Exceptia de Neconstitutionalitate
Capitolul I
Noțiuni generale
… 4
Secțiunea 1. Noțiunea controlului constituționalității 4
Secțiunea a 2-a. Necesitatea controlului constituționalității legii 8
Secțiunea a 3-a. Sediul materiei 9
Secțiunea a 4-a. Organe de stat competente a controla constituționalitatea legilor 10
Secțiunea a 5-a. Forme de control ale constituționalității legilor 12
Secțiunea a 6-a. Organizarea și funcționarea Curții Constituționale 14
Trimiteri 17
Capitolul II
Controlul constituționalității legilor,
între tradiție și actualitate
… 19
Trimiteri 26
Capitolul III
Caracteristicile excepției de neconstituționalitate
… 27
Trimiteri 32
Capitolul IV
Obiectul excepției de neconstituționalitate
… 33
Secțiunea 1. Obiectul sesizării 33
Secțiunea a 2-a. Cauzele de inadmisibilitate legate de obiectul sesizării 37
Secțiunea a 3-a. Controlul constituționalității și legile anterioare Constituției României 44
Trimiteri 51
Capitolul V
Procedura soluționării
excepției de neconstituționalitate
… 53
Secțiunea 1. Noțiuni generale 53
Secțiunea a 2-a. Reguli generale de procedură 55
Secțiunea a 3-a. Principii ale activității de judecată 57
Secțiunea a 4-a. Etapele procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate 59
Secțiunea a 5-a. Conținutul controlului 74
Trimiteri 76
Capitolul VI
Unele aspecte din practica Curții Constituționale
privind protecția libertăților publice
… 78
Bibliografie
=== l ===
CUPRINS
Capitolul I
Noțiuni generale
… 4
Secțiunea 1. Noțiunea controlului constituționalității 4
Secțiunea a 2-a. Necesitatea controlului constituționalității legii 8
Secțiunea a 3-a. Sediul materiei 9
Secțiunea a 4-a. Organe de stat competente a controla constituționalitatea legilor 10
Secțiunea a 5-a. Forme de control ale constituționalității legilor 12
Secțiunea a 6-a. Organizarea și funcționarea Curții Constituționale 14
Trimiteri 17
Capitolul II
Controlul constituționalității legilor,
între tradiție și actualitate
… 19
Trimiteri 26
Capitolul III
Caracteristicile excepției de neconstituționalitate
… 27
Trimiteri 32
Capitolul IV
Obiectul excepției de neconstituționalitate
… 33
Secțiunea 1. Obiectul sesizării 33
Secțiunea a 2-a. Cauzele de inadmisibilitate legate de obiectul sesizării 37
Secțiunea a 3-a. Controlul constituționalității și legile anterioare Constituției României 44
Trimiteri 51
Capitolul V
Procedura soluționării
excepției de neconstituționalitate
… 53
Secțiunea 1. Noțiuni generale 53
Secțiunea a 2-a. Reguli generale de procedură 55
Secțiunea a 3-a. Principii ale activității de judecată 57
Secțiunea a 4-a. Etapele procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate 59
Secțiunea a 5-a. Conținutul controlului 74
Trimiteri 76
Capitolul VI
Unele aspecte din practica Curții Constituționale
privind protecția libertăților publice
… 78
Ttrimiteri 88
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE
Secțiunea 1
Noțiunea controlului constituționalității
Controlul constituționalității legilor exprimă ierarhia actelor normative, care impune ca toate legile sa fie conforme Constituției, deoarece altfel, s-ar crea o instabilitate juridică1. Una din consecințele juridice ale supremației Constituției față de toate celelalte acte normative este că ea reprezintă principalul izvor al dreptului, ceea ce înseamnă că, prin conținutul și poziția sa, Constituția domină întregul sistem de drept.2 Astfel, dacă unele legi conțin dispoziții contrare Constituției ele sunt nule dar aceasta nulitate trebuie constatată în cadrul controlului de constituționalitate.
Constituționalitatea legii nu înseamnă, în fond, altceva decât cerințele de legalitate a legii, în sensul că legea să se adopte cu respectarea normelor constituționale atât în spiritul cât și în litera lor. Controlul constituționalitații legilor este activitatea organizată de verificare a conformității legii cu Constituția, iar ca instituție a dreptului constituțional cuprinde regulile referitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat , precum și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.
Autorii din perioada interbelică3, disting, în mod obișnuit , neconstituționalitatea extrinsecă sau de formă a unei legi, de neconstituționalitatea intrinsecă sau de fond a legii. Neconstituționalitatea extrinsecă a legii se datorează unui viciu în ceea ce privește forma, procedura de adoptare a unei legi, în timp ce neconstituționalitatea intrinsecă privește dispozițiile legii respective, neconcordanța conținutului acesteia cu normele constituționale4.
Importanța acestei distincții era determinată de faptul că , în timp ce neconstituționalitatea extrinsecă putea fi constatată de orice instanță judecătorească, neconstituționalitatea intrinsecă era de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în secțiuni unite, care exercită controlul constituționalitații legilor în funcție de Constituția din 1923. În acest sens, în literatura de specialitate s-a arătat că: “Atunci când este vorba de o lipsă esentială a unei legi – controlul constituționalitații externe a legilor – toți magistrații sunt competenți să o înlăture, pentru bunul motiv că nu ne găsim în fața unei legi. Magistrații au să aplice legea și o dispoziție care n-are nici o valoare legală, deși păstrează aparența unei legi”5.
Nu toți autorii de drept constituțional admiteau însă această distincție dintre neconstituționalitatea extrinsecă si cea intrinsecă. Astfel, s-a afirmat6 că o lege nu există ca atare decât dacă este edictată de autoritatea competentă și cu respectarea formalităților legale. Criteriul formal este în această privință atât de esențial și necesar actului legislativ, încât lipsa ori nerespectarea lui atrage neexistența legii; nu avem de a face nici măcar cu o lege neconstituțională, ci, pur și simplu, cu o lege inexistentă.
Actul inexistent a fost definit7 ca fiind lipsit de elementele de fapt pe care le presupune natura sau obiectul său și în absența cărora el este imposibil de conceput din punct de vedere logic. Într-o astfel de situație, ar trebui să se admită că actul nu există nici măcar în materialitatea sa.
Este adevărat că inexistența legii, ca, de altfel și neconstituționalitatea legii, decurge din ignorarea unor dispoziții constituționale, dar acest numitor comun nu trebuie să ducă la confundarea celor două noțiuni, fiecare dintre ele marcând o situație deosebită, rezultată dintr-o neregularitate diferită.
Doctrina juridică8 este, de principiu, de acord cu includerea constituționalității legilor în principiul legalității, ca parte componentă a acestuia. Principiul legalității presupune ca elaborarea actelor normative să se facă de organele competente, după procedura prestabilită, cu respectarea dispozițiilor din actele normative emise de organele de stat care ocupă poziție superioară celor emitente în sistemul organelor statului. Principiul legalității, ca principiu fundamental de organizare și funcționare a sistemului implică respectarea tuturor actelor normative.
O problemă care se pune este aceea de a ști dacă acest control privește numai legea, în accepțiunea sa restrânsă, adică de act juridic al Parlamentului sau privește actele normative emise de alte organe de stat, inclusiv actele organelor administrative.
Legea este actul juridic adoptat de Parlament prin procedura legislativă. Această definiție formală a legii duce imediat la stabilirea locului legilor în piramida normativă, și anume într-o poziție imediat inferioară Constituției, însăși ierarhia actelor normative fiind o ierarhie formală.
Ca orice act juridic, legea trebuie adoptată cu respectarea normelor juridice superioare în vigoare la momentul edictării ei. Se au în vedere normele incluse în Constituție, care este punctul cel mai înalt al dreptului intern al unui stat. Potrivit regulilor generale de teorie a dreptului, un act juridic trebuie să respecte normele juridice superioare, atât pe cele materiale, cât și pe cele procedurale. Nerespectarea acestora duce la nulitatea respectivului act juridic, adică la lipsirea lui de efecte juridice cu caracter retroactiv, ex tunc
Principiul respectarii supremației Constituției este o regulă a statului de drept, pe care însă legiuitorul o poate nesocoti, în mod voluntar sau involuntar. Prin urmare, legile pot viola o normă juridică superioară, fie ea de fond sau de formă, deci și în cazul legilor există instituția nulității, care poartă o denumire specifică și anume neconstituționalitatea. Constituționalitatea este o supralegalitate, este “legalitatea” legilor9. Asigurarea supremației Legii fundamentale și în raport cu Parlamentul, deci cu actele adoptate de acesta, face necesară existența instituției controlului constituționalității legilor, a unui organism prin care organul competent verifică dacă legile sunt conforme cu normele constituționale, iar în cazul în care constată o violare a acestora, declară legea sau o dispoziție a acesteia neconstituțională, adică lipsită de efecte juridice.
De principiu, controlul constituționalitații legilor privește numai legea, ca act juridic al Parlamentului, sau actele normative cu forță juridică egală cu a legii, acele acte care, deși sunt emise de alte organe de stat decât Parlamentul, intervin și reglementează relații sociale de domeniul legii și pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se regăsesc în mai toate sistemele constituționale, de regulă, sub denumirea de: decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanțe.
În orice sistem constituțional numai actele Parlamentului ridică această problemă, deoarece organele administrației de stat, fiind organe executive emit acte normative numai în executarea legilor. Actele administrative nu pot conține reglementări primare și controlul legalității lor (și implicit al constituționalității) se realizează prin mijloace de control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.
Pentru orice lege promulgată și publicată acționează prezumția de constituționalitate, ca expresie a prezumției generale a caracterului licit și moral al acțiunii orcărui subiect de drept. Astfel, Parlamentul este prezumat că adoptă numai legi constituționale. Prezumția nu este absolută “jure et de jure”, ci numai relativă “juris tantum”, ea putând fi răsturnată de jurisdicția constituțională, prin admiterea unei excepții de neconstituționalitate.
Secțiunea a 2-a
Necesitatea controlului constituționalității legilor
Fundamentarea controlului constituționalității legilor și organizarea însăși a controlului sunt probleme complexe și dificile, întrucât:
sau Constituția este o lege superioară și suverană, imposibil de schimbat prin mijloace ordinare și în consecință, un act legislativ contrar Constituției nu este și nu poate fi – o lege;
sau Constituția este o lege ca oricare alta la discreția legiuitorului și în consecință, este absurd să ise atribuie forța de a limita o putere nelimitată prin natura ei.
Dacă se admite, deci, supremația Constituției, este absolut necesar să se admită și sancționarea actelor de violare a acestei supremații10. Altminteri, principiul supremației Constituției, rămâne o simplă figură de stil.
Secțiunea a 3-a
Sediul materiei
În România, controlul constituționalității legilor își găsește reglementarea în art. 140-145 din Constituție, precum și în Legea nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care a fost modificată și completată prin Legea nr. 138 din 25 iulie 1997.
În dezvoltarea dispozițiilor constituționale și legale, Curtea Constituțională și-a adoptat Regulamentul de organizare și funcționare.
Potrivit art. 16 din Legea nr.47/1992 , “procedura jurisdicțională prevăzută de lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte ”.
Secțiunea a 4-a
Organe de stat competente a controla
constituționalitatea legilor
Controlul constituționalității legilor poate fi realizat în mai multe modalități și de organe diferite. Astfel, controlul poate fi încredințat însuși Parlamentului care elaborează legea, dar un control obiectiv presupune că cel care controlează să fie tot acela care este controlat. Apoi, dacă s-ar admite ca în cadrul Parlamentului bicameral, o Cameră să aibă acest drept, s-ar ajunge la situația ca, de fapt, să nu funcționeze un adevărat sistem bicameral (cum a fost cazul Senatului din cel de-al doilea Imperiu francez).
Dacă electoratului i s-ar încredința această posibilitate, el ar trebui să recurgă la alegeri noi în care să dezavueze vechiul Parlament pentru neconstituționalitatea legii respective ori să recurgă la referendum, ceea ce presupune o procedură greoaie11.
S-ar putea acorda acest drept Guvernului, dar în acest caz s-ar putea ajunge la situația ca dreptul de veto al guvernului să paralizeze activitatea legislativă. Din această cauză și în S.U.A., s-a susținut, în secolul trecut, că statele membre ale federației ar putea refuza aplicarea legii federale dacă aceasta ar fi contrară Constituției, dar acest drept de anulare a legii federale ar fi dus la aplicarea neuniformă a acesteia, fiecare stat federal decizând pentru el, ceea ce ar fi putut crea o mare instabilitate juridică.
Unii teoreticieni au susținut dreptul individual la rezistență al fiecărui cetățean față de opresiune, dar dacă așa ceva poate fi admis în domeniul religiei sau al moralei, este sigur că un principiu al dreptului pozitiv este că “nimeni nu poate fi judecătorul lui însuși”, fără ca legea să-și piardă caracterul ei specific, obligatoriu pentru toți, devenind un simplu sfat.
Datorită acestor considerente, s-a ajuns la concluzia că acest control ar putea fi realizat de organele judiciare, care dispun de posibilități adecvate, sau de alte organe speciale și specializate în acest sens. Controlul constituționalității legilor de către organele de jurisdicție este practicat îndeosebi în S.U.A. iar în Europa, în Germania și Elveția (cu excepția legilor federale).
Constituția României a adoptat modelul european, instituind un organ special pentru controlul de constituționalitate, care se caracterizează prin13:
a) aceste organe speciale, numite de obicei Curți Constituționale, funcționează în regimurile parlamentare sau semiprezidențiale
b) contenciosul constituțional aparține numai unui organ independent de celelalte autorități din stat
judecătorii Curții sunt numiți de autoritățile statului
d)Curtea Constituțională nu este integrată în sistemul jurisdicțional al statului respectiv, ea constituind o autoritate independentă
deciziile Curții produc, în general, efecte erga omnes
S-a pus problema dacă, fiind o autoritate independentă, Curtea Constituțională nu ar aduce atingere principiului separației puterilor în stat. S-a răspuns că rolul Curții Constituționale este tocmai acela de a asigura aplicarea prevederilor constituționale referitoare la organizarea și competențele autorităților statale, astfel că activitatea ei de control a constituționalității legilor reprezintă chiar o modalitate de “temperare” a inițiativelor legislative parlamentare și guvernamentale care ar putea contraveni Constituției. De asemenea, principiul separației puterilor nu trebuie absolutizat, multe Constituții europene cuprinzând dispoziții referitoare la organizarea unei asemenea Curți. Astfel, Constituția Bulgariei consacră principiul separației puterilor în mod expres și în același timp instituie un Tribunal Constituțional.
Secțiunea a 5-a
Forme de control ale constituționalității legilor
Controlul constituționalității legilor poate îmbrăca diferite forme. Astfel:
1.În funcție de modul cum este înscris în Constituție, controlul constituționalității legilor poate fi:
un control explicit
b) un control implicit
a) Controlul explicit există în situația în care Constituția îl prevede în mod expres. În această situație, Constituția poate numai să în scrie în mod expres obligația verificării constituționalității legilor sau poate, pe lângă aceasta, să indice și organul competent și eventual, procedura de urmat. Controlul explicit se întâlnește în România, Franța, Elveția, Austria.
b)Controlul implicit se manifestă în situația în care Constituția nu-l prevede în mod expres, dar el există implicit, ca urmare a principiului legalității. Această formă de control a existat în dreptul nostru în perioada 1944-1965.
2.În funcție de timpul în carese efectuează, controlul constituționalității legilor se divide în:
controlul anterior sau prealabil
controlul posterior
Controlul anterior adoptării legilor, denumit și control prealabil sau preventiv se exercită în faza de proiect a legii. El nu este un veritabil control al constituționalității, căci atâta timp cât legea nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătățit chiar de inițiator sau poate fi abandonat. Acest control este mai mult decât o garanție de legalitate și deci, de constituționalitate.
Controlul prealabil, declanșat direct, se realizează pe baza sesizării făcute de anumite subiecte limitativ stabilite, care fie reprezintă autorități politice ori juridice, fie sunt persoane care au calitatea oficială de parlamentari.
b) Controlul posterior al constituționalității legilor se realizează pe calea excepției de neconstituționalitate, ridicate în fața unei instanțe judecătorești. Această modalitate de control poate fi folosită de părțile aflate într-un proces în instanță, sau din oficiu de aceasta. Acesta este veritabil control al constituționalității legilor.
Trebuie adăugat că:
a) Controlul prealabil și preventiv este un control politic și abstract, iar controlul constituționalității pe calea excepției este un control concret și esențialmente juridic;
b) Prin neconstituționalitatea unei legi, înainte de promulgarea acesteia, este lezat un interest general, iar prin neconstituționalitatea unei legi a cărei aplicare urmează să se facă în procesul soluționării unui litigiu se lezează sau poate să fie lezat, în principal, un drept subiectiv sau un interest legitim;
c) În cazul controlului politic ceea ce prevalează este asigurarea supremației Constituției, iar în cazul controlului concret prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.
Secțiunea a 6-a
Organizarea și funcționarea Curții Constituționale
Organizarea și funcționarea Curții Constituționale este stabilită prin dispozițiile art. 140-145 din Constituție, a Legii nr. 47/199215 care a fost modificată și completată prin Legea nr. 138/199716 și a Regulamentului propriu17.
Curtea Constituțională este unica instituție de jurisdicție constituțională, ea având caracterul unei autorități politice jurisdicționale speciale și specializate. Caracterul ei politic rezultă din modul de desemnare a membrilor săi, iar cel jurisdicțional din modul de organizare și funcționare18. Scopul Curții Constituționale este garantarea supremației Constituției, iar componența Curții nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
De asemenea, Curtea Constituțională este independentă de toate celelalte autorități publice, care la fel ca instituțiile, regiile autonome, societățle comerciale și orice alte organizații, sunt obligate să-i comunice informațiile, documentele și actele care-i sunt necesare în realizarea atribuțiilor sale.
Curtea Constituțională este compusă din nouă judecători numiți pentru un mandat de nouă ani, trei de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele țării.Curtea se reînnoiește, din trei în trei ani, cu o treime din judecători, mandatul acestora neputând fi prelungit sau reînnoit. Candidații, care trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul superior juridic, sunt audiați de Comisia juridică și apoi numiți la propunerea Biroului permanent, de fiecare Cameră a Parlamentului, cu votul majorității membrilor săi. Funcția de judecător al Curții Constituționale, potrivit art. 142 din Constituție, este incompatibilă cu oricare altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, iar pe de altă parte, judecătorul este independent și inviolabil pe perioada mandatului. Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală ori contravențională decât cu aprobarea Biroului permanent al uneia din cele două Camere sau al Președintelui, după caz, la cererea procursorului general. Pe baza jurământului depus, judecătorul Curții Constituționale are următoarele obligații: să-și îndeplinească funcția cu imparțialitatea și cu respectul Constituției; să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor; să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții; să-și dea votul afirmativ sau negativ, abținera nefiind permisă, cu adoptării actelor Curții; să sesizeze președintele Curții în cazul în care apar motive de incompatibilitate; să nu folosească funcția pe care o are în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel; să se abțină de la orice fel de activitate sau manifestare contrară independenței sau demnității funcției. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 47/92: “Curtea Constituțională își desfășoară activitatea în plen, în condițiile prezentei legi și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, iar actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătorilor, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel.
TRIMITERI
1. Ovidiu Țincă – Drept constituțional și instituții politice; note de curs; Universitatea din Oradea, 1993, pag.205;
2. Ioan Muraru – Drept constituțional și instituții politice; Ed. Actoni, București 1995, vol. I, pag. 72;
3. R.N. Petroniu, Inexistență și inconstituționalitate, în revista “Forme” nr. 1/1940;
4. G.Alexianu, Curs de drept constituțional, vol. I, Buc., 1930, pag.319-320; C.G. Vasiliu, Controlul constituționalității legilor, Buc., 1929, pag.19;
5. G.Alexianu, op. cit. pag.320;
6. C.G. Rarincescu, Decretele legi și dreptul de necesitate, Buc., 1942, pag.19;
7. Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Universitatea Ecologică “Dimitrie Cantemir”, Târgu-Mureș, 1993, pag.45;
8. Tudor Drăganu, op. cit. pag.47;
9. Revista “Dreptul” nr. 4/96, Corneliu Liviu Popescu “Neconstituționalitatea și inexistența legilor”;
10.- Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. “Chemarea”, Iași 1992, vol. II, pag.78;
11.- Ovidiu Țincă, op. cit. pag.206;
12.- Jean François Albert, Traté de droit constitutionnel, Suisse, 1967, vol. I, pag.168;
13.- Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ion Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, op. cit., pag.304;
14.- Ioan Muraru, op. cit., pag.79;
15.- Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 101 din mai 1992;
16.- Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997;
17.- Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 190 din august 1992;
18.- Tudor Drăganu, op. cit., pag.148, unde se susține că “această Curte are un caracter politic bine conturat prin modul ei de recrutare, deși, prin unele atribuții ce i s-au încredințat, s-a încercat să i se dea un caracter juridic”.
CAPITOLUL II
CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR,
ÎNTRE TRADIȚIE ȘI ACTUALITATE
Începuturile controlului constituționalității legilor în România sunt legate de sentința din 2 februarie 1912 a Tribunalului Ilfov prin care acesta, pentru prima oară în țara noastră, înlăturase, pe motiv de neconstituționalitate, aplicarea unei legi, din 18 decembrie 1911, privind Societatea comunală de tramvaie București1.
Această sentință a avut un deosebit ecou, bucurându-se de adeziunea entuziastă a unor personalități proeminente ale dreptului constituțional european, Henry Barthélemy și Gaston Jèze, ce fuseseră, de altfel, consultanți2. În același timp, sentința Tribunalului Ilfov a fost deschizătoare de drumuri în practica juridică europeană deoarece, în general, nu se accepta controlul de constituționalitate a legilor. Europa era încă în plină epocă a legicentrismului, promovând fetișismul legii, iar exigențele constituționalismului, legate de sancționarea respectării de către legiuitor a Constituției nu constituia, încă, decât o mișcare mai mult doctrinară. Este de înțeles de ce soluția românească a fost de avangardă. Ulterior, prin Constituția din 1923, controlul judecătoresc al constituționalității legilor se exercita, în perioada interbelică, de către instanțele judecătorești. Astăzi, acest tip de control este cunoscut sub denumirea de “modelul american” de control al constituționalității legilor, întrucât pentru prima oară el a apărut la începutul secolului precedent, în practica Curții Supreme a S.U.A.
Trăsătura de bază a acestui model de control constă în caracterul său difuz, întrucât se realizează doar la speță, ceea ce are ca efect că, într-un caz o lege este înlăturată ca neconstituțională, iar în alte cauze judecătorul o poate aplica dacă, de exemplu, neconstituționalitatea nu a fost invocată de părți.
Încă după primul război mondial a apărut în Europa un al doilea model de control al constituționalității legilor, sub influența gândirii fecunde a șefului școlii normative, Hans Kelsen3. “Modelul austriac”, așa cum adesea a fost denumită această nouă modalitate, este ilustrată prin trei instituții, constituind jurisdicții specializate de control al constituționalității legilor, în Austria și Cehoslovacia, în anul 1920, și în Spania republicană a anilor 1931-1939.
După cel de-l doilea război mondial, ideea unei asemenea jurisdicții specializate a căpătat o răspândire ce nu poate fi comparată decât cu mișcarea constituționalismului european din secolul trecut, care a condus la elaborarea și adoptarea de constituții scrise în majoritatea țărilor europene odată cu instaurarea regimurilor politice parlamentare. În acest sens este R.F.Germania în 1949, Italia în 1956, Franța în 1958, Cipru în 1960, Turcia în1961, Portugalia în 1976, Spania în1978, Belgia în 1984, iar în estul Europei, Iugoslavia în 1963, Ungaria în 1984 și Polonia în 1985. Semnificativ este că în numeroase din aceste țări, jurisdicții constituționale printr-un organ specializat-tribunale sau curți constituționale- au fost înființate ca urmare a prăbușirii unor regimuri politice dictatoriale și instaurării unui sistem politic democratic și pluralist, în cadrul efortului de edificare,pe noi premise a statului de drept (Germania,Italia, Spania, Portugalia). Odată cu prăbușirea regimurilor politice comuniste,în Europa s-au înființat noi Curți Constituționale, atât prin restructurarea celor existente – cum ar fi în Ungaria – cît și, îndeosebi, prin înființarea unor asemenea jurisdicții specializate acolo unde ele nu existau: Slovenia, Croația, Bulgaria, Rusia, Moldova, Ucraina. În cadrul acestuia de-al treilea val se înscrie și România. Astfel s-a născut ceea ce în doctrina de specialitate este cunoscut prin “modelul european” de control al constituționalității legii, întrucât el cuprinde toate țările continentului, cu unele excepții și anume țările nordice – Danemarca, Suedia, Norvegia, Irlanda și Grecia –al căror sistem este apropiat mai degrabă de “modelul american “ – Eveția și țările în care nu există un sistem de justiție constituțională – Anglia, Olanda și Luxemburg.
Principalele caracteristici ale “modelului european “, astfel cum ele au fost sintetizate de unul dintre cei mai de seamă juriști comparatiști din dreptul constituțional, Louis Favoreau,4 sunt următoarele:
Separarea contenciosului constituțional de celelalte jurisdicții, este condiția de bază pentru instituirea unui organ specializat și, pe această bază, înlăturarea carențelor legate de caracterul difuz al controlului constituționalității de către instanțele judecătorești ; astfel, singularitatea curților constituționale rezultă îndeosebi din lipsa unei legături directe cu jurisdisdicțiile obișnuite, situîndu-se în afara lor.
Concentrarea contenciosului constituțional ca un atribut exclusiv al curților constituționale; avantajele acestei “concentrări” sunt legate de asigurarea caracteruli unitar al interpretării Constituției care, datorită supremației legii fundamentale, are un rol determinant în realizarea egalității cetățenilor în fața legii și a securității lor juridice; în “modelul american” al curții supreme, acestea trebuie să armonizeze interpretările adesea contradictorii ale instanțelor inferioare, ceea ce afectează atât egalitatea cetățenilor în fața legii, cât și securitatea lor juridică, aceste oscilații creând un cadru inegal de incertitudini în avantajul unora și în dauna altora, mereu alții.
Sesizarea Curții Constituționale poate aparține anumitor autorități, instanțelor judecătorești sau persoanelor fizice ori juridice, pe când în “modelul american” sesizarea este numai în folosul persoanelor fizice sau juridice; desigur în cadrul “modelului european” există unele diferențe, cât privește procedurile de sesizare, între regimurile constituționale din diferite țări, însă tripticul – autorități, instanțe, indivizi – este,în general, caracteristic, de aceea el regăsindu-se și în legislația din țara noasră.
Natura contenciosului constituțional este diferită în “modelul european” față de cel american; astfel în “modelul european”, contenciosul are un caracter obiectiv și abstract, eliberat de contextul faptic, ce are cel mult rolul unui simplu pretext, întrucât urmărește exclusiv stabilitatea legitimității constituționale a normei atacate, pe când “modelul american” are întotdeauna un caracter concret, specific cauzei deduse judecății, în limitele atât de strâmte pentru un proces public ale autorității lucrului judecat; această caracteristică a “modelului european” este valabilă atât în ipoteza recursului de constituționalitate, când părțile se pot adresa direct Curții, ca în Germania, Spania, Austria cât și în cazul excepției de neconstituționalitate, când părțile se pot adresează Curții prin intermediul instanței de judecată.
Ca o consecință a caracterului obiectiv al contenciosului constituțional, potrivit “modelului european”, indiferent de procedura de sesizare și dacă, în funcție de ea, există inițial un interest specific pe care părțile sunt obligate să-l justific – ceea ce este caracteristic îndeosebi excepției de neconstituționalitate – efectele deciziei sunt “erga omnes”,pe când în “modelul american” ele sunt relative5.
Rezultă din cele arătate că ”modelul european” al curților sau tribunalelor constituționale a reușit să se impună, într-un interval scurt, de câteva decenii, pe când în Europa “modelul american”, cu toate eforturile doctrinare îndelungate, în unele state, cum este Franța, nu a reușit să se impună nici măcar într-o primă fază, ca în România. Este consecința nu atât a excelenței “modelului european” care, desigur, va mai suferi multe evoluții, cât a insuficienței “modelului american” care, aplicat în sistemele de drept romano-germanice, ce domină continentul, reprezintă, în fond, o procedură de soluționare a unei dispute în esență de drept public, printr-o modalitate adecvată îndeosebi intereselor private. Astfel, ca și în multe alte din instituțiile dreptului public, controlul de constituționalitate s-a impus prin eliminarea aspectelor ce vădesc stadiul inițial care, de regulă, este marcat de modalitățile proprii dreptului privat.
Potrivit “modelului european”, curtea constituțională este o jurisdicție creată special spre a soluționa exclusiv contenciosul constituțional, situată în afara aparatului jurisdicțional ordinar și independentă de acesta și de puterile publice.
Ținând seama de aceste caracteristici, rezultă că în România, Curtea Constituțională se integrează în “modelul european”. Ca și aceasta din urmă, ea moștenește unele caracteristici specifice modelului anterior, al controlului constituționalității legilor de către instanțele judecătorești, întrucât sancționează conformitatea legii cu prevederile Constituției. În această concepție, legea, deși rezultă nemijlocit din majoritatea cu care a fost adoptată, exprimă voința generală numai în respectul prevederilor Constituției. În același timp însă, ca urmare a concentrării controlului la un organ specializat și modificării naturii contenciosului constituțional, într-un contencios obiectiv și abstract, specific unei jurisdicții de drept public, “modelul european” a dovedit o eficacitate mult mai mare, îndeosebi în apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor și în asigurarea egalității acestora în fața legii și a securităților juridice.
Elementele de continuitatea se vădesc și pe tărâm strict procedural, în general procedura de drept comun fiind cea a instanțelor ordinare. Este ceea ce prevede și legea română cu referire la excepția de neconstituționalitate. Elementele noi și specifice sunt legate de caracterul public al jurisdicției constituționale, de ceea ce am arătat că reprezintă natura sa abstractă și obiectivă, procedura odată declanșată antrenând în dispută, de regulă, poziția principalelor autorități publice angajate în procesul legislativ – Camerele Parlamentului și Guvernul – precum și a oricăror altor autorități interesate. Este consecința faptului că, potrivit cunoscutei formule kelsiene, curtea constituțională constituie, întotdeauna, un legislator negativ, deși în practica jurisdicțională a multor curți europene acest statut a fost, în unele privințe, depășit, curțile costituționale acționînd și ca organe de incitare a legiuitorului spre a modifica o situație a cărei constituționalitate este pe cale de a deveni precară sau ca organ de interpretare, spre a extrage veninul neconstituțional dintr-o lege, în scopul de evita astfel consecințele pe care le-ar produce declararea acestei legi ca neconstituțională.
Mai ales în ce privește deciziille de interpretare, curțile constituționale continuă o veche tradiție, întrucît judecătorii au fost și vor fi întotdeauna interpreții legii. În fond, chiar în sistemele în care le era interzis judecătorilor să constate neconstituționalitatea unei legi, niciodată ei nu au fost opriți de a da legii o interpretare conformă constituției.
În fine, un ultim aspect în care se regăsește tradiția controlului judecătoresc al neconstituționalității il reprezintă excepția de neconstituționalitate, care deschide părților dintr-un proces acesul la jurisdicția curții constituționale si care asociază instanțele judecătorești la procedura de control. Efectele “erga omnes” ale deciziei pronunțate în excepție – dacă ea este admisă – și caracterul obiectiv și abstract al contenciosului de soluționare a excepției reprezintă elementele de noutate care au impus atât de spectaculos “modelul european”.
TRIMITERI
1. Ion Muraru, Mihai Constantinescu – Studii constituționale, Editura Actami, București 1995, pag. 85;
Jean Pierre Machelon, profesor la Universitatea René Decartes “Doctrine juridique et réalités parlamentaires; la probléme du contrôle de la constituționalité des lois en France sous la troisiéme republique”, comunicare prezentată la sesiunea organizată în cadrul zilele constituționale româno-franceze”, Buc, 1993;
3. Hans Kelsen, “Théorie pure du droit”,Dalloz, Paris, 1962, p.364;
4. Louis Favoreau, “Le modele european de la cour constitutionelle”, comunicare prezentată la sesiunea organizată în cadrul “Zilelor constituționale româno-franceze”, Buc, 1993;
5. În sistemul “common law” din care face parte și S.U.A., acest efect este mult atenuat de rolul determinantal precedentului în stabilirea normei juridice, care are ca efect că el constituie principalul izvor de drept.
CAPITOLUL III
CARACTERISTICILE EXCEPȚIEI DE NECONSTITUȚIONALITATE
Excepția de neconstituționalitate, instituită prin prevederile art. 144 litera c din Constituție, este una din garanțiile constituționale ale cetățenilor pentru a-și apăra drepturile și libertățile lor fundamentale. De aceea, prin intermediul excepției, Curtea îndeplinește și rolul de garant al acestor drepturi și libertăți, în cadrul funcției sale fundamentale privind asigurarea supremației Constituției în ierarhia sistemului juridic. Este consecința faptului că excepția de neconstituționalitate constituie mijlocul procedural pentru realizarea accesului cetățeanului, în calitate de titular al drepturilor și libertăților sale fundamentale, la controlul constituționalității legii. În această perspectivă, îmbunătățirea procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate, în urma modificării și completării Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 138/1997, se încadrează în procesul general de dezvoltare a democrației constituționale și de întărire a statului de drept1.
Trăsăturile excepției de neconstituționalitate:
Controlul de constituționalitate pe cale de excepție este un control “concret”, cu toate avantajele pe care le comportă acest sistem și totodată, un control esențialmente juridic și jurisdicțional.
Excepția de neconstituționalitate crează un raport triunghiular între “partea” aflată în proces și ale cărei drepturi și interese au fost eventual lezate printr-o normă neconstituțională, instanța în fața căreia se invocă excepția și instanța chemată să hotărască asupra ei2.
Obiectul excepției de neconstituționalitate este mai larg, incluzând nu numai legile ci și ordonanțele. Această extindere a obiectului controlului de constituționalitate, semnifică neîndoielnic preocuparea pentru garantarea drepturilor și a intereselor protejate.
Excepția de neconstituționalitate este o excepție de ordine publică, decurgând de aici următoarele consecințe:
Ea poate fi invocată de oricare dintre părțile litigiului, de instanță din oficiu și de reprezentantul Ministerului Public. Articolul 23 alin. (2) din Legea nr. 47 din 1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/1997, nu indică și reprezentantul Ministerului Public ca posibil subiect procesual în legătură cu excepția de neconstituționalitate. Această omisiune nu se poate explica decât prin factura aleatorie a prezenței procurorului în procesul civil, căci, indubitabil, dreptul său de a invoca o asemenea excepție nu poate fi negat din moment ce “Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept precum și drepturile și libertățile cetățenilor”. (art. 130 alin. (1) din Constituție)
Invocarea excepției de neconstituționalitate se face în orice etapă a procesului3
O astfel de excepție nu poate fi acoperită sau la ea nu se poate renunța.
Excepția de neconstituționalitate se rezolvă asemănător unei “chestiuni prejudiciale”, ivită în cursul procesului, deși nu trebuie identificată cu aceasta. “Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România”(art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992). Așa cum legea precizează excepția ridicată se trimite Curții Constituționale spre a se pronunța asupra constituționalității acelei prevederi.
Potrivit legii, excepția de neconstituționalitate se ridică “în fața instanțelor judecătorești”(art. 144 alin.(1) lit. c din Constituție și art. 23 alin.(1) din Legea nr. 47/1992, modificată prin Legea nr. 138/1997). Întrebarea care se pune este dacă excepția de neconstituționalitate n-ar putea fi ridicată și în fața altor organe de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională decât instanțele judecătorești4. Față de sintagma din legea fundamentală și din legea organică, s-ar părea că răspunsul n-ar putea fi decât negativ: atât articolul 144 alin.(1) lit c din Constituție cât și articolul 23 alin. (1) din Legea nr. 47 din 1992, care a fost modificată și completată prin Legea nr. 138 din 1997, se referă la excepțiile ridicate “în fața instanțelor judecătorești”. Curtea însă a dat o interpretare extensivă sintagmei în discuție, pentru a ajunge la concluzia că sesizarea ei poate fi făcută și de o “instanță administrativ-jurisdicțională” argumentând soluția substanțial și persuasiv. Într-o altă decizie Curtea a precizat de asemenea, că “puterea judecătorească”, în sens larg, cuprinde “toate organele, indiferent de natura lor”. Totuși, într-un alt context prin coroborarea articolului 21 cu articolul 123 din Constituție, Curtea a considerat că “justiția” se înfăptuiește de o categorie distinctă de autorități publice și anume de instanțele judecătorești5:
Judecătorul administrativ “rostește dreptul” în cadrul soluționării unui litigiu, așa încât invocarea excepției de neconstituționalitate în fața sa are aceeași semnificație – contestarea legitimității constituționale a unei prevederi legale ce urmează să se aplice pentru soluționarea cauzei. Dacă nu ar sesiza Curtea, el ar avea două soluții, ambele inadmisibile: să ignore excepția și să rezolve litigiul fără soluționarea ei prealabilă sau să rezolve el însuși excepția de neconstituționalitate, dobândind astfel prerogative superioare față de cele ale instanței judecătorești.
Exepția de neconstituționalitate este o garanție constituțională a cetățeanului pentru apărarea drepturilor și libertăților sale cu ocazia soluționării unui litigiu, indiferent de natura jurisdicției chemate să-l soluționeze.
Aplicarea prin analogie a prevederilor art.144 alin.(1) lit c din Constituție și la excepțiile ridicate în fața judecătorului administrativ se impune nu numai potrivit adagiului “eadem ratio, eadem jus”, dar și pentru că în domeniul jurisdicției constituționale, competența materială a Curții Constituționale este unică, astfel încât ea se aplică în toate cazurile în care ar urma să se tranșeze un litigiu privind constituționalitatea unei legi.
Faptul că legiuitorul constituant nu s-a referit expres și la judecătorul administrativ nu poate conduce la negarea calității lui “a quo” în materie de constituționalitate cât timp, fiind investit cu soluționarea unui litigiu, el are în acest sens rolul ce revine oricărui alt judecător în general6. Desigur însă că, pentru aceasta este necesar ca, prin statutul său legal, judecătorul administrativ să aibă garanțiile de independență și imparțialitate în exercitarea jurisdicției sale, similare cu acelea ce rezultă din statutul constituțional al judecătorilor în cadrul autorității judecătorești, întrucât numai astfel jurisdicția administrativă este a unei instanțe administrative și nu expresia unei simple competențe, în cadrul procedurii administrative obișnuite.
Deși izolat, reglementarea nu este consecventă prin termenii ei7, o deosebire trebuie, de asemenea, remarcată: în cazul controlului constituționalității legilor, înainte de promularea acestora, ca și în cazul exercitării controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului, Curtea Constituțională “se pronunță” (art. 144 alin. (1) lit.a și b din Constituție, art. 17 alin.(1) și art. 21 alin. (1) din Legea nr.47/1992, care a fost modificată și completată prin Legea nr.138/1997); în cazul rezolvării unei excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională “hotărăște” (art.144 alin.(1) lit.c din Constituție și art. 23 alin.(1) din legea organică)8.
S-ar părea că această alternanță terminologică este întâmplătoare, așadar fără semnificație nuanțată. Realitatea este însă alta. În cazul controlului “politic”, Curtea Constituțională se “pronunță doar”, căci decizia ei nu are caracter definitiv, ci “obligatoriu” – obligatoriu în sensul că în principiu Parlamentul va trebui să deschidă procedura reexaminării legii sau regulamentului; în cazul controlului “concret”, decizia Curții, emisă pentru rezolvarea unui incident de neconstituționalitate, de care depinde poate soluția unui proces, este “definitivă”, procedura reexaminării fiind exclusă.
TRIMITERI
1. Dreptul nr.11 din 1997, Mihai Constantinescu “Modificarea procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate”;
2. Ion Deleanu, Justiția constituțională, Editura Lumina Lex, Buc. 1995, pag.246;
3. Art. 23 alin.2 din Legea organică spune că invocarea neconstituționalității se face “în cursul procesului”, fără vreo precizare privitoare la etapele acestuia;
4. În dreptul italian chestiunea incidentă de neconstituționalitate trebuie invocată „în cursul unui proces în fața unei autorități jurisdicționale“;
5. Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, în Monitorul Oficial al României, nr. 177 din 12 iulie 1994;
6. Ion Deleanu, op. cit. pag. 249;
7. Art. 23 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 spune că excepția ridicată se trimite Curții spre „a se pronunța asupra constituționalității acelei prevederi“;
8. Tot astfel procedează Curtea Constituțională și când rezolvă contestații care au ca obiect „constituționalitatea unui partid politic“ (art. 144 alin. 1 lit i din Constituție).
CAPITOLUL IV
OBIECTUL EXCEPȚIEI DE
NECONSTITUȚIONALITATE
Secțiunea 1
Obiectul sesizării
Potrivit art. 23 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, modificată și completată prin Legea nr.138/1997, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie o lege sau o ordonanță, ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță în vigoare.
Legile. În jurisdicția Curții, în repetate rânduri, s-a statuat că prin lege se înțelege, în cazul excepției de neconstituționalitate, actul adoptat cu acest titlu de către Camerele Parlamentului și promulgat de președintele României1.Deci, sub aspectul definirii actului în sens de instrumentum ce poate face obiectul unei excepții, ceea ce prevalează este legea,în sens formal. În sens material, legea interesează în ce privește conținutul controlului, constând în verificarea conformității sau după caz, compatibilității prevederilor sale cu norma constituțională.
Legea, în sens formal, constituie însă o condiție de admisibilitate. Este o soluție europeană de principiu, chiar dacă în unele regimuri constituționale, cum ar fi în Cehia, jurisdicția constituțională poate controla și constituționalitatea Hotărârilor Guvernului. De fiecare dată, ceea ce justifică intervenția jurisdicției constituționale o reprezintă actul în sens formal, deoarece altminteri s-ar impieta asupra competenței instanței judecătorești privind controlul legalității actelor de aplicare a legii și deci s-ar afecta regimul constituțional de separație a puterilor în stat2. Controlul de constituționalitate se poate aplica atât legilor ordinare cât și celor organice. Nu sunt excluse nici legile care ratifică tratatele internaționale.
Ordonanțele Guvernului pot fi supuse controlului de constituționalitate deoarece, fiind emise pe baza delegării legislative, reglementează domenii rezervate legilor ordinare. Potrivit dispozițiilor art. 144 din Constituție, Parlamentul poate adopta legi speciale de abilitare a Guvernului să emită ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, stabilind concret domeniul respectiv, data până la care acestea pot fi emise și dacă vor fi sau nu supuse aprobării Parlamentului înăuntrul acestui termen. Pentru ca ordonanțele să producă efecte juridice trebuie să fie semnate de primul ministru și contrasemnate de miniștrii care le pun în executare și apoi să fie publicate în Monitorul Oficial al României. Se poate observa că ordonanțele nu sunt promulgate de către Președintele țării, deci ele nu vor putea fi supuse controlului de constituționalitate decât posterior intrării lor în vigoare ca urmare a publicării în Monitorul Oficial și numai în urma ridicării excepției de neconstituționalitate în fața instanțelor de judecată. În ipoteza în care ordonanța pusă în aplicare și cu privire la care Curtea Constituțională a stabilit neconstituționalitatea ei, ca urmare a ridicării excepției într-un proces, trebuie aprobată de Parlament printr-o lege, acea lege ar putea fi supusă unui control de constituționalitate înainte de promulgarea ei3. Constatarea neconstituționalității ordonanței produce efecte inter pares, pe când neconstituționalitatea legii prin care se aprobă ordonanța, produce efecte erga omnes, dacă legea nu este aprobată de Camere cu o majoritate de două treimi.
În legătură cu delegarea legislativă s-a pus problema dacă nu cumva această operațiune contravine principiului separației puterilor, în baza căruia numai organul legislativ poate edicta norme primare. S-a ridicat întrebarea dacă o competență este un drept la care titularul său poate să renunțe sau reprezintă mai degrabă o funcție care trebuie exercitată de cel care a fost investit cu ea4.
Constituția noastră, în art.58, stabilește că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, dar trebuie să observăm că tot Constituția, în art 144 permite legiuitorului să-și transfere în mod temporar și condiționat competența Guvernului, ceea ce înseamnă că această obțiune este constituțională. Autorilor care au susținut că în acest fel are loc o “delegalizare”, “o ieșire din legalitate”,li s-a răspuns că aparține Constituției să stabilească ceea ce este sau nu legal, aș a cum a stabilit art.80 al Legii fundamentale a Germaniei sau art. 76 al Constituției italiene. Pe de altă parte, în Elveția există de mai multe decenii o cutumă constituționalăa delegării legislative,recunoscută și de Tribunalul federal și motivată de grija adaptării legislației la circumstanțele schimbătoare cu care se confruntă Guvernul5.
Această extindere a obiectului controlului de constituționalitate, semnificând neîndoielnic preocuparea pentru garantarea drepturilor și a intereselor protejate, este cu totul justificată di următoarele motive:
Ordonanțele sunt acte juridice organic administrative, dar material legislative;
Ratificarea ordonanței, atunci când Parlamentul o supune acestei condiții, amplifică valoarea ei, ordonanța dobândind forța juridică a legii;
Chiar dacă nu s-ar fi instituționalizat controlul constituționalității ordonanțelor pe cale de excepție, ele n-ar fi putut face obiect al controlului de contencios administrativ, nefiind acte pur administrative ci acte juridice cu un caracter hibrid, prin autorul și prin conținutul lor6.
Interpretarea strictă a prevederilor constituționale, nu permit Curții să se pronunțe asupra constituționalității altor acte. În mod logic, problema de constituționalitate privind actele, altele decât cele nominalizate mai înainte, revin spre soluționare autorităților care, potrivit competenței, trebuie să rezolve cazurile în care asemenea probleme se invocă7.
Curtea Constituțională a considerat că nu este de competența sa verificarea constituționalității unor prevederi din acte normative, altele decât cele nominalizate, precum actele de aplicare ale regulamentelor Camerelor Parlamentului, hotărâri ale Guvernului, acte ale unor autorități ale administrației publice. Curtea Constituțională a decis8 că nu intră în competența sa controlul actelor de aplicare a regulamentelor Camerelor, atunci când a fost sesizată cu neconstituționalitatea unei hotărâri de invalidare a mandatului parlamentar, stabilind că ea desfășoară numai un control de constituționalitate și nu unul legat de aplicarea unei legi organice sau ordinare.
Curtea Constituțională a fost sesizată pe calea excepției cu neconstituționalitatea Hotărârii Guvernului nr. 33/1993 prin care s-a dispus prelungirea termenului de valabilitate a Hotărârii Guvernului nr. 158 din 1992 privind exceptarea de taxe vamale a importurilor de furaje combinate. Prin decizia9 dată, Curtea Constituțională a respins ca vădit nefondată excepția de neconstituționalitate, motivându-și soluția prin aceea că: atribuțiile sale sunt expres și limitativ prevăzute în Constituție; dispozițiile art. 144 din Constituție sunt de strictă interpretare, ele nu nominalizează și Hotărârile Guvernului, asupra constituționalității cărora urmează să decidă instanțele judecătorești obișnuite; termenul “lege” utilizat de articolul 144 este folosit în accepțiunea sa restrânsă, de act juridic al Parlamentului; mai mult, cât privește actele Guvernului, în sfera controlului Curții intră ordonanțele, dacă s-ar aprecia că și Hotărârile Guvernului sunt supuse controlului Curții, s-ar adăuga la Constituție, lucru neadmis.
Secțiunea a 2-a
Cauzele de inadmisibilitate legate de obiectul sesizării
Principalele asemenea cauze sunt prevăzute în mod expres de art.23 alin.(1-3) din Legea nr. 138/1997 care a modificat și completat Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Ptrivit acestor dispoziții sunt inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate ce au ca obiect:
Un alt act normativ decât legea sau ordonanța, cum ar fi: Decretul prezidențial, Hotărârea Guvernului, instucțiunea, decizia ministerială sau alt act administrativ cu caracter normativ;
O lege abrogată sau o soluție legislativă înlăturată ca urmare a unei modificări.
Obiectul excepției nu îl poate forma decât o prevedere legală în vigoare. Este o condiție de admisibilitate întemeiată pe prevederile art.145 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale nu au efecte decât pentru viitor, ceea ce exclude, prin definiție, ca asemenea decizii să-și poată extinde efectele asupra unei dispoziții legale abrogate, deci pe trecut. De aceea, potrivit art.23 alin.(1) în noua sa redactare, excepția poate avea ca obiect numai o lege sau o ordonanță ori o prevedere a acestora “în vigoare”. Desigur și o lege abrogată ar putea fi aplicabilă procesului în cazul în care, în funcție de prevederile sale, instanța urmează să se pronunțe asupra drepturilor și obligațiilor părților.
Constituționalitatea unei asemenea legi nu poate fi însă contestată nici de instanța judecătorească, neavând o asemenea competență, nici de Curtea Constituțională, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituție, ce limitiează efectele deciziei, interzicând ca acestea să fie retroactive. Este necesară însă o distincție între abrogarea expresă și abrogarea implicită. În acest din urmă caz, instanța judecătorească va trebui să constate dacă prevederea legală, a cărei constituționalitate a fost contestată prin excepție, este în vigoare, în care caz va respinge excepția ca inadmisibilă. Este o soluție ce se aplică, în egală măsură și legilor preconstituționale, în temeiul art.150 alin.(1) din Constituție. Numai dacă instanța apreciază că o asemenea lege este în vigoare poate fi admisibilă sesizarea Curții Constituționale. La rândul său judecătorul constituțional, fiind ținut să verifice constituționalitatea numai a unei legi în vigoare, dacă va constata că legea a fost abrogată, chiar implicit, va respinge excepția ca inadmisibilă. Inadmisibilitatea fiind de ordine publică nu poate fi acoperită prin faptul că instanța judecătorească nu a constat-o, iar decizia Curții, întrucât privește competența sa constituțională, nu poate fi contestată, potrivit art. 3 alin.(3) din Legea nr. 138/1997, de nici o altă autoritate publică. Ea se impune, de aceea, și față de instanța judecătorească care a sesizat-o, ca și față de orice altă autoritate publică, inclusiv în ce privește constatarea abrogării legii ce a făcut obiectul excepției.
O prevedere legală a cărei constituționalitate a fost stabilită de Parlament în temeiul art. 145 alin.(1) din Constituție (art.23 alin.(3) din Legea nr. 138/1997).
Pentru orice lege promulgată și publicată joacăde constituționalitate, ca expresie a prezumției generale a caracterului licit și moral al acțiunii oricărui subiect de drept. Prezumția nu este însă absolută, ci numai relativă ea putând fi răsturnată de jurisdicția constutițională, prin admiterea unei excepții. Într-un singur caz prezumția de constituționalitate a legilor promulgate și publicate este absolută, controlul posterior al constituționalității fiind inadmisibil. Este vorba de legile a căror constituționalitate a fost stabilită potrivit art.145 alin.(1) din Constituție. Dacă, printr-un control anterior promulgării, Curtea Constituțională declară o lege ca necostituțională, dar în urma reexaminării acesteia de către Parlament, obiecția de constituționalitate e înlăturată prin adoptarea legii în aceeași formă, cu majoritate calificată, promulgarea devine obligatorie și legea intră în vigoare. Deci, deși Constituția stabilește caracterul obligatoriu al deciziilor instanței de contencios constituțional (art.145 alin. (2)), tot prin Constituție (art.145 alin.(1)) se intuiește această unică excepție, când decizia Curții Constituționale poate fi “înlăturată”,lipsită de efecte juridice de către Parlament. Deși art 144 lit (c) din Constituție nu limitează legile împotriva cărora se poate ridica excepția, interdicția fiind înscrisă numai în art. 23 alin. (3) din Legea nr. 138 din 1997, este evident că această soluție este în acord cu spiritul Constituției, care a vrut să lase în această situație, decizia în competența legiuitorului, iar nu a juridiscției constituționale.
De regulă, nu întreaga lege, ci numai unul sau mai multe texte din ea parcurg procedura prevăzută de art. 145 alin. (1) din Constituție. Deci, dacă numai un anumit text dintr-o lege a făcut obiectul acestei proceduri, numai el, iar nu întreaga lege, va fi guvernat de acest regim juridic special. Pentru că legea adoptată după procedura prevăzută de art. 145 alin.(1) din Constituție (sau un text din ea) nu mai poate face obiectul excepției rezultă că prezumția de constituționalitate este absolută.
În legătură cu interdicția instituită de art. 23 alin.(3) din Legea nr. 138 din 1997, unii autori10 stabilesc următoarele observații:
Acest text adaugă la reglementările Constituției. Acest procedeu este nu numai inadmisibil, dar și virtual periculos. Legile organice alcătuiesc “legislația constituțională secundară”.Ele sunt legi de “aplicare” sau “de prelungire” a dispozițiilor constituționale, atunci când Constituția se limitează la esențial. Ori, prin prevederile art.23 alin. (3) din Legea nr. 138/1997 nu numai că s-a adăugat la Constituție, dar s-a îngrădit chiar aplicarea unuia din textele constituționale.
Deoarece legea se referă exclusiv la ipoteza în care constituționalitatea legii a fost stabilită de Parlament, consecința inevitabilă este că ori de câte ori însăși Curtea Constiuțională a declarat constituțională o prevedere legală, sesizarea ei ulterioară cu o excepție de neconstituționalitate rămâne posibilă11.
O prevedere legală a cărei constituționalitate fusese anterior constatată printr-o decizie a Curții Constituționale. Potrivit art.23 alin.(3) , aceste dispoziții nu mai pot face obiectul unei noi excepții, având în vedere efectele erga omnes ale deciziei anterioare. Prevederea legală ce își află justificarea în practica jurisdicțională constantă a Curții Constituționale, potrivit căreia un text declarat neconstituțional nu mai poate face obiectul unei noi excepții12. Este o soluție impusă de obligativitatea deciziilor Curții, potrivit art.145 alin.(2) din Constituție. În temeiul acestei norme constituționale dacă excepția a fost respinsă, decizia anterioară este obligatorie cât timp motivele ce au justificat-o subzistă în continuare. Acestă soluție, deasemenea consacrată în jurisprudența Curții Constituționale13, se justifică prin aceea că starea de constituționalitate, de care depinde hotărâtor interpretarea constituționalității unei legii, poate evolua, odată cu schimbarea condițiilor social-economice, politice și morale ale societății și deci cu modul de receptare a Constituției de către mediul social. În funcție de această evoluție, motivele ce au justificat inițial respingerea excepției pot să nu mai subziste și în schimb altele pot justifica acceptarea ei ulterioară. De aceea, există o deosebire esențială între excepția admisă și excepția respinsă în ce privește întinderea efectelor deciziei corespunzătoare. Potrivit art. 26 alin.(1) din Legea nr. 47/ 1992 (devenit art. 25 alin.(1), ca urmare a republicării legii la 7 august 1997), în redactarea conferită de noua reglementare, numai decizia de admitere a excepției “este definitivă și obligatorie”.
O prevedere legală de care nu depinde judecarea cauzei.
Una din trăsăturile caracteristice ale controlului posterior, privind soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate este dată de prevederile art. 23 alin.(1) din Legea nr. 47 /1992, astfel cum a fost modide Legea nr. 138/1997, potrivit cărora obiectul acestor excepții îl poate forma numai o prevedere dintr-o lege sau ordonanță “de care depinde judecarea cauzei”. Deci cel care a ridicat excepția trebuie să dovedească un interest legitim legat de soluționarea cauzei deduse judecății instanței judecătorești, iar acest interest nu poate fi decât acela că de textul legal invocat ca fiind neconstituțional depinde judecarea, de către judecătorul “a quo” a litigiulului. Una va fi soluția dacă judecătorul face aplicație prevederii legale atacate prin excepția de neconstituționalitate și alta va fi această soluție dacă aplicarea dispoziției respective este înlăturată pentru că, datorită admiterii excepției a fost considerată ca neconstituțională. Interesul este legitim și el este legat de interesul specific poziției procesuale a părții. În lipsa acestei condiții, excepția s-ar transforma într-un fel de “actio popularis” ce ar permite oricui, cu singura condiție de a angaja un proces, de a invoca neconstituționalitatea oricărui text de lege, chiar dacă nu are nici o aplicare în litigiul dedus judecății.
În practica jurisdicției constituționale a Curții, problema irelevanței s-a pus mai ales în cauze referitoare la neconstituționalitatea unor prevederi penale. Potrivit Deciziei nr.11 din 1994 Curtea a statuat: “Potrivit art.23 alin.(1) din Legea nr.47/1992, excepția de neconstituționalitate poate viza numai acele dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei, astfel încât deciziile pronunțate în soluționarea excepției trebuie să se refere numai la dispozițiile legale de care depinde soluționarea cauzei în care s-a invocat aceasta”.
Din practica actuală a Curții se poate deduce că în domeniul penal pot face obiectul excepției numai prevederile incriminatoare din Codul penal sau alte legi speciale, pe care se întemeiază acuzarea adusă inculpaților.
Cauzele de inadmisibilitate menționate sunt specifice procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate.Ele au fost consacrate anterior modificării Legii nr. 47 din 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în jurisprudența Curții. Reglementarea lor expresă prin Legea nr. 138 din 1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, prezintă avantajul nu numai al consacrării legislative a unor soluții jurisprudențiale, deci verificate de practica de aplicare a legii, dar și a instituirii posibilității de afi verificate în faza inițială, judecătorească, a procedurii de soluționare a excepției. Instanța judecătorească este deci prima chemată, potrivit noii legi, să constate dacă o excepție ridicată în fața sa este sau nu admisibilă. Controlul legalității excepției este, în mod firesc, de competența sa, ceea ce se justifică prin asocierea instanței pe această cale, la controlul constituționalității legii.
Asocierea instanței la exercitarea acestui control se realizează și prin posibilitatea recunoscută de art.23 alin.(2) din Legea nr.47/1992 ca excepția să fie invocată și din oficiu, de însăși instanță. Este o modalitate, iar cealaltă constă în controlul legalității excepției ridicate de părți, precum și în obligația instanței de a-și exprima opinia asupra acestei excepții. Competența instanței de a verifica legalitatea excepției și în mod corespunzător de a o respinge dacă este inadmisibilă, nu este însă exclusivă. Cauzele de inadmisibilitate sunt de ordine publică. De aceea, existența unor astfel de cauze poate fi constatată și de Curte în cazul în care, indiferent de motiv, instanța nu a reținut că excepția invocată era inadmisibilă, în întregime sau în parte.
Secțiunea a 3-a
Controlul constituționalității și legile anterioare
Constituției României
Legimitatea legislației anterioare Constituției e zdruncinată, pentru că ea se pune în cadrul noului sistem juridic pe alt temei. În principiu, ca urmare a supremației Constituției, legislația preconstituțională poate supraviețui schimbării regimului constituțional numai în măsura în care este compatibilă cu noile prevederi constituționale. Pe de altă parte, necesitatea vieții sociale și juridice a avut drept consecință imposibilitatea desființării în totalitate a legislației preconstituționale.
Aceste imperative, care, sub anumite aspecte sunt contradictorii, întrucât exprimă, în același timp, discontinuitatea și continuitatea între Constituție și legile preconstituționale, au drept urmare un proces pe care unii autori14 l-au denumit “de reconversiune”, legat de schimbarea legitimității legii anterioare în cadrul noii ordini constituționale. În esență, aceasta presupune, pe de o parte, eliminarea aspectelor incompatibile cu prevederile noii Constituții, și pe de altă parte, menținerea în vigoare a normelor anterioare care se încadrează în noua ordine constituțională. Deci, pe de o parte, potrivit art.150 alin.(1) din Constituție, e afirmată ideea de continuitate, consecință a imperativului asigurării permanentei vieți naționale.
În legătură cu aplicarea art.150 alin.(1) din Constituție, în practica Curții Constituționale s-au ridicat două probleme:
În legătură cu competența constatării că o lege este sau nu abrogată ca efect al art.150 alin.(1);
În legătură cu natura juridică a acestei abrogări
Competența pentru constatarea abrogării unei legi anterioare Constituției datorită contrarietății cu prevederile sale
În legătură cu soluționarea excepțiilor prin care se solicită constatarea că o prevedere legală anterioară Constituției este abrogată, două teze s-au confruntat15:
una potrivit căreia competența de constatare a abrogării aparține numai instanțelor judecătorești
alta potrivit căreia această competență aparține și Curții Constituționale
În ambele teze nu este negată competența instanțelor judecătorești de a constata că o lege preconstituțională este abrogată. Controversa privea exclusiv competența Curții Constituționale.
Într-un punct de vedere, se consideră că abrogarea fiind o problemă de interpretare a legii, excede competența Curții Constituționale, limitată exclusiv la neconstituționalitatea legii.
Într-o altă opinie, se susține că întrucât abrogarea este consecința contrarietății legii cu Constituția, ea constituie un caz specific de soluționare a unei situații de neconstituționalitate, ceea ce atrage și competența Curții.
Curtea Constituțională a afirmat competența atât a instanței de judecată cât și a Curții Constituționale. Astfel, prin Decizia nr.2 din 199316, Curtea a statuat că atunci când instanța judecătorească apreciază că o lege este contrară Consttuției, constatarea abrogării este de competența acesteia, pentru că îi revine obligația de a stabili legea aplicabilă litigiului. În cazul în care instanța de judecată nu reține abroarea legii, considerând că ea nu este contrară unei prevederi a Constituției și înțelege să o aplice în soluționarea litigiului, intervine dreptul părților de a invoca neconstituționalitatea acelei legi. Nu se poate nega acest drept recunoscut cetățenilor de art. 144 lit. c din Constituție, ca o garanție a drepturilor și libertăților lor fundamentale.
Concluzionând, se poate afirma că în regimul constituțional din România, receptarea legii preconstituționale de către noua ordine constituțională se face în funcție de un criteriu negativ și anume, ca legea anterioară să nu fie contrară Constituției. Contrarietatea cu o prevedere constituțională are drept efect abrogarea legii în temeiul art.150 alin.(1) din Constituție. Constatarea abrogării este de competența instanțelor judecătorești, ca instanțe de drept comun și a Curții Constituționale, ca instanță de jurisdicție constituțională. În această calitate, competența Curții, dacă se referă la soluționarea unei excepții de neconstituționalitate intervine numai dacă instanța a considerat legea în vigoare sau nu s-a pronunțat asupra ei, întrucât în ambele ipoteze legea nefiind înlăturată, intervine dreptul părților de a invoca că este neconstituțională.
2.Natura juridică a excepției de neconstituționalitate a unei legi anterioare Constituției
Problema naturii juridice a excepției de neconstituționalitate a unei legi preconstituționale e legată de confruntarea a două teze17, corelate de altfel, cu disputa privind competența.
Prima teză absolutizează criteriul clasic, potrivit căruia abrogarea, când nu este expresă, constituie o problemă de interpretare pentru soluționarea conflictului legilor în timp.
Potrivit celei de-a doua teze, abrogarea, fiind consecința unui text constituțional, constituie o problemă de constituționalitate, nu doar de conflict a legilor în timp. În concepția ce fundamentează prima teză, Constituția este o lege care înlătură dispozițiile contrare din legile anterioare, acestea fiind, de aceea, abrogate în temeiul art. 150 alin.(1) din Constituție. Potrivit acestei teze s-a considerat că nu s-ar putea pune o problemă de neconstituționalitate a legilor anterioare, pentru că legiuitorului care le-a edictat nu ise poate reproșa că ar fi încălcat regimul constituțional actual, el fiind ținut numai de respectarea regimului constituțional sub imperiul căruia a legiferat. Se susține că contrarietatea unei legi preconstituționale cu Constituția este o problemă exclusiv de aplicare a legii în timp și nu de neconstituționalitate.
Unii autori consideră că prin natura sa, contrarietatea unei legi cu prevederile Constituției nu poate să nu constituie și o problemă de constituționalitate. O asemenea contrarietate rezultă din interpretarea normei constituționale și a celei supuse controlului, spre a se putea stabili dacă ele sunt sau nu contrare și dacă norma supusă controlului încalcă sau nu contravine dispoziției Constituției. Este o problematică comună atât controlului constituționalității unei legi elaborate sub imperiul Constituției, cât și a legii preconstituționale pentru a se putea stabili dacă ele sunt contrare Constituției. Faptul că în această din urmă ipoteză legea contrară e abrogată, nu schimbă datele problemei, abrogarea constituind numai consecința constituționalității, prevăzută de art. 150 alin.(1), a unei asemenea contrarietăți. Deci neconstituționalitatea este cauza abrogării. În acest caz, neconstituționalitatea are un caracter specific pentru că nu rezultă din încălcarea Constituției de către leguitor, ci dintr-o cauză posterioară legii, constatând în schimbarea temeiului legimității sale constituționale. Prin urmare, prin natura sa, abrogarea sau menținerea In vigoare a legii preconstituționale este o problemă de constituționalitate, nu doar de conflict al legilor în timp.
Unele soluții din practica Curții Constutuționale referitoare la legile anterioare Constituției
Pornind de la principiul“lex posterior derogat priori“, prin Decizia nr. 5 din 1993, Curtea Constituțională a statuat în sensul că legea posterioară nu poate atinge dreptul de proprietate născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouă să fie aplicată retroactiv, ceea cecontravine principiului neretroactivității legii prevăzut în art.15 alin.(2) din Constituție, care se aplică și legii fundamentale.
În Decizia nr.1 din 1993 s-a hotărât că art. 4 din Decretul nr. 467/1969, care avea ca efect o restrângere gravă a dreptului de proprietate, este de la data intrării în vigoare a Constituției abrogat, fiind contrar dispozițiilor constituționale ale art. 41 alin.(1), potrivit cărora proprietatea privată este garantată, și ale art.135 care statuează că proprietatea privată este inviolabilă.
Prin Decizia nr. 35 din 1993 Curtea a constatat că o prevedere ce restrânge accesul la justiție al persoanelor juridice în domeniul contravențiilor, e abrogată fiind contrară prevederilor art. 21 din Constituție. În cele 3 Decizii, Curtea Constituțională a constatat că un text de lege anterior Constituției este abrogat, fiind contrar unei prevederi constituționale.
În practica Curții Constituționale au fost date unele decizii prin care excepțiile de neconstituționalitate invocate, ce aveau ca scop constatatrea abrogării unor prevederi anterioare Constituției, au fost respinse. Prin Decizia nr. 5 din 1993 a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a unor prevederi anterioare referitoare la proprietatea asupra unor terenuri, în baza cărora se recunoscuse dreptul de proprietate unor persoane deși, potrivit reglementărilor din regimul comunist, acestea nu beneficiau decât de un drept de folosință. Prin Decizia nr. 2 din 1993 s-a statuat că existența unor reguli specifice comerțului cu arme de vânătoare nu este în contradicție cu dreptul la asociere al vânătorilor, astfel încât asemenea reguli deși anterioare Constituției, nu sunt contrare ei.
Dualitatea competenței instanțelor judecătorești și a Curții Constituționale, deși se referă la aceeași problemă și anume constatarea abrogării legilor anterioare Constituției, au efecte diferite. În cadrul competenței instanțelor judecătorești, constatarea abrogării acestor legi se realizează difuz și posibil contradictoriu chiar dacă s-ar avea în vedere efectul unificator al practicii judecătorești. În schimb, deciziile Curții Constituționale fiind obligatorii au efecte erga omnes.
TRIMITERI
Decizia nr.11/1996, publicată în „Monitorul Oficial al României“, partea I, nr. 102/1996;
Revista „Dreptul“ nr. 11/1997, Mihai Constantinescu – „Modificarea procedurii de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate“;
Tudor Drăganu – Drept constituțional și instituții politice, Univ. Ecologică „Dimitrie Cantemir“, Târgu Mureș, pag. 151;
Ovidiu Țincă – Drept constituțional și instituții politice: note de curs; Univ. din Oradea, 1993, pag. 210;
Jean François Aubert, Traité de droit constitutionnel, Suisse, 1967, vol. II, pag. 549;
Ion Deleanu – Justiția constituțională, Ed. Lumina Lex, Buc., 1995, pag. 247;
Revista „Dreptul“ nr. 2 din 1995, prof. dr. Ion Muraru, Mihai Constantinescu – „Aspecte teoretice ridicate în fața Curții Constituționale privind actele juridice supuse controlului de constituționalitate“;
Decizia nr.68/1993, publicată în „Monitorul Oficial al României“, partea I, nr. 12/1994;
Decizia nr.5/1994,publicată în „ Monitorul Oficial al României“, partea I, nr.63/1994;
Ion Deleanu, op. cit., pag.251;
Tudor Drăganu, op. cit.,pag.258;
Decizia nr.19/1994,publicată în „Monitorul Oficial al României“,partea I, nr. 328/1994;
Decizia nr. 27/1993, publicată în „Monitorul Oficial al României“, partea I, nr.163/1993; Dec. nr. 22/1996, publicată în „Monitorul Oficial al României“, partea I, nr. 94/1996;
Mihai Constantinescu, Margareta Berzescu în revista „Dreptul“ nr.1/1994, „Controlul constituționalității și legile anterioare Constituției României“;
Idem.
Monitorul Oficial al României , partea I, nr.35/1993;
M. Constantinescu, M. Berzescu, op. cit., pag.38.
CAPITOLUL V
PROCEDURA SOLUȚIONĂRII
EXCEPȚIEI DE NECONSTITUȚIONALITATE
Secțiunea 1
Noțiuni generale
Procedura în fața Curții Constituționale este reglementată de Legea nr. 138/19971, prin care au fost modificate și completate unele prevederi ale Legii nr. 47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Potrivit art. 16 din Legea nr. 47/1992: “Procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte”. Rezultat al experienței acumulate de la înființarea Curții în 1992, aceste modificări și completări cuprind o problematică diversă, ce se referă la toate aspectele esențiale ale activității acesteia. Un interest aparte pentru justițiabili și instanțele judecătorești îl reprezintă însă noua concepție de ordin procesual privind soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Excepția de neconstituționalitate, instituită prin prevederile art.144 lit. c din Constituție, este una din garanțiile constituționale ale cetățenilor pentru a-și apăra drepturile și libertățile lor fundamentale. De aceea, prin intermediul excepției Curtea îndeplinește și rolul de garant al acestor drepturi și libertăți, în cadrul funcției sale fundamentale privind asigurarea supremației Constituției în ierarhia sistemului juridic. Este consecința faptului că excepția de neconstituționalitate constituie mijlocul procedural pentru realizarea accesului cetățeanului, în calitate de titular al drepturilor și libertăților sale fundamentale, la controlul constituționalității legilor. În această perspectivă, îmbunătățirea procedurii de soluționare a excepție de neconstituționalitate se îcadrează în procesul general de dezvoltare a democrației constituționale și de întărire a sistemului de drept.
Între concepția noii reglementări și aceea a reglementării anterioare nu există o deosebire în ce privește aspectele fundamentale ale procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate.
Excepția de neconstituționalitate nu este simplamente o excepție procesuală, în sensul atribuit de art. 137 Cod de procedură civilă, decât cel mult sub aspectul calificării ei ca incident care apare în cursul unui proces. Deși cu unele concesii, în aumite limite sausub unele aspecte, efectele invocării excepțieide neconstituționalitate par identice sau apropiate de cele ale excepției procesuale(de exemplu, efectul întârzierii judecății, dacă instanța dispune suspendarea acesteia) n-ar fi posibilă încadrarea “stricto sensu” a excepției de neconstituționalitate nici în categoria așa-ziselor “excepții procedurale”, nici în categoria “excepțiilor de fond”2. Excepția de neconstituționalitate pare a se apropia mai mult – fără să se identifice – de “apărările în fond”, invocându-se un mijloc legal de ineficiență a unei dispoziții,cuprinsă intr-o lege sau într-o ordonanță, care ar urma să se aplice la soluționarea respectivului litigiu.
În doctrină3, s-a precizat că prin obiectul ei, prin procedura de rezolvare și prin efectele deciziei asupra excepției de neconstituționalitate, aceasta nu este un mijloc tehnic procesual specific acțiunii penale sau civile – asemenea excepțiilor procesuale – ci un mijloc tehnic aparținând “instrumentului” dreptului constituțional, pentru exercitarea controlului de constituțonalitate. Așa fiind, orice încercare de transpunere – mutatis mutandis – a regulilor procedurale comune aplicabile excepțiilor procesuale la categoria excepțiilor de neconstituționalitate este inadmisibilă. Își dovedește astfel încă o dată semnificația art.16 din Legea nr.47/1992, în sensul căruia procedura jurisdicțională prevăzută de această lege se completează cu regulile procedurii civile,”în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale”, iar asupra compatibilității ”hotărăște exclusiv Curtea”4.
Totuși, excepția de neconstituționalitate, fiind un incident apărut în cursul unui proces, asemănător “chestiunilor prejudiciale” obișnuite, invocare ei reclamă justificarea unui interes procesual sau chiar de ordin substanțial. A devenit de altfel un loc comun adevărul că nici o cerere în fața instanței nu poate fi făcută în lipsa unui interes. Poate tocmai din acest motiv, interesul nu a făcut obiectul unei dispoziții generale în legea de procedură civilă și nici în legea organică specială a Curții Constituționale.
Secțiunea a 2-a
Reguli generale de procedură
Articolul 3 din Legea nr. 138/1997 prin care au fost modificate și completate unele prevederi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, are următorul cuprins:
Competența Curții Contituționale este cea stabilită prin Constituție;
Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. Ea hotărăște în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 144 din Constituție;
Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin.(2) nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
Sesizarea Curții Constituționale se face numai în scris și motivat. Curtea Constituțională își desfășoară activitatea în plen, în condițiile Legii nr. 138/1997 și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, iar actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătorilor, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ședințele de judecată ale Curții Constituționale sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate plenul hotărăște ședința secretă, iar președintele poate invita pentru relații, când dezbaterile au loc pe baza actelor aflate la dosar, persoanele socotite necesare.
Președintele desemnează unul sau mai mulți magistrați – asistenți, în vederea pregătirii dezbaterilor. Dacă apreciază că este necesar, președintele poate numi raportor un judecător care va referi asupra punctelor de vedere și relațiilor cerute, soluțiilor din doctrina și jurisprudența română și străină, precum și asupra orcăror alte elemente necesare dezbaterilor.
Dezbaterile sunt deschise de către președinte, iar magistratul – asistent, referă asupra obiectului cauzei și a stadiului în care se află judecata după care, dacă este cazul, judecătorul desemnat își expune raportul, care apoi este supus dezbaterilor orale. Odată sesizată, Curtea este obligată să procedeze la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului. Curtea Constituțională este competentă să statueze numai asupra problemelor de drept ridicate în sesizarea care i-a fost înaintată.
Secțiunea a 3-a
Principii ale activității de judecată
Art. 19-28 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale configurează câteva dintre principiile activității de judecată în fața acestei instanțe, unele comune, altele specifice justiției constituționale:
Independența judecătorilor este un principiu consacrat constituțional dar și prin legea organică a Curții Constituționale (art.143 din Constituție și art.4 alin.(1) din Legea nr. 47/1992 ).Cel puțin două dintre prevederile legii organice sunt deplin semnificative în acest sens:
a)Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și ea se supune numai Constituției și legii ei organice (art.1 alin.(2));
b)Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor(art.4 alin.(2)).
Legalitatea activității de judecată
Dintre dispozițiile care confirmă existența și realizarea acestui principiu, se pot menționa: justiția constituțională se înfăptuiește în exclusivitate de o unică instanță, anume constituită prin legea fundamentală în acest scop (art.1 alin.(1)); alcătuirea instanței și compunerea completului de judecată se fac cu respectarea strictă a legii organice; deciziile și hotărârile se pronunță în numele legii (art.13 alin(2)).
Exercitarea cu bună-credință a drepturilor procesuale în fața justiției constituționale(art.52).
Rolul activ pal instanței de justiție constituțională.
Colegialitatea instanței de justiție constituțională rezultă din faptul că Curtea Constituțională se pronunță în plen.
Dreptul la apărare a fost expres consacrat prin legea oaganică ori de câte ori în fața justiției constituționale s-ar afla persoane fizice sau juridice. Astfel, judecata excepției de neconstituționalitate are loc și pe baza “susținerilor părților”, care pot fi reprezentate de prin avocați.
Gratuitatea justiției constituționale este expres consacrată de art.15 din Legea nr. 47/1992: “Cererile adresate Curții Constituționale sunt scutite de taxa de timbru”.
Contradictorialitatea este actuală în toate fazele și etapele contenciosului constituțional, exceptând totuși etapa deliberării și cea a pronunțării deciziei sau a hotărârii.
Publicitatea și oralitatea dezbaterilor sunt de asemenea consacrate ca principii ale activității de judecată în fața ții Constituționale.
Celeritatea este asigurată prin termenele maxime prevăzute pentru stabilirea datei la care are loc dezbaterea(art. 11 alin.(1)din Regulament), pentru prezentarea raportului preliminar de către judecătorul raporto (art.12 alin.(4))pentru amânarea pronunțării
Nemijlocirea și continuitatea sunt vizate prin diferite dispoziții ale legii organice și ale Regulamentului. Astfel, dezbaterile încep prin expunerea raportului șicontinuă prin administrarea probelor găsite concludente de Curte, concluziile părților și cuvântul procurorului, atunci când, potrivit legii, participă la dezbateri (art.25 din Regulament)
12)Limba oficială în justiția constituțională este limba română. Art.13 din Constituție constituie reperul fundamental pentru Curtea Constituțională.
Secțiunea a 4-a
Etapele procedurii de soluționare a
excepției de neconstituționalitate
Procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate cunoaște două etape:
etapa judecătorească prealabilă;
etapa contenciosului constituțional propriu-zis.
Etapa judecătorească prealabilă
Existența etapei prealabile are semnificația asocierii instanței la controlul efectuat de Curte și se justifică prin aceea că în fața instanței, s-a ridicat inițial excepția iar puterea judecătorească este un garant al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Sub acest aspect, există o confluență între rolul Curții și acela al instanței judecătorești.
În etapa judecătorească, esențială este reglementarea cauzelor de inadmisibilitate a excepției prin art. 23 în forma modificată prin Legea nr. 138/1997. Ele existau, în mod implicit, și în reglementarea anterioară. Prin cauză de inadmisibilitate se înțelege un motiv legal ce împiedică declanșarea sau extinderea procedurii de control a constituționalității legii. Este sensul ce s-a dezvoltat în jurisprudență privind controlul constituționalității legii deși, de principiu, o cauză de inadmisibilitate poate exista nu numai în legătură cu atribuțiile Curții legate de acest control, ci și în legătură cu exercitarea celorlalte atribuții prevăzute de art. 144 din Constituție. În activitatea Curții însă, controlul constituționalității legii sub cele trei modalități prevăzute de art. 144 lit. a-c din Constituție – controlul a priori al legii și a posteriorii al legii și al ordonanțelor și controlul a posteriori al regulamentelor parlamentare – este caracteristic și hotărâtor în definirea acestei activități.
Cauzele de inadmisibilitate sunt legate mai ales de legalitatea sesizării. În unele cazuri ele pot interveni și pe parcursul desfășurării procedurii de control. În toate cazurile, cauza de inadmisibilitate împiedică declanșarea sau exinderea procedurii de control, condiționând legalitatea sesizării ori constituind un impediment legal al întinderii controlului. De aceea, cauzele de inadmisibilitate sunt indisolubil legate de limitele controlului exercitat de Curte pentru verificarea constituționalității legii. Ele sunt specifice procedurii de control, fiind o consecință afaptului că în exercitarea acestei prerogative Curtea Constituțională nu exercită o competență generală, ci de atribuire iar controlul nu se exercită din oficiu, ci la sesizare și în limitele ei. De aceea, în mod necesar competența sa fiind limitată și condiționată, cauzele de inadmisibilitate sunt consecințe de ordin procedural al acestor limite și condiționări.
Cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ și sunt de ordine publică. De aceea, nici părțile într-un proces privind soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, nici Curtea nu ar putea trece peste o cauză de inamisibilitate. Ele se impun din oficiu fiind destinate apărării unui interes eminamente public privind limitele controlului, ca expresie a competenței de atribuire a Curții în exercitarea acestuia.
În cadrul judecării excepției de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor ridicate în fața instanțelor judecătorești, sesizarea aparține părților aflate într-un proces sau chiar instanțelor care judecă. Este ceea ce s-a numit “sesizarea largă”5, care aparține numai acelor persoane care au fost vătămate într-un drept subiectiv prin legea sau ordonanța respectivă. În acest fel se asigură apărarea drepturilor lor în raport de prevederile unei legi sau ordonanțe de care depinde judecarea cauzei, deci care are legătură directă cu cauza6.
Noua reglementare, ca și aceea anterioară, se întemeiază pe concepția potrivit căreia excepția poate fi invocată numai în fața unei instanțe judecătorești. În mod corespunzător, exclusiv instanța judecătorească poate sesiza Curtea. În acesta constă asocierea instanței la controlul constituționalității legii, ea având obligația să-și exprime opinia asupra excepției invocate, iar dacă însăși instanța a ridicat excepția din oficiu, să o motiveze. Exclusivitatea instanței judecătorești în sesizarea Curții Constituționale se fundamentează pe prevederile art.144 lit.c coroborate cu art.125 din Constituție. Din acest punct de vedere legea nu a inovat, consacrând implicit soluțiile anterioare ale Curții Constituționale referitoare la inadmisibilitatea sesizării sale de către instanțele Curții de Conturi de către alt organ de jurisdicție decât cel judecătoresc. Ținând seama însă de caracterul explicit al noii reglementări, continuarea unor practici anterioare legate de sesizarea abuzivă a Curții, în scopul tărăgănării procesului, poate răspunderea prevăzută de lege pentru abuzul de drept, inclusiv aplicarea contravenției prevăzutre de art.51 din Legea nr. 47/1997 (replubicată la 7 august 1997).
Sesizarea Curții Constituționale se poate face de judecătorul “a quo”, de instanța în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate. Această condiție poate fi motivată sub trei aspecte7.
a)Excepția de neconstituționalitate apare ca fiind un incident creat în fața unui judecător și în cadrul unui proces8;
b)Instanța în fața căreia s-a creat incidentul trebuie să verifice legătura acestuia cu litigiul pe care trebuie să-l rezolve iar după obținerea deciziei Curții Constituționale să valorifice rezolvarea dată de către această excepție de neconstituționalitate pentru tranșarea litigiului principal;
c)Relația creată între judecătorul “a quo” și judecătorul “a quem” nu este doar una formală, primul trebuind ca pe baza dezbaterilor contradictorii asupra excepției, să înfățișeze în închieierea sa punctele de vedere ale părților și în cele din urmă propria opinie.
Instanța în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate este obligată să o transmită Curții Constituționale pentru a fi rezolvată.Această obligație poate fi motivată sub mai multe aspecte9:
a)Rezolvarea chestiunilor prejudiciale trebuie în principiu, să premeargă rezolvării fondului litigiului;
b)Dacă instanța a stabilit legătura dintre excepția de neconstituționalitate și litigiu pe care ea trebuie să-l rezolve, în sensul că de rezolvarea excepției “depinde judecarea cauzei”,logic și inevitabil ea trbuie să facă demersul pentru soluționarea acelei excepții;
c)Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România (art.1 alin.(1) – Legea nr. 47/1992)
d)Astfel cum rezultă din prevederile art. 23 din legea Curții, instanța poate ea însăși să decidă doar asupra pertinenței excepției de neconstituționalitate.
Acest din urmă argument ne conduce la o altă problemă.Dacă instanța ajunge la concluzia că prevederea din lege sau din ordonanță, obiectată pe calea excepției de neconstituționalitate nu are nici o legătură cu judecarea cauzei, va mai trimite excepția Curții Constituționale sau o va înlătura pur și simplu din proces sub motivul lipsei de pertinență? Două soluții ar putea fi posibile:
– Instanța nu va mai trimite excepția spre rezolvare Curții Constituționale:
a)Justițiabilii nu pot ca, profitând de existența unui litigiu să sesizeze fără interes procesual Curtea Constituțională prin intermediul instanței, fiindcă altfel direct ei nu pot face o asemenea sesizare;
b)Interpretând art.23 alin.(2) din Legea Curții (devenit art.23 alin (1) în urma republicării legii în 1997) va prevedere normativă unitară, ar rezulta că excepția se trimite Curții Constituționale, spre a se pronunța numai dacă acea excepție vizează o prevedere normativă “de care depinde judecarea cauzei”;
c)Partea n-ar putea justifica un interes procesual sau substanțial pentru a stărui în soluționarea unei excepții de care nu depinde judecarea cauzei sale .
Instanța va trimite totuși excepția spre rezolvarea Curții Constituționale. Este soluția spre care înclină majoritatea autorilor10, cu toate inconvenientele și obstacolele care se află în fața ei.Și aceasta din cel puțin următoarele motive:
a)Excepția nu se în temeiază exclusiv pe un “interes procesual” sau “judiciar” pentru că, pe de o parte, ea nu este simplamente o excepție procesuală, iar pe de alta, pentru că rezolvarea unui conflict de constituționalitate, indiferent de pertinența acestuia față de un anumit proces, contribuie la asigurarea coerenței și stabilității sistemului de drepturi și a supremației Constituției, iar scopul Curții Constituționale este tocmai garantarea supremației Constituției, prin toate mijloacele tehnice pe care legea le-a creat;
b)În cazul constatării neconstituționalității,prin efecte erga omnes ale deciziei pronunțate de Curtea Constituțională, soluția profită ex nunc tuturor subiectelor de drept interesate, prevenind astfel reiterarea unor incidente de neconstituționalitate identice;
c)În lipsa unei acțiuni directe din partea persoanelor fizice sau morale, după intrarea legii sau a ordonanței în vigoare, obligativitatea trimiterii spre soluționare a excepției de neconstituționalitate, chiar dacă aceasta nu este pertinentă fată de litigiul în curs de soluționare, ar suplini o asemenea lipsă, cel puțin în parte, accentuând astfel dimensiunile democratice ale justiției constituționale și multiplicând mijloacele de protecție ale drepturilor și libertăților;
d)În drept sunt, în principiu, admise și așa-zisele acțiuni de “protecție”, “preventive”, de “securitate juridică” viitoare;
e)Pertinența excepției este adeseori o chestiune susceptibilă de verificare deplină abia în alte etape ale procesului sau chiar cu prilejul dezbaterii în fond a acestuia;
f)Partea care a invocat excepția are dreptul de a primi rezolvarea ei, indiferent dacă soluția obținută îi va profita sau nu în cauza cu care ea a investit instanța;
g)Excepția nu este indisociabilă de litigiul în care ea a fost ridicată. Aceasta rezultă din prevederile art.23 alin. (2) din legea nr. 47/1992 în sensul cărora decizia definitivă prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe constituie termenul legal pentru rejudecarea cauzei la cererea părții care a invocat excepția într-un proces;
h)Curtea Constituțională nu rezolvă litigiul de constituționalitate în raport de pertinența excepției ridicate, ci în raport de dispozițiile sau principiile Constituției;
i)Curtea Constituțională, investită fiind cu competența de a rezolva litigiile de constituționalitate, pentru garantarea supremației Constituției, nu poate fi împiedicată să-și exercite această competență și ea nici nu și-o poate refuza.
Cum am mai arătat deja, nu pot face obiectul excepției legile a căror constituționalitate a fost stabilită potrivit art.145 alin.(1) din Constituție, adică Parlamentul a înlăturat obiecția de neconstituționalitate prin adoptarea ei, în aceeași formă, cu o majoritate de două treimi numărul total al membrilor fiecărei Camere. Odată excepția ridicată, sesizarea Curții Constituționale se face printr-o încheiere de către instanța în fața căreia se judecă. Este necesar ca încheierea să exprime punctele de vedere ale părților precum și opinia instanței. Prin aceeași încheiere excepția poate fi respinsă de instanță pentru cauze de inadmisibilitate. Legea însăși indică elementele pe care trebuie să le cuprindă încheierea (art.23 alin.(5) din Legea 47/1992, devenit art. 23 alin.(4) în urma republicării legii în 7 august 1997):
a)Indiferent dacă excepția a fost ridicată de către o parte din litigiu sau de instanță din oficiu, ea trebuie să facă obiectul dezbaterii contradictorii;
b)Întrucât instanța nu se pronunță asupra excepției, ci doar își exprimă “opinia”, actul adecvat de sesizare a Curții Constituționale nu poate fi decât încheierea care, consemnând incidentul și integrându-l în procedura constituțională de rezolvare, nu soluționează fondul litigiului și nici nu-l prefigurează;
c)Instanța își exprimă asupra excepției o simplă opinie, un punct de vedere alături de cel al părților. Aceasta înseamnă că: ipotetic, exprimarea opiniei poate constitui motiv de recuzare dacă, până la rezolvarea excepției, judecătorul “a quo” devine judecător “a quem”; opinia instanței ordinare nu “leagă” instanța constituțională, căci pe de o parte, instanța ordinară nu a abordat fondul conflictului de constituționalitate iar pe de alta, instanța constituțională este “unica autoritate de jurisdicție constituțională” și ea nu se supune decât Constituției și legii ei organice; teoretic, până la rezolvarea excepției instanța – după dezbatere contradictorie – poate reveni asupra opiniei sale;
d)Încheierea trebuie să fie însoțită de dovezile necesare. În prezența unui conflict de constituționalitate a cărui rezolvare presupune examinarea dispozițiilor aflate în conflict, este greu de închipuit care ar putea fi dovezile necesare;
e)Dacă excepția a fost ridicată din oficiu de către instanță “încheierea trebuie motivată”11. Deci, atunci când excepția a fost ridicată de părți, acestora le revine obligația motivării – a argumentării ei, instanța mărginindu-se să-și exprime doar opinia; dar, atunci când excepția a fost ridicată de instanță din oficiu, ea însăși trebuie să prezinte temeiurile invocării excepției;
f)Art. 12 alin.(3) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, prevede că judecătorul raportor, verificând dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art.23 alin.(5) din Legea nr. 47/1992 și constatând că încheierea nu este motivată ori că nu cuprinde punctele de vedere sau susținerile părților, ori probele depuse de părți sau socotite necesare de către instanță, va solicita completare actului de sesizare, stabilind și termenul în care instanța trebuie să răspundă. Dacă judecătorul raportor sau, ulterior, completul de judecată apreciază că este necesar, se va solicita instanței trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepția. Pe de altă parte, art.52 din același Regulament prevede că președintele completului de judecată sau judecătorul raportor va semnala ministrului justiției cazurile în care sesizarea Curții Constituționale de către instanța s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art.23 din Legea nr. 47/1992.
În urma adoptării Legii nr. 138/1997, care a modificat și completat Legea nr.47/1992, sesizarea Curții Constituționale are ca efect suspendarea procesului. În reglementarea anterioară această suspendare era facultativă.
2.Etapa contenciosului constituțional
În ce privește contenciosul constituțional, principala inovație a noii reglementări este desființarea recursului. În reglementarea anterioară excepția se soluționează de către un complet de trei judecători în primă instanță și în cazul în care decizia era atacată cu recurs, de către un complet alcătuit de cinci judecători, alții decât cei ce au format primul complet de judecată. Această soluție, în afară de faptul că nu se încadra strict în prevederile art.140 alin.(1) din Constituție, potrivit cărora Curtea este alcătuită din nouă judecători, a generat și numeroase neajunsuri de ordin funcțional. Astfel, trei judecători în recurs puteau impune soluția, deși ceilalți doi, ca și judecătorii primului complet, deci cinci judecători în total, erau de opinie contrară. Soluționarea excepției în prima instanță și în recurs ducea la o nejustificată prelungire a procedurii și îngreunare a activității – citații, decizii și rapoarte pentru fiecare complet de judecată – cât și creșterea cheltuielilor de deplasare și reprezentare ale părților. Soluționarea excepției printr-o decizie nerecurabilă, de către plenul Curții, este o caracteristică a jurisdicțiilor constituționale europene, cum ar fi în Italia, Spania, Portugalia, Belgia etc. Marirea operativității în soluționarea excepțiilor, ca și a calității actului de judecată, sunt o necesitate obiectivă datorită impactului pe care îl are contenciosul constituțional în procesul din fața instanței judecătorești, unde excepția constituie o chestiune prejudicialăde care depinde soluționarea cauzei12. De aceea, noua concepție cu privire la soluționarea de către plenul Curții a excepțiilor de neconstituționalitate se justifică nu numai pentru rațiuni practice, de ordin funcțional, dar și cu caracter teoretic, de ordin instituțional. Astfel, în afară de argumentele legate de încadrarea strictă a soluționării excepției în prevederile constituționale referitoare la compunerea Curții, prin instituirea unui singur grad de jurisdicție, în fața plenului judecătorilor, s-a eliminat deosebirea nejustificată din reglementarea anterioară între controlul a priori al legii înainte de promulgare, care era exercitat de plenul Curții și controlul a posteriori pe calea excepției de neconstituționalitate, ce era exercitat – așa cum s-a arătat – în primă instanță de un complet de trei judecători și în recurs de un complet de cinci judecători. Deși controlul preventiv, a priori, este abstract,iar controlul ulterior, a posteriori, este concret, în ambele ipoteze problematica nu poate fi diferită, constând în verificarea conformității sau compatibilității dispoziției controlate cu norma constituțională.
În afară de cele arătate, ca urmare a desființării recursului a fost abrogată și posibilitatea respingerii excepției, fără citarea părților, co vădit nefondată, soluție consacrată de reglementarea anterioară pentru judecarea excepției de către prima instanță, alcătuită din completul de trei judecători. Totodată, s-a prevăzut că punctul de vedere al Camerelor Parlamentului, se transmite de președinții acestora ca și în cazul controlului a priori, eliminându-se astfel o altă chestiune nejustificată, prevăzută de reglementarea anterioară, între controlul preventiv și ulterior, deoarece în acest din urmă caz punctul de vedere trebuia să fie al Camerei înseși.
În urma deliberărilor, decizia se adoptă cu majoritate de voturi. Unul sau,după caz, mai mulți dintre membrii completului de judecată pot face opinie separată, motivând-o la sfârșitul deciziei13.Acestă problemă comportă câteva observații. Nici o dispoziție din legea organică sau din Regulament nu se referă la dreptul la opinie separată. Acest drept nu poate fi însă contestat:
a)Este de principiu că, în cadrul deliberativ colectiv fiecare dintre membrii acestuia poate să aibă opinie proprie, altminteri rațiunea deliberării colective este compromisă;
b)Art. 258 alin.(1) Cod de procedură civilă consacră posibilitatea opiniei separate a judecătorului, iar acest text în condițiile art.16 –Legea nr.47/1992 completează procedura jurisdicțională a Curții Constituționale.
Deciziile definitive sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României. Deciziile definitive prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului. Precizări:
a)Nici aici, nici într-un alt loc nu se spune nimic despre întinderea efectelor deciziilor definitive. Ele sunt obligatorii, dar față de cine? Răspunsul trebuie nuanțat:
– Dacă prin rezolvarea excepției de neconstituționalitate decizia produce numai efecte inter pares, pentru că:
1.E logic ca decizia obținută într-un litigiu concret, la sesizarea unei părți din acel litigiu, să poată fi opusă tuturor celorlalți;
2.Dacă sub aspectul autorității lucrului judecat, decizia produce efecte inter pares, în condițiile existenței triplei identități de părți, obiect și cauză, nu se poate ca prin ceea ce ea constată – constituționalitatea textului obiectat – să producă efecte erga omnes;
3.S-ar putea spune că excepția de neconstituționalitate este „subiectivă“ prin procedura ei de declanșare – la sesizarea părții – dar devine „obiectivă“ prin soluția pronunțată de Curte, așa încât soluția se impune erga omnes. Numai că unul și același text, obiectat sub aspectul constituționalității, poate fi reinvocat în alte litigii, în contextul unor cu totul alte determinări, care derivă din specificitatea situației juridice litigioase;
4.Curtea însăși a procedat la verificarea repetată a constituționalității aceluiași text, în situații juridice litigioase diferite, fără să invoce efectele erga omnes ale deciziilor sale anterioare pronunțate în aceeași „materie constituțională“.
Partea care a invocat excepția nu o mai poate reitera, pentru că contravenind puterii lucrului judecat, ea este inadmisibilă. Dacă excepția respinsă este din nou invocată, dar de către o altă parte, nu există puterea de lucru judecat. Dar, decizia anterioară de respingere, potrivit art.145 alin.(2) din Constituție este obligatorie, astfel că atâta timp cât motivele care au justificat-o subzistă, fiind aceleași, rezolvarea excepțiilor ulterioare de aceeași natură nu poate fi alta. Decizia plenului este obligatorie doar pentru completele de judecată, printr-o astfel de decizie nesoluționându-se o excepție de neconstituționalitate concretă. De aceea, ea nu are drept consecință inutilitatea judecării excepțiilor în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme și noi interpretări posibile care ar putea determina reluarea procedurii necesare în vederea asigurării consecvenței practicii constituționale14.
– Dacă prin rezolvarea excepției de neconstituționalitate, decizia Curții Constituționale constată neconstituționalitatea textului care a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate, decizia produce efecte erga omnes. Situația nu este identică cu cea examinată anterior. De această dată suntem de fapt în prezența a două decizii:
-una prin care se admite excepția de neconstituționalitate
-una prin care se scoate din vigoare textul invalidat sub motiv de neconstituționalitate
Această a doua decizie sau această a doua dimensiune a aceleiași decizii produce evident efecte erga omnes, același text dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, neputând fi constituțional pentru unele subiecte de drept și neconstituțional pentru altele. O dispoziție constatată a fi neconstituțională încetează să mai existe, la modul general și absolut. Decizia de neconstituționalitate semnifică o formă tipică de abrogare iar abgrogarea prin definiție produce efecte erga omnes.
b)Nu se precizează dacă decizia Curții Constituționale pronunțată asupra excepției de neconstituționalitate dobândește sau nu autoritatea lucrului judecat. Decizia pronunțată într-un litigiu, prin care se tranșează o problemă de drept, în cadrul unei proceduri jurisdicționale care are la bază contradictorialitatea în dezbateri și independența judecătorului, dreptul de apărare și dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege, este un act de jurisdicție15, prin care se abordează fondul unui litigiu – conflictul de constituționalitate dintr-un litigiu constituțional – și rezolvându-se fondul definitiv, hotărând asupra lui (cum spune sugestiv art.144 alin.(1) lit. c din Constituție și art.23 alin.(1) din Legea nr. 47/1992) actul intră în puterea lucrului judecat;
c)Deciziile definitive se comunică celor doua Camere ale Parlamentului și Guvernului nu pentru a se deschide o eventuală procedură de reexaminare a legii sau a ordonanței ci pentru ca aceste autorități să aibă un reper substanțial pentru activitatea lor în procesul legislativ;
d)Deciziile definitive produc efecte numai ex nunc:
1.Legea – inclusiv cea fundamentală – în principiu nu retroactivează, iar textul constituțional de referință, pentru realizarea controlului de constituționalitate, text care întemeiază decizia Curții Constituționale, e o dispoziție constituțională actuală;
2.Dacă deciziile Curții Constituționale ar produce efecte ex tunc, ele ar bulversa situații juridice definite și desăvârșite anterior intrării în vigoare a Constituției,
3.Abrogarea implicit a legilor și a tuturor celorlalte acte normative adoptate anterior intrării în vigoare a Constituției, în măsura în care ele contravin acestei Constituții nu semnifică retroactivitatea Constituției ci tot aplicarea principiului “tempus regit actum”16;
4.Art.26 alin.(3) din legea Curții precizează in terminis fără nici o posibilitate de interpretare dubitativă că deciziile definitive ale Curții Constituționale pe baza cărora se poate proceda sau se procedează la rejudecarea cauzelor “se aplică numai raporturilor juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituției din 1991, urmând ca repararea daunelor suferite anterior intrării în vigoare a Constituției să fie reglementate prin lege”.
Secțiunea a 5-a
Conținutul controlului
În ce privește conținutul controlului, potrivit art.26 alin.(2), în forma adoptată prin noua reglementare (devenit după republicare art.25 alin(2)), soluționând excepția Curtea se poate pronunța și asupra prevederilor legale cu care dispoziția atacată, în mod necesar, nu poate fi disociată. Este o soluție legislativă ce nu era consacrată decât în cazul controlului preventiv al legii, anterior promulgării. Prin preluarea ei și în cazul controlului ulterior, pe calea excepției de neconstituționalitate s-a eliminat o altă deosebire nejustificată între aceste două modalități de control, asigurându-se o soluție consecventă și unitară, întemeiată pe caracterul de drept public al controlului constituționalității legii, ceea ce justifică extinderea, în limitele arătate, a sesizării. Deci soluția de principiu este aceeași: sesizarea Curții este in limine litis. Extinderea sesizării, prin posibilitatea controlării și a dispoziților legale indisolubil legate de cele ce au făcut obiectul sesizării, nu este decât în sens formal, deoarece în sens material, al scopului urmărit, evident că pentru autorul sesizării și aceste prevederi intră , în mod necesar, în sfera controlului pe care la denclanșat, din moment ce ele nu pot fi disociate de acelea pe care, în mod expres, le-a atacat. Deci, în acest caz, controlul nu este ex officio, prin autosesizare ci, pe cale de consecință, în conformitate cu conținutul sesizării, de care prevederile respective nu pot fi disociate.
Prin modificările instituite de noua reglementare procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate a preluat, în și mai mare măsură, regulile similare procedurilor europene corespunzătoare. Singura deosebire esențială este că, în țări, precum Italia, excepția poate fi respinsă de către instanța ca vădit nefondată. În varianta legii adoptată de Senat și această posibilitate fusese adoptată. Ulterior, la dezbaterea legii în Camera Deputaților,ea a fost eliminată,invocându-se caracterul neunitar al practicii judecătorești, contrar principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, ceea ce ar fi putut genera practici contradictorii în aprecierea caracterului vădit nefondat al unei excepții ce ar fi afectat un drept fundamental al cetățeanului de a putea contesta constituționalitatea unei legi, pe temeiul drepturilor și libertăților sale fundamentale. Cu această justificare, soluția actuală, potrivit căreia instanțele judecătorești pot respinge o excepție numai dacă este inadmisibilă, nu și dacă în mod evident ea este nefondată, are un caracter tranzitoriu.Unui stadiu superior al practicii judecătorești, în care ar prevala caracterul său consecvent și unitar, o asemenea posibilitate ar pe deplin justificată, pe temeiul asocierii depline a acestor instanțe la controlul constituționalității legii.
TRIMITERI
Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.170 din iulie 1997.
I. Deleanu, Procedură civilă, Editura Fundației “Chemarea” Iași, 1994, nr.39, pag.1105.
I. Deleanu, Justiția constituțională, Editura Lumina Lex, București 1995, pag.257.
Această “completare cu legea generală se face în măsura in care legea specială tace”(Decizia nr.61 din 19 octombrie 1993).
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Univ. Ecologică “Dimitrie Cantemir”, Târgu Mureș, pag.151, unde sesizările, în raport de cei care le pot face, sunt împărțite în patru categorii:din oficiu, sesizare largă, sesizare populară și sesizare restrânsă.
Ovidiu Țincă, Drept constituțional și instituții politice: note de curs; Univ. din Oradea, 1993, pag.214.
I. Deleanu, op. cit. pag. 259
În practica italiană aceste două criterii – cel subiectiv, vizând pe judecător și cel obiectiv, vizând procesul – nu trebuie în mod necesar să fie cumulate, ele putând să fie valorificate alternativ
I. Deleanu, op. cit, pag.26
Ibidem
În sensul art. 255, alin.(2) C. pr. Civ., închierile fac parte din categoria hotărârilor care trebuie motivate
M. Constantinescu – “Modificarea procedurii de soluționare a excepților de neconstituționalitate” în revista “Dreptul” nr.11/1997
Decizia nr.38 din 7 iulie 1993, în C.D, pag.233, decizie pronunțată în recurs cu opinia separată a doi judecători
Decizia nr.55/1994 publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.158/1994
I. Deleanu, Procedura civilă, I cit supra, pag.245 -250
.Regula tempus regit actum decurge din principiul nerectroactivității, dar nu se identifică cu el.
CAPITOLUL VI
UNELE ASPECTE DIN PRACTICA CURȚII CONSTUTUȚIONALE PRIVIND PROTECȚIA
LIBERTĂȚILOR PUBLICE
Potrivit legii sale organice, nr.47/1992, scopul Curții Constituționale este garantarea supremației Constituției. În acest sens, Curtea este independentă fața de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale de organizare și funcționare fiind, în cadrul atribuțiilor ce îi revin potrivit art.144 din Constituție, unica autoritate de jurisdicție constituțională în România.
Supremația Constituției este o garanție constituțională esențială a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, consacrate de prevederile Cap. 2 din Constituție. Drepturile și libertățile fundamentale se completează și cu dispozițiile pactelor și tratatelor privind drepturile omului la care România este parte. Acestea, potrivit art.20 din Constituție, se bucură de prioritate, în caz de neconcordanță cu legile interne și al căror mod de interpretare este obligatoriu în înțelegerea și aplicarea dispozițiilor constituționale referitoare la aceste drepturi și libertăți.
În virtutea principiului supremației Constituției, întreaga reglementare a sistemului de drepturi și libertăți instituită nemijlocit de prevederile Constituției, cât și de reglementările internaționale privind drepturile omului, se impune atât legiuitorului, cât și tuturor celorlalte autorități publice, centrale sau locale, indiferent de natura lor, cât și în relațiile dintre cetățeni, inclusiv cu persoanele juridice de drept privat ori public.
În vederea asigurării caracterului efectiv al acestui sistem de drepturi și libertăți, art.144 lit. c din Constituție a instituit excepția de neconstituționalitate, în temeiul căreia părțile dintr-un anumit proces, indiferent de instanța de judecată în fața căreia el are loc, dacă apreciază că o anumită prevedere dintr-o lege sau ordonanță guvernamentală le încalcă drepturile și libertățile fundamentale pot invoca neconstituționalitatea acestei prevederi. Instanța, expunându-și opinia asupra excepției invocate, este obligată să o înainteze Curții Constituționale spre soluționare. Astfel, oricine consideră că o lege îi aduce atingere drepturilor și libertăților sale constituționale, iar această încălcare este actuală și efectivă, făcând obiectul unui litigiu, are posibilitatea să-și apere dreptul sau libertatea violate prin declanșarea contenciosului constituțional1. Dacă se are în vedere controlul preventiv al constituționalității legii, înainte de promulgare, exercitat tot de Curtea Conistituțională la sesizarea autorităților prevăzute de art.144 lit.a din Constituție care, din practica existentă, rezultă că a avut ca obiect îndeosebi dispozițiile constituționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale, cât și controlului judecătoresc, mai ales în cadrul contenciosului administrativ, a legalității actelor normative emise de Guvern și celelalte autorități ale administrației publice, centrale sau locale, rezultă complexitatea sistemului de garanții procedurale ale drepturilor și libertăților recunoscute cetățenilor.
Cu referire la controlul constituționalității legii, ponderea în cadrul acestui sistem o are excepția de neconstituționalitate. Este elocventă, în acest sens, o situație statistică. De la înființare până la 1 septembrie 1994, Curtea a avut de soluționat 30 de obiecții de neconstituționalitate în cadrul controlului preventiv, anterior promulgării și 148 excepții de neconstituționalitate. În cele ce urmează ne vom opri, în mod succint, asupra celor mai importante aspecte desprinse din practica Curții Constituționale, legate exclusiv de problematica drepturilor și libertăților fundamentale, îndeosebi a libertăților publice.
1.Liberul acces la justiție
Potrivit art.21 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime și nici o lege nu poate îngrădi exercițiul acestui drept.
În aplicarea principiului liberului acces la justiție, Curtea Constituțională a avut de soluționat numeroase excepții de neconstituționalitate, generate îndeosebi de practica legislativă preconstituțională, constând în sustragerea unor categorii de litigii din competența instanțelor judecătorești și trecerea lor în aceea a unor jurisdicții administrative.
Astfel, prin Decizia nr.35/1993 s-a statuat dreptul persoanelor juridice sancționate contravențional de a se adresa justiției constatându-se că existența unei căi “administrativ jurisdicționale nu este similar cu liberul acces la justiție care , potrivit art. 123 din Constituție, se realizează numai de instanțele judecătorești”. În același sens, prin Decizia nr.64/19942 s-a statuat că impotriva hotărârilor instanțelor Curții de Conturi există calea de atac în fața autorității judecătorești, constatându-se că prevederea din legea organică a Curții potrivit căreia Curtea de Conturi constituie un organ suprem în ce privește jurisdicția sa este neconstituțională. De asemenea, prin Decizia nr. 34/1993 s-a constatat că excepția referitoare la contestațiile privind impozitele și taxele, prevăzute de art.4 din Legea nr. 29/1991 prin care acestea erau sustrase competenței instanțelor de contencios administrativ, este de asemenea neconstituțională. În același sens, prin Decizia nr.60/1993 s-a statuat dreptul salariaților din siguranța circulației de a beneficia de toate gradele de jurisdicție recunoscute de lege celorlalți salariați. Această din urmă decizie, deși se întemeiază, în principal, pe principiul nediscriminării are ca efect asigurarea liberului acces la justiție care în substanța sa, implică și accesul cetățenilor în mod egal, la toate gradele de jurisdicție instituite de lege.
Importanța deosebită a acestei problematici a determinat adoptarea unei decizii de principiu de către plenul Curții – Deciziei nr. 1/19943, prin care recunoscându-se posibilitatea instituirii de proceduri administrativ jurisdicționale, aceasta a fost condiționată însă, în temeiul art. 21 din Constituție, de dreptul părților de a putea ataca decizia organului administrativ de jurisdicție în fața unei instanțe judecătorești.
Totodată, prin această decizie s-a statuat și că accesul la structurile judecătorești și la mijloacele procedurale, inclusiv la căile de atac, se face numai cu respectarea regulilor de competență și procedură de judecată stabilite de lege. Această din urmă precizare a avut în vedere posibilitatea instituirii unor proceduri speciale, cum ar fi în cadrul contenciosului electoral, în considerarea unor situații specifice, ce reclamă adoptarea unor asemenea proceduri.
2.Egalitatea cetățenilor în fața legii
Principiul egalității cetățenilor în fața legii, prevăzut de art.16 din Constituție, este în general, în toate jurisdicțiile constituționale, unul din cele mai frecvente și importante motive de neconstituționalitate invocate. Această caracteristică se regăsește și în practica contenciosului constituțional din România.
Sfera de cuprindere a principiului egalității în drepturi este practic nelimitată: de la drepturi politice, la drepturi procedurale sau de altă natură, întrucât aspirația spre egalitate și nediscriminare constituie o caracteristică a civilizației europene dintotdeauna.Numai realizarea ei a evoluat în timp.
Un principiu de bază care s-a desprins în practica jurisdicției Curții până în prezent, fecund prin multiplele sale aplicații, este acela că “principiul egalității nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport de persoane care se găsesc în situații diferite”. Această interpretare, statornicită pentru prima oară prin Decizia nr.70/19934, se opune confuziei dintre egalitate și uniformitate care prin inechitățile pe care le generează, nu-i decât o formă a inegalității. Egalitatea în fața legii nu-i o egalitate în conflict cu faptele. Împotriva unei asemenea concepții ar fi justificată revolta faptelor. De aceea, prin decizia sus menționată, Curtea a statuat că stabilirea unor reguli diferite pentru studenții facultăților private față decele de stat, cât timp aceste reguli corespund liberei lor obțiuni, nu constituie o încălcare a principiului egalității în drepturi a cetățenilor. De asemenea, prin Decizia nr.71/1993 s-a apreciat că instituirea unei măsuri de protecție socială nu este contrară principiului egalității în fața legii, astfel încât nu poate fi considerată un privilegiu sau o discriminare cât timp ea se justifică tocmai în considerarea situației unei anumite categorii sociale defavorizate.
În exercitarea drepturilor politice ale cetățenilor s-a considerat că interdicția prefecților și a altor persoane ce dețin o funcție publică de autoritate să candideze la alegeri în circumscripțiile unde își desfășoară activitatea nu este neconstituțională. Prin Decizia nr.2/19925, Curtea a decis că această măsură se justifică prin necesitatea asigurării egalității de șanse a candidaților, mai ales că prin funcțiile îndeplinite ei sunt implicați direct în organizarea și desfășurarea alegerilor. De aceea, interdicția respectivă nu constituie o încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, persoanele vizate putând candida în oricare altă circumscripție electorală. Prin aceeași decizie s-a statuat că instituirea unui prag electoral nu are semnificația încălcării egalității votului, prin care se înțelege numai că fiecare alegător are drept la un singur vot și că parlamentarii trebuie aleși în circumscripții electorale egale ca populație, deci cu respectul principiului egalității bazei demografice a reprenzătării, exprimat printr-o normă de reprezentare pe întreaga țară. Tot în sfera deciziilor întemeiate pe principiul egalității este și aceea menționată anterior, Decizia nr.60/1993, prin care s-a considerat ca neconstituțională discriminarea dintre salariații ce concură la siguranța circulației și ceilalți salariați, în ce privește liberul acces la justiție, în speță la exercițiul unor căi de atac.
3.Protecția constituțională a proprietății
Art.41 și art.135 din Constituție consacră unele principii fundamentale în ce privește regimul proprietății: împărțirea proprietății în privată și publică, caracteristica proprității private de a fi garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, precum și inviolabilă, iar în ce privește proprietatea publică, caracterul său inalienabil.
În temeiul acestor principii, Curtea Constituțională a emis unele decizii prin care a dezvoltat și precizat noul regim general al proprietății. Astfef, prin Decizia nr.4/19926, Curtea a statuat că naționalizarea este neconstituțională, singura posibilitate de trecere silită a unui bun în proprietate publică fiind exproprierea. În acest sens, în decizie se precizează că nu întâmplător Constituția nu se referă la naționalizare, întrucât Adunarea constituantă nu a reținut “acele modalități care fiind interpretabile și ridicând suspiciuni mai ales cât privește cauza lor, pot duce la abuz din parte autorităților publice și deci, la încălcarea libertăților publice”.
Prin Decizia nr.25/19937, Curtea a statuat că garantarea constituțională a dreptului de proprietate implică și respectarea de către proprietar a obligaților ce îi revin în această calitate, cum sunt sarcinile fiscale. În acest sens, legea poate institui anumite limite dreptului de proprietate, în considerarea unor interese sociale specifice cum ar fi prin instituirea unui instrument de executare silită a obligațiilor fiscale neexecutate la termen.
O problemă de importanță deosebită este legată de protecția penală a proprietății. Ținând seama că, potrivit art.41 din Constituție, proprietatea privată este în mod egal ocrotită, indiferent de proprietar, Curtea Constituțională a cosiderat că protecția penală a proprietății private a statului mult mai aspră decât aceea a altor proprietari privați este neconstituțională. În acest sens s-a emis o decizie de principiu a plenului Curții (Decizia nr.1/1993) și numeroase alte decizii – peste 31 de decizii – referitoare la prevederile Codului penal ce instituia asemenea modalități de represiune agravată.
Considerând că orice bun este fie proprietate publică, fie proprietate privată și că bunurile proprietate publică sunt limitativ prevăzute de Constituție, la art.135 alin.(4), astfel că orice alt bun este proprirtate privată, Curtea a statuat că represiunea penală agravată se poate aplica numai pentru protecția penală a proprietății publice, pe când bunurile proprietate privată ale statului sunt apărate, sub aspect penal, potrivit aceleiași norme de protecție ca și oricare alt bun proprietate privată.
Prin Decizia nr.1/1993, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr.20/1993, pornind de la teza potrivit căreia ocrotirea proprietății este una din valorile majore ale unui stat de drept, Curtea Constituțională a statuat că bunurile expropriate, dar nepreluate de stat, până la data intrării în vigoare a Constituției, nu mai pot intra în proprietatea acestuia, întrucât dispozițiile legale în baza cărora statul putea prelua și trece în proprietatea sa un bun anterior expropriat, au devenit neconstituționale. Potrivit noului regim al proprietății, trecerea silită a unui bun în proprietatea publică se poate face odată cu exproprierea lui și nu la o dată ulterioară. De aceea, decretele de expropriere sunt, pe cale de consecință, caduce.
În cadrul regimului proprității este și exercitarea dreptului respectiv sub imperiul anumitor condiții, în funcție de obiectul său. În acest cadru intră și comerțul cu metale prețioase și pietre scumpe. În regimul anterior, comerțul cu asemenea bunuri constituia monopol de stat. Prin Decizia nr.19/1993 Curtea a constatat că acest monopol a ră mas fără obiect stabilind, totodată, anumite condiții în care comerțul cu asemenea valori poate fi exercitat de către firmele private.
4.Protecția constituțională a altor drepturi și libertății
În afara dreptului de proprietate, a cărui protecție constituțională a suscitat cele mai numeroase procese, în cadrul contenciosului constituțional au mai fost invocate și alte drepturi sau libertăți fundamentale.
Astfel, prin Decizia nr.2/1993, Curtea a statuat că dreptul de asociere nu implică și pe acela de exercitare de către asociație a oricărei activități restricționată pe plan legislativ, cum ar fi în legătură cu comerțul cu arme. De asemenea, prin Decizia nr.40/1993 s-a precizat că ocrotirea vieții intime, familiale și private nu implică imposibilitatea închirierii spațiului locativ de stat excedentar, cu condiția ca astfel, să nu fie lezat printr-un act abuziv, dreptul persoanei la ocrotirea vieții sale intime, familiale și private.
În legătură cu dreptul la libera circulație prevăzut de art.25 din Constituție, Curtea a apreciat prin Decizia nr.71/1993, că instituirea unei taxe pentru trecerea frontierei este constituțională cât timp ea nu are un caracter prohibitiv și este destinată alimentării fondurilor necesare plății unor ajutoare cu titlu de protecție socială.
Potrivit art.54 din Constituție, exercitarea drepturilor și libertăților trebuie făcută cu bună credință și fără încălcarea drepturilor și libertăților altora.Acest principiu a fost afirmat în Decizia nr.5/1993 prin care Curtea a respins o excepție ce avea ca obiect infirmarea unui efect juridic acceptat însă la încheierea actului.În motivarea deciziei s-a apreciat că excepția a fost invocată cu încălcarea obligației de exercitare cu bună credință a drepturilor conferite de lege. De asemenea, prin Decizia nr.40/1993 – la care s-a făcut referire – s-a statuat că “exercitarea libertăților constituționale se contrapune abuzului de drept”. În acest sens, s-a apreciat că dreptul actualului chiriaș nu poate împiedica încheierea de către autoritatea competentă a unui contract de închiriere pentru spațiul excedentar, deoarece ar avea semnificația folosirii abuzive a acestui drept.
TRIMITERI
Ion Muraru, M. Constantinescu – Studii constituționale, Ed. Actami
Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.89 din mai 1993;
Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.135 din iunie 1994;
Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.74 din 21 mai 1993;
Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.10 din 15 ianuarie 1992;
Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.12 din 17 ianuarie 1992;
7. Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.65 din martie 1993.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Exceptia de Neconstitutionalitate (ID: 125323)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.