Examinarea Si Interpretarea Urmelor Papilare

Cuprins:

Introducere

CAPITOLUL I.

ISTORICUL DACTILOSCOPIEI CA METODĂ DE IDENTIFICARE A PERSOANEI

1.1 Apariția pe mapamond a dactiloscopiei ca metodă de identificare

1.2. Începutul aplicării dactiloscopiei în România

CAPITOLUL II.

ASPECTE PROCESUAL-PENALE REFERITOARE LA VALOAREA PROBATORIE A URMELOR ȘI MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ

CAPITOLUL III.

NOȚIUNI GENERALE DE DACTILOSCOPIE

3.1. Noțiunea, obiectul și scopul dactiloscopiei judiciare

3.2. Structura anatomică a pielii și formarea desenului papilar

3.3. Proprietățile desenului papilar

3.4. Structura desenului papilar

CAPITOLUL IV.

URMELE PAPILARE

4.1. Mecanismul de formare a urmelor papilare

4.2. Timpul cât se poate conserva o urmă digital

3. Examinarea și interpretarea urmelor papilare

4. Relevarea urmelor papilare

5. Fixarea urmelor papilare

6. Ridicarea urmelor papilare

7. Prelucrarea și examinarea urmelor papilare în laborator

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

Introducere

În această lucrare mi-am propus să analizez modul în care a apărut dactiloscopia atât în lume cât România și cât de mult a evoluat aceasta o dată cu trecerea anilor. Datorită acestui lucru, am și ales această temă și anume “ Dactiloscopia, ca metodă de identificare a persoanei”.

Pentru a explica în detaliu acest concept de Dactiloscopie, m-am folosit de cărțile unor autori români precum Constantin Turai, Cămil Suciu, Valentin Sava, Gheorghe Păsescu și alții, dar și de Noul Cod de Procedura Penală și Scrisoarea românească de criminalistică.

Acestă lucrare cuprinde patru capitol care sunt împărțite în subcapitole, urmate de concluzii și bibliografie, pentru a înțelege mai bine anumite concept utilizate în cadrul acesteia.

Primul capitol este intitulat “Istoricul dactiloscopiei ca metoda de identificare a persoanei” care este împărțit la rândul său în două capitole intitulate “Apariția pe mapamond a dactiloscopiei ca metoda de identificare” prin care vom înțelege cum a luat această naștere dar și cât de mult a evoluat de la începuturile sale până în prezent și doilea subcapitol și anume “Începuturile aplicării dactiloscopiei în România” în care sunt prezentați fondatorii acestui concept și evoluția acestuia în România.

În al doilea capitol care este intitulat “Aspecte procesual penale referitoare la valoarea probatorie a urmelor și mijloacelor material de probă” am arătat că aceste urme papilare care le găsim la locul săvârșirii unei infracțiuni ne pot ajuta să identificăm infractorul. Aceste urme papilare trebuie trebuie examinate iar în urma acestui proces vor fi apreciate în mod critic.

Cel de-al treilea capitol intitulat “Noțiuni generale de dactiloscopie” este împărțit în patru subcapitole. Am încercat să explic noțiunea de dactiloscopie judiciare , structura anatomică a pielii și formarea desnului papilar. În ultimele două subcapitole m-am axat pe proprietățile desenului papilar dar și pe structura acestuia.

Am ajuns și la cel de-al patrulea capitol “ Urmele papilare”. În acest capitol am încercat să explic că aceste urme papilare identificate la locul săvârșirii unei infracțiuni pot fi studiate pentru a ajunge la identificarea infractorului. Urmele invizibile pot fi scoase în evidență cu ajutorul mijloacelor tehnico criminalistice, folosindu-se tratamente optice, mecanice sau chimice.

I.ISTORICUL DACTILOSCOPIEI CA METODĂ DE IDENTIFICARE A PERSOANEI

1.1 APARIȚIA PE MAPAMOND A DACTILOSCOPIEI CA METODĂ DE IDENTIFICARE

Metoda antropometrică, cu toate imperfecțiunile ei, în cele două decenii de aplicare, a oferit numeroase sucese în lupta cu infractorii recidiviști care sub nume de împrumut încercau să-și ascundă adevărata identitate.

La orizontul identificării judiciare însă lua naștere o nouă știință, superioară antropometriei, Dactiloscopia, ce răspunde și astăzi cu succes imperativelor cerute de justiție, grație principiilor ce-i stau la bază.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au lăsat urme ale reliefului papilar specific corpului uman, sub forma unor desene ale crestelor papilare, pe sol ca motiv ornamental, pe obiecte confecționate din argilă datând din epoca neolitică, rezultat al unor ocupații și îndeletniciri sau pe pereții grotelor preistorice, rod al unor manifestări de ordin artistic și spiritual.

Astfel de desene au fost descoperite pe peretele unui dolmen neolitic, pe sigilii chinezești din sec. al III lea î. Cr., pe amfore grecești.

Poirier în tratatul de anatomie menționa faptul că în 1892 Mallery descoperea un petroglif indian la marginea lacului Kejim-koojit, în Canada, pe care era gravată o mână și se observau cutele de flexie ale articulațiilor digitale, iar pe falange schema desenelor crestelor papilare.

În grota de la Gargas, Regnault, a descoperit urme papilare de culoare roșie și neagră aparținând oamenilor primitivi, atestate din perioada neoliticului.

Sguier și David au găsit amprente pe cărămizi în lăcașuri funerare mexicane datând din perioada 4000-2000 î.Cr., adevărate mărci de fabricație ale timpului au fost descoperite două urme papilare în argila cărămizilor provenite din zidurile cetății Ur, datând din anul 650 e.n.

Dr. Stockis a stabilit că petroglifele bretone însumau colecții variate de urme de degete și palme, iar în Muzeul britanic din Londra există expuse table babilonice care coservă urme de degete datate de circa trei mii de ani, într-un fragment de dosar al unei judecătorii babiloniene unde este consemnată depoziția inculpatului Nabuusibisi ce pomenește despre un contract de vânzare cumpărare a unei case, perfectat prin aplicarea palmei pe tăblița de argilă.

Collyer a semnalat întrebuințarea urmelor digitale pe un sigiliu de ceară în loc de semnătură în Coreea înainte de anul 1000, pentru afirmarea autorității unui contract.

În perioada civilizațiilor greco-romane vasele de argilă purtau imprimate urmele degetelor de la mâna stângă ale olarilor.

În secolul XIII chiromancienii chinezi distingeau două tipuri de desene digitale “lo”-ul respectiv verticilul și „ki”-ul „lațul” din dactiloscopia modernă.

Cel mai mare criminalist al secolului XX, Edmond Locard, aprecia însă că semnătura digitală, întrebuințată de chinezi avea mai degrabă un rol mistic, chiromantic, de legământ față de divinitate, decât cel al unei identificării, deoarece aspectul impresiunilor digitale era cel al unor pete de cerneală, fără a distinge desenul crestelor papilare.

Robert Heindl, considera că urma digitală a existat ca semn de identitate în China din perioada Tong, iar în perioada Lung (960-1278) impresiunea digitală era întrebuințată în procedura criminală. Cea mai veche amprentă japoneză descoperită într-un templu din Kyoto era o petiție semnată de împăratul Goshiva, cu urma mâinii, pe care desenul papilar era încă vizibil. Până în anul 1860 documentele japoneze erau semnate prin aplicarea degetului înmuiat în cerneală roșie sau neagră.

Pe vechile documente românești din a două jumătate a secolului al XVI-lea semnăturile participanților constau în apăsarea unui deget.

Anatomistul italian Macello Malpighi (1628-1694) este considerat precursorul dactiloscopiei, fiind unul dintre fondatorii anatomiei microscopice moderne, primul om de știină care a folosit în cercetările sale microscopul și a constatat existența vaselor capilare, acesta descrie desenele papilare și orificiile glandulare într-o scrisoare adresată lui Jacobum Ruffus. În anul 1747, Christian Jacob Hintze își susține teza de doctorat în medicină cu subiectul „Examen anatomicum papillarum cutis tactui inserientium pe care o publică”, publicată în anul 1751 la Gottingen, în care descrie crestele papilare și liniile mâinii.

Acest subiect al liniilor mâinii este reluat la 1764, de B.S.Albinus în cartea „Academicae annattationes”, iar G.Prochaska din Viena la 1812 în lucrarea „Disquisitio anatomico-psystologica organismi corporis humani einsque processus vitales” descrie structura liniilor crestelor papilare.

La 22 decembrie 1823, John Evangelist Purkinji în teza sa de doctorat “De examine physiologico organi visus et systematis cutanei” efectuează prima clasificare a impresiunilor papilare în nouă configurații.

Prima informație despre folosirea unei amprente în Europa ca semn de identificare, apare în anul 1824. Fosdick (citat de Heindl) a văzut și fotografiat titlul unei cărți engleze, pe care proprietarul scrisese data (ianuarie1824) urmată de o amprentă însoțită de aceste cuvinte “Thomas Bendrick, His Mark”.

Hurscheke publică în anul 1845 lucrarea “Splanchnologia” în care atrage atenția asupra varietății desenelor papilare, iar șapte ani mai târziu în anul 1852, Herman Wellcker, profesor de antropologie la Universitatea din Halle, a început un studiu asupra crestelor papilare de la propria sa mână la vârsta de 34 ani și l-a continuat în 1897 la vârsta de 75 ani, publicând două figuri ilustrative în „Archives de Gross.”

În anul 1858, William James Herschell, administratorul unui district din Bengal determinat de cunoașterea ideii mistice de care erau pătrunși atât indușii cât și chinezii, prin care o urmă corporală constituia un angajament mai puternic decât o semnătură grafică i-a solicitat unui hindus semnarea unui contract privind livrarea unor materiale de construcții cu impresiunea papilară, prin punerea degetelor mâinii drepte.

Mai mult decât atât, la 5 august 1877, Herschel înaintează un memoriu inspectorului general al închisorilor din Bengal, în care propune folosirea impresiunilor papilare pentru identificarea preveniților.

Herschell rămâne în istoria dactioscopiei ca primul care a remarcat valoarea de identificare a amprentelor digitale.

Potrivit literaturii de specialitate, prima identificare a unui infractor după urmele digitale este atribuită dr. Henry Faulds,(1843-1930) la Tokio, în anul 1880, cu ocazia investigării unui omor.

Medic de origine scoțiană, Henry Faulds, lucra la spitalul Tsukiti Tokio, din Japonia și preda fiziologia, el a comparat și studiat urmele de degete de pe olăriile antice cu desenele papilare ale contemporanilor și a colecționat circa 200 de tipuri de desene, publicând la 20 octombrie 1880 în revista “Nature” posibilitatea descoperirii unui criminal prin identificarea unei urme papilare și întrebuințarea dactiloscopiei în afacerile criminale fiind primul care a folosit impresiunile digitale pentru identificare a doi hoți, dar și pentru a demonstra nevinovăția unui arestat.

Herschell scrie la rândul său la 22 Noiembrie 1880, în aceeași revistă observații despre faptul că întrebuințează impresiunile digitale în India cu succes de 30 ani precizînd că impresiunile digitale își păstrează exact forma în cursul vieții dând exemplu degetul său mare de la mâna dreaptă, al cărui desen papilar nu s-a modificat în 20 ani.

În literatura de specialitate, Herschel este considerat primul care a remarcat valoarea de identificare a impresiunilor digitale. Împreună cu Faulds, sunt considerați inițiatorii rudimentari ai ideii de identificare dactiloscopică, marcând trecerea de la empirism la faza științifică a acestei metode.

În anul 1888, Wilhel Eber medic veterinar, observă că vaporii de iod permit revelarea unor urme papilare slabe adresând în acest sens un memoriu Ministerului de Interne. Trei ani mai târziu, în 1891 Frecon elaborează teza despre utilizarea amprentelor digitale în criminalistică.

Numugasu-Minakata publica în anul 1894 în revista „La Nature” un studiu despre folosirea impresiunilor digitale în anul 700 î.Cr. în China și Japonia de către persoanele neștiutoare de carte, în loc de semnătură pe documentele destinate proceselor de divorț.

Dr. Sir Francis Galton (1822-1911) antropolog britanic, vărul lui Charles Darwin, este considerat îceeași revistă observații despre faptul că întrebuințează impresiunile digitale în India cu succes de 30 ani precizînd că impresiunile digitale își păstrează exact forma în cursul vieții dând exemplu degetul său mare de la mâna dreaptă, al cărui desen papilar nu s-a modificat în 20 ani.

În literatura de specialitate, Herschel este considerat primul care a remarcat valoarea de identificare a impresiunilor digitale. Împreună cu Faulds, sunt considerați inițiatorii rudimentari ai ideii de identificare dactiloscopică, marcând trecerea de la empirism la faza științifică a acestei metode.

În anul 1888, Wilhel Eber medic veterinar, observă că vaporii de iod permit revelarea unor urme papilare slabe adresând în acest sens un memoriu Ministerului de Interne. Trei ani mai târziu, în 1891 Frecon elaborează teza despre utilizarea amprentelor digitale în criminalistică.

Numugasu-Minakata publica în anul 1894 în revista „La Nature” un studiu despre folosirea impresiunilor digitale în anul 700 î.Cr. în China și Japonia de către persoanele neștiutoare de carte, în loc de semnătură pe documentele destinate proceselor de divorț.

Dr. Sir Francis Galton (1822-1911) antropolog britanic, vărul lui Charles Darwin, este considerat întemeietorul dactiloscopiei polițienești și fondator al biometriei, prin elaborarea unui studiu complet al impresiunilor digitale sub aspectul biologic al eredității și rasei.

În anul 1886, începea studiul impresiunilor digitale și semnala prezența acestora pe țiglele fabricate în vremea romanilor, iar în anul 1890 pune la punct o metodă de clasificare a fișelor infractorilor după forma desenelor papilare, cu ajutorul căreia găsea o fișă preexistentă într-o colecție mare.

Sir Francis Galton trimite în anul 1891, un articol revistei “Nature” prin care solicita folosirea dactiloscopiei în locul antropometriei și publică la Londra în 1892 lucrarea celebră “The Finger-Prints” (Amprentele papilare), prima carte despre dactiloscopie, în vederea identificării persoanei militând pentru introducerea acestei metode în practica Scotland-Yardului și deci, a unei poliții.

Juan Vucetich(1858-1925), șeful biroului de statistică al poliției din La Plata(1890) Argentina, realizează la 1septembrie 1892, un sistem numit „iconfalangometrie”, bazat pe patru tipuri dactiloscopice de bază : arcuri, creste cu triunghi(delta) în dreapta, creste cu triunghi (delta) în partea stângă, creste cu triunghiuri pe ambele părți, reușind clasificarea primelor 23 fișe, iar până la 7 decembrie 1892 avea clasificate 645 fise.

Vucetich publică la 1 ianuarie 1893 prima sa carte „Instrucciones generales para el sistema antropometrico” în care tratează și elemente de dactiloscopie, iar la 8 ianuarie același an, dr. Francisco Latzina publică un articol în ziarul „La Nacion” din Buenos Aires în care propune înlocuirea termenului de “iconfalangometrie” cu cel de „dactiloscopie”. Un alt termen propus de profesorul Oppenheim era cel de „dermatotipie”’.

Argentina devine astfel, în anul 1894, prima țară din lume care introduce sistemul dactiloscopic de identificare, fiind urmată de Brazilia și Chile în 1903, Bolivia în 1906, Peru Paraguay, Uruguay în1908,.

Forget, un colaborator al profesorului Alexandre Lacassagne din Lyon și-a susținut teza asupra amprentelor digitale și descoperea din întâmplare metoda relevării amprentelor papilare.

La 12 februarie 1894, Sir Francisc Galton solicita Ministerului de Interne din Anglia înlocuirea sistemului antropometric cu sistemul dactiloscopic.

Anul 1898, marchează prin “afacerea Charan” din India, faptul că pentru prima dată în istoria justiției, este adusă în fața judecătorilor ca probă materială, într-un caz de crimă, o amprentă digitală.

La Congresul Asociației britanice pentru progresul științei din anul 1899 Edward Richard Henry(1850-1931), colegul lui Herschel în Bengal, își prezintă sistemul de clasificare dactiloscopic bazat pe triunghiul denumit deltă și cinci desene de bază, apoi publică lucrarea “Classification and uses of fingerprints” considerată biblia dactiloscopiei engleze și trimite totodată un ordin poliției bengaleze pentru a completa metoda antropometrică, cu amprentele celor zece degete.

Din anul 1900, Anglia devine prima țară europeană care a introdus sistemul dactiloscopic de identificare și în anul 1901 înființează fundația dactiloscopică a Scotland Yardului.

Celebrul Alphonse Bertillon în anul 1902, ca o ironie a sorții, rezolvă primul caz de identificare dactiloscopică în afara granițelor Angliei, în Europa, identificând autorul unei crime.

Juan Vucetich publică în 1904 lucrarea “Dactiloscopia comparada” și în 1916 crează “Registro general de identificacion” un mod de organizare dactiloscopică pentru toți cetățenii Argentinei fără deosebire de situația lor morală sau socială, însă nu a mai fost pus în practică.

Metoda de identificare dactiloscopică a lui Vucetich s-a răspândit rapid în țările Americii de Sud și ulterior cu mici modificări în Europa prin Bertillon în Franța, Stockis în Belgia, Daee în Norvegia, Gasti în Italia, Roscher în Germania.

În 1914, la Monaco în cadrul Conferinței polițiilor din întreaga lume la care au participat delegații ale polițiilor din 14 state, printre care și România s-a decis înlocuirea sistemului de identificare antropometric cu sistemul de identificare dactiloscopic.

1.2. ÎNCEPUTUL APLICĂRII DACTILOSCOPIEI ÎN ROMÂNIA

Progresele realizate pe plan mondial în știință și tehnică au impulsionat societatea românească în special în a doua jumătate a secolului al XIX lea prin pasiunea și contribuția unor savanți progresiști, precum și altor personalități, așa cum a fost cazul domnitorului Nicolae Șuțu care în anul 1847, a tipărit lucrarea „Reguli ce urmează a se păzi în privegherea și cercetarea vinovaților” în cuprinsul căreia apar reguli ce au o anumită similitudine cu tactica și metodica criminalistică. Istoria consemnează chiar și pe vornicul Manolache Florescu care la 1840 propunea înființarea unei evidențe alfabetice a infractorilor, după modelul Prefecturii de poliție din Paris din anul 1832.

În anul 1882 se introducea prima fișă în cazier, apoi în 1884 s-a înființat Cazierul central alfabetic ce avea să cuprindă 64.322 infractori înregistrați, iar în anul 1951 circa 148.480 înregistrări, pentru ca în prezent numărul să ajungă la aproximativ

2 000.000 persoane înregistrate.

Unele realizări românești din acele timpuri constituiau exemple de pionierat în domeniul criminalisticii, așa de exemplu fotografia judiciară se practica din anul 1879.

În anul 1904 dr. Nicolae Minovici scria un articol consacrat fotografiei judiciare și dr.Ștefan Minovici aborda problema fotografierii cadavrului în scopul stabilirii identității acestuia.

În anul 1895, reputatul medic legist profesor dr.Mina Minovici,(1858-1933) cel care a inaugurat primul Institut medico-legal din lume în anul 1924, organiza Serviciul de identificare judiciară sub conducerea medicului legist Andrei Ionescu, în cadrul căruia se utilizau fișe antropometrice cu fotografii de semnalmente, față și profil, precum și cu impresiunile papilare ale primelor patru degete de la mâna dreaptă.

Profesorul dr. Nicolae Minovici (1868-1941), în anul 1904, elabora primul tratat de medicină legală din România în care aborda probleme de criminalistică precum: identificarea criminalistică, metodele fotografiei judiciare, cercetarea urmelor digitale, plantare și de încălțăminte.

Profesorul dr. Nicolae Minovici a fost promotorul introducerii antropometriei în activitatea judiciară, dar și primul care s-a ocupat cu studiul dactiloscopiei, efectuând studii în vederea stabilirii paternității după desenele papilare.

Deasemenea, a realizat un studiu pe 40 criminali condamnați, prin prelevarea impresiunilor papilare la condamnare în anul 1894 și apoi după 12 ani în 1906 constatând că acestea aveau aceași formă și detalii caracteristice dactiloscopice ale desenului papilar. Încurajat de rezultatele acestui studiu îi scrie reputatului Juan Vucetich.

Prof.dr. Nicolae Minovici a realizat primele descoperiri ale autorilor de infracțiuni pe baza urmelor papilare lăsate la locul crimelor, amintim aici, descoperirea autorului unui furt dintr-o tipografie(1896) pe baza unei urme digitale lăsată pe o bucată de hârtie dintr-o condică, de unde autorul sustrăsese o sumă de bani. Al doilea caz (1906) privește furtul unui cauciuc de la o roată de trăsură proaspăt vopsită, pe care s-au găsit urme papilare create de vecinul păgubașului.

Tot prof. dr. Nicolae Minovici în anul 1914, prezintă în justiție prima expertiză dactiloscopică realizată de Nicolae Episcopescu, șeful Serviciului de identitate și fotografie din Poliția Cpitalei, în cazul unui furt de bijuterii dintr-o casă de bani comis în perioada 27-31 august 1914 în București

Meritul consacrării Dactiloscopiei ca metodă de identificare în Româna îi revine și medicului legist dr. Andrei Ionescu care în anul 1911 înființează un cazier de identificare dactiloscopică pe lângă Parchetul Tribunalului Ilfov, iar în anul 1914, a înlocuit vechiul Serviciu antropometric înființat de prof. Nicolae Minovici, prin reorganizarea activității cazierului judiciar pe baza noii metode dactiloscopice de înregistrare și clasificarea decadactilară a fișelor de cazier ale recidiviștilor, aplicând metoda concepută de Juan Vucetich.

Ulterior el completează metoda de clasificare preluând ideea nomenclaturii latine a tipurilor desenelor după numărul deltelor realizată la Madrid de spaniolul Oloritz Jukegistro(1904) și concepția propusă de Daae(1906), ca primul element al fracției din formula de clasificare să fie reprezentat de degetele arătătoare.

Ulterior, la Constanța, s-a înființat o secție de identificare dactiloscopică.

Grație rezultatelor obținute prin aplicarea celor două sisteme de clasificare dactiloscopică Henry în Anglia și Vucetich în Argentina, din anul 1914 ultimele două țări care mai lucrau după metoda antropometrică, respectiv Franța și România au renunțat la sistemul antropometric și au adoptat noul sistem dactiloscopic, cu precizarea că înainte de anul 1914 penitenciarele din țara noastră recoltau pe fișe antropometrice impresiunile papilare ale celor zece degete ale deținuților și le înaintau la Direcția Generală a Penitenciarelor unde erau clasificate doar alfabetic.

Astfel, fisele dactiloscopice nefiind clasificate după o formulă dactiloscopică, identificarea recidiviștilor care purtau nume false nu era posibilă.

Tot în acest an apare la Craiova, lucrarea “Dactiloscopia sau identificarea prin impresiuni digitale de la mâini” de D.Călinescu prefațată de Nicolae Minovici, fiind prima lucrare de acest gen de la noi și cea care deschide drumul unor valoroși specialiști: Valentin Sava, Constantin Turai,Ion R. Constantin, Gheorghe Pășescu.

Din anul 1925, continuator al operei dr.Andrei Ionescu, a fost dr.Valentin Sava, care în calitatea sa de șef al Serviciului central de identificare judiciară a preluat în anul 1929 de la Direcția Generală a Penitenciarelor o adevărată colecție a infractorilor recidiviști, aproximativ 300.000 de fișe acumulate timp de 20 de ani,.

Totodată s-a dispus ca penitenciarele să trimită fișa dactiloscopică a fiecărui deținut la Serviciul central de identificare judiciară din Palatul de Justiție.

Așadar, din anul 1929 se poate afirma că în România exista un cazier dactiloscopic central cu date și informații despre antecedentele penale ale persoanelor judecate de organele judiciare, cu mențiunea că nu erau înscrise în acest cazier persoanele cercetate în stare de liberatate.

Pentru a înlătura această disfuncționalitate dr.Valentin Sava a propus în anul 1930 ca parchetele județene să întocmească fișe dactiloscopice pentru toate persoanele cercetate atât în stare de liberatate cât și în stare de arest preventiv, aspect realizat începând cu anul 1932 cînd lua ființă cazierul central, iar în anul 1936 se organiza cazierul judiciar pe baza fișelor dactiloscopice cu impresiuni digitale și palmare.

În paralel, funcționa o evidență sub forma cartotecilor dactiloscopice la organele de poliție unde erau înregistrate și persoanele cercetate în stare de libertate și pe lângă fiecare tribunal județean, la parchetul respectiv, sub denumirea generică de “Birou de cazier și identificare judiciară”

Această formă de organizarea nu a fost utilă întrucât nu se cunoșteau antecedentele penale ale unei persoane motiv pentru care din anul 1952 s-a creat o evidență unică a cazierului judiciar cu date de la punerea sub învinuire până la executarea pedepsei, formă de organizare și funcționare care a suportat îmbunătățiri prin Legea nr. 7 din 12 aprilie 1972 și prin Legea nr. 290 din 2004.

În anul 1929 a fost înființat primul serviciu de poliție tehnico științifică ce acorda o importanță deosebită organizării activității de identificare a autorilor urmelor de la locul faptei ca una din laturile primordiale ale dactiloscopiei.

Pe baza unei documentări în Germania unde dactiloscopia ajunsese la un înalt grad de perfecțiune datorită lui Robert-Heinde, dr.Constantin Țurai organizează în anul 1937 prima cartotecă dactiloscopică monodactilară, formă superioară de utilizare a dactiloscopiei pentru identificarea autorilor după urmele lăsate la locul faptei, și redă modelul fișelor monodactilare și principiile cazierului monodactilar, așa cum au fost concepute în 1935.

Pentru urmele papilare palmare sau plantare este necesar să utilizăm un număr mai mare de 12 detalii caracteristice ținând cont de multitudinea detaliilor caracteristice de tip, început sau sfârșit de creastă papilară.

În acealași context al aplicării dactiloscopiei în înregistrarea penală a infractorilor pentru identificarea recidiviștilor a fost abordată și identificarea autorilor de infracțiuni pe baza urmelor papilare lăsate la fața locului.

Pentru pregătirea specialiștilor din domeniul dactiloscopiei în anul 1943 dr. Valentin Sava a elaborat o serie de lucrării cum ar fi „Dactiloscopia în serviciul justiției”, „O pagină din trecutul dactiloscopiei” și “Manual de dactiloscopie”.

Un moment important la constituit anul 1948 cînd prin reforma învățământului criminalistica a devenit obiect de învățământ la facultățile de drept, primele demersuri în acest sens fiind făcute încă din anul 1904 cînd dr. Nicolae Minovici solicita Consiliului profesoral al Facultății de drept din București permisiunea de a susține un curs de medicină legală la această facultate, care să cuprindă și importante elemente de criminalistică.

În anul 1951, conferențiarul univ. dr.Camil Suciu preda cursul românesc de criminalistică studenților juriști de la Facultatea de drept din București, elaborând în 1963 și primul manual complet de criminalistică, pentru ca mai apoi în 1972 să apară primul său tratat intitulat „Criminalistica”.

În anul 1956 a luat ființă Institututul de crimnalistică din cadrul Procuraturii Generale cu cabinete criminalistice teritoriale, iar în anul 1958, Laboratorul central de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiției cu două laboratoare interjudețene la București și Cluj.

Criminalistica, și-a întărit rolul și contribuția la înfăptuirea justiției în România odată cu reorganizarea fostului Serviciu tehnico-științific, în anul 1968 când a luat ființă actualul Institut de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, condus timp de 10 ani de un titan al criminalisticii românești, generalul post-mortem dr. Ion Anghelescu, sub coordonarea căruia a fost publicată monumentala lucrare „Tratat practic de criminalistică” în 5 volume (1976-1985), abordând printre principalele domenii și pe cel al identificării infractorilor, persoanelor cu identitate necunoscută și cadavrelor, precum și lucrarea de referință “Dactiloscopia”.

În ceea ce privește evoluția mijloacelor tehnice de examinare și identificare dactiloscopică pe lângă rezultatele cercetării științifice efectuate de experții români în domeniu, trebuie să amintim momentul de referință al informatizării cartotecilor dactiloscopice în România, în toamna anului 1996, prin instalarea și darea în exploatare a sistemului de comparare automată a amprentelor papilare denumit generic AFIS, sistem compatibil cu cele similare pe mapamond, sub directa coordonare a Institutului Național de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.

II. ASPECTE PROCESUAL-PENALE REFERITOARE LA VALOAREA PROBATORIE A URMELOR ȘI MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ

Urmele papilare fac parte din categoria probelor indirecte (indiciilor). Prezența lor la locul săvârșirii infracțiunii nu dovedește, în mod direct, că acolo s-a săvârșit acea faptă și nici că persoana sau persoanele de la care provin sunt autorii infracțiunii.

Urma papilară probează doar prezența persoanei care a lăsat-o în locul cercetat. Persoana în cauză putea să fi trecut prin locul unde s-a săvârșit o infracțiune, înainte de comiterea acesteia, în timpul săvârșirii faptei de o altă persoană sau imediat după comitere, în intervalul scurs până la sosirea echipei de cercetare la fața locului. Membrii echipei de cercetare la fața locului pot, de asemenea, lăsa urme – din neatenție – pe obiectele aflate în câmpul infracțiunii.

În multe cazuri, urmale descoperite au fost lăsate chiar de victimele infracțiunii.

Prin intermediul urmelor papilare, a constatării criminalistice sau a expertizei dactiloscopice, se poate stabili identitatea persoanelor care au venit în contact cu obiectele existente, în locul unde s-a comis o infracțiune, iar după realizarea acestui prim pas, cu ajutorul altor probe, se trece la stabilirea rolului pe care acele persoane l-au jucat în săvârșirea faptei penale cercetate.

Urmele papilare rămase după efectuarea comparațiilor dactiloscopice de excludere a persoanelor ce nu au legătură cu săvârșirea faptei, prezintă un interes deosebit în activitatea de probațiune, deoarece pot ajuta organul judiciar în formarea de convingeri certe cu privire la existența infracțiunii și vinovăția făptuitorului.

Conform principiului liberei aprecieri a probelor, consfințit și de Codul nostru de procedură penală, probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia (deci și a urmelor papilare) realizându-se de organul de urmărire penală și de instanța de judecată, potrivit convingerii lor formată după examinarea tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.

Constatările și expertizele criminalistice dactiloscopice constituie mijloacele legale de administrare ca probe a urmelor papilare.

Mijloacele de probă nu au o ordine prestabilită, ele fiind utilizate în cadrul procesului penal în raport cu ansamblul probelor și expertiza dactiloscopică sunt egale cu celelalte mijloace de probă. Bazându-se însă pe demonstrații științifice și pe ilustrații ușor de verificat, aceste mijloace de probă prezintă un grad de obiectivitate mai ridicat, care nu generează suspiciunile relei credințe care poate fi întâlnită relativ la persoanele chemate ca martori.

Comparativ cu alte genuri de expertize criminalistice, cele referitoare la urmele papilare, se caracterizează în general pe formularea de concluzii certe (pozitive sau negative), contribuind astfel în mod substanțial la formarea convingerii organelor judiciare în legătură cu identitatea făptuitorilor și împrejurările comiterii infracțiunilor.

Într-un studiu asupra modului în care sunt percepute concluziile rapoartelor de expertiză criminalistică de către instanțele judecătorești se afirmă că în 87% din cazuri concluziile sunt însușite , în 2% neînsușite, iar în 11% nu au fost utilizate. Concluziile însușite sunt cele care au contribuit la soluționarea cauzei. Aportul expertizei este mai clar exprimat în hotărârile judecătorești, alteori, doar amintit sau numai subînțeles, fără nici o motivare specială.

În ce privește însușirea expresă a rapoartelor de expertiză, cercetarea dosarelor de judecată relevă diverse situații: concluziile certe sunt reținute de instanță ca probă unică, în lipsa altor probe concludente, sau în coroborare cu alte probe administrate în cauză.

Valorificarea concluziilor prin coroborare cu alte probe se întâlnește atât sub formă simplă, când se menționează că expertiza confirmă sau infirmă o anumită stare de fapt, cât și sub formă dezvoltată, când completul de judecată nu numai că își însușește concluziile expertizei, dar preia din constatările raportului argumentele cu caracter tehnic.

Potrivit aceluiași studiu, neînțelegerea concluziilor raportului de expertiză se datorează în primul rând faptului că, într-o serie de dosare, expertizele efectuate nu au mai ajuns în stadiul de a fi valorificate întrucât procesul penal a încetat pentru unul din următoarele motive: amnistie, restituire la procuratură, împăcarea părților, renunțarea la acțiune, etc.

Concluziile constatărilor criminalistice și expertizelor dactiloscopice trebuie apreciate în mod critic atât față de motivarea din cuprinsul raportului, cât și față de restul materialelor probatorii administrate în cauza respectivă. Numai în acest fel poate fi determinată forța probantă a raportului de expertiză care constă în veridicitatea sa, în concordanța concluziei cu realitatea.

III.NOȚIUNI GENERALE DE DACTILOSCOPIE

3.1. NOȚIUNEA, OBIECTUL ȘI SCOPUL DACTILOSCOPIEI JUDICIARE

Termenul de dactiloscopie își are originea din îmbinarea cuvintelor grecești „dactylos” care înseamnă deget și „skopeo” care înseamnă a privi, a examina sau „skopein” a privi, a cerceta.

Din punct de vedere al vechimii ca știință, Dactiloscopia are aproximativ cinci sute de ani, afirmație bazată pe prezentarea cronologică anterioară.

Dactiloscopia este așadar o metodă științifică de identificare a persoanelor pe baza examinării impresiunilor și urmelor papilare, digitale, palmare sau plantare.

În literatura de specialitate, dactiloscopia a fost denumită astfel:

“ramură a criminalisticii care se ocupă cu examinarea și clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării persoanei”

– „știința care se ocupă cu studiul desemnurilor papilare în scopul de a determina individualitatea fizică a unui ins sau participarea acelui ins la anumite acte determinate”.

– „știința identificării persoanelor prin desemnurile papilare”. Baza sa este anatomică și fiziologică iar scopul său juridic sau social.

– „ramura tehnicii criminalistice care se ocupă cu studiul desenelor papilare ce se întâlnesc în regiunea digitală, palmară și plantară precum și a urmelor lăsate de aceste regiuni în câmpul infracțiunii, pentru identificarea persoanelor și cadavrelor”.

-“acea parte a tehnicii criminalistice care se ocupă cu studiul aspectului exterior al desenelor papilare aflate pe suprafața interioară a palmei și tălpii piciorului”.

– „o parte a științei criminalisticii care are ca obiect examinarea amprentelor digitale, palmare și plantare în scopul identificării persoanei”.

Obiectul Dactiloscopiei judiciare constă în :

– elaborarea procedeelor și mijloacelor de descoperire, relevare, fixare, ridicare, examinare și interpretare a urmelor crestelor papilare lăsate de persoane în diferite locuri;

– elaborarea procedeelor de amprentare a persoanelor și cadavrelor;

– elaborarea procedurilor speciale de lucru de organizare și funcționare a evidențelor dactiloscopice și a regulilor de codificare a impresiunilor papilare specifice cartotecilor și cazierului dactiloscopic în vederea stabilirii stării de recidivă a infractorilor, identificarea autorilor de infracțiuni după urmele de mâini lăsate la locul faptei ori a persoanelor care și-au atribuit identități false;

– elaborarea metodelor de organizare a cartotecii urmelor papilare în cazul infracțiunilor rămase cu autori necunoscuți;

– elaborarea metodelor de identificare a persoanelor și cadavrelor cu identitate necunoscută după impresiunile și urme papilare, dacă persoana căreia îi aparține cadavrul a fost amprentată în timpul vieții sau când familia sau prietenii unei persoane dispărute în condiții necunoscute pot prezenta obiecte pe care ar fi ramas urmele papilare ale celui dispărut;

– elaborarea metodologiei de efectuare a expertizei criminalistice dactiloscopice pentru identificarea persoanei.

Identificarea după impresiunile și urmele papilare – digitale, palmare și plantare – constituie, până în momentul de față, mijlocul cel mai sigur de individualizare a persoanei.

În scop penal, dr. Valentin Sava susținea că, Dactiloscopia servește la :

identificarea absolută, adică determinarea personalității fizice a unui individ în raport cu ceilalți, respectiv identificarea persoanei care își ascunde identitatea, ori este suspectă sau a persoanei ori cadavrului cu identitate necunoscută prin compararea după impresiunile digitale de la ambele mâini cu cele de pe fișele dactiloscopice, dacă este recidivist,

identificarea relativă, adică la stabilirea participării unei persoane la comiterea unui fapt determinat, respectiv identificarea persoanei care a lăsat urme papilare la locul faptei prin compararea uneia sau mai multor impresiuni papilare cu impresiunile persoanelor incluse în cercul de suspecți, sau pentru verificarea semnăturilor prin punerea de deget ale analfabeților pe acte publice sau private.

identificarea persoanei care a comis mai multe infracțiuni prin comparare urmelor papilare descoperite la locul faptei,așa numita comunitate de autor, în cauze cu autori neidentificați.

Apariția și dezvoltarea dactiloscopiei oferă avantajul că rezolvă pe lângă problema înregistrării penale precisă și sigură a recidiviștilor și pe aceea a identificării autorilor faptelor penale după urmele lăsate la locul faptei precum și identificarea cadavrelor necunoscute.

Identificarea persoanei după urmele papilare reprezintă o probă în ceea ce privește stabilirea identității persoanei, iar în problema autorului infracțiunii, constituie doar un indiciu, întrucât nu dovedește decât că persoana a atins obiectul corp-delict nu și vinovăția de comitere a faptei incriminate.

3.2. STRUCTURA ANATOMICĂ A PIELII ȘI FORMAREA DESENULUI PAPILAR

Din punct de vedere anatomic, pielea este învelișul conjunctivo-epitelial care îmbracă suprafața corpului uman și este alcătuită din trei straturi:

Epidermul, un înveliș protector al pielii, format din straturi de celule epiteliale, stratul superior fiind un strat cornos format din celule moarte, aflat în proces permanent de descuamare ( în grecește epi= pe, dermo = piele);

Dermul, pielea propriu-zisă, este un țesut fibros, conjunctiv, elastic, care conțin vase capilare, arteriale, venoase și terminații ale mușchilor senzitivi. Stratul superior al dermei, numit strat papilar este format din proeminențe conice numite papile (origine latină, papilla=proieminență, sfârc) care se continuă și la nivelul epidermei formând crestele papilare. Vârfurile papilelor sunt stăbătute de canale ce au ca terminație porii, prin care se elimină transpirația și toxinele din corp;

Hipodermul este stratul cel mai profund al pielii situat sub derma și face legătura între piele și organele interne. (în grecește Hypo= sub).

Crestele papilare sunt în strânsă legatură cu simțul tactil (pipăitul), un simț tactil dezvoltat va fi mai bun cu cât liniile papilare vor fi mai numeroase, în special la palme și planta piciorului.

Papilele fiind situate în stratul dermei, nu sunt distruse în cazul unor accidente ușoare, crestele papilare regenerându-se la scurt timp în forma inițială. Papilele de pe suprafața dermei au o înălțime de 0,1-0,4 mm și o lățime de 0,2-0,7 mm.

Secreția glandelor sudoripare formează pe suprafața epidermei un strat de săruri și grăsimi care la contactul pielii cu diverse suprafețe se depun pe suprafața acestora reproducând desenul papilar de pe parte interioară a palmei, degetelor și plantei piciorului, denumite dermatoglife (dactilograme).Acestea sunt formate dintr-un sistem de linii paralele ale crestelor papilare separate între ele de șanțuri papilare care au aceeași dimensiune ca și crestele papilare pe care le separă.

Deosebirea dintre crestele papilare și șanțurile papilare la examinarea unei amprente este redată de faptul că pe creastă sunt evidențiate formele porilor papilari.

Desenul papilar se imprimă, fie prin depunere de substanță (sudoarea secretată prin pori, materii aflate pe piele, sânge, tuș, unsoare), fie prin destratificare de substanță (praf, vopsea proaspătă) în suporturile care se mulează se pot crea și urme de adâncime.

Principalul motiv care a dus la folosirea desenelor papilare în identificarea persoanelor este acela că nu numai desenul papilar în întregul său, dar însăși crestele papilare și chiar porii prezintă elemente de specificitate, de natură să deosebească un individ de altul.

Desenele papilare imprimate pe suprafața unor obiecte poartă denumirea tehnică de dactilograme și potrivit ,și specialiștilor americani, sunt de două feluri:

-dactilograme naturale reprezentate chiar de crestele papilare așa cum se văd la degete;

-dactilograme artificiale, atât cele lăsate involuntar de infractori pe diverse obiecte cât și cele imprimate intenționat în scop identificativ.

Dr. Valentin Sava considera că, din punct de vedere practic, este bine să se denumească impresiuni digitale dactilogramele imprimate în scop identificativ și urme digitale, palmare sau plantare cele lăsate întâmplător de infractori.

Într-o altă accepțiune mai pot fi clasificate astfel:

– dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate voluntar, denumite fie amprente papilare, fie impresiuni papilare, fie amprente de comparat.

– dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate involuntar pe un obiect oarecare, fiind denumite urme papilare sau amprente în litigiu.

Desenele papilare prelevate voluntar pentru examenul dactiloscopic comparativ trebuie denumite impresiuni papilare, iar desenele papilare lăsate involuntar pe suprafațele cu care relieful papilar de pe degete, palme sau planta piciorului vine în contact, vor fi denumite urme papilare. Termenul uzitat de “amprentă” este un neologism des întâlnit în limbajul massmediei care înglobează atât impresiunile papilare cât și urmele papilare în litigiu.

3.3. PROPRIETĂȚILE DESENULUI PAPILAR

Valoarea de identificare a desenului papilar rezidă din următoarele proprietăți studiate și stabilite cu sprijinul medicii legale și a criminalisticii, verificate apoi prin cazuistica judiciară în procesul de înfăptire a justiției.

3.3.1.UNICITATEA DESENULUI PAPILAR

Această proprietate face ca fiecare deget, fiecare suprafață palmară sau plantară să aibă un desen papilar propriu, cu o morfologie unică prin formă, detalii caracteristice și plasament al acestora, fiind identic numai cu el însuși. Pe baza calculelor matematice efectuate de Galton și Balthazard pornind de la 4 detalii caracteristice de identificare(început de creastă papilară, sfârșit de creastă papilară, bifurcație de creastă papilară, contopire de creste papilare) s-a stabilit că ar exista posibilitatea teoretică de repetare la 64 milioane de oameni a două desene papilare cu aceleași puncte coincidente, însă cu cît numărul detaliilor caracteristice crește, cu atât devine imposibilă apariția a două persoane cu impresiuni papilare identice.

Astfel, dacă se iau în calcul cele 24 puncte caracteristice de la cele zece degete ale mâinii o atare posibilitate de apariție a două persoane cu impresiuni papilare identice ar putea apărea în aproximativ 400 milioane de secole atribuind acestor cercetări o valoare relativă pentru că pot fi iluzorii dacă sunt aplicate capriciilor biologiei. La un număr de 17 puncte coincidente o astfel de posibilitate ar apărea la 17.179.869.184 desene papilare. Deasemnea, prof. Balthazard aplicând calculul probabilităților de a exista două desene papilare perfect identice în absolut toate detaliile caracteristice estimează un număr de secole reprezentat prin 19 cifre.

Concluzia care se desprinde este că fiecare persoană este identică numai cu sine însuși și totodată, se deosebește de toate celelalte, având un desen papilar propriu care nu se transmite ereditar, nefiind identic chiar la gemenii monozigoți.

3.3.2. FIXITATEA (STABILITATEA) DESENULUI PAPILAR

Această proprietate a desenului papilar, denumită și imuabilitatea desenului papilar constă în menținerea formei și detaliilor caracteristice de la apariție în timpul vieții intrauterine prin luna a-4-a, primind forma definitivă în luna a- 6-a, pe care o păstrează până la moarte, ba chiar și după aceea, distugându-se doar prin putrefacția țesuturilor.

Așadar, chiar dacă pe parcursul vieții, corpul uman, degetele, palmele, planta piciorului, cresc în dimensiuni, forma, caracteristicile generale și individuale ale desenelor papilare rămân neschimbate.

În anumite situații, ca urmare a producerii unor accidente, epiderma poate fi lezată, însă derma păstrează forma desenului papilar și în scurt timp acesta se reface.

Am întâlnit în activitatea specifică examinării dactiloscopice, situații în care autorii de infracțiuni datorită manevrelor efectuate și-au desprins epiderma de pe falangeta degetelor de la mână, fiind găsită la locul faptei. Specialistul criminalist a ridicat-o, având în vedere valoarea deosebită ca probatoriu și după un tratament adecvat, fragmentul de desen papilar rezultat a fost supus examinării în baza de date a sistemului AFIS, reușind identificarea persoanei căreia îi aparținea.

În literatura de specialitate sunt menționate cercetările lui William James Herschel, care a verificat la bengalezi imuabilitatea desenului papilar pe perioada a 57 de ani.

Deasemenea, Galton și antropologul Wilker, și-au studiat propriile desene papilare pe parcursul vieții, fără a constata diferențe ale formei sau detaliilor caracteristice de la o perioadă la alta.

O asemenea experiență a fost demonstrată prin prelevarea propriilor impresiuni papilare în timpul pregătirii de specialitate ca elev al clasei de tehnicieni criminaliști la vârsta de 20 de ani și apoi de-a lungul carierei la vârsta de 30, repectiv 40 de ani, concluziile fiind aceleași cu cele descrise mai sus.

3.3.3. INALTERABILITATEA DESENULUI PAPILAR

Această proprietate a desenului papilar se referă la faptul că nu poate fi modificat sau alterat indiferent de procedeul aplicat, atâta timp cât țesutul dermic nu a fost afectat în profunzime.

Lezarea ușoară prin frecare, ardere, atacare chimică etc. nu afectează decât temporar epiderma, care se reface și odată cu ea și crestele papilare. Când rana e profundă, antrenând distrugerea papilelor (tăiere, leziuni cu caracter patologic) se formează o cicatrice, adevărat semn singular, distinctiv și cu valoare mare de identificare.

În literatura de specialitate, sunt menționate propriile experimente ale lui Edmond Locard și Witkovschi care și-au ars degetele cu fierul înroșit și le-au opărit cu apă clocotită sau ulei încins, însă după vindecare, forma desenului papilar a rămas neschimbată. Deasemenea leziunile anatomo-patologice(sifilisul, exema, herpesul, panarițiul, degerăturile) studiate din punct de vedere al urmărilor asupra desenului papilar s-a constatat că după vindecare nu îi afectează forma.

Singura maladie care produce malformații profunde este lepra, cunoscute fiind studiile lui Castellanos din Cuba, care a constatat o distrugere treptată până la dispariția completă a crestelor papilare, rezultând o suprafață netedă.

Din practică, am constatat la amprentarea unor persoane care își desfășurau activitatea în domeniul construcțiilor sau în mediu chimic coroziv, că aveau alterată epiderma, afectând continuitatea liniară a desenului papilar, însă după 10-14 zile de întrerupere a acestui tip de activități, epiderma se regenera și desenul papilar oferea detalii caracteristice mult mai bine conturate pentru examenul dactiloscopic comparativ.

Un avantaj al identificării dactiloscopice îl constituie faptul că nu este necesar ca urma papilară de expertizat să redea desenul papilar în întregime, fiind suficientă o porțiune cu o structură particulară, în așa fel încât să fie exclusă repetarea. În plus, la unele fragmente de urme papilare bine imprimate se pot lua în considerație pentru identificare forma și poziția porilor de pe vârfurile crestelor papilare.

Din punct de vedere al proprietăților desenului papilar literatura de specialitate mai consemnează opinii potrivit cărora, desenul papilar ar avea cinci proprietăți: permanența, universalitatea, unicitatea, simplitatea înregistrării și simplitatea clasificării iar alții cred că mai trebuie adăugată longevitatea sau plasamentul avantajos, ușurința cu care rămân la fața locului, ușurința cu care se pot releva și aptitudinea de a putea fi studiate și comparate.

Literatura de specialitate a consemnat și încercări de transplant sau de înlăturare chirurgicală fără efect pe plan juridic, intervențiile fiind dovedite la timp, prezentând cazuri din S.U.A unde gangsterii urmăriți de poliție, încercau cu sprijinul unor medici chirurgi, intervenții de îndepărtare a epidermei rămase fără suscces pentru a nu fi identificați după urmele papilare, datorită proprietății dermei de a regenera forma crestelor papilare sub așa zisa ,,pecete de naștere”.

În perioada de început a aplicării dactiloscopiei ca metodă de identificare profesorul dr. Nicolae Minovici a avut ideea de a da celui mai abil plastograf să imite o impresiune digitală, rezultatul fiind un fals grosolan.

Așadar, se poate afirma cu certitudine, faptul că o impresiune sau urmă papilară identică prin formă și detalii caracteristice ale crestelor papilare aparține unui singur deget, palmă sau plantă a corpului uman și prin urmare, nici-o persoană nu este îndreptățită să invoce o eventuală modificare a crestelor sale papilare sau o asemănare cu altele străine, pentru a contesta o identificare stabilită prin metoda dactiloscopică.

3.4. STRUCTURA DESENULUI PAPILAR

Identificarea dactiloscopică a persoanelor parcurge două etape:

-stabilirea aparteneței de gen,

– identificarea individuală propriu zisă.

În funcție de locul unde se află situat pe suprafața pielii, desenul papilar, un desen pe cât de complicat, pe atât de util în identitatea fizică a unei persoane, poate fi grupat în două categorii:

desen papilar digital,

desen papilar palmar.

În practică se constată că cel mai mare număr de urme papilare rămase la locul comiterii unor infracțiuni provin din regiunea digitală, apoi din regiunea palmară.

3.4.1.DESENUL PAPILAR DIGITAL

Desenul papilar digital, respectiv regiunea digitală este reprezentată de crestele papilare de pe suprafața interioară a degetelor: mare, arătător, mijlociu, inelar și mic, fiecare deget având trei falange denumite de la vârful degetului către baza lui: falangetă, falangină, falangă, despărțite de sanțuri flexorale situate la baza fiecărei falange.

Dintre desenele papilare pe care le prezintă un deget, cele ale falangetei au forme foarte variate.

Studiind cu atenție desenul papilar de la o falangetă, începând cu marginea degetului urmărindu-se prima creastă, se constată că ea pornește dintr-o latură a desenului, aproape de bază, își urmează traseul chiar pe marginea vârfului degetului și-l încheie în cealaltă parte, descriind un arc de cerc. Continuând studiul cu traseul crestei care este situată imediat sub aceasta, se constată că are același traseu al unui arc de cerc ca și prima creastă.

Examinându-se mai departe se poate observa că la un moment dat, crestele nu mai au forma unui arc, ele nu-și mai încep traseul dintr-o margine a desenului continuând în marginea opusă, ci traseele lor au forma unor lațuri, spirale sau cercuri, ajungându-se în centrul desenului care poartă numele de nucleu.

Dacă se continuă acest studiu, observăm că prima creastă de la baza desenului, vecină chiar cu șanțul de flexiune, are forma unei unei linii relativ orizontale și paralele cu șanțul de flexiune. Urmărindu-se creasta imediat superioară se descoperă că are o formă asemenătoare cu prima, la fel și următoarele, până când va întâlni o creastă care are forma unui laț, al unei spirale sau al unui cerc, și tot așa următoarele, până se va ajunge la nucleu.

Din cele descrise, putem concluziona că în structura desenului papilar al falangetei se disting trei sisteme de creste papilare:

arcuri puternic boltite la vârful și marginea degetului;

arcuri slab boltite la baza desenului lângă șanțul de flexiune;

lațuri, cercuri ori spirale în regiunea centrală care include și nucleul său.

Astfel, regiunea digitală a falangetei, se împarte în mai multe zone:

-regiunea centrală (nucleară) formată din linii ale desenului papilar central- de tip arcuri, lațuri simple sau duble, cercuri, spirale,rachete;

– regiunea marginală (exterioară) formată din creste papilare în formă de arcuri ce iau forma conturului falangetei;

– regiunea bazală situată între desenul central și cuta interfalangiană, direcția crestelor papilare este orizontală, paralelă cu șanțul de flexiune.

Cele trei zone ale desenului papilar de pe falangetă sunt separate între ele de creste papilară denumite limitante care în funcție de zona pe care o despart, marginală sau bazală față de cea centrală pot fi limitante superioare sau limitante inferioare.

În zona unde se întâlnesc cele trei zone ale desenului papilar al falangetelor se formează o figură geometrică de formă triunghiulară, denumită „delta”. Această denumire i-a fost dată avându-se în vedere asemănarea cu litera grecească Δ (delta).

Există totuși unele desene papilare la care nu se găsesc lațuri, cercuri sau spirale în zona centrală. La aceste desene se observă numai arcuri pe toată suprafața, iar delimitarea celor trei regiuni este dificil de făcut, în lipsa deltelor.

În raport cu forma triunghiului care ia naștere în punctual de contact al celor trei regiuni, deltele pot fi de două feluri: deltă neagră și deltă albă.

Delta neagră este formată din contopirea limitantelor într-un punct al dactilogramei și are forma literei majuscule ,,Y”.

Punctul de contact al celor două limitante se numește punct deltic.

În funcție de lungimea brațelor care formează deltele negre, acestea pot fi de mai multe feluri:

-deltă neagră lungă, care are în componența sa două sau toate trei brațele prelungite de cinci ori mai mult decât grosimea unei creste papilare;

-deltă neagră scurtă, care are două sau toate brațele mai scurte decât de cinci ori grosimea unei creste papilare, respectiv până la 4,5 mm;

De asemenea, deltele negre mai pot fi cu brațe egale, cu două brațe egale și cu brațe inegale.

Delta albă este constituită de spațiul triunghiular format în punctul de contact al celor două limitante, care este delimitat atât de aceste creste, cât și de o a treia creastă papilară (din regiunea centrală) aflată în imediata apropiere.

Aceasta se clasifică astfel: deltă albă deschisă la toate unghiurile, deltă albă deschisă la două unghiuri, deltă albă deschisă la un unghi și deltă albă închisă la toate unghiurile.

În cazul deltelor albe, punctul deltic îl constiuie centrul spațiului triunghiular care, în unele dactilograme, este marcat de o creastă papilară asemănătoare unui punct izolat.

3.4.2.DESENUL PAPILAR PALMAR

Palma propriu-zisă, fără degete, este împărțită în trei regiuni având ca limite șanțurile de flexiune palmare. Aceste trei regiuni sunt următoarele:

-regiunea digito-palmară reprezentată de la baza degetelor până la șanțul de flexiune situat în podul palmei;

-regiunea tenară situată între baza degetului mare și centrul palmei, întotdeauna în stânga desenului papilar palmar în cazul mâinii drepte, iar în cazul mâinii stângi în dreapta acestuia, fiind caracterizată de creste sub forma arcurilor a căror concavitate este îndreptată către degetul mare;

– regiunea hipotenară reprezentată de partea cubitală a palmei, între șanțul de flexiune ce limitează regiunea tenară și porțiunea spre exteriorul palmei. Din această regiune face parte și muchiei palmei, așa numită amprenta scriitorului, unde întâlnim terminații ale crestelor papilare din regiunea hipotenară spre exteriorul palmei.Această regiune a fost luată în calcul și la proiectarea dispozitivelor de amprentare electronică pentru examinarea urmelor papilare create prin apăsarea muchiei palmei, la redactarea sau semnarea unui document.

În regiunea digito-palmară pot fi întâlnite creste cu aspect de arcuri, de lațuri simple, lațuri duble și delte. Nu se vor întâlni în această regiune creste papilare sub formă de cercuri, spirale sau alte forme caracteristice nucleului amprentelor papilare digitale. În cele mai multe cazuri, arcurile întâlnite în regiunea digito-palmară au concavitatea îndreptată spre dreapta, și spre stânga, la mâna stângă. Lațurile simple pot fi întâlnite în zonele dintre degetul arătător și cel mijlociu, dintre degetul mijlociu și cel inelar, precum și dintre degetul inelar și cel mic. Tot aici, la baza degetelor se găsește câte o deltă, care poartă denumirea de delta arătătorului, mijlociului, inelarului și a degetului mic.

În regiunea hipotenară linile papilare pot fi întâlnite sub formă de arcuri, lațuri, cercuri sau alte forme caracteristice nucleului unui desen digital. Arcurile din regiunea hipotenară sunt orientate mai frecvent cu concavitatea spre cea tenară, iar crestele sub formă de lațuri ori spirale sunt situate la baza regiunii. Dacă această regiune se găsește în dreapta dactilogramei palmare indică mâna dreaptă, iar în stânga ei indică mâna stângă.

Regiunea tenară are forma specifică pulpei degetului mare. Ea este situată întodeauna în stânga desenului papilar palmar, în cazul mâinii drepte, iar în cazul mâinii stângi se găsește în partea dreaptă a acestuia. Crestele papilare cel mai des întâlnite în această regiune sunt în formă de arcuri. Se mai pot găsi și lațuri, spirale, precum și alte forme. Crestele papilare cu aspect de arcuri, situate în regiunea tenară, se caracterizează prin faptul că sunt orientate cu concavitatea spre degetul mare. Direcția inversă a concavității va indica mâna căreia îi aparține desenul papilar.

IV URMELE PAPILARE

4.1. MECANISMUL DE FORMARE A URMELOR PAPILARE

Prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate. Producerea unei modificari nu trebuie raportata exclusiv la făptuitor, ea putând de asemenea aparține și subiectului pasiv al infracțiunii.

În urma contactului degetelor, palmei și plantei persoanelor cu diferite suprafețe întâlnite în câmpul infracțiunii crează urme ale crestelor papilare.

Aceste urme apar, în cele mai multe cazuri, ca efect al depunerii de substanță de pe degete, palme sau tălpi pe obiectele cu care vin în contact. Ele pot lua însă naștere și prin detașarea de substanță atinsă (de praf, sânge, vopsea, etc).

Activitatea tehnico-științifică complexă de descoperire, relevare, fixare și ridicare a urmelor de mâini de la fața locului se realizează încă de la începutul cercetării, iar aceste urme, în funcție de modul lor de formare, se pot prezenta astfel:

1) Urmele papilare statice sau dinamice

Urmele de mâini statice au cea mai mare valoare pentru identificarea persoanei care le-a creat, deoarece prin modul de formare redau cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice.

Urmele dinamice se prezintă sub forma unor mânjituri și pot servi cel mult la o identificare generică.

2) Urmele papilare de suprafață sau de adâncime

Se formează în funcție de plasticitatea suportului pe care a fost creată urmă.

De exemplu, urmele de adâncime se formează în chit moale, în plastelină, în vopsea neuscată, în ceară etc. Urmele de suprafață sunt create pe suprafețe dure de exemplu, pe sticlă sau mobilă.

Urmele de suprafață se pot forma prin stratificare sau destratificare, după cum mâna este murdară de substanță sau mâna ridică substanța aflată anterior pe obiect.

Urmele de suprafață pot fi : a) vizibile și b) invizibile (latente).

a) Urmele vizibile care se mai numesc și colorate, sunt lăsate de degetele murdărite cu substanțe colorate, cum ar fi : sânge vopsea , cerneală noroi, praf, ciment, funingine, var, tuș, etc.În unele cazuri, urmele digitale colorate rămase pe obiecte nu rețin în condiții perfecte caracteristecele desenului papilar, fiind simple mânjituri, datorită îmbinării cu substanță a șanțurilor ce despart crestele papilare. În funcție de gradul de îmbâcsire a crestelor cu substanță colorantă, urmele papilare vizibile pot avea aspect diferit. Astfel, degetele murdărite cu sânge sau vopsea și aplicate în mod repetat pe diferitele obiecte vor lăsa la început urme digitale sub formă de mânjituri, iar apoi urmele crestelor vor fi albe iar cele ale șanțurilor, colorate. Explicația este următoarea: la început datorită cantității mari de substanță colorată. Șanțurile sunt îmbinate cu substanța respectivă și de aceea, urmele crestelor papilare nu se disting de cele ale șanțurilor, având aspectul unor mânjituri. Prin atingerea repetată a diferitelor obiecte, substanța colorată aflată pe crestele papilare,care sunt în relief, se subțiază din ce în ce până se șterge. Când pe creste nu se mai află materie colorată se vor reproduce doar urmele șanțurilor papilare, prin depunerea substanței care se află în ele.În această situație urmele apar ca un negativ al desenelor papilare.

b)Urmele papilare invizibile (numite în mod curent și latente) rămân prin depunerea sudorii și a grăsimii umane de pe piele, ca efect al atingerii cu mâna sau planta, voluntar ori involuntar, a anumitor obiecte ( de exemplu, când infractorul a pus mâna pe borcanul găsit pe fereastră, pe diferite cărți, acte, sau s-a sprijinit cu mâna pe mobila din încăpere, a băut apa dintr-un pahar).

La crearea acestui gen de urme pot să concure și alte substanțe, deoarece vârfurile degetelor în anumite situații sunt murdărite cu o largă varietate de substanțe invizibile susceptibile tranferului cum sunt, mai ales, grăsimile, unsorile de pe pisele metalice, produsele petroliere, cremele și vaselinele incolore, sărurile de urină etc,

Prin urme invizibile nu se înțeleg numai cele menționate, ci și acelea care sunt vizibile într-o oarecare măsură, însă pentru a fi examinate corespunzător este necesar să fie relevată.

În practică, s-a constatat faptul că urmele latente, contrar aparențelor sunt în majoritatea cazurilor de calitate mai bună de cât urmele vizibile.

Și aceste urme sunt exploatabile și se pot stabili pe baza lor, în funcție de locul descoperirii, împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea. Pot exista de asemenea porțiuni în urma vizibilă care să permită o eventuală identificare.

4.2. TIMPUL CÂT SE POATE CONSERVA O URMĂ PAPILARĂ

Urmele de adâncime rămase în diferite substanțe care posedă plasticitate, cum ar fi: chitul, vopseaua, lutul, ceara, ș.a., se păstrează un timp foare îndelungat cu condiția ca suprafața pe care ele s-au format să fie durabilă prin ea însăși.

În unele cauze, când se efectuează cercetarea la fața locului se întâmplă să se descopere urme digitale care par lăsate în praf. Totuși, la o examinare de aproape se constată că acestea sunt urme de adâncime create pe o vopsea de ulei și umplute cu praf, existente poate de ani de zile.

Urmele papilare create cu negru de fum, făină, pudră de toaletă sau cu material folosit pentru umplerea spațiului dintre pereții caselor de bani (nisip, cenușă) dispar relativ repede. În schimb sunt durabile și, în condiții favorabile, se pot păstra timp îndelungat urmele papilare rămase de la degetele, palma ori planta murdărite cu pigmenți, sânge, cerneală și ulei.

Pe sticlă sau pe porțelan ori alte obiecte netede, urmele digitale se pot păstra ani de zile dacă ele sunt bine apărate.

De exemplu, într-un caz , pe suprafața internă a unei vitrine de muzeu, unde nu existau curenți de aer și temperatura era constantă, urmele au fost relevate foarte ușor după aproape 8 luni, lasând impresia că sunt proaspete.

Obiectele care se găsesc în aer liber păstrează urmele papilare un timp mai scurt. Totuși, uneori s-au relevat urme pe astfel de obiecte după trecerea a 2-3 săptămâni sau chiar a câtorva luni de zile de când au fost create.

Chiar sub acțiunea apei, urmele se pot conserva destul de bine. Dacă se găsesc sticle, cioburi, hârtii umede de rouă, de zăpadă, sau de ploaie, acestea vor fi uscate încet și urmele vor putea fi relevate.

Numai curentul puternic de apă sau ploaia îndelungată și cu stropi mari și denși poate șterge urmele.

La o spargere s-au relevat urme papilare pe cioburi care rămăseseră o noapte în ploaie, iar într-un caz de omor în orașul Predeal, s-au relevat urme papilare pe fotografii, hârtii și pe o cutie de carton rămase de 4 zile în ploaie și lapoviță.

Urmele digitale lăsate pe hârtie se întind pe suprafața aceasteia și devin neclare chiar peste câteva zile. Pe o hârtie care nu este densă, de exemplu pe un ziar, urma se întinde peste câteva ore. Dacă pe hârtia găsită cu ocazia cercetării la fața locului se presupune că există urme digitale, ele nu trebuie relevate cu pudre colorate, fiindcă grăsimea și sudoarea din urmă se întind și sunt absorbite de către hârtie, astfel că urma se va transforma într-o pată întinsă. Totuși, uneori, pe hârtie urmele își conservă forma chiar ani de zile, dar tehnica de relevare obișnuită nu mai poate fi aplicată.

Urmele papilare dispar foare repede sub acțiunea aerului uscat și cald sau a razelor solare directe. De aceea, la efectuarea cercetării locului faptei în aer liber este necesar ca urmele să fie relevate cât mai repede sau să fie apărate de lumina solară directă într-un fel sau altul.

Situațiile în care urmele digitale se păstrează timp îndelungat sunt foarte numeroase și variate, așa încât nu se pot da dinainte toate indicațiile când și unde se conservă cel mai bine urmele digitale.

Într-o cauză de omucidere s-a găsit cadavrul victimei îngropat în grădină. Deshumându-se cadavrul s-au descoperit în groapă și câteva cioburi de geam rezultate de la lupta dintre agresor și victimă, cioburi pe care ucigașul le-a aruncat unele peste altele în groapă. Deși trecuseră câteva săptămâni, adică timpul scurs de la înhumare și până la descoperirea cadavrului, pe cioburile care fuseseră protejate de cele aflate deasupra și dedesubtul lor s-au descoperit și reelevat urme papilare ale ucigașului.

Urmele însă se conservă bine și pe metale, pe porțelanuri și chiar pe pereți. Se impune, uneori, aprecierea vechimii urmei pentru că, în acest fel se poate face legătura între faptă și urmă.

4.3. EXAMINAREA ȘI INTERPRETAREA URMELOR PAPILARE

Referitor la manevrele efectuate la fața locului.

Pe baza unei oarecare experiențe și dându-se dovadă de atenție și răbdare, urmele pot fi “citite” la fața locului și, pentru cel ce le cunoaște, ele pot povesti multe lucruri. În funcție de faptul că sunt îmbibate cu praf din pereții casei de bani, cu sânge, cu noroi, grăsime sau alimente, unsoare de mașini ori vopsea, se deduce pe unde a umblat autorul, ce a făcut la fața locului sau se poate stabili eventual profesia sa (în cazul când a avut mâinile murdare cu substanțe specifice).

Uneori, la urmele rămase pe suprafețe fine, ca sticla, porțelanul, se poate vedea dacă este o mână aspră sau una îngrijită, care oferă un desen papilar clar.

După mărimea urmelor se poate aprecia că ar putea fi lăsate de copii sau de adolescenți ori de către persoane adulte.

Înălțimea la care s-au creat urmele poate furniza indicii referitoare la talia parsoanei, după cum locul de unde apucă unele obiecte sau mobila poate atesta obișnuința sau stângăcia față de astfel de manevre.

B. Determinarea degetului, a mâinii, a piciorului sau a regiunii de la care provine urma

Urma palmară rămâne în foarte rare cazuri imprimată, în totalitatea ei, la fața locului. Cel mai frecvent se întâlnesc urme lăsate de anumite regiuni ale palmei. De aceea, a se determina cărei mâini și regiuni din ea îi aparține urma găsită prezintă o deosebită importanță în identificarea autorului. Cunoscându-se însă structura desenului papilar palmar, determinarea mâinii și a regiunii nu mai constituie o problemă.

La urmele lăsate de mâna dreaptă șanțul de flexiune a degetului mare, care pornește de la baza desenului papilar, va urma o curbă ascendentă spre stânga, delimitând asfel regiunea tenară, iar șanțul flexiunii metacarpiene, care pornește de sub degetul mic, se va curba spre stânga sus în direcția degetului arătător.

Șanțurile de flexiune care desparte cele trei regiuni palmare sunt cute ale pielii, fără creste papilare, iar urmele acestora sunt reprezentate de linii albe.

La urmele lăsate de mâna stângă, șanțul de flexiune al degetului mare se va îndrepta spre dreapta, ca de altfel și șanțul flexiunii metacarpiene.

Rezultă, deci, că inversul direcției în care sunt dirijate șanțurile de flexiune ale unei dactilograme palmare indică mâna care a lăsat urma digitală la locul faptei.

Deosebit de caracteristic se prezintă desenul în regiunea digito-palmară, unde se găsesc delte la baza fiecărui deget, iar arcurile care se formează aici sunt concave și orientate cu deschizătura în dreapta, la mâna dreaptă și cu deschizătura în stânga la mâna stângă.

Fiecare din celelalte regiuni ale palmei au creste papilare de formă și structură caracteristice ceea ce, conjugat cu urmele lăsate de șanțurile flexorale, ajută să se stabilească care este regiunea ce a creat urmele la fața locului. Acest fapt are importanța sa în examinarea comparativă criminalistică, deoarece, în cazul descoperirii unor urme fragmentare – și aceasta este cazul cel mai frecvent – expertul compară urmele respective în primul rând cu acele regiuni din care este cel mai probabil ca ele să provină.

Astfel, examinarea devine mai greoaie și neoperativă, consumându-se mult timp cu studierea amănunțită și în întregime a amprentei palmei sau piciorului.

Studiul efectuat pe mii și zeci de mii de amprente papilare a relevat că în general se întâlnesc următoarele forme de creste în regiunile papilare ale palmei și piciorului:

– arcuri, lațuri, cercuri, spirale și delte în regiunile falangei, digitopalmară, tenară, metatarsofalangiană și metatarsiană;

– arcuri și creste papilare paralele orizontale sau înclinate în regiunile falanginei, falangei, hipotenară, tarsiană și călcâi;

– linii albe care reproduc încrețiturile pielii mici și în poziție verticală la falangină și falangă, foarte dese și neregulate mai ales în regiunea tenară și relativ rare, mari și orizontale în regiunea tarsiană.

Un element care poate și trebuie să fie luat în considerare este examinarea amănunțită și atentă la fața locului a obiectelor purtătoarte de urme.

După modul de formare a urmei și după felul cum a fost prins obiectul se pot stabili mâna și chiar degetul care au creat-o. O sticlă, un ciob de geam sau alt obiect asemănător este prins cu cele patru degete de o parte și cu policele în partea opusă la același nivel. La grupajele de urme lăsate de degetele mâinii drepte, urma arătătorului este mai jos decât nivelul urmei degetului mijlociu și plasată în stânga acestuia, iar în dreapta se află urma inelarului care este mai jos decât a mijlociului, dar ceva mai sus decât a arătătorului și plasată în partea dreaptă a grupului de urme. Pentru mâna stângă situația este inversă.

Când se găsesc urme de sprijin la sărirea ferestrelor sau urme papilare produse datorită mutării unor obiecte, studiindu-se poziția în care autorul putea acționa se deduce care este mâna ce s-a folosit. În situația când se deschide o ușă mai comod ca partea din stânga a acesteia să se prindă cu mâna stângă și cea din dreapta cu mâna dreaptă.

În general, prin studierea urmei la locul unde a fost găsită, se poate determina mâna ce a lăsat-o. Concluziile specialistului privind această operație se consemnează într-un raport de constatare criminalistice.

C. Determinarea tipului de desen papilar digital

Aceasta constituie o problemă de cea mai mare importanță în efectuarea comparațiilor dactiloscopice.

În funcție de aceasta, selectarea în prima etapă, dintr-un grup de fișe, a urmei în cauză poate fi efectuată corect și operativ sau, dimpotrivă, ea poate fi făcută eronat, în realitate amprentele persoanei suspecte existând în colecție, dar din motivele arătate nefiind descoperite.

Verificarea într-o colecție sau în amprentele unui cerc de suspecți decurge în felul următor: se stabilește că urma este, de exemplu, de tipul cerc (bideltică), subtipul circular. În acest caz eliminarea merge pe excluderea amprentelor de alt tip și subtip, examinarea aprofundându-se numai în cazul când se găsește o amprentă suspectă care este de același tip cu urma.

Lipsa de experiență poate duce la clasificarea greșită a unei urme într-un anumit tip. De aceea, specialiștii cu experiență mai îndelungată vor căuta să stabilească care sunt situațiile limită și în astfel de cazuri vor efectua verificări și la tipurile (subtipurile) de amprente învecinate cu cel din care face parte amprenta în cauză.

De exemplu, în cazul unui furt de armament, pe o piesă de armă de foc s-a descoperit și ridicat o urmă care a fost clasificată de experți ca fiind de tipul cerc (bideltic). Descoperindu-se persoana care a lăsat această urmă, s-a constatat – cu surpriză – că era o dactilogramă de tipul combinat, subtipul trideltic.

D. Aprecierea valorii de identificare a urmei

În timpul examinării locului infracțiunii, tehnicianul criminalist descoperă, de regulă, o multitudine de urme papilare. În fața acestei cantități apreciabile, el are de răspuns la două întrebări:

– ce urme sunt apte pentru identificarea persoanei care le-a lăsat?

– care dintre urmele descoperite sunt lăsate de victimă, de persoanele ce locuiesc (ori lucrează) în mod obișnuit în acel loc și care sunt lăsate de infractori?

Pentru reducerea efortului impus de ridicarea, ambalarea și prelucrarea multitudinii de urme papilare descoperite la locul săvârșirii infracțiunii, tehnicienii criminaliști procedează la o selectare a urmelor care conțin bine imprimat centrul desenului papilar ori zone semnificative ale acestuia în care se observă minimum 12 puncte caracteristice necesare identificării degetului creator.

Ținând seama de împrejurările comiterii faptei, de modul de formare a urmei, de locul și poziția în care se găsește, un criminalist cu experiență poate aprecia cu un grad mai mic sau mai mare de probabilitate dacă urma a fost lăsată de infractor sau de o persoană ce locuiește sau muncește în acel loc.

De exemplu, în cazul spargerii unei case de bani, au fost relevate 3 urme digitale pe peretele opus ușii safe-ului.

Punând în corelare locul și poziția urmelor (grupaj de 3 urme) cu împrejurarea că pentru a perfora peretele din spate, casa de bani a fost mutată din poziția inițială, tehnicianul criminalist a concluzionat că urmele au fost lăsate de mâna persoanei care a schimbat poziția casei de bani.

4.4. RELEVAREA URMELOR PAPILARE

Urmele invizibile pot fi scoase în evidență cu ajutorul mijloacelor tehnico-criminalistice în funcție de natura obiectului primitor, folosindu-se tratamente optice, mecanice sau chimice.

A. Tratamentul optic

Înainte de aplicarea oricărui tratament, obiectele și locurile unde se presupune că infractorul a lăsat urme sunt examinate cu ochiul liber sub acțiunea unor surse de lumină albă nedirijată, sub diferite unghiuri de incidență. Ca surse de lumină pot fi lanterne, reflectoare, ferestre sau chiar oglinzi pentru reflectarea razelor solare.

În cazul obiectelor transparente, este indicată examinarea prin transparență. De multe ori aceste examinări sunt satisfăcătoare și se pot finaliza cu observarea clară și fotografierea urmelor în starea în care au fost lăsate.

Imaginile urmelor obținute în acest fel sunt de regulă de calitate superioară și pot fi folosite în examinările poroscopice.

Uneori, componenții chimici ai urmelor papilare latente și o serie de elemente poluante emanate de mediul înconjurător care contaminează amprentele pot deveni fluorescente sub acțiunea unore surse de lumină speciale.

Această fluorescență poate fi vizibilă cu ochiul liber sau poate apărea când se folosesc filtre, detectoare cu radiații ultraviolete (U.V.) sau infraroșii (I.R.). În general, este convenabilă excitarea suprafeței examinate cu o sursă de lumină cu lungime de undă scurtă: ultravioletă sau bleu-verde.

Observarea trebuie atunci făcută prin intermediul filtrelor care permit numai trecerea radiațiilor cu lungimi mari de undă. Aceste tratamente pot accentua fluorescența sau pot crea fluorescență amprentelor ori pot excita fluorescența suportului primitor, permițând astfel evidențierea urmelor prin mărirea contrastului față de fond.

În activitatea criminalistică, fluorescența poate fi obținută cu ajutorul lămpilor de radiații ultraviolete, a surselor universale de lumină special construite pentru laboratoarele de criminalistică (din care cele mai cunoscute sunt “Polilight” – ul și “Crimescop” – ul) ori cu ajutorul laserelor.

Aceste surse de lumină se pot folosi atât la examinarea amprentelor netratate prin procedee mecanice sau chimice, cât și a celor care au fost supuse unor astfel de tratamente.

Amprentele netratate colorate de substanțe ca: cerneală, grăsimi sau detergenți, vor prezenta sub tratament optic fluorescență mai puternică. Suprafețele de metal, hârtie, materiale plastice și altele, prezintă o fluorescență a fondului mai puternică decât a urmei, aceasta ajută însă la întărirea contrastului amprentelor cu sânge.

În cazul urmelor relevate prin pudrare sau tratate cu substanțe chimice, fluorescența este în principal un mijloc de mărire a sensibilității detecției și de sporire a contrastului.

Compoziția chimică a urmelor papilare latente, indiferent de elementele poluante și a suporturilor pe care aceastea rămân, face necesară utilizarea unor lungimi de undă (culori) ale luminii adecvate pentru excitarea fluorescenței.

O substanță luminiscentă nu are fluorescență decât dacă este excitată de o rază de lungime de undă adecvată.

Dacă sub actiunea luminii folosite nu se produce nici o fluorescență, înseamnă că urma nu conține nici o componentă fluorescentă sau că raza utilizată nu este ideală ori că amprenta se confundă cu suportul. Schimbând lunginea de undă, se poate excita fluorescența amprentei fără excitarea fondului sau viceversa. Amplificând puterea sursei luminoase, o urmă slabă poate deveni vizibilă.

Filtrul ales pentru detectarea sau fotografierea urmei trebuie să oprească la maximum lumina accidentală și să nu ascundă fluorescența. Schimbarea filtrelor poate aduce efecte variabile pe contrastul amprentei. Filtrele cu “bandă pasantă” pot să disocieze urma de fond când fluorescențele acestora sunt de lungimi de undă diferite.

Există trei categorii de bază în materie de surse luminoase:

– lasere care produc una sau mai multe raze într-o parte a spectrului;

– laseri colorați, reglabili sau cu o gamă largă de lungimi de undă;

– lămpi de înaltă putere cu filtre care opresc lungimile de undă (scurtă sau lungă) și cu filtre cu “bandă pasantă”.

Există laseri cu oxigen, cu cristale, cu coloranți lichizi, cu xenon.

Au fost fabricate numeroase varietăți de lămpi cu arc cu xenon având consumuri energetice între 75 w până la mai mulți kilowați. Ele produc un ansamblu de spectre luminoase cuprinzând surse ultraviolete (U.V.), vizibile (VIS) și infraroșii (I.R.) și permit atașarea filtrelor necesare.

Câteva tipuri (Polilight și Crimescop) au fost special adaptate pentru cercetarea locului săvârșirii infracțiunii și examinarea urmelor papilare.

Pe timpul folosirii acestor surse de lumină este obligatorie purtarea ochelarilor de protecție prevăzuți cu lentile filtrante adaptate aparatului utilizat.

Atât laserele cât și lămpile de înaltă putere sunt prevăzute cu sisteme de filtre optice pentru dirijarea fascicolului luminos.

Pentru examinarea urmelor în radiații infraroșii, se utilizează un ansamblu compus din videocameră și ecran compatibile cu spectrul infraroșu

B. Tratamentul mecanic

Coloranții acționează prin aderență față de grăsimea și transpirația conținute de urmele lăsate de degete, palmă sau plantă ori pot intra în reacție cu unele săruri sau cu aminoacizi ce există în transpirația din urme.

Înaintea aplicării oricărui procedeu de relevare cu substanțe fluorescente a urmelor papilare latente, trebuie studiate obiectul și urma descoperită pe el pentru a se hotărâ cea mai bună procedură de urmat.

Obiectele umede se vor usca sub acțiunea aerului, la temperatura obișnuită a camerei. Cele reci, mai ales când sunt de metal, se vor ține câtva timp în încăperea unde va avea loc operația de relevare pentru a ajunge la temperatura mediului ambiant.

Practica a demonstrat că cele mai bune rezultate se obțin la temperaturi de peste 18oC. Pe suprafețele uleioase sau siropoase, nu este recomandată pudrarea.

Dacă urmele sunt create prin destratificarea prafului de pe obiectul purtător, atunci folosirea pensulei este contraindicată. Transferul cu o folie adezivă sau fotografierea directă devin operațiuni obligatorii.

Tratamentul mecanic al urmelor papilare latente poate fi realizat prin două metode devenite clasice: pudrarea (prăfuirea) și afumarea.

Pudrarea sau prăfuirea

Este procedeul cel mai răspândit și se poate realiza fie prin metode electrostatice, fie prin aplicarea cu ajutorul pensulelor de origine diversă. Există pensule din păr animal (veveriță, puf de gâscă, marabu, struț, etc.) din fibră de sticlă și pensule magnetice.

Eficacitatea procedeului este variabilă, în funcție de natura pudrei folosite, de natura suportului, de calitatea pensulei, de experiența tehnicianului și de grija cu care se execută operația.

Pudrarea se utilizează, ca regulă generală, pentru tratarea suprafețelor netede, neadezive și numai în unele cazuri pe suporți poroși cum ar fi hârtia. Este o tehnică rapidă și economică, ce poate fi pusă în aplicare imediat la fața locului.

Tehnica aplicării presupune mai întâi efectuarea unei încercări pe o parte a obiectului tratat, încărcarea pensulei cu puțin praf și mișcarea acesteia în sensul crestelor papilare în timpul pudrării. După apariția urmei se recomandă o scurtă pauză de uscare, urmată de îndepărtarea excedentară de praf.

Substanțele întrebuințate la relevarea urmelor digitale prin prăfuire sunt numeroase. Dintre ele se pot enumera: carbonatul bazic de plumb (ceruza), pudra de aluminiu III, pudra de argentorat, pulberea de fier redus cu hidrogen, pulberea de grafit, pudra de negru de fum, Roșu de Sudan III, antracen, oxină, funingine de camfor, pudre fluorescente de diferite culori.

Se mai pot folosi și diferite amestecuri ca, de exemplu, oxid de fier și humă, oxid de cupru și colofoniu, salicilat de sodiu și amidon, oxid de zinc și colofoniu, bioxid de mangan și talc sau grafit, negru de fum cu licopodiu și cuarț.

Trebuie subliniat faptul că în realitate numărul substanțelor ce se pot folosi este foarte mare, culoarea lor fiind la fel de variată. Se poate indica drept regulă că orice colorant, pentru a fi folosit, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să fie aderent (lipicios);

– să fie uscat (anhidru);

– să fie în stare de pulbere foarte fină (pudră).

Prăfuirea unei urme invizibile se face cu o anumită substanță, în funcție de culoarea și natura obiectului pe care se găsește urma. Se alege întotdeauna pudra ce are o culoare care să fie în contrast față de cea a obiectului în cauză.

Când obiectul este de metal și are culoarea albă se poate întrebuința Roșu de Sudan ori negru de fum. Pentru obiectele din porțelan, faianță, pantofi de culoare albă, nailon alb, prafurile mai indicate pentru relevarea urmelor digitale sunt negru de fum și pulberea de aluminiu.

Pentru urmele invizibile de pe obiectele incolore (sticlă, celofan, etc.) se întrebuințează, în general, carbonatul bazic (ceruza). Se recomandă ca ceruza să fie presărată pe suprafața suportului, unde, datorită greutății sale, se lipește de urmele papilare. După aceasta, cu ajutorul pensulei se îndepărtează surplusul de pudră și urmele digitale vor rămâne colorate în alb.

Pudrarea cu pensula poate fi efectuată mai ales când suprafața purtătoare de urme a obiectului este orizontală. În cazul în care suprafața purtătoare de urme nu este orizontală și obiectul nu poate fi mișcat din cauza volumului sau a greutății sale (de exemplu, un autoturism, o sobă de teracotă, un șifonier, etc.), atunci este indicat ca pulberea să fie pulverizată, înlocuindu-se astfel acțiunea greutății proprii a substanței cu presiunea pulverizatorului, după care curățirea ei de surplusul de colorant se efectuează tot cu pensula.

Pentru metalele cu suprafață aspră (laminate, forjate, etc) se utilizează pudra galbenă fluorescentă.

Uneori urmele digitale rămân ușor sau parțial oxidate. În asemenea cazuri, trebuie manifestată precauție la alegerea substanțelor colorate, cel mai indicat fiind folosirea pulberei de aluminiu, pentru a nu se risca distrugerea.

Urmele proaspete, lăsate pe hârtie, pot fi uneori relevate prin prăfuire, dar fără pensulă. Ca excepție se folosește pensula magnetică numai în cazul utilizării pulberilor magnetice. În cazul celorlalte pudre, hârtia se prinde cu multă precauție cu penseta de margini, pentru a nu se crea urme noi, și se mișcă în așa fel încât praful, care s-a presărat deasupra, să se plimbe pe toată suprafața hârtiei. Pentru relevarea urmelor de pe hârtie, cea mai indicată pudră este amestecul din negru de fum cu cuarț (sessand) și licopodiu în următoarele proporții: 13 g negru de fum, 37 g cuarț (sessand) și 50 g licopodiu (1/8+3/8+4/8).

Mai pot fi folosite și alte substanțe ca, de exemplu: pulberea de aluminiu, mai ales pentru urmele papilare vechi, negru de fum, iar în cazuri mai rare Roșu de Sudan III. Relevarea urmelor de pe hârtie se mai poate face și prin metoda prăfuirii cu iod. Se pune pe suprafața hârtiei o cantitate de iod pulbere, amestecat cu amidon în proporție de 25% iod și 75% amidon, apoi se mișcă hârtia până când urmele apar relevate de culoare brună. Pulberea de iod cu amidon, care se numește impropriu și amidon iodat, se prepară astfel: se pisează o parte din cristalele de iod până ce se transformă într-o pulbere fină, apoi se amestecă uniform cu alte trei părți de făină de amidon. Pulberea astfel preparată poate fi utilizată 2-3 luni, după care se prepară alta prospătă.

În afară de hârtie mai sunt și alte obiecte în cazul cărora nu se poate folosi pensula dactiloscopică obișnuită (obiecte de cauciuc, lemn, piele, pereți, etc.). Pensula obișnuită colorează atât fondul cât și urmele, astfel că acestea nu se mai pot deosebi. În asemenea situații se folosește pensula magnetică. Ea este formată dintr-un magnet cilindric fixat într-un mâner. Magnetul se introduce într-o pulbere fină de fier redus cu hidrogen. Pulberea se adună la polul magnetului după direcția liniilor de forță. Plimbată pe suprafața cu urme papilare, pulberea aderă doar la urmele crestelor, fondul rămânând curat în majoritatea cazurilor.

Pensula magnetică nu poate fi folosită pentru relevarea urmelor de pe suprafețele cu grăsime și de pe obiectele feromagnetice (fier, oțel, fontă).

De asemenea, și în cazul incendiilor la care s-au folosit substanțe inflamabile, în cazul unor furturi de piese auto sau de alimente, unde rămân urme pe suprafețe grase sau uleioase, acestea nu se mai pot releva cu pensula pentru că se îmbâcsesc.

În astfel de situații, pentru relevare se recomandă clorura de plumb care dă rezultate la prelucrarea suprafețelor grase, mai ales la piese de mașini, obiecte din bachelită, din mase plastice, sticle și bidoane de ulei sau petrol, obiecte și haine din piele cu suprafețe grase, etc. Nu trebuie scăpat din vedere, că această pudră este foarte toxică și acțiunea îndelungată asupra organismului – chiar și în doze mici – poate provoca toxicitate cronică. De aceea, locul unde se lucrează va fi bine aerisit, cele mai indicate fiind chimice cu tiraj de aer prin sistem mecanic de ventilație.

Procedeul de relevare cu clorură de plumb este următorul: în primul rând substanța se usucă bine și se pisează pentru a fi ca o pudră fină uscată (de altfel această recomandare este valabilă pentru toate pudrele relevante). Apoi, pudra se introduce într-un recipient care se atașează la pulverizatorul de pulbere. Orificiul tubului de pulverizare se ține la o distanță de 100-150 mm de urmă și înclinat la 45o față de aceasta.

Se va avea în vedere că jetul de pudră să treacă aproape razant peste vârfurile crestelor urmei (care reprezintă șanțurile).

Praful relevant acționează asupra crestelor papilare din stratul de grăsime sau ulei, pe care le face rezistente, iar procesul consolidării desenului continuă și după terminarea relevării. După evidențierea urmelor, suporturile respective vor fi lăsate la temperatura camerei o perioadă de 24 ore, timp în care urma desenului papilar se consolidează și, în acest stadiu, poate fi fotografiată. După o perioadă de 10 zile urma se solidifică atât de puternic încât factorii externi ca: umezeala, praful, căldura, etc. nu o mai pot distruge.

După cum s-a arătat, alegerea prafului pentru relevare depinde, în mare măsură, de culoarea suprafeței pe care se găsesc urmele papilare.

Dacă urmele se găsesc pe o suprafață multicoloră, pe un ambalaj de țigări, pe un tablou în culori, pe o revistă sau bancnotă, pe obiecte de masă plastică, etc., este necesar să se utilizeze pentru relevare substanțe fluorescente. Urmele relevate cu astfel de pulberi devin vizibile la examinarea sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.

În afară de pudra galbenă fluorescentă, despre care s-a amintit, dintre pulberile care devin fluorescente sub acțiunea razelor ultraviolete se mai recomandă: antracenul, sulfura de zinc, ortosilicatul de zinc, oxină plus pudră de talc 50%, salicilatul de sodiu, cu amidon, oxidul de zinc cu colofoniu, etc.

Urmele de pe metalele cromate sau nichelate nu se pot releva cu pudrele obișnuite și de aceea cea mai indicată este funinginea de camfor sau de polistiren. Funinginea se obține prin arderea unei anumite cantități de camfor ori polistiren sau chiar prin arderea unei lumânări fabricată pe bază de produse petrolifere. Obiectul se trece cu porțiunea care cuprinde urma prin fumul ce rezultă în momentul când acestea ard și funinginea va adera pe locul atins de crestele papilare. Apoi cu pensula fină se șterge surplusul de funingine, iar urma va apărea relevată în negru.

C. Tratamentul chimic

În afara tratamentului optic și mecanic, urmele papilare latente pot fi vizualizate prin tratarea cu o serie de substanțe chimice în stare de vapori sau soluții. Acest tratament se aplică, de regulă, în laborator și permite obținerea de rezultate spectaculoase. O serie de tehnici de relevare chimică pot fi folosite și la locul faptei în cazul obiectelor mici pe care se găsesc urme vechi sau atunci când se utilizează vaporizarea.

Tehnica vaporizării este cunoscută de practicieni sub denumirea de aburire.

4.5. FIXAREA URMELOR PAPILARE

Sub raport procedural, conform prevederilor Codului de procedură penală, principalul mijloc de fixare a urmelor îl reprezintă procesul-verbal de investigare tehnico științifică a locului faptei.

Fixarea în procesul verbal presupune consemnarea exactă și detaliată a urmelor și metodelor de relevare întrebuințate, a locului în care au fost descoperite și a raportului de poziție față de obiectele principale. Totodată, sunt făcute mențiuni privind fotografiile executate, transferarea pe pelicule adezive, inclusiv ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mâini.

Referitor la modul de redactare, la stilul procesului verbal, acesta trebuie să fie caracterizat de claritate, precizie și concizie, nefiind permise formulări sau mențiuni ambigue, echivoce, de natură să determine confuzii, neînțelegeri, false interpretări.

Printre procedeele de fixare a urmelor se mai numără schițele și desenele întocmite la fața locului și care se anexează procesului verbal. Ele nu servesc, însă, decât la stabilirea locului în care au fost găsite și a raportului lor de poziție cu alte obiecte, neputând fi utilizate în cercetarea de identificare.

Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea urmelor atât în cadrul ambianței generale a locului faptei, cât și în calitatea lor de obiecte principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor caracteristice.

Din practică, recomandă ca toate urmele de picioare, indiferent de aspectele sub care se prezintă, să fie fixate prin descriere în procesul-verbal de cercetare la fața locului și prin fotografiere. Afară de aceste procedee, urmele de suprafață se mai pot fixa prin copierea lor cu ajutorul peliculei adezive, iar cele de adâncime prin mulare.

Dacă este cazul, se procedează la înlăturarea corpurilor străine de pe suprafața urmelor. Corpurile străine se ridică cu penseta, cu multă atenție, spre a nu distruge detaliile urmei.

Apa din urmele de adâncime, dacă este în cantitate mare, la început se absoarbe cu o pară de cauciuc, apoi cu pipeta și la sfârșit cu hârtie sugativă, ținând-o în dungă, ușor apropiată de urmă, pentru a-i ocroti detaliile.

a) Descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare a locului faptei, este primul procedeu de fixare a orice fel de urmă. La început se arată zona în care se află, natura obiectelor primitoare, culoarea acestor obiecte, aspectele sub care se prezintă ele, numărul și poziția pe care o au față de diferite obiecte, distanța dintre ele.

La fixarea urmelor create de piciorul desculț, se arată dacă se disting caracteristicile reliefului papilar, urmele degetelor, aspectul general al tălpii, cu arcada pronunțată sau platfus.

În privința măsurării dimensiunilor necesare, se recomandă mai multe sisteme. După unii autori, lungimea urmei plantare ar trebui măsurată, pe axa longitudinală, de la proeminență călcâiului prin urma degetului mijlociu până în dreptul vârfului degetului mare, lățimea tălpii în partea metatarsului, în zona tarsului (partea cea mai îngustă) și lățimea călcâiului.

O altă metodă, denumită rețeaua lui Causse, constă din folosirea unui dreptunghi în care se încadrează urma și acesta, mai ales pentru marcarea detaliilor, să fie împărțit în pătrățele egale. În fine, după o alta părere, lungimea urmei plantare ar trebui să se măsoare din partea posterioară a călcâiului până la extremitatea celui mai avansat deget, iar lățimea în patru locuri, și anume regiunile: metatarso-falangiană, metatarsiană, tarsiană și lățimea călcâiului.

Cea mai potrivită metodă este cea a lui Causse deoarece prin rețeaua sa de pătrate permite stabilirea atât a dimensiunilor urmei, cât și a unor caracteristici individuale ale tălpii. Dacă urma plantară se măsoară fără dreptunghiul împărțit în pătrate, lățimea tălpii ar urma să fie stabilită numai în trei regiuni (metatarsiană, tarsiană și călcâi), pentru că aceste trei regiuni sunt determinate de însăși structura anatomică a tălpii.

b) Fotografierea urmelor de picioare. Pentru început urmele de picioare se fotografiază în ansamblu, indiferent de faptul că sunt create de încălțăminte sau de piciorul desculț, că se prezintă ca urme de suprafață ori de adâncime.

Astfel, pe locul în care se află, se fixează pozițiile ce le au unele față de altele, raporturile în care se află cu obiectele din imediata lor apropiere. Deci, se realizează o fotografie a obiectelor principale.

Pentru această fotografiere, aparatul fotografic se așează pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe zona cu urmele în cauză, la o înălțime care să permită includerea în imagine a întregii suprafețe purtătoare a grupului de urme ce urmează a fi fotografiat.

Iluminarea naturală este cea mai indicată, iar ca iluminare artificială se recomandă lumina becurilor mate. Lumina principală artificială, mai intensă, trebuie să se afle în spatele aparatului de fotografiat, cu razele orientate perpendicular pe urme, și un alt izvor de lumină, de mai mică intensitate, într-o parte laterală a aparatului de fotografiat, care să cadă pe urme sub un unghi ascuțit, spre a crea ușoare umbre, care evidențiază mai bine în imagine detaliile fixate pe această cale.

Dacă urmele sunt imprimate pe suprafețe lucioase, iluminarea urmelor se va face cu două izvoare de lumină, așezate în părțile laterale ale aparatului de fotografiat, orientate spre urme sub unghiuri ascuțite, pentru a evita crearea de pete pe imaginea obținută.

După fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare, se procedează imediat la fotografierea în detaliu a fiecărei urme luate separat. Și pentru realizarea acestor fotografii, de detaliu ale urmelor de picioare, aparatul fotografic va avea obiectivul perpendicular pe urma în cauză. Distanța de fotografiere trebuie astfel reglată ca urma să cuprindă câmpul întregului vizor al aparatului fotografic. Dacă cu unele tipuri de aparate de la asemenea distanță nu se poate fotografia fără mărirea distanței focale utile peste limitele ce le are obiectivul, se recurge la mărirea acestei distanțe prin intercalarea între obiectiv și camera obscură a aparatului fotografic a inelelor intermediare.

La fotografierea în detaliu a urmelor de picioare de suprafață, iluminarea se face cu două izvoare de lumină, de intensitate identică, fixate în părțile laterale ale aparatului fotografic, fiecare să proiecteze lumina pe urmă sub unghiuri ascuțite de același număr de grade. În ceea ce privește urmele de adâncime, iluminarea va consta dintr-un izvor de lumină principală, intensă, aflat în spatele aparatului fotografic, cu razele proiectate perpendicular pe urmă, iar alt izvor de lumină într-o parte laterală a aparatului, cu o lumină mai slabă, proiectată sub un unghi ascuțit pe urmă, ca astfel să se creeze ușoare umbre de relief.

4.6. RIDICAREA URMELOR PAPILARE

Prin ridicarea urmelor papilare se înțelege luarea lor sau a obiectului purtător de urme din câmpul infracțiuniii cu scopul de ale transporta la laborator pentru a fi studiate sau de a fi anexate la dosarul cauzei.

În rapot cu situațiile ivite la locul faptei și cu obiectul purtător al urmei papilare se va aplica una din metodele de ridicare elaborate de criminalistică:

A) prin fotografiere;

B) prin transferare pe pelicula adezivă ;

C) prin mulaj;

D) prin ridicarea obiectelor purtătoare de urme.

A) Ridicarea urmelor papilare prin fotografiere

Fotografierea este metoda principală de ridicare a oricăror feluri de urme și în special a celor de suprafață .Prin această metodă, urmele nu sunt influențate cu nimic, existând posibilitatea ca apoi să se aplice și alte metode de ridicare.

În principiu, urmele papilare se fotografiază la laborator, unde sunt condiții optime.

Urmele papilare se fotografiază la fața locului numai când obiectul pe care se găsesc nu poate fi trasportat la laborator.Sunt fotografiate atât urmele de adâncime cât și cele de suprafață.

Este recomandabil ca de câte ori se va face o fotografie a urmelor la laborator, unde sunt condiții optime.

Urmele papilare se fotografiază la fața locului numai când obiectul pa care se găsesc nu poate fi transportat la laborator. Sunt fotografiate atât urmele de adâncime cât și cele de surafață.

B)Ridicarea urmelor prin transferare pe peliculă adezivă

În diferite situații se pot găsii urmele digitale la care nu se poate realiza ridicarea lor pe cale fotografică, datorită convexității mari a obiectului purtător de urme, ca becuri electrice mici, stilouri eprubete, etc. De aceea după relevare astfel de urme se transferă pe peliculă adezivă.La fel se procedează și cu urmele existente pe obiecte care din cauza poziției lor sau a spațiului îngust nu permit întrebuințarea aparatului fotografic

Pentru ridicarea urmei cu ajutorul peliculuei adezive este necesar ca urma să fie bine relevată numai cu una din pudrele colorate (și nu prin alte metode): după aceea se taie o peleiculă de culoare contrară prafului întrbuințat la relevare (neagră pentru prafurile albe și albă petru prafurile negre sau roșii). Se ia apoi pelicula și după ce se desprinde celuloidul de protecție de deasupra se aplică peste urmă, apăsându-se bine cu degetul dintr-o margine în alta, pentru a elimina aerul. Se va avea grijă să nu se miște pelicula peste urmă, stricând-o. Apoi pelicula se ridică, urma fiind transferată, și peste ea se așează bucata de celuloid de protecție

În cazul utilizării peliculelor adezive, când aceasta nu s-a făcut cu suficientă atenție, la prelucrarea și examinarea lor în laborator se pot comite erori care împiedică identificarea urmei.Trebuie să se țină seama de faptil că prin țransferare urma se înversează ceea ce este în dreapta apare în stânga și invers. De asemenea, urmele relevate cu pudre albe sau de culori deschise vor avea șanțurile negre și creste albe, ceea ce reclamă inversarea lor pe cale fotografică, urmărind ca apoi pozitivul să fie comparat din nou urma reală pentru a se verifica dacă nu s-a strecurat o greșeală care poate crea mari greutăți elucidării cazului.

C) Ridicarea urmelor papilare de adâncime prin mulaj

Urmele papilare de adâncime, în funcție de natura obiectului pe care au rămas pot fi ridicate cu ajutorul mulajelor de stearină, parafină, ceară, ceară cu oxid de zinc,. alginat, latex, ipsos.

Urmele de adâncime ce se ridică prin mulaj se când infractorul a pus mâna sau planta pe chitul proaspăt al geamului, pe obiectele proaspăt vopsite, pe unt ciocalată pe plastilina de la sigiliu, pe lumânările care s-au utilzat în diverse acțiuni infracționiste, pe săpun, pe sol moale, etc.

După ce au fost descoperite și fotografiate, urmele sunt pregătite în vederea ridicării lor cu ajutorul mulajelor. Pregătirea constă în curățirea de obiecte sau de particole străine ce au căzut în urmă după formarea sa. Particolele de praf, nisip, bucățile de sticlă, de vopsea uscată, etc, se îndepărteză fie printr-un curent de aer, fie cu ajutorul unei pensete.

După curățirea sa, urme se împrejmuiește cu plastilină, astfel ca mulajul să aibă o grosime suficientă pentru a nu se sparge ușor.

După pregătirea urmei se prepară pasta pentru turnera mulajului în general, când obiectul primitor este dintr-o materie care se topește ușor (ceară săpun, unt, untură), pasta se prepară din ghis, avându-se în vedere ca praful de ghips să fie mai întîi cernut cu o sită deasă pentru a fi cât mai fin, lucru necesar unei reproduceri cât mai exacte a construcției desenelor papilare.

În cazul când materia în care este formată urma rezistă la temperatură ridicată, se poate executa mulajul din parafină sau din ceară 75% și zincweiss 25%.

În ultima vreme a intrat în practică confecționarea mulajelor dintr-un material foarte fin, numit, alginat. De reținut că acest mulaj reproduce cel mai bine detaliile fine ale desenelor papilare. Tehnica de lucru este următoarea: înainte de prepararea pastei se omogrnizează pulberea de alginat: se dozează amestecul de pulbere și apă cu ajutorul unor măsuri speciale care se găsesc în trusele furnizate de fabrica ce a produs alginatul, utilizându-se o măsură de pudră și trei de apă la temperatura 16-20grade Celsus,se amestecă într-un vas de cauciucul cu ajutorul unei spatule rigide timp de un minut, evitându-se formarea bulelor din aer și se aplică imediat. Priza este completă după câteva minute. Aces mulaj poate fi folosit numai la urmele alate pe obiectele consistente: chit, argilă, lumânări.

Mulajele obținute se vor unge cu tuș foarte fin și se vor rula pe hârtie reproducându-se astfel urma desenului papilar ce va fi apoi fotografiată. Se mai poate rula mulajul fără tuș într-o suprfață presărată cu praf fin, după care se va fotografia urma creată în praf, sub un un unghi de lumină. Dacă urma de praf nu este suficient de reușită, se curăță mulajul cu o pensulă fină și se face o altă urmă.

D) Ridicarea și ambalarea obiectului purtător de urme

În cazul în care urmele invizibile sau vizibile se descoperă pe obiecte ce se pot ridica de la fața locului (sticle, bucăți de geam, bibelouri,etc) acestea se iau avându-se grijă să fie mântuite cu multă precauție (aplicându-se de părțile pe care nu pot rămâne urme digitale). De pildă, dacă pe o sticlă se găsesc urme digitale, aceasta va fi apucată de gât în locul unde se pune dopul în gât, urmând ca degetul arătător de la cealaltă mână să fie plasat pe muchia fundului sticlei de către infractor nu vor pute fi sterse. Când trebuie ridicat un pahar, el va fi apucat între degetul mare și arătător sau mijlociu de asa natură încât un deget să fie plasat pe buza paharului, iar celălat în partea opusă, pe muchia fundului acestuia. Cuțitele vor fi ridicate înfingându-se un dop în vârf și sprijinându-se mânerul cu un deget sau cu podul palmei ori între degete.

Cioburile de geam vor fi prinse marginal între degetul mare și cel mijlociu, iar când sunt mari vor fi ridicate cu ajutorul ambelor mâini fără a se atinge suprafața lor.

Hârtiile se ridică cu penseta.

Când obiectele purtătoare de urme digitale trebuie tansportate la distanțe mai mari, vor fi împachetate ăn cutii în așa fel încât să nu strice urmele. Împachetarea se av realiza cu grijă pentru a se preîntâmpina spargerea sau frecarea obiectului de pereții ambalajului. Nu există rețete general valabile dar se pot arăta cîteva exemple edificatoare. Astfel, se recomandă împachetarea cioburilor de sticlă cu urme digitale folosindu-se plastilină sau chit, care se modelează în formă de sul și se înfinge marginal pe ciob pentru a ține ambalajul depărtat de sticlă prin grosimea plastilinei sau a chitului. Deasupra se va înfășura un material de ambalaj și se leagă pentru a nu se desface. Sticla sau paharul purtător de urme se ambalează între câteva șipculițe așezate de-alungul său, iar la capete se pun plăcuțe de lemn, găsindu-se apoi o metodă oarecare prin care să se fixeze obiectul, de asemenea manieră, încît să nu se miște pe timpul traspotului.Practica a generalizat folosirea cutiilor de carton cu dimensiuni adecvate pentru transportarea obiectelor purtătoare de urme.Aceste cutii trebuie supraveghate pe tot parcursul trasportului.

4.7. PRELUCRAREA ȘI EXAMINAREA URMELOR PAPILARE ÎN LABORATOR

La întoarcerea de la locul faptei, tehnicienii criminaliști aduc în laborator obiectele purtătoare de urme (atunci când urmele nu au fost ridicate de la fața locului), foliile adezive pe culoare albă, neagră sau transparente pe care au fost transferate urmele relevate prin pudrare și filmele pe care a fost înregistrată imaginea urmelor.

In laboratorul criminalistic, începe o activitate deosebit de importantă pentru valorificarea ulterioară urmelor papilare ce are ca scop obținerea unor fotograme mărite ale urmelor papilare, care să fie apte pentru efectuarea comparațiilor dactiloscopice ce vor duce la identificarea persoanei care a lăsat urmele la locul faptei.

Prelucrarea urmelor papilare în laborator cuprinde mai multe etape:

a) relevarea urmelor de pe obiectele purtătoare aduse de la fața locului;

b) fotografierea (realizarea negativului și pozitivului fotografic) urmelor aflate pe obiectele aduse la laborator;

c) eliminarea urmelor ce nu fac obiectul identificării făptuitorului;

d) întocmirea fotogramelor urmelor papilare apte identificării făptuitorului.

A. Relevarea urmelor de pe obiectele purtătoare aduse de la fața locului

Relevarea urmelor papilare în laborator cuprinde, de regulă, aplicarea metodelor de relevare mai dificile, cum ar fi: tratarea cu ninhidrină, vaporizarea cu acid fluorhidric sau cianocrilat, examinarea în radiații U.V. etc., însă nu exclude și aplicarea procedeelor mai simple, atunci când relevarea nu s-a realizat la fața locului.

Punerea în evidență a urmelor ce vor face obiectul examinărilor poroscopice, poate fi considerată, de asemenea, un tip special de relevare, deși pentru vizualizare se folosesc exclusiv sursele de lumină.

B. Eliminarea urmelor ce nu fac obiectul identificării făptuitorului

După realizarea imaginilor fotografice pozitive la scara 4/1, tehnicianul criminalist procedează la:

– examinarea amănunțită a fiecărei urme ( căutarea și marcarea a 12 detalii caracteristice ale desenului papilar , aceasta reprezentând numărul minim de caracteristici coincidente admis de practica judiciară română pentru dovedirea identității între o urmă și o amprentă digitală);

– înlăturarea urmelor care nu îndeplinesc această condiție;

– compararea celor rămase cu fișele dactiloscopice ale persoanelor care au avut acces la locul faptei pe timpul cercetării ( membrii echipei de cercetare, persoanele care au fost primele la fața locului, reclamantul și membrii familiei) precum și ale celor care își desfășurau activitatea în mod curent acolo și au trecut, în mod justificat, prin acel loc înaintea săvârșirii faptei.

Fotogramele urmelor care aparțin acestor persoane sunt atașate planșei fotografice ce însoțește procesul-verbal de cercetare la fața locului cu explicațiile cuvenite.

Concluzii:

Această lucrare se bazează pe elaborarea unei liste de referințe luate din cărțile mai multor autori romani care au elaborate lucrări bazate pe acest domeniu precum Constantin Turai, Sava Valentin, Mina Minovici, Eugen Dobrogeanu, Cămil Suciu, etc dar și pe baza unor acte normative precum Noul Cod de Procedura Penală.

Dactiloscopia are ca obiectiv identificarea persoanelor cu ajutorul amprentelor digitale, papilare și planare. Această metodă de identificare a persoanelor este cea mai frecvent întâlnită în câmpul infracțiunii.

Amprentele papilare sunt considerate cele mai bune metode de identificare a persoanelor deoarece, fiecare amprentă este unică ,se formează chiar dinainte să ne naștem și nu se vor schimba pe tot parcursul vieții.

Pentru a putea identifica persoană a căror urme urme au fost găsite trebuie o cercetare amănunțită și o atenție sporită deoarece deoarece acestea sunt de dimensiuni foarte mici, iar în unele cazuri specialiștii au de-a face și cu fragmente ale desenelor papilare. Este nevoie de o atenție foarte mare pentru a nu șterge din greșeală urmele care aparțin făptuitorului.

BIBLIOGRAFIE:

BERCHEȘAN Vasile, M.Ruiu, Tratat de criminalistică, Editura Little Star,București,2004

CÂRJAN Lazar, “Tratat de criminalistică” Editura Pinguin Book, București, 2005

CORA I., E.Gacea, Dactiloscopia, în Curs de criminalistică ,Academia de Poliție

DRĂGHICI Constantin, Mircea Lupu, Tehnica criminalistică, Fundația Culturală LIBRA, București, 2004

Dicționar de neologisme, Editura științifică, București,1961

Decretul 2432 care a promulgat Legea pentru organizarea poliției generale a statului în 1929 în care se menționa înființarea Biroului Cazierului Judiciar, al controlului Recidiviștilor și al Statisticilor) Monitorul Oficial nr. 159, 21 iunie 1929

Decretul nr. 2637 de aprobare a Regulamentului de funcționare a serviciului cazier și identificare judiciară Monitorul Oficial nr. 270, 19 noiembrie 1936

DOBROGEANU Eugen, Poliția științifică în bibliografia română, Focșani, 1940.

JUKEGIDTRO Oloriz, Manual de identitate

MINOVICI Mina, Tratat complet de medicină legală, vol.II,București,1930

MIRCEA I., Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998,

Noul Cod de PROCEDURĂ PENALĂ, Editura Hamangiu, 2014, art.172.

PĂSESCU Gheorghe și Ion R.Constantin, Secretele amprentelor papilare, Editura Național,

SAVA Valentin, Istoric sintetic al metodelor de identificare judiciară, București,1932.

Scoala românească de criminalistică, Serviciul cultural, presă și editorial, 1975

Scrisoarea adresată lui Juan Vuecetich, publicată în Revista de policia, Uruguay, Montevideo, numărul din 15 aprilie 1906

SUCIU Camil, Criminalistică, Editura didactică și Pedagogică, București, 1972

Tratat practic de criminalistică, vol.V, Cartoteci și colecții de identificare criminalistică, Serviciul editorial și cinematografic, București, 1985

Constantin Țurai, Elemente de poliție tehnică,Dactiloscopia, Tipografia “AL.POPESCU”, București, 1937,

Constantin Turai, Enigmele unei amprente, Moise Terbancea, Constantin Turai, Lidia Cotuțiu, Anca Simionescu, Istoricul descoperirii făptuitorului după urmele desenelor papilare în România, în Scoala românească de criminalistică,

Constantin Țurai, Elemente de poliție tehnică,Dactiloscopia, Tipografia “AL.POPESCU”, București, 1937,

BIBLIOGRAFIE:

BERCHEȘAN Vasile, M.Ruiu, Tratat de criminalistică, Editura Little Star,București,2004

CÂRJAN Lazar, “Tratat de criminalistică” Editura Pinguin Book, București, 2005

CORA I., E.Gacea, Dactiloscopia, în Curs de criminalistică ,Academia de Poliție

DRĂGHICI Constantin, Mircea Lupu, Tehnica criminalistică, Fundația Culturală LIBRA, București, 2004

Dicționar de neologisme, Editura științifică, București,1961

Decretul 2432 care a promulgat Legea pentru organizarea poliției generale a statului în 1929 în care se menționa înființarea Biroului Cazierului Judiciar, al controlului Recidiviștilor și al Statisticilor) Monitorul Oficial nr. 159, 21 iunie 1929

Decretul nr. 2637 de aprobare a Regulamentului de funcționare a serviciului cazier și identificare judiciară Monitorul Oficial nr. 270, 19 noiembrie 1936

DOBROGEANU Eugen, Poliția științifică în bibliografia română, Focșani, 1940.

JUKEGIDTRO Oloriz, Manual de identitate

MINOVICI Mina, Tratat complet de medicină legală, vol.II,București,1930

MIRCEA I., Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998,

Noul Cod de PROCEDURĂ PENALĂ, Editura Hamangiu, 2014, art.172.

PĂSESCU Gheorghe și Ion R.Constantin, Secretele amprentelor papilare, Editura Național,

SAVA Valentin, Istoric sintetic al metodelor de identificare judiciară, București,1932.

Scoala românească de criminalistică, Serviciul cultural, presă și editorial, 1975

Scrisoarea adresată lui Juan Vuecetich, publicată în Revista de policia, Uruguay, Montevideo, numărul din 15 aprilie 1906

SUCIU Camil, Criminalistică, Editura didactică și Pedagogică, București, 1972

Tratat practic de criminalistică, vol.V, Cartoteci și colecții de identificare criminalistică, Serviciul editorial și cinematografic, București, 1985

Constantin Țurai, Elemente de poliție tehnică,Dactiloscopia, Tipografia “AL.POPESCU”, București, 1937,

Constantin Turai, Enigmele unei amprente, Moise Terbancea, Constantin Turai, Lidia Cotuțiu, Anca Simionescu, Istoricul descoperirii făptuitorului după urmele desenelor papilare în România, în Scoala românească de criminalistică,

Constantin Țurai, Elemente de poliție tehnică,Dactiloscopia, Tipografia “AL.POPESCU”, București, 1937,