, pentru aceleași probleme, mai multe variante sunt posibile. Soluția legiuitorului nostru nu este, deci, unica soluție, nici ce ami bună dintre toate câte există. Analizând cele două sisteme părocesuale pe problema apărărilor în sens larg observăm că noțiunea de excepții de procedură, în dreptul francez este mult mai strict încadrată decât în sistemul nostru.

Severitatea acestui regim juridic se explică prin preocuparea legiuitorului francez „ de a nu favoriza manoperele dialtorii ale pledanților de rea credință”. Acest regim rezultă din articolul74 NCPC care dispune că excepțiile trebuie, sub sancțiunea inadmisibilității, să fie invocate simultan și înainte de orice apărare pe fond su fine de neprimire. Aceeași este soluția chiar și atunci când regulile invocate în sprijinul excepției ar fi de ordine publică.”

Delimitarea excepțiilor de procedură de inadmisibilități

Legată de problema noțiunii de fine de neprimire sau de nevaloare este și încercarea de a delimita excepțiile de procedură de inadmisibilități, văzute ca o categorie de sine stătătoare în rândul mijloacelor de apărare. Forța de secție a exemplului francez a determinat unii autori să promoveze ideea necesității recunoașterii categoriei juridice a inadmisibilităților. Resâacția, pe deplin justificată și bine argumnetată, nu a întârziat să apară.

Teza era aceea că „inadmisibilitățile constituie mijloace de apărare cu o natură juridică mixtă: diferă de apărările de fond – și se apropie de excepțiile de procedură – rpn obiectul lor … diferă de eexcepțiile de procedură – și se apropie de apărăriel de fond – rpin rezulatele lor”, pentru ca, în final, să fie cinsiderate excepții peremtorii de fond

Antiteza respinge construcția juridică precedentă arătându-se, în esență, că se omite faptul că inadmisibilitățile nu prin discuție fondul dreptului. Astefl, obiectul excepției de inadmisibilitate nu vizează numai dreptul reclamantului de a sesiza instanța. De asemena, aprecierea efectelor inadmisibilităților ca fiind mai energice decât cele ale excepțiilor după modul francez, nu este corectă în sistemul nostru; aceasta, deoarece, excepțiile nu au întotdeauna un efect provizoriu, iar inadmisibilitățile nu sting întotdeauna acțiunea definitiv și irevocabil.

Trebuie deopotrivă reținut că în Codul de procedură civilă se vorbește de excepții de procedură și excepții de fond, astfel încât prin acceptarea unei alte clasificări s-ar încălca nu numai litera, dar și spirirul textului.

În realitate, inadmisibilitățile nu au conținut și o sferă de aplicabilitate a lor. Clasificarea excepțiilor procesuale în excepțiile de procedură și excepțiile de fond, răm’ne pe mai departe valabilă, astfel încât inadmisibilitățile sunt fie din prima categorie, fie din a doua. În orice caz ele au ca punct comun o anumită soluție pe care o va pronunța instanța. În cazul admiterii lor, se va respinge cerera ca inadmisibilă. „deci, noțiuneaa de inadmisibilitate vizează nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii. Se observă că respingerea cererii ca inadmisibilă este în legătură numai cu excepțiile dirimante, dar că nu toate excepțiile dirimante duc la inadmisibilitate.”

Din practica judecătorească pot fi date ca exemple: excepția de inadmisibilitate a recursului declarat împotriva unei hotărâri invocabile – care este de fapt o excepție de fond, pentru că privește exercițiul dreptului la acțiune,excepția de inadmisibilitate a apelului/recursului făcut împotriva unei încheieri premergătoare luată separat – este tot o excepție de fond, excepția de bânecompetență generală, în cazul în care o cerere este adresată instanței deși era în realiate de competența unui organ al statului fără activitate jurisdicțională – este o excepție de procedură.

În toate aceste cazuri observăm că se invoică o excepție procesuală de fond sau de procedură – deci instituții juridice de sine stătătoare și nu inadmisibilități în sensul tezei critice. Comun este doar rezultatul : cererea este respinsă ca inadmisibilă.

2.5 Delimitarea excepțiilor de procedură de excepția de neconstituționalitate

În desfășurarea unui proces civil pe lângă excepțiile procesuale pe care le-am arătat (de procedură și de fond) poate fi invocată și o excepție de neconstituționalitate. Pentru că este invocată în timpul unui proces aflat în desfășurare, în fața instanțelor judecătorești și pentru a consolida poziția procesuală a părții care a formulat-o, se poate pune întrebarea: este ea o excepție procesuală ca și cele analizate anterior?

Doctrina are multe și importante rezerve față de un eventual răspuns afirmativ. Totuși, o analiză temeinică, poate surprinde punctele de apropiere și pe cele de deosebire.

Excepția de necontituționalitate este o formă a controlului de constituționalitate a posteriori realizat de Curtea Constituțională în virtutea art. 146, litera d) din legea fundamnetală și a legii organice nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții. Prin excelenșă, ea privește drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor reprezentând în egală măsură „o garanție constituțională a apărării intereselor lor.”

Astfel, excepția de neconstituționalitate poate fi privită ca un mijloc de apărare procesual prin efectul căruia se înlătură de la aplicarea în spiță în text de lege ce consacră o regulă de drept ce contravine dispozițiilor de forță juridică superioară. Ceea ce particularizează instituția juridică analizată este natura normei juridice la care nu raportăm prin efectul excepției. Raportarea se face la normele constituționale care prevalează asupra tutuor celorlalte. Dacă în cazul excepțiilor de procedură se invocă anumite nregulrități de procedură, iar în cazul excepțiilor de fond se invocă lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, excepția de neconstituționalitate vine cu un mecanism revoluționar. Nu mai este purtată discuția în sfera aplicării dreptului (prezumat corect și de aceea necontestat) la situația particulară dedusă judecății, și se transferă discuția pe terenul normei juridice însăși. Parte care se acoperă astfel nu mai spune că aplicarea dreptului (ca sumă a normelor juridice ăn vigoare) este alta, ci susține că însăși norma juridică a cărei aplicare trebuie realizată, este greșită, viciată, neconstituțională. Aceasta ar fi diferența specifică dintre noțiunile comparate din care decurg altele.

Amintim în această ordine de idei câteva deosebiri. În primul rând excepția e neconstituționalitate este judecată de o altă instanță decât cea investită să soluționeze cauza. Compententă să judece este Curtea Constituțională pentru toate excepțiile „ridicate în fața instanțelor judecătorești camerei de arbritaj comercial”. De asemenea, instanța de contencios admnistrativ, sesizată de o acțiune împotriva unei ordonanțe sau dispoziții dintr-o ordonanță a Guvernului, dacă apreciază că excepția de neconstituționalitate îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 ali. 1 și 3 din legea nr. 47/1992 sesizează, prin încheiere motivată Curtea Constituțională și suspendă soluționarea cauzei pe fond.

În al doilea rând dacă efectul excepțiilor procesuale poate fi dilatoriu sau peremptoriu efecrtul excepției de neconstituționalitae poate fi considerat declinatoriu într-o primă fază, putând deveni peremptoriu dacă excepția a fost admisă, sau doar dilatoriu, dacă excepția nu este admisă.

Articolul 29 ali. 5 din legea nr. 47/1992, republicată prevede ca pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate (a legii sau ordonanței aplicabile speței) judecarea cauzii se suspendă (suspendarea este obligatorie indiferent de instanța judecătorească înaintea căreia s-a invocat excepția). Aceeași soluție este prevăzută și de legea nr. 554/2004 a constențiosului administrativ. Astfel, instanța de contencios administrativ suspendă soluționarea cauzii pe fond. Este un caz de suspendare legală de drept a judecății. Repunderea cauzii pe rol se face după pronunțarea Curții Constituționale. Se va da termen cu citirea părților, numai dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională. În caz cpntrar, respinge acțiunea ca inadmisibilă pe fond.

În situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză, sesizarea instanței de contencios administrativ se va face în condițiile art. 7 ali. 5 – procedura prealabilă nu este obligatorie – și ale art. 11, ali. (1) – în termen de 6 luni – și (2) – pentru motiv temeinic și după 6 luni, cu precizarea că termenele încep să curgă de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Rezultă o a treia deosebire: deciziile prin care Curtea Constituțională s epronunță asupra unei excepții de neconstituționalitae produc efecte „erga omnes”. În consecință, dispoziția din lege sau ordonanță declarată neconstituțională nu se mai poate aplica în nici o altă cauză. Dacă aceeași excepție se mai invocă în alte pricini ea este respinsă ca fiind lipsită de obiect. Dacă, însă excepția a fost respinsă, ea poate fi invocată de alte părți sau instanțe judecătorești în alte cauze și Curtea se va pronunța din nou.

În concluzie, invocarea unei excepții de neconstituționalitate într-un proces pendente este un demers mult mai ambițios decât acela de a invoca o excepție de procedură sau de fond, dar rezultatul în cazul admiterii este mult mai energic. Rămâne doar ca partea interesată să analizeze șansele de reușită ale unui astfel de demers. Invocarea excepției de neconstitușionalitate doar în scop de șicană este corectabilă de către instanța de judecată în fața căreia se invocă, căci instanța acționează ca un prin filtru legal. Sesizarea Curții se face numai atunci când aceasta constată că este vorba de neconstituționalitatea unei dispoziții de care depinde judecata cauzii.

Clasificãrile posibile ale excepțiilor de procedurã

Excepțiile procesuale pot fi clasificate în funcțiie de trei criterii: obiect, efectul spre care tind și caracterul normei juridice încãlcate. Avem așadar, excepții de procedurã sau excepții de fond, excepții dilatorii sau peremptorii și excepții absolute sau relative.

Observãm cã aceste clasificãri vizeazã noțiunea-gen a excepțiilor procesuale și nu noțiunea-specie a excepțiilor de procedurã. Totuși, dat fiind faptul cã cele trei criterii nu se exclud reciproc în privința sferei de aplicare, putem considera cã ele se suprapun.

Vom realiza prin urmare, clasificarea excepțiilor de procedurã în funcție de criteriile efectului pe care tind sã îl realizeze și de criteriul caracterului de ordine publicã sau de ordine privatã al normei juridice încãlcate. În afara acestor douã criterii general acceptate î doctrinã, distingem alte douã.

Astfel, excepțiile de procedurã mai pot fi clasificate în funcție de criteriul neregularitãților procedurale invocate și în virtutea criteriului instituțiilor juridice de care sunt legate (sau la al cãror regim juridic contribuie).

Dupã primul criteriu, excepțiile de procedurã pot fi dilatorii sau peremptorii. Excepțiile dilatorii tind la întârzierea judecãții pe fond, la amânarea judecãții, declinarea competenței sau refacerea unor acte. Excepțiile de procedurã dilatorii include ca o subcategorie ceea ce o parte a doctrinei numește excepții declinatorii. De altfel la efectul întârzierii judecãții pe fond, se ajunge și atunci când se invocã excepții de procedurã prin care se cere tocmai amânarea judecãții ori refacerea unor acte.

Vom clasifica în consecințã ca subclase ale excepțiilor de procedurã dilatorii, trei categorii de excepții. Avem excepții prin care se tinde direct la amânarea judecãții (exemplu: excepția de recuzare, de incompatibilitate), excepții cu un efect secundar declinatoriu (exemplu: excepția de conexitate, de ?) și excepții care tind la refacerea unor acte (exemplu: excepția de nulitate a actelor de procedurã, excepția lipsei de citare).

Spre deosebire de excepțiile de fond, care au un caracter mai omogen în privința efectelor, în sensul cã sunt, în principiu, peremptroii, excepțiile de procedurã pot fi într-o proporție aproximativ egalã șiu dilatorii și peremptorii. Totuși, cele mai multe excepții de procedurã sunt dilatorii, dacã e sã includem aici și pe acelea care încep cu un astfel de efect, pentru a deveni apoi peremptorii.

Excepțiile peremptorii tind la implicarea judecãții pe fond la respingerea sau stingerea procesului. Luând în considerare aceste aprecieri, excepțiile de procedurã peremptorii pot fi subclasificate în trei categorii: excepții care sunt întotdeauna peremptorii (excemplu: excepția perimãrii), excepții peremptorii care încep prin a avea un efect dilatoriu (exemplu: excepția lipsei dovezii calitãții de reprezentant, excepția nelegalei timbrãri, atunci când pãrții nu i-a fost comunicat cuantumul taxei judiciare de timbru sau timbru judiciar, excepția lipsei semnãturii de pe cerere, atunci când partea nu este prezentã la termenul la care se invocã excepția, excepția de netimbrare sau de insuficientã timbrare) și excepții care sunt peremptorii în anumite condiții (exemplu: excepția de necompetențã atunci când cererea este de competența unui organ fãrã activitate jurisdicționalã, pentru ca soluția pe care o pronunțã este de respingere a cerererii ca inadmisibilã, ori dacã pricina este de compentența unei instanțe dintr-un stat care nu este membru al uniunii europene, deoarece în acest caz în raport de dispozițiile art. 157 din legeea nr. 105/1992 cererea sã fie respinsã ca nefiind de competența instanțelor române.

Dupã al doilea criteriu, excepțiile de procedurã se împart în excepții absolute (când norma juridicã încãlcatã are caracter de ordine publicã) și excepții relative (când norma juridicã încãlcatã are caracter de ordine privatã). Primele privesc încãlcarea unor norme cu caracter imperativ. Au acest caracter excepția nemotivãrii sau motivãrii tardive a recursului, excepția incompatibilitãții, excepția greșitei compuneri sau constituiri, excepția strãmutãrii, ori excepția exercitãrii abuzive a drepturilor procesuale. Ele pot fi invocate de oricare dintre pãrți, de procuror sau de instanța din oficiu în orice moment al procesului, chiar direct în cãile de atac. Când se încalcã norme juridice dispozitive se invocã excepții relative. Fac parte din aceastã categorie excepția de recuzare, excepția de necompetențã teritorialã relativã, excepția nelegalei citãri, etc. Ele pot fi invocate numai de partea ocrotitã prin norma încãlcatã și numai la prima zi de înfãțișare ce a urmat sãvârșirii neregularitãții procedurale, înainte de a se impune concluzii pe fond.

Cel de-al treilea criteriu este acela al neregularitãților procedurale invocate. Fãcând aplicarea lui excepțiile de procedurã ce au ca obiect:

1). Invocarea încãlcãrii unor norme de competențã (excepția de necompetențã)

2). De compunere sau constituire a instanței (excepția de incompatibilitate, de recuzare)

3). A unor norme juridice privind condițiile de îndeplinire a actelor de procedurã, inclusiv termenele în care trebuie efectuate (excepția lipsei de citare sau au a citãrii nelegale, excepția nulitãții cererii de chemare în judecatã, excepția de tardivitate, ?, etc.)

4). Procedura de judecatã (excepțiile privitoare la taxele de timbru, excepția de perimare)

5). Ori prin care se solicitã luarea anumitor mãsuri pentru buna desfãșurare a judecãții și preîntâmpinarea unor soluții contradictorii (conexitatea, ?)

Al patrulea criteriu este reprezentat de instituțiile juridice de care sunt legate. Altfel spus, în funcție de instituțiile juridice la al cãror regim juridic contribui, excepțiile de rpcodeurã pot fi clasificate în: excepții referitoare la instanțã, la pãrți, excepții privin actele de procedurã și termenele procedurale și excepții privin judecata propriu-zisã.

În subclasa excepțiilor de procedurã privitoare la instanțã includem: excepția de necompetențã a greșitei compuneri sau constituiri a completului de judecatã, incompatibilitãții, recuzãrii, strãmutãrii pricinii. (lipseste adnotatia numarul 194)

În subclasa excepțiilor de procedurã privitoare la pãrți sunt incluse în cea mai mare parte excepții de fond (excepția lipsei capacitãții procesuale de folosințã / exercițiu, excepția lipsei calitãții procesuale active / pasive, excepția de prematuritate a lipsei de interes, a imunitãții de jurisdicție). Putem include totuși, aici și excepția de procedurã a lipsei dovezii calitãții de reprezentant. În subclasa excepțiilor privind actele de procedurã includem douã categorii: excepția nulitãții și exceția tardivitãții. În ciuda faptului cã includem aici doar douã exemple, importanța categoriei este una însemnat, deoarece sub denumirea de excepții de nulitate sunt numite mai multe situații. Definitã ca fiind sancțiunea proceduralã care intervine în cazul actului de procedurã care nu îndeplinește condițiile prevãzute de lege pentru validiatea lui, lipsindu-l în total sau în parte de efectele firești, nulitatea este cea mia gravã sancțiune care afecteazã actul de procedurã. Nulitãțile se clasificã dupã mai multe criterii și privesc mai multe acte de procedurã (cererea de chemare în judecatã, cererea formulatã în apel / în recurs, încheierea de ședințã, hotãrârea).

O ultimã subclasã a excepțiilor de procedurã este aceea a excepțiilor privind judecata. Includem aici excepția ?, a conexitãții, și de perimare.

Aceastã scurtã trecere în revistã a criteriilor de clasificare ale excepțiilor de procedurã evidențiazã complexitatea instituției juridice analizate. Elementele prin care se aseamãnã precum și cele prin care se deosebesc de alte instituții juridice nu permit deopotrivã sã calificãm în mod corect o anume excepție ca fiind exceptie procesualã, de procedurã, dilatorie sau peremptorie, relativã sau absolutã, precum și sã o încadrãm în subclasa corespunzãtoare criteriului neregularitãților procedurale invocate ori a criteriului instituțiilor juridice de care este legata.

Regimul general al excepțiilor de procedurã este conturat dintr-o dubla perspectivã: una menitã sã încadreze noțiunea în rândul altor instituții juridice și cea de a doua interesându-se de procedura de soluționare specificã noțiunii. Definițiile reținute, natura juridicã analizatã, delimitãrile și clasificãrile ce s-au impus, contribuie la înțelegerea corectã a rolului pe care îl au în desfãșurarea procesului civil, excepțiile de procedurã.

Ele sunt acele excepții procesuale din care, în condițiile legii, partea interesatã, procurorul sau instanța din oficiu, invocã în cadrul procesului civil și fãrã a pune în discuție fondul dreptului neregularitãții procedurale privitoare la compunerea și constituirea instanței, compentența acesteia, ori la procedura de judecatã urmãrind, dupã caz, declinarea competenței, amânarea judecãții, refacerea unor acte, anularea, respingerea ori perimarea cererii, în alți termeni, interzicerea sau împiedicarea judecãții.

Excepțiile analizate au natura juridicã a unui mijloc procesual de apãrare, fiind în același timp și o formã de manifestare a acțiunii civile. Rezultã cã pentru a le invoca trebuie sã existe în mod necesar un proces civil în curs de desfãșurare, iar atunci când sunt invocate, nu pun niciodatã în discuție fonsul dreptului și nu afecteazã, în principiu, dreptul subiectiv al reclamantului. În cazul în care sunt admise de instanța de judecatã se produc efecte juridice specifice, de cele mai multe ori dilatorii.

La întrebarea de a ști dacã excepțiile de procedurã sunt simple mijloace procesuale cu finalitãți general acceptate ca rezonabile (este normal, pânã la un punct, ca procesul civil sã dureze o anumitã duratã de timp și sã aibã o dezvoltare alternantã, contradictorie) sau mijloace procesuale predilect folosite în scop de șicanã, rãspunsul nu poate fi dat în mod categoric decât cu luarea unor rezerve.

În principiu, excepțiile de procedurã – dintre excepțiile procesuale, pun în discuție probleme ce țin de cadrul procesual, de bunul mers al procedurii. Din acest motiv, ele sunt cele mai expuse la riscul detrunãrii cu rea credințã de la finalitãțile legitime pentru care au fost create. Prin natura lor, ele nu sunt piedici în cãile rezolvãrii lititgiului, „au contraire”. Ele nu sunt reglementate nici mãcar pentru a încetini derularea procesului, ci doar pentru a da rãgazul tuturor participanților la proces sã analizaeze în profunzime, aspectele relevate. Astfel, se pune accent pe diferite probleme cu relevanțã juridicã în sensul analizãrii cu deosebitã atenție. Sunt probleme punctuale care trebuie tratate cu prioritate înaintea fondului. În afara lor, procesul vãzut ca o evoluție, își are cursul sãu. Excepțiile sunt moduri prin care soluțiile se diversificã, urmãrile se multiplicã.

Adevãrat! Excepțiile pot fi privite ca noduri. Însã depinde și ce fel de nod. Udele sunt fãcute ca sã fie desfãcute, altele ca sã încurce și mai mult. În funcție de cel care le-a fãcut și de intențiile lui, nodul poate fi marinãresc sau gardian. Altfel spus, excepțiile de procedurã sunt mijloace eficace, de rezolvare rapidã a litigiului în mâinile celui bine intenționat, sau, dimpotrivã, mijloace letale sau cel puțin de șicanare în mâinile unuia de rea credințã.

Definiția, natura juridicã, delimitãrile și clasificãrile contribuie la ceea ce poate fi numit scenariu normal, când pãrțile aflate în litigiu nu sunt nici procesomani, nici „Gicã contra”. Prin excepție, construcția procesualã realizatã de pãrți se poate caracteriza prin rea credințã, excepțiile de procedurã fiind în acest caz, invocate pentru a trage de timp, a descuraja, a intimida. Cum este posibil ca instituiția excepțiilor de procedurã sã fie deturnatã de la finalitãțile și definitorii? Rãspunsul este dat de analiza procedurii de soluționare a excepțiilor procesuale în general. Excepțiile de procedurã sunt doar o parte a mecansimului, de aceea impunându-se o privire de ansamblu asupra tuturor excepțiilor. Urmeazã, așadar sã continuãm demersul cognitiv cu ce-a de-a doua parte a dizertației ce este consacratã procedurii de soluționare a excepțiilor procesuale.

II. Procedura de soluționare a excepțiilor procesuale

Excepțiile procesuale – de procedurã și de fond – au o procedurã de soluționare proprie, ele se disting în consecințã de alte probleme ale procesului civil, fãrã însã sã putem vorbi de existența unei fragmentãri a procesului aflat în desfãșurare.

Textele Codului de Procedurã civilã vin sã indice anumite reguli care ordoneazã evoluția activitãții desfãșurate de cãtre instanțã, pãrți, organe de executare și de alte persoane sau organe care participã la înfãptuirea de cãtre instanțle judecãtorești a justiției în pricinile civile. Sensul dorit de leguitor și de societate în întregul sãu este acela al realizãrii sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecãții și executãrii silite ca hotãrârile judecãtorești sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevãzute de lege.

Procesul civil este o activitate complexã – uneori, chiar complicatã de dificultatea intrinsecã a cauzei ori de mama-voințã a participanților. În primul caz, gradul de complexitate se datoreazã faptelor în materialitatea lor, origreutãților de probare, ori problemei de drept relevatã pe fond sau pe procedurã. În al doilea caz, cadrul procesului este unul obișnuit, însã procesul este tegiversat. Totuși, în oricare din cazuri ne aflãm, pentru pãrțile implicate, pricina lor este cea mai importantã, chiar dacã prin comparație cu alte cazuri lucrurile stau altfel. Participanții la procesul civil, dar mai ales instanța de judecatã trebuie sã vegheze la respectarea principiilor generale ce guverneazã desfãșurarea procesului civil, pentru a se realiza o rezolvare corectã, legalã – am îndrãzi sã spunem – a litigiului.

Procedura de soluționare a excepțiilor procesuale cuprinde procedura de soluționare a excepțiilor de procedurã. Locul pe care-l ocupã în cadrul excepțiilor procesuale este evidențiat „în mișcare”, în timpul rezolvãrii litigiului. Ne intereseazã sã analizãm grupat condițiile de invocare (A) și judecatã propriuzisã a excepțiilor procesuale (B) pentru a ști cum anume se poate trece de la scenariul obișnuit la cel de șicanare al adversarului.

(A) Condițiile de invocare a excepțiilor procesuale

Analiza condițiilor de invocare a excepțiilor procesuale, și mai ales a excepțiilor procesuale de procedurã ține de vificarea înainte de toate, dacã excepția este absolutã sau relativã pentru a stabili cine o poate invoca și în ce termen.

Acesta este punctul de plecare al pãrții care vrea sã invoce o excepție precum și al instanței de judecatã care trebuie sã se pronunțe asupra excepției.

Trebuie sã se stabileascã mai întâi dacã excepția este absolutã sau relativã. Așa cum am arãtat, excepțiile de procedurã sunt de obicei relative, iar cele de fond sunt, în principiu, absolute. Nu avem aici decât un indiciu, o premizã ce poate fi infirmatã. De aceea trebuie verificatã excepția invocatã în virtutea criteriului caracterului de ordine publicã sa privatã a normei juridice încãlcate. Vom putea astfel califica excepția în mod ?.

Odatã trecut acest pas, vom ști cum poate sã o invoce și pânã la ce termen. Trebuie însã sã facem unele precizãri ce țin de etapã procesualã în care ne aflã, știut fiind faptul cã faza judecãții (cognitio) are mai multe etape ce se deosebesc prin spcecificitãțile lor.

Ca regulã, judecata, indiferent cã este în primã instanțã sau în cãile de atac, parcurge trei etape: etapa scrisã, etapa dezbaterilor și etapa deliberãrii și pronunțarii hotãrârii. Etapa apelului și etapa cãilor de atac extraordinare ? expres în Codul de Procedurã civilã cã dispozițiile de procedurã privind judecata în primã instanțã se aplicã și în instanța de apel / recurs / revizuire, în mãsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în titlurile ce le reglementeazã. Totuși existã deosebiri importante de regim juridic în tre judecata în primã instanțã și judecata în cãile de atac. În privințã excepțiilor procesuale se convine sã facem câteva aprecieri în mod distinct pentru judecatã în primã instanțã[1], în apel [2] și în recurs[3].

[1] Condițiile de invocare ale excepțiilor procesuale în primã instanțã

Judecata în primã instanțã parcurge etapele: etapa scrisã, etapa dezbaterilor și etapa deliberãrii și pronunțãrii hotãrârii. În aceste etape participanții la procesul civil pot indeplini roluri diferite în legãturã cu invocarea de excepții procesuale. Ca regulã generalã, ele sunt invocate de pãrți în etapa scrisã (pârâtul prin întâmpinare și reclamantul prin întâmpinarea la cererea neconvenționala formulatã împotriva lui, de pârât). Apoi, ele sunt puse în discuția pãrților în etapa dezbaterilor cu respectarea principiilor ce o guverneazã, când pãrțile își susțin pretențiile și apãrãrile, administreazã probe, pun concluzii, fie cu privire la excepții procesuale, fie pe fondul pretențiilor deduse judecãții. În etapa dezbaterilor instanța de judecatã poate îndeplini douã roluri, pentru ca în etapa deliberãrii și pronunțãrii hotãrârii intima convingere a judecãtorilor sã se formeze și pe seama excepțiilor invocate.

Luând în considerare precizãrile fãcute se convine sã structurãm analiza dupã criteriul participanților la procesul civil. Vom analiza prin urmare, condițiile în care instanța poate invoca excepțiile procesuale 1.1. pentru a insista apoi asupra situației pãrților inițiale 1.2. terților intervenienți voluntari sau forțați 1.3. și a procurorului 1.4. Pentru toate aceste cazuri reamintim care este premiza de plecare: excepțiile procesuale pot fi: fie absolute (când se încalcã o normã juridicã ce are caracter de ordine publicã), fie relative (când se încalcã o normã juridicã ce are caracter de ordine privatã). Consecințele ce decurg din calificarea datã țin de cine anume poate invoca, prin ce act de procedurã, și pânã la ce moment în derularea procesului.

1.1. Instanța are ca rol definitoriu judecarea obiectului litigiului astfel cum i+a fost relevat de pãrți prin aplicarea principiului disponibilitãții. Ea cunoaște faptele, le calificã juridic, încadreayã problema de drept în ipoteza unei norme juridice și aplicã dispoziția acesteia. Rezultã cã ea se va pronunța asupra aspectelor relevate de pãrți, fiecare prin mijloacele sale procesuale – aici includem și excepțiile procesuale de procedurã ca mijloace procesuale de apãrare. Instanța va judeca doar acele excepții care sunt invocate de pãrți. Este cazul excepțiilor relative ce pot fi invocate doar de partea ocrotitã prin norma încãlcatã și numai la prima zi de înfãțișare ce a urmat sãvârșirii neregularitãții procedurale, înainte de a se pune concluzii pe fond.

Dar instanța de judecatã trebuie sã respecte și principul rolului activ al judecãtorului, trebuyin astfel sã atragã atenția pãrții care nu este reprezentatã sau asistatã de avocat ori de mandatarii prevãzuți la art. 68 alin. 5 C.proc.civ. cã este îndreptãțitã sã invoce o excepție relativã. Acestea sunt dispozițiile art. 129 alin. 3 în vechea reglementare. Alin. 3 al art. 129 a fost abrogat prin art. I pct. 46 din O.U.G. nr. 138/2000 (publicatã în M. Of. Nr. 479 din 2 octombrie 2000) aprobatã prin legea nr 219/2005 (publicatã în M. Of. Nr. 609 din 14 iulie 2005). Abrogarea alin. 3 trebuie analizatã prin raportare la modificarea alin. 2 al aceluiași articol. Acesta are urmãtoarea redactare: „Judecãtorul va pune în vedere pãrților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor din proces și va starui, în toate fazele procesuale pentru soluționarea amiabilã a cauzei”. Textul în vigoare în prezent, consacrã douã obligații în sarcina judecãtorului: sã punã în vedere pãrților ce drepturi și ce obligații au în calitatea lor procesualã și sã stãruie în toate fazele procesuale pentru soluționarea amiabilã a cauzei.
Ne intereseazã aici sã evidențiem care sunt urmãrile mdificãrilor și abrogãrilor survenite asupra invocãrii excepțiilor procesuale relative. În vechea reglementare, alin. 3 al art. 129, actualmente abrogat, prevedea obligația judecãtorului de a da îndrumãri doar în cazul în care pãrțile nu sunt asistate sau reprezentate de avocat sau de mandatarii prevãzuți la art. 68 alin. 5 C.proc.civ. „Per a contrario, când pãrțile erau asistate sau reprezentate, obligația de a da îndrumãri” nu mai existã. Concret, judecãtorul trebuia sã atragã atenția pãrții interesate cã poate invoca excepția relativã ce se impunea doar dacã nu era asistatã sau reprezentatã. In noua redactare, sfera de aplicare a obligației de a pune în vedere pãrților drepturile și obligațiile ce le revin – inclusiv posibilitatea invocãrii unei excepții relative este mai cuprinzãtoare. În prezent, chiar dacã partea interesatã este asistatã sau reprezentatã, judecãtorul trebuie sã o atenționeze. Totuși doctrina este de acord cã dacã instanța nu a atras atenția pãrții interesate cã aceasta este în drept sã invoce o excepție relativã, și partea interesatã nu a invocat-o nu s-ar putea obține desființarea hotârârii pe motiv cã s-ar fi încãlcat principiul rolului activ al judecãtorului.

În virtutea aceluiași rol, instanța de judecatã poate invoca din oficiu (ex oficio) excepțiile absolute în orice moment al judecãții, dar înainte de a se pronunța asupra lor, trebuie sã le punã în discuția pãrților pentru a respecta principiul contradictorialitãții și principiul dreptului la apãrare. Instanța nu poate invoca din oficiu excepțiile procesuale relative. În cazul lor, ea poate doar atrage atenția pãrții interesate cã are posibilitatea sã le invoce.

1.2. Pãrțile inițiale într-un proces civil sunt reclamantul și pârâtul. În privința invocãrii excepțiilor procesuale, trebuie menționat, în primul rând, cã pârâtul este cel care are interes, sã le foloseascã. El se aflã pe poziție procesualã pasivã, fiind nevoit sã se apere fațã de pretențiile formulate de reclamant în cerere de chemare în judecatã. El își poate constitui apãrarea pe mijloace procesuale de apãrare care, la rândul lor, pot fi apãrãri pe fond sau / și excepții procesuale. Pârâtul are posibilitatea sã formuleze, prin întâmpinare excepțiile procesuale, referitoare la cererea reclamantului, anume acele excepții pe care le poate cunoaște imediat dupã ce i s-a comunicat cererea de chemare în judecatã.

Excepțiile procesuale neinvocate prin întâmpinare vor putea fi ridicate de cãtre pârât, în anumite cazuri (dacã pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, precum și atunci când întâmpinarea nu este obligatorie), la aprima zi de înfãțișare, iar dacã la acest termen procedural reclamantul solicitã un termen pentru întregirea sau modificarea cererii pârâtul ar putea rãspunde printr-o întâmpinare, arãtând, printre altele și excepțiile procesuale ce se impun fațã de cererea modificatã, desigur dupã ce aceasta din urmã i-a fost comunicatã.

Pârâtul trebuie sã invoce în aceste condiții sub sancțiunea decãderii prevãzutã de art. 108 alin. 2 C.proc.civ., numai excepțiile relative întrucât excepțiile de ordine publicã pot fi invocate în orice stare a pricinii.

Atunci când pârâtul formuleazã o cerere neconvenționalã împotriva reclamantului, ? in excipiendo fit actor. Reclamantul trebuie sã se apere invocând în întâmpinarea pe care o face la cererea neconvenționalã excepțiile pe care ?. Pentru identitate de rațiune, excepțiile absolute pot fi invocate și dupã depunerea întâmpinãrii sau dupã expirarea termenului în care trebuia depusã întâmpinarea. Din moment ce „? Auditur propriam turpitudinem allegans”, reclamantul nu poate invoc excepții relative la cererea de chemare în judecatã și nici excepția de necompetențã teritorialã relativã (art. 158 alin final C.proc.civ).

Art. 156 din codul de procedurã civilã dispune cã „excepțiile de procedurã care nu au fost propuse în condițiile art. 115 – pct. 1 sbln. – și 132 – la prima zi de înfãțișare ori la termenul acordat de instanțã – nu vor mai putea fi invocate in ucrsul judecãții, afarã de cele de ordine publicã”. Prin urmare, neinvocarea unei excepții relative în termen este sancționatã cu decãderea pãrții interesate din dreptul de a mai opune ulterior excepția respectivã în sã excepțiile absolute pot fi invocate oricând în cursul judecãții, chiar direct în apel sau în recurs.

Excepțiile care au ca obiect invocarea unei neregularitãți sãvârșite pe parcursul judecãții pot fi ridicate de parte ainteresatã cel mai târziu la prima înfãțișare ce a urmat neregularitãții și mai înainte de a se pune concluzii pe fond, dacã este vorba despre o excepție relativã sub aceeași sancțiune a decãderii (art. 108 alin. 3 C.proc.civ), respectiv în orice stare a pricinii, dacã este o excepție absolutã (art. 108 alin 1 și art. 136 C.proc.civ).

1.3. Terții intervenienți voluntari sau forțați lãrgesc cadrul procesual inițial, fixat de reclamant prin cererea de chemare în judecatã, astfel încât hotãrârea ce se va pronunța sã le fie opozabilã și lor. Acest interes poate sã aparținã pãrților, care formuleazã cereri de intervenție forțatã pentru introducerea în judecatã a unor terțe persoane, strãine de proces pânã la acel moment, ori terților înșiși. Formele intervenției sunt: voluntarã și forțatã. Date fiind elementele care justificã clasificarea arãtatã, este util sã structurãm analiza condițiilor de invocare a excepțiilor procesuale de cãtre terții intervenienți pe douã direcții: prima corespunde intervenției voluntare 1.3.1. iar ce-a de-a doua intervenției forțate 1.3.2.

1.3.1. intervenientul principal (în interes propriu) și intervenientul accesoriu (în interesul uneia dintre pãrți) prin efectul cererii de intervenție devin pãrți în proces din momentul în care este încuviințatã în principiu cererea sa. Ei vor lua procedura din stadiul în care au devenit pãrți la proces (art. 53). În consecințã ei nu vor putea invoca excepțiile relative privitoare la neregularitãți procedurale comise anterior admiterii în principiu a cererii de intervenție. Totuși, dacã intervenientul a devenit parte în proces pânã la prima zi de înfãțișare, va putea sã invoce și aceste excepții relative precum și desigur, excepții absolute privitoare la neregularitãți comise pe tot parcursul judecãții. Deci, dacã intervenția voluntarã este fãcutã dupã prima zi de înfãțișare, terțul intervenient poate sã ionvoce excepții absolute, precum și excepții relative ce privesc neregularitãți procedurale sãvârșite dupã intervenția sa în proces.

1.3.2. Formele intervenției forțate sunt: chemarea în judecatã a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ), chemarea în garanție (art. 60-63 C.proc.civ.) și arãtarea titularului dreptului (art. 64-66 C.proc.civ).

În ceea ce intereseazã condițiile de invocare a excepțiilor procesuale trebuie reținut cã cel chemat în judecatã conform art. 57 C.proc.civ. și cel arãtat ca titular al dreptului potrivit art. 64 C.proc.civ., dobândesc poziția procesualã de intervenient prinicpal. Rezultã cã soluția arãtatã la subpunctul anterior rãmâne valabilã. Cu toate acestea se impune o observație în legãturã cu cel arãtat ca titular al dreptului atunci când ia locul pârâtului (art. 66 alin 1 C.proc.civ.): dacã cererea de intervenție este formulatã dupã prima zi de înfãțișare, terțul nu va putea invoca excepțiile relative care au ca obiect încãlcãri procedurale comise anterior introducerii sale în proces pentru cã, deși terțul ia locul pârâtului inițial cu acordul reclamantului, el nu va putea sã sãvârșeascã alte acte de procedurã decât cele care-i sunt îngãduite și pârâtului. Este situația avutã în vedere de art. 66 alin 2 C.proc.civ.. Însã în situația prevãzutã la alin. 1 al aceluiași articol poate susține cã terțul ar fi în mãsurã sã invoce și excepțiile relative ce au ca obiect neregularitãți procedurale comise anterior introducerii sale în proces, tocmai pentru cã terțul îi ia locul în proces pârâtului. Putem lua drept exemplu situația în care dupã ce reclamantul a introdus o cerere realã mobiliarã, pârâtul a formulat cererea de arãtare a titularului dreptului dupã prima zi de înfãțișare, iar pãrțile au fost de acord cu primirea acesteia.

Chematul în garanție poate sã invoce excepții relative în legãturã cu neregularitãți comise dupã intrarea sa în proces, la prima zi de înfãțișare urmãtoare sãvârșirii abaterii procedurale și înainte de a se pune concluzii în fond. În cazul în care momentul chemãrii în garanție este anterior primei zile de înfãțișare, terțul poate sã invoce și excepții relative privitoare la încãlcãri procedurale anterioare acestui moment, prin întâmpinare (art. 62 C.proc.civ.), ori, dacã intâmpinarea nu este obligatorie pânã la prima zi de înfãțișare. Excepțiile absolute pot fi invocate oricând.

1.4. Procurorul participã la procesele civile în condițiile art. 45 C.proc.civ.. Indiferent dacã intervenția sa este facultativã sau obligatorie, „acesta dobândește […] calitatea de parte. El poate formula cereri, invoca excepții propune dovezi în vederea stabilirii adevãrului și, în finalul judecãții, poate prezenta propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei și aplicarea legii. Procurorul trebuie sã aibã un rol activ și sã contribuie la aflarea adevãrului în procesul civil”.

Procurorul poate sã invoce excepții absolute în orice etapã a procesului. El nu poate invoca excepții relative, dar, dacã participã la judecatã, poate sã punã concluzii asupra excepțiilor riodicate de pãrți.

2. Condițiile de invocare a excepțiilor procesuale în etapa procesualã a apelului

Efectul devolutiv al apelului este limitat prin douã reguli: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum judicatum.

Conform primei reguli, instanța de apel va proceda la o nouã judecatã pe fond numai în limitele criticii formulate de apelant, putând astfel judeca doar atât cât i s-a cerut. Regula nu constituie un impediment pentru ca instanța de apel sã invoce din oficiu motive de ordine publicã, de vreme ce art. 295 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ. o prevede în mod expres.

În virutea celei de-a doua reguli, în apel nu se poate lãrgi cadrul procesual stabilit în prima instanța. Altfel spus, instanța de apel este chematã sã verifice numai ceea ce s-a judecat în primã instanțã, neputând fi fãcute cereri noi și modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la darea soluției. Prin aceasta se asigurã respectarea principiului dublului grad de jurisdicție. O cerere este nouã dacã tinde la o condamnare care n-a fost solicitatã în fața primei instanțe.

Art. 294 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ. dispune: „Excepțiile de procedurã și alte asemnea mijloace de apãrare

apelului mai trebuie insistat asupra dispoțiilor art. 162 Codul de procedură civilă. Acesta prevede că: “excepțiile de procedură de ordine publică pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului.”

Acest aticol determină regimul juridic al excepțiilor absolute, în fața instanței de recurs. Textul face, în primul rand, o aplicație a principiilor de drept comun în materie, în sensul căî excepțiile absolute pot fi invocate nu numai în fața instanțlor de fons, ci și în fața celor de control judiciar. În al doile rand, textul introduce o restricție deosebit de semnificativă în privința eficienței acestor excepții, anume aceea că ele pot fi invocate numai dacă nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului. Mai précis, excepțiile procesuale absolute de procedură sau de fond pot fi ridicate direct în recurs numai dacă rezolvarea lor nu ar presupune administrarea altor probe noi decât înscrisurile. Această soluție reiese din analiza art. 305 Codul de procedură civilă, care îngăduie ca în etapa recursului să se administreze numai proba cu înscrisuri.

Pe de altă parte, dacă excepția care este invocată privind hotărârea atacată, aspectul la care se erferă trebuie să se încadreze într-unul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 Codul de procedură civilă, pentru că altfel, instanța nu are cum să admită recursul, cu consecința casării sau modificării hotărârii, ca efect al admiterii excepției. Excepțiile absolute pot fi invocate ori de câte ori sunt necesare verificări de fapt în raport cu înscrisurile noi înfățișate de părți.

B. Judecata propriu-zisă a excepțiilor procesuale

În succesiune alor, etapa scrisă, etapa dezbaterilor și etapa deliberărilor și pronunțării hotărârii sunt reglementate și de prevederile articolului 137 din Codul de procedură civilă. Pe lângă analiza condițiilor de invocare se impune și analiza judecății propriu-zise a excepțiilor procesuale. Cele două sfere de interes constituie faptele procedurii de soluționare. Deși dispozițiile coduloui nostrum pot fi considerate sumare îm legătură cu acest aspect, articolul amintit conține , totuși în cele două alineate o regulă foarte importantă și o excepție pe măsură. Alineatul 1 reprezintă regula, iar alineatul al 2-lea, excepția. În redactarea lui articolul este următorul: “Art. 137 alin. 1: Instanța se va pronunța mai îni asupra excepțiilor de procedură precum și a celor de fond care fac de prisos, în totulo sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

alin. 2: Excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.”

Procedura de soluționare, sub aspectul judecății are, “pour l’essential” susținerea acestui articol. Pe baza lui s-au clarificat concepte (diferențierea excepțiilor de procedură de cele de fond ca subclase ale excepțiilor procesuale) și s-au cristalizat reguli care guvernează activitatea instanțelor de judecată în etapa procesuală a dezbaterilor și în cea a deliberării și pronunțării hotărârii. În prima etapă amintită aici sunt de respectat atât principiile contradictorialității, dreptului la apărare, rolului active al judecătorului, disponibilității, publicității și oralității, cât și regulile și excepțiile reglementate de Codul de procedură civilă la art. 137. Pe lângă principiile directoare, care încadrează, ordonează procesul în etapa dezbaterilor, este nevoie și de norme juridice care să dispună în concret, cum anume trebuie parcursă etapa atunci când sunt invocate excepții procesuale. “Savoir-faire-ul” instanțelor de judecată vine din interpretarea și aplicarea legii șo se cizelează prin practică neîntreruptă și îndelungată. Pregătirea profesională și experiența concură spre a completa regimul juridic al excepțiilor procesuale văzute „în mișcare” o dată cu analiza condițiilor de invocare.

Pentru a surpeinde cu rigurozitate elementele ce țin de aplicarea în practică a dispotițiilor Codului de procedură civilă se impune structurarea demersului analitic în două subpărți. Prima este consacrată studierii articolului 137 Codul de procedură civilă, cu regula cuprinsp la primul alineat și excepția de la al doilea alineat 1. A doua subparte se interesează de ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale invocate concomitent într-un proces civil 2. A treia subparte este consacrată actului de procedură prin care instanța se pronunță asupra excepții procesuale 3.

Judecata excepțiilor procesuale în conformitate cu dispozițiile art. 137 Codul de procedură civilă

Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează procedura de soluționare a excepțiilor procesuale, stabilind o regulă și o excepție. Regula este că „excepțiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului, instanța va soluționa mai întâi excepția procesuală”. Din redatarea alineatului întâi se poate observa că, „în privința procedurii de soluționare leginitorul pune pe același plan excepțiile de procedură cu excepțiile de fond.” Excepțiile invocate trebuie să facă inutilă, în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii pentru a opera regula. Prin rezolvarea în prealabil a excepțiilor de procedură și a celor de fond se pune capăt unui proces care presupune cheltuieli atât pentru părțile implicate, cât și pentru stat, ca administrator al actului de justiție.

Juecata propriu-zisă a excepțiilor procesuale trebuie realizată cu respectarea deplină a prevederilot art. 137 Codul de procedură civilă. Sunt de amintit regula de la alin. 1, excepția de la alin. 2 și punctul de vedere al Curții Constituționale asupra articolului în cauză.

Regula este aceea a soluționării cu prioritate a excepțiilor procesuale, înainte de judecata pe fondul litigiului. Rațiunea ține de respectarea principiului celerității proceselor civile în acord cu celelalte garanții impuse de sistemul de drept. Procesului aflat în desfășurare i se dă un final, o finalizare permanentă sau doar de moment fără ca fondul litigiului să fie analizat și tranșat. Un nou demers, după îndreptarea neajunsurilor sesizate de instanță în virtutea unei excepții va avea șansele să ducă la realizarea scopului dorit.

Excepția constă în judecarea concomitentă a excepțiilor și a fondului. Ea este consacrată de cel de-al doilea alineat al art. 137 Codul de procedură civilă. Ca orice excepție, soluția este de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare, nu orice excepție procesuală poate fi unită cu fondul.” Numai în cazul în care probele necesare rezolvării excepției sunt comune cu probele (ori numai cu o parte dintre acestea) necesare rezolvării fondului, instanța poate dispune unirea excepției cu fondul. Chiar și în ipostaza unor probe comune, unirea excepției cu fondul nu este obligatorie pentru intsnață. Dacă însă instanța, rezolvând mai întâi excepția, o respinge, probele în baza cărora a fost rezolvată excepția (probe care sunt în legătură cu soluționarea în fond a pricinii) rămân câștigate cauzei, urmând a se administra numi dovezile necedâsare soluționării fondului pretenției (probe care nu su fost necesare și pentru rezolvarea excepției).”

Pentru a înțelege cum va rezolva instanța de judecată problema art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă este util să considerăm următorul exemplu. Reclamantul A introduce o acțiune reală imobiliară în revendicare împotriva pârâtului B. Ultimul ridică prin întâmpinare excepția procesuală de fond a lipsei calității procesuale active, susținând că titlul invocat de A în susținerea cererii sale este nul absolut – contractul prin care a cumpărat imobilul ce face obiectul litigiului este afectat de „fraus omnio corrumpit”. Pentru a ști dacă A a cumpărat în mod valabil imobilu, cu alte cuvinte, pentru a șri dacă A este titularul dreptului și real și, deci respectiva cerere este întemeiată se impune cercetarea aceleași probe: contractul de vânzare-cumpărare. Mijlocul de probă este comun atât pentru fond, cât și pentru excepția procesuală invocată. În aceste condiții, instanța investită va dispune unirea excepției cu fondul, făcând o singură verificare, un singur examen al contractului indicat. Dacă rezultă că excepția este întemeiată, cererea va fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală, iar nu ca nefondată. Însă respingerea excepției (deci reclamantul și-a justificat calitatea procesuală) nu duce automat la admiterea cererii de chemare în judecată, soluția fiind în funcție și de celelalte apărări.

În considerarea aceluiași caracter de strictă interpretare și aplicare a art. 137 alin. 2 Codul de procedură civilă trebuie să reținem că după unirea excepției cu fondul și administrarea probelor comune se revine la regula din alin. 1 astfel incât, după închiderea dezbaterilor, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepției.

„Excepțiile nu vor ăutea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze deâovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.” Acesta este textul integral al alin. 2 ce reprezintă excepția de la alin. 1. considerăm că administrarea de dovezi „în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii” trebuie înțeleasă în sensul administrării unor ptobe comune, aptă să rezolve atât excepția cât și fondul. Totuși o parte a doctrinei consideră să se impune unirea excepției cu fondul și atunci când dovezile sunt strânsă legătură cu fondul pricinii. Și în practica anumitor instanțe de judecată există tendința de a se uni excepția cu fondul și atunci când probele nu sunt comune. „Această practică încalcă prevederile art. 137 Coduld e procedură civilă și duce la o prelungire nejustificată a judecății în acele cazuri în care excepția se admite. De altfel, unele excepții ar trebui soluționate, întotdeauna, înaintea fondului (excepțiile de litropendență, conexitae, competență), având în vedere scopul urmărit prin invocarea lor.”

Cât privește poziția doctrinală referitoare la dovezile ce sunt în strânsă legătură cu fondul se cuvine să subliniem că apinia majoritară respinge posibilitatea unirii lor cu fondul, deoarece unirea excepției cu fondul cauzii are un caracter excepțional, fapt pentru care instanțele de judecată trebuie să manifeste deosebita precauție în adoptarea acestei soluții, căci altminteri se ajunge cu ușurință la tergiversări inutile ale judecății. Pe de altă parte, soluția minoritară nu poate fi primită pentru că nu este clar ce se înțelege prin „excepție” strâns legată de fondul pricinii, având în vedere că pot fi considerate în legătură cu fondul toate excepțiile de fond, iar aceasta nu înseamnă că ele ar trebui rezolvate odată cu fondul.

Punctul de vedere al Curții Constituționale asupra art. 137 Coduld e procedură civilă reiese din Decizia nr. 64 din 20 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 249 din 2 iunie 1999. Curtea Constituțională a respins excepția deneconstituționalitate a dispozițiilor art. 137 Codul de procedură civilă, stabilind că prevederile celor 2 alineate nu contravon art. 21 din Constituție și nici altor dispoziții constituționale.

Autorul excepției de neconstituționalitate a motivat excepția ridicată prin susținerea că dispozițiile art. 137 Codul de procedurpă civilă, care dau posibilitatea instanței de judecată să respingă ca iandmisibilă, fără să judece fondul, o cauză în care este vorba despre drepturile, libertățile și interesele legitime ale presoanei intereste, sunt contrare provederilor art. 21 alin. 1 din Constituție.

În răspunsul dat, Curtea a considerat că excepția nu este întemeiată întrucât accesul liber la justiție nu trebuie confundat cu procedurile judecătorești stabilite de lege în temeiul art. 125 alin. 3 din Constituție. În cadrul „procedutii de judecată” sunt incluse și rezolvările date excepțiilor invocate în cursul procesului, excepții care pot di de procedură sau de fond. Articolul 137 Codul de procedură civilă reglementează clar ordinea în cadrul judecății, iar nu întreaga problematică a excepțiilor. Textul asigură o legală administrare a justiției, referindu-se la situații ulterioare sesizării instanței judecătorești și se înscrie în spiritul principiilor constituționaoe de dreptate și justiție.

Ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale invocate concomitent în procesul civil.

Judecarea problemei

Complexitatatea pricinilor deduse judecății determină părțile implicate să formuleze pretenții importante și care să „acopere” orice posibilă soluție reținută de instanță. În mod corespunzător, se invocă mijloace procesuale de apărare dintre care un rol-cheie îl au excepțiile procesuale de procedură și/sau de fond. Atunci când în cadrul unui proces civil se invocă concomitent în fața instanței de judecată mai multe excepții procesuale, apare problema de a ști în ce ordine se va pronunța judecătorul asupra excepțiilro supuse examenului său.

Pentru o soluționare în ordinea corectă, judecătorul trebuie să țină cont de regula consacrată de art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă. Astfle, ca trebui să soluționeze mai întâi excepțiile de procedură și mai apoi excepțiile de fond – „are fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.” Regula este calră necesitând doar un examen prealabil de clasidicare a excepțiilor invocate concomitent. Totuși este posibil ca toate excepțiile de analizat să fie de procedură ori de fond, sau este posibil ca examenul să poarte deopotrivă asupra mai multor excepții de procedură și mai multor excepții de fond.

Regula enunțată la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă nu acoperă aceste situații foarte întâlnite în practică. Doctrina a constribuit la rezolvarea acestei probleme prin consacrarea unei a doua reguli. „În lipsa unui text care să reglementeze modul în care trebuie să procedeze instanța, s-a arătat că judecătorul trebuie să deducă ordinea în care se va pronunța asupra excepțiilor din caracterul și efectele pe care le produc acestea în cadrul procesului civil.” Astfel, „în toate cazurile în care judecătorii se văr puși în situația de a cerceta laolaltă mai multe chestiuni…., în aceeași cauză, dacă aceste chestiuni sunt de natură a nu fi examinate decât succesiv, ei trebuie să țină seamă de o ordine logică, de o succesiune rațională, începând cu examinarea și soluționarea chestiunilor care au în mod logic prioritate… .”

În considerarea acestei reguli doctrinale vor fi rezolvate mai întâi excepțiile referitoare la investirea instanței (excepția de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepția privind lipsa procedurii prealabile și obligatorii) – pentru că „ne apare firesc a se acorda întâietate excepțiilor legate de nulitatea cererii de chemare în judecată, întrucât, dacă instanța a fost investită printr-o cerere care nu îndeplinește condițiile legale privitoare la plata taxelor de timbru sau căruia îi lipsesc elementele esențiale – părțile, obiectul sau semnătura – ea nu are ? de a soluționa alte incidente procedurale.”

Urmează să fie soluționată apoi excepția de necompetență care este de ordin publică când pricina nu este de competența instanțelor judecătorești – competență generală, când pricina este de competența unei instanțe de alt grad – competență materială, și când pricina este de competență unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, competență teritorială exclusivă. Trebuie rezolvate apoi excepțiile privind compunerea sau constituirea instanței, excepția puterii de lucru judecat, prescripția etc.

Pentru determinarea ordinii în care instanța se pronunță asupra excepțiilor procesuale invocate concomitent, trebuie avut în vedere, pe de altă parte, criterial impus de legiuitor în art. 137 alin.1 Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, criteriul propus de doctrină. De la caz la caz ordine se determină folosind numai unul dintre criterii ori ambele, atunci când unul singur nu este suficient pentru demersul propus.

Rezolvările concrete

Încadrarea făcută problemei anlizate face mai lesnicioasă rezolvarea de la caz la caz. În practică sunt posibile foarte situații, dintre care vom prezenta pe scurt doat câteva. Demersul nostru nu este unul „exempli gratia”, ci o încercare de confirmare a logicii ce stă în spatele celor două criterii. Prin cercetarea cu atneție a exemplelor ce vor fi prezentate, se poate constata că există ordine, acolo unde pare a fi dezordine.

Se invocă în același timp: 1.excepția de netimbrare a cererii principale, 2. excepția tardivității cererii reconvenționale și 3. excepția necompetenței. Toat esunt excepții de procedură, stfel încât va fi folosit criteriul doctrinar pentru determinarea ordinii în care vor fi abordate. Deși în doctrină și în practicăs-a considerat constant ca într-un asemenea concurs de excepții, trebuie analizată mai întâi excepția privitoare la timbrarea cererii principale deoarece taxele de timbru se plătes anticipt, există și opinia conform căreia prima excepție ce trebuie analizată este cea referitoare la competență deoarece, în condițiile art. 1005 alin. 1 Codul de procedură civilă, și ar urma ca hotărârea prin care se anulează cererea a netimbrată să fie lovită de nulitate indiferent dacă rezolvarea dată excepției netimbrării este corectă sau nu. Dacă excepția de necompetență se respinge, va fi cercetată excepția privitoare la timbrarea cererii principale. Față de independența procesuală a cererii reconvenționale, idiferent sacă se admite sau se respinge excepția privitoare la timrare, va fi analizată și excepția tardivității cererii neconvenționale. Rezultă că ordinea de soluționare nu este 1,3,2, ci 3,1,2.

Se invocă concomitent: 1)excepția privind nelegala compunere a instanței, 2) excepția lipsei procedurii prealabile și 3) excepția litropendenței. Avem de a face în acest caz cu două excepții de procedură și una de fond (excepția lipsei procedurii prealabile). Ar urma deci, să se analizeze mai întâi excepțiile de procedură 1 și 3 și abia apoi excepția 2. Prima excepțoe ce trebuie analizată este cea privind nelegala cuâompunere întrucât numai un complet legal compus sau constituit se poate pronunța asupra celorlalte excepții. Având în vedere efectele pe care le produc, deci al doilea criteriu de ordonare, va fi analizată mai întâi excepția de fond a lipsei procedurii prealabile și de abia apoi problema litropendenței, din moment ce admiterea primeia exclude problema litispendenței . ordinea de soluționare nu este, prin urmare: 1,3,2, ci 1,2,3, citeriul doctrinal ponderându-l pe cel legal.

Totuși, principiul consacrat la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă rămâne util. Excepțiile de procedură se rezolvă înaintea celor de fond. Doar când efectele pe care le produc sunt de așa natură încât excepția de fond face inutilă, de prisos, cercetarea celei de procedură, criteriul legal de ordonare va fi ponderat. În rest, ori de câte ori sunt invocate concomitent excepțiile de procedură și excepțiile de fond, vor fi analizate mai întâi excepțiile de procedură. Este și cazul în are s einvocă în același timp: 1) excepția lipsei de calitate procesuală activă (de fond), 2) excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a reclamantului (de fond) și 3) excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantului (de procedură).

Prima excepție care trebuie analizată, conform criteriului impus de art. 137, alin. 1 Codul de procedură civilă este excepția de procedură privitoare la lipsa dovezii calității de reprezentant. În cazul respingerii acestei excepții se vor analiza în ordine excepția cu numărul 1 și cea cu numărul 2, pentru că stabilindu-se faptul că reclamantul are folosința dreptului și, deci, calitate procesuală, va fi analizată excepția privitoare la capacitatea procesuală de exercițiu. Ordinea de soluționare este aici: 3,1,2.

În exemplele anterioare am acoperit situațiile în care se invocă concomitent: numai excepții de procedură, două excepții de procedură și una de fond și două excepții de fond și una de procedură. Rămâne de evidențiat exemplul invocării concomitente doar a unor excepții de fond. În acest sens, reținem situația în care se invocă: 1) excepția prematurității, 2) excepția lipsei de interes și 3) excepția lipsei de calitate procesuală activă.

Toate sunt excepții de fond pentru că sunt în legătură cu exercițiul dreptului la acțiune. Prima excepție ce trebuie analizată și rezolvată este excepția cu numărul 3 pentru că prin soluționarea acestuia se determină cadrul procesual în care vor fi analizate și celelalte două. Înainte de a se analiza „calitatea dreptului”, respectiv, dacă este sau nu actual, trebuie să se determine dacă reclamantul este titularul dreptului dedus judecății.

„De vreme ce interesul se analizează prin raportare la un anumit drept, trebuie stabilit cu prioritate dacă, atunci când dreptul este afectat de un termen, la data sesizării instanței termenul se împlinește sau nu. Deci, dacă se respinge excepția privind lipsa de calitate procesuală activă, urmează să se analizeze excepția prematurității. Dacă se respinge și această excepție, se va verifica dacă reclamantul are un folos practic pentru a justifica pornirea în mișcare a procedurii judciare.”

Rezultă că ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale, în acest caz este: 3,1,2, în virtutea criteriului doctrinal al cercetării efectelor pe care le produc.

Cele două criterii pot veni în concurs ori se pot completa atunci când sunt invocate atât excepții de procedură, cât și excepții de fond, după cum se poate ca unul singur să rezolve problema ordinii de soluționare, atunci când sunt invocate concomitent numai excepții de procedură sau numai excepții de fond. În această a doua situație în care excepțiile procesuale au toate aceeași natură, criteriul care determină ordinea de soluționare este criteriul doctrinal. Trebuie, așadar, să fie cercetate efectele pe care tind să le producă fiecare în parte. Acesta este doar un prim pas / o prima etapă a examenului. Urmează un al doilea pas în care efectele fiecărei excepții invocate sunt comparate, pentru a vedea care pe care face inutilă. Se ajunge la un raționament de genul: efectele excepției X fac inutilă cercetarea efectelor excepției Y; efectele excepției X fac inutilă cercetarea efectelor excepției Z, efectele excepției Y fac inutilă cercetarea efectelor excepției Z.

Din cele trei observații rezultă ordinea de soluționare a excepțiilor, și anume: X,Y, Z. Cercetarea afectelor unei excepții procesuale, de procedură sau de fond, devine inutilă atunci când, producerea efectelor unei alte excepții procesuale de procedură sau de fond face imposibilă producerea efectelor primei excepții analizate.

Acest raționament este comun tuturor situațiilor posibile de întâlnit în practică. Criteriile – legal și doctrinal – sunt deopotrivă de utile pentru că dau un algoritm demersului de soluționare a excepțiilor procesuale. Cu toate acestea, criteriul doctrinal poate pondera criteriul legal niciodată invers. Aceasta înseamnă că se poate ca o excepție de fond să fie rezolvată înaintea unuia de procedură, dar în nici un caz o excepție de procedură cu efecte imposibil de atins datorită producerii efectelor unei excepții de fond nu va fi rezolvată înaintea cu prioritate, doar pentru că este de procedură. Dacă în majoritatea cazurilor din practică excepțiile de procedură ar fi devansate de excepțiile de fond, criteriul legal de la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă ar fi doar un reper, ordinea de soluționare urmând a se stabili în virtutea celui doctrinal. Dar, în practică, excepțiile de procedură devansează de cele mai multe ori excepțiile de fond. Astfel, criteriul legal rămâne de mare utilitate, calificarea excepțiilor în cele două clase, fiind primul lucru ce trebuie realizat. Se cercetează apoi efectele excepțiilor și se obține ordinea de soluționare.

Actualul Cod de procedură civilă, prin criteriul legal, nu impune o anumită ordine de invocare a excepțiilor, „dar o anumită ordine se impune, determinată de rațiuni interne ale procesului civil și de finalitatea fiecărei excepții”.

„Nefiind reglementată ca atare o asemnea ordine înseamnă că faptul neinvocării excepțiilor în ordine firească nu duce la sancționarea părților. Revine instanței obligația ca, în funcție de caracterul și efectele la care tind diferitele excepții invocate simultan să stabilească ca prioritatea ăn soluționarea excepțiilor.”

Actul de procedură prin care instanța se pronunță asupra excepției procesuale ………

Invocarea unei excepții procesuale este un incident procedural/ act procesual care trebuie rezolvat de instanța de judecată pritntr-un act de procedură. Dacă excepția procesuală invocată este întemeiată, instanța o va admite, pronunțând o încheiere, dacă dispune amânarea judecății, respective o hotărâre (sentință, sau, după caz, decizie) în cazul în care respinge sau anulează cererea, ori își declină competența, deci atunci când se dezinvestețte de soluționarea pricinii pe fond. Pronunțând o încheiere, instanța rămâne în continuare investită, iar pronunțând o sentință ori o decizie, în funcție de etapa procesuală în care se află procesul, se dezinvestește (lata sententza judex desinit esse judex).

Dacă excepția este respinsă, instanța pronunță o încheiere interlocutory și continuă judecata, fiind legată de această rezolvare. Tot printr-o încheiere interlocutorie asupra căruia nu poate reveni se va pronunța instanțăa de judecată și în cazul admiterii cu dispunerea amânării judecății. Încheierea interlocutorie poate fi atacată numai odată cu fondul, dacă legea nu prevede altfel. (de exemplu încheierea prin care s-a admis excepția de recuzare nu este supusă nici unei alte căi de atac).

Hotărârea prin care s-a admis excepția procesuală are același regim juridic ca și hotărârea c ear fi urmat să se pronunțe pe fond, dacă legea nu prevede expres o altă soluție (de exemplu, sentința prin care s-a admis excepția de primare nu este supusă apelului, ci poate fi atacată cu recirs).

CONCLUZIE

Prin definiția și natural or juridică, excepțiile procesuale de procedură se delimitează de alte instituții juridice ale dreptului procesual civil. Grație multitudinii și diversității neregulilor procedurale invocate, excepțiile de procedură se clasifică în clase cu trăsături deosebite și finalități înrudite.

Nimic nu lasă să se întrevadă în textele în vigoare o acceptare a posibilității deturnării acestor mijloace de apărare de la scopul pentru care au fost reglementate. Dar la fel de adevărat este faptul că în procedură apar și șicane cărora li se găsește remediu tot în cadrul procesului civil. Astfel, parcurgerea procedurii de soluționare a excepțiilor procesuale cu deplina respectare a condițiilor legale și a principiilor doctrinale este vitală. Excepțiile de procedură sunt mijloace eficiente, la îndemâna celor obligați să se apere, prin care aceștia dau un răspuns energic pretențiilor formulate împotriva lor.

Or, celui care nu respectă cuvântul dat – în sensul de încălcare a principiului “neminem locdere”, nu i se mai cuvine un tratament proporțional: Frangenti fidem, non est fides servanda.