Examinarea Problematicii Juridice a Calitatii de Subiect de Drept International

Drept

Examinarea Problematicii Juridice a Calitatii de Subiect de Drept International

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Introducere

1. Considerații generale privind subiectele dreptului international

1.1 Noțiunea de subiect a dreptului internațional

1.2 Subiecte originare și subiecte derivate ale raporturilor juridice internaționale

1.3 Statul Republica Moldova ca subiect de drept international

2. Condiții de determinare a subiectelor dreptului internațional

2.1 Personalitatea juridică a subiectului dreptului internațional

2.2 Participarea subiectului la relațiile internaționale

2.3 Răspunderea internațională a subiectului internațional

3. Recunoașterea calității de subiect a dreptului international

3.1 Recunoașterea în dreptul international

3.2 Actul recunoașterii subiectului de drept internațional

3.3 Formele recunoașterii internaționale

Concluzii

Bibliografia

INTRODUCERE

Teza de licență pe care o prezint, cuprinde examinarea problematicii juridice a calității de subiect de drept international, adică acele criterii de identificare a acestor subiecte în societatea internațională.

Actualitatea temei investigate a devenit de o mare importanță în contextul în care în practica internațională apar tot felul de entități care tind să fie recunoscute drept subiecte de drept internațional.

În același context, prezintă importanță și condițiile de determinare sau criteriile care identifică subiectul în viața internațională. Precizarea și reglementarea calității de subiect de drept internațional este importantă. Ea are menirea de a stabili cine sunt destinatarii direcți ai prevederilor și normelor dreptului internațional public și cine sunt cei indirecți.

Am tratat această temă din perspectiva politicii externe, care este o parte a relațiilor internaționale, care studiază relațiile dintre actorii statali din cadrul sistemului internațional și interacțiunile lor cu actori non-statali (organizații interguvernamentale, organizații nonguvernamentale, corporații internaționale etc.). Acest domeniu de studiu este unul din cele mai importante contribuții ale subiectului de drept internațional, care aspiră să aibă personalitate juridică internațională. Căci să nu uităm că participarea subiectului la relațiile internaționale este unul din criteriile de identificare a calității acestuia.

Importanța temei reiese din situația controversată cînd vine vorba de calitatea de subiect internațional, întru-cît precizarea calității de subiect de drept internațional contribuie la indicarea personalității internaționale ale diferiților “actori ai societății internaționale”.

Procesul apariției și evoluției istorice a dreptului internațional este strâns legat de apariția și dezvoltarea statelor, a altor entități internaționale și a relațiilor internaționale. Așa deci, întru-cît o trăsătură caracteristică a subiectului de drept internațional este participarea sa în procesul de elaborare a normelor de drept international, consider că este un motiv întemeiat pentru a dezvolta în următoarea teză problematica calității subiectului de drept international și a mă expune asupra celor cunoscute sau studiate despre societatea internațională.

Scopul și obiectivul meu este să elucidez deosebirile dintre subiectele dreptului internațional și problema calității subiectului de drept international, care este destul de controversată atunci cînd vine vorba de drepturi și obligații. Pentru că nu de puține ori ne întrebăm: “Cine dispune de drepturi și obligații și în ce măsură? Cine are dreptul să participe la viața internațională? Cine răspunde pentru acțiunile sale ?’’. Drept urmare, eu mi-am propus să tratez diferite aspecte și opinii ale doctrinarilor privind calitatea subiectului internațional și să vorbesc în această lucrare despre acele criterii care identifică subiectul internațional în sfera relațiilor internaționale.

De asemenea, în acestă lucrare am urmărit să expun și să dezvolt acele criterii sau condiții de determinare a subiectului de drept international, stabilesc distincții clare între subiectele de drept international pentru ca să înțelegem particularitățile diferitor subiecte ale societății internaționale și ceea ce le determină să-și limiteze planul de acțiuni pe arena internațională.

Prezentarea structurii tezei.

Teza dată este structurată în patru compartimente de bază: introducerea, cuprinsul, concluzii și bibliografia. Capitolele constituie partea de bază a tezei și este alcătuit din trei capitole fiecare la rîndul său avînd trei subcapitole: primul, denumit ‚,Considerații generale privind subiectele dreptului internațional” prezintă o caracteristică a subiectelor dreptului international, de asemenea se precizează cine poate fi și este subiect al dreptului internațional public.

În capitolul doi al tezei, denumit ‚,Condiții de determinare a subiectelor de drept internațional” sunt enumerate acele criterii de identificare ale subiectelor de drept international, care prezintă însăși tematica tezei, iar în ultimul capitolul, denumit ,, Recunoașterea calității de subiect a dreptul internațional” este abordat modul în care subiectele de drept internațional se afirmă sau sunt recunoscute pe arena internațională. De asemenea în acest ultim capitol este descris actul recunoașterii, precum și formele pe care le îmbracă acest act.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării

Cercetarea problemei juridice date se bazează pe studierea materialului doctrinar-teoretic, normativ-legislativ, prin aplicarea metodelor: istorică, juridico-comparativă și logico-practică și pe tratarea acestei teme în plan istorico-juridic, organizațional, astfel, obținînd unele rezultate științifice a căror esență nu epuizează nici pe departe problema, dar prin care se tinde crearea unei viziuni noi asupra ei în contextul actualei probleme cu privire la calitatea subiectului de drept international pentru a realiza un progres.

Baza teoretică și metodologică a tezei o constituie: Constituția Republicii Moldova și alte acte normative la care Republica Moldova este parte, lucrări ale savanților din domeniul dreptului ( Dr.Ion Diaconu, Oleg Bălan, Eduard Serbenco, Alexandru Burian, Victor Duculescu, Dr.Ion M.Anghel, Cristina Ceban, Dumitru Mazilu, ș.a.), autoreferate, teze care reflectă situația subiectelor pe arena internațională, precum și convenții privind subiectele dreptului internațional.

În concluzie pot menționa că este o temă foarte interesantă dar și foarte importantă. Cunoașterea drepturilor și obligațiilor fiecărei entitate și în ce măsură aceste drepturi și obligații sunt folosite, prezintă importanță pentru viața internațională pentru că de apariția noilor entități depinde dezvoltarea dreptului internațional, iar datorită acestui studiu eu am aflat multe lucruri și informații de care nu cunoșteam pîna la momentul dat.

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL

Noțiunea de subiect a dreptului international

Subiectul de drept internațional este o entitate care participă sau poate participa la raporturile juridice reglementate de normele de drept internațional.
Precizarea și reglementarea calității de subiect de drept internațional este importantă. Ea are menirea de a stabili cine sunt destinatarii direcți ai prevederilor și normelor dreptului internațional public și cei indirecți. Pentru precizarea cine poate fi și este subiect al dreptului internațional public este necesară definirea noțiunii de subiect de drept internațional. Dicționarul de terminologie de drept internațional, de la Paris, din anul 1960, arată că este subiect al dreptului internațional “Cel căruia i se adresează regulile de drept internațional pentru a-i impune direct obligații sau să-i atribuie drepturi” . De asemenea, se precizează că termenul de subiect de drept internațional este folosit “în mod obișnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul internațional, este apt să fie titular de drepturi internaționale, să fie legat de obligații internaționale, și să aibă acces la procedurile internaționale”.

În doctrina juridică, subiectul de drept internațional vedem că, de și are o multitudine de definiții, cuprinde și unele elemente comune. “Subiecți ai dreptului internațional așa dar sunt acele entități, care au capacitatea de a participa sau pot participa la relațiile reglementate de normele dreptului internațional”.Aceste entități sunt:

statele, considerate subiecte principale,originale,tipice ale dreptului internațional.

organizațiile internaționale interguvernamentale, care sunt subiecte derivate ale dreptului internațional,deoarece sunt create prin acordul de voință al statelor.

mișcările/popoarele care luptă pentru eliberare nationala, avînd o capacitate limitată.

alte entitati care participa la raporturi juridice internaționale, dar a căror personalitate juridica nu este recunoscuta în dreptul international public.

Așa cum am menționat, subiectele dreptului internațional sunt entitățile care participă la crearea normelor de drept, au calitatea de destinatari direcți ai acestor norme, precum și capacitatea de a-și asuma și exercita drepturi și de a dobîndi obligații în cadrul ordinii juridice internaționale. Într-un concept general, subiectul de drept nternațional este titularul de drepturi și obligații internaționale, participant al relațiilor internaționale.

Specific reglementărilor internaționale, indiferent de natura practică, cutumiară sau convențională, este că acestea sunt create în principal de către aceleași subiecte ce vor fi destinatarii acestor norme. Sigur că, realizarea, adoptarea și eficiența juridică a normelor de drept internațional presupun declanșarea unui proces complex, în cadrul căruia își desfășoară activitatea numeroase persoane, instituții și organisme juridice, dar numai anumitor subiecte le vor fi aplicabile regulile de drept internațional.

În literatura de specialitate se arată că orice entitate juridică ce participă la raporturile reglementate de dreptul international are calitatea de subiect de drept internațional. Aceasta denotă faptul că entitățile participante la „viața internațională”să aibă aptitudinea de a fi titulare de drepturi și de obligații recunoscute de dreptul internațional, precum și de a îndeplini actele juridice aferente.

În acest sens, este notoriu faptul că statele sunt subiectele principale și originare ale dreptului internațional, dar potrivit teoriei pluralității subiectelor de drept internațional, statelor, subiecte directe și nemijlocite, li se alătură și alte subiecte de drept internațional, de la caz la caz, cum sunt: organizațiile internaționale, beligeranții și națiunile care luptă pentru eliberare națională.

De asemenea există numeroase studii prin care sunt scoase în evidență anumite elemente de fond sau formă caracteristice reglementărilor dreptului internațional și prezente în raporturile la care participă și alte entități cum ar fi societățile transnaționale, organizațiile nonguvernamentale și persoanele fizice. Astfel cum aminteam anterior, în viața internațională există un număr mare de participanți, dar potrivit regulilor comunității internaționale, exprimate prin dreptul internațional, acest număr este limitat.

În privința dreptului tratatelor care este ramură a dreptului internațional, calitatea de subiect de drept internațional o include și pe aceea de a fi parte într-un tratat, însă este discutabil această condiție „deoarece calitatea de titular al lui ius contrahendi pe plan internațional, pe care o are o entitate internațională, constituie manifestarea cea mai expresivă și definitorie a faptului că aceasta este înzestrată cu personalitate juridică internațională, pentru că nu ar putea încheia un act juridic decât un subiect de drept, și orice subiect de drept trebuie să poată încheia acte juridice. Faptul că o an viața internațională există un număr mare de participanți, dar potrivit regulilor comunității internaționale, exprimate prin dreptul internațional, acest număr este limitat.

În privința dreptului tratatelor care este ramură a dreptului internațional, calitatea de subiect de drept internațional o include și pe aceea de a fi parte într-un tratat, însă este discutabil această condiție „deoarece calitatea de titular al lui ius contrahendi pe plan internațional, pe care o are o entitate internațională, constituie manifestarea cea mai expresivă și definitorie a faptului că aceasta este înzestrată cu personalitate juridică internațională, pentru că nu ar putea încheia un act juridic decât un subiect de drept, și orice subiect de drept trebuie să poată încheia acte juridice. Faptul că o anumită entitate încheie cu un alt subiect tratate care sunt reglementate de dreptul internațional, atestă prin urmare, în mod esențial, existența calității juridice de subiect de drept internațional al acesteia. Este util de menționat că însăși încheierea de tratate de către entități ce au calitatea de subiect de drept internațional, general recunoscută, cu alte entități juridice cu privire la care există îndoieli în societatea internațională din prisma acestei calități, face ca acestora din urmă să li se ofere un loc în relațiile publice internaționale și, implicit, să li se recunoască elemente ale personalității juridice de drept internațional. Tocmai prin această activitate actuala comunitatea internațională autorizează anumite entități să participe la activitatea internațională, cu un statut juridic distinct și autonom.

Analizând toate opiniile de mai sus, putem constata că elementele definitorii ale subiectului de drept internațional public sunt următoarele:

calitatea de titular de drepturi și obligații internaționale, concretizată în posibilitatea de a dobândi și exercita direct drepturi și de a-și asuma și îndeplini direct obligații, în cadrul raporturilor juridice internaționale, în conformitate cu dreptul internațional public;

aptitudinea de a participa la crearea normelor de drept internațional public, fie pe calea cutumiară – prin practica lor generală, constantă și repetată, fie pe cale convențională – prin acorduri scrise;

capacitatea de a avea acces direct la procedurile jurisdicționale internaționale, pentru a-și apăra drepturile stabilite de dreptul internațional;

aptitudinea de a participa la apărarea dreptului internațional public, prin acțiuni coercitive desfășurate individual sau în colectiv;

aptitudinea de a participa la viața organizațiilor internaționale guvernamentale ca membri cu drepturi depline, ori numai în calitate de observatori (situația popoarelor care-și exercită dreptul la autodeterminare). În concluzie, menționăm că în cadrul dreptului internațional, subiecte de drept pot fi numai acele entități care participă atât la elaborarea normelor dreptului internațional, cât și la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobîndind astfel atît drepturi cît și obligații.

Subiecte originare și subiecte derivate ale raporturilor juridice internaționale

Subiectul de drept internațional este o entitate care participă la raporturi juridice reglementate nemijlocit de dreptul internațional. Din punct de vedere istoric, statele sunt subiecte originare ale dreptului internațional. Ca urmare a constituirii, creșterii numărului și a însemnătății organizațiilor internaționale, acestea sunt înzestrate cu personalitate juridică internațională proprie, distinctă de cea a statelor membre. În afara statelor, în societatea internațională au apărut (ca urmare a intereselor și acțiunii colective a statelor) și alte entități.

În doctrina mai veche, unii autori afirmau că singurul subiect de drept internațional este statul, alții considerând însă că singurele subiecte de drept internațional ar fi persoanele fizice. În prezent s-a format o opinie cvasigenerală conform căreia pe lângă state ca subiecte primare ale dreptului internațional, există și alte subiecte derivate, secundare cum sunt organizațiile internaționale guvernamentale care sunt create de către state. Tot statele sunt acelea care hotărăsc asupra capacității organizațiilor internaționale de a-și asuma drepturi și obligații.

O a treia categorie de subiecte de drept internațional o constituie națiunile care luptă pentru cucerirea independenței și constituirea statului lor. De asemenea, se admite că în anumite limite și Vaticanul are calitatea de subiect de drept internațional. Mult controversată este problema calității de subiect de drept internațional a individului, precum și a unor asociații internaționale neguvernamentale.

În general, competența internațională a acestor entități nu este identică. Până în prezent, în afara statelor, practica internațională confirmă calitatea de subiect de drept pentru națiunile care luptă pentru eliberare – acestea participând la încheierea de tratate internaționale în domeniul lor de activitate, dar există și o convenție specială în materie. De asemenea, Vaticanul încheie tratate cu caracter religios.

Recunoașterea existenței mai multor categorii de subiecte de drept internațional nu înseamnă însă și existența unei identități între natura și întinderea obligațiilor și drepturilor acestora. Așadar,“în dreptul internațional sunt considerate subiecte ale acestuia acele entități care participă, pe de o parte, la elaborarea normelor de drept internațional și, pe de altă parte, la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale”. Acestea ar fi:

statele, calificate drept subiecte originare ale dreptului internațional.

organizațiile internaționale interguvernamentale, care sunt considerate “subiecte derivate” ale dreptului internațional, întrucât iau naștere prin acordul de voință al statelor, dar dobândesc, după acest moment, o personalitate juridică proprie distinctă de acea a statelor care le-au constituit.

În afara statelor și organizațiilor internaționale interguvernamentale, în doctrina actuală, diverse opinii susțin diversificarea entităților ce ar urma să fie incluse în ordinea juridică internațională, ca subiecte distincte, alături de state și organizațiile internaționale interguvernamentale. Acestea ar fi:

mișcările\popoarele care luptă pentru eliberare națională. Acestea sunt destinatare ale unor anumitor obligații, atunci când acționează pe teritoriul diverselor state, altele decât statul de origine, și că organizațiile neguvernamentale pot întreprinde acțiuni proprii în calitatea lor de agenți ai societății internaționale.

alte entități, a căror calitate de subiect de drept internațional este contestată în practica internațională și doctrină.

În funcție de structura acestora distingem categoria subiectelor primare și cea a subiectelor secundare. În categoria subiectelor primare sunt cuprinse toate statele, deoarece acestea au un element natural propriu, și anume teritoriul, în timp ce în cea de-a doua categorie sunt cuprinse organizațiile internaționale, Vaticanul și Ordinul Militar de Malta, subiecte care nu au o bază teritorială în mod natural proprie.

Precizarea și reglementarea calității de subiect de drept internațional este importantă. Ea are menirea de a stabili cine sunt destinatarii direcți ai prevederilor și normelor dreptului internațional public și cei indirecți. Pentru precizarea cine poate fi și cine este subiect al dreptului internațional public este necesară definirea noțiunii de subiect de drept internațional.

Sunt considerate subiecte ale dreptului internațional acele entități care participă la elaborarea normelor de drept internațional și la desfășurarea raporturilor juridice generate de aceste norme, dobîndind astfel drepturi și asumîndu-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale.

Unul din autorii care a tratat noțiunea de subiect internațional este G.Tunkin, care este de părere că subiecții dreptului internațional nu sunt doar acei posesori de drepturi și obligații internaționale, dar în cazurile necesare, poartă răspundere internațională. În această definiție apare o nouă caracteristică a subiectului de drept internațional și anume „răspunderea internațională a subiecțiilor dreptului internațional”. Prin urmare vedem că subiecții nu doar pot fi atrași la răspundere, dar au și capacitatea de a avea acces direct, adică de a-și apăra prin anumite proceduri drepturile. De asemenea, se precizează că termenul de subiect de drept internațional este folosit “în mod obișnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul internațional, este apt să fie titular de drepturi internaționale, să fie legat de obligații internaționale, și să aibă acces la procedurile internaționale.

Toate definițiile date noțiunii de subiect internațional nu pot fi contestate, ci doar completate sau perfecționate întru-cît acestea sunt viziuni ale autorilor, opinii personale și deci nu putem critica opinia cuiva. În doctrină sunt și alte caracteristici ale subiecților de drept internațional și anume:

Capacitatea de a participa la crearea dreptului internațional

Capacitatea de a cere respectarea normelor dreptului interațional de către alți subiecți

Capacitatea juridică de a încheia tratate

Concepțiile cu privire la subiecții dreptului internațional au evoluat, dar pînă în deceniile 4-5 ale secolului al XX-lea, singurele subiecte de drept internațional erau considerate doar statele. Între subiectele de drept internațional statele au un loc preponderent, fiind calificate ca subiecte originale, în raport cu alte entități nestatale considerate în categoria subiectelor de drept internațional.

Statele au mai fost calificate drept subiecte universale , în sensul că își exercită drepturi și își asumă obligații în orice domeniu al relațiilor internaționale, precum și ca subiecte tipice și primordiale ale dreptului internațional. Fiind o categorie socială extrem de complexă, noțiunea de stat este folosită în mai multe sensuri. În sensul cel mai larg al cuvântului, statul e organizatorul principal al activității unei comunități umane care stabilește reguli generale și obligatorii de conduită, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate. În acest sens, statul apare ca o structură politică ce acoperă societatea civilă.

În sens restrâns și concret, statul este “un sistem organizațional, reglementat juridic, care realizează, în mod suveran conducerea unei societăți date, deținând, în acest scop, atât monopolul creării, cât și monopolul aplicării dreptului”. În sensul arătat, noțiunea de stat desemnează puterea publică, autoritatea politică ce se exercită asupra unei populații, aflată pe un anumit teritoriu.

Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele caracteristice, cele mai generale, ale tuturor statelor, indiferent de perioada existenței lor. Iată doar câteva dintre ele:

„Statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniți printr-o legătură națională, locuind pe un teritoriu determinat, care le este propriu lor, și dominat de un Guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine și de a face ca acestea să fie executate”.

„Statul semnifică dimensiunea specifică și esențială a societății politice, societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivități umane relativ omogene și care este guvernată de o putere instituționalizată, având capacitatea și mijloacele de a exprima și a realiza voința unei părți din colectivitate, ca voință generală”.

„Statul este un sistem organizațional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăți (a unui popor stabilit pe un anume teritoriu), deținând în acest scop atât monopolul creării, precum și monopolul aplicării dreptului”. Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridica internațională, adică aptitudinea de a acționa în cadrul comunității internaționale, prin exercitarea drepturilor si asumarea de obligații. Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat”. În virtutea atributului de suveranitate, statul își exercita autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetățenilor săi, precum și asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul si sub jurisdicția sa, edictând legi si aplicând sancțiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta națiunea și a o angaja în raporturi cu alte națiuni. La rândul său, suveranitatea, odată recunoscută, este un garant al independenței.

Din perspectiva celor relatate mai sus, vedem că statele constituie principalele subiecte de drept internațional.Acestea au caracterul de subiecte originare, tipice, fundamentale ale dreptului internațional, întrucât numai statele, în virtutea suveranității lor au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea normelor de drept internațional și își pot asuma în totalitate drepturile și obligațiile prevăzute de dreptul internațional. Statele ca subiecte originare de drept internațional, trebuie înțelese ca entități care au o populație permanentă, posedă un teritoriu determinat, au un guvern propriu și dispun de capacitatea de a intra în relații cu alte state.

Între principalii „actori” ai sistemului actual de relații internaționale se numără, alături de statele-națiune și marile corporații transnaționale- organizațiile internaționale interguvernamentale. În majoritatea cazurilor, organizațiile internaționale oferă nu numai cadrul în care sunt luate deciziile de a coopera, dar și mecanismele necesare pentru transpunerea acestor decizii în acțiuni concrete.

Recurgerea tot mai frecventă in ultimii ani la Organizația Națiunilor Unite , în special la principalul său organ pentru menținerea păcii și securității internaționale – Consiliul de Securitate – probează încrederea sporită a statelor în capacitatea organizațiilor internaționale de a răspunde scopurilor pentru care au fost create.

Organizațiile internaționale guvernamentale au calitatea de subiect derivat al dreptului internațional, care și-au demonstrat rolul de instrumente indispensabile în cadrul sistemului internațional, cu precădere în domeniile economic și social și în sfera drepturilor omului.

Bilanțul organizațiilor universale sau regionale, dedicate înfăptuirii dezvoltării economice și sociale prin asistență tehnică, ajutor financiar sau promovarea comerțului, ca și mecanismele instituite pentru protecția drepturilor omului, poate fi considerat, sub cele mai multe aspecte, ca pozitiv.

Unul din cele mai evidente aspecte ale rolului și contribuției organizațiilor internaționale în statornicirea unei ordini de cooperare în raporturile internaționale, îl constituie identificarea, prin multiplele contacte dintre reprezentanții diferitelor națiuni pe care le facilitează, a intereselor comune ale întregii comunități internaționale.

În cadrul organizațiilor internaționale, care asigură o multitudine de forumuri de dezbateri și canale de negocieri și consultări, din varietatea de abordări a problemelor globale sau regionale se degajă soluțiile convenabile sau acceptabile tuturor participanților.

Organizațiile internaționale servesc astfel nu numai ca instrumente de înlesnire a cooperării dintre națiuni, dar și ca instrumente de creștere a nivelului conștiinței privind realitățile unei lumi interdependente, ale cărei provocări au un caracter global. În plus, ele oferă mijloacele necesare desfășurării procesului de integrare și agregare a intereselor statale dintre cele mai diverse.

Convenția din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale prezintă următoarea definiție a organizațiilor internaționale (interguvernamentale) : „o asociere de state constituită printr-un tratat, avand un act constitutiv, organe comune și personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun”. Unii autori dau definiții mai largi, în sensul că organizația internațională constituie o formă de coordonare a colaborării internaționale în domenii stabilite, pentru care statele au creat un anumit cadru juridic instituțional permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, ce prevede obiectul și scopul organizației, organele și funcțiile lor necesare realizării obiectivelor urmărite.

Organizatiile internationale, subliniaza Gr. Geamanu, pot deveni subiecte de drept numai în raporturile juridice internationale strict necesare realizarii scopurilor pentru care au fost create. Sfera acestor raporturi este așadar condiționată de scopurile pentru care au fost create, de unde rezultă în consecință că și personalitatea lor juridica este supusă acelorași restrîngeri.

Potrivit unei alte opinii, la considerarea unei organizații internaționale drept persoană juridică trebuie avute în vedere, în mod cumulativ, urmatoarele criterii:

componența sa statală;

existența unor scopuri ce interesează un numar însemnat de state;

izvorul ei internațional (tratatul pe baza căruia a fost înființată);

posibilitatea de a participa la raporturi de drept internațional.

Acestor elemente trebuie să li se adauge, dupa părerea mai multor doctrinari, capacitatea unei organizații internaționale de a exprima în relațiile sale cu alte subiecte de drept o voință proprie.

Acordurile încheiate de O.N.U. (precum și de către celelalte instituții specializate) cu un mare numar de state, inclusiv cu state care nu fac parte din Organizație, atestă aptitudinea sa de a exprima o astfel de voință.

În limitele deja arătate, organizațiile internaționale se bucură de anumite drepturi proprii, care le sunt necesare pentru îndeplinirea functiunilor lor. Între aceste drepturi se numără și privilegiile și imunitățile de care se bucură ele pe teritoriul statelor membre. Acordarea acestor privilegii și imunități constituie un alt criteriu pentru recunoașterea calității lor de subiecte de drept internațional, a personalității lor juridice internaționale. În încercarile de a pune pe picior de egalitate organizațiile internaționale cu statele și de a promova în acest fel ideea necesității unei organizații suprastatale, ca mijloc de a impune respectarea normelor dreptului internațional, de a asigura pacea și securitatea, o serie de autori din occident nu ezită să se folosească și de acest element- personalitatea juridica internationala a organizatiilor internationale ca argument în sprijinul tezelor lor.

Este frecvent citată în acest sens opinia juristului norvegian F. Seyersted care sustine că "o organizație internațională odată creată este subiect de drept internțional și în această calitate ea are aceleași capacități, potrivit normelor dreptului internațional, ca și orice alt subiect de drept internațional, afară doar dacă este exclusă prin anumite reguli speciale să îndeplinească unele acte". Admiterea unui asemenea teze contrazisă și de avizul C.I.J. din 1949 (care subliniază că recunoașterea personalitătii juridice a O.N.U. nu înseamnă, sub nici o formă, a-i conferi caracterul unui suprastat) s-ar putea face doar prin negarea deosebirilor fundamentale care există între state și organizațiile internaționale.

Astfel, în timp ce statele se constituie prin putere proprie, se bucura de suveranitate – organizațiile internaționale, care iau ființa numai prin voința comună a statelor care le compun, sunt o creație a acestora. Suveranitatea aparține numai statelor și niciodată organizațiilor internaționale.

Din punct de vedere al personalitatii juridice, orice stat este și subiect de drept, în timp ce numeroase organizații sunt lipsite de o asemenea însușire. Chiar și acelea care întrunesc cerințele pentru a fi subiecte de drept internațional sunt, dupa cum s-a aratat, diferențiate prin întinderea capacității lor, aceasta fiind restrînsă la drepturile si obligațiile înscrise în actele lor constitutive. Statele au avantajul că se bucura în deplinătatea calității lor de subiecte de drept international.

Organizațiile internaționale neguvernamentale se constituie, de regulă, potrivit legii interne a statului în care sunt înregistrate. În raporturile cu statele respective ele sunt în general considerate ca simple asociații interne, supuse propriei legislații referitoare la aceste categorii de persoane juridice, iar în raporturile lor cu organizațiile interguvernamentale se admite că ele pot să participe la activitatea acestora, cu condiția că statutul organizațiilor interguvernamentale să prevadă posibilitatea unei asemenea participări.

Societățile transnaționale sunt, în general, tot societăți de drept intern. Datorită faptului că activitatea lor se desfășoară pe teritoriul mai multor țări, că au o forță economică și o diversitate mare a activităților care fac necesar să intre în raporturi cu toate statele în care activitatea lor e permisă, încheind și convenții cu acestea în variate probleme privind statutul și activitatea lor, s-au emis și opinii în sensul că asemenea organizații încheie acte de drept internațional, că ar putea, deci, avea calitatea de subiect de drept internațional.

În stadiul actual de dezvoltare a dreptului internațional nu se poate afirma, însă, că atât organizațiile internaționale neguvernamentale, cât și societățile transnaționale au dobândit trăsăturile unor subiecte de drept internațional. Dar datorită faptului că acestea încheie diferite tratate, s-au format opinii cum că prin conținutul acestor tratate pe care le încheie cu organele statelor pe teritoriul căruia activează acestea ar putea dobîndi calitatea de subiect a dreptului internațional.

Mișcările\popoarele care luptă pentru eliberare națională,

Popoarele

Calitatea de subiect de drept internațional al poparelor rezultă din prevederile Cartei ONU, care face referire la ele încă din art. 1, alin. (2) : ”unul din scopurile organizației este cel de a dezvolta relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele”și se întemeiază pe afirmarea principiului autodeterminării ca principiu fundamental al dreptului internațional.

Pentru ca o entitate să poată fi considerată popor, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Să fie determinată, să aibă o identitate evidentă;

Să aibă legătură cu un anumit teritoriu.

Este general acceptată norma potrivit căreia minoritățile naționale nu pot fi

considerate popoare și în consecință nu se bucură de dreptul la autodeterminare. Minoritățile sunt definite ca fiind grupuri umane aflate pe un anumit teritoriu, care au în comun anumite elemente și care conviețiuiesc cu o populație mai numeroasă decât ele. Spre deosebire de minorități, popoarele sunt majoritare pe teritoriul respectiv. Uneori, aleași grup umane poate fi în același timp un popr într-un anumit teritoriu și o minoritate în alt teritoriu.

Mișcările de eliberare națională

Mișcările de eliberare naționalaă care acționează pe un anumit teritoriu pot stabili relații internaționale cu state sau cu alte mișcări de același tip. Pentru a fi recunoascute ca subiecte de drept internațional, mișcările de eliberare națională trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Să aibă organe proprii de conducere, reprezentative;

Să exercite autoritatea de facto pe un anumit teritoriu;

Acest teritoriu să reprezinte o parte însemnată din teritoriul statului în care

acționează;

Să constituie o forță organizată, capabilă să ducă până la capăt lupta de

eliberare națională în vederea constituirii unui stat independent. Această ultimă condiție trebuie privită în legătură cu situația tranzitorie în care trebuie să se găsească mișcarea respectivă.

Odată recunoscute, mișcările de eliberare națională dobândesc un statut juridic special, în temeiul căruia se bucură de anumite drepturi, precum dreptul de a beneficia de normele dreptului internațional umanitar, dreptul de reprezentare diplomatică, dreptul de a dobândi statului de observator pe lângă organizații internaționale.

Vaticanul și Ordinul Suveran de Malta

În dreptul internațional, printre subiectele sale, întâlnim și anumite colectivități nestatale cum este cazul Sfântului Scaun și a Ordinului Suveran de Malta. În literatura de specialitate se apreciază că instituția Sfântului Scaun este reprezentativă în procesul de reconceptualizarea dreptului internațional, în sensul acceptării în sfera subiectelor dreptului internațional și a altor entități decât cele tipic statale, marcând astfel trecerea de la categoria subiectelor de drept cu o organizare esențialmente teritorială, la cele care au un caracter totalmente diferit. Deci, se apreciază că statutul de subiect de drept internațional al Sfântului Scaun nu se bazează pe caracterul său teritorial, acesta fiind doar un rezultat necesar, ci mai degrabă rolul primordial în această calificare rezultă din poziția Papei ca șef al unei organizații mondiale, Biserica Romano – Catolică. Astfel, la anexarea Statelor Papale aflate până în 1870 sub suveranitatea Sfântului Scaun, suveranitatea Papei nu a fost contestată. Urmare încheierii Tratatului de la Laterano (1929) între Italia și Sfântul Scaun, acesta din urmă era recunoscut ca subiect statal suveran cu numele de Vatican.

În doctrină mai există dispute în privința acceptării Vaticanului ca subiect de drept internațional de tip statal, într-o opinie argumentându-se că acestuia îi lipsesc elementele faptice și juridice specifice statului (suveranitatea și independența), teritoriul său este foarte restrâns și nu beneficiază de o autonomie a serviciilor sale publice. Cu toate acestea Vaticanul se comportă în viața internațională ca un subiect de drept internațional, fiind membru în numeroase organizații internaționale, are calitatea de observator în cadrul ONU, participă la realizarea de tratate și convenții cu caracter umanitar, iar uneori suveranul pontif mediază și acordă bune oficii în soluționarea unor diferende internaționale. De asemenea, Vaticanul are capacitatea de a încheia tratate internaționale.

În prezent, Vaticanul este acceptat ca subiect de drept internațional sui generis, particularizându-se prin organizarea sa și funcția pe care o îndeplinește. Statutul de subiect de drept internațional se fundamentează pe ideea tradițională că Papa este „suveran secular din perioada de formare a dreptului internațional, pe de o parte, precum și că este șeful unei organizații mondiale, Biserica Romano – Catolică, pe de altă parte.

Doctrina italiană consideră că Vaticanul este un stat autentic din 1929. Totuși, Vaticanului îi lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat:

teritoriul este restrâns și supus unor regimuri juridice multiple;

populația este foarte mică;

naționalitatea are caracter temporar și supletiv ;

nu posedă autonomia serviciilor sale publice;

Caracterul statal al Vaticanului este recunoscut de statele din comunitatea internațională cu care acesta întreține relații diplomatice. Vaticanul întreține relații speciale cu Italia și are relații cu alte state. De asemenea, Vaticanul are capacitatea de a încheia tratate internaționale în interesul Bisericii și în scopuri spirituale sau în domeniul temporal.

Cu toate acestea, Vaticanul are o personalitate internațională mai redusă, neîntrunind toate cerințele unui stat. Deși Vaticanul are asupra teritoriul jurisdicție suverană, suveranitatea să nu este deplină. El are organizare administrativă în probleme religioase. Cetățenia Vaticanului are caracter special și nu afectează cetățenia originară a persoanei respective. Vaticanul nu este un stat în adevăratul sens al cuvântului, însă acesta este considerat în esența egal cu statele în relația inter-partes. Vaticanul este subiect de drept internațional chiar dacă nu poseda elementele specifice statului. Tratatul de la Lateran stipulează existența unui stat suveran atât în interiorul granițelor sale, cât și în domeniul internațional conferindu-i statut de subiect de drept internațional lucru care reiese din relațiile diplomatice pe care Vaticanul le incheie cu celelalte state, chiar dacă elementele unui stat lipsesc în cazul Cetații Vaticanului: teritoriul este restrâns, populația este extrem de redusa (cateva sute). În concluzie, Vaticanul este un subiect de drept internațional cu trăsături proprii.

Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta, a cărui denumire completă este Suveranul Ordin Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim este unul dintre subiectele cu recunoaștere a personalității internaționale.

A fost înființat în jurul anului 1050, la Ierusalim, cu scopul de a administra un spital pentru pelerinii din Țara Sfântă. În 1113, Papa Pascal al II-lea a recunoscut Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta ca ordin religios. Ulterior, Ordinul a devenit militar pentru a-i apăra pe bolnavi, pelerini și teritoriile creștine din Țara Sfântă. A avut inițial ca bază teritorială insula Rhodos, apoi Malta, iar din 1834 stabilindu-și sediul la Roma, pe lângă Suveranul Pontif.

Ordinul este condus de un Mare Maestru căruia i se recunosc drepturi suverane, cum sunt cel de legație activă și pasivă.

Ordinul își desfășoară activitățile caritabile pentru bolnavi, nevoiași și refugiați de mai mult de nouă secole. S-a consacrat acestei obligații de-a lungul secolelor cu mijloace conforme spiritului timpului.

Ordinul nu este parte la nici un tratat internațional, motiv pentru care este considerabil contestată calitatea sa de subiect de drept internațional. Marele Maestru întreține relații diplomatice cu Vaticanul, San Marino, Spania, Haiti. De asemenea se bucură de dreptul de suveranitate și întreține relații diplomatice cu peste 90 de țări.

Pentru a-și putea duce la îndeplinire îndatoririle instituționale poate constitui organizații dependente, asemenea organizații își desfășoară activitatea în peste 120 țări.

Statutul individului în dreptul internațional

În doctrina juridică s-au exprimat opinii diferite în această problemă. Evoluția postbelică a dreptului internațional, îndeosebi sub aspectul extinderii sferei sale generale de reglementare și la statutul persoanei fizice luate individual, a readus în discuție această problemă. În prezent, pentru argumentarea tezei „individul, subiect de drept internațional‖ se folosesc următoarele susțineri:

individul este subiect al răspunderii penale în dreptul internațional pentru: fapte considerate infracțiuni în convențiile internaționale (se argumentează în sens contrar că, de fapt, în acest caz persoanele sunt pedepsite în temeiul legilor interne și rămân sub jurisdicția internă a statului).

individul este destinatar direct al unor norme din comunitățile internaționale;

individului i se recunoaște calitatea de parte în fața unor instanțe internaționale, putând chiar declanșa acțiuni (în cadrul sistemului european și intraamerican de protecție a drepturilor omului, în fața Curții de Justiție a Comunității Europene).

În cazurile mai sus menționate se argumentează în sens opus că, de fapt, valorificarea acestor drepturi se face prin intermediul statelor, ca urmare a exercitării voinței suverane a statului.

Reglementări interstatale privind promovarea și protecția internațională a drepturilor omului sau răspunderea persoanelor particulare pentru fapte ilicite cu caracter internațional (piraterie maritimă sau aeriană, falsificarea de monedă, trafic de stupefiante ș.a.) oferă argumente de drept pozitiv multor autori, pentru a conferi și individului un statut determinat de drept internațional.

Unii autori conferă individului personalitate internațională similară statelor. O asemenea opinie rămâne însă și astăzi minoritară, marea majoritate a autorilor recunoscând persoanelor fizice aspecte ale unui statut internațional limitat și derivat, în raport cu statele care sunt și rămân subiecte primordiale ale dreptului internațional. Individul rămâne, prin natura situației sale juridice, subiect al dreptului intern, fără ca aceasta să excludă, sub aspecte prevăzute expres în acte interstatale, incidența asupra sa a dreptului internațional cu privire la drepturile și obligațiile internaționale. Suveranitatea națională încetează să mai păstreze un caracter rigid, de izolare a individului față de dreptul internațional, căpătând transparența care permite, prin acordul statelor, legătura între persoana fizică și normele juridice internaționale. Sunt create astfel de drepturi și obligații internaționale nu numai pentru state, dar și pentru indivizi, privind mai ales drepturile și libertățile fundamentale ale omului și răspunderea internațională a persoanelor particulare.

Deși sub toate aceste aspecte persoanele fizice sunt tot mai prezente în plan internațional, perspectiva consolidării acestei evoluții fiind favorabilă, nu se poate vorbi încă de o recunoaștere a calității lor de subiecte de drept internațional.

Persoanele fizice nu sunt creatoare de norme de drept și nici nu au atribuții proprii ăn realizarea acestor norme. Drepturile și obligațiile lor fiind stabilite de către state atît în baza legilor interne, cît și prin convenții internaționale.

1.3 Republica Moldova ca subiect de drept internațional

Începând cu luna aprilie 1990, perioada în care a început să funcționeze primul Parlament ales în mod democrat, în baza pluralismului de candidați, nu se putea vorbi încă de ieșirea din componența URSS, deși, Constituția URSS (art.72) și Constituția RSSM (art.69) prevedeau dreptul de părăsire liberă a Uniunii. Acest drept însă, era un drept declarat, ne fiind determinat mecanismul cum ar avea loc procesul autodeterminării.

Declarația de Independență a Republicii Moldova constituie începutul a noi valori, care respectă egalitatea în drepturi a societății și a valorilor umane. Declarația de Independență a Republicii Moldova avea adresare către Organizația Națiunilor Unite unde se cerea de a deveni membru cu drepturi depline în organizația mondiala și în agențiile sale specializate. Organizația Națiunilor Unite constituie Carta Națiunilor Unite din 1945, semnată la 26 iunie în San Francisco , unde are ca scop de a opri acțiunile negative asupra statelor, astfel îndemnînd popoarele de a crea condiții pentru respectarea justiției, promovarea progresului social și libertatea de care are nevoie societatea, menținerea păcii între popoare și securității internaționale.

Momentul de afirmare a Republicii Moldova a constituit un fenomen de stabilire a relațiilor externe. Ca urmare a acestor etape de consolidare a statului în emanciparea relațiilor externe s-a înființat ambasade la Chișinau și într-o perioadă progresivă au apărut oportunități naționale de consolidare a obiectivelor internaționale.

Pentru a crea și a respecta condițiile de participare a Republicii Moldova la dezvoltarea internaționala, pe plan extern a fost nevoie de a fi implementate strategii de viitor în domeniul juridic, activități diplomatice pe întregul arial al practicii externe și a politicii internaționale.

Statutul Republicii Moldova a fost din totdeauna o problemă discutată de specialiștii în domeniu, dar ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că astăzi Republica Moldova este o realitate, un stat suveran și independent, apărut pe harta lumii drept consecință a destrămării imperiului sovietic, fapt care îi justifică apariția.

Un pas important în democratizarea vieții politice din republică l-a constituit alegerile parlamentare din 25 februarie 1990, apreciate ca primele alegeri democratice. Deși alegerile nu s-au desfășurat în condițiile unui pluralism politic real, totuși candidații au avut posibilitatea să participe în condiții egale la campania electorală, rezentându-și platformele în fața electoratului.

În urma scrutinului, în Sovietul Suprem au fost aleși 380 de deputați, majoritatea dintre ei fiind înaintați și susținuți de noile formațiuni politice în componența forului legislativ suprem al republicii au intrat reprezentanții mai multor formațiuni politice cu programe diverse. Pornind de la realitate și fiind ghidați de conjunctura internă și externă, într-o perioadă relativ scurtă, Sovietul Suprem a elaborat și a aprobat un set de legi și hotărâri, care au creat baza juridică și au trasat direcțiile principale de dezvoltare a noului stat, Republica Moldova.

Analizând activitatea Sovietului Suprem al RSSM, vom observa că începând cu aprilie 1990 s-a mers pas cu pas spre declararea Independenței la 27 august 1991. Chiar la prima ședință a Sovietului Suprem, exprimând voința poporului, a fost confirmată hotărârea revenirii la vechile atribute ale statalității moldovenești, adoptându-se un nou Drapel de Stat, Tricolorul – albastru, galben, roșu – simbol oficial al suveranității.

Pe parcursul următoarelor ședințe au fost adoptate un șir de documente pentru constituirea și consolidarea statului. La sesiunea întâi a noului Parlament au fost, de asemenea, create organele abilitate cu realizarea politicii externe.

Astfel Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova i-a fost pusă sarcina de a promova politica externă a Republicii cu alte state și organizații internaționale și negocierea sau participarea la negocierea tratatelor și acordurilor internaționale.

Exprimând voința poporului, la 23 iunie 1990, prin adoptarea Declarației Suveranității, Sovietul Suprem proclamă Republica Sovietică Socialistă Moldova stat suveran. În conformitate cu Declarația Suveranității, Moldova își „exprimă adeziunea față de principiile și normele dreptului internațional unanim recunoscute, respectă Statutul Organizației Națiunilor Unite și declară voința de a conviețui în pace cu toate țările și popoarele, de a nu admite confruntări în relațiile internaționale, interstatale și interetnice”.

În continuare se menționează că „RSSM în calitate de subiect cu drepturi egale al relațiilor internaționale se declară o zonă demilitarizată”.

Analizând principiile pe baza cărora a fost emisă, menționăm că Declarația Suveranității Republicii Moldova a fost primul pas important spre autodeterminare. În scopul consolidării suveranității, la 27 august 1991, în baza hotărârii Marii Adunări Naționale, Parlamentul, prin majoritate absolută de voturi, a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova.

Înaltul organ legislativ al republicii, în ceasul responsabilității supreme, săvârșind un act de justiție în concordanță cu istoria neamului, cu normele de morală și de drept internațional, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populații a Republicii Moldova și în fața întregii lumi a proclamat solemn că:

Republica Moldova este stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și dorințele poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale.

Republica Moldova solicită tuturor statelor și guvernelor lumii recunoașterea independenței sale, proclamată de Parlamentul liber ales al Republicii și își exprimă dorința de a stabili relații politice, economice, culturale și în alte domenii de interes comun cu țările europene, cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de relații diplomatice cu acestea.

Proclamarea independenței a pus doar începutul procesului creării bazei juridice a unui stat nou, numit Republica Moldova. Evoluția ulterioară a evenimentelor a demonstrat că realizarea suveranității și independenței de facto constituie o problemă extrem de dificilă și de lungă durată. Acest lucru nu poate fi grăbit sau minimalizat, deoarece suveranitatea și independența reală a țării se constituie doar în urma unor transformări radicale în societate. Aceste transformări prevedeau trecerea societății:

de la politic totalitar la cel democratic;

de la sistemul administrativ centralizat de comandă la relațiile de piață în toate sferele vieții sociale;

de la o parte a statului centralizat la constituirea unui stat suveran și independent.

Noua situație a Republicii Moldova crea condiții mai favorabile pentru activitatea de politică externă, însă pentru aceasta statutul de stat suveran și de subiect al relațiilor internaționale trebuia să fie recunoscut.

În calitate de stat suveran și independent, Moldova „solicită tuturor statelor și guvernelor lumii recunoașterea independenței sale și își exprimă dorința de a stabili relații politice, economice, culturale și în alte domenii de interes comun cu toate țările lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de relații diplomatice cu acestea, potrivit normelor de drept internațional și practicii existente în lume”.

Prima țară care a recunoscut independența Republicii Moldova a fost România. În aceeași zi a fost anunțată Declarația Guvernului României prin care se recunoștea independența Republicii Moldova și se declara pregătirea să se procedeze la stabilirea de relații diplomatice și acordarea sprijinului necesar pentru consolidarea independenței statului nou, menționându-se că „această hotărâre de importanță capitală se înscrie în mod logic în procesul de înnoiri democratice, de destrămare a structurilor totalitare, care au loc în URSS”.

Procesul recunoașterii a evoluat foarte rapid, ajungându-se astăzi ca Republica Moldova să fie recunoscută de toate statele ONU. În șirul evenimentelor importante ce s-au derulat în republică după proclamarea independenței, se înscrie și adoptarea la 29 iulie 1994 a noii Constituții.

Art.1 al Constituției Republicii Moldova stabilește suveranitatea și independența, iar art.2 prevede că suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative.

Republica Moldova se obligă, prin art.8 al Constituției RM, să respecte Carta Organizației Națiunilor Unite și tratatele la care este parte, să-și bazeze relațiile cu alte state pe principiile unanim recunoscute ale dreptului internațional.

Astfel spus, Republica Moldova urma să-și exercite calitatea de subiect de drept internațional public prin:

Încheierea tratatelor internaționale și aderarea la cele existente;

Aderarea la organizațiile internaționale cu caracter universal, regional, subregional, locale sau specializate în calitate de membru;

Stabilirea relațiilor diplomatice cu alte state.

După proclamarea independenței, situația Republicii Moldova, în calitate de subiect al relațiilor internaționale, obține noi caracteristici, determinate primordial de recunoașterea Republicii Moldova de către comunitatea internațională, iar politica externă a statului nostru a trecut prin mai multe perioade de maturizare. De la formalizarea juridică a suveranității și independenței, la stabilirea relațiilor diplomatice cu statele lumii și, la plasarea țării în sistemul relațiilor internaționale.

Recunoașterea și afirmarea RM ca stat a constituit integrarea sa în circuitul internațional în calitate de actor cu drepturi depline este rezultatul unor eforturi reale pe plan extern al țării noastre.

Pe parcursul a 18 ani de la proclamarea independenței sale, RM a fost recunoscută de toate statele membre ale ONU și întreține relații diplomatice cu mai mult de 124 din ele, iar până în prezent a încheiat peste 1532 de tratate și acorduri bilaterale cu alte state și circa 910 de Convenții internaționale multilaterale, de asemenea, participă în cadrul a peste 115-119 de organizații internaționale.

Tipurile tratatelor bilaterale încheiate de Republica Moldova se referă la: dubla impunere, comerțul și cooperarea economică, asistența umanitară și cooperarea tehnică, stabilirea relațiilor diplomatice, călătorii reciproce … etc.

În prezent activitatea în cadrul ONU este foarte importantă, fapt

ce a condus la dinamizarea prezenței statului nostru în viața internațională, dezvoltarea și extinderea relațiilor de prietenie și cooperare cu membrii comunității internaționale precum și crearea în continuare a unui climat favorabil obținerii pe linia ONU de asistență tehnico-financiară pentru procesul reformelor din țară.

Republica Moldova continuă să-și intensifice raporturile cu instituțiile specializate din sistemul ONU, în primul rând cu Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Organizația Internațională a Muncii, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Internațională a Aviației Civile etc.

În februarie 1993, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și-a înființat la Chișinău o reprezentanță, care reprezintă un sprijin real pentru Moldova.

Poate fi apreciată ca fructuoasă colaborarea Moldovei cu organizația regională OSCE membră a cărei a devenit la 31 ianuarie 1992. Problemele cu care se confruntă RM, fiind susținute corect de acest organism, beneficiind astfel de un sprijin permanent, în special, în acțiunile autorităților moldovenești orientate spre soluționarea conflictului transnistrean și urgentarea finalizării retragerii de pe teritoriul său a formațiunilor militare ruse prin implementarea angajamentelor asumate de către Federația Rusă în conformitate cu deciziile Summit-ului OSCE de la Istambul din 1999.

În continuare a urmat noi acțiuni spre integrare în alte organizații internaționale, de stabilire și dezvoltare a relațiilor cu țările lumii.

Moldova a demonstrat că politica sa este perfect compatibilă cu constituirea noilor legături prietenești cu alte țări și organisme internaționale.

Participarea la Programul NATO „Parteneriat pentru Pace”, a adus Republicii Moldova numeroase beneficii politice, economice și de securitate și a determinat apropierea dintre țara noastră și Alianța.

La 21 decembrie 1991 a fost semnat Protocolul de constituire a Comunității

Statelor Independente, Republica Moldova a colaborat economic în cadrul acestei Comunități, iar în 1994 devine membru al CSI.

Aderarea Republicii Moldova la Comunitatea Statelor Independente a fost condiționată de un șir de cauze obiective, printre care lipsa dependenței față de Rusia și Ucraina în ceea ce privește materia primă și carburanții.

Un obiectiv strategic, prioritar și ireversibil al politicii externe a Republicii Moldova este integrarea în Uniunea Europeană, „deoarece pentru RM nu există altă cale de afirmare decât integrarea deplină în lumea civilizată contemporană”.

Dialogul politic dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană a fost instituit oficial prin semnarea Acordului de Parteneriat și Cooperare la 28 noiembrie 1994, iar lansarea dialogului – după intrarea în vigoare a Acordul de Parteneriat și Cooperare la 1 iulie 1998.

Prin urmare, politica Europeană de Vecinătate a extins dialogul politic, incluzând astfel de subiecte ca soluționarea conflictului transnistrean, cooperarea în Europa de Sud-Est etc., dar colaborarea în aceste domenii la nivel formal nu are o bază juridică și depinde de starea relațiilor dintre părți, iar în cazul conflictului transnistrean – inclusiv de starea și evoluția relațiilor dintre Uniunea Europeană-Rusia și Uniunea Europeană-Ucraina.

Evaluarea activității Republicii Moldova pe plan extern demonstrează că pozițiile internaționale ale țării noastre au continuat să se consolideze. Au fost extinse considerabil relațiile diplomatice, s-au aprofundat și diversificat relațiile bilaterale și multilaterale, s-a consolidat baza juridică a colaborării internaționale a Republicii Moldova prin încheierea unui șir de acorduri bilaterale și aderarea la numeroase convenții multilaterale generale.

Realizările politicii externe moldovenești s-au datorat efortului comun al întregii societăți în vederea consolidării independenței și suveranității țării, constituirii statului de drept, depășirii crizei economice și creării unei economii de piață, care să corespundă cerințelor de îmbunătățire a vieții cetățenilor.

În această ordine de idei, MAE IE consideră că o primă etapă importantă, care ar putea fi calificată drept cantitativă, de stabilire și diversificare a relațiilor bilaterale și de afirmare în cadrul principalelor organizații internaționale, a fost depășită în general cu rezultate pozitive.

Realizările Republicii Moldova, activitățile actuale ale statului la nivel universal, regional și subregional, apreciate pozitiv de comunitatea internațională, principalele organizații internaționale ONU, OSCE, Consiliul Europei, Uniunea Europeană, NATO și altele, demonstrează cu lux de amănunte că formarea Republicii Moldova ca stat suveran, independent și subiect de drept internațional public este un fapt împlinit.

CONDIȚII DE DETERMINARE A SUBIECTELOR DREPTULUI INTERNAȚIONAL

Personalitatea juridică a subiectului dreptului internațional

Calitatea de subiect al dreptului international definește situația juridică a unei entități ca titular de drepturi și obligații internaționale. În dreptul internațional important este nu numai aptitudinea de a avea drepturi și obligații, ci și posibilitatea practică de a le exercita. Juristul African N.Mugerwa indică trei elemente esențiale ale calității de subiect al unui sistem de drept :

Subiectul să aibă drepturi și obligații;

Să fie capabil a răspunde pentru acțiunile sale;

Să aibă capacitatea de a intra în raporturi juridice cu alte subiecte de drept internațional;

Din definițiile date de mai mulți autori cu privire la calitatea subiectului internațional, gasim mai mult sau mai puțin aceeași opinie și anume că pentru a putea fi considerat subiect de drept internațional al unei ordini juridice, o entitate trebuie trebuie sa fie titulară de drepturi și obligații internaționale, adică de a avea personalitate internațională, să aibă capacitate de a intra în raporturi juridice internaționale cu alte subiecte recunoscute de practica internațională și nu în ultimul rînd să poarte răspundere pentru acțiunile sale.

Sintetizând, subiectele dreptului internațional public sunt entități cu personalitate juridică internațională, concretizată în aptitudinea lor de a dobândi și exercita direct drepturi și de a-și asuma și îndeplini direct obligații în cadrul raporturilor juridice internaționale, aptitudine izvorâtă din calitatea lor de creatoare, destinatoare și apărătoare ale dreptului internațional public. O foarte mare perioadă din istoria relațiilor internaționale, doar statele au fost subiecte ale raporturilor juridice internaționale. Cu trecerea timpului, creșterea complexității societății internaționale a determinat apariția unor noi subiecte ale dreptului internațional. Deși veche și foarte controversată în doctrină, problema subiectelor de drept internațional nu este astăzi codificată. Dacă în raport cu unele entități opinia cvasiunanimă este că au personalitate juridică internațională, în situația altora nu s-a ajuns încă la concluzii care să ofere o certitudine.

Dicționarul de drept internațional public definește subiectele dreptului internațional ca „entități participante la viața internațională, cu drepturi și obligații directe”. Într-o altă opinie, subiectul de drept internațional este„o entitate care participă la raporturi juridice reglementate nemijlocit de dreptul internațional. Interesantă este și aprecierea potrivit căreia, subiecte ale dreptului internațional „pot fi numai acele entități care participă atât la elaborarea normelor dreptului internațional, cât și la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale”.De asemenea, se apreciază că termenul de subiect de drept internațional este folosit „în mod obișnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul internațional, este apt să fie titular de drepturi internaționale, să fie legat de obligații internaționale și să aibă acces la procedurile internaționale”, desemnând pe scurt, pe „cel căruia i se adresează regulile de drept internațional pentru a-i impune direct obligații sau să-i atribuie drepturi”

Personalitatea juridică internațională a diferitelor subiecte de drept internațional nu este identică. Ea diferă în funcție de calitatea subiectului, state sau organizații internaționale, iar în cazul acestora din urmă, de natura competențelor fixate prin actul constitutiv, din cuprinsul căruia poate să rezulte o întindere mai mică sau mai mare a personalității lor juridice internaționale.

Analizând aceste opinii, dar și altele, putem constata că unul din elementele definitorii ale subiectului de drept internațional este calitatea de titular de drepturi și obligații internaționale. Aceste drepturi și obligații formînd personalitatea juridică a subiectului international.

Personalitatea juridică a statului este o notiune larg discutata în literatura juridică, fără pretenția de a fi lamurita nici în prezent. Este stabilit ca personalitate juridica pot avea nu numai persoanele fizice, dar si anumite societati comerciale, asociatii, fundatii, s.a.m.d., denumite persoane juridice, care se bucură de un patrimoniu, de organizare ierarhică, de posibilitatea de a sta în nume propriu în justitie. La rândul său statul este o persoana juridica, cu drepturi și obligații, atât în dreptul intern, cât și în dreptul internațional public, înzestrat cu un drept de comandă, de suveranitate, și cu mijloace de organizare și aplicare a dreptului. Pentru ca statul să aibă personalitate juridică internațională, trebuie să îndeplinească anumite condiții. Acestea au fost identificate pentru prima dată prin Tratatul cu privire la drepturile și obligațiile statelor, încheiat între S.U.A. și statele latino-americane, la Montevideo, în anul 1933, și anume:

a) Populația reprezentată de o comunitate umană permanentă care să aibă capacitatea de a subzista prin propriile resurse. Statul apare astfel ca expresie și personalizare a unui grup uman. Relativitatea acestei condiții constă în faptul că populațiile statelor, din punct de vedere cantitativ, dar și calitativ, sunt foarte diferite. Întâlnim state cu o populație foarte numeroasă, precum China sau India, dar și state care au o populație de numai câteva mii de locuitori, precum Kiribati (2000 de locuitori) sau Monaco (32000 de locuitori). De asemenea, există state pentru care subzistența propriilor populații nu pune probleme (statele dezvoltate economic) și state care se confruntă cu grave probleme din acest punct de vedere. Prin urmare, deși privită ca o condiție a existenței statului, populația nu este supusă unor criterii determinative din punct de vedere al dreptului internațional public. Poate fi reținut însă un aspect important și anume: dreptul internațional public consacră dreptul popoarelor sau națiunilor de a dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca stat suveran. Aceasta înseamnă că o populație care răspunde criteriilor de definire a poporului sau națiunii poate să-și exercite dreptul la autodeterminare și să se organizeze ca stat, fără considerațiuni de ordin cantitativ sau calitativ.

b) Teritoriul este un element prin care statul se înfățișează ca un „împărțitor de spații”. Practic, în dreptul internațional public, toate spațiile capătă sens numai prin raportare la stat: unele sunt supuse suveranității statelor (teritoriul de stat), altele nefiind supuse apropriațiunii statelor. Spațiul (terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul de stat reprezintă un element-condiție esențial pentru existența grupului uman organizat politic în stat și pentru exercitarea prerogativelor suveranității în planul relațiilor interne (supremația statului). Inexistența teritoriului de stat lasă fără sens însuși conceptul de organizare politică, populația fără un spațiu propriu, în care să dispună de ea însăși, fiind în imposibilitate de a se constitui ca stat. O națiune, un popor nu pot exista fără teritoriu.Aceasta apare ca o expresie materială a supremației, independenței și insolvabilității statului și poporului care îl locuiește.

c) Guvernul este condiția care dă expresie concretă organizării politice a grupului. Nu este altceva decât autoritatea politică prin care populația se organizează în interior și prin care relaționează cu alte entități cu personalitate internațională. Privit ca putere canalizată prin drept (autoritate publică), guvernul conferă identitate internațională entității pe care o reprezintă, cu condiția inexistenței unei alte autorități asupra aceleiași populații și aceluiași teritoriu (exclusivitatea și efectivitatea puterii). Această realitate presupune existența unui aparat de stat constituit pe un ansamblu de structuri și reguli politico-administrative. Oricare ar fi legitimitatea pe care o reclamă, valorile pe care le consacră și le protejează, sau modalitățile de organizare internă, statul este întotdeauna justificarea și punerea în formă a unui principiu ierarhic. El definește un cadru general al drepturilor și obligațiilor pe care populația sa le are în raport cu el însuși, funcția sa internațională fiind aceea de a asigura existența grupului, continuitatea unei vieți colective liniștite și funcționarea regulată a serviciilor publice.

Pentru dreptul internațional public nu are importanță forma de organizare statală și legitimitatea guvernului ca exponent al statului în planul relațiilor internaționale. Guvernelor nu li se pot impune reguli internaționale de organizare internă, pentru că suveranitatea statelor obligă la neintervenție în treburile interne ale acestora, chiar dacă alte state sau organizații internaționale pot interveni, în baza dreptului internațional public, atunci când sunt puse în pericol pacea și securitatea internațională, sau, mai nou, pe același fond, când au loc încălcări masive și grave ale drepturilor omului. Prin urmare, guvernul rămâne în planul relațiilor internaționale doar exponentul concret al societății organizate politic în stat, pe teritoriu determinat, mai ales că recunoașterea internațională a statelor (și implicit a guvernelor) nu are caracter constitutiv, ci unul declarativ.

d) Capacitatea de a intra în relații cu alte state – această condiție, așa cum fost formulată în 1933 – a pierdut, în parte, conotațiile inițiale. În esență, s-a avut în vedere, printre altele, capacitatea statului de a-și asigura propria securitate, de a recurge la forță pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă. Din acest punct de vedere, se constată că după cel de-al doilea război mondial, creșterea numărului statelor, ca fenomen al universalizării societății internaționale, mai ales ca efect al decolonizării, a adus pe scena internațională numeroase state mici (microstatele), care nun răspund unor asemenea capacități. Putem însă accepta că această condiție rămâne valabilă în măsura în care statele, în virtutea personalității lor internaționale, trebuie să aibă posibilitatea să participe direct la raporturile juridice internaționale, la activitatea organizațiilor interguvernamentale, să aibă acces la procedurile jurisdicționale internaționale, să participe la elaborarea și apărarea dreptului internațional și, nu în ultimul rând, să aibă capacitatea de a stabili relații diplomatice cu alte state.

Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale.

O organizație internațională este o asociere statală reunind mai multe state, sau nestatala reunind mai multe persoane fizice și juridice, având cetățenii, respectiv naționalități diferite.

Prima categorie de asocieri poartă denumirea de organizații internaționale interguvernamentale, iar a doua poartă denumirea de organizații internaționale nonguvernamentale.

Categoria organizațiilor internaționale neguvernamentale este mult mai numeroasă decât cea a organizațiilor interguvernamentale, însă ambele sunt importante, întrucât acoperă întreaga arie a preocupărilor umane contribuind la soluționarea problemelor.

Constituirea organizațiilor este explicată prin necesitatea organizării politice a societății internaționale că o reacție la anarhia care rezultă din conflictele internaționale.

Totuși, activitatea organizaților internatioanle interguvernamentale a cunoscut și critici, teoreticienii văzând în acestea embrionul unui guvern mondial.

Scurt istoric

Asocieri statale au existat încă din antichitate, de exemplu confederațiile ateniene, printre care cea mai cunoscută a fost liga de la Delos, constituită în anul 476 i.Hr. Aceste asocieri aveau scop militar și economic și se bazau pe egalitatea între membri și libertatea de adeziune, dar abia în anul 1865 a apărut prima organizație internațională interguvernamentala propriuzisa și anume: uniunea telegrafica internațională impusă de problematică comunicațiilor pe fluvile internaționale.

Până la Primul Război Mondial, organizatile internaționale interguvernamentale au vizat domeniul tehnico-economic și la încheierea conflagrației mondiale a fost constituită prima organizație politică cu vocație universală: Societatea Națiunilor.

Liga Națiunilor a cuprins toate statele suverane existente în acea perioadă cu excepția SUA, întrucât congresul american s-a opus aderării .

După cel de-al Doilea Război Mondial, a fost constituită Organizația Națiunilor Unite ca și continuatoare a Societății Națiunilor și de atunci numărul organizațiilor internaționale interguvernamentale a crescut în mod constant, ajungând la câteva sute .

S-au dezvoltat organizații politice și economice cu caracter regional și subregional pentru protejarea intereselor specifice ale statelor.

Exemplu:

organizatii politice: tratatul Atlanticului de nord; Pactul de la Varșovia;

organizații economice: Comunitatea Economică Europeană, CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc).

1.Factorii care au determinat apariția organizațiilor internaționale

1. Constituirea organizaților internaționale a fost determinată în primul rând de necesitatea preveniri războiului și de necesiatea stabiliri unor reguli de purtare a războiului, acesta a fost și scopul constituiri organizației națiunilor unite.

2. Revoluția industrială și descoperirile din domeniul stiintei au favorizat cooperarea interstatala, domenii prioritare au fost comerțul, transferul de tehnologie și dezvoltarea regională.

Cel mai important mecanism pt promovarea și reglementarea comerțului internațional a fost Acordul General pentru Tarife și Comerț constituit în anul 1947; principiile acestuia au fost preluate de Organizația Internațională a Comerțului, creată în 1995. Tot după cel de- al Doilea Război Mondial în anul 1945 au fost consituite două mari organizații financiare care joacă și astăzi un rol important , este vorba despre Fondul monetar internațional (FMI) și Banca Internațională pt reconstrucție și dezvoltare.

Societatea internațională s-a confruntat cu probleme noi pentru rezolvarea cărora statele au fost nevoite să coopereze de exemolu: creșterea populației, pauterizarea (sărăcia), deteriorarea mediului, epuizarea resurselor naturale, utilizarea spațiului cosmic, etc.

2.Rolul organizațiilor internaționale

Actorii principali în cadrul relatilor internaționale sunt statele și organizațiile internaționale interguvernamentale. Alături de aceștia își desfășoară activitatea și organizațiile internaționale neguvernamentale, corporațiile transnaționale, micarile de elaborare națională și în anumite limite persoanele fizice.

Principalul rol al organizaților internaționale interguvernamentale este acela de a asigura cadrul și mijloacele cooperării între state în domenii de interes comun.

Aceste organizații se bazează pe principiul egalității și pe cel al cooperări voluntare.

3.Definiția organizațiilor internaționale

O posibilă definiție dată de unul dintre raportorii comsiei de drept internațional a org națiunilor unite ar fi următoarea:

Organizațiile internaționale sunt asocieri de state constituite prin tratat, înzestrate cu constituție și organe proprii, având o personaliate juridică distinctă de cea a statelor membre.

Caracteristicile organizaților internaționale

– sunt asocieri la care trebuie să participe în calitate de părți contractante statele, care sunt reprezentate de delegații guvernamentale

– asocierea se realizează în temeiul acordului de voință al statelor, materializat într-un tratat care poartă denumiri diverse cum ar fi: acord, convenție, pact, articole de înțelegere, statut, etc.

Aceste două caracteristici disting organizatile internaționale interguvernamenatale de cele neguvernamentale.

– asocierea presupune urmărirea unor scopuri, îndeplinirea unor obiective comune, cooperare economică, etc.

– organizațiile internaționale interguvernamentale au o structură insitutionala proprie adică un nr de organe prin care își desfășoară activitatea potrivit tratatului.

– organizatile internaționale interguvernamentale se constituie și funcționează potrivit regulilor și principilor dreptului internațional public.

– organizațiile internaționale interguvernamentale au personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre, au drepturi dar și obligații în raport cu statele membre și pot interacționa în plan internațional cu alte subiecte de drept internațional public.

Personalitatea juridical a organizatiilor internationale

Organizația internațională este titulara de drepturi și obligații, pe care le dobândește prin voința comună a statelor membre. Aceasta transfera organizației o parte din puterile lor pentru că organizația sa le poată promova interesele.

În cadrul relatilor internaționale organizația intra în contact cu alte subiecte de drept internațional respectiv cu state și alte organizații și într-o anumită măsură cu organizații internaționale neguvernamentale, mișcări de eliberare națională, societăți transnaționale și persoane fizice.

Organizațiile dobândesc o personalitate juridică propie, distinctă de cea a statelor membre, o personalitate opozabila “erga omnes”. Aceasta personalitate se manifestă în:

ordinea internațională (personalitate juridică internațională);

în ordinea internă a statelor (personalitate juridică de drept intern).

5. Personalitate juridică international a ori

Aceasta personalitate exprima calitatea de subiect de drept internațional. Temeiul ei îl constituie acordul de voință al statelor materializat în actul constitutiv în care sunt stabilite obiectivele, principiile de funcționare și structura instituțională.

Actele constitutive nu prevăd de regulă faptul că organizațiile internaționale au o personalitate juridică internațională. Ea apare ca implicită. Întinderea personalității juridice diferă de la o organizație la alta în funcție de dispozitile adoptate în cadrul organizaților. În cea ce privește opozabilitatea distingem 2 aspecte:

opozabilitatea față de statele member

opozabilitatea față de alte subiecte de drept internațional

Opozabilitatea față de statele membre: decurge prin necesitatea de a îndeplini scopuri pentru care a fost constituită organizația.Statele membre se angajează să îi acorde sprijin iar organizația ia măsuri, interprinde acțiuni și impune sarcini statelor membre.

În cea ce privește opozabilitatea față de state terțe membre ale organiatiei și față de alte subiecte de drept international, există o regulă cutumiara internațională potrivit căreia un acord nu crează prin el însuși drepturi și obligații pentru un tert fără consintamantul acestuia !!!!

CONCLUZIE: Aceasta înseamnă că opozabilitatea depinde de recunoașterea prealabilă a personalității juridice și de cea a calității de subiect de drept internațional de către tert.

Organizațiile stabilesc legături cu alte subiecte de drept internațional prin intermediu tratatelor internaționale.

Este posibil ca anumite subiecte să dorească să devină membre ale organizației însă seafla în imposibilitatea de a dobândi această calitate din cauza neîndeplinirii unor condiții prevăzute în actele consecutive și în aceste cazuri pot fi stabilite forme de cooperare și anume: aceste subiecte pot dobândi calitatea de membru observator sau membru consultant.

6. Pesonalitatea juridică de drept intern a ori

Aceasta se manifestă în raport cu statele membre și cu statul pe teritoriul căruia se afla sediul organizației. Aceasta personalitate seminfica tratamentul de care se bucura organiatia din partea acestor state.

În ceea ce privește raportul cu statele membre, ca urmare a ratificării actului consecutive, ele recunosc personalitatea juridică de drept intern astfel încât organizația poate interprinde pe teritoriul lor toate măsurile și acțiunile pe care le consideră necesare și utile îndeplinirii scopurilor organizației. Totuși, aceasta nu echivalează cu asimilarea organizaților internaționale subiectelor de drept intern.

Între organizație și statul de sediu se încheie acordul de sediu în care sunt stabilite drepturi și obligații reciproce respectiv conținutul personalității juridice.

7. Forme de manifestare a personalității juridice

Capacitatea de a încheia tratate

Unele acte consecutive prevăd în mod expres această capacitate, altele nu și de aici controversa din doctrină și practică internațională cu privire la această capacitate.

Se consideră că organizațiile internaționale au capacitatea de a încheia tratate numai dacă actele consecutive prevăd acest lucru și numai în limitele prevăzute de acestea.

Organizațiile au capacitatea de a încheia tratate chiar dacă nu este specificată în mod expres în actee contitutive în temeiul decizilor și regulilor stabilite în cadrul organizației precum și în temeiul regulilor dreptului internațional. Astfel, convenția de la Viena încheiată în 1986 privitoare la dreptul tratatelor prevede la art.6: “capacitatea unei organizații internaționale de a încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizații”.

Concluzie

Putem formula următoarele concluzii:

1. Actul constitutiv este temeiul principal al capacității de a încheia tratate.

2. Deciziile organizației pot constitui temeiul acestei capacități.

3. Aceasta capacitatea poate fi dedusa din funcțiile organizației și organizațiile internaționale nu pot încheie tratate care nu au legătură ori sunt contrare scopurilor organizației.

Dreptul de legație

Ca și statele organizațiilor international, au dreptul de a fi reprezentate pe lângă alte subiecte de drept internațional și de a primii reprezentanți ai acestora. Este vorba despre legația activa și legația pasivă. Pot fi trimise și primite misiuni permanente (de legații) și temporare.

Cele permanente au rolul de a informa statele membre despre activitățile organizației și de a coordona programele de asistentă.

Cele temporare au un scop special și își încetează activitatea după îndeplinirea acestuia.

C. Recunoașterea altor subiecte de drept internațional

Echivalează cu o recunoaștere admiterea unui stat ca membru al organizației semnarea unui acord de cooperare simplă invitație la o sesiune sau conferință.

D. Capacitatea de a prezenta reclamații

Organizațiile trebuie să își protejeze interesele, dar trebuie să și răspundă internațional pentru actele săvârșite. Între organizații și state membre ori terțe pot intervenii diferențe neînțelegeri care vor fi soluționate pe cât posibil prin mijloace pașnice cum ar fi negocierea, arbritrajul, medierea, ancheta international, etc.

Deasemenea este posibil ca în cadrul relațiilor internaționale să existe curți de justiție ori tribunale administrative la care se pot adresa state membre ori terțe precum și funcționarii orgaizatiilor internaționale atunci când le-au fost încălcate drepturile.

E. Privilegii și imunități

Organizațiile se bucura pe teritoriul statelor membre și pe teritoriul statului de sediu de privilegii și imunități. Întinderea acestora este stabilită în actele constitutive și acorduri speciale. Amintim: imunitatea de jurisdicție și ce fiscală, inviolabilitatea sediului organizației, inviolabilitatea arhivei organizație, etc.

Funcționarii organizațiilor internaționale se bucura de privilegii și imunități asemănător funcționarilor diplomatici și consulari. Ei susnt asimilați funcționarilor internaționali; de exemplu: beneficiază de pașapoarte diplomatice, sunt scutiți de plata taxelor vamale, sunt scutitit de plată impoziltelor salarilor în statuld e sediu, beneficiază de imunitate juridică.

Miscarile de eliberare nationala sunt forme de organizare a popoarelor care luptă pentru eliberarea lor națională. Dreptul internațional a recunoscut calitatea de subiect de drept internațional mișcărilor de eliberare natională, în baza principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare consacrat în Carta O.N.U.

Mișcările de eliberare națională au cunoscut o dezvoltare rapidă după adoptarea Declarației (Rezolutia nr.1514/1960 a Adunarii Generale O.N.U.) privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale, iar pentru popoarele africane Organizația Unității Africane (creată în 1963) a constituit cadrul organizatoric al luptei și solidarității lor(organizație care în 2002 s-a transformat în Uniunea Africană).

Pentru recunoașterea mișcărilor de eliberare națională, drept subiecte de drept internațional sunt necesare potrivit doctrinei urmatoarele condiții:

Existența unor organe proprii de conducere, care să exercite o autoritate efectiva asupra unei parți însemnate a teritoriului țării;

Existența unor forțe organizate, capabile să lupte pînă la capat pentru eliberarea națională.Popoarelor care lupta pentru eliberare nationala li se aplica, în virtutea recunoașterii lor, o serie de drepturi cum sunt:

dreptul de a desfășura acțiuni de luptă, inclusiv prin folosirea forței;

dreptul la autoapărare și la neamestec în treburile interne;

dreptul ca forțelor lor armate să li se aplice regulile dreptului internațional umanitar;

dreptul de reprezentare diplomatică;

dreptul de a participa cu statut de observatori la lucrările O.N.U. și ale altor organizații internaționale;

dreptul de a încheia tratate internaționale.

Remarcăm așa dar că în cazul mișcărilor de eliberare națională, calitatea de subiect de drept internațional, atît prin conținut, cît și ca sferă de exercitare are caracter limitat și tranzitoriu pînă la cucerirea independenței și crearea noului stat.

Personalitatea juridică a Vaticanului.

Centrul bisericii catolice – Vaticanul – până în 1870 a existat ca stat, după care a fost desființat și inclus în cadrul statului Italian. În 1929, prin acordurile de la Laterano încheiate de statul Italian cu Vaticanul, statul Italian a recunoscut jurisdicția suverană a Vaticanului asupra unui spațiu teritorial din orașul Roma, dreptul de proprietate exclusivă asupra acestui spațiu, dreptul de reprezentare în străinătate.Vaticanul întreține relații diplomatice cu peste 178 de state, încheie tratate (concordate) cu caracter religios, participa la conferințe și congrese internaționale, este membru în organizații internaționale.

Cu toate acestea, Vaticanul are o personalitate internațională mai redusă, neîntrunind toate cerințele unui stat. Deși Vaticanul are asupra teritoriul jurisdicție suverană, suveranitatea să nu este deplină. El are organizare administrativă în probleme religioase. Cetățenia Vaticanului are caracter special și nu afectează cetățenia originară a persoanei respective.Vaticanul nu este un stat în adevăratul sens al cuvântului, însă acesta este considerat în esența egal cu statele în relația inter-partes. Vaticanul este subiect de drept internațional chiar dacă nu poseda elementele specifice statului. Tratatul de la Lateran stipulează existența unui stat suveran atât în interiorul granițelor sale, cât și în domeniul internațional conferindu-i statut de subiect de drept internațional lucru care reiese din relațiile diplomatice pe care Vaticanul le incheie cu celelalte state, chiar dacă elementele unui stat lipsesc în cazul Cetății Vaticanului: teritoriul este restrâns, populația este extrem de redusa (cateva sute). În concluzie, menționăm că personalitate juridică a Vaticanului se întemeiază ca geneză și sferă de manifestare, pe acordul de voință al statelor, iar exercitarea personalității lui în raporturile cu statele se realizează în limitele determinate de consimțămîntul acestora.

Personalitatea juridică a persoanei fizice

Calitatea de subiect de drept international a individului (persoana fizica) este controversata. Dezbaterea acestei probleme s-a accentuat mai ales in anii 1920, dupa crearea Curtii Permanente de Justitie Internationala si, ulterior dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar in prezent s-au adaugat semnificatii noi.

În argumentarea tezei că individul este subiect de drept internațional se invocă, în doctrină, printre altele, faptul că individul poartă raspunderea pentru:

crime de razboi, crime impotriva umanității, genocidul, agresiunea;

fapte considerate infracțiuni în convenții internaționale cum sunt cele privind pirateria,traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, corupția,terorismul.

Contrar acestor opinii, se afirmă că întrucat infracțiunile sunt prevăzute și în legea internă, persoana fizica este pedepsită în baza legii interne și rămâne sub jurisdicția statului său, iar răspunderea pentru categoria crime de razboi, agresiunea, geno-cidul sunt consecințe ale răspunderii statului.

Mai relevante în susținerea argumentării sunt situațiile în care individul este destinatar direct al unor norme din convențiile internaționale (Conventia Europeana a Drepturilor Omului din 1950 – cu modificările ulterioare) sau că poate iniția actiuni în fața unor instanțe internaționale, împotriva propriului stat.

Și în asemenea cazuri sunt anumite argumente cum ar fi faptul că valorificarea acestor drepturi este expresia voinței suverane a statului prin acceptarea participării la Convenție și acceptarea jurisdicției obligatorii a Curții Europene a Drepturilor Omului. În final, valorificarea, prin punerea în executare a hotărîrii, făcîndu-se în ordinea internă.

Ca atare, individul nu poate fi considerat ca un veritabil „candidat” la calitatea de subiect de drept internațional, ci el ramîne un destinatar al normelor de drept internațional, al cărui acces la opera de creare a normelor nu este deschis.

În prezent, se remarcă o serie de evolutii, de comportamente și actiuni cu dezvoltări sau influențe în dreptul internațional, ca de exemplu: crearea Curții Penale Internționale prin Statutul de la Roma (1998, intrat în vigoare la 1 iulie 2002), care își exercită competența față de persoane pentru crimele de război, cele împotriva umanității, crima de genocid, ca și admiterea, în anumite condiții, a intervenției umanitare împotriva statului și alte asemenea.

Toate acestea sunt elemente în plus care denotă că individul departe de a putea fi exclus sau ignorat, devine tot mai mult un factor omniprezent în dreptul internațional, ceea ce înseamnă că individul nu poate avea personalitate juridică internațională, dar beneficiază de un anumit statut în dreptul internațional, acela de a dispune statelor să colaboreze între ele și a se angaja să promoveze drepturile omului.

Astfel spus, nu-i putem ignora individului un anumit statut, deoarece individul prin intermediul statului participă la crearea dreptului internațional. Personalitatea juridică a altor entitati, care participă la societatea internațională. Aici ne vom referi la:

Organizațiile internaționale neguvernamentale

Societățile transnaționale

În ce privește organizațiile internaționale neguvernamentale, acestea sunt create de către persoane fizice și își desfășoară activitatea în diferite domenii, unele dintre ele îndeplinesc chiar functii guvernamentale.

Toate organizațiile create de persoane fizice sunt clasate de dreptul internațional ca neguvernamentale, deși activitatea lor este benefică acestui drept și societății internaționale, de exemplu, acestea participă la activități ale organizațiilor interguvernamentale, în domenii cum sunt: protecția mediului, sănătatea, drepturile omului etc.

Cu toate acestea, organizațiilor internaționale neguvernamentale nu li se pot atribui – potrivit doctrinei, în mare parte – personalitate juridică.

În legatură cu societătile transnaționale care, la randul lor, de asemenea, se remarcă printr-o influență crescândă în sfera relațiilor internaționale, dispun de o forță economică și financiară considerabilă, iar activitatea lor se extinde pe teritoriul mai multor state, cu care uneori încheie contracte de stat, motiv pentru care unii autori le consideră ca subiecte ale dreptului internațional.

Societățile transnaționale sunt considerate subiecte de drept internațional, în contextul în care intră în relații cu alte subiecte de drept internațional, mai ales cu statele.

Alte păreri exprimate de specialiștii dreptului internațional optează pentru ideea că societățile transnaționale nu pot avea calitatea de subiecte ale dreptului internațional, întru-cît atît în statul de origine, cît și în statele unde au filiale, personalitatea juridică a acestor instituții decurge din aplicarea dreptului intern al respectivelor state. În general, orice societate transnațională este legată de statul unde își are sediul societatea-mamă.

Potrivit criteriilor dreptului international, care asa cum am exemplificat cu dispozitiile unor conventii – insistă pe calitatea de state ca membri ai organizației în cauză, asemenea entități ai căror membri nu sunt state nu pot fi subiecte ale dreptului internațional și deci nu pot avea personalitate juridică. Calitatea de subiect de drept internațional a societatilor transnaționale este contestată în mare parte și în doctrina de drept internațional.

Participarea subiectului la relațiile internaționale

Relațiile internaționale sunt ca niște interacțiuni între diferiți actori, care contribuie la politica internațională. Includem aici statele și actorii nonstatali, precum:

organizațiile internaționale

entitățile care luptă pentru eliberare națională

persoanele fizice

Realațiile internaționale studiază comportamentele, conduitele acestor actori, maniera în care ei participă, individual sau împreună la procesul politic internațional. Esența relațiilor internaționale constă în ansamblul legăturilor care se stabilesc între membrii societății internaționale, formînd aici raporturi unii cu alții prin intermediul statelor.

Concluzionând la cele evidențiate mai sus, relațiile internaționale sunt un ansamblu de raporturi obiective, incluzând totalitatea relațiilor politice, diplomatice, militare, economice, culturale, academice, sociale,juridice sau de altă natură, relații care se stabilesc atât între actori statali, cât și între actori nonstatali. După cum vom vedea însă în cele ce urmează, o asemenea participare nu este în general, identică prin conținutul drepturilor și obligațiilor pe care le implică, cu aceea a statelor.

Relațiile internaționale sunt reglementate prin acte juridice, principii, norme de drept internațional. Acestea sunt fixate prin acord reciproc sau comun al partenerilor, în funcție de interesele naționale și internaționale.

Se apreciază deci că termenul de subiect al relațiilor internaționale este folosit “în mod obișnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul internațional, este apt să fie titular de drepturi internaționale, să fie legat de obligații internaționale și să aibă acces la procedurile internaționale”, desemnând, pe scurt, pe “cel căruia i se adresează regulile de drept internațional pentru a-i impune direct sau să-i atribuie drepturi”.

Analizând aceste opinii putem constata că o altă condiție de determinare a subiectului de drept internațional este ca acesta să aibă acces la procedurile internaționale, adică să participe și să se implice la crearea normelor de drept internațional. Conform dicționarului explicativ al limbii romîne prin noțiunea „a participa” înțelegem a lua parte la o activitate, la o acțiune, la o discuție, adică intenția sau capacitatea subiectului de a-și aduce contribuția,a colabora; a coopera; a conlucra cu scopul de a crea noi norme de drept internațional.În acest fel, subiectul participă și participă astfel:

dobândește și își exercită direct drepturile și își asumă și îndeplinește obligații

colaborează la crearea normelor de drept internațional public, fie pe calea cutumiară – prin practica lor generală, constantă și repetată, fie pe cale convențională – prin acorduri scrise

are acces direct la procedurile jurisdicționale internaționale și astfel își apăra drepturile stabilite de dreptul internațional

își apără drepturile prin acțiuni coercitive desfășurate individual sau în colectiv

ia parte la viața organizațiilor internaționale guvernamentale ca membri cu drepturi depline, ori numai în calitate de observatori (situația popoarelor care-și exercită dreptul la autodeterminare).

Capacitatea de a participa – această condiție, așa cum fost formulată în 1933 – a pierdut, în parte, conotațiile inițiale. În esență, s-a avut în vedere, printre altele, capacitatea subiectului de a-și asigura propria securitate, de a recurge la forță pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă. Din acest punct de vedere, se constată că după cel de-al doilea război mondial, creșterea numărului statelor, ca fenomen al universalizării societății internaționale, mai ales ca efect al decolonizării, a adus pe scena internațională numeroase state mici (microstatele), care nu răspund unor asemenea capacități. Putem însă accepta că această condiție rămâne valabilă în măsura în care statele, în virtutea personalității lor internaționale, trebuie să aibă posibilitatea să participe direct la raporturile juridice internaționale, la activitatea organizațiilor interguvernamentale, să aibă acces la procedurile jurisdicționale internaționale, să participe la elaborarea și apărarea dreptului internațional și, nu în ultimul rând, să aibă capacitatea de a stabili relații diplomatice cu alte state.

Astfel spus, statul participă la relațiile internaționale prin aceea că încheie tratate internaționale, datorită faptului că este membru al organizațiilor internaționale interguvernamentale – participă la activitatea acestora, și stabilește relații diplomatice și consulare cu alte subiecte de drept internațional.

În cadrul relațiilor internaționale, actualmente, prezența statelor este dublată de activitatea tot mai intensă a organizațiilor internaționale cu caracter interguvernamental precum și de alte entități participante la relațiile internaționale, ceea ce a determinat o modificare substanțială a caracterului acestor relații. În special, în raporturile internaționale identificăm ca participați: statele, organizațiile internaționale interguvernamentale, organizațiile internaționale nonguvernamentale și bine cunoscutele întreprinderi multinaționale cu denumirea lor oficializată „Societăți transnaționale”.

Dintre toți subiecții participanți, statele au un rol esențial în crearea și funcționarea relațiilor economice internaționale. Izvoarele dreptului internațional cu caracter sunt într-o bună parte creația statelor, ele la rândul lor fiind destinatarii normelor conținute de aceste izvoare. Potrivit principiului egalității , fiecărui stat îi este cunoscută libera și egala participare la viața internațională. Ele trebuie să liberalizeze comerțul exterior, să se deschidă investițiilor străine directe și să practice o politică economică internă consecventă. Instituțiile și organismele economice la care participă statele, FMI, Banca Mondială și OMC încurajează (inclusiv prin mijloacele de presiune de care dispun) statele să îndeplinească dezideratele de mai sus. În același timp, statele au dreptul de a fi ajutate mai ales că cel mai adesea originea problemelor lor nu le este imputabilă și se datorează unor cauze externe.

Mișcările care luptă pentru exercitarea dreptului la autodeterminare spre deosebire de state și organizații internaționale participă temporar la relațiile internaționale, deoarece o data ce mișcarea este recunoscută ca fiind un stat independent, aceasta urmează să aibe un alt rol în relațiile internaționale. Mișcările ce luptă pentru independența lor, stabilesc doar relații diplomatice cu numeroase state și deschid ambasade sau alte forme de reprezentare diplomatică în capitalele acestora. De asemenea, încheie numeroase tratate, în domenii foarte diferite, atât între ele cât și cu statele.Cele mai multe tratate încheiate cu statele au avut ca obiect încetarea războiului de eliberare și obținerea independenței, ca și probleme conexe.Astfel de tratate semnate de mișcări de eliberare națională s-au referit la prezența și acțiunea forțelor lor armate pe teritoriul altor state.

În concluzie putem constata că cea mai importantă categorie rămân tot statele, chiar dacă o pondere tot mai mare își asumă în prezent organizațiile internaționale, fie că sunt interguvernamentale (membrii acestora sunt statele), fie că sunt neguvernamentale (membrii acestora sunt structuri din afara statelor) și corporațiile transnaționale – mari firme din domeniul economic, ce funcționează cu numeroase filiale ale firmei-mamă în alte state decât în statul de reședință. Statul nu doar posedă drepturi și obligații, dar este și creator al acestora, iar calitatea personalității lui juridice se datorează elementelor lui ( teritoriu determinat, populație permanentă și un guvern).

Răspunderea internațională a subiectului internațional

Răspunderea juridică este una din instituțiile de bază ale dreptului, așa cum prevede art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Noțiunea de răspundere implică domenii diferite: politic, juridic, moral, filosofic. O multitudine de norme juridice reglementează diferite forme de răspundere juridică: civilă, penală, administrativă, disciplinară, contravențională etc.

Legea nu dă o definiție a răspunderii juridice, în general sau a vreuneia din formele sale concrete. Între aceste forme există, însă, nu numai deosebiri, ci și asemănări, astfel încât s-ar putea elabora o definiție a răspunderii în general, valabilă pentru diferitele forme ale răspunderii.

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, a răspunde înseamnă „a-și lua răspunderea pentru faptele sale sau ale cuiva, a garanta pentru o altă persoană, precum și faptul de a fi responsabil, obligația de a răspunde de îndeplinirea unei acțiuni, sarcini”.O persoană fizică sau juridică este declarată răspunzătoare pentru faptele sale sau ale altora.

Răspunderea înseamnă obligația de a răspunde pentru îndeplinirea unei acțiuni. Există răspundere juridică și în cazul inacțiunii. Așa cum precizam, există diferite forme ale răspunderii și nu există o definiție legislativă a acesteia, deși în doctrină există mai multe păreri și controverse în ceea ce privește definirea ei.

Prin răspunderea juridică lato sensu înțelegem obligația de a suporta consecințele nerespectării normelor de conduită. Din punct de vedere logico-juridic, norma juridică este alcătuită din ipoteză, dispoziție și sancțiune. Am făcut această prezentare succintă a structurii normei juridice tocmai pentru a reliefa faptul că, așa cum se arată și în literatura de specialitate, nu trebuie să se facă confuzie între răspunderea juridică și sancțiunea juridică. Răspunderea intervine atunci când o anumită conduită nu se conformează modelului prescris de norma socială, iar acea conduită este apreciată în mod negativ”.

Autorul Mircea Costin scria în lucrarea sa de referință că, prin răspundere, oricare ar fi forma ei, înțelegem „o obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită. ”.

Prof. Ion Craiovan definește răspunderea ca fiind „un raport statornicit între autorul încălcării normelor juridice și stat, reprezentat prin agenții autorității, care pot fi instanțele de judecată, funcționarii de stat sau alți agenți ai puterii publice. Conținutul acestui raport este complex, fiind format, în esență, din dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a aplica sancțiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale, și obligația acestor persoane de a se supune sancțiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de drept”.

Autorul Nicolae Ecobescu și Victor Duculescu sunt de părere că răspunderea internaționlă a subiectului de drept internațional prezintă anumite dificultăți, deoarece spre deosebire de individ, care poate fi judecat, sancționat, condamnat, obligat să suporte anumite pedepse etc, statul este o persoană juridică ce prezintă anumite trăsături specifice care o deosebesc de persoanele fizice. ”. Cu toate acestea în dreptul internațional s-a ajuns la concluzia că indiferent de cel care încalcă normele dreptului internațional, acesta trebuie să răspundă, evident, în forme și modalități specifice.

Răspunderea politico-juridică a statelor presupune suportarea de către statul autor a unor sancțiuni ce pot fi concretizate într-o formă ce variază, de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit, până la sancțiuni dure, mergând până la folosirea forței armate. Răspunderea este legată de tot ce este organizat, ea este specifică diferitelor domenii ale vieții sociale. Normele juridice trebuie respectate, ele indică ceea ce este permis sau ceea ce nu este permis, într-un cuvânt ceea ce este drept sau nedrept, licit sau ilicit, moral sau imoral etc.

Raspunderea internațională a statelor este o institutie esențială a dreptului international care stabilește consecințele ce decurg pentru un subiect de drept internațional din încălcarea unei obligații internaționale. Raspunderea poate reveni statelor, dar și altor subiecte de drept international cum ar fi: organizațiile internaționale, popoarele care luptă pentru eliberare, dupa cum poate reveni și persoanelor fizice. Răspunderea internațională fiind concepută ca răspundere a statelor, a fost extinsă și asupra altor actori ai relațiilor internaționale.

Răspunderea internațională, regulile de conduită și asigurarea respectării lor reprezintă un factor esențial al stabilității în relațiile politico-diplomatice dintre subiecți, iar punerea lor în aplicabilitate este în măsură să contribuie la stabilirea pe baze solide a relațiilor internaționale, urmărindu-se o mai bună cooperare pe plan internațional.

Un loc important în cadrul răspunderii internaționale îl ocupă răspunderea penală, răspundere care revine subiectelor de drept ca urmare a săvârșirii oricărui fapt internațional ilicit care lezează ordinea juridică internațională, indiferent de originea regulilor de conduită încălcate, cutumiară sau convențională.

Fundamentul juridic al răspunderii internaționale provine din normele și obligațiunile care derivă din dreptul internațional și respectiv, din tratatele, convențiile și alte acte cu caracter de obligativitate dintre părțile contractante.

În continuare vom analiza cum anume și în ce mod răspund subiecții de drept internațional. Și cel mai curios lucru v-a fi să aflăm limitele răspunderii internaționale pentru că o data ce subiecții sunt clasificați în subiecți originari și derivați, aceasta rezultă că aceștia răspund diferit și în limitele recunoașterii lor ca subiecți internaționali.

Statul este considerat ca fiind subiectul originar, primordial în raport cu celelalte entități care au personalitate de Drept Internațional recunoscută de state sau personalitate limitată. Și totodată, statul este și subiect universal, întrucât își exercită drepturile și își asumă oligații în orice domeniu al relațiilor internaționale.

Cele mai multe opinii apreciază însă că răspunderea internaționlă a statelor nu derivă dintr-o ordine juridică superioară statelor, ci din principiile suveranității și egalității în drepturi a statelor, principii care obligă statele să se abțină de la conduite contrare Dreptului Internațional. Iar atunci cînd o asemenea conduită își face apariția, statele – în virtutea acestor principii – vor răspunde pentru consecințele provocate.

Statele își angajează răspunderea din momentul ratificării tratatului, asumându-și angajamente și căzând sub incidența unor sancțiuni în cazul nerespectării lui. Fiind un instrument juridic în realizarea cooperării internaționale tratatul internațional este de caracter subiectiv și se distinge prin identificarea conținutului cu voința semnatarului. Tratativele și medierile oferă un set de metode pentru satisfacerea unei obligațiuni internaționale, în special soluționarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale.

Fiecare stat dobândește din momentul formării sale personalitate internațională, a cărei respectare constituie o obligație pentru toate statele, obligație unanim acceptată în cadrul principiului egalității suverane.

Statul are dublă calitate: de creator și destinatar al normelor juridice internaționale, bucurându-se prin intermediul acestor norme de ocrotire, având în același timp obligația și responsabilitatea respectării, aplicării lor cu buna credință în procesul exercitării drepturilor sale suverane.

În sfera raporturilor internaționale, statul acționează prin autoritățile sale, astfel încât statul va răspunde pentru faptele organelor de stat efectuate de acestea în calitatea lor oficială. Nu se face distincție, din punctul de vedre al răspunderii statului pentru faptele organelor sale, între organele legislative, organele executive și organele puterii judecătorești și nici nu are relevanță dacă aceste organe ocupă o poziție superioară în cadrul sistemului organelor unui stat sau sunt organe care acționează la nivel local. Se poate menționa în acest sens, că statul este răspunzător atunci când organul său legislativ adoptă un act normativ care încalcă o obligație internațională a acestui stat, precum și atunci când nu adoptă un asemenea act necesar pentru executarea acelei obligații.

În ceea ce privește actele instanțelor judecătorești, sunt considerate ca fiind contrare obligațiilor internaționale, atât încălcarea ori aplicare greșită a unei norme a Dreptului Internațional, cât și încălcările abuzive ale dreptului intern, prin propunerea unor horătâri nedrepte.

Răspunderea statului este angajată și pentru actele ilicite săvârșite de o persoană sau de un grup de persoane care acționează în baza unei însărcinări primite de la acel stat, persoane care acționează deci, pe seama statului.

Rolul determinant pentru imputarea unor fapte statului ca subiect al Dreptului Internațional, îl constituie natura activității desfășurate, și mai puțin legătura care există între persoanele ce desfășoară această activitate și un organ al statului.

În proiectul Comisiei de Drept Internațional se arată că se consideră a fi un fapt al statului comportarea unei persoane sau a unui grup de persoane, dacă acestea acționează pe seama statului și dacă au exercitat prerogative ale puterii publice în cazul carenței autorităților oficiale și în împrejurări care justitificau exercitarea acestor prerogative.

Statul nu răspunde pentru actele sau faptele unei persoane sau a unui grup de persoane particulare care nu acționează pe seama statului. Statul va răspunde însă pentru faptele unor persoane, dacă acestea au fost comise ca urmare a unor acțiuni sau omisiuni ale organelor statului. În această din urmă situație, statul răspunde pentru propria sa culpă, cum ar fi de exemplu, neluarea de măsuri în scopul prevenirii actelor săvârșite de particulari – măsuri pe care era obligat să le ia conform Dreptului Internațional sau neluarea unor măsuri de constrângere, de represiune, necesare îndeplinirii unor obligații internaționale asumate.

Statul va răspunde pentru actele și faptele unor insurgenți care încalcă Dreptul Internațional, dar numai pentru lipsa de diligență sau prudență în adoptarea măsurilor adecvate de protecție sau represiune. Aceste acte și fapte, în principiu, nu pot fi imputabile statului, dar pot fi imputabile organelor care reprezintă mișcarea insurecțională respectivă.

Proiectul Comisiei de Drept Internațional subliniază că dacă mișcarea insurecțională devine guvern al statului în cauză, faptele acestui guvern se consideră ca fapte ale statului, fără ca aceasta să excludă răspunderea în paralel a statului pentru faptele organelor sale de guvernământ până la înlocuirea lor.

Atunci când apar state noi în societatea internațională nu este nevoie de o declarație de acceptare a dreptului internațional public din partea acestora. Dreptul internațional în vigoare, din momentul apariției sale, este în principiu opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internaționale, precum și de a iniția noi reguli cutumiare.

În legătură cu organizațiile internaționale un corolar al capacității lor de necontestat de a încheia tratate cu state sau cu alte organizații internaționale este acela că acestea sunt răspunzătoare pentru violările obligațiilor pe care și le-au asumat. Organizațiile internaționale, prin organele lor, pot să aplice anumite sancțiuni, în cazul încălcării unor norme de drept internațional public.

În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat să aplice sancțiuni. Aplicarea sancțiunilor nu vizează pedepsirea statului, ci, în primul rând, restabilirea păcii și securității internaționale. Sancțiunile aplicabile de către organizațiile internaționale regionale pot fi:

pierderea de către state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de membre ale organizației;

suspendarea temporară a dreptului de vot al statului în cadrul organizației;

excluderea din organizație;

În cadrul Consiliului Europei, organul decizional – Comitetul de Miniștri poate dispune (la recomandarea Adunării Parlamentare) suspendarea dreptului de vot al statului în cadrul organizației sau excluderea unui stat membru dacă acesta a încălcat în mod grav principiul statutar al organizației – respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Organizațiile internaționale răspund pe plan internațional pentru prejudiciul cauzat unui stat membru, ori altui stat din comunitatea internațională, sau unei alte organizații internaționale. Fiind organizații guvernamentale (inter-statale), în paralel cu răspunderea lor, este antrenată și răspunderea statelor member. Așa deci, suntem în fața unei răspunderi solidare, unde răspunderea primară o au organizațiile internaționale, iar răspunderea secundară aparține statelor membre.

Potrivit funcțiilor și scopurilor organizațiilor internaționale, ce sunt stabilite în actul de înființare, răspunderea acestora intervine în legătură cu activitatea desfășurată de ele, activitate bazată în unele situații pe risc.

Răspunderea organizațiilor internaționale pentru prejudicii cauzate prin activitatea lor, este reglementată și printr-o serie de tratate internaționale, cum ar fi Tratatul din 1967 privind spațiu extraatmosferic, ori Convenția din 1972 privind responsabilitatea internațională pentru daune cauzate de obiecte spațiale.

Un alt aspect în ceea ce privește alți subiecți ai răspunderii internaționale este poziția indivizilor, corporațiilor, organizațiilor non-guvernamentale ori a națiunilor și popoarelor ce luptă pentru independența lor, care este concretizată în domeniul răspunderii într-o manieră și mai vagă deoarece este îndoilenic dacă acestea sunt sau nu subiecte de drept internațional, este de asemenea îndoielnic că s-a dezvoltat un regim general al răspunderi care să-i înglobeze.

În Dreptul Internațional contemporan, este consacrată personalitatea juridică internațională a popoparelor și națiunilor care luptă pentru eliberarea de sub dominația colonială și formarea unui stat independent.

În cazul mișcărilor care luptă pentru eliberare, acestea vor răspunde din momentul în care națiunea care luptă pentru eliberare și-a creat anumite organe proprii – armate, organe de rezistență, care sunt capabile să exercite funcții de putere publică și să controleze în mod efectiv o parte însemnată a viitorului stat.

Națiunilor care luptă pentru eliberare li se aplică principiul neintervenției în treburile lor, dreptul la autoapărare, iar forțelor lor armate se aplică Dreptul Umanitar.

Calitatea de subiect de Drept Internațional a poporului ce luptă pentru independență, se manifestă și prin exercitarea unor drepturi, cum ar fi:

dreptul de a încheia tratate internaționale cu alte subiecte de Drept Internațional;

dreptul de a întreține relații oficiale cu alte subiecte ale Dreptului Internațional (dreptul de legație, dreptul de a purta negocieri );

dreptul de a participa, prin reprezentanți cu statut de observator, la negocieri și conferințe internaționale;

dreptul de a primi ajutoare de la state sau organizații internaționale;

dreptul de a participa la crearea normelor de Drept Internațional.

În Dreptul Internațional se recunoaște fiecărui popor subjugat, dreptul de a recurge – împotriva dominației străine – la orice mijloc, inclusiv la folosirea forței armate.

Calitatea de subiect de Drept Internațional a națiunilor care luptă pentru eliberare, are un caracter limitat și tranzitoriu, acest statut juridic fiind o etapă către dobândirea unei complete personalități internaționale, odată cu dobândirea independenței depline. Se poate exemplifica în acest sens, statutul de subiect de Drept Internațional al poporului palestinian, condus de Organizația pentru Eliberarea Palestinei, al popotului din în lupta pentru deplină independență, condus de S.W.A.P.O..

Deci, conchidem că răspunderea internațională a națiunilor și a popoarelor care luptă pentru independență – cărora le este recunoscută calitatea de subiect de Drept Interanțional – operează aceleași reguli ca și în cazul răspunderii internaționale a statelor, ținându-se cont de particularitățile determinate de împrejurările de fapt și de situația lor în drept.

În ce privește indivizii, răspunderea internațională s-a dezvoltat doar în sfera penală, și doar relativ recent. Este adevărat că pirateria a fost recunoscută de mai multe secole drept „crimă împotriva dreptului internațional” dar este mai bine să privim aceasta ca o regulă jurisdicțională ce permite statelor să-și exercite competența penală asupra atacurilor de piraterie asupra navelor de pe mare, decât ca o regulă ce conferă „personalitate juridică” piraților.

Dreptul Internațional, prin însăși natura lui consensuală, interstatală exclude un raport direct între normele sale și persoana fizică. Individul participă la raporturile juridice internaționale numai în numele statului, ca agent al statului, nefiind nici destinatarul direct al normelor juridice internaționale, putând fi cel mult considerat ca destinatar indirect al Dreptului Internațional Contemporan, supus jurisdicției interne a statului.

Adepții concepției potrivit căreia persoanele fizice ar avea calitatea de subiecte ale Dreptului Internațional, invocă printre cele mai importante argumente, recunoașterea acestora ca subiecte ale răspunderii penale în Dreptul Internațional.

Persoanele fizice răspund din punct de vedere penal, atât pentru fapte cosiderate infracțiuni în convenții internaționale, fapte pentru care statele se obligă să le incrimineze și să le pedepsească în legislația lor internă.

În cazul faptelor considerate infracțiuni în convențiile internaționale, persoanele fizice care comit astfel de fapte sunt pedepsite în baza legilor interne, nefiind scoase de sub jurisdicția statelor, iar în cea de-a doua situație a comiterii unor crime de război împotriva umanității și păcii, răspunderea penală a persoanelor fizice este o consecință a răspunderii statelor.

Din cele spuse mai sus concluzionăm că persoanele fizice răspund ca organe ale statului, fiind judecate în calitate de subiecte de drept intern ale statelor respective, chiar dacă judecata se face de către instanțe internaționale.

Calitatea de autori ai unor crime internaționale, nu conferă persoanelor fizice, calitatea de subiecte de Drept Internațional.

Un alt argument important invocat de susținătorii tezei care admite că persoanele fizice ar fi subiecte de Drept Internațional, îl reprezintă faptul colaborării internaționale pentru promovarea drepturilor omului. Respectarea drepturilor prevăzute prin convenții internaționale, cade în sarcina statelor ceea ce înseamnă că aceste drepturi nu sunt conferite direct indivizilor, convențiile internaționale prevăzând obligația statelor de a asigura indivizilor aceste drepturi.

Din analiza argumentelor pro și contra care s-au adus, referitor la calitatea de subiecte de Drept Internațioanl a persoanelor fizice, concluzionăm că Dreptul Internațional nu creează drepturi și obligații pentru indivizi, deci individul nu poate acționa ca titular de drepturi în afara mecanismului statal.

Individul, persoana fizică este un obiect și nu un subiect al Dreptului Internațional.

În literatura de specialitate se afirmă că și persoanele juridice interne, în principal companiile multinaționale sau transnaționale sunt subiecte de Drept Internațional. Susținătorii acestei teorii consideră că există niște raporturi transnaționale, care le depășesc pe cele interstatale, participanții la aceste raporturi fiind organizații economice private multinaționale. Pe de altă parte, statele nu recunosc că aceste organizații sunt titulare de drepturi și obligații internaționale, ele fiind supuse dreptului intern, iar faptul adoptării în cadrul O.N.U. a codului de conduită referitor la companiile transnațioanle, nu le conferă calitatea de subiecte de Drept Internațional, ci de obiecte ale acestuia.

Persoanele particulare, chiar dacă săvârșesc delicte internaționale, vor răspunde pentru încălcarea normelor de drept intern care incriminează acele fapte, în virtutea obligațiilor asumate de state pe plan internațional.

Consiliul de Securitate a adresat adesea recomandări și cereri opozabile insurgenților sau rebelilor însă această realitate nu are drept consecință atribuirea personalității juridice internaționale indivizilor respectivi. Orice răspundere internațională a membrilor unor astfel de grupuri este cel mai probabil limitată la violările dreptului internațional umanitar în vigoare sau chiar a dreptului național, mai degrabă decât ale dreptului internațional general. Dacă grupările rebele reușesc să se transforme în guvern al unui stat (indiferent dacă al statului împotriva căruia aceștia au luptat sau al unui stat nou pe care îl creează), acel stat ar putea fi răspunzător pentru actele lor. Dar dacă aceștia eșuează în încercarea lor, statul ce li s-a opus nu este în principiu răspunzător, astfel că orice posibilitate de a fi trași la răspundere colectivă pentru actele lor nu va avea nicio bază.

Din punct de vedere juridic, așa numitele „corporații multinaționale” sunt mai degrabă văzute ca și grupuri de corporații, fiecare creat pe baza și răspunzător față de legea sa națională precum și față de orice alt sistem de drept național în interiorul căruia acesta operează. Deci, conchidem că nu există nici-o dezvoltare a practicii răspunderii civile a indivizilor sau corporațiilor pentru violarea obligațiilor internaționale.

Răspunderea internațională reprezintă un capitol deosebit de important în materia dreptului internațional, sistemul existând încă din cele mai vechi timpuri sub diverse aspecte. Răspunderea internațională poate fi caracterizată ca fiind o adevărată instituție de drept, consider că însăși problematica răspunderii reiese dintr-o necesitate accentuată de gravele probleme cu care se confruntă societatea contemporană.

În relațiile interstatale din ultima perioadă răspunderea internațională este implicată din ce în ce mai mult, acest fapt este distinct din câteva rațiuni sau considerente: litigiile internaționale, stările de conflict politic, diplomatic și militar contribuie la extinderea sferei răspunderii pentru a asigura în mod imperios controlul legalității, al oportunității și eficienței normelor cuprinse în tratatele internaționale și alte izvoare de drept internațional.

Atunci când statele sau cetățenii lor au suferit anumite daune sau nu li se recunoaște un drept, sau acesta a fost încălcat cu bună știință ori involuntar, ei pot apela la instituția răspunderii, făcând posibilă stabilirea și valorificarea implementării ei.

Răspunderea este o componentă fundamentală a mecanismului internațional, având drept scop asigurarea unei cât mai bune conduite internaționale, realizându-se acea unitate de scop și sens.

Tratatele internaționale în marea lor majoritate în problema soluționării diferendelor internaționale prevăd recurgerea statelor la mijloacele politico-diplomatice, precum și la arbitrajul internațional și justiția internațională, ceea ce, pe de o parte denotă într-un fel legătura dintre aceste mijloace, iar pe de altă parte relevă faptul că justiția deține un rol activ, de decizie, implicându-se în judecarea diferitelor litigii în relațiile inter-statale. Acolo unde alte mijloace nu au reușit, instanțele internaționale au devenit un instrument juridic cu o eficacitate însemnată în rezolvarea litigiilor internaționale.

RECUNOAȘTEREA CALITĂȚII DE SUBIECT A DREPTULUI INTERNAȚIONAL

Recunoașterea în dreptul international

Instituția recunoașterii internaționale a apărut în secolul al XVIII – lea și s-a conturat mai precis în secolul următor, în special după Congresul de la Viena care instituia un adevărat directorat asupra vieții internaționale, statele membre ale „Sfintei Alianțe” angajând reporturi de drept internațional numai cu statele pe care ele le recunoșteau.

Recunoașterea are drept obiect apariția unui nou subiect de drept internațional, cum sunt statele sau mișcările de eliberare națională, dar există și recunoașterea guvernelor, a unor modificări teritoriale, a calității de beligerant, a statutului de neutralitate permanentă, dar și a altor entități participante la relațiile internaționale.

Recunoașterea emană numai de la state, ca un atribut al suveranității lor, deoarece ste cerută de existența și dezvoltarea cooperării internaționale.

În dreptul internațional recunoașterea poate fi definită ca un act unilateral prin care un stat sau mai multe state iau act de existența unui fapt sau unei situații juridice noi apărute în comunitatea internațională.

Instituția recunoașterii este tratată ca una dintre regulile fundamentale ale dreptului internațional și reprezintă actul prin care un stat se pronunță în sens afirmativ asupra unor situații noi care produc în plan internațional și care au efecte în relațiile internaționale. Pe de altă parte, recunoașterea constituie un mijloc prin care statele își exprimă dorința de a lua cunoștință despre existența și efectul legal al unei situații apărute sau tranzacții care în absența unei asemenea recunoașteri nu s-ar produce efecte pe planul relațiilor internaționale.

În faza inițială a apariției recunoașterii, dar și ulterior, s-a acordat acesteia un caracter constitutiv de drepturi, în sensul că statele ar exista numai dacă sunt recunoscute de alte state. Astăzi o asemenea abordare este contrară principiilor care guvernează relațiile dintre state. Ea duce la un tratament inadmisibli, în sensul că statele ar fi îndreptățite să se comporte în mod arbitrar față de o entitate pe care nu o recunosc, ridicând totodată o problemă insolubilă, aceea a numărului de recunoașteri necesare pentru ca un stat să fie recunoscut, deci admis ca participant cu drepturi egale în cadrul comunității internaționale. Statul are o personalitate juridică unică, el neputând fi subiect de drept internațional față de statele care îl recunosc și lipsit de această calitate față de celelalte state.

Recunoașterea are un caracter declarativ, constituind un act de constatare a apariției unui stat nou, ca subiect de drept internațional. Ea nu conferă noului stat calitatea de stat, pe care aceasta o dobândește din momentul creării sale. Refuzul de a recunoaște un nou stat nu afectează existența acestuia, statul în cauză păstrându-și calitatea de subiect de drept, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

Deși în principiu recunoașterea nu poate avea decât un caracter declarativ, în practica relațiilor internaționale numai prin recunoaștere un stat se poate manifesta efectiv și pe deplin ca subiect de drept internațional.

Deseori recunoașterea a fost utilizată de anumite state ca un instrument al politicii externe pentru a fi de acord sau de a nu fi în cazul unor situații care se produc în viața internațională.

În dreptul internațional, prin recunoaștere se înțelege un act unilateral, prin care un stat constată existența anumitor fapte sau acte, care pot avea consecințe asupra drepturilor și obligațiilor sale sau asupra intereselor sale politice în raport cu noua entitate sau situație.

Această instituție a fost folosită uneori în mod abuziv, în scopuri politice, statele mai puternice punând adesea condiții la recunoaștere sau exercitând presiuni asupra noilor state ori folosind această cale pentru a limita relațiile cu statele respective.

Recunoașterea a mai fost definită și ca fiind ”procedeul prin care un subiect de drept international, care nu a participat la nașterea unei situații sau la adoptarea unui act, acceptă situația data sau acel act, adică admite ca efectele juridice ale acestora să i se aplice”. Astfel de situții care pot influența subiectul de drept internațional să recurgă la acest procedeu sunt următoarele situații:

Crearea unui stat nou;

Instalarea unui nou guvern într-un stat existent;

O modificare teritorială;

Apariția unei forțe insurecționale;

Noua entitate care urmează să fie recunoscută ca stat, trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice unui stat( populație permanentă, teritoriu determinat și un guvern), iar entitatea care urmează să recunoască trebuie să fie deja recunoscută.

În dreptul internațional cutumiar nu există obligația de a recunoaște un stat nou. Recunoașterea are un caracter facultativ și decurge din suveranitatea de stat. Statele au dreptul, dar nu și obligația de a recunoaște o nouă entitate. Este adevǎrat cǎ statul nu are nici o obligatie juridcǎ în a recunoaște un noi membru al societǎții statelor, el are o deplinǎ libertate în a face sau nu acest lucru. Însǎ libertatea de apreciere în acordarea recunoașterii trebuie sǎ fie in conformitate cu anumite principii și reguli juridice. Statele nu pot recunoște o situație internationalǎ ce contravine normelor imperative ale ordinii internaționale.

Declaratia referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești si de cooperare dintre state – ONU). Ilegalitatea situațiilor obținute prin forțǎ decurge din principiul nerecurgerii la fortǎ în relațiile internaționale.

Deci recunoșterea statelor, deși apare ca un drept discreționar al statului care urmeazǎ sǎ recunoascǎ un alt stat în calitatea sa de nou subiect de drept internaționa emiterea sau refuzul acestui act trebuie sǎ se bazeze pe principii și norme general acceptate ale dreptului internațional.

Recunoașterea existenței mai multor categorii de subiecte de drept internațional nu înseamnă însă și existența unei identități între natura și întinderea (volumul) drepturilor acestora. Curtea Internațională de Justiție arată, în avizul său consultativ din 1949, referitor la „Repararea daunelor suferite în serviciul Națiunilor Unite” că subiectele de drept într-un sistem juridic nu sunt în mod necesar identice în ce privește natură sau întinderea drepturilor lor.

Prin urmare, putem afirma că instituția recunoașterii nu conferă personalitate internațională statului nou-recunoscut, ci ajută la dezvoltarea si promovarea relațiilor de drept internațional. Statul din momentul creării sale și independent de actul recunoașterii, beneficiază de drepturi și obligații internaționale, în virtutea calității de subiect de drept internațional, avînd acces la participarea de încheiere a tratatelor, la conferințe și organizații internaționale… etc. În cele din urmă observăm că lipsa recunoașterii subiectului de drept internațional nu duce la lipsa calității de subiect al societății internaționale ci ajută la dezvoltarea, modificarea calității de subiect al dreptului internațional, oferindu-i o capacitate completă de a participa la viața internațională.

Actul recunoașterii subiectului de drept internațional

Recunoșterea unui stat în dreptul internațional reprezintă actul unilateral care emană de la un stat, prin care acesta constată apariția sau existența altui stat pe scena vieții internaționale.

Actul recunoașterii reprezintă un act de suveranitate al statelor, un drept al unui stat și nu o obligație a acestuia. În literatura de specialitate se discuta valoarea actului de recunoastere internationala a noului stat si efectele sale.

Recunoașterea este un act politic, generator de efecte juridice, actul de recunoaștere constituind expresia atitudinii politice a celorlalte state față de noul stat, din care decurg consecințe juridice majore.

Recunoasterea este un act declarativ si nu un act constitutiv de drepturi, statul recunoscut nu dobândeste personalitate juridică din momentul recunoasterii sale, ci din cel al formarii sale ca stat. Prin actul recunoasterii, statul stabileste relatii oficiale (diplomatice si consulare) cu statul care face obiectul recunoasterii.

Recunoașterea în dreptul internațional este un act unilateral al unui stat prin care constată apariția unui nou subiect de drept internațional sau a altor categorii (guvern, națiune care luptă pentru independență sau insurgenții într-un război civil), manifestându-și dorința de a stabili cu ele relații oficiale. Actul recunoașterii precizează, de regulă, caracterul și întinderea acestor relații pe care entitatea le stabilește cu statul recunoscut.

Schimbarea tipului istoric de stat nu înseamnă, în general, apariția unui nou subiect de drept international, ci doar promovarea relațiilor de drept internațional de către subiectul în cauză.

În continuare vom analiza mai multe tipuri de recunoaștere, în dependență de subiectul ce urmează să fie recunoscut. Și anume:

Recunoașterea statului;

Recunoașterea guvernului

Recunoasterea organizațiilor internaționale

Recunoașterea mișcărilor care luptă pentru independență;

Recunoașterea statelor și guvernelor se poate realiza prin intermediul mai multor mijloace: note diplomatice, declarații de recunoaștere, telegrame de felicitare, tratate bi sau multilaterale. Actul unilateral de recunoaștere produce o serie de efecte pentru statul recunoscut, dintre care cele mai importante sunt: stabilirea de relații diplomatice și posibilitatea încheierii unor tratate cu alte state, exercitarea protecției diplomatice pentru proprii cetățeni, obținerea imunității de jurisdicție și de execuție.

Recunoașterea unui stat este actul unilateral prin care unul sau mai multe state admit ca o entitate politica îndeplinește condițiile specifice ale unui stat și își exprimă voința de a-l considera membru al comunității internaționale.

Statul care emite un act de recunoaștere dispune de o largă libertate de apreciere, dar acest act trebuie să fie totuși conform cu regulile dreptului internațional. În acest sens, se admite că statele nu pot recunoaște o entitate formată prin încălcarea unor norme imperative (jus cogens). Astfel, nici un teritoriu obținut prin amenințare sau folosirea forței nu va putea fi recunoscută ca legal.

Așadar din momentul recunoașterii statul nou recunoscut beneficiază de drepturi și obligații internaționale. Principalele drepturi și obligații sunt:

Stabilirea de relații diplomatice ori consulare.

De a intenta acțiune judiciară la instanțele celuilalt stat cu privire la bunurile sale aflate pe teritoriul statului care la recunoscut.

Acceptarea legislației interne și a hotărârilor judecătorești ale statului recunoscut.

Participarea unui stat nerecunoscut la conferințe internaționale sau admitere într-o organizație nu echivalează cu recunoașterea sa individuală sau colectivă din partea altor state.

În mod normal, actul de recunoaștere al unui stat implică și recunoașterea guvernului legitim al acestuia. Problema ca un guvern să fie recunoscut separat nu se pune decât în situații speciale, când puterea este preluată de un nou guvern prin alte mijloace decât cele constituționale sau când pe același teritoriu își revendică autoritatea două guverne.

Recunoașterea unui guvern poate fi definită ca un act unilateral prin care un stat consideră guvernul altui stat ca un organ al autorității publice capabil să intermedieze relațiile dintre cele două state în condiții normale.

Drept criterii ale recunoașterii guvernelor, ce trebuie întrunite cumulativ, au fost propuse:

Exercitarea efectivă a autorității asupra întregului teritoriu sau asupra unei părți însemnate din acesta;

Sprijinul majorității populației;

Aplicarea principiului efectivității

Stabilitate

capacitate de a indeplini obligatiile internationale ale statului.

Instaurarea unui regim politic democratic capabil să garanteze respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Absența amestecului în treburile interne ale statului în procesul de instalare a noului guvern.

În principiu, dacă aceste criterii sunt respectate guvernul în cauză trebuie să fie recunoscut, dar dincolo de regulile dreptului internațional, instituția recunoașterii reflectă și rațiuni politice. Din controversele privind recunoașterea guvernelor, s-au configurat două teorii principale:

Tobar (după numele unui diplomat ecuadorian) și

Estrada (ministrul de externe al Mexicului în anii ’30).

Doctrina Tobar – acreditează ideea că un guvern ajuns la putere pe cale neconstituțională nu trebuie să fie recunoscut. Recunoașterea potențială a respectivului guvern poate avea loc doar dacă statul respectiv respectă principiile democrației politice, organizând alegeri libere.

Doctrina Estrada – pornește de la ideea că un guvern al unui stat nu are posibilitatea, din punct de vedere politic și juridic, de a se pronunța asupra legitimității altui guvern instalat într-un alt stat. Majoritatea statelor lumii utilizează această doctrină. Practic, se recunosc doar statele, instalarea guvernelor (legitime sau nelegitime) fiind considerată o problemă internă a statelor.

În literature de specialitate mai întîlnim și:

Doctrina Wilson – prevede faptul că potrivit Declarației din 1913 a prețedintelui american W.Wilson, guvernul american nu v-a coopera decât cu guverne bazate pe respectul dreptului și consimțămîntului celor guvernați.

Doctrina Hallstein – aplicată o perioadă de Republica Federală Germană(RFG). Conform acestei doctrine nu se stabilea relații cu acele state care recunoscuseră fosta Republică Democrată Germană (RDG)

Pe lângă recunoașterea statelor și guvernelor în dreptul internațional s-a conturat și idea de recunoaștere a mișcărilor de eliberare națională care răspunde cerințelor de a asigura popoarelor coloniale ce se aflau pe punctul de a accede la statutul de stat independent.

În urma recunoașterii statutului mișcărilor de eliberare a înregistrat elemente de consolidare ceia ce le-a permis stabilirea de relații oficiale cu statul care o recunoaște, lea oferit posibilitatea de a participa la unele organizații internaționale în calitate de observator.

Recunoașterea mișcărilor de eliberare națională se face prin recunoașterea organelor lor de conducere. Prin recunoașterea acestor mișcări, s-au creat premisele stabilirii unor relații oficiale între mișcările de eliberare națională și unele state, care au ales să le sprijine în lupta lor pentru constituirea unor state independente. Acestor mișcări li s-a facilitat astfel accesul la piața internațională, participarea la lucrările organizațiilor internaționale și mai ales în cadrul O.N.U., în calitate de observatori și promovarea propriilor interese în comunitatea internațională.

Alte entități care tind spre recunoaștere internațională, sunt beligeranții și insurecții. Recunoașterea beligeranței și insurecției se pune în cazul existenței unui conflict intern prelungit (război civil), când insurgenții au organe de conducere politice și militare, desfășoară în mod organizat acțiuni militare și dețin controlul unei părți a teritoriului statului.

Recunoașterea ca perte răsculată a apărut preponderant în baza practicii SUA de la sfîrșitul sec. al XIX-lea privitor la acordarea răsculaților sud-americani a anumitor drepturi cînd aceștia, chiar dacă nu reușeau să obțină controlul unei părți din teritoriul terestru, erau capabili să ducă un război pe mare. Astfel spus, prin recunoașterea calității de beligeranți din partea guvernului statului respectiv se urmărea ca răsculații să nu mai fie tratați ca și criminali de drept comun, ci să li se aplice regimul prizonierilor de război din dreptul umanitar.

Recunoașterea calității de beligeranți a participanților la insurecție din partea statelor terțe are drept efect tratarea guvernului și a răsculaților în mod egal, de pe o poziție de imparțialitate.

Formele recunoașterii internaționale

Actul recunoașterii nu este supus unor condiții de formă. Din practica statelor se desprind mai multe modalități prin care se realizează actul recunoașterii:

După modul de exprimare, recunoașterea poate fi expresă și tacită.

După întinderea efectelor, recunoașterea poate fi "de jure" și "de facto"

După numărul de subiecte, recunoașterea poate fi individuală și colectivă.

Actul recunoașterii poate fi expres, constând într-o declarație oficială, transmiterea unor mesaje, telegrame, note diplomatice, sau tacit, rezultând din anumite comportări sau acte juridice.

Cel mai frecvent act de recunoaștere tacită constă în stabilirea de relații diplomatice între statul care recunoaște și cel recunoscut. O recunoaștere tacită intervine și în cazul în care un stat încheie un tratat bilateral cu statul nou. Astfel, încheierea unui tratat bilateral sau acceptarea instalării pe teritoriul statului a unei misiuni diplomatice a altui stat sau numai a unei misiuni comerciale a acestuia, pot fi calificate de tribunalele interne ca acte echivalând cu recunoașterea tacită.

În ceea ce privește recunoașterea de jure și de facto, statele care acordă recunoașterea fac deseori o distincție între aceste două forme de recunoaștere a statelor si guvernelor.

Recunoașterea de facto are un caracter limitat și provizoriu, în raport cu recunoașterea de jure care este deplină și definitivă (irevocabilă). În timp ce recunoașterea de facto intervine atunci când, din punctul de vedere al statului care o acordă, noua autoritate, deși independentă și exercitând o putere efectiva pe teritoriul sub controlul ei, nu are suficientă stabilitate sau nu oferă încă asigurări care sa fie conforme cu alte cerințe ale recunoașterii. Această recunoaștere este considerată ca aplicabilă în cazul statelor și guvernelor noi. Dar la ea se poate recurge și în alte împrejurări, precum extinderea teritoriului unui stat sau absorbirea de către acesta a unui stat anterior independent.

Recunoașterea de facto a unui guvern poate fi limitată la regiunile care se află sub controlul sau efectiv. În general, situațiile cărora li se aplica aceasta recunoaștere nu satisfac pe deplin cerințele unei recunoașteri definitive, de jure. Ea are un caracter provizoriu, iar daca provizoratul se prelungește ea poate fi retrasă.

Distincția între recunoașterea de facto și cea de jure nu operează în următoarele condiții:

măsurile legislative și alte măsuri interne ale autorității de facto sunt luate în considerare în mod egal de instanțele judecătorești ale statului de la care emana recunoașterea, ca și cele ale unui stat recunoscut de jure;

statul și guvernul recunoscut de facto se bucură de imunitatea de jurisdicție la tribunalele statului de la care emană recunoașterea și răspunderea statelor pentru fapte ilicite este aceeași indiferent de calitatea recunoașterii;

Cu toate acestea, distincția între recunoașterea de jure și de facto poate avea consecințe juridice în ceea ce privește aspectele externe ale entității recunoscute. Un exemplu în acest sens este situația din 1937, cînd Marea Britanie a recunoscut de facto guvernarea Abisiniei de către Italia, dar a continuat să recunoască și guvernul abisinian. Ca urmare, Marea Britanie a recunoscut că Italia nu putea să aibă dreptul să dispună, pe calea succesiunii statelor, asupra bunurilor din străinătate ale Abisiniei.

În literatura de specialitate mai există și un alt criteriu de clasificare al recunoașterii statului sau guvernului și anume:

Recunoașterea necondiționată

Recunoașterea condiționată

Ceea ce ține de recunoașterea necondiționată este că unii autori au susținut că ar exista și o recunoaștere condiționată cînd aceasta este legată de îndeplinirea anumitor condiții de către noul stat. Alți autori resping însă o asemenea distincție, considerînd impunerea unor asemenea condiții ca fiind contrară esenței acestei instituții.

În general, recunoașterea este un act individual al fiecărui stat, practica internaționala confirmând acest fapt. Recent însă, așa cum s-a practicat în cazul statelor succesoare ale fostei R.S.F. Iugoslavia, recunoașterea s-a efectuat de către statele membre ale Uniunii Europene în mod colectiv sau concomitent, în baza unor criterii comune. Este posibil ca această practică, să mai fie repetată la nivel european, dar este greu de presupus generalizarea ei la nivelul întregii comunități internaționale.

Consecințe ale recunoașterii de noi state și guverne

După cum s-a arătat, recunoașterea statului înseamnă acceptarea prezenței sale în cadrul comunității internaționale și deținerea, de către acesta, a tuturor drepturilor si obligațiilor care aparțin calității de stat. Actul recunoașterii unui stat sau guvern atrage după sine pentru statul recunoscut o serie de urmări, dintre care cele mai importante ar fi următoarele:

obținerea calității de a stabili relații diplomatice cu alte state care îl
recunosc și de a încheia tratate cu ele;

obținerea dreptului, pe care potrivit legislației unor state nu 1-ar avea
altfel, de a introduce acțiuni in fața instanțelor judecătorești ale statului care
1-a recunoscut;

dobândirea de către statul recunoscut (cu efecte și asupra bunurilor sale)
a imunității de jurisdicție si de execuție în fața instanțelor statului care a
acordat recunoașterea, imunitate de care în anumite sisteme de drept,
precum cel britanic nu se putea bucura înainte de recunoaștere;

acceptarea actelor sale executive și legislative în instanțele judecătorești ale statului care 1-a recunoscut;

în afară de aceasta, în țările în care practica judecătorească atribuie efect retroactiv recunoașterii cum sunt Marea Britanie și SUA, actele noului stat sau guvern recunoscut sunt considerate ca acte cu valoare juridică din momentul în care autoritatea recunoscută a fost instaurata la putere.

Concluzii

Cine poate fi subiect de drept internațional ?

Iată o întrebare la care atunci când mi-am ales această temă pentru lucrarea de licență nu realizasem vastitatea și complexitatea problemei, labirinturile, pluralitatea interpretărilor, unghiurile de vedere extinse spre diversele orizonturi posibile.

Pe măsură ce parcurgeam, câte puțin din materialul informativ aveam senzația unui alpinist care încearcă să ia cu asalt una din înălțimile greu accesibile.

Încurajată și entuziasmată de minunații mei dascăli care mi-au însoțit pașii pe drumul inițierii în tainele cunoașterii dreptului, am parcurs etapele firești a întocmirii lucrării și încerc satisfacția faptului împlinit, satisfacție care va fi deplină dacă rândurile ce urmează, cu toate stângăciile începutului, își vor găsi consacrarea.

După cum afirmă și Maritain Jacques ,,Națiunea este cea mai importantă, cea mai completă și cea mai complexă comunitate a vieții civilizate”

În accepțiunea sa curentă subiecte ale dreptului sunt acele entități capabile să-și asume drepturi și obligații în cadrul unui raport juridic, după cum am sintetizat mai sus.

În dreptul intern calitatea de subiect de drept o pot avea persoanele, fie că acestea sunt persoane fizice sau persoane juridice, iar în cadrul dreptului internațional subiecte de drept pot fi numai acele entități care participă atât la elaborarea normelor dreptului internațional, cât și la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale.

Cunoașterea subiectelor dreptului internațional prezintă o mare importanță întru-cît acestea pe de o parte sunt destinatarii normelor și principiilor fundamentale ale dreptului internațional, iar pe de altă parte, sunt factorii care participă la elaborarea regulilor ce constituie esența acestui drept. A dreptului, care și-a făcut apariția în urma elaborării normelor privind comportamentul statelor, unele față de altele în relațiile lor.

Totodată am făcut cunoștință cu subiectul originar și cele derivate ale dreptului internațional. Concluzionînd astfel că statele constituie principalele subiecte de drept internațional. Acestea au caracterul de subiecte originare, tipice, fundamentale ale dreptului internațional, întrucât numai ele, în virtutea suveranității lor au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea normelor de drept internațional și își pot asuma în totalitate drepturile și obligațiile prevăzute de dreptul internațional. Activând pe planul relațiilor dintre ele potrivit suveranității lor, statele crează normele de drept internațional, iar principiile și normele dreptului internațional sunt destinate să asigure și să garanteze înfăptuirea suveranității statelor.

Subiectele precum organizațiile internaționale guvernamentale sunt subiecte derivate și au un caracter limitat spre deosebire de statele care au putere absolută. Capacitatea lor de a-și asuma drepturi și obligații rezultă din personalitatea juridică distinctă de cea a statelor care o compun. Astfel rezultă că au o personalitate juridică limitată.

Alți subiecți ai dreptului internațional au o capacitate și mai restrînsă decît cea a organizațiilor intrenaționale. Mișcările de eliberare națională de exemplu se pot manifesta pe plan internațional, în măsura în care ele sunt recunoscute de către state.

În afara acestor subiecte de drept internațional, sunt o serie de entități, în legătură cu care se pune problema calității de subiect de drept internațional. Acestea sunt organizațiile internaționale neguvernamentale, corporațiile transnaționale și persoanele fizice.

Drept urmare, am conchis că subiectele dreptului internațional sunt identificate după anumite criterii, condiții care stabilesc calitatea de subiect internațional.

Condițiile sau criteriile de identificare a subiectelor de drept internațional au însemnat mai mult decît o identificare. Acestea au reprezentat totalitatea însușirilor esențiale în virtutea cărora subiectul de drept internațional se poate manifesta în societatea internațională.

Conform acestor criterii am vazut deosebirile dintre statul ca subiect internațional principal și celelante entități care tind să se bucure de o personalitate juridică absolută și care este modul sau formele ce îmbracă acest proces de identificare a subiectului în viața internațională.

Analizînd acestă temă, mi-am dat seama cît este de important să fim informați despre acțiunile, schimbările dar și despre apariția noilor entități care tind să fie recunoscute ca fiind subiecte de drept internațional.

Pentru că, o dată recunoscut, subiectul se bucură de drepturi și obligații și participă la elaborarea de norme internaționale, care ne vizează pe fiecare din noi, fie subiect juridic sau fizic.

Pentru argumentarea lucrării am folosit un aparat critic după fiecare capitol și am enumerat bibliografia ce a fost studiată pentru fundamentarea lucrării.

Consider că lucrarea, în întregul ei sau părți din ea îmi va fi de un real sprijin în exercitarea meseriei alese.

De asemenea, consider această lucrare doar un început pe care îmi propun să îl aprofundez.

Pentru sprijinul primit în alegerea, documentarea și redactarea acestei lucrări, vreau să aduc și pe această cale, alese sentimente de gratitudine și prețuire Doamnei Ceban Cristina, îndrumătorul științific al lucrării mele.

BIBLIOGRAFIA

Cărți

Anghel Ion M. Drept diplomatic și consular. vol.I. ed II, Editura «Lumina Lex», București, 2002. 480 p

Anghel lon M. Anghel Viorel I., Răspunderea în Dreptul Internațional. București. Editura Lumina Lex, 1998. 376 p

Anghel Ion M. Subiectele de drept internațional. București. Editura Lumina Lex, 1998. 392 p.

Balan Oleg, Serbenco Eduard. Drept internațional public, vol. 1, Chișinău 2001. 357 p.

Beșteliu Miga Raluca. Drept internațional public, Introducere în dreptul internațional public. București. Editura All Educational . 1998, 433 p.

Burian Alexandru. Drept Internațional public. Ed. a 3-a (rev. și adăug.). Tipogr. “Elena-V.I.” SRL.2009, 650 p.

Burian Alexandru, Balan Oleg, Eduard Serbenco. Drept internațional public. Ediția a II-a. Chișinău, 2005. 608 p.

Ceban Cristina. Dreptul Organizațiilor Internaționale, Chișinău, 2012, 346 p.

Ciucă Aurora. Drept internațional public. Editura «Cugetarea». Iași, 2000. 335 p.

Crețu Vasile. Drept internațional public. Ediția a IV-a. București. Editura Fundației România de Mâine. București. 2002. 344 p

Diaconu I. Tratat de drept internațional public. București. Editura «LEX», vol. I, 2002. 510 p.

Ecobescu Nicolae, Duculescu Victor. Drept internațional public. V-I. Editura «Hyperion». București. 1993. 303 p.

Geamănu Grigore. Drept Internațional Public, vol. 1, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981. 327 p.

Mazilu Dumitru. Dreptul internațional public. București. Editura Lumina Lex, 2008, 276 p.

Mihăilă Marian. Elemente de drept internațional public și privat. Editura All Beck, București, 2001. 480 p.

Moca Gheorghe, Duțu Mircea. Drept internațional public, Vol.I. Editura «Universul Juridic». București. 2008, 350 p.

Năstase Adrian, Aurescu Bogdan. Drept internațional public, Sinteze. Ediția a 6-a (revăzută și adăugită). Editura C.H.Beck. București, 2011. 415 p.

Pivniceru Mona-Maria. Drept international public. Suport curs. Iași, 2008. 96 p

Pop Flore. Organizații internaționale și drept internațional public. Ghid de studiu. Cluj-Napoca. 2014. 47 p.

Popescu Dumitra. Drept internațional public. București. Editura Universității Titu Maiorescu, 471 p.

Radu Bogdan și Greab Carmen. Teoria Relațiilor Internaționale. Suport de curs. 2000. 54 p.

Selejan-Guțan Bianca, Crăciunean Laura-Maria. Drept internațional public. Editura Universității Lucian Blaga. Sibiu, 2009. 121 p.

Autoreferate\Teze

Flămînzeanu Ion. Răspunderea Juridică. Teza de doctor în drept. București, 2006. 292 p.

Nichifor.F. Adina-Laura. Răspunderea internațională a statelor pentru încălcarea normelor imperative ale dreptului internațional. Teza de doctor în drept (rezumat). București, 2011. 22 p.

Petrila Radu Emilian. Mișcările de eliberare națională- subiecte de drept internațional. Autoreferat. Brașov, 2010. 8 p.

Ursu Ana-Maria. Rolul Vaticanului în sistemul de Relații Internaționale. Autoreferat. Chișinău, 2012. 24 p.

Legislație

Carta Națiunilor Unite din 1945.

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27 august 1994 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1), 1994.

Convenția privind drepturile și obligațiile statelor de la Montevideo din 1933.

Declarația de independență a Republicii Moldova de la 27 august 1991, Moldova Suverană, 1991, 28 august.

Documente electronice

Botomei Vasile. Răspunderea administrativă a statului în cauzele de nerespectare a dreptului european de către instanțele naționale în materia continuării judecății după intervenirea prescripției răspunderii penale. Aspecte practico-științifice. Revista Națională de Drept. Editia nr. 9/2012 din 15 aprilie 2012. http://revistadrept.com/

Constantinescu Cristian. Vaticanul – subiect de drept internațional. Revista ProExcelsior nr. 1 din 10 mai 2011. http://www.aafdutm.ro/revista/nr-1-mai-2011/revista-nr-1-mai-2011/vaticanul-subiect-de-drept-international/

Costin Sergiu. Republica Moldova ca subiect de drept internațional public. Chișinău, 2012. https://sergiucostin.wordpress.com/2012/11/19/republica-moldova-ca-subiect-de-drept-international-public/ (vizitat 15.04.2015)

Gorun Hadrian. Relatii internationale în secolul al XX-lea: concepte fundamentale, scoli de gândire, repere istorice. Târgu-Jiu, 2011. https://www.academia.edu. (vizitat 10.03.15)

Ordinul Suveran al cavalerilor de Malta. http://www.orderofmalta.int/?lang=en (vizitat 29.04.2015)