Examinarea Criminalistica Asupra Falsului In Documente
EXAMINAREA CRIMINALISTICĂ ASUPRA FALSULUI
ÎN DOCUMENTE
Cuprins
CAPITOLUL I ASPECTE DE DREPT PENAL, INCIDENTE CERCETĂRII CRIMINALISTICE
A INFRACȚIUNII DE FALS
1. Aspecte comune infracțiunilor de fals.
1.1. Cadrul incriminării faptelor de fals și sistematizarea acestora.
Prin „fals”, în accepțiunea cea mai largă a acestei noțiuni, se înțelege tot ceea ce nu corespunde adevărului sau orice alterare a adevărului. Nu poate exista fals, adică o alterare de adevăr, decât acolo unde este de conceput existența sau posibilitatea existenței adevărului.
Faptele prin care se denaturează adevărul sunt incriminate numai dacă aduc o gravă atingere adevărului și încrederii care trebuie să determine formarea și desfășurarea relațiilor dintre oameni.
Sfera acestor fapte este deosebit de cuprinzătoare conținând variate categorii care pot fi diferențiate potrivit diferitelor criterii, astfel:
– după modul special în care adevărul este alterat în această categorie se
includ faptele la care alterarea adevărului se face prin cuvinte (ora[sau scris), cum sunt, spre exemplu, infracțiunile de: seducție (art. 199), calomnie (art. 206), denunțarea calomnioasă (art. 259), mărturia mincinoasă (art. 260) și altele, la care încrederea este acordată subiectiv (personal) celui care a alterat adevărul.
– după specificul relațiilor sociale cărora li se aduce atingere prin fapta de
alterare a adevărului. Fac parte din această categorie, spre exemplu, infracțiunile: de
înșelăciune (art. 215) uzurarea de calități oficiale (art. 240), represiunea nedreaptă (art. 268), exercitarea fără drept a unei profesii (art. 281), înșelăciunea lor măsurătoare sau la calitatea mărfii (art. 296,297) și altele, la care, alterarea adevărului se face prin diverse mijloace frauduloase (simple sau calificate), iar încrederea este acordată atât subiectiv față de cel care folosește aceste mijloace), cât și obiectiv față de mijloacele amăgitoare;
– datorită naturii încrederii care este acordată adevărului, presupus ca fiind
respectat. Aici se include grupul special al infracțiunilor de fals unde alterarea „adevărului se face asupra unor entități (lucruri) cărora li se atribuie juridic însușirea și deci funcțiunea de a servi drept probă a adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu prilejul diverselor relații sociale (monede, timbre, titluri de credit, sigilii, instrumente de marcat, înscrisuri etc), iar încrederea este acordată obiectiv lucrului care constituie prin el însuși proba adevărului.
În cazul infracțiunilor de fals, la care ne referim, alterarea adevărului se obține prin activitatea infracțională a unei sau unor persoane, în raport însă cu rezultatul acestei activități, adică cu înșelarea încrederii, acesta se realizează prin produsul activității infracționale și independent de persoana sau persoanele care au efectuat acea activitate.
Prin urmare, la infracțiunile de fals încrederea este acordată în rem, adică însăși lucrului care este considerat ca fiind expresia adevărului și deci, nu ne aflăm în fața violării unei încrederi acordată unei persoane, ci în fața încrederii acordată lucrului căruia i se atribuie juridic însușirea de a exprima adevărul, adevăr care a fost însă alterat.
Aceste particularități au stat la baza creării în sistemul părții speciale a Codului penal a unui grup aparte de infracțiuni sub denumirea de „infracțiuni de fals” al căror conținut este prevăzut în Titlul VII al Codului penal, partea specială.
Preocupat să realizeze o cât mai bună sistematizare a acestor infracțiuni, legiuitorul a structurat titlul VII al Codului penal partea specială, în raport cu natura entităților cu privire la care se alterează adevărul, în următoarele trei capitole: Capitolul I „Falsificarea de monede, timbre sau alte valori”, care cuprinde infracțiunile: Falsificarea de monede sau alte valori (art. 282), Falsificarea de timbre, de mărci sau bilete de transport (art. 283), Falsificarea de valori străine (art. 284) și Deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 285); Capitolul II „Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare” și cuprinde infracțiunile: Falsificarea instrumentelor oficiale (art. 286) și Folosirea instrumentelor oficiale (art. 287); Capitolul III „Falsuri în înscrisuri oficiale”, în care sunt incluse infracțiunile: Falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288), Falsul intelectual (art. 289), Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290), Uzul de fals (art. 291), Falsul în declarații (art. 182), Falsul privind identitatea (art. 293) și Falsul prin folosirea emblemei Crucii Roșii (art. 294).
Subîmpărțirea cadrului infracțiunilor de fals a fost determinată de eterogenitatea lucrurilor cu funcție probatorie, lucruri care pot forma obiectul asupra căruia se efectuează operația de alterare a adevărului în diferite infracțiuni de fals. Această eterogenitate impunea o reglementare diferențiată a infracțiunilor de fals, atât din punct de vedere al conținutului faptelor incriminate, cât și din punct de vedere al sancționării lor.
În lăuntrul fiecărei subdiviziuni (capitol) faptele de fals prezintă omogenitate, limitată însă la natura produsului rezultat din operația de falsificare: monede sau alte valori în subdiviziunea din capitolul I; instrumente de autentificare sau de marcare în subdiviziunea capitolului II. Faptele din aceeași subdiviziune prezintă însă aspecte de eterogenitate care au impus o diversificare a incriminărilor și respectiv a sancțiunilor pentru diferitele infracțiuni.
Dispozițiile cuprinse în titlul VI al Codului penal, partea specială devin incidente atât timp cât nu există vreo dispoziție derogatoare, fie în cuprinsul Codului penal, fie în vreo lege specială, prin care se incriminează în mod diferit vreo faptă care în lipsa acelei dispoziții ar fi intrat în cadrul infracțiunilor de fals. De exemplu, alterarea unui înscris constituie fals (art. 288 și 290), dacă alterarea s-a efectuat însă asupra unui înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român, fapta se va încadra în dispoziția privitoare la „compromiterea unor interese de stat” (art. 168); declarația mincinoasă producătoare de consecințe juridice făcută în fața unui organ sau instituții de stat competente constituie o infracțiune de fals (art. 292), dacă declarația este făcută însă de către un martor, într-o cauză judiciară, fapta se va încadra în dispoziția privitoare la mărturie mincinoasă (art. 260); declarațiile făcute, de exemplu, în materie vamală, în materie fiscală, sunt anume sancționate prin legile speciale care reglementează materiile respective.
1.2. Aspecte comune ale infracțiunilor de fals.
Deși faptele incriminate sub denumirea de infracțiuni de fals prezintă, fiecare în parte, anumite particularități care o deosebesc în mod evident de fiecare dintre celelalte fapte de fals, există totuși unele aspecte care sunt comune tuturor acestor fapte, astfel:
a) Obiectul infracțiunilor de fals.
Obiectul juridici generic al infracțiunilor de fals este constituit din relațiile sociale care privesc încrederea publică, valoarea de importanță deosebită care se raportează la relațiile interumane și la normala evoluție a unor activități sociale și economice.
Această „încredere publică” se deosebește de încrederea personală pe care și-o acordă oamenii între ei, pentru că încrederea publică (fides publica) se raportează la lucruri, însemne și înscrisuri care au o funcție probatorie expresă, indiferent dacă atribuirea acestei funcții probatorii este prevăzută explicit de lege (probele scrise, declarații oficiale consemnate, diplome, etc), ori ea decurge implicit din natura lucrului (monedă, timbru, titlu de credit) .
Obiectul material al infracțiunilor de fals constă în oricare din bunurile cu însușire probatorie, ocrotite de legea penală împotriva faptelor de alterare a adevărului cum ar fi: monedele, timbrele sau alte valori, mărci, bilete de transport, instrumente de autentificare sau marcare, înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată etc.
b) Subiecții infracțiunilor.
Subiectul activ nemijlocit la infracțiunile de fals poate fi orice persoană, fără vreo calificare; calitatea subiectului activ va putea fi o circumstanță agravantă când săvârșirea falsului a fost înlesnită de acea calitate (de exemplu, un funcționar care profitând de lipsa momentană a registratorului a făcut o înregistrare falsă). La infracțiunea de fals intelectual subiectul activ (autorul) trebuie să îndeplinească calitatea de funcționar în accepțiunea art. 147 C.pen. Calitatea de funcționar constituie un element circumstanțial al variantei agravate a infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale (art. 28 alin. 2).
Toate infracțiunile de fals sunt susceptibile de participațiune adică de pluralitate de subiecți activi (coautorat, instigare, complicitate).
Subiectul pasiv al infracțiunilor de fals este statul român, în calitatea sa de garant al încrederii publice” în anumite lucruri, obiecte, valori (au înscrisuri care au o funcție probatorie și care asigură ocrotirea și netulburata dezvoltare a relațiilor sociale.
La unele infracțiuni de fals (cum ar fi: falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul în declarații, falsul privind identitatea) poate exista și un subiect pasiv secundar în persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost vătămate prin activitatea infracțională.
c) Latura obiectivă.
Elementul material, la toate infracțiunile de fals propriu-zis, constă într-o acțiune; o acțiune prin care se realizează denaturarea adevărului, adică de falsificare care se poate realiza prin contrafacere sau alterare a adevărului săvârșită prin orice mod (material, scriptic sau oral) dar care se concretizează întotdeauna în lucrul (obiectul) care conține alterarea adevărului.
La infracțiunile derivate cuprinse în titlul VII al Codului penal, partea specială, cum sunt: punerea în circulație a valorilor falsificate ori deținerea lor în vederea punerii în circulație (art. 282 alin. 2) sau folosirea instrumentelor oficiale false (art. 287), ori uzual de fals (art. 291), elementul material constă tot într-o acțiune, dar alta decât cele care le implică faptele de fals propriu-zis. Asemenea acțiuni constau în punerea în circulație a valorilor falsificate, deținerea acestora în vederea punerii în circulație, folosirea instrumentelor de autentificare sau marcare falsificate, folosirea înscrisurilor falsificate.
Urmarea imediată. Infracțiunile de fals propriu-zis cât și cele derivate au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, adică pentru încrederea publică acordată anumitor lucruri, semne, înscrisuri etc. Unele dintre faptele derivate sunt cauzatoare de vătămări. Astfel, falsul prin folosirea emblemei Crucii Roșii constituie infracțiune, potrivit art. 294 Cpen., dacă fapta a cauzat pagube materiale; punerea în circulație de monede sau alte valori falsificate este mai gravă, potrivit art. 282 alin. 3 Cpen., dacă a cauzat o pagubă importantă sistemului financiar.
La infracțiunile de fals, legătura de cauzalitate între acțiunile incriminate și
urmarea imediată – rezultă din însăși săvârșirea faptei.
d) Latura subiectivă.
Forma de vinovăție. Toate infracțiunile care fac parte din grupul infracțiunilor de fals sunt infracțiuni intenționate, legea cere intenția ca formă de vinovăție. Faptele de alterare a adevărului nu constituie infracțiuni când alterarea s-a produs din culpă.
Elementul subiectiv sub forma intenției trebuie să fie constatat și verificat în raport cu fiecare faptă în parte, atunci când vin în concurs fapte de fals, fals propriu-zis, cu fapte derivate. Astfel, s-ar putea ca un înscris alterat din culpă și dedi care nu ar constitui infracțiune pentru făptuitor, să fie ulterior folosit cu intenție de acesta sau de o altă persoană știind că înscrisul conține o alterare de adevăr; caz în care va exista infracțiunea de uz de fals. Și invers, o monedă sau un înscris a fost falsificat cu intenție și există deci infracțiune, dle implică faptele de fals propriu-zis. Asemenea acțiuni constau în punerea în circulație a valorilor falsificate, deținerea acestora în vederea punerii în circulație, folosirea instrumentelor de autentificare sau marcare falsificate, folosirea înscrisurilor falsificate.
Urmarea imediată. Infracțiunile de fals propriu-zis cât și cele derivate au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, adică pentru încrederea publică acordată anumitor lucruri, semne, înscrisuri etc. Unele dintre faptele derivate sunt cauzatoare de vătămări. Astfel, falsul prin folosirea emblemei Crucii Roșii constituie infracțiune, potrivit art. 294 Cpen., dacă fapta a cauzat pagube materiale; punerea în circulație de monede sau alte valori falsificate este mai gravă, potrivit art. 282 alin. 3 Cpen., dacă a cauzat o pagubă importantă sistemului financiar.
La infracțiunile de fals, legătura de cauzalitate între acțiunile incriminate și
urmarea imediată – rezultă din însăși săvârșirea faptei.
d) Latura subiectivă.
Forma de vinovăție. Toate infracțiunile care fac parte din grupul infracțiunilor de fals sunt infracțiuni intenționate, legea cere intenția ca formă de vinovăție. Faptele de alterare a adevărului nu constituie infracțiuni când alterarea s-a produs din culpă.
Elementul subiectiv sub forma intenției trebuie să fie constatat și verificat în raport cu fiecare faptă în parte, atunci când vin în concurs fapte de fals, fals propriu-zis, cu fapte derivate. Astfel, s-ar putea ca un înscris alterat din culpă și dedi care nu ar constitui infracțiune pentru făptuitor, să fie ulterior folosit cu intenție de acesta sau de o altă persoană știind că înscrisul conține o alterare de adevăr; caz în care va exista infracțiunea de uz de fals. Și invers, o monedă sau un înscris a fost falsificat cu intenție și există deci infracțiune, dar cel care pune în circulație acea monedă sau care se folosește de acel înscris nu știe că există o alterare de adevăr, în acest caz fapta nu constituie infracțiunea de uz de fals, chiar dacă făptuitorului s-ar putea reproșa vreo culpă.
Mobilul la infracțiunile de fals nu constituie o cerință esențială a laturii subiective. Acesta însă trebuie cunoscut pentru că ajută la dozarea pedepsei în procesul de aplicare a acesteia.
Scopul, ca și mobilul, nu constituie, în principiu, o cerință a laturii subiective a
infracțiunilor de fals, dar cunoașterea acestuia servește la individualizarea pedepsei. Sunt unele infracțiuni de fals la care norma de incriminare cere ca acțiunea incriminată să se efectueze în vederea realizării unui scop (deținerea valorilor falsificate în vederea punerii în circulație art. 282 alin. 2, fabricarea sau deținerea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea unor valori – art. 285).
e) Formele infracțiunilor de fals.
a) Infracțiunile de fals fiind comisive și intenționate sunt susceptibile de a fi săvârșite în forma actelor pregătitoare. Legiuitorul a apreciat că în cazul infracțiunilor prevăzute în capitolul I din titlul VII al Codului penal, partea specială prezintă pericol social și se impune incriminarea deținerii de instrumente în vederea falsificării de valori, dar ca faptă de sine stătătoare (art. 285).
Tentativa este incriminată la următoarele infracțiuni de fals: falsificarea de monede sau de alte valori (art. 282 alin. ultim), falsificarea de timbre, de mărci sau bilete de transport (art. 283 alin. 2), falsificarea instrumentelor oficiale (art. 286 alin. 2), falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288 alin. ultim), fals intelectual (art. 289 alin. 2) și falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 alin. 2).
Consumarea infracțiunilor de fals are loc în momentul în care acțiunea incriminată este dusă până la capăt și se produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege. De regulă, sub aspectul consumării infracțiunii, nu se cere ca fapta să fi produs vreun prejudiciu material. Excepție fac infracțiunile de fals prin folosirea emblemei Crucii Roșii și falsificarea de monede sau alte valori în varianta agravată, care se consumă în momentul producerii unei pagube materiale.
b) Epuizarea. Infracțiunea de deținere de instrumente în vederea falsificării de val ori poate avea forma unei infracțiuni continue. Infracțiunile de fals pot fi săvârșite în forma continuată; Epuizarea acestor infracțiuni va avea loc odată cu încetarea activității infracționale.
f) Sancționarea.
Infracțiunile de fals care prezintă un grad de pericol social mai ridicat sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, având uneori maximul special de 15 sau chiar 20 de ani, pedeapsă însoțită, în unele cazuri, de pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi. Infracțiunile de fals care prezintă un grad de pericol social mai redus sunt sancționate cu pedeapsa închisorii în limite mai coborâte, această pedeapsă având, în unele cazuri, ca alternativă amenda.
Prin Legea nr. 299 din 28 iunie 2004, s-a prevăzut că persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice, răspund penal pentru infracțiunile prevăzute în Capitolul I din titlul VII al Codului penal, partea specială, săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârșirea aceleiași fapte.
Pedepsele care se aplică persoanei juridice pentru infracțiunile de falsificare de monede sau alte valori sunt: amenda, ca pedeapsă principală și suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice ca pedeapsă complementară. Această din urmă pedeapsă complementară poate fi aplicată pe o durată de la un an la 13 ani.
Lucrurile produse prin infracțiunea de fals sunt supuse confiscării speciale (de exemplu, monede false sau alte titluri de credit false, timbre, mărci poștale, etc.)
2. Analiza conținutului juridic și constitutiv al infracțiunilor de fals în înscrisuri.
2.1. Falsul material în înscrisuri oficiale.
a) Conținut legal și caracterizare.
Falsul material în înscrisuri oficiale este incriminat în art. 288 C.pen. Într-o variantă tip și o variantă agravată.
Varianta tip (art. 288 alin. 1) constă în falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice.
Varianta agravată (art. 288 alin. 2) se realizează când fapta descrisă la varianta tip este săvârșită de un funcționar în exercițiul atribuțiunilor de serviciu.
Falsul material în înscrisuri oficiale prezintă pericol social pentru că aduce o gravă atingere încrederii pe care oamenii o acordă înscrisurilor oficiale, înscrisuri care, în condițiile actuale de dezvoltare a societății noastre, sunt indispensabile pentru formarea și desfășurarea normală a relațiilor sociale de tot felul. Fără apărarea deplină a încrederii pe care publicul o acordă tuturor înscrisurilor oficiale, relațiile sociale ar fi mult stânjenite, ritmul lor ar scădea la un nivel redus.
b) Obiectul infracțiunii.
Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale a căror formare și desfășurare normală depind de încrederea publică acordată înscrisurilor oficiale. Cum imensa majoritate a relațiilor sociale include în mecanismul lor folosirea de înscrisuri oficiale, s-ar putea spune că prin incriminarea și sancționarea falsului material în înscrisuri oficiale sunt ocrotite aproape toate relațiile sociale.
Obiectul material. Când falsul material se comite prin alterarea unui înscris oficial existent, acest înscris are în același timp și caracterul de obiect material al infracțiunii, în cazul contrafacerii (plăsmuirii) unui înscris oficial, pentru realizarea acestuia sunt folosite materiale (hârtie, cerneală) care, inserându-se în produsul infracțiunii (înscrisul oficial fals), păstrează însă caracterul de obiect material al infracțiunii deoarece asupra lor s-a efectuat acțiunea de falsificare (plăsmuire).
Înscrisurile oficiale falsificate, plăsmuite sau alterate sunt din această cauză socotite totdeauna și ca obiect material al infracțiunii.
Noțiunea de „înscris oficial” este definită în art. 150 alin. 2 C.pen. Potrivit acestui text „înscris oficial” este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparține unei asemenea unități. După cum se poate observa, în raport cu legea penală, constituie înscrisuri oficiale două categorii de înscrisuri; cele care emană de la o unitate prevăzută în art. 145 C.pen. și cele care aparțin unei asemenea unități. Din prima categorie fac parte înscrisurile care sunt întocmite, emise sau confirmate de o unitate din cele prevăzute în art. 145 C.pen. Oricare dintre aceste înscrisuri trebuie să provină de la o unitate competentă a-l emite, trebuie să poarte ștampila sau sigiliul acelei unități; precum și semnătură celui care l-a emis. În cazul înscrisurilor care trebuie întocmite cu respectarea altor formalități prevăzute în mod imperativ de lege, de care depinde însăși valabilitatea lor, este necesar să fie îndeplinite și aceste formalități.
Din cea de a doua categorie fac parte înscrisurile depuse sau înregistrate la o unitate din cele prevăzute la art. 145 C.pen. indiferent dacă emană de la o altă asemenea unitate sau de la un particular.
În raport cu legea penală constituie înscris oficial atât înscrisul original cât și copiile legalizate sau certificate pentru conformitate cu originalul.
Legea asimilează cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice (art. 288 alin. 2 C.pen.).
c) Subiecții infracțiunii.
Subiectul activ nemijlocit la infracțiunea de falș material în înscrisuri oficiale, varianta tip, poate fi orice persoană, mai puțin un funcționar care să fi săvârșit fapta în exercițiul atribuțiilor de serviciu, caz în care fapta se încadrează la varianta agravată.
Infracțiunea poate fi săvârșită de mai mulți subiecți activi (coautori, instigatori, complici).
Când falsul material al unui înscris oficial se realizează prin aplicarea unui sigiliu fals sau unei ștampile false, cel care a folosit sigiliul sau ștampila falsă va răspunde ca subiect activ a două infracțiuni și anume: fals material în înscrisuri oficiale și folosirea de instrumente oficiale false.
Subiectul pasiv al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale este unitatea căreia i se atribuie în mod mincinos înscrisul oficial falsificat. Dacă înscrisul falsificat a cauzat prejudicii materiale sau morale unei persoane fizice sau juridice și acestea pot fi subiecte pasive ale infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
d) Latura obiectivă.
Elementul material constă într-o acțiune de falsificare, în mod material, a unui înscris oficial.
Acțiunea de falsificare poate fi executată prin contrafacere, adică confecționarea prin imitare a scrierii sau a semnăturii înscrisului oficial ori prin alterare, adică modificarea în orice fel a înscrisului.
Contrafacerea scrierii în cazul înscrisurilor oficiale, nu înseamnă imitarea înscrisului, cu atât mai mult cu cât înscrisurile oficiale sunt, de regulă, dactilografiate, ci înseamnă a reproduce conținutul pe care îl are, în mod obișnuit, un asemenea înscris adevărat. De exemplu, o diplomă falsă trebuie să aibă conținutul unei diplome adevărate; un proces-verbal de constatare trebuie să conțină mențiunile unui astfel de act: un buletin de identitate trebuie să conțină mențiunile unui astfel de act.
Dacă înscrisul falsificat nu conține toate mențiunile pe care le are respectivul scris adevărat, acel înscris nu poate avea aparența unui înscris adevărat.
Contrafacerea semnăturii pe un înscris oficial adevărat sau plăsmuit înseamnă aplicarea unei semnături care să aibă aparența că ar fi acelui ce trebuia să semneze, cu arătarea în paranteză sau sub semnătură a numelui și prenumelui pretinsului semnatar.
În multe cazuri semnătura falsă este însoțită și de amprenta unei ștampile false sau pe nedrept folosite.
Alterarea unui înscris oficial presupune denaturarea materială a conținutului său, fie prin adăugiri ori modificări de cifre sau date, fie prin ștersături, fie, în sfârșit prin aducere în stare de ilizibilitate a unor părți din înscrisul oficial prin pătare, decolorare etc.
Pentru întregirea elementului material al infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale trebuie îndeplinite două cerințe esențiale. Prima cerință se referă la faptul că înscrisul trebuie să facă parte din categoria înscrisurilor oficiale, adică înscrisuri întocmite sau emanate de la o unitate dintre cele arătate la art. 145 C.pen,. ori care aparține unei asemenea unități. A doua cerință este ca înscrisul oficial falsificat să fie susceptibil de a produce consecințe juridice în cazul când ar fi folosit. Cerința este îndeplinită din moment ce înscrisul falsificat are aparent înscrisurile unui înscris oficial adevărat și ar putea prin folosire produce aceleași efecte ca și acesta din urmă.
Când falsul privește un înscris oficial perimat cerința esențială nu este îndeplinită, întrucât un asemenea înscris chiar veridic nu poate produce consecințe juridice. Aceeași soluție și în cazul alterării unui înscris oficial nul. Totuși, atunci când cauza de nulitate nu este atât de evidentă încât să poată fi observată de îndată de către cel căruia i se adresează înscrisul, fapta poate produce consecințe juridice și, în acest caz poate constitui infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale.
Urmarea imediată specifică infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale
constă într-o stare de pericol care se creează prin contrafacerea sau alterarea înscrisului pentru obiectul juridic al infracțiunii, adică pentru relațiile sociale a căror formare și normală desfășurare se bazează pe încrederea publică ce se acordă înscrisurilor oficiale. Împrejurarea că înscrisurile falsificate nu au produs efectiv consecințe juridice nu este de natură să înlăture pericolul pe care-l prezintă simpla lor plăsmuire.
Pentru ca starea de pericol să fie socotită ca produs al unei acțiuni de falsificare
trebuie să se constate că între starea de pericol și acțiunea de falsificare există o legă
tură de cauzalitate. Dacă nu se constată existența legăturii de cauzalitate nu va putea
exista nici infracțiune de fals material în înscrisuri oficiale.
e) Latura subiectivă.
Forma de vinovăție care constituie elementul subiectiv al acestei infracțiuni este intenția care presupune ca făptuitorul să fi realizat că prin falsificarea materială a unui înscris oficial creează o stare de pericol pentru încrederea pe care trebuie să o inspire un astfel de înscris și să fi urmărit sau acceptat producerea acesteia.
Nu are relevanță pentru existența infracțiunii mobilul sau scopul săvârșirii infracțiunii. Acestea vor fi avute în vedere la stabilirea pericolului social concret al faptei și individualizarea pedepsei.
f) Varianta agravată (art. 288 alin. 2).
Varianta agravată a infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale are toate elementele de structuri comune cu cele ale variantei tip, cu deosebire că elementul circumstanțial de agravare îl constituie calitatea subiectului activ nemijlocit care este un funcționar care săvârșește falsul în exercițiul atribuțiilor de serviciu.
Instigatorul și complicele vor fi considerați participanți la infracțiunea prevăzută la art. 288 alin. 2 C.pen. și vor suporta în mod necesar efectele majorării pedepsele legale, dacă au cunoscut sau au prevăzut calitatea autorului.
g) Formele infracțiunii.
Actele pregătitoare deși posibile și necesare în săvârșirea infracțiunii de fals
material în înscrisuri oficiale, nu sunt incriminate. Ele au valoare de acte de complicitate dacă au fost efectuate de o altă persoană decât autorul și au servit acestuia la săvârșirea infracțiunii.
Tentativa este incriminată (art. 288 alin. 4) și poate fi săvârșită în oricare din
modalitățile normative.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care executarea acțiunii de
falsificare a fost desăvârșită și a produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol prin realizarea unui înscris oficial fals care prezintă însă aparent toate însușirile unui înscris adevărat.
h) Sancționarea infracțiunii.
Infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, în varianta tip, este sancționată potrivit dispoziției din alin. 1 al art. 288 C.pen. cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani.
Pentru varianta agravată, adică atunci când falsul a fost săvârșit de un funcționar, sancțiunea este, potrivit dispoziției din art. 288 alin. 2 C.pen., închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
2.2. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată.
a) Conținut legal și caracterizare.
Fapta este incriminată în art. 290 C.pen. și constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice.
Întrucât există înscrisuri care, deși sunt expresia voinței unei persoane particulare, au aptitudinea, atunci când sunt îndeplinite condițiile cerute de* lege^să producă consecințe juridice, ca și înscrisurile oficiale, legiuitorul a incriminat falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată. Dacă nu s-ar fi încriminat fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, puterea probatorie a acestor înscrisuri ar deveni cu totul aleatorie.
b) Obiectul juridic special și obiectul material.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuia să o inspire înscrisurile sub semnătură privată. Valoarea socială ocrotită prin incriminarea falsului în înscrisuri sub semnătură privată este tot încrederea publică, numai că de data aceasta, încrederea publică nu privește înscrisurile oficiale, ci înscrisurile sub semnătură privată.
Obiectul material îl constituie înscrisul sub semnătură privată falsificat. Ca și la celelalte infracțiuni de fals în înscrisuri, înscrisul falsificat constituie și produsul infracțiunii.
Legea neexplicând ce se înțelege prin înscris sub semnătură privată, în literatura de specialitate s-a arătat că prin „înscris sub semnătură privată” trebuie să înțelegem orice înscris care emană de la o persoană particulară, poartă o semnătură și este susceptibil de a produce efecte juridice. Sunt, în acest sens, înscrisuri sub semnătură privată: înscrisurile neautentificate, care cuprind manifestări de voință ale unei persoane particulare referitoare la drepturi și obligații cu caracter patrimonial sau de altă natură (de exemplu, acte de vânzare, testamente olografe, chitanțe, contracte de închiriere); titlurile de credit între particulari; acte prin care se constată operații comerciale efectuate de către persoane particulare; în general, toate actele private de natură să constituie baza unei pretenții, să servească la constatarea unui drept, ori face să se prezume un drept sau să cauzeze un prejudiciu.
Dacă sunt autentificate, înscrisurile sub semnătură privată se convertesc în înscrisuri oficiale.
c) Subiecții infracțiunii.
Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, poate fi orice persoană care are o anumită pricepere sau dexteritate în efectuarea operațiunilor de contrafacere sau alterare. Fapta poate fi săvârșită de o pluralitate de subiecți activ (coautori, instigatori, complici).
Subiectul pasiv – cert sau eventual – al infracțiunii este persoana, fizică sau juridică, ale cărei interese materiale sau morale, au fost ori ar putea fi atinse prin folosirea înscrisului sub semnătură privată fals.
d) Latura obiectivă.
Elementul material al infracțiunii este alcătuit din două acțiuni, săvârșite succesiv și anume:
– falsificarea înscrisului, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii, sau prin alterarea lui în orice mod și folosirea înscrisului falsificat ori încredințarea sa, spre folosire, altei persoane.
Contrafacerea scrierii înseamnă imitarea, reproducerea frauduloasă a scrierii unui act, pentru a face să se creadă că scrierea astfel cum a fost imitată este cea originală și exprimă voința autorului actului.
Contrafacerea subscrierii înseamnă imitarea semnăturii persoanei care trebuie să semneze actul, dacă nu ar fi fost falsificat.
Alterarea unui înscris sub semnătură privată înseamnă modificarea materială a redactării textului unui asemenea înscris/prin adăugiri, înlocuiri, ștersături, în orice mod, de cifre, cuvinte, fraze sau chiar prin utilizarea unor procedee de juxtapunere (cum ar fi aducerea unei hârtii cu semnătura originală și lipirea ei pe partea de jos a textului dactilografiat).
Pentru realizarea în întregime a elementului material al infracțiunii pe care o examinăm, trebuie ca autorul, după executarea falsului să fi folosit el însuși înscrisul, fie să-l fi încredințat altei persoane, dar cu finalitatea bine precizată, de a-l folosi. Numai săvârșirea cumulativă, dar în mod succesiv, a ambelor acțiuni dă naștere infracțiunii.
Pentru că falsificarea unui înscris sub semnătură privată, urmată de folosirea acestuia, ori de încredințarea lui altei persoane, spre a-l folosi, să poată cădea sub incidența legii penale, este necesar ca înscrisul falsificat să fie apt a produce consecințe juridice, să aibă putere probatorie, adică să fie susceptibil de a proba, chiar și numai într-o anumită măsură, faptul în dovedirea căruia este invocat.
Urmarea imediată caracteristică infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură
privată constă în crearea unei stări de pericol privitoare la încrederea pe care publicul o acordă valorii probante a înscrisurilor sub semnătură privată.
Între acțiunea de falsificare a înscrisului urmată de folosirea sau de încredințarea spre folosire a acestuia și starea de pericol trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Dacă înscrisul fals a ajuns să fie folosit prin altă împrejurare decât prin fapta voită a falsificatorului sau a unei persoane căreia i-a fost încredințat înscrisul spre folosire, lipsind legătura de cauzalitate nu se poate vorbi de latura obiectivă a infracțiunii.
e) Latura subiectivă.
Forma de vinovăție specifică infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este intenția care trebuie să privească atât acțiunea de falsificare, cât și acțiunea consecutivă de folosire a înscrisului fals de către făptuitor sau de încredințarea acelui înscris unei alte persoane spre folosire, în vederea realizării unei consecințe juridice. Întrucât în cazul infracțiunii subiectul acționează în vederea unui anumit scop – producerea unei consecințe juridice, intenția nu poate fi decât calificată.
Mobilul determinant și scopul final urmărit de autor nu sunt, relevante pentru existența infracțiunii.
De aceea, instanța trebuie să se ocupe numai de scopul imediat prevăzut de lege – producerea unei consecințe juridice – iar nu și scopul final, avut în vedere de autor, care poate fi de exemplu, dobândirea unui folos ilicit, producerea unei pagube altei persoane etc.
f) Formele infracțiunii.
Actele pregătitoare deși posibile și de multe ori inevitabile nu sunt incriminate
de lege. Ele pot avea valoare de acte de complicitate dacă au folosit autorului la
săvârșirea infracțiunii.
Tentativa este pedepsită (art. 290 alin. 2 C.pen.). Datorită specificului elementului material, tentativa la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu poate exista decât după începerea executării acțiunii subsecvente (de folosire sau de încredințare a înscrisului spre folosire). Împrejurarea că făptuitorul nu s-a folosit de înscrisul fals și nici nu l-a încredințat altuia spre folosire echivalează cu o desistare voluntară de la activitatea infracțională (art. 22 C.pen.). Există tentativă și în cazul în care făptuitorul a încercat să se folosească de înscris dar nu a reușit, sau a încercat să-l încredințeze unei alte persoane dar aceasta l-a refuzat ori l-a denunțat.
Consumarea infracțiunii are loc de îndată ce s-a creat urmarea imediată, adică
s-a creat starea de pericol prin săvârșirea acțiunii subsecvente de folosire de către
făptuitor al înscrisului fals în vederea producerii unei consecințe juridice, sau de
încredințare a înscrisului unei alte persoane spre folosire în vederea aceleiași finalități.
g) Sancționarea infracțiunii.
Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este sancționată potrivit dispoziției din alin. 1 al art. 290 C.pen. cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În conformitate cu prevederile art. 63 C.pen. limitele amenzii sunt: 5.000.000 lei și 300.000.000 lei.
CAPITOLUL II METODE ȘI PROCEDEE CLASICE DE COMITERE A FALSULUI ÎN ÎNSCRISURI. EXAMINAREA DE LABORATOR
1. Aspecte introductive.
Un alt mare domeniu al investigației criminalistice a documentelor scrise îl constituie cercetarea falsului în înscrisuri, a altor categorii de falsuri, ori a contrafacerilor unor valori, de genul bancnotelor, efectelor bancare, altor documente cu caracter financiar, al ștampilelor și sigiliilor, chiar al operelor de artă, reprezintă al doilea sector important al examinării criminalistice a înscrisului. Sub raport tehnic criminalistic falsurile în înscrisuri, în accepțiunea lor cea mai largă, se pot prezenta sub o mare diversitate de forme.
Date fiind rolul și poziția investigațiilor tehnice criminalistice în procesul judiciar, clasificarea acestor categorii de fapte trebuie să se facă în primul rând pe baza prevederilor legii penale. Astfel, potrivit dispozițiilor art.288-290 C.pen. (sau art.470-472 N.C.pen.) falsul în înscrisuri poate fi de natură materială sau intelectuală.
Falsul material, atât cel în înscrisuri oficiale, cât și cel în înscrisuri sub semnătură privată, este consecința contrafacerii sau a alterării lor, în orice mod, de natură să producă efecte juridice. El poate fi săvârșit printr-o modificare fizică a înscrisului preexistent sau prin alcătuirea în totalitate sau în parte a unui înscris oficial.
Falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcționar ori alt salariat aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate în înscrisul astfel întocmit.
Spre deosebire de falsul total al unui înscris sau al unei contrafaceri, caracterizat printr-o „anumită unitate de structură, atât logică, cât și grafică”, falsului parțial îi lipsește această unitate, în general fiind mai ușor de depistat.
Exceptând contrafacerile sau falsurile totale, principalele procedee de realizare a falsului în înscrisuri le reprezintă înlăturarea sau acoperirea unui text, adăugarea de text, modificarea unui semn grafic (litera sau cifra), imitarea unui scris sau a unei semnături, deghizarea propriului scris. În falsificarea unui înscris poate fi folosită numai una dintre aceste modalități, dar pot fi întrebuințate concomitent mai multe procedee, cum ar fi, de pildă, înlăturarea unui text, urmată de adăugarea altuia, în care s-a imitat scrisul inițial. Acestor procedee de falsificare li se adaugă falsificarea impresiunilor de ștampile și de sigilii, cât și înlocuirea de fotografii de pe legitimații ori înscrisuri.
Modalitățile diverse de falsificare fac dificilă, în multe cazuri, constatarea acestora de către organele de urmărire penală sau de către instanțele de judecată, mai ales în ipoteza unui fals total. Ca urmare, este necesară recurgerea la cunoștințele unui specialist, la metode tehnico-științifice adecvate. Expertizele criminalistice se impun cu atât mai mult în cazurile mai deosebite de falsificare, cum sunt, de exemplu, falsurile de bancnote, de timbre, ale altor valori, falsuri incriminate în art.282-284 C.pen. (sau art.464-466 N.C.pen.), precum și în art.286 C.pen. (sau art.468 N.C.pen.), privitor la falsificarea instrumentelor de marcare sau de autentificare, cum se va vedea în secțiunea următoare.
2. Falsul comis prin înlăturare de text.
2.1. Generalități.
Înlăturarea sau ștergerea de text reprezintă o modalitate de falsificare întâlnită frecvent în practica judiciară, penală și civilă, ea realizându-se pe cale mecanică sau chimică, fiind deseori urmată de adăugarea altui text, situație în care ne aflăm în prezența unui fals prin substituire.
Cercetarea înlăturării propriu-zise are de soluționat o serie de probleme privind în special modul în care s-a operat. Astfel:
a. Înlăturarea mecanică, efectuată prin răzuirea textului cu o lamă, un ac ori un alt obiect ascuțit sau prin radierea sa cu o gumă, cu miez de pâine ș.a.
b. Înlăturarea chimică, prin corodarea sau spălarea cu anumite substanțe chimice a unui text, în întregime sau numai parțial, având ca rezultat decolorarea sa și, uneori, chiar înlăturarea definitivă a textului.
c. Acoperirea unui text ori a unor semne grafice prin hașurarea ori prin pătarea cu diverse substanțe de scriere ori de altă natură este o formă aparte a acestei modalități de falsificare.
Examinarea criminalistică a textelor șterse se desfășoară în două faze, ceea ce presupune, într-o primă etapă, stabilirea locului în care a fost alterat înscrisul, iar, în a doua etapă, refacerea textului înlăturat.
2.2. Stabilirea locului alterării.
Stabilirea locului din care a fost înlăturat textul este o operație relativ ușor de realizat în unele împrejurări, datorită observării cu ochiul liber a porțiunii de înscris alterat. Astfel, în cazurile simple, este suficientă iluminarea documentului sub un unghi anumit sau observarea prin transparență. În alte împrejurări însă, depistarea locului alterării impune folosirea de metode speciale.
Mai întâi, se procedează la o examinare optică la stereomicroscop, sub lumină incidență, fiind pusă în evidență scămoșarea hârtiei, pierderea luciului acesteia, diferențe de culoare, alterarea unor trăsături învecinate textului șters sau liniaturii hârtiei ș.a.
Identificarea porțiunii alterate este posibilă prin vaporizarea cu iod a înscrisului, locul răzuit colorându-se într-o nuanță gălbuie datorită reținerii unei cantități mari de iod. De asemenea, se mai poate apela la pudrarea hârtiei cu grafit, reținut mai bine de suprafața scămoșată. Aceste două metode servesc inclusiv la revelarea urmelor de mâini formate pe suprafața documentului. Grafitul prezintă însă dezavantajul că deteriorează oarecum suprafața hârtiei.
O metodă folosită îndeosebi în cazurile în care, după înlăturarea textului, stratul de încleiere de la suprafața hârtiei a fost relativ refăcut, constă din turnarea unei picături de benzină lângă locul răzuit. Benzina se va propaga pe suprafața hârtiei, având tendința să ocolească zona afectată, ulterior, însă, revărsându-se în aceasta. Atât în cazul vaporizării cu iod, cât și în ipoteza folosirii metodei „picăturii de benzină”, este necesar să se recurgă imediat la fixarea fotografică a rezultatului obținut.
Porțiunea din care a fost înlăturat textul, mai ales în cazurile de spălare chimică, poate fi depistată cu ajutorul radiațiilor ultraviolete, fluorescenta hârtiei modificându-se în porțiunile alterate. Totodată, mai poate fi aplicat procedeul fotografiei de contrast sau cel al separării culorilor.
2.3. Refacerea textului înlăturat.
Refacerea textului înlăturat este în funcție, în primul rând, de natura materialului de scriere (cerneală, tuș, creion ș.a.), și apoi de cea a suportului pe care s-a scris, inclusiv de vechimea scrisului și de condițiile în care a fost păstrat.
Revelarea sau refacerea textului înlăturat este posibilă prin metode fizice și metode chimice care, însă, pot conduce la modificarea înfățișării înscrisului, cum ar fi, de pildă, folosirea vaporilor de acid sulfo-cianhidric în evidențierea textului scris cu cerneluri pe bază de fier.
Privitor la procedeele de examinare folosite în laborator atragem atenția că, în ipoteza întrebuințării de metode cu caracter așa-zis distructiv, de tipul procedeului sus-menționat, este absolut necesar avizul organului judiciar care a dispus expertiza. Aplicarea unor asemenea metode se face numai după fotografierea prealabilă a înscrisului în litigiu și după ce s-a constatat că procedeele nedistructive nu au condus la nici un rezultat.
Refacerea textului este posibilă datorită existenței în masa hârtiei a unor resturi ori particule din compoziția materialului de scriere, cum este mai ales cazul cernelurilor, dar și datorită urmelor de presiune create de instrumentul cu care s-a scris, urme vizibile pe versoul acesteia sau posibil de evidențiat prin fotografia de umbre, iar, mai nou, prin utilizarea laserului.
a. Metodele fizice de refacere a textelor scrise cu cerneală sau cu creioane chimice au la bază radiațiile invizibile atât cele ultraviolete, cât și cele infraroșii, sau radiațiile roentgen.
Radiațiile ultraviolete determină apariția unei fluorescente specifice a resturilor de coloranți aflați în masa hârtiei. În ipoteza folosirii radiațiilor UV, textul se mai poate reface prin metoda stingerii fluorescentei, situație în care se folosește o substanță de tipul eosinei, ce își pierde fluorescenta în porțiunile textului înlăturat.
Radiațiile infraroșii pătrund în masa hârtiei, cu excepția locurilor în care se găsesc particule de cerneală, migrate în masa hârtiei, astfel că ele nu vor impresiona materialul fotosensibil așezat sub înscris, fiind absorbite de acele resturi.
b. Metodele chimice de refacere a textului înlăturat au la bază reacția dintre diverși reactivi chimici și componentele cernelii sau creionului, pătrunse în masa hârtiei, care, în funcție de natura lor, vor intra în reacție cu soluțiile de revelare. Dintre numeroasele metode de refacere chimică a textului, amintim reacția nitratului de argint cu clorurile sau sulfurile din cerneală, tratarea cu vapori sulfocianici de polisulfat de amoniu ori cu o soluție clorhidrică de ferocianură.
Dintre metodele fizice, apreciate ca fiind cele mai sigure, amintim procedeele de refacere a textului înlăturat pe baza întăririi fotografice a contrastului imaginii, precum și metoda difuzocopiativă prin care înscrisul, presat pe o coală fotografică, va determina desensibilizarea acesteia în locurile în care s-a aflat textul înlăturat, revelarea având loc după developarea hârtiei fotografice.
Când se consideră necesar, se poate apela la procedee tehnico-științifice de vârf, cum ar fi, de pildă, tratarea cu izotopi radioactivi și, mai ales, examinarea holografică.
În prezent, gama mijloacelor tehnice de investigare s-a lărgit cu noi metode și cu aparatură de investigație de mare randament. De pildă, aparatura engleză, denumită Video Spectral Comparator (VSC-1 și VSC-4), permite investigarea în radiații ultraviolete, vizibile și infraroșii (în absorbție sau luminescența IR), la fel modelul canadian C-IT Document Analyzer. Ele servesc și la refacerea textelor acoperite.
Refacerea textelor scrise cu stiloul cu bilă ori cu creionul este posibilă și prin punerea în evidență a urmelor de presiune formate în masa hârtiei cu ajutorul fotografiei de umbre, vaporizării cu iod și obținerii de mulaje cu materiale termo-plastice.
Un alt procedeu modern îl reprezintă cel denumit ESDA, „developarea” textului realizându-se cu ajutorul electricității statice. Aparatul de detecție electrostatică (ESDA), folosit inclusiv în revelarea urmelor papilare, permite refacerea textelor înlăturate prin radiere, dar și prin hașurare sau acoperire. De asemenea, pe baza acelorași urme de presiune, se pot descoperi falsuri de bancnote, cum este cazul dolarului american, cât și al timbrelor seci.
2.4. Refacerea textelor acoperite.
În falsul realizat prin acoperirea textului ori a unor semne grafice (litere, cifre), fie prin hașurare cu cerneală, creion sau tuș, fie prin pete de cerneală sau cu alte substanțe, pentru revelarea textului se recurge la metode specifice. Acest gen de revelare este în funcție de diferența de vechime dintre scrisul acoperit cu substanța întrebuințată la acoperire, precum și de calitatea sau de culoarea acesteia.
Revelarea textului se poate face, în primul rând, prin examinarea înscrisului prin transparență, într-o lumină puternică. Totodată, este posibilă recurgerea la fotografia separatoare de culori.
Frecvent se folosesc cu succes radiațiile invizibile, îndeosebi radiațiile infraroșii, dată fiind proprietatea acestora de a străbate hârtia și de a fi reținute de substanțe pe bază de carbon, săruri metalice, acizi etc.
Dintre radiațiile invizibile, se mai apelează și la radiațiile roentgen, cu ajutorul cărora se realizează fotoelectronografii, ca urmare a iradierii atomilor din cerneala textului acoperit. De asemenea, se mai pot aplica metoda difuzocopiativă, ca și procedeele de revelare a urmelor de presiune, formate de creioane sau de stilourile cu bilă mai sus menționate.
De mare eficiență rămâne însă aparatura de tip „Video Spectral Comparator”, destinată special investigării acestui gen de falsuri.
3. Falsul comis prin adăugire de text.
Formele sub care se pot prezenta adăugirile sunt variate, mergând de la adăugirea unei simple trăsături sau a unui semn de punctuație – care modifică semnificația cuvântului sau a propoziției – până la adăugirea unei cifre, a unui cuvânt, a unei fraze sau a unui fragment de text, completările deasupra semnăturilor și adăugirile în textele dactilografiate reprezintă forme aparte de exprimare a aceluiași mod de alterare a actelor.
Criteriile de stabilire a adăugirilor sunt, în primul rând, cele grafice și fizico-chimice. Lor li se pot adăuga criteriul ordinii cronologice a trăsăturilor intersectate, ce aparțin scrisului inițial și celui presupus adăugat. Expunerea metodelor concrete de examinare se va face, deci, în raport de aceste trei situații.
3.1. Criterii grafice de stabilire a adăogirilor.
Adăugiri manuscrise. Un prim element ce trebuie avut în vedere atunci când există bănuieli că actul este modificat prin adăugire îl reprezintă continuitatea logică a textului. Neîncadrarea firească în context a unui cuvânt ori a unei fraze dovedește intercalarea, intervenția de modificare a actului. Un alt element evident de adăugire îi constituie scrierea unor mențiuni pe act de către altă persoană decât aceea care a scris restul textului. Stabilirea adăugirii este posibilă și în cazurile când ea se face de către aceeași persoană care a scris textul inițial. Datorită executării sale în alt moment și în alte condiții, scrisul adăugat poate prezenta deosebiri față de cel anterior, în privința valorilor dimensionale,, poziției semnelor grafice față de axa verticală, spațiilor dintre ele, calibrului trăsăturilor.
Așezarea actului, în momentul scrierii inițiale și a adăugirii,, pe suporturi diferite imprimă trăsăturilor aspecte deosebite care, de multe ori, sunt edificatoare ele singure pentru demonstrarea neconcomitenței întocmirii sale. Fenomenul apare îndeosebi când se scrie cu creionul ori cu stiloul cu bilă și când unul din suporturi nu are suprafața perfect netedă.
Instrumentul de scriere furnizează și el importante elemente, de ordin grafic, ce pot fi luate în considerare pentru stabilirea adăugirii. Atunci când trăsăturile adăugate se execută cu un alt tip de instrument scriptural sarcina dovedirii modificării este simplă. Când însă s-a scris cu im instrument de același fel, este necesar să se observe dacă corespund particularitățile morfologice ale trăsăturilor. Astfel, trăsăturile de creion se pot diferenția după grosimea lor, după cantitatea de grafit depozitat, după eventualele zgârieturi produse pe hârtie. Scrierea cu toc simplu și cu toc rezervor se va deosebi după configurația diferită a trăsăturilor create de vârful penițelor respective. Trăsăturile executate cu tocul rezervor sunt mai înguste și mai puțin reliefate decât cele executate cu tocul simplu; acestea din urmă au uneori traseu dublu, datorită desfacerii celor două jumătăți ale vârfului peniței. Aspectul concret al trăsăturii este determinat de gradul de uzură a peniței, de poziția sa în momentul scrierii și de presiunea exercitată de scriptor. Compararea se va face între trăsături orientate în același sens, întrucât particularitățile lor depind și de acest factor. Stiloul cu bilă (pixul) formează pe hârtie trăsături care diferă de cele executate cu penița. Deosebirea dintre acestea nu constituie o sarcină dificilă. Mai greu este să se diferențieze între ele trăsăturile executate cu pixuri diferite sau cu același pix, dar în momente și condiții de scriere diferite. Distincția se poate face totuși, căci în multe cazuri diferă grosimea și intensitatea trăsăturilor și, mai ales, aspectul striațiilor, determinat de iregularități ale bilei și imperfecțiuni de sertizare a acesteia. După cum rezultă și din cercetările întreprinse de D. Black, W. Hofmann, P. Veillon și J. Mathyer striațiile servesc uneori la identificarea stiloului cu bilă folosit la executarea adăugirilor.
Modificarea actului este adesea relevată de plasamentul anormal al mențiunilor cifrice ori literale adăugate. Astfel, se întâlnesc rânduri convexe ori concave, comprimări sau răsfirări de litere, prescurtări neobișnuite de cuvinte etc.
Intercalarea este atestată nu numai de absența unei continuități logice a textului și de neintegrarea scrisului adăugat în coordonatele celui inițial, dar și de forma convexă a celui de-al doilea rând adăugat, determinată de ocolirea părții de sus a majusculei. Adăugirea a fost operată de persoana care scrisese și textul inițial al actului, adică de predător, spațiul mare între titlul și începutul textului fiind lăsat special, pentru ca ulterior să se însereze fictiv achitarea și a altei sume de bani decât aceea pentru care titularii creanței semnaseră.
În cazul întocmirii concomitente a actului în două sau mai multe exemplare, prin intermediul hârtiei copiative, adăugirea se poate constata prin confruntarea exemplarelor respective. Când adăugirea se operează separat pe fiecare exemplar, se va remarca că literele sau cifrele adăugate nu se suprapun, după cum ar fi fost normal dacă se scriau deodată. În situațiile de adăugire concomitentă pe toate exemplarele, examinatorului i se cere o atenție deosebită. Uneori hârtiile se potrivesc perfect, astfel că nu se observă vreo dereglare față de scrisul inițial. Când se constată o asemenea dereglare, trebuie, avut în vedere că ea putea fi determinată nu numai de adăugire dar și de imperfecțiuni ale hârtiei copiative, de mișcarea exemplarelor sau a suportului m momentul scrierii Nepotrivirile constatate vor constitui indicii de fals numai când ele se coroborează cu alte elemente de adăugire.
Aspecte aparte prezintă completările deasupra semnăturilor autentice. Uneori, acestea sunt date în alb deasupra lor completându-se un alt text decât cel voit de semnatari. Mai frecvente însă sunt situațiile de obținere a semnăturii unei persoane prin surprindere, de scriere în spațiul liber aflat deasupra semnăturii existente pe un original (tăindu-se fragmentul respectiv de hârtie de restul actului) sau de ștergere a întregului text aflat deasupra semnăturii autentice. În toate aceste cazuri se vor examina dimensiunile hârtiei, marginile ei, eventualele urme de ștersături, o atenție deosebită acordându-se, de asemenea, elementelor de ordin topografic, cum ar fi ocolirea extremităților superioare ale semnăturii și comprimarea rândurilor. Infractorul înlătură cu substanțe chimice textul unui act original, lăsând nealterată doar semnătura titularului. Deasupra acesteia ei scrie un alt text, din care rezultă că semnatarul ar fi primit suma de 4000 lei. Contrafacerea este pusă în evidență prin examinare în radiații ultraviolete, care marchează net zona alterată a actului (de nuanță albicioasă în fotografie) față de cea nealterată (de nuanță mai închisă, gri). Iată și două exemple de stabilire a adăugirii prin luarea în considerație a elementelor de ordin topografic. În primul din ele este vorba de adăugarea mențiunii referitoare la primirea sumei de 6912 lei pe o tranzacție particulară. Intercalarea s-a produs între textul inițial ăl actului și semnătură. Dovada acestei operații o constituie forma convexă a ultimului rând, determinată de prezența semnăturii, pe care scriptorul a trebuit s-o evite. În al doilea exemplu întregul text al actului este scris deasupra semnăturii obținute în alb. Indiciul preexistentei, semnăturii îl constituie ascendența ultimelor trei rânduri și micșorarea spațiului dintre ele, în raport cu mărimea spațiului dintre celelalte rânduri.
Adăugiri dactilografice. Scrierea ulterioară la altă marcă sau model de mașină de scris decât acela la care s-a dactilografiat textul inițial va evidenția indicii suficient de edificatoare pentru a proba modificarea actului. În cazurile când adăugirea se face la aceeași mașină de scris, falsul va fi dovedit, în primul rând, de neconcordanțele topografice ce pot exista între cele două scrisuri: depășirea marginilor textului inițial, intercalarea între rândurile acestuia sau scrierea la intervale diferite (de exemplu, la 2 rânduri în loc de 1,5). În absența acestor elemente evidente, falsul va fi relevat de neconcordanțele de aliniament dintre semnele dactilografice adăugate și cele inițiale. Reintroducând hârtia (actul) în mașină, nu se mai reușește o încadrare perfectă a semnelor adăugate în coordonatele celor anterioare. Marcantă în acest sens este dezalinierea pe verticală a seninelor dactilografice. La textul scris continuu, fără scoaterea hârtiei din mașină, seninele sunt aliniate pe verticală, având o dispunere riguroasă unul sub altul. În cazul adăugirii, axele verticale ale semnelor nu vor mai corespunde cu cele inițiale, chiar și atunci când falsificatorul se străduiește să evite dezalinierea.
Neîncadrarea scrisului adăugat în coordonatele celui inițial poate fi evidențiată nu numai de dezalinierea pe verticală a semnelor grafice, ci și de alte elemente, cum ar fi, de pildă, absența paralelismului cu celelalte rânduri, plasarea caracterelor adăugate mai sus ori mai jos de cele inițiale, spațiile mai mari sau mai mici dintre cuvinte și diferite semne dactilografice din același rând. Toate aceste devieri se stabilesc cu instrumente obișnuite de măsurat, precum și cu grile transparente ori cu dispozitive special confecționate în acest scop, cum sunt cele recomandate de A. Martens, L. Roblin, I. Gauvert și P.F. Ceccaldi.
Semnificativ în ce privește adăugirea este și așa numitul element de tatonare. El se referă la încercările de aliniere ce se fac pe semnul grafic imediat premergător mențiunii ce urmează a fi adăugată. Acestea constau în apăsări ușoare pe tasta semnului respectiv și imprimarea slabă a acestuia; în funcție de poziția imprimării față de semnul din actul inițial (mai sus, mai jos. mai la stânga, mai la dreapta), se schimbă și poziția hârtiei în mașină, urmărindu-se o aliniere pe cât posibil exactă cu scrisul inițial, ceea ce însă nu se reușește decât arareori, mai ales că, în genere, adăugirile se operează de persoane care nu scriu în mod obișnuit la mașină.
Particularitățile de imprimare a semnelor dactilografice pot și ele constitui indicii de stabilire a adăugirii Acestea sunt determinate de starea generală a caracterelor, de faptul dacă ele au fost sau nu curățate înainte de scrierea celor două părți ale testului, de gradul îmbibării cu tuș a panglicii, de forța cu care s-a apăsat pe taste. Un alt indiciu de adăugire îl constituie structura diferită a țesăturii panglicii mașinii de scris, care adesea se imprimă destul de clar pe hârtie și se poate observa la microscop. Nu trebuie omisă nici posibilitatea constatării unor imprimări caracteristice pe verso hârtiei de la sulul de cauciuc al mașinii, atunci când acesta prezintă deteriorări, pete sau corpuri străine aderate pe suprafața sa.
Un aspect deosebit al problemei adăugirilor în textele dactilografiate îl constituie substituirea unei pagini întregi dintr-un act ce conține mai multe pagini. Când dactilografierea pagini substituite are loc la o altă mașină de scris ori cu panglică (tuș) sau
hârtie copiativă de culori diferite față de celelalte pagini, adăugirea este evidentă. Când însă se dactilografiază la aceeași mașină și cu o panglică sau hârtie copiativă de aceeași culoare, sunt necesare investigații mai ample. Se va examina dacă nu există deosebiri ale caracterelor datorită uzurii mașinii survenite în intervalul de timp dintre scrierea textului inițial și comiterea falsului. De asemenea, se vor avea în vedere elementele, arătate mai sus, referitoare la intensitatea trăsăturilor, la structura panglicii ș.a., precum și deprinderile de dactilografiere ale persoanei care a operat modificarea: forța de lovire a tastelor, modul de începere a aliniatelor, de numerotare și de terminare a paginii etc.
3.2. Criterii fizico-chimice de stabilire a adăugirilor.
Elementele de ordin grafic nu oferă în toate cazurile posibilitatea stabilirii adăugirilor. Uneori ele nu sunt suficient de edificatoare pentru o concluzie certă de fals, fapt ce impune ca adăugirea să fie demonstrată pe alte căi. Un rol important în acest sens îl au examinările privind însușirile fizico-chimice ale materialelor de scriere care, atunci când diferă, constituie dovada elocventă a alterării actului. Situațiile sunt simple când adăugirea se face cu un material de scriere de altă natură sau culoare decât acela folosit la executarea grafismului inițial. Dificultățile intervin în momentul când adăugirea se face cu materiale de scriere de aceeași natură sau de aceeași culoare. Acestea sunt, de altfel, cazurile curente în practică, ele fiind o urmare a tendinței de mascare a manoperei de modificare a actului.
Expunerea metodelor de laborator folosite în scopul stabilirii adăugirii reclamă în prealabil prezentarea, pe scurt, a principalelor materiale utilizate la scrierea actelor.
Cernelurile sunt soluții apoase care conțin coloranți, materiale ce le dau consistență, uniformitate și le creează proprietăți de aderare pe hârtie (dextrină, gumă arabică, amidon, glicerina), materiale consecvente și antiseptice (fenol, acid oxalic, salicilic, clorhidric). În funcție de coloranții ce intră în compoziția lor, se cunosc cerneluri ferogalice, cerneluri de băcan și cerneluri organice (sintetice),
Primele două categorii au în prezent o arie de răspândire extrem de redusă. Cerneala ferogalică, care inițial se producea din excrescențele sferice ale frunzelor stejarului, se prepară astăzi din acid galotanic și sulfat feros la care se mai adaugă un colorant pe bază de anilină, este o cerneală durabilă, puțin solubilă în apă. Cerneala de băcan („campeche”) se produce din lemnul cu același nume, la care se adaugă săruri de fier, de cupru sau de crom; ea este mai puțin durabilă decât cerneala ferogalică. Uneori, cele două cerneluri se combină, dând un produs de calitate superioară. Cernelurile pe bază de coloranți organici (acizi sau bazici) se prepară într-o mare gamă de culori și nuanțe: albastru, violet, negru, roșu, verde ș.a. Deși stabilitatea lor este mai redusă, iar solubilitatea în apă și reacția la diverși agenți chimici mai ridicată decât la cernelurile ferogalice, ele sunt foarte răspândite, datorită economicității și simplității de fabricare.
Pe lângă cele trei grupe de cerneluri menționate, există și cerneluri cu destinație specială: cerneluri pe bază de nigrozină și de carbon, diverse tasuri folosite pentru imprimările tipografice, pentru desen, pentru panglicile mașinilor de scris. Se pot întâlni și cerneluri preparate cu mijloace proprii, de pildă cerneala din creion chimic răzuit, dizolvat în apă.
Pasta pentru stilourile cu bilă se compune dintr-un colorant organic aflat în suspensie, de obicei într-an ulei gros sau o ceară moale.
Tocurile cu fibre (de tipul „Carioca”) au rezervorul din vata sintetică îmbibată cu un colorant și adaosuri; acestea se scurg printr-o tijă (confecționată tot din fibre sintetice sau dintr-o masă sintetică poroasă) care face contactul cu hârtia în momentul scrierii.
Creioanele se împart în creioane ceramice (de grafit), creioane chimice și creioane colorate (grase). Principalii componenți ai primelor două categorii sunt grafitul și caolinul (argila), proporția acestuia din urmă determinând și tăria minei (foarte tare: 9H – 611; tare: 5H – 2H; medie: H, F, KB; moale: B, 2B, 3B; foarte moale: 4B – 6B). Majoritatea creioanelor chimice conțin grafit, caolin, coloranți organici, clei, talc, săruri de calciu, acid stearic. Creioanele colorate nu conțin grafit. Ele au în componență caolin, gumă tragant, săruri de calciu, stearină și un colorant organic (mineral).
Stratul pigmentat ai hârtiilor copiative, prin intermediul cărora se scriu concomitent două sau mai multe exemplare ale unui act, se compune dintr-un component organic (Victoriablau base, metil violet ș.a.), care se amestecă cu ceară (parafină, cerezină, ceară montană) și o substanță grasă (ulei mineral, oleină, lanolină).
Compoziția concretă a diverselor materiale de scriere, diferă de la o țară la alta, de la o fabrică la alta, de la o perioadă la alta, fiind în funcție de evoluția proceselor tehnologice și a industriei coloranților, de utilitate, de factori economici. Rezultă, prin urmare, că datele de mai sus asupra constituenților unora dintre materialele folosite la scriere nu simt decât orientative.
Metodele de analiză a materialelor de scriere în vederea diferențierii lor sunt diverse, completându-se una pe alta. Se vor aplica cu prioritate metodele fizice de examinare, care să nu afecteze în vreun fel actul. Specifice stabilirii adăugirilor sunt procedeele de diferențiere cromatică, examinarea comportării față de radiațiile invizibile a materialelor de scriere, examinarea microscopică a acestora, metoda copierii, examinarea comportării materialelor de scriere față de diverși reactivi și analiza cromatografică.
Diferențierea cromatică. Arătam mai sus că lumina vizibilă cuprinde diferite culori spectrale, care diferă unele de altele prin lungimea lor de undă. Culoarea unui obiect este determinată de raportul absorbției, permeabilității (transparenței) și reflexei de către el a razelor de lumină de diferite lungimi de undă. Obiectele care reflectă toate razele spectrului vizibil ce cad asupra lor sunt albe, iar cele care le absorb sunt negre. Obiectele transparente pentru toate razele spectrului simt incolore. Obiectele colorate reflectă ori permit să treacă raze numai de anumite lungimi de undă, pe celelalte absorbindu-le sau reflectându-le într-un mult mai redus. Raportul între lumina orientată spre obiect și cea reflectată de acesta sau care trece prin ei se numește coeficient de reflexie sau de permeabilitate și se exprimă în procente.
Ochiul omenesc are capacitatea de diferențiere a culorilor și a nuanțelor acestora, dar nu egală pe întreaga scară a spectrului vizibil; ea este mai ridicată în zona culorilor galben-oranj. De notat, în același timp, că ochiul nu este un analizator corespunzător al culorilor compuse. De asemenea, capacitatea de diferențiere se diminuează când iluminarea obiectului este slabă sau când acesta, se află pe un fond policromatic. O însemnătate deosebită pentru separarea culorilor o are compoziția spectrală a izvorului de lumină folosit. Cea mai indicată este lumina de zi. Lumina emisă de becurile electrice își are maximul undelor electromagnetice în zona galben-oranj-roșu, ceea ce duce la denaturarea culorii obiectelor, datorită deplasării strălucirii lor spre această zonă.
Prin examinarea directă cu ochiul liber se deosebesc relativ ușor culorile pure, dar nu și nuanțele apropiate ale aceleiași culori.
Tocmai asemenea situații se întâlnesc în cazul alterării actelor prin adăugiri, scrierea ulterioară neprezentând vreo deosebire vizuală față de cea inițială. Limita de diferențiere a nuanței de culoare de către ochiul omenesc se poate depăși prin aplicarea de procedee tehnice care constau, în esență, în înregistrarea valorii obiective a lungimilor de undă electromagnetică reflectate de materialele de scriere comparate, adică a maximelor de reflexie. Înregistrarea maximului de reflexie a scrisului se obține prin examinarea acestora într-o lumină de o anumită compoziție spectrală. Dacă, de pildă, un scris de nuanță verde și altul de nuanță albastra se examinează în lumină albastră, ele vor apărea ca asemănătoare; examinarea acelorași scrisuri în lumina galben-oranj va releva o mare deosebire între ele.
Selectarea razelor cu anumite lungimi de undă se realizează cu ajutorul filtrelor de lumină, despre care s-a vorbit în capitolul precedent. Principiul separării culorilor cu ajutorul lor constă în delimitarea unei zone spectrale în care contrastul materialelor de scriere comparate are valoare maximă. Alegerea filtrelor corespunzătoare are loc, în genere, pe cale experimentală, respectându-se regula culorilor complementare (a „culorilor perechi,,). Alegerea se poate face și prin măsurători fotometrice prealabile, determinându-se zona spectrului, care este reflectată și absorbită de scrisurile comparate.
Cu filtrele obișnuite de lumină se delimitează zone de circa 40 m/i. Deseori, asemenea delimitări se dovedesc insuficiente pentru a separa două nuanțe ale aceleiași culori. De aceea se apelează la filtre confecționate pe baza altor principii optice (interferență, polarizare, dicroism), cu ajutorul cărora se delimitează zone spectrale foarte înguste „și, astfel, se pot separa nuanțe de culori foarte apropiate. Lumina de o anumită compoziție spectrală se poate obține și cu ajutorul monocromatorului, construit pe baza dispersei luminii prin prismă. Fascicolul de lumină este dirijat printr-un sistem de lentile așezate în fața și în spatele prismei, obținându-se (în raport de rotirea acesteia în jurul axei sale) o lumină de diferite lungimi de undă.
Filtrele servesc atât la observarea nemijlocită a scrisurilor, cât și la fotografiere, care oferă posibilități suplimentare de diferențiere a nuanțelor de culoare. Avantajul este dat de sensibilitatea variată a emulsiilor fotografice față de diferite lungimi de undă. Emulsia trebuie să aibă sensibilitate mărită în zona electromagnetică efectivă, adică la lumina cu coeficientul maxim de diferențiere cromatică a materialelor de scriere comparate. În fotografia alb-negru diferența de culoare este redată în tonuri de gri, în grade diferite de înnegrire a emulsiei fotografice, fiind receptată în cele din urmă ca diferență de strălucire. Întărind raportul de strălucire a trăsăturilor de cerneală ori de creion pe care le comparăm, avem posibilitatea sa înregistrăm diferențieri inobservabile cu ochiul liber.
Culorile se pot diferenția și prin măsurători colorimetrice și fotometrice, aprecierea coeficientului de reflexie a luminii obținându-se cu ajutorul termoelementelor sau a fotoelementelor. Metoda de analiză colorimetrică are aplicabilitate mai restrânsă în examinarea materialelor de scriere decât metoda fotometrică (spectrofotometrică). Spectrofotometrele obișnuite prezintă însă dezavantajul că nu redau imaginea trăsăturilor comparate și au un câmp vizual prea mare. În locul lor se recomandă selectorul electronooptic cu câmp vizual foarte îngust (de 0,2-0,3 mm, cât este grosimea trăsăturilor de cerneală ori de creion) și cu posibilitatea fotografierii sau observării pe ecran a imaginii constatate).
Întărirea contrastului de culoare se poate realiza și prin mărirea saturației culorilor sau prin transformarea acestora. Procedeul constă în fotografierea scrisului presupus adăugat și a celui inițial pe materiale fotografice alb-negru cu sensibilitate spectrală diferită și cu filtre de culori diferite; negativele finale se proiectează succesiv pe o hârtie fotografică color care, după developare, va reda imaginea scrisurilor în același culori, dar mai saturate, sau în alte culori – transformate. Transformarea culorilor poate avea loc și printr-un procedeu mai simplu, și anume, prin fotografierea directă pe hârtie color. Metoda se bazează pe însușirea straturilor emulsiei fotografice (sensibilizată la cele trei culori de bază) de a reda imaginea obiectului în culori complementare. De exemplu, trăsătura de cerneală de culoare violet va fi redată în verde, iar cea albastră în galben. Hârtia color se introduce în caseta aparatului de fotografiat în locul filmului sau plăcii. Pentru ca imaginea să fie directă și nu inversată, în fața obiectivului sau în spatele lui se așează o oglindă sau o prismă de convertire.
Diferența cromatică dintre scrisul adăugat și cel inițial se poate înregistra, de asemenea, cu ajutorul fotografiei color obișnuite.
Comportarea față de radiațiile invizibile. În funcție de constituenții materialelor de scriere, acestea au opacitate și permeabilitate diferită față de radiațiile invizibile. Două materiale de aceeași culoare se pot deosebi între ele prin felul cum absorb sau reflectă radiațiile respective. Un larg câmp de aplicare îl au în acest sens radiațiile infraroșii și ultraviolete. Examinând, de pildă, un act în radiații infraroșii și constatând că o parte a grafismului este penetrată iar alta opacă, vom avea dovada certă a scrierii actului în două etape, cu materiale de scriere diferite. Actul prezent în fig. 52 a constituit obiectul litigiului între doi colocatari. Unul din ei susținea că are acces la WC, spălător și boxă, pe când celălalt nega acest lucru, împiedicându-l pe primul să se folosească de spațiile menționate. Ajunși în fața instanței de judecată, se dispune efectuarea unei expertize criminalistice, solicitându-se să se stabilească dacă cuvintele „acces WC, spălător și boxă” au fost scrise concomitent cu celelalte mențiuni ale actului sau ulterior. Prin examinarea cu ochiul liber și cu mijloace optice simple nu se înregistrează vreo deosebire a nuanței de culoare a cernelei între cuvintele suspecte și restul scrisului. Analiza în raze infraroșii însă relevă clar că cernelurile diferă, întrucât una din ele s-a dovedit a fi penetrabilă la aceste raze, iar alta opacă. În felul acesta se demonstrează că actul a fost modificat prin adăugirea cuvintelor menționate, făptuitorul fiind tras la răspundere penală.
Cernelurile care conțin săruri de fier, cele de băcan, creioanele de grafit, tușurile negre și cernelurile tipografice, trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative în componența căreia intră negru de fum, grafit sau albastru de Berlin, absorb radiațiile infraroșii. Cernelurile pe bază de coloranți sintetici, precum și creioanele chimice fără grafit sunt în genere transparente pentru radiațiile infraroșii. Creioanele colorate sunt transparente ori opace, în funcție de compoziția concretă a fiecărui tip. Este posibil, așadar, să se diferențieze creioane de aceeași culoare, dar care se comportă diferit față de radiațiile infraroșii. În practică se diferențiază adesea creioanele chimice care conțin grafit (opace pentru radiațiile infraroșii) de cele care nu conțin și care sunt penetrate de aceste radiații.
Comportarea materialelor de scriere față de radiațiile infraroșii se poate înregistra nu numai pe cale fotografică sau cu ajutorul convertizorului electronooptic dar și prin măsurători fotometrice, care oferă valoarea cantitativă a absorbției și permeabilității.
Luminiscența infraroșie s-a dovedit a fi un element de seamă la deosebirea cernelurilor de același tip, însă aplicate pe hârtie în momente diferite. Există o serie de factori de natură să particularizeze o anumită cerneală și să favorizeze în acest fel analiza prin luminiscentă, inclusiv stabilirea faptului că o parte a actului este adăugată, în primul rând, se constată devieri de la tehnologia procesului de fabricație a cernelei, chiar de la o șarjă la alta. În al doilea rând, sunt situații de amestec a două cerneluri, de pătrundere în recipient a diverselor particule străine (praf ș.a.), de volatilizare și, implicit, de mărire a concentrației cernelei, ca urmare a neacoperirii recipientului. De asemenea, sunt cazuri când penița cu care se scrie adăugirea conține urme ale altei cerneli sau elemente de coroziune, parte din care se vor depune în trăsăturile de cerneală aplicate prin scriere pe hârtie. În raport cu intensitatea modificărilor menționate, acestea se pot evidenția în cadrul analizei prin luminiscentă, diferențiindu-se astfel scrisurile comparate. Concentrația mai mare a cernelei, prezența unor particule străine insolubile, mai ales a celor de proveniență anorganică, produce o. scădere a intensității luminiscenței sau- stingerea sa totală.
Prin examinarea în radiații ultraviolete se poate constata absorbția sau reflexia lor diferă de către materialul de scriere presupus adăugat și de către ceî inițial. Mai frecventă este analiza luminiscenței stimulate cu ajutorul acestor radiații. Prezența sau absența luminiscenței la unul din scrisurile comparate constituie adesea indiciul determinant al adăugirii. Diferențierea materialelor de scriere se face și în funcție de intensitatea mai mare sau mai mică a luminiscenței, care se apreciază vizual sau se determină spectrofotometric. De reținut că natura luminiscenței produse de radiațiile ultraviolete se poate modifica sub influența diverșilor factori de mediu. Luminiscentă depinde, de asemenea, de durata de expunere sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, de intensitatea sursei de lumină, de zona spectrului ultraviolet, delimitată prin filtrul ales. Este necesar să se mai aibă în vedere că trăsăturile groase, mai compacte, vor avea o luminiscentă de intensitate mai redusă decât trăsăturile subțiri ale aceluiași material de scriere, datorită așa-numitului fenomen de dublă absorbție (absorbția luminiscenței emisă de baza stratului de cerneală și de către partea superioară a acestuia). Din cauza unei cristalizări ce are loc uneori la suprafața materialului de scriere de pe hârtie, este posibilă chiar o stingere totală a luminiscenței. Neluarea în considerație a factorilor mai sus menționați se poate solda cu erori de interpretare a rezultatului analizei prin luminiscență.
Stabilirea adăugirilor este posibilă și cu ajutorul razelor X, cu condiția ca unul din materiale de scriere comparate să fie opac la asemenea radiații, adică să aibă un număr atomic mai mare de 25. Materialele de scriere care conțin o cantitate mai mare de constituenți complementari decât alte materiale de scriere se pot diferenția cu ajutorul betagrafiei. Unele materiale de scriere se diferențiază cu ajutorul autoradiografiei (obținerea imaginii prin acțiunea radiațiilor ionizate, emise de radioizotopii incluși în materialul de scriere, asupra unei emulsii fotografice). În aplicarea acestei metode, descrisă în literatura de specialitate de G. Dumitru, A. Muscă, G. lonescu, I. Goldhaar, B.E. Gordon și V.K. Îisicenko, s-a pornit de la premisa că o parte a materialelor de scriere conțin elemente ce se activează cu ajutorul izotopilor, în timp ce alte materiale nu au în componența lor asemenea elemente.
Examinarea microscopică. Atât trăsăturile de cerneală, cât și trăsăturile de creion se pot diferenția între ele prin examinarea microscopică a structurii elementelor componente ale materialului de scriere și a modului de depunere a acestuia pe hârtie.
Așa cum se arăta și mai sus, cernelurile conțin uneori particule străine sau pot reprezenta amestecuri întâmplătoare în procesul de fabricație, de asemenea, pe măsura scurgerii timpului, colorantul ce intră în componența lor se coagulează parțial. Prin urmare, scrierea în momente diferite, dar cu același tip de cerneală sau chiar cu cerneală din aceeași călimară, va avea în unele cazuri imagini microscopice diferite. Cerneala care conține corpuri străine sau reprezintă coagulări nu va fi repartizată uniform în trăsăturile de pe hârtie și va releva unele zone mai închise, altele mai deschise. Cercetarea se face la un microscop biologic obișnuit, care mărește imaginea de cel puțin 300-400 ori. Se urmărește prezența sau absența impurităților, cantitatea lor relativă și modul de repartizare în trăsătură. Eficace este și microfotografia în radiații infraroșii, care ne permite să stabilim – comparativ – dacă particulele sunt ori nu opace la aceste radiații.
Examinarea microscopică constituie principalul mijloc de diferențe a trăsăturilor de creion. Pe această cale se stabilește densitatea optică a trăsăturilor execute cu creion de grafit, ea fiind direct proporțională cu cantitatea materialului depus pe hârtie. Cantitatea depusă este dependentă, la rândul ei, de tăria minei, de presiune și de calitatea hârtiei. Cu cât mina este mai moale și presiunea mai intensă, cu atât densitatea este mai redusă decât pe o hârtie mată, explicația constând în faptul că ia aceasta din urmă coeficientul de frecare a creionului este mai ridicat.
Având în vedere că uneori luciul trăsăturilor de creion împiedică studierea elementelor componente și a caracterului depunerii lor pe hârtie, este necesar ca examinarea să se facă la un microscop cu lumină polarizată, folosind nicoli încrucișați; primul nicol polarizează lumina care se trimite asupra scrisului, iar cel de-al doilea nicol (aflat între obiectiv și ocular) analizează lumina reflectată de scris. Microscopul cu lumină polarizată este indicat și pentru a se diferenția trăsăturile executate cu creionul chimic. Rotind nicolii în jurul axei lor, strălucirea creionului de grafit variază, în timp ce strălucirea creionului chimic rămâne neschimbată.
În practică se întâlnesc adesea cazuri când adăugirea, efectuată pe un exemplar al actului executat prin intermediul hârtiei copiative, se face cu un creion de culoarea acelei hârtii. Examinarea microscopică constituie o metodă eficientă de diferențiere a celor două materiale. Trăsăturile de creion vor prezenta un anume luciu iar particulele masei sale vor fi orientate pe direcția scrisului, înregistrându-se uneori și striații produse de constituenți mai duri (argila ș.a.). Trăsăturile de hârtie copiativă apar în imaginea microscopică mate, fără strălucire și cu particulele neorientate în vreo direcție: în plus, marginile lor nu sunt bine conturate, iar colorantul este repartizat de obicei uniform, neprezentând variații ca la trăsăturile de creion.
Adăugirile operate cu cerneală ori cu creionul se pot depista și cu ajutorai microscopului electronic la care se pot observa două imagini ale aceleiași probe de cerneală, și anume imaginea electronomicroscopică și imaginea difracției (electronografia). Observarea imaginii electrono-microscopice are loc în câmp luminos și în câmp întunecat. În prima fază, se stabilește forma și dimensiunea particulelor materialului examinat, iar în a doua se face distincția între particulele cristaline și cele amorfe. Electronografia (stabilirea indicelui de difracție) servește la deosebirea particulelor cristaline în funcție de structura lor internă, ceea ce constituie un mijloc în plus de separare a materialelor de scriere comparate. Examinarea necesită circa 0,00001 gr material de scriere. Este indicat să se efectueze 6-8 examinări din diferite porțiuni ale scrisurilor comparate, pentru a se constata dacă rezultatele sunt constante.
Un rol important îl are microscopia electronică în diferențierea creioanelor de grafit. Pe această cale se poate determina corelația cantitativă a grafitului și caolinului, stabilindu-se astfel dacă actul a fost sau nu modificat prin adăugire. Creioanele se pot diferenția, de asemenea, după gradul de măcinare a grafitului și caolinului. Ca și în cazul cernelurilor, se procedează la examinai»», electrono-microscopică m câmp luminos, pentru determinarea volumului relativ al particulelor, și în câmp întunecat, pentru evidențierea particulelor ce au structură cristalină, cele din urmă cercetându-se apoi electronografic, pentru stabilirea indicelui de difracție.
Copiabilitatea materialelor de scriere. În funcție de natura lor, de compoziția chimică și de timpul scurs de la aplicarea pe hârtie, materialele de scriere se copiază în mod diferit pe alte suporturi Fenomenul este influențat, totodată, de gradul difuzării colorantului în masa hârtiei, de caritatea acesteia, precum și de proprietățile suportului. Comparând scrisul presupus adăugat cu scrisul inițial, se poate constata că ele nu au aceeași capacitate de copiere, ceea ce constituie un indiciu de executare cu materiale diferite sau în momente diferite. Compararea se face între trăsături de aceeași grosime și intensitate.
Ca suporturi pentru copiere se folosesc hârtia, straturile gelatinoase fotografice sau pelicula de polivinil. Hârtia întrebuințată în acest scop trebuie să fie foarte subțire, netedă și alba, din celuloză curată Materialele fotografice se eliberează în prealabil de sărurile sensibile la luminat respectiv de halogenuri și se mențin înainte de întrebuințare apă distilată, pentru înmuierea stratului gelatinos, în cazul folosirii peliculei de polivinil, aceasta se înmoaie în dicloretan, excesul de umiditate Măturându-se cu hârtie de filtru. Timpul de contact cu actul este de circa 5 mia,, când se întrebuințează hârtie, și de circa 1 min., când se întrebuințează materiale fotografice sau peliculă de polivinil.
Metoda difuzo-copiativă se dovedește utilă nu numai pentru relevarea scrisului șters sau acoperit, dar și pentru diferențierea materialelor descriere, în vederea stabilirii adăugirilor. Rezultate concludente se obțin când unul din coloranții comparați s&ie bazic, iar celălalt acid. Procesul copierii, în acest caz, este similar celui descris mai înainte, cu singura particularitate că după desprinderea hârtiei fotografice de pe act, acesta se expune – înainte de developare – timp de 10-15 secunde la lumină artificială. Trăsăturile care conțin colorant bazic vor apare – după developare – albe pe un fond închis, iar cele care conțin colorant acid nu vor apare deloc, fenomenul se explică prin aceea că bazele împiedică reducerea argintului din emulsia, fotografică (înnegrirea acesteia), în timp ce acizii nu au vreo influență asupra acestui proces chimic.
Comportarea față de reactivi. Un procedeu frecvent întrebuințat în expertiza criminalistică pentru stabilirea adăugirilor, îndeosebi la scrisurile executate cu, cerneală, constă în tratarea scrisului presupus adăugat și a celei Inițial cu diverși solvenți și urmărirea reacțiilor ce se produc (decolorarea materialului de scriere, schimbarea nuanței sale de culoare, întinderea rapidă pe hârtie sau pe suportul pe care a fost transferat ele.). Comportarea diferită a scrisurilor comparate fața de aceiași reactivi chimici dovedește că ele au fost executate m materiale de scriere diferite.
Reciproca însă este întotdeauna valabili; constatarea acelorași reacții chimice încă nit dovedește că s-a scris cu același material, pentru elucidarea situației fiind necesare și alte investigații
Examinarea se poate face direct pe act ori pe o parte a materialului de scriere, desprinsă din trăsături, la primul caz, se aplică o picătură a solventului cu ajutorul unei baghete subțiri de sticlă sau al unei pipete, observându-se, cu lupa sau la microscop, comportarea materialului de scriere. Extracția se realizează prin aplicarea unui dizolvant (de regulă, un amestec de spirt și apă distilată) pe trăsătura de cerneală și absorbirea sa cu un capilar de sticlă, conținutul aplicându-se pe lamelă; operația se repetă până când dizolvantul capătă pe lamelă culoarea cernelei respective. După ce dizolvantul se evaporă, se acționează asupra materialului de scriere cu solvenți chimici și se urmăresc reacțiile ce au loc. Extracția cu dizolvant nu dă întotdeauna rezultate bune, deoarece hârtiile de calitate inferioară, cu un grad de încleiere redus, îl absorb înainte ca el să solubilizeze cerneala. În asemenea situații se recomandă transferul materialului de scriere pe lamelă, prin răzuire cu vârful unui ac ori cu Iama. Se poate, de asemenea, ca transferarea să se facă pe hârtie de filtru, pe care se vor aplica reactivii chimici și se vor urmări modul de comportare a materialelor de scriere.
Gama reactivilor chimici ce se folosesc în scopul arătat este largă. Astfel, se pot nota: acizi anorganici (clorhidric, sulfuric, azotic), acizii organici (oxalic, tartric, citric), substanțele alcaline (clorura stanoasă, clorura de titan, acidul sulfuros), agenții oxidanți (hipocloritul de sodiu sau de potasiu, apa de brom, apa de clor). Concentrația reactivilor variază între 5% și 10%. Unii se amestecă între ei cum ar fi, de pildă, clorura stanoasă cu acidul clorhidric. P.L. Kirk, CE, O'Hara, J.W. Gstenburg, precum și alți autori au alcătuit tabele în care este indicată comportarea materialelor de scriere față de diverși reactivi chimici. Necontestând valabilitatea acestora, ținem să precizăm că în fiecare caz de analiză trebuie avute în vedere particularitățile concrete ale materialelor de scriere și aplicate acele procedee care sunt adecvate situației date.
Mai sus au fost expuse unele metode fizice de diferențiere a trăsăturilor executate cu creioane colorate de trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative de aceeași culoare. Există și metode chimice de deosebire ale acestora, în special în ceea ce privește comportarea lor față de diverși reactivi. Astfel, sub acțiunea unei soluții de permanganat de potasiu, trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative se vor contracta. Tratarea cu o soluție formată din alcool etilic (30%), acetonă (30%) și tetraclorură de carbon (40%) duce ia formarea unei pete colorate în jurul trăsăturilor executate prin intermediul hârtiei copiative, cele de creion rămânând neschimbate. Eficace este și metoda enunțată de I. Munteanu, care constă în acționarea asupra trăsăturilor comparate cu un amestec de acizi grași nesaturați, al căror component de bază este oleina; trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative se vor dizolva în circa 24 de ore de contact (la cald) cu amestecul notat, pe când .trăsăturile de creion nu vor suferi modificări.
Diferențierea celor două materiale de scriere se poate realiza și prin folosirea însușirii silicaților, ce intră în mina creioanelor colorate, de a absorbi coloranții organici din soluții. S-a constatat că atunci când asupra trăsăturilor de creion colorat și de hârtie copiativă de aceeași culoare se acționează cu un colorant organic de culoare complementară celei pe care o au trăsăturile, scrisul executat cu creion se colorează în culoarea soluției cu care a fost tratat, în timp ce scrisul executat prin intermediul hârtiei copiative își păstrează culoarea inițială. Scrisurile comparate se tratează în prealabil cu dicloretan și acetonă, în vederea înlăturării constituenților grași și a lianților.
Absorbția mai intensă a iodului de către trăsăturile de creion colorat, în comparație cu trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative, constituie un alt mijloc de deosebire a acestora. La trăsăturile de creion colorat, prelucrate în prealabil cu dicloretan și acetonă și tratate apoi cu vapori de iod, prezența iodului se constată și după o lună de la operația respectivă; la trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative, prelucrate cu aceiași dizolvanți, iodul dispare după câteva ore. Înregistrarea absorbției iodului se face prin contact cu o peliculă fotografică, expusă în prealabil ia lumină și înmuiată în apă. Developarea va evidenția imaginea negativă a trăsăturilor de creion și absența imaginii sau o imagine pozitivă foarte slabă a trăsăturilor executate prin intermediul hârtiei copiative.
Analiza cromatografică. Cromatografia constă în separarea componentelor unui amestec de substanțe dizolvate, prin trecerea lor printr-o coloană din material solid. Ea este o metodă de separare și de analiză a unui mare număr de compuși organici și anorganici. Aplicarea sa în criminalistică a fost sugerată de Mitchell și Hepworth, nefiind însă prevăzută de aceștia pentru examinarea actelor suspecte de fals. Extinderea metodei a avut loc ulterior, ea găsindu-și aplicabilitate, în primul rând, la compararea cernelurilor.
Mai întâi s-a experimentat cromatografia de absorbție pe o coloană de alumină. Deși sensibilă și necomplicată, metoda nu a cunoscut o dezvoltare prea mare, datorită m special imposibilității respectării acelorași condiții de lucru de la o probă la alta, precum și a slabei vizibilități a culorii inelelor formate de constituenții cernelei. Locul ei a fost luat, în practica de expertiză, de cromatografia pe hârtie. Ea dă rezulte foarte bune când cernelurile comparate sunt de tipuri diferite sau când acestea au în componența lor și alți coloranți decât cei de bază. Metoda consta, în esență, în migrarea constituenților cernelei – antrenați de un solvent – pe hârtia de filtru. În funcție de direcția de migrare, se disting patru tipuri de cromatografie pe hârtie: orizontală, descendentă, ascendentă și circulară (radială). Mai utile pentru compararea cernelurilor și a altor materiale de scriere s-au dovedit a fi procedeele cromatografiei ascendente și a celei radiale.
Cromatografia ascendentă se bazează pe fenomenul capilarității fibrelor hârtiei de filtru. Pentru aceasta, hârtia trebuie să se afle în poziție verticală, suspendată. Totodată se cere ca spațiul în care se desfășoară procesul migrării să fie saturat cu componentele solventului întrebuințat ia antrenarea pe hârtie a colorantului. De aceea, hârtia de filtru se acoperă cu un clopot de sticlă ori cu un vas de sticlă paralelipipedic (înalt de circa 50 cm), la baza căruia se află o chiuvetă ce conține solventul respectiv. Pentru a se feri de lumină, de curenții de aer ori de variații de temperatură este indicat ca vasul de sticlă să fie acoperit cu o cutie de carton sau din material plastic netransparent.
Hârtiile de filtru sunt de fabricație specială, mai cunoscute fiind mărcile „Schleicher”, „Schull”. Solvenții (developanții, eluenții) ce se folosesc pentru antrenarea colorantului pe hârtia de filtru reprezintă amestecuri de alcool și esteri,. la care se adaugă acid acetic, amonic etc. Ei se aleg și se combină în funcție de natura coloranților ce urmează să se compare prin cromatografiere. În prealabil se fac experimentări și se determină excoriațiile corespunzătoare.
Materialele de scriere care urmează a se compara, se transferă de pe act pe hârtia cromatografică, folosindu-se în acest scop mai multe procedee. Dintre ele sunt de menționat mai întâi acela de răzuire și de solubilizare, la care s-a făcut referire mai sus. Frecvent folosit este și procedeul decupării din act a 3-5 semne grafice, care se prelucrează ca diverși solvenți și, eventual, se centrifughează, în vederea separării materialului de scriere de pe hârtie. Unii autori propun ca fragmentele decupate să fie introduse direct în crestături anume făcute pe linia de start s hârtiei de filtru, ori să fie lipite sau prinse, pe aceeași linie, cu agrafe metalice inoxidabile. Extracția se poate realiza și cu ajutorul electroforezei, trecând materialul de scriere de pe fragmentele decupate direct pe linia de start a hârtiei de filtru.
Linia de start se trage cu un creion de grafit la circa 3 cm de capătul inferior al hârtiei de filtru. Probele de comparat se depun la distanțe de 3 cm una de alta. După ce hârtia de filtru se suspendă m vasul de sticlă, la baza căruia se află – după cum s-a arătat – cuva cu solventul ales, ea se lasă să se satureze câteva ore în mediul creat, iar apoi se introduce cu capătul inferior în solvent, fără a atinge însă linia de start. Datorită proprietății absorbante a hârtiei de filtru, solventul antrenează, în mersul său ascensional, materialele de scriere depuse pe linia de – start, dizolvându-le și separându-le (procesul eluării). Ascensiunea durează mai multe ore, fiind dependentă de condițiile concrete de lucra (înălțimea hârtiei de filtru, natura solventului, temperatura, proprietățile colorantului etc). După terminarea eluării, hârtia de filtru se scoate de sub vasul de sticlă și se usucă (la temperatura camerei), menținându-se poziția avută în timpul cromatografierii. „Citirea” cromatogramei se face direct sau după ce a fost în prealabil tratată cu reactivi specifici (de regulă, cu soluție de hidrosulfit de sodiu ori cu soluție diluată de ferocianură de potasiu). Ea are loc la lumină obișnuită sau sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.
Cromatografia radiată pe hârtie are o arie de răspândire mai redusă, deși rezultatele ce se obțin nu sunt inferioare celor oferite de cromatografia ascendentă.
Materialele și ustensilele necesare cromatografierii corespund cu cele menționate mai sas. Diferă, parțial, doar tehnica concretă de lucru. În locul hârtiei de filtru dreptunghiulare se taie o hârtie de filtru pătrată sau circulară, cu laturile sau diametral de cea. 25 cm. În centrul hârtiei se face un orificiu, prin care se trece un fitil de bumbac.
Probele de analizat se așează circumferențial nu la mare distanță de orificiul central. Pentru ca ele să nu difuzeze lateral și să nu se atingă una de alta, în hârtia de filtru se fac tăieturi triunghiulare, cu vârfurile spre exterior, creându-se astfel mai multe sectoare de migrare.
Eluentul ales se introduce într-un vas Petri, iar hârtia de filtru se așează deasupra acestuia, în poziție orizontală. Filtrul ce trece prin acest orificiu și se introduce în baia de developare din vasul Petri are menirea să absoarbă lichidul și să-l transmită în continuare hârtiei de filtra, antrenând în calea sa constituenții materialelor de scriere.
Operațiile ce urmează, inclusiv evidențierea și interpretarea măgurilor cromatografice, sunt similare ea cele arătate la cromatografia ascendentă.
Prin cromatografia pe hârtie se poate analiza nu numai coloranta! cernelii, dar și alți constituenți» cum ar fi fenolul dextrina, zahărul, glicerinaj etilenglicolul. Pe hârtia de filtra cromatografiată, dextrina rămâne la linia de start, fenolul urcă până în zona frontului developantuhd, iar zahărul se află la an nivel intermediar, mai aproape de linia de start. Tratând cromatograma cu reactivi specifici, dextrina se colorează în albastru, violet, roșu, oranj, galben, în funcție de natura ei, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, fenolul se colorează în roșu, iar zahărul în roz sau galben deschis. Glicerina și etilenglicolul vor apărea pe cromatograma sub formă de pete albe pe un fond albastru, având însă valoarea Rf-ului diferită. Ținând seama de faptul că unele cerneluri conțin numai glicerina iar altele numai etilenglicol, avem posibilitatea să le diferențiem, și astfel să stabilim dacă partea suspectă a actului expertizat este într-adevăr adăugată.
Cromatografia pe hârtie poate servi și ia compararea pastelor folosite la stilourile cu bilă, deși se întâmpină unele dificultăți în privința alegerii eluenților. S. Peugheon și Z. Molester indică un solvent – considerat universal – cu ajutorul căruia se pot realiza cromatograme calitative pe baza cărora să se constate dacă probele comparate se aseamănă ori se deosebesc. EI se compune din alcool etilic (25 cm ), acetat de etil (12 cm ), apă (60 cm )și amoniac sau acid for mic (3 cm ).
În ultima perioadă cunoaște răspândire cromatografia în strat subțire. Metoda prezintă avantajul unei sensibilități mai mari în comparație cu cromatografia pe hârtie. Ea necesită cantități infime de material de scriere și permite o separare mai netă a constituenților. În locul hârtiei de filtru se folosesc ca absorbanți oxidul de aluminiu „silicagelul” (gel de bioxid de siliciu) sau celuloza. Aceștia se întind în strat subțire (0,3 mm) pe un geam ori pe un alt suport fie manual, fie cu dispozitive speciale.
Ca solvenți se utilizează, în diverse proporții, butanolul, acidul acetic, apa distilată, etanolul, tetraclorura de carbon, benzenul, cloroformul ș.a. Citirea și interpretarea imaginilor obținute pe plăcile cromatografice este asemănătoare cu aceea a cromatografiei pe hârtie. Prin această metodă s-au obținut rezultate bune atât la examinarea cernelurilor (I. Bota, V.S. Savina), cât și la examinarea pastelor pentru stilourile cu bilă (K. Bosh, B. Muller, G.R. Nakamura, S.C. Shimoda).
L. Herbert propune ca mediu absorbant sticla poroasă compusă din silice cu pori extremi de fini (2-10 milimicroni), susținând că ea prezintă avantaje în raport cu hârtia de filtru și materialele folosite la cromatografia în strat subțire, datorită rigidității transparenței sale. Cercetările ulterioare nu au confirmat însă superioritatea acestui material, astfel că el nu a cunoscut o aplicare pe scară largă în practica de expertiză.
3.3. Stabilirea adăugirilor în raport de ordinea cronologică a trăsăturilor intersectate.
Premise și elemente constatatoare. Examinarea unui act oferă adesea prilejul să se constate că trăsăturile rândului care urmează se intersectează cu trăsăturile rândului precedent. Situații similare se constată și între trăsăturile textului și cele ale semnăturii sau între acestea din urmă și impresiunea de ștampilă aflată pe actul respectiv.
În mod normal, trăsăturile ulterioare trebuie să se suprapună peste cele anterioare, deoarece, în chip logic, rândul care urmează se scrie după cel precedent, iar semnătura se execută la sfârșitul textului. Când însă această ordine firească se încalcă, astfel încât trăsăturile rândului anterior se află deasupra celui ce urmează, sau trăsăturile ultimului rând al textului apar peste trăsăturile ce alcătuiesc semnătura, înseamnă că acel rând sau întregul text s-a scris ulterior. Prin urmare, constatarea unei succesiuni anormale a trăsăturilor ce se intersectează constituie un element concludent al modificării actului prin adăugire ori al preexistentei semnăturii pe acel act. Determinarea ordinii de executare a trăsăturilor intersectate nu este o sarcină ușoară. De această problemă s-au ocupat numeroși cercetători, unii dintre ei manifestând rezerve în privința rezultatelor ce se pot obține. Practica de expertiză și investigațiile proprii ne-au demonstrat că în unele cazuri se poate stabili succesiunea trăsăturilor intersectate, șansa depinzând de situațiile concrete cercetate, cum și de procedeele tehnice aplicate.
În locul intersecției a două trăsături au loc o serie de transformări fizico-chimice, determinate de acțiunea mecanică a instrumentului scriptural și de interacțiunea materialelor de scriere între ele, pe de o parte, și între acestea și hârtie, pe de altă parte (absorbție, difuzie, osmoză etc). Se produce, în primul rând, o modificare a stratului superior al hârtiei, prin presarea sa de către instrumentul scriptural și deranjarea fibrelor componente. În al doilea raid, se modifică starea inițială a primei trăsături, prin executarea cela ulterioare deasupra. În al treilea rând, aceasta din urmă este influențată de metamorfozele anterioare ale hârtiei și de prezența primei trăsături.
4. Falsul comis prin imitarea și deghizarea scrisului.
4.1. Falsul prin imitarea scrisului.
Această categorie de falsuri se înscrie printre falsurile întâlnite mai frecvent în practică, mai ales în cazul semnăturilor, al mențiunilor ori textelor de mai mică întindere. Ca modalitate de realizare, imitarea poate fi liberă sau servilă.
Falsul prin imitare liberă se execută în majoritatea cazurilor cu modelul în față, dar și după memorie. Aparent, o semnătură sau un scris contrafăcut se apropie în linii mari de cele originale, mai ales în ipoteza exersării sale de către plastograf. Imitarea devine oarecum mai ușoară în cazul scrisurilor cu un grad de evoluție inferior scrisului falsificatorului, precum și în cazul semnăturilor simplificate.
Depistarea falsului prin imitare este posibilă datorită mai multor indici de plas-tografiere, cei mai frecvenți fiind următorii:
Prezența caracteristicilor propriului scris al plastografului, datorită deprinderilor sale grafice speciale și mai ales generale;
Ignorarea modului de executare și de dispunere a semnelor diacritice și de punctuație, inclusiv a dispunerii textului în pagină, atenția plastografului fiind concentrată asupra executării literelor sau cifrelor;
Depistarea unor caracteristici de ordin particular, cum ar fi orientarea mișcărilor, modul de legare a literelor, presiunea scrisului sau viteza mai scăzută de execuție, specifice scrisului autentic, sunt imposibil de redat în scrierea contrafăcută.
Firește că indicii de diferențiere netă sunt mai pregnanți în imitarea din memorie, situație în care particularitățile grafice ale plastografului sunt și mai numeroase, în timp ce caracteristicile scrisului imitat sunt mult mai reduse.
Falsul prin imitare servilă se execută prin urmărirea strictă de către plastograf a modelului scrierii originale, pe care acesta îl are în față. Falsificarea mai poate fi realizată prin copierea directă a textului sau semnăturii, acest procedeu fiind considerat, pe bună dreptate, ca o modalitate de sine stătătoare, datorită prezenței unor indici caracteristici de contrafacere.
Problematica generală a falsului prin copiere am abordat-o în contextul tratării imitării servile, dată fiind similitudinea unor elemente de contrafacere, prezente în ambele cazuri, cum ar fi, de exemplu, uniformitatea traseului, întreruperile nefirești, reluările, ritmul scăzut de execuție. Depistarea falsului prin imitare servilă este posibilă datorită unor elemente specifice revelatoare ale acestui gen de plastografiere grosieră. Astfel:
Lipsa de spontaneitate în executarea gramelor, nesiguranța traseului și între ruperile care nu sunt specifice scrisului original;
Grosimea uniformă a trăsăturilor, precum și presiunea, de asemenea uniformă;
Viteza scăzută de scriere, reluările sau retușările de trasee pentru rectificarea formei gramelor.
Imitarea servilă este precedată, uneori, de o executare a scrisului cu creionul, după care se procedează la reapăsarea sa cu cerneală, aspect relevat la fotografierea sub radiații infraroșii, prin punerea în evidență a trăsăturilor de grafit.
Descoperirea falsului prin copiere este posibilă datorită apariției de elemente caracteristice procedeului folosit de plastograf. De exemplu, la copierea prin transparență, alături de elementele specifice imitării servile, o caracteristică importantă o reprezintă coincidența dimensiunilor scrierii falsificate cu aceea a originalului. Aceleași elemente de coincidență apar și la copierea pe hârtie de calc ori prin folosirea plombaginei, împrejurare în care sunt depistate și urmele specifice indigoului.
Falsificarea de semnături se numără printre cele mai frecvente categorii de falsuri, consecințele acesteia putând fi nebănuite, prin implicațiile juridice, sociale, economice și chiar artistice (vezi falsificarea semnăturilor de pe operele de artă).
Unii infractori mai versați, cunoscând că o dovadă sigură a copierii o reprezintă forma identică a semnăturii contrafăcute cu una dintre cele autentice, recurg la copierea acesteia prin proiecție, deformând aspectul subscrierii, fără a putea totuși evita celelalte elemente ale contrafacerii.
Indicii de falsificare a semnăturilor sunt aceiași ca și la plastografierea scrisului obișnuit, îndeosebi în cazul imitării servile sau copierii: nesiguranța trăsăturilor, întreruperi nefirești, grosimea uniformă a traseului, reluări, rectificări etc.
Spre deosebire de falsul prin imitare liberă, la care este posibilă însăși identificarea autorului falsului – cu condiția luării unui număr suficient de probe de scris sau de semnături de la persoanele suspecte – la imitarea servilă sau la copiere, deși se descoperă contrafacerea, autorul este mai dificil de identificat. Firește că nici în aceste împrejurări nu trebuie să se renunțe la identificarea plastografului.
Pentru obținerea probelor grafice, trebuie să se respecte cerințele menționate la identificarea persoanei după scris. Astfel, la semnăturile imitate nu este indicat să se obțină probe libere, inclusiv ale propriei semnături, care pot conține caracteristici grafice existente și în semnătura contrafăcută.
În cazul falsului prin transfer de semnături sau de text, deci al unei combinații de fals prin adăugare de text și copiere, la care se poate asocia, în prima fază, înlăturarea textului, cercetarea criminalistică va lua în calcul toate aceste ipoteze, examinându-se atât caracteristicile grafice, cât și cele ale hârtiei și cernelii. Este evident că, în asemenea împrejurări, ne situăm pe terenul unei expertize criminalistice complexe a înscrisurilor.
Falsul prin transfer de suport sau prin folosirea spațiului liber dintre text și locul semnat, constând dintr-un colaj între un text autentic și o semnătura autentică, decupată de pe alt înscris autentic, se cercetează după aceleași criterii de mai sus.
Față de unele posibilități tehnice de copiere, de genul pantografului, care prin intermediul unor tije articulate permit urmărirea exactă a traseului, atragem atenția asupra noilor sisteme asemănătoare celor de tip „letraset” prin care un text poate fi reprodus prin fotografiere, urmând apoi transferul frazelor, cuvintelor sau literelor.
Este de notorietate, în prezent, modalitatea de falsificare prin scanare, folosită tot mai frecvent în falsificări de semnături, documente, bancnote, până la realizarea de copii pirat după lucrări științifice sau de artă.
4.2. Falsul prin deghizarea scrisului.
Deghizarea scrisului se întâlnește frecvent în cazul scrisorilor anonime cu caracter injurios, calomnios, de amenințare sau de șantaj ș.a., situație în care autorul încearcă să-și ascundă identitatea. Deghizarea poate fi întâlnită și în cazul subscrierii, situații în care autorul unei semnături, intenționând să o conteste ulterior, introduce în aceasta elemente aparent de contrafacere (repasarea traseului, șerpuirea ori îngroșarea acestuia ș.a.).
Principalele procedee de realizare a deghizării scrisului, care conțin și indici ai falsului, sunt:
– Deformarea sau modificarea unor caracteristici grafice generale sau particulare proprii, cum ar fi mărimea, forma și înclinarea gramelor, precum și scrierea într-o manieră care să creeze impresia unui înscris mai puțin evoluat;
– Scrierea cu mâna stângă, care la persoanele neexersate se materializează într-un grafism greoi, necoordonat, colțuros, care se reduce pe măsură ce persoana se deprinde să scrie în acest mod;
– Scrierea cu majuscule sau cu caractere de tipar, care poate conține totuși elemente de specificitate suficiente, îndeosebi în cazul persoanelor obișnuite să scrie în acest mod.
În toate cazurile menționate mai sus, identificarea persoanei care și-a deghizat scrisul este posibilă datorită deprinderilor sale specifice de scriere, reflectate în textul deghizat. Astfel, aceasta se concentrează mai mult asupra formei literelor sau cifrelor, scăpând din vedere sensul mișcării, îndeosebi caracteristicile topografice ale scrisului sau modul de executare a semnelor diacritice și a celor de punctuație, legarea literelor etc.
Mai mult, în majoritatea cazurilor în care este vorba de un text relativ mai mare, gradul de concentrare a autorului scade, acesta ajungând aproape de scrisul său obișnuit, situații întâlnite frecvent în scrierea cu litere cursive.
Cu prilejul cercetării scrierilor deghizate, nu trebuie scăpată din vedere studierea caracteristicilor de limbaj. În situațiile deosebite, se impune, alături de expertiza criminalistică a scrisului, și efectuarea unei expertize cu caracter grafologic, autorii multor anonime prezentând deficiențe sau dizarmonii psihice.
5. Cercetarea textelor dactilografiate și a altor categorii de falsuri.
5.1. Cercetarea textelor dactilografiate.
Expertiza criminalistică a documentelor scrise poate avea ca obiect, în multe împrejurări, și examinarea unor texte dactilografiate, expertiza fiind destinată atât identificării mașinii la care a fost bătut textul, cât și identificării persoanei dactilografului, în prezent, la acestea se adaugă și identificări de imprimante sau de aparatură de tipărire electronică.
5.2. Identificarea mașinii de scris.
Expertiza criminalistică destinată identificării mașinii de scris este o activitate care se desfășoară, ca și în celelalte cazuri ale identificării criminalistice, în două etape principale:
– În prima etapă se determină tipul sau modelul mașinii de scris, pe baza unor caracteristici generale, care sunt, de exemplu, tipul caracterelor semnelor grafice, pasul mașinii, distanța dintre rânduri, complexitatea semnelor grafice cu care este dotată mașina de scris. De exemplu, trierea mașinilor se poate face după mărimea pasului mașinii, raportată la 100 de bătăi, după simetria barei minusculei „t” față de corpul literei și după forma cifrelor, după desenul și dimensionarea literelor și cifrelor, gradul lor de aliniere, de înclinare și de finisare a suprafeței literelor.
În prezent, stabilirea mărcii și modelului mașinii de scris, deci identificarea de grup, este simplu de realizat, pe baza datelor deținute de către organele de specialitate, în cartoteca mașinilor de scris existentă la nivelul INTERPOL-ului și al polițiilor naționale. Faptul că, până în 1989, la noi s-a practicat o așa-zisă înregistrare a mașinilor de scris, avea menirea mai mult să intimideze, decât să servească la identificarea ca atare, operație posibilă numai pe bază de modele de comparație recente.
Astăzi, specialiștii recomandă să fie luate în calcul două caracteristici pentru identificare spațiul ET sau pasul și caracterele: ROMAN (35 caractere la 10cm), PICA (38/40 la 10cm) și ELITE (44/50 la 10cm), cărora li se adaugă variantele moderne.
– În etapa a doua se urmărește identificarea propriu-zisă a mașinii prin compararea textului în litigiu cu probele de comparație luate de la mașinile suspecte sau cu cele existente în fișier. Caracteristicile particulare pe baza cărora se face această individualizare sunt determinate de anumite defecte de fabricație, de uzuri apărute în corpul literelor, al semnelor diacritice, de deviere a literelor de pe poziția inițială, fie în plan orizontal, fie în plan vertical.
Una dintre formulele propuse de INTERPOL pentru identificarea și cartarea fișelor mașinii de scris este concepută pe baza luării în calcul a lungimii, în milimetri, a spațiului ocupat de 100 semne, forma cifrelor, particularitățile barelor literelor „t” și „fete.
De asemenea, pot fi luate în considerare, deși nu prezintă aceeași stabilitate, și unele caracteristici temporare, cum sunt, de exemplu, uzurile panglicii mașinii de scris, ca și încărcarea cu impurități a corpului literelor.
5.3. Identificarea dactilografului.
Identificarea persoanei care a dactilografiat un text, deși mai dificil de realizat, este posibilă pe baza studierii elementelor oferite de tehnica de dactilografiere, specifice fiind caracteristicile topografice (amplasarea titlurilor, mărimea paginii și a alineatelor, sublinierile ș.a.), frecvența anumitor greșeli și modul lor de corectare, respectarea regulilor gramaticale.
Nu trebuie exclusă nici posibilitatea identificării pe baza amprentelor digitale existente pe coala de hârtie, urme formate în momentul manipulării hârtiei de către dactilograf.
5.4. Expertiza criminalistică a falsului în înscrisuri dactilografiate.
Expertiza falsului în cazul înscrisurilor dactilografiate se face potrivit acelorași reguli și cu ajutorul acelorași metode și mijloace tehnico-științifice utilizate în cazul manuscriselor. Printre problemele pe care le are de soluționat expertul se numără: stabilirea vechimii înscrisului dactilografiat, existența falsului prin adăugare sau înlăturare de text etc.
Dintre elementele tipice falsului prin adăugare de text sau prin înlăturare de text și apoi adăugarea de litere, cifre sau cuvinte, menționăm modificarea distanței dintre litere sau cuvinte, ca și schimbarea direcției liniei de bază a rândurilor. Este practic imposibil ca o literă să fie adăugată exact în locul în care ar fi trebuit să se găsească în mod normal, după scoaterea colii de hârtie din mașină. Chiar dacă cu ochiul liber aceste diferențe sunt mai greu sesizabile, la o examinare optică macroscopică sau pe fotograme realizate la o scară ceva mai mare (de exemplu 2/1) nepotrivirile devin evidente.
Cercetarea grafică propriu-zisă a unui fals în înscrisul dactilografiat este completată și de examinarea tehnică, constând în determinarea eventualelor diferențe de vechime sau de calitate ale trăsăturilor, ca și a naturii tușeului de pe banda mașinii de scris. În ipoteza unui fals prin înlăturare de text se impune și refacerea textului inițial, apelându-se la metodele specifice cercetării criminalistice a acestei categorii de fals, prin procedee deja menționate.
6. Cercetarea altor categorii de falsuri.
6.1. Falsificarea impresiunilor de ștampile.
Această formă de fals, destinată să „completeze” un fals total sau parțial, este întâlnită deseori în practica judiciară, îndeosebi în cazul documentelor de identitate (legitimații, pașapoarte, permise, certificate), al unor documente destinate producerii de efecte juridice, inclusiv administrative etc.
Principalele modalități de realizare a falsului de ștampile constau în desenarea acestora direct pe înscris, copierea sau transferarea și, mai ales, scanarea unei impresiuni aflate pe un înscris autentic și confecționarea unei ștampile după modelul celei originale.
Indiciile care conduc la descoperirea falsului sunt în funcție de modul de falsificare. Astfel, în cazul ștampilelor desenate apar elemente evidente de falsificare, tipice unui fals prin imitare servilă, ca și în cazul copierii sau transferării, unde, alături de elementele specifice oricărei copieri, sunt depistate și urme ale materialului cu ajutorul căruia s-a făcut copierea. De pildă, pot apărea sub acțiunea radiațiilor invizibile (ultraviolete sau infraroșii) urme ale restului de material folosit pentru transfer ori lipsa uniformității traseului, îngroșării sau reluării acestuia.
În cazurile de contrafacere a ștampilei, respectiv a confecționării unei dubluri, apar elemente evidente de falsificare, constând în lipsa de simetrie și de neuniformitate a literelor și cifrelor, a intervalelor dintre acestea, realizarea defectuoasă a stemei, a altor semne din structura ștampilei.
Câteodată, însăși „perfecțiunea” unei ștampile poate atrage atenția unui ochi versat, știut fiind că, prin folosire, la o ștampilă autentică apar uzuri specifice ori încărcări cu scame de hârtie, astfel încât ștampila originală va căpăta elemente de specificitate evidente.
Ca forme particulare de falsificare a impresiunilor de ștampile, amintim răsucirea unei ștampile relativ asemănătoare, în momentul aplicării, astfel încât mențiunile să fie ilizibile. Un rezultat asemănător se obține prin suprapunerea a două impresiuni. O altă modalitate de falsificare constă în aplicarea unei alte ștampile, după îndoirea prealabilă a hârtiei, pentru a nu se imprima toate elementele din ștampila folosită de falsificator.
Metodele moderne tipografice de tipul tiparului înalt (fotozincografie) sau tiparului adânc pot fi astăzi utilizate și în scopul reproducerii, urmate de confecționarea unei ștampile după modelul celei originale, dar și în aceste cazuri apar indicii de contrafacere.
În ceea ce privește falsificarea sigiliilor, menționăm că aceasta se face în funcție de natura materialului: plastilină, ceară roșie, plumb, materiale termoplastice. Sigiliile aplicate în plastilină, întâlnite frecvent la sigilarea ușilor, pot fi dezlipite, dacă nu sunt bine fixate. De asemenea, după ele se poate efectua un mulaj cu care se contraface sigiliul original. Procedee asemănătoare se întâlnesc la sigiliile aplicate în ceară roșie, specifice trimiterilor poștale. Violarea acestora mai este posibilă, însă, prin desprinderea sigiliilor cu o lamă încinsă, după care plicul poate fi relipit.
Sigiliile bătute în plumb, așa cum am mai arătat, pot fi lărgite ori înlocuite cu alte plumburi pe care se aplică un sigiliu contrafăcut, sau chiar sigiliul autentic, dacă violarea se face cu complicitatea persoanei autorizate să folosească sigiliul.
Expertiza criminalistică a sigiliilor falsificate presupune descoperirea urmelor substanțelor folosite de infractor la contrafacere (ghips, plastilină), a urmelor de lipire, tipice pentru sigiliile aplicate într-un strat prea gros de ceară, precum și studierea atentă a desenului sau reliefului sigiliului, în ipoteza contrafacerilor putând fi surprinse elemente certe de diferențiere.
6.2. Expertiza criminalistică a falsului de documente de identitate.
Falsificarea documentelor de identitate (buletine, pașapoarte, permise de conducere auto, legitimații diverse) a devenit frecventă și în practica noastră judiciară, raportându-ne la documentele emise de autoritățile române, și mai ales străine, obiectul falsificării făcându-l, în primul rând, pașapoartele, documentele auto, documentele însoțitoare ale unor mărfuri.
În funcție de modalitățile de falsificare, deși diferite în linii mari, acestea pot fi clasificate în falsuri parțiale și falsuri totale sau contrafaceri. Dintre acestea, potrivit unor statistici vest-europene, circa 70 la sută sunt reprezentate de falsurile parțiale.
Astfel se procedează la falsificarea unor documente autentice (furate sau pierdute), prin înlocuirea fotografiilor, modificarea numelor și a prenumelor, a numărului documentului. Alte modificări pot fi aduse unor vize.
De regulă, aceste falsuri sunt simplu de descoperit, datorită măsurilor de protecție (activă sau pasivă) cu care sunt prevăzute documentele, orice intervenție mecanică sau chimică conducând, de pildă, la alterarea fondului de protecție, ușor sesizabilă sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.
Posibilitățile tehnice de depistare a falsului de pașapoarte, tot mai frecvent în prezent, ca și al documentelor similare, s-au lărgit prin apelarea la tehnici radio-grafice (vezi sistemul american Porta Ray sau Philips MG-20). Astfel, prin radiografiere este examinată coperta pașaportului și a „ferestrei” practicate în ea, în care este înscris numele titularului și numărul pașaportului. Tot prin radiografiere se depistează fotografiile și paginile substituite. Electrografierea servește la cercetarea filigranului și a celorlalte măsuri de protecție încorporate în masa hârtiei pașaportului.
Falsificarea totală sau contrafacerea acestor documente este mult mai greu de realizat în practică, întrucât ar impune o succesiune întreagă de contrafaceri, începând cu hârtia și cerneala, până la imprimarea ori imitarea altor elemente de protecție auxiliară (timbru sec, ștampilă etc), ceea ce face aproape imposibilă falsificarea, deși în practică, mai ales în cazul pașapoartelor și al vizelor, acest lucru se practică, inclusiv specialiștii noștri confruntându-se cu astfel de cazuri.
CAPITOLUL III CERCETAREA FALSULUI COMIS CU APARATURĂ ELECTRONICĂ
În trecutul nu foarte îndepărtat un falsificator trebuia să aibă acces la echipamente specializate de tipărit și imprimat, fie că lucra în domeniu, fie că racola pe cineva care își desfășura activitatea profesională într-o întreprindere de profil, fie că se mulțumea cu ceea ce putea realiza (contrafacere, copiere, falsificare) manual, astfel că riscul de a fi descoperit era destul de mare. Astăzi însă, nu mai este cazul deoarece avântul editării computerizate a adus pe piață o varietate de produse de tipărit la prețuri accesibile și cu posibilități tehnice mult sporite.
Se pune firesc întrebarea: cât de mult se falsifică prin editare computerizată? Acum câțiva ani aproape deloc, întrucât echipamentul era foarte scump – pe de o parte – și nu se realizaseră încă programe sofisticate, ușor de adaptat pe de altă parte. Azi însă acest lucru este destul de frecvent, iar organele abilitate trebuie să califice contrafacerile și falsurile cu ajutorul calculatorului personal ca infracțiune separată de falsificarea tradițională și asta cât mai curând, fără a se aștepta „dezvoltarea” statisticilor la cote ridicate.
Deja această problemă a căpătat dimensiuni greu de controlat căci, pe zi ce trece, echipamentele devin mai ieftine, programele mai sofisticate și mai facile, acestea crescând permanent gradul de rezoluție și complexitate grafică a documentelor realizate.
Conectarea unei imprimante performante la calculatorul personal constituie un instrument redutabil de realizare, preluare, prelucrare, editare și tipărire a unei palete foarte largi de documente. Se pot astfel stoca în memoria internă a calculatorului atât embleme, tipizate, ștampile etc. editate pe calculator, fonturi (caractere ale semnelor grafice) în diferite mărimi și stiluri, cât și documente preexistente ale căror imagini sunt captate prin scanare.
Documentele, fie că sunt realizate direct pe calculator, fie că sunt „citite” de un scaner, pot fi modificate, îmbunătățite, redesenate, recolorate și tipărite ulterior.
Existența tuturor acestor „potențiale unelte” de contrafacere și falsificare, mai ales că suntem într-un proces elaborat de înlocuire și modificare a legislației, trebuie să conducă la reflecții serioase, fără a mai adăuga faptul că, independent de aceasta, o nouă evoluție amenință piața industrială, comercială și bancară.
Cu un calculator și o imprimantă corespunzătoare se poate rezolva aproape orice document alb – negru și color, dar netexturat. Deosebit de ușor de falsificat sunt documentele pe hârtie simplă, folosite în situații unde nu se efectuează un control minuțios. Actualmente, nici culoarea nu mai constituie un impediment pentru falsificatorii care folosesc calculatorul, pentru că, fiind cuplate la un computer pe care sunt instalate programe specializate de grafică și stocate imagini de mare rezoluție, imprimantele color (cu jet de cerneală sau cu laser) tipăresc detaliile foarte fidel și într-o foarte mare varietate de nuanțe de culoare.
Dacă dorim să „desenăm” ori să scriem cu ajutorul unui calculator personal (PC) suntem obligați să folosim programe speciale realizate în acest scop. Marile companii de soft au elaborat programe dintre cele mai diverse și mai sofisticate utilizate pe calculatoarele compatibile I. B. M., cum sunt: CorelDRAW, PaintBrush, AutoCAD, Ventura, Publisher, PageMaker, Adobe și altele. Fiecare dintre aceste softuri răspunde câte unui deziderat, respectiv grafică artistică, desen tehnic, machete de ziare, reviste sau cărți, prelucrare imagine și așa mai departe.
Dintre programele existente, CorelDRAW este gândit ca fișierele-imagine grafică obținute și stocate să fie compatibile cu celelalte soft-uri, devenind astfel o componentă utilă în realizarea unor materiale grafice complexe. Totodată, prin folosirea tehnicii de descriere vectorială, imaginile fiind formate din componente structurate ierarhic, fiecare componentă (inclusiv întreaga imagine) poate deveni componentă a unei alte imagini. De asemenea, acest program este prevăzut cu posibilitatea de import – export a imaginilor aflate în fișiere de alte tipuri, creându-se posibilitatea asamblării de imagini preexistente cu cele nou create. Spre exemplu, pentru crearea unui certificat de cazier judiciar, peste grafica formularului realizat se importă ștampilele unităților de poliție emitente, existente în alte fișiere.
Compozițiile grafice realizate și stocate în unul sau mai multe fișiere reprezintă baza de lucru pentru a obține viitoare documente contrafăcute. Acestea pot menține linia unui formular utilizat la un moment dat într-un domeniu oarecare, dar li se pot aduce completări și modificări, astfel:
– dimensiunile generale de contur sunt foarte ușor de modificat prin tehnica de zoom, care facilitează mărirea sau micșorarea, o dată sau de mai multe ori, a tuturor coordonatelor, concomitent și în aceeași proporție;
– modificarea ori înlocuirea totală sau parțială a textului de completare în ceea ce privește dimensiunile, grosimea și forma fonturilor, în așa fel încât să fie cât mai apropiate de documentele originale;
– scoaterea din document a unei componente grafice;
– înlocuirea cu alt obiect grafic prin tehnica de import – export din fișiere diferite, constituite separat;
– prin comanda move, elementele constitutive ale documentului – sigle, ștampile, etc. – pot fi translatate în oricare direcție și la orice distanță de locul inițial;
– comenzile rotate și rotate & skeu oferă posibilitatea rotirii obiectelor în jurul unui centru de rotație care, inițial, a avut stabilit coordonatele față de conturul documentului sau înclinarea obiectelor sub un control precis al unghiurilor;
– folosindu-se comenzile stretch și minor se obțin simetrizări și dilatări ale obiectelor selectate;
– atunci când se dorește redesenarea totală ori parțială a unui obiect component al documentului, aceasta se realizează fie prin acțiunea directă asupra elementului existent, fie prin crearea unui fișier nou unde se compune o nouă construcție grafică, după care se procedează la importul acesteia în locul stabilit. Pentru a nu se modifică documentul iniția), acesta se poate transfera într-un alt fișier (care se va redenumi ca variantă a primului) în care apoi se produc schimbările de obiecte dorite;
– alegerea ori modificarea culorilor folosite în documentele contrafăcute pe calculator necesită o abordare mai amănunțită și laborioasă, dar trebuie reținut că și această operațiune poate aduce îmbunătățiri deosebite documentelor prelucrate digital.
De reținut este faptul că, în situația descoperirii în memoria calculatorului a unui document, de cele mai multe ori contrafacerile apărute la diverse persoane ori instituții prezintă diverse elemente, diferențiate în ceea ce privește dimensiunile, conținutul textului, poziția și culorile unor componente grafice și așa mai departe. Diferențele se explică prin faptul că dacă utilizatorul calculatorului are un fișier (oh mai multe) în care a creat un document căruia prin tehnicile enumerate mai sus îi aduce diverse modificări, și îl imprimă fără a salva în memorie schimbările operate, înainte de deconectarea computerului, acesta nu le reține, revenind asupra formei inițiale, păstrând fișierul intact.
În situația în care modificările efectuate asupra documentului sunt salvate (fie înainte, fie după imprimare) în memoria calculatorului, forma inițială a actului va fi înlocuită, aceasta din urmă rămânând în continuare ca bază de lucru pentru eventuale viitoare contrafaceri în același domeniu.
Mențiunile de mai sus sunt necesare pentru a nu se acredita ideea conform căreia fiecare document contrafăcut trebuie să-și găsească corespondentul electronic în memoria unui calculator. Să nu se înțeleagă însă că nu este posibil ca, folosind aceeași bază de lucru – și nu în mod obligatoriu un document complet, ci componentele grafice (desen de fond, conturul, rubricația, ștampile, parafe, etc. ) stocate în fișiere diferite – să se obțină noi documente.
Din acest punct de vedere, atenția celor care explorează informațiile stocate într-un calculator despre care se presupune că ar fi fost folosit la contrafacerea unor documente, trebuie să-și îndrepte atenția către fiecare în parte și la ce se poate ajunge prin combinarea lor.
Din cazuistica cu care ne-am confruntat, în ultimii patru ani, am constatat o diversificare deosebită a domeniilor în care tehnica de calcul a fost și este utilizată în contrafacerea și falsificarea documentelor, începând cu bancnotele autohtone și străine, bilete și legitimații de călătorie RATB și SNCFR și continuând cu: timbre care atestă autenticitatea produselor (băuturi alcoolice, țigări, Registrul Auto Român pentru omologări, ambalaje de medicamente), diplome pentru toate domeniile (școală primară, bacalaureat, licență, doctorat), cărți de muncă, acte de identitate (cărți de identitate autohtone și străine, adeverințe provizorii de identitate, cărți de alegător, pașapoarte autohtone și străine, vize), în domeniul auto (cărți de identitate ale autovehicolelor, certificate de înmatriculare auto și permise de conducere autohtone și străine, carte verde, asigurări, dovezi de reținere a permiselor de conducere, autorizații provizorii de conducere a autovehicolului, atestate și licențe de transport), acte notariale (procuri simple și speciale, împuterniciri, traduceri legalizate, contracte de vânzare-cumpărare de bunuri mobile și imobile, autentificări și adeverințe, titluri de proprietate), ștampile și timbru sec (notariale, vamale, unități de învățământ, unități ale Ministerului de Interne, Ministerul Transporturilor, Guvernul României, Parlament și Președinție), legitimații de acces și atestare de calități (de la firme și până la instituțiile statului), diplome și certificate de revoluționar; în domeniul economic (facturi, chitanțe, documente vamale, certificate de înmatriculare a firmelor, CEC-uri, ordine de plată, CEC-uri de călătorie, cârduri bancare, documente fiscale, declarații de venit), în domeniul informaticii (coperți de CD-uri cu programe audio și video înregistrate ilegal, precum și pentru casetele audio-video) și lista ar putea continua.
În ceea ce privește expertizarea unor astfel de documente, procedura de urmat este următoarea: înscrisurile depistate asupra cărora planează suspiciunea că sunt contrafăcute ori falsificate cu ajutorul tehnicii de calcul sunt examinate cu mijloacele opto-electronice de care dispunem, pentru a se stabili dacă prezintă elemente atestatoare ale utilizării calculatorului și imprimantei, apoi se caută în memoria calculatorului și, uneori, și pe diverse suporturi (hardisck-uri, disckete și CD-uri) ridicate de la persoana ori firma suspectă, fișiere care să cuprindă fie documentele respective, fie elementele grafice componente, realizând după fiecare câte un exemplar, după care se trece la efectuarea examenului grafic comparativ cu documentele prezentate ca fiind autentice, activități în urma cărora se formulează concluziile ce trebuie să răspundă la întrebările stabilite de anchetator.
Activitatea în domeniul examinării documentelor contrafăcute și falsificate cu tehnica de calcul necesită o muncă laborioasă având în vedere faptul că, pe de o parte, actele realizate sunt de o calitate foarte bună (deseori mai bună decât actele originale), iar pe de altă parte cantitatea de informații existente în unitățile de stocare (hardisck-uri, CD-uri, disck-ete, etc.) este enormă, ceea ce necesită timp fizic îndelungat, atenție și putere de decelare a acestora din partea expertului.
O problemă deosebită în acest gen de expertize o constituie recuperarea de fișiere șterse care pot fi de interes pentru cauza în care s-au dispus astfel de lucrări, fapt pe care experții din Institutul de Criminalistică au reușit să-l realizeze în cele mai multe situații.
În concluzie, este de reținut faptul că orice document poate fi contrafăcut ori falsificat cu tehnica de calcul, iar expertul trebuie să țină permanent pasul cu evoluția și dinamica fenomenului infracțional în acest domeniu.
CAPITOLUL IV ELEMENTE DE SIGURANȚĂ UTILIZARE PENRU PREVENIREA FALSULUI ȘI CONTRAFACERII
Activitatea de prevenire a fenomenului infracțional constituie o sarcină complexă la realizarea căreia concură măsuri de ordin economic, social-cultural și juridic. Un rol de prim ordin revine în acest sens organelor de justiție, procuraturii și ale poliției care au nu numai obligația de a efectua actele de urmărire penală și de judecată, dar și de a contribui în mod eficient la prevenirea infracțiunilor (prin sesizarea împrejurărilor care favorizează săvârșirea acestora; participarea la investigațiile criminologice organizate în comun cu alți specialiști etc). Domeniul preocupărilor profilactice include și infracțiunea de fals în înscrisuri. În activitatea de prevenire a falsului în înscrisuri sunt antrenate, pe lângă alte organe, și cele de criminalistică, fn obiectul de studiu al criminalisticii figurează nu numai procedeele și mijloacele tehnice și tactice de descoperire a infracțiunilor, dar și măsurile de prevenire ale acestora. Locul criminalisticii în cadrul activității de prevenire este determinat de specificul acestei discipline, de posibilitățile pe care le are de a stabili, pe baza unor cunoștințe de specialitate, împrejurările care favorizează săvârșirea infracțiunilor și a elabora măsuri profilactice. Criminalistica nu se substituie criminologiei și nici altor științe care au ca sarcină studierea fenomenului infracțional. Ea se ocupă au atât de factorii criminogeni propriu-ziși, cât de împrejurările de natură tehnico-organizatorică ce înlesnesc comiterea infracțiunilor, preconizând măsuri profilactice de aceeași natură. Sarcini de prevenire revin în egală măsură celor trei ramuri principale ale criminalisticii (tehnica, tactica și metodica), dar se poate susține că un rol aparte îl are tehnica criminalistică și îndeosebi expertiza criminalistică. Aceasta din urmă contribuie substanțial la stabilirea de date faptice referitoare la împrejurările care favorizează comiterea infracțiunii și elaborarea măsurilor profilactice corespunzătoare.
Activitatea de prevenire pe care o desfășoară experții nu trebuie să se rezume însă la constatările ce rezultă din examinarea cazurilor ce li se supun spre rezolvare. Sunt necesare, în același timp, studii de generalizare a practicii de expertiză, în cadrul cărora se pot releva, pe lângă împrejurările concrete care favorizează falsul, și aspectele referitoare la frecvența acestuia în diverse sectoare de activitate, la actele și părțile acestora ce se falsifică mai des, la procedeele mai răspândite de falsificare, la autorii acestei infracțiuni. Expertiza cazurilor concrete de fals în acte și studiile de generalizare mai pot scoate în evidență și o serie de împrejurări care contribuie la mascarea contrafacerii scrisului sau semnăturii, a alterării actului prin ștersături, adăugiri etc, făcând dificilă examinarea de laborator și diminuând, prin aceasta, posibilitățile de stabilire a adevărului.
Studiile întreprinse și analiza practicii de expertiză demonstrează că împrejurările de natură tehnică și organizatorică ce înlesnesc săvârșirea falsului în acte se pot grupa astfel: a) forma necorespunzătoare a actelor; b) modul defectuos de întocmire a acestora; c) folosirea unor materiale de scriere necorespunzătoare; d) absența mijloacelor speciale de protecție; e) insuficienta instruire a funcționarilor care lucrează cu acte; f) evidența si păstrarea necorespunzătoare a actelor.
a) în legătură cu primul aspect dintre cele enumerare, se reține că o serie de acte, privind sume sau valori importante, nu se scriu pe formulare tipărite, ci pe hârtii de forme și dimensiuni variabile, fără rubrici prestabilite, fapt ce facilitează modificarea și mai ales alcătuirea din nou a unor asemenea acte. Unele formulare sunt prea mici față de textul ce urmează a se scrie, ceea ce duce la o comprimare a scrisului, la o deviere de la desfășurarea lui normală, care este avantajoasă pentru cei tentați să contrafacă actul respectiv.
Neajunsul majorității formularelor existente este acela al unei repartizări nejudicioase a rubricilor pe care le conțin, rezervarea unor spații prea mici pentru impresiunea de ștampilă, pentru scrierea în litere a sumei sau a cantității și, în special, pentru executarea semnăturii. Așa de pildă, rubrica destinată semnăturii muncitorului din carnetul de evidență a instructajului de igienă și protecția muncii are dimensiunea de 8/14 mm, nefiind suficientă decât pentru redarea inițiativelor numelui și prenumelui sau a două-trei litere dintr-o semnătură obișnuită. În caz de accident de muncă și de contestare a semnăturii titularului, examinarea unei astfel de semnături trunchiate este destul de dificilă, mai ales atunci când se pune problema identificării persoanei care a contrafăcut-o. Se impune, așadar, revederea unora dintre formularele existente, scrierea actelor mai importante pe hârtii de forme, dimensiuni și cu rubrici prestabilite, potrivit destinației fiecăruia.
S-a constatat că, în cele mai multe cazuri, nu este necesară o mărire a formatului hârtiei, ci o nouă repartizare a rubricilor. Așa, de exemplu, rubrica „Semnătura de primire” din unele borderouri de plată are lungimea de 22 mm, cu numai 2 mm mai mult decât rubricile unde se înscriu cifre; s-ar putea deci ca acestea să fie reduse corespunzător, în favoarea rubricii destinate pentru executarea semnăturii primitorului.
b) Numeroase sunt deficiențele referitoare la modul de întocmire și de circulație a actelor, precum și de semnare a acestora. Pentru multe dintre actele mai importante nu există instrucțiuni privind modul de întocmire, iar pentru cele care există, acestea nu se respectă întotdeauna. S-a observat că nu în toate cazurile se știe cum trebuie întocmite actele pentru sume sau valori importante, ori, de exemplu, cine dintre participanții la operația de predare-primire a unor bunuri materiale trebuie să scrie textul sau alte mențiuni. Este greșită practica actuală în virtutea căreia asemenea acte sunt întocmite de predător și au de primitor, care semnează doar de primire; acesta din urmă își poate nega ulterior semnătura sau ea poate fi contrafăcută; în cazul în care primitorul ar scrie și textul actului, negarea propriului grafism sau contrafacerea ar fi incomparabil mai dificile.
Trebuie prevăzută obligația ca și alte înscrisuri să fie întocmite de o anumită parte. Astfel, este necesar ca declarația de garanție suplimentară dată conform art. 1652 și urm. din Codul civil, prin care declarantul se obligă să acopere în solidar eventualele pagube materiale sau lipsuri ale gestionarului să fie nu numai semnată – cum se întâmplă adeseori – dar și completată (în cazul formularului) sau scrisă în întregime de garantat.
Foarte utilă ar fi prevederea legală ca textul actelor sub semnătură privată să fie scris de către cel ce se obligă (de către primitor, declarant etc), ceea ce ar diminua simțitor cazurile de falsificare a unor asemenea acte (chitanțe, convenții, declarării ș.a.). Un factor frecvent întâlnit în practică care favorizează comiterea falsului în acte constă în simplificarea exagerată a semnăturilor, executarea lor prescurtată, din două-trei. trăsături, fără semnificație literală. Pe de o parte, imitarea unor asemenea semnături nu reprezintă o operație prea complicată, iar pe de altă parte, identificarea plastografului în aceste cazuri devine dificilă. De aceea, este indicat să se execute semnături pe cât posibil mai complete, fără a se abandona însă individualitatea specifică oricărei semnături, adică a se trece la simpla redare a numelui și prenumelui, așa cum acestea se scriu în text.
De o însemnătate practică deosebită este însoțirea semnăturii de un text relativ scurt, de tipul „Bun și aprobat pentru suma” sau „Am primit marfa” ori, de exemplu la libretele CEC, însoțirea semnăturii de parafa angajatului care verifică operația sau a casierului. În felul acesta, se mărește volumul materialului ce ar urma să se contrafacă, făcând pe unii să renunțe la falsificare, iar când fapta s-a comis totuși, expertul va dispune de mai multe elemente pentru stabilirea falsului și identificarea autorului. Uneori se omite ca semnătura să fie însoțită de un anumit text chiar și atunci când aceasta reprezintă o prevedere regulamentară. Este cazul, de pildă, a mandatelor poștale, în care primitorul doar semnează, iar textul, referitor la data primirii și ia sumă (în cifre și litere) este scris de factorul poștal, în timp ce el ar trebui scris tot de către primitor.
Se impune extinderea scrierii în litere a sumei ori a cantității de mărfuri la toate actele care privesc valori însemnate, delimitându-se pentru aceasta și spații corespunzătoare. Astfel, de exemplu, pentru a se preveni adăugirea în statele de plată a Unor persoane fictive ori care nu au prestat muncă, este indicat să se scrie totalul de la fiecare filă nu numai în cifre, dar și în litere, urmând a se scrie în litere și numărul persoanelor trecute în stat, certificându-se ambele mențiuni de către ordonatorul de credite, de contabil și casier. Se recomandă, de asemenea, scrierea în litere, în adeverințele de vechime în câmpul muncii, a cifrelor reprezentând anii de serviciu prestați într-o anumită unitate; în felul acesta, s-ar reduce cu mult cazurile de falsificare a actelor respective, prin alterarea cifrelor referitoare la vechimea în muncă.
Comiterea falsului este favorizată și de neglijențe în ce privește întocmirea și mânuirea actelor din care se pot menționa: absența ia unele dintre ele a numărului de înregistrare, a datei, a impresiunii de ștampilă, a tuturor semnăturilor necesare; omiterea de a se insera, de pildă, denumirea completă a obiectelor (mărfurilor), calitatea, prețul unitar, valoarea totală; omisiunea de a se trece pe unele acte cum ar fi, de pildă, pe bonurile de reparații Ia unitățile de servire a populației, numele și adresa clientului, numele celui care execută lucrarea; completarea unor părți ale actului de către alte persoane decât cele îndrituite, nebararea spațiului alb rămas liber între text și semnătură etc.
Mai sunt se semnalat, de asemenea, scrierea comprimată, suprapunerea parțială a unor cuvinte peste altele, scrierea indescifrabilă și incorectă a cifrelor, care înlesnește nu numai modificarea dar și interpretarea lor eronată. Aspectul din urmă este frecvent întâlnit la biletele „Loto” și „Pronoexpres”; unde cifrele neclar executate se modifică ușor sau sunt prezentate ca fiind altele decât cele reale. La aceleași bilete, se remarcă practica de a se încercui numerele jucate pe duplicatele depuse drept câștigătoare; în felul acesta, se acoperă fragmente sau chiar cifre întregi ori se maschează urmele intervenției de modificare a actului. La una din tragerile Loto ieșiseră câștigătoare, printre altele, cifrele 12-24-2. Întrucât unui participant au-i corespundea o singură cifră („9”), acesta a recurs la mascarea ei prin încercuire și a depus duplicatul spre omologare. La confruntarea sa cu unicatul se constată că biletul nu este câștigător, tentativa de inducere în eroare fiind favorizată de practica greșită a încercuirii numerelor câștigătoare. Nu rare sunt situațiile în care, împotriva prevederilor regulamentare de a nu se admite acte cu corecturi, totuși ele se consideră adesea valabile, ceea ce constituie un cadru prielnic pentru fals; uneori cu greu se poate face deosebire între corecturile sincere și modificările frauduloase. Un mediu favorizant al falsului u constituie și prezența pe hârtie a diverselor pete, degradarea și deteriorarea mecanică a acesteia (perforare, coasere al dosar etc).
Se constată defecțiuni, de natură să favorizeze falsul, și în privința aplicării ștampilei pe acte. Uneori aceasta se aplică deasupra unor cifre sau cuvinte, care devin astfel greu lizibile; alteori, ea se aplică la o distanță relativ mare față de text, dând posibilitatea unei adăugiri. De asemenea, se constată cazuri de aplicare a ștampilei pe timbrul aflat pe act, fapt ce permite dezlipirea acestuia și transferarea impresiunii de ștampilă pe un act fals. Adesea impresiunile de ștampilă sunt neclare, îmbâcsite, din cauza aplicării lor incorecte sau a folosirii cernelii obișnuite în loc de tușul special pentru ștampile. Asemenea situații fac imposibilă stabilirea provenienței ștampilei și facilitează contrafacerea im-presiunilor. De aceea, se recomandă ca actele cu impresiuni de ștampilă neclare să nu fie luate în considerare. Este indicat, de asemenea, ca ele să cu fie aplicate deasupra textului, dar să se intersecteze parțial cu semnătura, ceea ce ar facilita detectarea falsificării lor prin copiere, deoarece, odată cu imaginea impresiunii de ștampilă, s-ar transfera și o parte a semnăturii.
c) În legătură cu materialele folosite la întocmirea actelor, se constată că acestea nu sunt corespunzătoare în toate cazurile. Așa, de pildă, acte privind valori importante se întocmesc pe sorturi inferioare de hârtie; unele acte se scriu cu creionul pe o hârtie de o calitate superioară, neținându-se seama de faptul că pe o asemenea hârtie scrisul executat cu creionul se înlătură ușor prin radiere, fără a rămâne urme constatabile (îndeosebi când s-a scris cu o presiune redusă); pe hârtiile slab încleiate, de calitate inferioară, se scrie adesea cu cerneală, producându-se difuzii și chiar pete, care sunt propice falsificării!; de asemenea, uneori se folosesc hârtii în tonuri de gri sau de alte culori închise, care duc la diminuarea contrastului necesar unei citiri normale a scrisului și fac dificilă descoperirea eventualelor alterări ale actului.
Rezultă, prin urmare, că neluarea în considerare a interacțiunii dintre hârtie și materialele de scriere constituie o împrejurare care favorizează falsul. Pentru evitarea acestor situații nu e necesar să se fabrice noi sorturi de hârtie, de cerneală, de creion etc, ci se cere o selecționare adecvată a materialelor existente.
Este recomandabil ca majoritatea actelor să se scrie și să se semneze cu cerneală, iar cele mai deosebite, cu cerneală specială. Scrierea și semnarea cu creionul simplu de grafit trebuie interzisă total când este vorba de acte oficiale. Menționăm, cu titlul de exemplu, că permisiunea de a se scrie cu creionul în rubricile plecărilor și sosirilor de pe foile de parcurs pentru autocamioane facilitează frecvente modificări (ștergerea rutelor reale și scrierea altora, adăugirea unor noi rute). Este indicată, prin urmare, completarea acestor acte cu cerneală; având în vedere faptul că rubricile respective sunt de dimensiuni prea mici, se impune totodată mărirea lor, pentru ca scrisul să se poată desfășura normal.
Executarea semnăturilor prin intermediul hârtiei copiative constituie un factor care înlesnește contrafacerea acestora. Interzicerea unor asemenea situații, neluarea în considerare a actelor ce conțin semnături redate prin intermediul hârtiei copiative, ar limita nu numai posibilitatea contrafacerii lor prin copiere, dar, în același timp, s-ar elimina total și cazurile de „furt” de semnătură, adică de obținere a acesteia datorită neatenției titularului. Actele ce se întocmesc concomitent în mai multe exemplare, prin intermediul hârtiei copiative, ar urma așadar să fie semnate fiecare în parte. Este oportună, de asemenea, menținerea și extinderea indicației privitoare la dublarea hârtiei copiative în momentul scrierii unor acte în două sau mai multe exemplare; scrisul va apare, în imagine inversă, și pe verso hârtiei. Orice modificare a actului ar necesita să se opereze pe ambele părți ale hârtiei, ceea ce va ușura sarcina de detectare a falsului. În cazul, în care ștergerea se produce doar pe recto actului, reconstituirea scrisului inițial se face după imaginea de pe verso. Este vorba de un bon falsificat prin înlocuirea numelui posesorului primar, în vederea procurării unor materiale lemnoase.
De o importanță deosebită este răspândirea tot mai largă a scrierii cu mijloace mecanice: dactilografierea, întrebuințarea diferitelor aparate de imprimat și de perforat. Aceasta ar reduce simțitor numărul falsurilor la unele categorii de acte. Scrisul dactilografiat, scrisul imprimat (de tipul celui practicat la unele agenții pentru scrierea operațiunilor în libretele CEC) și mai ales cel perforat, se falsifică mult mai greu decât scrisul de mână. Procedeul perforării s-ar putea aplica, de pildă, la actele mai însemnate prevăzute cu fotografii (buletine de identitate, pașapoarte, diplome etc), perforându-se – parțial pe fotografie, parțial pe hârtie – numele și prenumele posesorului sau, cel puțin, inițialele sale. De asemenea, ar fi utilă perforarea datei pe bilete de călătorie CFR, care se falsifică prin recompostare. În acest caz, ar urma să se înlocuiască cartoanele aflate în uz cu hârtie de calitate superioară, suficient de groasă și de rezistentă, care să fie prevăzută, în același timp, și cu mijloace adecvate de protecție. De asemenea, se preconizează înlăturarea paralelismului în ceea ce privește principiul și construcția compostoarelor din sistemul CFR și a celor din sistemul transporturilor auto, la care se recompostează uneori biletele de călătorie pe liniile ferate. Fragmentele de bilete CFR au data imprimată a doua oară Ia un compostor din sistemul transporturilor auto. Făptuitorul le-a prezentat ca documente de decontare a unor deplasări în interes de serviciu pe care în realitate le făcuse cu autostopul.
d) Lipsa unor mijloace speciale de protecție la o serie întreagă de acte constituie un alt factor de înlesnire a comiterii falsului. Se au în vedere în special acele măsuri de protecție ce pot fi luate în privința hârtiilor, și anume: includerea în masa acestora a unor fibre de securitate, care nu se observă decât în radiații ultraviolete, prevederea hârtiilor cu filigrane cât mai specifice, precum și aplicarea pe suprafața lor a unui strat tipografic uniform ori a unui desen caracteristic. Acestea au menirea să releve intervențiile de natură mecanică sau chimică întreprinse asupra actului, deteriorându-se sau producând reacții de culoare, care trădează falsul.
Folosirea unor straturi și desene de protecție pe suprafața actelor trebuie să fie rațională. În primul rând, este necesar ca materialele (cernelurile tipografice) utilizate drept straturi de protecție să nu fie mai rezistente decât materialele obișnuite de scriere, deoarece ele ar înceta să mai reacționeze la agenții chimici folosiți pentru înlăturarea scrisului. De asemenea, culoarea stratului de protecție și desenul acestuia vor trebui să fie cât mai adecvate, pentru a nu micșora contrastul scrisului și a nu masca unele intervenții modificatoare. Este necesar ca desenul să fie de dimensiuni medii și să nu conțină defecte de tipografiere (întreruperi, pete albe, îmbâcsiri ș.a.).
Numărul redus de hârtii cu filigrane, cu timbru sec, nu constituie decât un cadru favorabil pentru alcătuirea actelor fictive și, în același timp, o dificultate pentru stabilirea unor situații de fapt cu privire la acestea, îndeosebi cu, privire la data întocmirii lor. Este indicat, de aceea, ca actele oficiale mai importante să se întocmească, într-un număr cât mai mare, pe formulare cu filigran și cu timbru sec.
e) Un rol nu mai puțin important în prevenirea infracțiunii de fals în înscrisuri îl are atitudinea funcționarilor care lucrează cu ele. Deficiențele provin fie din necunoașterea unor reguli de lucru, fie din neatenție ori neglijență. Astfel, se recunosc ca valabile acte cu defecte de formă, cărora le lipsesc unele mențiuni ori chiar semnături sau care conțin ștersături, modificări, pete, deteriorări etc. În unele cazuri, conducătorii de unități semnează acte fără a întreprinde nici cele mai sumare verificări sau se aplică ștampila de la registratura generală a unității pe acte întocmite la diferite servicii fără a se controla acele acte și fără a se acorda atenția cuvenită problemei dacă semnătura peste care se aplică ștampila este într-adevăr a persoanei m drept s-o execute.
Adesea, examinarea actelor este superficială, nefăcându-se o lectură a textului, o confruntare a acestuia cu data, cu timbrele aplicate ori cu alte elemente, care ar putea releva eventuale anacronisme. Mulți dintre cei care lucrează frecvent cu acte nu posedă nici minimul de cunoștințe asupra modului de detectare a indiciilor evidente de fals, neobservând urmele de ștergere mecanică și chimică, adăugirile, contrafacerea grosolană a impresiunilor de ștampilă, refolosirea timbrelor etc.
De un real folos ar fi dotarea unităților de resort (de exemplu a serviciilor de pensii, a agențiilor CEC, a serviciilor notariale) unele aparate necesare examinării actelor suspecte de contrafacere. Se are în vedere, de pildă, dotarea cu lupe, cu microscoape binoculare și cu lămpi pentru radiații ultraviolete. Eficiența examinării în aceste condiții este de necontestat. În cazul depistării unor indicii de fals, actul urmează a fi trimis la un laborator de specialitate, pentru expertiză.
f) O mare însemnătate pentru prevenirea falsului în acte o are și modul de evidență și de păstrare a acestora, a formularelor cu un anumit regim, a ștampilelor, a aparatelor de imprimat etc. Accesul persoanelor străine la formularele cu regim special sau la ștampile înlesnește folosirea lor la alcătuirea unor acte neconforme cu realitatea, cum, de pildă, se întâmplă cu certificatele de studii, cu adeverințele din câmpul muncii, cu certificatele medicale ș.a. Se cere, de aceea, ca asemenea formulare să aibă o evidență strictă, să se elibereze numai cu anumite formalități și să se păstreze în locuri bine asigurate.
În multe cazuri, actele se țin în arhive improvizate sau ușor accesibile, ceea ce permite refolosirea lor sau întrebuințarea unor părți pentru contrafacerea altor acte. De asemenea, actele se păstrează adesea în condiții necorespunzătoare de temperatură, lumină, umiditate, fapt care le favorizează deteriorarea ceea ce, după cum s-a mai arătat, constituie o împrejurare propice comiterii falsului. Se impune, deci, luarea unor măsuri pentru evitarea deficiențelor organizatorice semnalate, la care se adaugă uneori și acelea privitoare la termenul și modul de casare a înscrisurilor, ștampilelor etc.
Realizarea întregului complex de măsuri expus în cele ce preced ar diminua cu mult posibilitățile de contrafacere și ar spori simțitor șansele de detectare a falsului, ducând în final la reducerea numărului infracțiunilor de acest gen.
CAPITOLUL V CONCLUZII
Apariția falsurilor în lume este probabil tot atât de veche ca și apariția scrierii, ea pierzându-se în negura vremurilor. Atât în literatura de strictă specialitate, cât și în alte lucrări, cum sunt de pildă cele de informare, arheologice, prezentarea unor curiozități și altele, se fac numeroase mențiuni și comentarii ce au ca obiect această problematică.
De exemplu, în unele lucrări se fac mențiuni despre o lege a împăratului Constantin (în jurul anului 300 înainte de Hristos), care cuprinde o secțiune specială despre fals, menționându-se printre mijloacele de investigare și comparare a scrisurilor (scripturarum collatione), în scopul aflării adevărului. Justinian (anul 539) menționează în novela 73 o eroare judiciară provocată de unii experți care au catalogat un act ca fiind fals, dar care, așa cum s-a dovedit ulterior, era autentic, încă în novela 49 se exprimase îndoiala cu privire la obținerea de rezultate certe în examinarea scrisurilor, indicându-se măsuri pentru asigurarea pieselor de comparație.
De asemenea, o atestare a unor reguli de cercetare a falsurilor se întâlnește și în timpul Romei antice, în „Lex Cornelia de falsis”. Creșterea numărului de litigii cu privire la autenticitatea actelor determină apariția expertizei scrisului.
Pe măsura dezvoltării industriei și comerțului, a relațiilor economice și sociale (numeroase consemnate în scris), se înmulțesc și procesele având ca obiect falsul. De pildă, în dreptul cutumiar francez este menționată cercetarea unui fals în timpul regelui Carol al V-lea, în anul 1370, în care era implicat chiar șambelanul regelui. Se apreciază că prima informație scrisă privind examinarea criminalistică a scrisului datează din anul 1569, când a fost cercetat modul de falsificare a semnăturii regelui Carol al IX-lea al Franței.
În unele lucrări este menționat un anume David Palache, spaniol care, în baza unor documente false, a reușit să ajungă unul dintre cei mai mari impostori din lume. În anul 1631, acesta s-a prezentat la curtea regelui Ludovic al III-lea al Franței cu o scrisoare de plenipotență din partea sultanului Marocului, „pentru încheierea unor tratate”, care au fost semnate, iar regele Franței i-a acordat falsului diplomat speze de voiaj și de ședere în țară în onoruri și belșug timp de o vară întreagă. Când s-a descoperit falsul, după câteva luni, David Palache s-a refugiat în Olanda, de unde nu s-a putut obține niciodată extrădarea lui.
Intensificarea schimburilor comerciale, începând cu secolul al XV-lea, în țările din vestul Europei, a dus la folosirea pe scară mai largă a documentelor pentru încheierea numeroaselor tranzacții, ceea ce a condus, în același timp, și la sporirea numărului de acte false sau contrafăcute și la intensificarea eforturilor din partea autorităților statelor pentru a le descoperi.
Totodată, prin dezvoltarea spectaculoasă a științelor exacte, îndeosebi fizica și chimia, s-a lărgit mult aria de cercetare a documentelor în scopul depistării falsurilor. Trebuie remarcat că aplicarea creatoare a procedeelor elaborate în cadrul altor domenii a avut repercusiuni apreciabile numai în ceea ce privește cercetarea actelor sub aspect tehnic (analiza hârtiei, cernelii, pastei, tușului etc). În schimb, la examinările de ordin grafic, rezultatele depind în mare măsură de talentul și experiența personală a expertului.
În prezent, falsificarea este o activitate care îi ispitește ușor pe cei dornici de a obține profituri pe căi ilicite, fiind determinată pe de o parte de convingerea făptuitorului că va reuși să dea aparență de adevăr produsului falsificat, iar pe de altă parte de credința că, în genere, este ușor de înșelat încrederea altora. Ca mobil, faptele de fals sunt săvârșite întotdeauna din dorința de a obține direct sau indirect un profit. Există însă și fapte de fals comise pentru a servi ca mijloc de săvârșire sau ascundere a altor infracțiuni.
Se consideră că falsul este cea mai răspândită formă de furt care se practică în lume. Contrafacerea și falsul nu se află la periferia activităților criminale, așa cum s-ar putea crede, ci chiar în miezul lor. Este evident că falsificarea unui mare număr de documente, îndeosebi a celor cu caracter administrativ, a instrumentelor de plată, a documentelor de călătorie, a monedelor etc. servește activităților criminale naționale și transnaționale și reprezintă obiectul unor preocupări deosebite în fiecare stat, și asta pentru că, prin aceste infracțiuni, se încalcă nu doar regulile fiscalității publice, dar se aduc grave prejudicii economice unei țări sau alteia, ajungându-se la (alimentarea unor întregi sectoare, dacă se are în vedere că aproape nimic nu scapă falsificatorilor: programe pe calculator, instrumente de plată, înscrisuri din circuitul economic, îmbrăcăminte, băuturi alcoolice, bijuterii, țigări, discuri, casete audio-video, produse agro-chimice sau ale industriei aeronautice etc.
În acest context, falsul este considerat un adevărat flagel care înregistrează dimensiuni alarmante prin aria sa largă de răspândire, nu doar în țările dezvoltate economic, ci și în cele aflate în curs de dezvoltare. Printre articolele cele mai surprinzătoare care au fost contrafăcute se numără de exemplu autoturismele Ferrari, decodoarele pentru transmisie prin satelit, componentele electronice pentru programele NASA, produsele farmaceutice etc.
Valoarea aproximativă a pagubelor cauzate de proliferarea falsurilor și contrafacerilor reprezintă aproximativ 7 la sută din valoarea schimburilor mondiale. Evaluarea exactă a pierderilor nu este posibilă, nivelul acestora aflându-se în permanentă ascensiune. De exemplu, între anii 1990-1995, comerțul mondial a crescut cu 47 la sută, în timp ce valoarea tranzacțiilor cu mărfuri contrafăcute a crescut cu mai mult de 150 la sută.
Caracterul clandestin al falsului și faptul ca el constituie o componentă esențială a crimei organizate îl fac tot mai greu de depistat și evaluat, dar este sigur că el reprezintă o activitate în subteranele căreia se mânuiesc anual mii de miliarde de dolari. În SUA, de exemplu, verificându-se doar 3 la sută din încărcăturile trecute prin vamă, în anul 2000, au fost confiscate mărfuri contrafăcute în valoare de peste 50. 000. 000 de dolari.
Falsul a devenit o adevărată industrie care aduce „magnaților” ei câștiguri incomensurabile. În forma sa cea mai primejdioasă, el favorizează dezvoltarea criminalității organizate și amenință cu declanșarea unor adevărate războaie comerciale între diverse state.
În ce privește infracțiunile de fals în înscrisuri, în Codul penal se folosește termenul de „înscris” în locul celui de „act” care era folosit anterior. Termenul „act” derivă din latinescul „actus”, „actum” și are o dublă semnificație:
– exprimă tot ceea ce se face la comanda dreptului oamenilor, a dreptului public și a dreptului privat;
– desemnează înscrisul ce constată că un fapt a fost consimțit sau convenit.
În primul sens, este „quod actum est”, adică ceea ce s-a făcut, iar în al doilea sens, termenul corespunde a ceea ce romanii numeau „instrumentum”, adică înscrisul destinat a constata „quod actum est”.
Neîndeplinirea condițiilor de formă antrenează nulitatea actului, atunci când această nulitate este prevăzută de lege. Chiar dacă nulitatea nu este prevăzută de lege, ea există atunci când este vorba de formalități substanțiale, adică de formalități care condiționează existența actului.
Un număr însemnat de infracțiuni de fals vizează actele scrise. Pe lângă termenul de act scris, mai există, de asemenea, termenul de „document,” care poate desemna, atât un înscris, cât și orice obiect destinat să ateste fapte de natură juridică sau istorică, mai ales dacă acestuia din urmă i se adaugă cuvântul „scris”.
Documentul scris este o scriere așternută pe un anumit suport (hârtie, lemn, sticlă, pânză etc). După unii autori, nefiind o exprimare a gândirii în scris, emblemele, mărcile de fabrică, notele muzicale, reproducerile fotografice, înregistrările fonografice, filmele nu se cuprind în noțiunea de act scris, intrând în această categorie matrițele, sigiliile, picturile s. a. Și alți autori de specialitate susțin că obiecte ca fotografiile, schemele, planșele, în măsura în care nu conțin semnele scrierii fonetice, pot fi considerate mijloace materiale de probă, de natură diferită de cea a înscrisurilor.
Legiuitorul nu a dat termenului de „înscris” o semnificație largă, făcând distincție în cadrul infracțiunilor de fals (Titlul VII al părții speciale a Codului penal) între infracțiunea de fals în înscrisuri și falsificarea de monedă, timbre sau alte valori. Așadar, și în ceea ce privește examinarea criminalistică este necesar să se facă distincția între cercetarea propriu-zisă a falsurilor în înscrisuri, inclusiv a textelor bătute la mașină și cercetarea altor categorii de falsuri, cum sunt monedele, timbrele, alte valori, ca și falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare.
Dacă ne referim strict la metodologia de lucru, unde există similitudine în privința procedeelor tehnice folosite în procesul cercetării, în literatura de specialitate se acceptă, în principiu, când se vorbește de cercetarea criminalistică a înscrisurilor, că și instrumentele de autentificare (sigiliile), timbrele, biletele de bancă, desenele, schițele, în general majoritatea obiectelor materiale ale infracțiunilor de fals purtătoare de semne grafice sunt incluse în problematica documentelor. Această opinie o împărtășim și noi și apreciem că ea nu schimbă esența problemelor care trebuie rezolvate. Celelalte obiecte incluse forțat în categoria înscrisurilor, documentelor (benzi audio, fotografii, pelicule etc. ) sunt specifice altor categorii de expertize decât cele criminalistice, respectiv expertizelor tehnice, contabile, arhivistice, lingvistice etc.
Dreptul penal nu are în vedere orice fel de act, document scris, ci doar pe cele care pot produce consecințe juridice, încriminarea fiind limitată la falsificarea acestora. Actul scris este considerat mijloc de probă atât timp cât veridicitatea sa nu este contestată. Din momentul contestării autenticității actului, el devine probă materială”.
În activitatea criminalistică, examinarea documentelor se referă mai frecvent la: documente privind* evidența și circulația mărfurilor, documente referitoare la desfășurarea procesului de producție, formulare de transport, documente C. E. C, bilete loto-pronosport sau alte jocuri acceptate oficial, state de plată, documente de identitate, de studii, certificate medicale, texte bătute la mașină sau obținute cu ajutorul computerului, bilete de bancă, timbre și alte valori, sigilii, ștampile, în general, majoritatea obiectelor materiale ale infracțiunii de fals.
Frecvența mare cu care se apelează la cercetarea criminalistică a documentelor se explică prin aceea că:
– în documentele scrise se consemnează activitățile sociale și economice complexe din societate;
– înscrisurile sunt admise ca mijloace de probă în justiție;
– actele scrise pot forma chiar obiectul material al infracțiunilor de fals;
– cercetarea lor contribuie la modernizarea mijloacelor de probă, absolut necesare pentru descoperirea infracțiunilor și identificarea infractorilor.
Stabilirea adevărului obiectiv, în cauzele aduse spre cercetare în fața organelor judiciare, reprezintă o cerință esențială pentru desfășurarea procesului penal și civil. Aceasta presupune însă, de multe ori, folosirea unor probe științifice care nu pot fi obținute decât dacă obiectele purtătoare de informații sunt cercetate în cadrul unei expertize sau constatări tehnico-științifice.
În materia cercetării criminalistice a documentelor scrise este nevoie de o anumită competență științifică, de anumite cunoștințe de specialitate, care fac necesară apelarea la serviciile unui specialist sau expert în domeniu.
Referitor la actele scrise, este de menționat că ele dețin o pondere însemnată în toate sferele vieții sociale și în special în domeniul economic, ele consfințind apariția, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice dintre cele mai diverse, întocmirea lor în anumite forme este cerută uneori în mod imperios de către dispozițiile legii, alteori fiind lăsată la latitudinea părților. Astfel, potrivit Codului civil, actele juridice care au ca obiect bunuri cu valoare mai mare, nu pot fi încheiate decât în formă scrisă, legea neadmițând în instanță proba testimonială. În această calitate, ele trebuie să fie nealterate și să reflecte exact întinderea drepturilor și obligațiilor dintre părți.
Practica judiciară înregistrează numeroase cazuri de falsificare a înscrisurilor, falsul fiind îndreptat deopotrivă, atât asupra unor înscrisuri oficiale, cât și sub semnătură privată.
În dreptul civil, atunci când părțile se prevalează de un drept, ele trebuie să-l probeze, excepție făcând cazurile în care acest drept rezultă chiar din textul de lege. Proba este prin excelență literală și este reprezentată de înscrisul prezentat de cel care îl invocă. Sunt considerate probe literale două categorii de înscrisuri: cele oficiale și cele sub semnătură privată”.
Actele oficiale se deosebesc de cele sub semnătură privată, cele mai semnificative elemente fiind:
– sinceritatea actului oficial și consecințele pe care acesta le generează sunt garantate de un funcționar public competent să-l autentifice. Acest „martor al legii” (notar, funcționar ministerial, prefect, primar etc.) atestă prin semnătura sa că părțile i-au declarat că încheie o convenție, un contract etc. Un astfel de act se va impune cu aceeași autoritate față de terțe persoane;
– actul sub semnătură privată nu este întocmit în fața unui asemenea martor oficial, sinceritatea lui, precum și efectele de natură să le producă nefiind garantate decât de simpla semnătură a părților. Prin urmare, un astfel de înscris constituie propriul său martor, iar cel care îl invocă nu are alt garant al sincerității sale decât semnăturile depuse pe el, semnături care însă nu sunt cu nimic mai certe decât conținutul său. Deci, în realitate înscrisul nu probează nimic dacă cel căruia îi este opozabil nu recunoaște semnătura. În acest caz, cel care prezintă înscrisul este obligat să probeze autenticitatea lui. Din aceste motive, înscrisurile sub semnătură privată nu se pot impune tuturor cu aceeași autoritate. Ca atare, convențiile nu vor avea efecte decât între părți.
La fel și înscrisurile care le constată, fie ele sincere sau false, sunt indiferente terților care nu au interesul să le conteste decât în măsura în care vor fi prejudiciați prin efectele pe care le produc. În limbajul curent prin fals se înțelege tot ceea ce este contrar adevărului. Privitor la înscrisuri, alterarea adevărului se produce prin contrafacerea materială sau alterarea în orice mod a actelor oficiale sau sub semnătură privată, comise în scopul de a obține un avantaj sau un profit ilicit.
A constata printr-un înscris că a avut loc o convenție atunci când ea nu a existat, reprezintă în materia dreptului civil un neadevăr, dar nu în mod obligatoriu un fals. Falsul există atunci când a fost creat un înscris fără știrea persoanei căreia i se opune ori atunci când în enunțurile unui înscris s-a exprimat, amplificat, șters sau modificat o stipulație fără știrea celeilalte (celorlalte) părți. Precizarea se impune deoarece în dreptul civil nu trebuie confundat falsul cu simularea. În cazul falsului este atacat însuși înscrisul, pentru a tulbura operația pe care el o constată și a pretinde că ea nu a avut loc. Aceasta deoarece din moment ce există un înscris, înseamnă că operațiunea, pe care el o consemnează, este probată. Pentru a elimina însă această probă, trebuie atacat mai întâi înscrisul ca instrument al acesteia, întrucât legea nu permite nici o altă probă contra și peste ceea ce conține un act scris. Ori aceasta nu este posibil decât dacă se demonstrează că actul este falș. În schimb, în cazul simulării, când părțile – de comun acord – au urmărit realizarea unui anumit interes, legea permite ca, prin evidențierea foloaselor dobândite de acestea, să se demonstreze că actul conține o operație diferită de cea care a avut loc în realitate. De exemplu, a avut loc o vânzare, dar în realitate a fost o donație, ceea ce înseamnă că actul care o consfințește nu este fals, chiar dacă el consemnează un neadevăr.
Din punctul de vedere al legii penale, înscrisul oficial prezintă, așa după cum am arătat, o anumită particularitate pe care înscrisul sub semnătură privată nu o are. El poate fi redactat de un funcționar public care confirmă sub semnătură, în mod mincinos, că în prezența sa s-a încheiat o operațiune care de fapt nu a avut loc (fals intelectual). De asemenea, este posibil ca actul să nu fi fost decât în aparență un înscris oficial, el fiind în realitate fabricat în mod fraudulos de un particular care, consemnând fapte imaginare, i-a dat forma unui înscris oficial. Această distincție este indiferentă în dreptul civil.
După cum s-a văzut, termenul de „fals” servește la desemnarea acțiunii de contrafacere ori alterare a unui înscris. Înscrisul astfel fabricat poate face obiectul a două proceduri distincte de cercetare, respectiv pentru demonstrarea falsului și pentru demonstrarea culpabilității falsificatorului.
În materie penală, falsul presupune o cercetare care se desfășoară după proceduri represive declanșate împotriva autorului prezumtiv al acestuia.
în materie civilă, se poate vorbi de fals – până la proba contrarie – numai atunci când un înscris care a fost prezentat într-un proces civil este contestat de partea căreia i se opune, aceasta înscriindu-se în fals contra sa. În acest caz, cercetarea este îndreptată doar împotriva înscrisului, făcându-se abstracție de autorul contrafacerii sau alterării. Prin urmare, în dreptul civil, persoana plastografului nu are nici un fel de relevanță, pentru stingerea drepturilor și obligațiilor izvorâte din conținutul înscrisului, fiind suficient să se demonstreze că acesta este fals. O astfel de cercetare este incidență celei de natură penală, chiar dacă aceasta din urmă a fost declanșată în cursul și cu ocazia unui proces civil. Mai mult decât atât, acțiunea penală suspendă cursul acțiunii civile, potrivit regulii „penalul ține în loc civilul”.
În dreptul civil este prevăzută procedura verificării de scripte, reglementată de Codul civil și Codul de procedură civilă. Potrivit acestora, instanța de judecată este obligată să dispună verificarea unui înscris sub semnătură privată atunci când una sau mai multe părți nu recunosc scrisul sau semnătura de pe acel act sau când moștenitorii ori urmașii în drepturi ai celei de la care se pretinde că emană înscrisul declară că nu cunosc scrisul sau semnătura acestuia. În temeiul rolului său activ, instanța poate recurge la procedura verificării de scripte și din oficiu, chiar dacă un înscris a fost recunoscut de partea căreia i se opune, dacă se îndoiește de sinceritatea ei, sau când există elemente din care să presupună că părțile urmăresc de comun acord să obțină o hotărâre judecătorească neîntemeiată pe realitate. Verificarea de scripte se poate face fie direct, fie în baza unei expertize.
O altă diferență esențială între falsul din domeniul dreptului civil și cel al dreptului penal constă în aceea că, în timp ce acțiunea civilă inițiată de prezentarea unui înscris se încheie în momentul în care s-a probat că acesta este fals, acțiunea penală nu se finalizează decât după identificarea și probarea vinovăției falsificatorului. Pe de altă parte, atunci când fapta penală a fost prescrisă, precum si ori de câte ori acțiunea penală nu poate avea loc, calea falsului rămâne singura deschisă.
Din punctul de vedere al legii penale, falsul constă într-o alterare frauduloasă a adevărului în dauna unor persoane fizice sau juridice. Într-un sens larg, el poate fi comis în trei moduri: prin acțiuni, prin cuvinte, prin înscrisuri. În prima categorie intră falsul de monede, timbre sau alte valori, falsul instrumentelor de autentificare sau de marcare, în a doua, calomnia, mărturia, denunțarea calomnioasă, comunicarea de informații false iar în a treia categorie intră falsul în înscrisuri, care constituie forma specială de fals, în dreptul penal.
Pentru ca fapta să cadă sub incidența legii penale, este necesar ca ea să fie de natură să producă alterarea sau înlăturarea materială a adevărului. În cazul falsului în înscrisuri, trebuie ca alterarea să privească conținutul unui document scris, să se refere la fapte pe care acesta are scopul să le constate și să fie comisă urmând unul din procedeele determinate prin lege. O altă cerință pe care legea o instituie, chiar dacă ea nu este prevăzută în mod expres, este reprezentată ele intenția frauduloasă a persoanei interesate de a procura pentru sine sau pentru alții, un beneficiu ilegal. În sfârșit, trebuie ca falsul să fie de natură să producă consecințe juridice.
Falsul poate fi comis de un subiect calificat – funcționarul public – sau de orice altă persoană fizică. Când este comis de un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiunilor de serviciu, legea instituie un regim sancționator mult mai aspru decât în cazul unui particular. De exemplu, infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale săvârșită de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, în timp ce aceeași infracțiune săvârșită de o persoană particulară este sancționată cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Pedeapsă la fel de severă (6 luni la 5 ani) este prevăzută și pentru falsul intelectual, acesta neputând fi comis decât de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu. În ceea ce privește falsul în înscrisuri sub semnătură privată, acesta este sancționat doar dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori dacă îl încredințează altei persoane spre folosință, în vederea producerii de consecințe juridice. Cu alte cuvinte, legea penală îi permite făptuitorului să mai reflecteze dacă se folosește sau nu de înscrisul falsificat, fără să precizeze în mod expres care este întinderea termenului de gândire”. Un astfel de termen este însă înserat în mod expres în materie civilă, Codul de procedură civilă arătând că dacă la termenul fixat după depunerea înscrisului, partea care l-a invocat declară că nu mai înțelege să se folosească de el, acesta va fi înlăturat. La toate aceste trei infracțiuni, datorită pericolului deosebit pe care îl prezintă înscrisurile false, legiuitorul a înțeles să sancționeze și tentativa. O astfel de distincție este indiferentă în dreptul civil.
Se poate concluziona că, în materie penală, sunt stabilite prin lege două mari clase de fals în înscrisuri:
– falsul în înscrisuri oficiale; falsul în înscrisuri sub semnătură privată.
Spre deosebire de dreptul civil, unde, după cum s-a văzut, persoana făptuitorului nu prezintă interes, în dreptul penal identificarea acesteia condiționează însăși finalizarea procesului penal. Mai mult decât atât, după cum s-a văzut, pedepsele sunt mult mai severe pentru falsurile din prima clasă, ele fiind diferențiate de calitatea subiectului activ (funcționar public sau persoană fizică particulară) și mai blânde pentru cele din a doua clasă. Aceasta deoarece înscrisuri oficiale sunt „toate înscrisurile care emană de la un funcționar sau autoritate publică. Ele privesc interese mai generale, inspiră o încredere mai mare decât înscrisurile sub semnătură privată și de aceea trebuie să se bucure de o protecție suplimentară din partea legii”. Noțiunea de fals în înscrisuri, indiferent dacă este abordată în materie de drept penal sau civil, nu trebuie confundată cu cea de fals tehnic. Acesta din urmă are o arie de cuprindere mult mai mare, incluzând atât manoperele frauduloase executate pentru alterarea conținutului real al actelor, cât și acțiunile (voluntare sau involuntare) efectuate asupra unui înscris, fără ca prin aceasta să se urmărească producerea unor consecințe juridice. Astfel, în cazul executării unei semnături de către o altă persoană decât titularul, dar cu consimțământul acestuia, falsul în sens tehnic există, dar nu se poate trage concluzia că s-a comis un fals din sfera dreptului penal sau civil. De asemenea, în cazul unor corecturi sau adăugiri, chiar executate de către o altă persoană decât redactorul actului și cu alt instrument de scris, se poate reține doar falsul tehnic, în cazul în care cealaltă sau celelalte părți au fost de acord cu toate aceste elemente noi. Alterările sau părțile accidentale ale actului, chiar însoțite de radieri, spălări sau corodări nu vor fi considerate falsificări, deși elemente de fals tehnic există.
Diferențierea dintre falsul tehnic și cel din materia dreptului penal sau civil este uneori extrem de dificilă și de aceea este necesar ca cercetarea înscrisului să fie făcută de specialiști sau experți în domeniu, în cadrul unei expertize criminalistice. Ea nu trebuie să se limiteze doar la simpla examinare pe care o face organul de urmărire penală sau instanța de judecată, chiar dacă acestea dispun de cunoștințe de specialitate, întrucât există pericolul producerii unor grave erori judiciare. Semnificația juridică a falsului impune o examinare complexă, cu tehnici adecvate, care nu sunt la îndemâna organului judiciar. Prin urmare, sub aspect probatoriu, constatările organului judiciar trebuie să fie susținute în mod științific de concluziile unui raport de constatare tehnico-științifică sau de expertiză criminalistică. Pe de altă parte, concluziile specialistului sau expertului criminalist nu sunt întotdeauna suficiente pentru demonstrarea falsului, fiind necesar ca ele să fie verificate și apreciate în contextul întregului material probator existent la dosarul cauzei, pentru că numai în acest fel pot fi constatate intenția și scopul acțiunilor întreprinse de plastograf. De pildă, în cazul furtului de semnătură (dar nu numai), aceasta aparține în mod formal titularului, dar pentru că ea nu a fost depusă pentru a atesta conținutul înscrisului, suntem de fapt în prezența unui fals. Așadar, organul judiciar este singurul în măsură să aprecieze dacă prin acțiunile de alterare a unui anumit document, acesta poate fi considerat sau nu ca fiind fals.
=== FALSUL SI ALTELE I ===
FALSUL ȘI ALTELE
(64)
III FALSUL PIN ȘTERSĂTURI
1. Observații preliminare
Noțiunea de ștersătură cuprinde atât intervențiile de natură mecanică asupra actului, cât și cele de natură chimică, îndreptate spre înlăturarea sau decolorarea scrisului. Ștergerea mecanică constă în radiere și răzuire, iar ștergerea chimică în corodare și spălare. Prin radiere se înțelege ștergerea cu guma, cu miez de pâine ș.a. iar prin răzuire, ștergerea cu lama, cu cuțitul sau cu un alt obiect similar. Radierea constituie procedeul optim de înlăturare a. scrisului executat cu creionul; răzuirea e utilizată în cazul celui executat cu cerneală. Corodarea constă în decolorarea scrisului prin atacarea sa cu diverse substanțe chimice. Reacțiile chimice ce se produc transformă cerneala într-o compoziție slab colorată sau incoloră. Are loc, de fapt, un proces chimic de oxidare, de fotoreacție ireversibilă, asemănătoare cu procesul de decolorare produs sub acțiunea luminii ori a altor factori din mediul înconjurător (oxigen, azot, amoniac, gaze sulfurice). Ca substanțe de corodare se folosesc acizii diluați și substanțele alcaline care au în soluție o reacție bazică. Se mai utilizează substanțe reductoare și oxidante. Spălarea, ce își produce efectul folosind îndeosebi solvenții organici, este procedeul prin care scrisul se decolorează și, în același timp, se dizolvă, dispărând total sau parțial.
Un act susceptibil de modificare prin ștersături urmează a fi examinat sub două aspecte principale. În primul rând este necesar să se determine existența intervenției mecanice ori chimice asupra acestuia și să se localizeze ștersătura. În a doua fază, se va încerca relevarea scrisului șters, pentru a se reconstitui imaginea inițială. Existența ștersăturii impune uneori răspunsuri și la alte întrebări, de pildă stabilirea substanței folosite la corodare sau spălare, identificarea
(65)
autorului scrisului inițial ori a scrisului executat ulterior.
2. Detectarea ștersăturilor
Falsul este o faptă cu pronunțat caracter intențional, astfel că orice acțiune îndreptată spre realizarea sa se va afla sub controlul conștient al subiectului infracțiunii, care va încerca pe toate căile să-i comită fără a lăsa urme, pentru a avea mai multe șanse să prezinte actul ca fiind real. Modificarea actului prin ștersături, are loc sub imperiul aceleași tendințe de mascare. Detectarea lor nu este întotdeauna o sarcină ușoară, motiv pentru care & necesar să fie încredințată specialistului, și aceasta cu atât mai mult cu cât, aproape de fiecare dată, după cum s-a menționat, se cer a fi lămurite și alte aspecte (relevarea scrisului etc).
Acțiunea mecanică asupra actului poate îi pusă în evidență prin mai multe elemente, în primul rând prin acelea referitoare la deteriorarea hârtiei. Ștersătura antrenează distrugerea încleierii fibrelor de hârtie din stratul superior al acesteia, ceea ce duce ia o șcămoșare a lor. Fenomenul este însoțit de pierderea luciului hârtiei în porțiunea respectivă, aspectul său mat contrastând cu satinajul normal al zonelor învecinate, nealterate. Ea reprezintă un fragment din registrul de decizii al unei instituții din care s-a șters cu guma numele scris inițial la una din poziții: se mai observă extremitățile inferioare ale unei litere. Noul nume s-a scris ceva mai jos decât cei inițial, pentru a se evita
(66)
întinderea cernelei pe suprafața scămoșată a hârtiei.
Când acțiunea abrazivă este mai energică, are loc subțierea hârtiei, gradul diminuării grosimii fiind în funcție nu numai de factorul menționat, dar și de materialul de scriere și de calitatea hârtiei, în cazul scrierii cu cerneală, pastă, creion chimic sau colorat, ca și în cazul hârtiilor de calitate inferioară, subțierea va fi mai pronunțată decât în cazul scrierii cu creionul simplu de grafit și pe hârtie de bună calitate, (Este de reținut că hârtiile de calitate inferioară nu au o repartizare uniformă a pastei în momentul fabricației, ceea ce determină neuniformitatea grosimii lor, care însă nu trebuie confundată cu subțierea prin radiere sau răzuire).
Eventualele urme ale colorantului trăsăturilor înlăturate constituie un alt indiciu de constatare a ștersăturilor. De cele mai multe ori, aceste urme nu sunt vizibile cu ochiul liber, evidențierea lor necesitând investigații de laborator.
Scrierea cu creionul sau cu pixul produce adesea urme de adâncime, a căror indice de manifestare este în funcție de calitatea hârtiei, de intensitatea apăsării și de gradul ascuțirii minei. În genere, ștersăturile nu modifică acest relief și deci el reprezintă un posibil element de evidențiere a scrisului.
Așa cum s-a arătat, intervenția mecanică asupra hârtiei deteriorează
(67)
o deteriorează și, ca urmare, îi mărește gradul de absorbție. Scrierea cu cerneală în zona alterată produce o difuzie mare, o îmbibare a fibrelor deranjate și, în consecință, o întindere a colorantului, care se materializează în calibrul mai mare al trăsăturilor și în conturul lor neuniform. Această imagine constituie im, alt element pe baza căruia se poate conchide cu privire la existența ștersăturii într-un act.
Radierea și răzuirea se trădează și prin afectarea liniaturii imprimate a hârtiei sau a desenului de protecție. În raport de intensitatea ștersăturii, liniile imprimatului pe care este scris actul în litigiu sau cele ale desenului de protecție sunt întrerupte, înlăturate complet sau doar estompate. Cu cât suprafața hârtiei este mai încărcată, cu atât mai lesne devine depistarea ștersăturii și punerea ei în evidență cu mijloace de laborator.
Îndepărtarea scrisului pe cale chimică se particularizează și ea printr-o serie de elemente, de natură să releve modificarea actului în acest mod. Solvenții minerali sau organici folosiți la ștergere au influență nu numai asupra scrisului, dar și asupra grafismului executat ulterior în porțiunea alterată. Ei provoacă modificări fizico-chimice care privesc structura și aspectul materialelor menționate,
Ca repere concrete de detectare a unor asemenea intervenții, notăm mai întâi prezența zonelor mate, a petelor gălbui sau albicioase, care se datorează dizolvării materialului de încleiere și reacțiilor celorlalți constituenți ai acesteia; fenomenul se observă îndeosebi la hârtiile care conțin masă lemnoasă. Un alt indiciu de alterare a actului prin mijloace chimice îl constituie creșterea porozității hârtiei și a fragilității sale, uneori până la stadiul de sfărâmare. De asemenea, se poate constata întinderea trăsăturilor de cerneală executate în porțiunea atacată și schimbarea nuanței de culoare a acestora, ca urmare a interacțiunii cu resturile solventului rămas pe hârtie.
Asemănător ștersăturilor mecanice, se pot întâlni situații de deteriorare a liniaturii imprimate a înscrisului, a desenului de
(68)
protecție și a unor semne grafice aflate în apropierea celor alterate. Uneori, se constată fragmente din scrisul inițial și urme ale substanței folosite !a corodarea sau spălarea scrisului. Atacând chimic scrisul de la una dintre pozițiile libretului, făptuitorul a alterat concomitent și desenul tipărit pe suprafața hârtiei, făcând astfel și mai vizibilă manopera frauduloasă.
(69)
de natură mecanică se recurge mai întâi la examene optice cu ajutorul lupei și microscopului. Un rol important în examinările optice îl are iluminarea actului în litigiu. Este indicată iluminarea difuză, oblică, cu unghiuri ascuțite de incidență a fasciculului de lumină. Observația microscopică, combinată cu dirijarea luminii, permite localizarea ștersăturii prin evidențierea umbrelor pe care le formează fibrele de hârtie descleiate și scămoșate. Diminuarea grosimii hârtiei, ca urmare a radierii ori răzuirii, se constată prin măsurători cu ajutorul micrometrului și prin examinarea actului cu lumină transmisă, care va releva transparența mai mare a hârtiei își porțiunea alterată.
Eventuala ineficientă a metodelor optice de examinare se suplinește cu alte procedee, prin care se pot obține rezultate edificatoare. Astfel, o analiză relativ simplă constă în aplicarea pe hârtie, în apropierea zonei unde se presupune existența ștersăturii, a unei picături de benzină (de tetraclorură de carbon sau un alt solvent organic). Lichidul își încetinește migrarea când întâlnește zona cu încleierea deteriorată, manifestând la început tendința de a o
(70)
înconjura, după care continuă să se propage în cercuri concentrice, marcând locul alterării; procesul se urmărește cu lupa sau la microscop.
Radierea sau răzuirea se mai pot detecta prin tratarea porțiunii suspecte din act cu prafuri utilizate pentru relevarea impresiunilor papilare sau cu alte materiale pulverulente, cum ar fi, de pildă, grafitul, miniul de plumb, sulfura de antimoniu, oxidul de cupru și de zinc, pudra de aluminiu, Depunându-le pe hârtie, acestea se aglomerează și aderă mai intens acolo unde fibrele sunt răvășite prin intervenția mecanică.
Eficientă este și metoda tratării cu vapori de iod. Aceștia sunt absorbiți diferențiat de părțile nealterate și de cele alterate ale actului, îmbibația moleculară fiind, desigur, mai pronunțată la cele din urmă, care se vor colora mai intens decât zonele neafectate. Vaporii se obțin fie prin încălzirea cristalelor de iod (metalic) într-un creuzet, fie cu ajutorul unui pulverizator special (cu pară) în care iodul este filtrat printr-un strat de vată. Având în vederea că stratul de iod depus pe suprafața hârtiei se sublimează repede, imaginea apărută trebuie fotografiată imediat.
În literatura de specialitate este indicată și metoda tratării suprafeței presupus alterate cu soluția Moser (0,75 gr iod, 1,5 gr iodură de potasiu, 60 gr clorură de aluminiu și 90 ml apă distilată). Aceasta se aplică pe hârtie cu un tampon de vată sau cu o periuță fină. Zona cu ștersături se va delimita printr-o colorare mai intensă față de suprafața nealterată a hârtiei. Pata formată în urma tratării cu soluția menționată se înlătură cu o soluție saturată de triosulfat de
(71)
sodiu și sulfat de magneziu.
Beneficiind de aportul fizicii moderne, criminalistica folosește și radiațiile beta pentru depistarea ștersăturilor produse prin acțiuni mecanice. Particulele beta se formează din nucleul atomilor în momentul dezagregării izotopilor radioactivi. Absorbția lor depinde nu atât de numărul atomic al obiectului iradiat, cât mai ales de variațiunile densității acestuia, însușirea respectivă se folosește pentru a se depista porțiunile lisai puțin compacte ale hârtiei, rezultate în urma acționării cu gumă de șters sau prin răzuite. B.R. Kiricinski și V.K. Lisicenko propun ca procedeu de lucru betagrafia prin contact. Aceasta se realizează prin presarea actului între radiograf (suport de sticlă cu strat radioactiv) și o placă sau un film fotografic. Durata contactului variază de la câteva minute până la 1-2 ore, fiind în funcție de cantitatea substanței radioactive și de intensitatea radiatei sale. Se recomandă ca ilustrarea imaginii constatate să se facă prin procedeul transformării cromatice: betagrafia obținută după actul în litigiu și diapozitivul imaginii obișnuite a actului, mărite la aceeași scară, se colorează diferit, prin metoda virării, se suprapun și se proiectează pe hârtie fotografică color, relevându-se astfel locul ștersăturii.
În unele cazuri, se încearcă mascarea operației de radiere sau de răzuire, tinzându-se să se restabilească aspectul inițial al hârtiei, prin tratarea zonei alterate cu materiale folosite la încleierea acesteia ori cu altele similare. Mascarea ștersăturilor mecanice nu este însă lesne de înfăptuit. Nu de puține ori, rezultatele sunt contrare celor scontate de falsificator, semnele alterării devenind și mai evidente. Pentru a descoperi disimularea intervenției mecanice se va proceda ia tamponarea hârtiei cu vată îmbibată în alcool sau apă (care dizolvă materialul de încleiere), ori la tratarea cu vapori de iod, putându-se întrebuința, de asemenea, și alte procedee din cele mai sus menționate.
Metodele de punere în evidență a corodării și spălării scrisului coincid parțial cu acelea utilizate ia detectarea ștersăturilor de natură mecanică. Există însă și metode specifice de determinare a locului alterat pe cale chimică. Dintre ele amintim, în primul rând, examinarea în radiații ultraviolete.
Pe scara spectrului electromagnetic, radiațiile ultraviolete ocupă zona dintre radiațiile violete și Roentgen, adică între 400 mu și 500 mu. Dintre sursele cunoscute de radiații ultraviolete, în
(72)
criminalistică se folosesc mai mult lămpile cu vapori de mercur, care au ca piesă principală un tub de sticlă sau de cuarț prevăzut la capete cu electrozi și umplut cu vapori de mercur; descărcarea arcului electric în vapori de mercur produce o lumină bogată în radiații ultraviolete, a căror intensitate depinde de presiunea vaporilor în tub. Pentru ca actul să fie iluminat numai cu radiații ultraviolete, în fața tubului se așează filtre, mai răspândit fiind cel de sticlă acoperită cu oxid de nichel (zona 300-400 m/i) și filtrul Wood confecționat din cuarț acoperit cu argint, care delimitează zone mai înguste ale spectrului electromagnetic (316 și 326 m/l). Ca generatoare de radiații ultraviolete se folosesc și tuburile fluorescente având pereții acoperiți cu fosfor; ele prezintă avantajul că nu degajă căldură și se pot monta mai multe ia un loc (aparat de tipul „Fluotest”).
Radiațiile ultraviolete oferă posibilitatea detectării ștersăturii datorită fluorescentei pe care o produce substanța întrebuințată ia corodarea sau spălarea scrisului Ele transmit atomilor substanței de corodate sau spălare o cantitate suplimentară de energie, care se elimină – în procesul de revenire a acestora la starea lor inițială sub formă luminoasă în general, substanțele folosite la înlăturarea scrisului produc o fluorescentă mult mai intensă și de o altă nuanță decât constituenții hârtiei și ai materialelor folosite la scriere. Fenomenul menționat a permis evidențierea falsificării unui certificat de concediu medical din care reproducem fragmentul ce constituie. Actul fusese eliberat altei persoane. Cel care a intrat ilegal în posesia lui procedează la înlăturarea pe cale chimică a mențiunilor inițiale și apoi trece altele noi, pe numele său, depanând certificatul astfel completat la întreprinderea unde lucra, în scopul justificării absențelor la serviciu și încasării ilegale a drepturilor bănești pe perioada așa-zisului concediu medical. În urma
(73)
cercetărilor judiciare și a expertizei efectuate care, pe lângă punerea în evidență a urmelor de ștergere chimică, l-a identificat pe titular ca autor al scrisului ulterior, instanța de judecată a pronunțat hotărârea de condamnare a făptașului pentru fals și uz de fals.
Este de remarcat că nu orice alterare chimică se poate evidenția cu ajutorul metodei enunțate. Astfel, în unele cazuri, sub-stanța. folosită nu prezintă fluorescentă sau aceasta din urmă no se produce în condițiile de examinare date, De asemenea, MTOli, ktît fluorescenta substanței folosite la ștergere și fluorescenta hârtiei nu există acea diferență necesară înregistrării contrastului optim. L-a fel se întâmplă și atunci când hârtia a fost corodată sau spălată în întregime. De aceea, absența fluorescentei ei nu atestă meristența intervenției de modificare a actului cu mijloace chimice, urmând a recurge și la alte investigații.
Una din metodele relativ simple prin care se poate localiza alterarea chimică constă în menținerea actului în litigiu în contact (sub o presă ușoară, timp de câteva zile) cu emulsia unui film sau a unei plăci fotografice, întreaga operație desfășurându-se în întuneric. Majoritatea reactivilor chimici întrebuințați la îndepărtarea scrisului vor impresiona emulsia fotografică, ceea ce se va constata în urma developării negativului.
Ch. Sannie a preconizat stabilirea locului intervenției de natură chimică asupra actului prin măsurarea conductibilității electrice a hârtiei. Se știe că spălarea sau corodarea dereglează omogenitatea hârtiei, modifică componența sa minerală și, implicit, conductibilitatea electrică. Modificarea acesteia din urmă se înregistrează folosind receptori de înaltă sensibilitate, adaptați special scopului examinării actelor suspecte de modificări prin ștersături chimice.
Porțiunea alterată pe cale chimică se mai poate depista cu ajutorul hârtiei de turnesol. Indicatorul universal se umectează și se aplică deasupra zonei afectate, umezită și ea în prealabil. Hârtiile astfel suprapuse se țin sub presă cea o oră, după care se desprind pe hârtia test se va putea constata atât folosirea unei substanțe chimice, cât și natura acesteia, în funcție de culoarea virării (roșie -substanță acidă; albastră – substanță bazică).
Substanța chimică folosită la îndepărtarea scrisului se determină și prin alte metode. Astfel, CE. O'Hara și J.W. Osten-burg menționează că agenții reductori anorganici se pun în evidență prin tratarea hârtiei cu vapori de sulfat de amoniu, care vor colora
(74)
zona alterată în brun-închis. Substanțele dorice (acidul clorhidric, hipocloriții etc.) se evidențiază cu ajutorul nitratului de argint, care formează pe suprafața hârtiei un precipitat alb ce se înnegrește în contact cu aerul. Dacă reacția menționată nu se produce, se încearcă cu soluție diluată de permanganat de potasiu care, în cazul decolorării, va indica folosirea bisulfitului de sodiu sau a hidrosulfitului. Colorarea în roșu a suprafeței de hârtie tratate cu sulfat feros denotă prezența acidului oxalic. Producerea unei tente gălbui, sub influența vaporilor de hidrogen sulfurat, va indica folosirea clorurii de staniu. Există și alte reacții specifice ale substanțelor întrebuințate la corodare și spălare. Producerea lor este funcție de alegerea procedeului adecvat de examinare, de concentrația solventului folosit la ștergere și de cantitatea acestuia rămasă pe hârtie.
3. Relevarea scrisului preexistent
Criminalistica dispune de multiple posibilități pentru punerea în evidență a grafismului șters pe o cale sau alta din cele menționate. Se folosesc îndeosebi metode fizice și chimice de examinare, respectându-se regula ca mai întâi să se aplice acelea care nu deteriorează actul. În cazurile când acestea nu dau rezultate, se recurge – uneori numai cu acordul organului care a dispus expertiza – la metode destructive care, de cele mai multe ori afectează doar o porțiune redusă a actului. Înainte de orice examinare, aceasta se fotografiază sau se reproduce în alt mod, fixându-se imaginea în momentul începerii investigațiilor de laborator.
În problema relevării scrisului preexistent se pot distinge trei principale situații, și anume: relevarea după urmele materialului de scriere care se mai păstrează pe hârtie, relevarea după urmele de presiune lăsate de instrumentul scriptural și relevarea scrisului acoperit.
Relevarea după urmele materialului de scriere. Ștersăturile mecanice ori chimice nu se soldează întotdeauna cu îndepărtarea completă a materialului de scriere de pe hârtie. Chiar și atunci când el a fost înlăturat în totalitate de pe suprafața acestuia, este posibil
(75)
ca, în straturile mai profunde ale hârtiei, să rămână urme ale colorantului sau ale altor constituienți. În cazul corodării, care reprezintă, după cum s-a arătat, doar un proces de decolorare, materialul de scriere se păstrează aproape m întregime. Urmele menționate sunt însă invizibile sau slab vizibile, punerea lor în evidență și reconstituirea pe această cale a scrisului alterat necesitând aplicarea mijloacelor științifice de laborator.
Reconstituirea imaginii inițiale după urmele materialului de scriere se poate obține prin diverse metode fizico-chimice, cum sunt: metoda contrastării imaginii, examinarea în radiații invizibile, analiza prin luminiscență, metoda reacției de culoare, cea difuzo-copiativă și metoda tratării cu substanțe chimice conținând izotopi radioactivi.
Contrastarea imaginii. Sarcina relevării constă, în esență, în crearea unui contrast de strălucire sau de culoare capabil să delimiteze scrisul de fondul înconjurător al hârtiei ori a altor elemente cromatice aflate în zona ștersăturii. Evidențierea scrisului impune, de regulă, întărirea contrastului. În unele situații însă devine necesară micșorarea acestuia: cazul reducerii contrastului liniaturii imprimate a actului, a desenului și stratului de protecție, a im-presiunii de ștampilă ori a scrisului suprapus; de asemenea, cazul atenuării contrastului de umbră, format de fibrele de hârtie scămoșate în urma ștersăturii sau plierii hârtiei.
Prin relevare se urmărește să se ajungă la sensibilitatea de contrast a vederii, despre care trebuie făcută mențiunea că reprezintă o mărime relativă și nu una absolută, fiind în funcție de însușirile optice ale obiectului, de compoziția spectrală a izvorului de lumină și de natura cromatică a fondului înconjurător. Sensibilitatea de contrast a vederii este mai ridicată în zona culorilor albastru-verde decât în zona galben-roșie. Ea depinde în mare măsură și de capacitatea de adaptare a ochiului.
În cazul scrisului complet invizibil, se pornește de la contrastul zero, iar în cazul celui estompat, de la un grad de contrast foarte scăzut, mult îndepărtat de contrastul util. Crearea contrastului optim reprezintă atât o metodă independentă de relevare a scrisului alterat, cât și un procedeu auxiliar altor metode de punere în evidență a grafismului șters. Se cunosc două căi principale de obținere a contrastului: metoda fotografică și metoda electronică.
……………………………………………
(111)
IV. FALSUL PRIN ADĂUGIRI
Formele sub care se pot prezenta adăugirile sunt variate, mergând de la adăugirea unei simple trăsături sau a unui semn de punctuație – care modifică semnificația cuvântului sau a propoziției – până la adăugirea unei cifre, a unui cuvânt, a unei fraze sau a unui fragment de text, completările deasupra semnăturilor și adăugirile în textele dactilografiate reprezintă forme aparte de exprimare a aceluiași mod de alterare a actelor.
Criteriile de stabilire a adăugirilor sunt, în primul rând, cele grafice și fizico-chimice. Lor li se pot adăuga criteriul ordinii cronologice a trăsăturilor intersectate, ce aparțin scrisului inițial și celui presupus adăugat. Expunerea metodelor concrete de examinare se va face, deci, în raport de aceste trei situații.
1. Criterii grafice ie stabilire a adăogirilor
Adăugiri manuscrise. Un prim element ce trebuie avut în vedere atunci când există bănuieli că actul este modificat prin adăugire îl reprezintă continuitatea logică a textului. Neîncadrarea firească în context a unui cuvânt ori a unei fraze dovedește intercalarea, intervenția de modificare a actului. Un alt element evident de adăugire îi constituie scrierea unor mențiuni pe act de către altă persoană decât aceea care a scris restul textului. Stabilirea adăugirii este posibilă și în cazurile când ea se face de către aceeași persoană care a scris textul inițial. Datorită executării sale în alt moment și în alte condiții, scrisul adăugat poate prezenta deosebiri față de cel anterior, în privința valorilor dimensionale,, poziției semnelor grafice față de axa verticală, spațiilor dintre ele, calibrului trăsăturilor.
(112)
gradului de presiune și altele.
Așezarea actului, în momentul scrierii inițiale și a adăugirii,, pe suporturi diferite imprimă trăsăturilor aspecte deosebite care, de multe ori, sunt edificatoare ele singure pentru demonstrarea neconcomitenței întocmirii sale. Fenomenul apare îndeosebi când se scrie cu creionul ori cu stiloul cu bilă și când unul din suporturi nu are suprafața perfect netedă.
Instrumentul de scriere furnizează și el importante elemente, de ordin grafic, ce pot fi luate în considerare pentru stabilirea adăugirii. Atunci când trăsăturile adăugate se execută cu un alt tip de instrument scriptural sarcina dovedirii modificării este simplă. Când însă s-a scris cu im instrument de același fel, este necesar să se observe dacă corespund particularitățile morfologice ale trăsăturilor. Astfel, trăsăturile de creion se pot diferenția după grosimea lor, după cantitatea de grafit depozitat, după eventualele zgârieturi produse pe hârtie. Scrierea cu toc simplu și cu toc rezervor se va deosebi după configurația diferită a trăsăturilor create de vârful penițelor respective. Trăsăturile executate cu tocul rezervor sunt mai înguste și mai puțin reliefate decât cele executate cu tocul simplu; acestea din urmă au uneori traseu dublu, datorită desfacerii celor două jumătăți ale vârfului peniței. Aspectul concret al trăsăturii este determinat de gradul de uzură a peniței, de poziția sa în momentul scrierii și de presiunea exercitată de scriptor. Compararea se va face între trăsături orientate în același sens, întrucât particularitățile lor depind și de acest factor. Stiloul cu bilă (pixul) formează pe hârtie trăsături care diferă de cele executate cu penița. Deosebirea dintre acestea nu constituie o sarcină dificilă. Mai greu este să se diferențieze între ele trăsăturile executate cu pixuri diferite sau cu același pix, dar în momente și condiții de scriere diferite. Distincția se poate face totuși, căci în multe cazuri diferă grosimea și intensitatea trăsăturilor și, mai ales, aspectul striațiilor, determinat de iregularități ale bilei și imperfecțiuni de sertizare a acesteia. După cum rezultă și din cercetările întreprinse de D. Black, W. Hofmann, P. Veillon și J. Mathyer striațiile servesc uneori la identificarea stiloului cu bilă folosit la executarea adăugirilor.
Modificarea actului este adesea relevată de plasamentul anormal al mențiunilor cifrice ori literale adăugate. Astfel, se întâlnesc rânduri convexe ori concave, comprimări sau răsfirări de litere, prescurtări neobișnuite de cuvinte etc.
(113)
Intercalarea este atestată nu numai de absența unei continuități logice a textului și de neintegrarea scrisului adăugat în coordonatele celui inițial, dar și de forma convexă a celui de-al doilea rând adăugat, determinată de ocolirea părții de sus a majusculei. Adăugirea a fost operată de persoana care scrisese și textul inițial al actului, adică de predător, spațiul mare între titlul și începutul textului fiind lăsat special, pentru ca ulterior să se însereze fictiv achitarea și a altei sume de bani decât aceea pentru care titularii creanței semnaseră.
În cazul întocmirii concomitente a actului în două sau mai multe exemplare, prin intermediul hârtiei copiative, adăugirea se poate constata prin confruntarea exemplarelor respective. Când adăugirea se operează separat pe fiecare exemplar, se va remarca că literele sau cifrele adăugate nu se suprapun, după cum ar fi fost normal dacă se scriau deodată. În situațiile de adăugire concomitentă pe toate exemplarele, examinatorului i se cere o atenție deosebită. Uneori hârtiile se potrivesc perfect, astfel că nu se observă vreo dereglare față de scrisul inițial. Când se constată o asemenea dereglare, trebuie, avut în vedere că ea putea fi determinată nu numai de adăugire dar și de imperfecțiuni ale hârtiei copiative, de mișcarea exemplarelor sau a suportului m momentul scrierii Nepotrivirile constatate vor constitui indicii de fals numai când ele se coroborează cu alte elemente de adăugire.
Aspecte aparte prezintă completările deasupra semnăturilor
(114)
autentice. Uneori, acestea sunt date în alb deasupra lor completându-se un alt text decât cel voit de semnatari. Mai frecvente însă sunt situațiile de obținere a semnăturii unei persoane prin surprindere, de scriere în spațiul liber aflat deasupra semnăturii existente pe un original (tăindu-se fragmentul respectiv de hârtie de restul actului) sau de ștergere a întregului text aflat deasupra semnăturii autentice. În toate aceste cazuri se vor examina dimensiunile hârtiei, marginile ei, eventualele urme de ștersături, o atenție deosebită acordându-se, de asemenea, elementelor de ordin topografic, cum ar fi ocolirea extremităților superioare ale semnăturii și comprimarea rândurilor. Infractorul înlătură cu substanțe chimice textul unui act original, lăsând nealterată doar semnătura titularului. Deasupra acesteia ei scrie un alt text, din care rezultă că semnatarul ar fi primit suma de 4000 lei. Contrafacerea este pusă în evidență prin examinare în radiații ultraviolete, care marchează net zona alterată a actului (de nuanță albicioasă în fotografie) față de cea nealterată (de nuanță mai închisă, gri). Iată și două exemple de stabilire a adăugirii prin luarea în considerație a elementelor de ordin topografic. În primul din ele este vorba de adăugarea mențiunii referitoare la primirea sumei de 6912 lei pe o tranzacție particulară. Intercalarea s-a produs între textul inițial ăl actului și semnătură. Dovada acestei operații o constituie forma convexă a ultimului rând, determinată de prezența semnăturii, pe care scriptorul a trebuit s-o evite. În al doilea exemplu întregul text al actului este scris deasupra semnăturii obținute în alb. Indiciul preexistentei, semnăturii îl constituie ascendența ultimelor trei rânduri și micșorarea spațiului dintre ele, în raport cu mărimea spațiului dintre celelalte rânduri.
Adăugiri dactilografice. Scrierea ulterioară la altă marcă sau model de mașină de scris decât acela la care s-a dactilografiat textul inițial va evidenția indicii suficient de edificatoare pentru a proba modificarea actului. În cazurile când adăugirea se face la aceeași mașină de scris, falsul va fi dovedit, în primul rând, de neconcordanțele topografice ce pot exista între cele două scrisuri: depășirea marginilor textului inițial, intercalarea între rândurile acestuia sau scrierea la intervale diferite (de exemplu, la 2 rânduri în loc de 1,5). În absența acestor elemente evidente, falsul va fi relevat de neconcordanțele
(116)
de aliniament dintre semnele dactilografice adăugate și cele inițiale. Reintroducând hârtia (actul) în mașină, nu se mai reușește o încadrare perfectă a semnelor adăugate în coordonatele celor anterioare. Marcantă în acest sens este dezalinierea pe verticală a seninelor dactilografice. La textul scris continuu, fără scoaterea hârtiei din mașină, seninele sunt aliniate pe verticală, având o dispunere riguroasă unul sub altul. În cazul adăugirii, axele verticale ale semnelor nu vor mai corespunde cu cele inițiale, chiar și atunci când falsificatorul se străduiește să evite dezalinierea.
Neîncadrarea scrisului adăugat în coordonatele celui inițial poate fi evidențiată nu numai de dezalinierea pe verticală a semnelor grafice, ci și de alte elemente, cum ar fi, de pildă, absența paralelismului cu celelalte rânduri, plasarea caracterelor adăugate mai sus ori mai jos de cele inițiale, spațiile mai mari sau mai mici dintre cuvinte și diferite semne dactilografice din același rând. Toate aceste devieri se stabilesc cu instrumente obișnuite de măsurat, precum și cu grile transparente ori cu dispozitive special confecționate în acest scop, cum sunt cele recomandate de A. Martens, L. Roblin, I. Gauvert și P.F. Ceccaldi.
(117)
Semnificativ în ce privește adăugirea este și așa numitul element de tatonare. El se referă la încercările de aliniere ce se fac pe semnul grafic imediat premergător mențiunii ce urmează a fi adăugată. Acestea constau în apăsări ușoare pe tasta semnului respectiv și imprimarea slabă a acestuia; în funcție de poziția imprimării față de semnul din actul inițial (mai sus, mai jos. mai la stânga, mai la dreapta), se schimbă și poziția hârtiei în mașină, urmărindu-se o aliniere pe cât posibil exactă cu scrisul inițial, ceea ce însă nu se reușește decât arareori, mai ales că, în genere, adăugirile se operează de persoane care nu scriu în mod obișnuit la mașină.
Particularitățile de imprimare a semnelor dactilografice pot și ele constitui indicii de stabilire a adăugirii Acestea sunt determinate de starea generală a caracterelor, de faptul dacă ele au fost sau nu curățate înainte de scrierea celor două părți ale testului, de gradul îmbibării cu tuș a panglicii, de forța cu care s-a apăsat pe taste. Un alt indiciu de adăugire îl constituie structura diferită a țesăturii panglicii mașinii de scris, care adesea se imprimă destul de clar pe hârtie și se poate observa la microscop. Nu trebuie omisă nici posibilitatea constatării unor imprimări caracteristice pe verso hârtiei de la sulul de cauciuc al mașinii, atunci când acesta prezintă deteriorări, pete sau corpuri străine aderate pe suprafața sa.
Un aspect deosebit al problemei adăugirilor în textele dactilografiate îl constituie substituirea unei pagini întregi dintr-un act ce conține mai multe pagini. Când dactilografierea pagini substituite are loc la o altă mașină de scris ori cu panglică (tuș) sau
(118)
hârtie copiativă de culori diferite față de celelalte pagini, adăugirea este evidentă. Când însă se dactilografiază la aceeași mașină și cu o panglică sau hârtie copiativă de aceeași culoare, sunt necesare investigații mai ample. Se va examina dacă nu există deosebiri ale caracterelor datorită uzurii mașinii survenite în intervalul de timp dintre scrierea textului inițial și comiterea falsului. De asemenea, se vor avea în vedere elementele, arătate mai sus, referitoare la intensitatea trăsăturilor, la structura panglicii ș.a., precum și deprinderile de dactilografiere ale persoanei care a operat modificarea: forța de lovire a tastelor, modul de începere a aliniatelor, de numerotare și de terminare a paginii etc.
2. Criterii fizico-chimice de stabilire a adăugirilor
Elementele de ordin grafic nu oferă în toate cazurile posibilitatea stabilirii adăugirilor. Uneori ele nu sunt suficient de edificatoare pentru o concluzie certă de fals, fapt ce impune ca adăugirea să fie demonstrată pe alte căi. Un rol important în acest sens îl au examinările privind însușirile fizico-chimice ale materialelor de scriere care, atunci când diferă, constituie dovada elocventă a alterării actului. Situațiile sunt simple când adăugirea se face cu un material de scriere de altă natură sau culoare decât acela folosit la executarea grafismului inițial. Dificultățile intervin în momentul când adăugirea se face cu materiale de scriere de aceeași natură sau de aceeași culoare. Acestea sunt, de altfel, cazurile curente în practică, ele fiind o urmare a tendinței de mascare a manoperei de modificare a actului.
Expunerea metodelor de laborator folosite în scopul stabilirii adăugirii reclamă în prealabil prezentarea, pe scurt, a principalelor materiale utilizate la scrierea actelor.
Cernelurile sunt soluții apoase care conțin coloranți, materiale ce le dau consistență, uniformitate și le creează proprietăți de aderare pe hârtie (dextrină, gumă arabică, amidon, glicerina), materiale consecvente și antiseptice (fenol, acid oxalic, salicilic, clorhidric). În funcție de coloranții ce intră în compoziția lor, se cunosc cerneluri ferogalice, cerneluri de băcan și cerneluri organice (sintetice),
(119)
Primele două categorii au în prezent o arie de răspândire extrem de redusă. Cerneala ferogalică, care inițial se producea din excrescențele sferice ale frunzelor stejarului, se prepară astăzi din acid galotanic și sulfat feros la care se mai adaugă un colorant pe bază de anilină, este o cerneală durabilă, puțin solubilă în apă. Cerneala de băcan („campeche”) se produce din lemnul cu același nume, la care se adaugă săruri de fier, de cupru sau de crom; ea este mai puțin durabilă decât cerneala ferogalică. Uneori, cele două cerneluri se combină, dând un produs de calitate superioară. Cernelurile pe bază de coloranți organici (acizi sau bazici) se prepară într-o mare gamă de culori și nuanțe: albastru, violet, negru, roșu, verde ș.a. Deși stabilitatea lor este mai redusă, iar solubilitatea în apă și reacția la diverși agenți chimici mai ridicată decât la cernelurile ferogalice, ele sunt foarte răspândite, datorită economicității și simplității de fabricare.
Pe lângă cele trei grupe de cerneluri menționate, există și cerneluri cu destinație specială: cerneluri pe bază de nigrozină și de carbon, diverse tasuri folosite pentru imprimările tipografice, pentru desen, pentru panglicile mașinilor de scris. Se pot întâlni și cerneluri preparate cu mijloace proprii, de pildă cerneala din creion chimic răzuit, dizolvat în apă.
Pasta pentru stilourile cu bilă se compune dintr-un colorant organic aflat în suspensie, de obicei într-an ulei gros sau o ceară moale. De pildă, rețeta pastei albastre constă din Victoriablau base, oleină distilată, ulei de în fiert subțire și rășină cumoronă.
Tocurile cu fibre (de tipul „Carioca”) au rezervorul din vata sintetică îmbibată cu un colorant și adaosuri; acestea se scurg printr-o tijă (confecționată tot din fibre sintetice sau dintr-o masă sintetică poroasă) care face contactul cu hârtia în momentul scrierii.
Creioanele se împart în creioane ceramice (de grafit), creioane chimice și creioane colorate (grase). Principalii componenți ai primelor două categorii sunt grafitul și caolinul (argila), proporția acestuia din urmă determinând și tăria minei (foarte tare: 9H – 611; tare: 5H – 2H; medie: H, F, KB; moale: B, 2B, 3B; foarte moale: 4B – 6B). Majoritatea creioanelor chimice conțin grafit, caolin, coloranți organici, clei, talc, săruri de calciu, acid stearic. Creioanele colorate nu conțin grafit. Ele au în componență caolin, gumă tragant, săruri de calciu, stearină și un colorant organic (mineral).
Stratul pigmentat ai hârtiilor copiative, prin intermediul cărora
(120)
se scriu concomitent două sau mai multe exemplare ale unui act, se compune dintr-un component organic (Victoriablau base, metil violet ș.a.), care se amestecă cu ceară (parafină, cerezină, ceară montană) și o substanță grasă (ulei mineral, oleină, lanolină).
Compoziția concretă a diverselor materiale de scriere, diferă de la o țară la alta, de la o fabrică la alta, de la o perioadă la alta, fiind în funcție de evoluția proceselor tehnologice și a industriei coloranților, de utilitate, de factori economici. Rezultă, prin urmare, că datele de mai sus asupra constituenților unora dintre materialele folosite la scriere nu simt decât orientative.
Metodele de analiză a materialelor de scriere în vederea diferențierii lor sunt diverse, completându-se una pe alta. Se vor aplica cu prioritate metodele fizice de examinare, care să nu afecteze în vreun fel actul. Specifice stabilirii adăugirilor sunt procedeele de diferențiere cromatică, examinarea comportării față de radiațiile invizibile a materialelor de scriere, examinarea microscopică a acestora, metoda copierii, examinarea comportării materialelor de scriere față de diverși reactivi și analiza cromatografică.
Diferențierea cromatică. Arătam mai sus că lumina vizibilă cuprinde diferite culori spectrale, care diferă unele de altele prin lungimea lor de undă. Culoarea unui obiect este determinată de raportul absorbției, permeabilității (transparenței) și reflexei de către el a razelor de lumină de diferite lungimi de undă. Obiectele care reflectă toate razele spectrului vizibil ce cad asupra lor sunt albe, iar cele care le absorb sunt negre. Obiectele transparente pentru toate razele spectrului simt incolore. Obiectele colorate reflectă ori permit să treacă raze numai de anumite lungimi de undă, pe celelalte absorbindu-le sau reflectându-le într-un
(121)
mult mai redus. Raportul între lumina orientată spre obiect și cea reflectată de acesta sau care trece prin ei se numește coeficient de reflexie sau de permeabilitate și se exprimă în procente.
Ochiul omenesc are capacitatea de diferențiere a culorilor și a nuanțelor acestora, dar nu egală pe întreaga scară a spectrului vizibil; ea este mai ridicată în zona culorilor galben-oranj. De notat, în același timp, că ochiul nu este un analizator corespunzător al culorilor compuse. De asemenea, capacitatea de diferențiere se diminuează când iluminarea obiectului este slabă sau când acesta, se află pe un fond policromatic. O însemnătate deosebită pentru separarea culorilor o are compoziția spectrală a izvorului de lumină folosit. Cea mai indicată este lumina de zi. Lumina emisă de becurile electrice își are maximul undelor electromagnetice în zona galben-oranj-roșu, ceea ce duce la denaturarea culorii obiectelor, datorită deplasării strălucirii lor spre această zonă.
Prin examinarea directă cu ochiul liber se deosebesc relativ ușor culorile pure, dar nu și nuanțele apropiate ale aceleiași culori.
(122)
Tocmai asemenea situații se întâlnesc în cazul alterării actelor prin adăugiri, scrierea ulterioară neprezentând vreo deosebire vizuală față de cea inițială. Limita de diferențiere a nuanței de culoare de către ochiul omenesc se poate depăși prin aplicarea de procedee tehnice care constau, în esență, în înregistrarea valorii obiective a lungimilor de undă electromagnetică reflectate de materialele de scriere comparate, adică a maximelor de reflexie. Înregistrarea maximului de reflexie a scrisului se obține prin examinarea acestora într-o lumină de o anumită compoziție spectrală. Dacă, de pildă, un scris de nuanță verde și altul de nuanță albastra se examinează în lumină albastră, ele vor apărea ca asemănătoare; examinarea acelorași scrisuri în lumina galben-oranj va releva o mare deosebire între ele.
Selectarea razelor cu anumite lungimi de undă se realizează cu ajutorul filtrelor de lumină, despre care s-a vorbit în capitolul precedent. Principiul separării culorilor cu ajutorul lor constă în delimitarea unei zone spectrale în care contrastul materialelor de scriere comparate are valoare maximă. Alegerea filtrelor corespunzătoare are loc, în genere, pe cale experimentală, respectându-se regula culorilor complementare (a „culorilor perechi,,). Alegerea se poate face și prin măsurători fotometrice prealabile, determinându-se zona spectrului, care este reflectată și absorbită de scrisurile comparate.
Cu filtrele obișnuite de lumină se delimitează zone de circa 40 m/i. Deseori, asemenea delimitări se dovedesc insuficiente pentru a separa două nuanțe ale aceleiași culori. De aceea se apelează la filtre confecționate pe baza altor principii optice (interferență, polarizare, dicroism), cu ajutorul cărora se delimitează zone spectrale foarte înguste „și, astfel, se pot separa nuanțe de culori foarte apropiate. Lumina de o anumită compoziție spectrală se poate obține și cu ajutorul monocromatorului, construit pe baza dispersei luminii prin prismă. Fascicolul de lumină este dirijat printr-un sistem de lentile așezate în fața și în spatele prismei, obținându-se (în raport de rotirea acesteia în jurul axei sale) o lumină de diferite lungimi de undă.
Filtrele servesc atât la observarea nemijlocită a scrisurilor, cât și la fotografiere, care oferă posibilități suplimentare de diferențiere a nuanțelor de culoare. Avantajul este dat de sensibilitatea variată a emulsiilor fotografice față de diferite lungimi de undă. Emulsia trebuie să aibă sensibilitate mărită în zona electromagnetică efectivă,
(123)
adică la lumina cu coeficientul maxim de diferențiere cromatică a materialelor de scriere comparate. În fotografia alb-negru diferența de culoare este redată în tonuri de gri, în grade diferite de înnegrire a emulsiei fotografice, fiind receptată în cele din urmă ca diferență de strălucire. Întărind raportul de strălucire a trăsăturilor de cerneală ori de creion pe care le comparăm, avem posibilitatea sa înregistrăm diferențieri inobservabile cu ochiul liber.
Culorile se pot diferenția și prin măsurători colorimetrice și fotometrice, aprecierea coeficientului de reflexie a luminii obținându-se cu ajutorul termoelementelor sau a fotoelementelor. Metoda de analiză colorimetrică are aplicabilitate mai restrânsă în examinarea materialelor de scriere decât metoda fotometrică (spectrofotometrică). Spectrofotometrele obișnuite prezintă însă dezavantajul că nu redau imaginea trăsăturilor comparate și au un câmp vizual prea mare. În locul lor se recomandă selectorul electronooptic cu câmp vizual foarte îngust (de 0,2-0,3 mm, cât este grosimea trăsăturilor de cerneală ori de creion) și cu posibilitatea fotografierii sau observării pe ecran a imaginii constatate).
Întărirea contrastului de culoare se poate realiza și prin mărirea saturației culorilor sau prin transformarea acestora. Procedeul constă în fotografierea scrisului presupus adăugat și a celui iniția! pe materiale fotografice alb-negru cu sensibilitate spectrală diferită și cu filtre de culori diferite; negativele finale se proiectează succesiv pe o hârtie fotografică color care, după developare, va reda imaginea scrisurilor în același culori, dar mai saturate, sau în alte culori – transformate. Transformarea culorilor poate avea loc și printr-un procedeu mai simplu, și anume, prin fotografierea directă pe hârtie color. Metoda se bazează pe însușirea straturilor emulsiei fotografice (sensibilizată la cele trei culori de bază) de a reda imaginea obiectului în culori complementare. De exemplu, trăsătura de cerneală de culoare violet va fi redată în verde, iar cea albastră în galben. Hârtia color se introduce în caseta aparatului de fotografiat în locul filmului sau plăcii. Pentru ca imaginea să fie directă și nu inversată, în fața obiectivului sau în spatele lui se așează o oglindă sau o prismă de convertire.
Diferența cromatică dintre scrisul adăugat și cel inițial se poate înregistra, de asemenea, cu ajutorul fotografiei color obișnuite.
(124)
Comportarea față de radiațiile invizibile. În funcție de constituenții materialelor de scriere, acestea au opacitate și permeabilitate diferită față de radiațiile invizibile. Două materiale de aceeași culoare se pot deosebi între ele prin felul cum absorb sau reflectă radiațiile respective. Un larg câmp de aplicare îl au în acest sens radiațiile infraroșii și ultraviolete. Examinând, de pildă, un act în radiații infraroșii și constatând că o parte a grafismului este penetrată iar alta opacă, vom avea dovada certă a scrierii actului în două etape, cu materiale de scriere diferite. Actul prezent în fig. 52 a constituit obiectul litigiului între doi colocatari. Unul din ei susținea că are acces la WC, spălător și boxă, pe când celălalt nega acest lucru, împiedicându-l pe primul să se folosească de spațiile menționate. Ajunși în fața instanței de judecată, se dispune efectuarea unei expertize criminalistice, solicitându-se să se stabilească dacă cuvintele „acces WC, spălător și boxă” au fost scrise concomitent cu celelalte mențiuni ale actului sau ulterior. Prin examinarea cu ochiul liber și cu mijloace optice simple nu se înregistrează vreo deosebire a nuanței de culoare a cernelei între cuvintele suspecte și restul scrisului. Analiza în raze infraroșii însă relevă clar că cernelurile diferă, întrucât una din ele s-a dovedit a fi penetrabilă la aceste raze, iar alta opacă. În felul acesta se demonstrează că actul a fost modificat prin adăugirea cuvintelor menționate, făptuitorul fiind tras la răspundere penală.
Cernelurile care conțin săruri de fier, cele de băcan, creioanele de grafit, tușurile negre și cernelurile tipografice, trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative în componența căreia intră negru de fum, grafit sau albastru de Berlin, absorb radiațiile infraroșii. Cernelurile pe bază de coloranți sintetici, precum și creioanele chimice fără grafit sunt în genere transparente pentru radiațiile infraroșii. Creioanele colorate sunt transparente ori opace, în funcție de compoziția concretă a fiecărui tip. Este posibil, așadar, să se diferențieze creioane de aceeași culoare, dar care se comportă diferit față de radiațiile infraroșii. În practică se diferențiază adesea creioanele chimice care conțin grafit (opace pentru radiațiile infraroșii) de cele care nu conțin și care sunt penetrate de aceste radiații.
(125)
Comportarea materialelor de scriere față de radiațiile infraroșii se poate înregistra nu numai pe cale fotografică sau cu ajutorul convertizorului electronooptic dar și prin măsurători fotometrice, care oferă valoarea cantitativă a absorbției și permeabilității.
Luminiscența infraroșie s-a dovedit a fi un element de seamă la deosebirea cernelurilor de același tip, însă aplicate pe hârtie în
(126)
momente diferite. Există o serie de factori de natură să particularizeze o anumită cerneală și să favorizeze în acest fel analiza prin luminiscentă, inclusiv stabilirea faptului că o parte a actului este adăugată, în primul rând, se constată devieri de la tehnologia procesului de fabricație a cernelei, chiar de la o șarjă la alta. În al doilea rând, sunt situații de amestec a două cerneluri, de pătrundere în recipient a diverselor particule străine (praf ș.a.), de volatilizare și, implicit, de mărire a concentrației cernelei, ca urmare a neacoperirii recipientului. De asemenea, sunt cazuri când penița cu care se scrie adăugirea conține urme ale altei cerneli sau elemente de coroziune, parte din care se vor depune în trăsăturile de cerneală aplicate prin scriere pe hârtie. În raport cu intensitatea modificărilor menționate, acestea se pot evidenția în cadrul analizei prin luminiscentă, diferențiindu-se astfel scrisurile comparate. Concentrația mai mare a cernelei, prezența unor particule străine insolubile, mai ales a celor de proveniență anorganică, produce o. scădere a intensității luminiscenței sau- stingerea sa totală.
Prin examinarea în radiații ultraviolete se poate constata absorbția sau reflexia lor diferă de către materialul de scriere presupus adăugat și de către ceî inițial. Mai frecventă este analiza luminiscenței stimulate cu ajutorul acestor radiații. Prezența sau absența luminiscenței la unul din scrisurile comparate constituie adesea indiciul determinant al adăugirii. Diferențierea materialelor de scriere se face și în funcție de intensitatea mai mare sau mai mică a luminiscenței, care se apreciază vizual sau se determină spectrofotometric. De reținut că natura luminiscenței produse de radiațiile ultraviolete se poate modifica sub influența diverșilor factori de mediu. Luminiscentă depinde, de asemenea, de durata de expunere sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, de intensitatea sursei de lumină, de zona spectrului ultraviolet, delimitată prin filtrul ales. Este necesar să se mai aibă în vedere că trăsăturile groase, mai compacte, vor avea o luminiscentă de intensitate mai redusă decât trăsăturile subțiri ale aceluiași material de scriere, datorită așa-numitului fenomen de dublă absorbție (absorbția luminiscenței emisă de baza stratului de cerneală și de către partea superioară a acestuia). Din cauza unei cristalizări ce are loc uneori la suprafața materialului de scriere de pe hârtie, este posibilă chiar o stingere totală a luminiscenței. Neluarea în considerație a factorilor mai sus menționați se poate solda cu erori de interpretare a rezultatului
(127)
analizei prin luminiscență.
Stabilirea adăugirilor este posibilă și cu ajutorul razelor X, cu condiția ca unul din materiale de scriere comparate să fie opac la asemenea radiații, adică să aibă un număr atomic mai mare de 25. Materialele de scriere care conțin o cantitate mai mare de constituenți complementari decât alte materiale de scriere se pot diferenția cu ajutorul betagrafiei. Unele materiale de scriere se diferențiază cu ajutorul autoradiografiei (obținerea imaginii prin acțiunea radiațiilor ionizate, emise de radioizotopii incluși în materialul de scriere, asupra unei emulsii fotografice). În aplicarea acestei metode, descrisă în literatura de specialitate de G. Dumitru, A. Muscă, G. lonescu, I. Goldhaar, B.E. Gordon și V.K. Îisicenko, s-a pornit de la premisa că o parte a materialelor de scriere conțin elemente ce se activează cu ajutorul izotopilor, în timp ce alte materiale nu au în componența lor asemenea elemente.
Examinarea microscopică. Atât trăsăturile de cerneală, cât și trăsăturile de creion se pot diferenția între ele prin examinarea microscopică a structurii elementelor componente ale materialului de scriere și a modului de depunere a acestuia pe hârtie.
(128)
Așa cum se arăta și mai sus, cernelurile conțin uneori particule străine sau pot reprezenta amestecuri întâmplătoare în procesul de fabricație, de asemenea, pe măsura scurgerii timpului, colorantul ce intră în componența lor se coagulează parțial. Prin urmare, scrierea în momente diferite, dar cu același tip de cerneală sau chiar cu cerneală din aceeași călimară, va avea în unele cazuri imagini microscopice diferite. Cerneala care conține corpuri străine sau reprezintă coagulări nu va fi repartizată uniform în trăsăturile de pe hârtie și va releva unele zone mai închise, altele mai deschise. Cercetarea se face la un microscop biologic obișnuit, care mărește imaginea de cel puțin 300-400 ori. Se urmărește prezența sau absența impurităților, cantitatea lor relativă și modul de repartizare în trăsătură. Eficace este și microfotografia în radiații infraroșii, care ne permite să stabilim – comparativ – dacă particulele sunt ori nu opace la aceste radiații.
Examinarea microscopică constituie principalul mijloc de diferențe a trăsăturilor de creion. Pe această cale se stabilește densitatea optică a trăsăturilor execute cu creion de grafit, ea fiind direct proporțională cu cantitatea materialului depus pe hârtie. Cantitatea depusă este dependentă, la rândul ei, de tăria minei, de presiune și de calitatea hârtiei. Cu cât mina este mai moale și presiunea mai intensă, cu atât densitatea este mai redusă decât pe o hârtie mată, explicația constând în faptul că ia aceasta din urmă coeficientul de frecare a creionului este mai ridicat.
Având în vedere că uneori luciul trăsăturilor de creion împiedică studierea elementelor componente și a caracterului depunerii lor pe hârtie, este necesar ca examinarea să se facă la un microscop cu lumină polarizată, folosind nicoli încrucișați; primul nicol polarizează lumina care se trimite asupra scrisului, iar cel de-al doilea nicol (aflat între obiectiv și ocular) analizează lumina reflectată de scris. Microscopul cu lumină polarizată este indicat și pentru a se diferenția trăsăturile executate cu creionul chimic. Rotind nicolii în jurul axei lor, strălucirea creionului de grafit variază, în timp ce strălucirea creionului chimic rămâne neschimbată.
În practică se întâlnesc adesea cazuri când adăugirea, efectuată pe un exemplar al actului executat prin intermediul hârtiei copiative, se face cu un creion de culoarea acelei hârtii. Examinarea
(129)
microscopică constituie o metodă eficientă de diferențiere a celor două materiale. Trăsăturile de creion vor prezenta un anume luciu iar particulele masei sale vor fi orientate pe direcția scrisului, înregistrându-se uneori și striații produse de constituenți mai duri (argila ș.a.). Trăsăturile de hârtie copiativă apar în imaginea microscopică mate, fără strălucire și cu particulele neorientate în vreo direcție: în plus, marginile lor nu sunt bine conturate, iar colorantul este repartizat de obicei uniform, neprezentând variații ca la trăsăturile de creion.
Adăugirile operate cu cerneală ori cu creionul se pot depista și cu ajutorai microscopului electronic la care se pot observa două imagini ale aceleiași probe de cerneală, și anume imaginea electronomicroscopică și imaginea difracției (electronografia). Observarea imaginii electrono-microscopice are loc în câmp luminos și în câmp întunecat. În prima fază, se stabilește forma și dimensiunea particulelor materialului examinat, iar în a doua se face distincția între particulele cristaline și cele amorfe. Electronografia (stabilirea indicelui de difracție) servește la deosebirea particulelor cristaline în funcție de structura lor internă, ceea ce constituie un mijloc în plus de separare a materialelor de scriere comparate. Examinarea necesită circa 0,00001 gr material de scriere. Este indicat să se efectueze 6-8 examinări din diferite porțiuni ale scrisurilor comparate, pentru a se constata dacă rezultatele sunt constante.
Un rol important îl are microscopia electronică în diferențierea creioanelor de grafit. Pe această cale se poate determina corelația cantitativă a grafitului și caolinului, stabilindu-se astfel dacă actul a fost sau nu modificat prin adăugire. Creioanele se pot diferenția, de asemenea, după gradul de măcinare a grafitului și caolinului. Ca și în cazul cernelurilor, se procedează la examinai»», electrono-microscopică m câmp luminos, pentru determinarea volumului relativ al particulelor, și în câmp întunecat, pentru evidențierea particulelor ce au structură cristalină, cele din urmă cercetându-se apoi electronografic, pentru stabilirea indicelui de difracție.
Copiabilitatea materialelor de scriere. În funcție de natura lor, de compoziția chimică și de timpul scurs de la aplicarea pe hârtie, materialele de scriere se copiază în mod diferit pe alte suporturi Fenomenul este influențat, totodată, de gradul difuzării colorantului în masa hârtiei, de caritatea acesteia, precum și de proprietățile
(130)
suportului. Comparând scrisul presupus adăugat cu scrisul inițial, se poate constata că ele nu au aceeași capacitate de copiere, ceea ce constituie un indiciu de executare cu materiale diferite sau în momente diferite. Compararea se face între trăsături de aceeași grosime și intensitate.
Ca suporturi pentru copiere se folosesc hârtia, straturile gelatinoase fotografice sau pelicula de polivinil. Hârtia întrebuințată în acest scop trebuie să fie foarte subțire, netedă și alba, din celuloză curată Materialele fotografice se eliberează în prealabil de sărurile sensibile la luminat respectiv de halogenuri și se mențin înainte de întrebuințare apă distilată, pentru înmuierea stratului gelatinos, în cazul folosirii peliculei de polivinil, aceasta se înmoaie în dicloretan, excesul de umiditate Măturându-se cu hârtie de filtru. Timpul de contact cu actul este de circa 5 mia,, când se întrebuințează hârtie, și de circa 1 min., când se întrebuințează materiale fotografice sau peliculă de polivinil.
Metoda difuzo-copiativă se dovedește utilă nu numai pentru relevarea scrisului șters sau acoperit, dar și pentru diferențierea materialelor descriere, în vederea stabilirii adăugirilor. Rezultate concludente se obțin când unul din coloranții comparați s&ie bazic, iar celălalt acid. Procesul copierii, în acest caz, este similar celui descris mai înainte, cu singura particularitate că după desprinderea hârtiei fotografice de pe act, acesta se expune – înainte de developare – timp de 10-15 secunde la lumină artificială. Trăsăturile care conțin colorant bazic vor apare – după developare – albe pe un fond închis, iar cele care conțin colorant acid nu vor apare deloc, fenomenul se explică prin aceea că bazele împiedică reducerea argintului din emulsia, fotografică (înnegrirea acesteia), în timp ce acizii nu au vreo influență asupra acestui proces chimic.
Comportarea față de reactivi. Un procedeu frecvent întrebuințat în expertiza criminalistică pentru stabilirea adăugirilor, îndeosebi la scrisurile executate cu, cerneală, constă în tratarea scrisului presupus adăugat și a celei Inițial cu diverși solvenți și urmărirea reacțiilor ce se produc (decolorarea materialului de scriere, schimbarea nuanței sale de culoare, întinderea rapidă pe hârtie sau pe suportul pe care a fost transferat ele.). Comportarea diferită a scrisurilor comparate fața de aceiași reactivi chimici dovedește că ele au fost executate m materiale de scriere diferite.
(131)
Reciproca msa tm. este întotdeauna valabili; constatarea acelorași reacții chimice încă nit dovedește că s-a scris cu același material, pentru elucidarea situației fiind necesare și alte investigații
Examinarea se poate face direct pe act ori pe o parte a materialului de scriere, desprinsă din trăsături, la primul caz, se aplică o picătură a solventului cu ajutorul unei baghete subțiri de sticlă sau al unei pipete, observându-se, cu lupa sau la microscop, comportarea materialului de scriere. Extracția se realizează prin aplicarea unui dizolvant (de regulă, un amestec de spirt și apă distilată) pe trăsătura de cerneală și absorbirea sa cu un capilar de sticlă, conținutul aplicându-se pe lamelă; operația se repetă până când dizolvantul capătă pe lamelă culoarea ceraeiei respective. După ce dizolvantul se evaporă, se acționează asupra materialului de scriere cu solvenți chimici și se urmăresc reacțiile ce au loc. Extracția cu dizolvant nu dă întotdeauna rezultate bune, deoarece hârtiile de calitate inferioară, cu un grad de încleiere redus, îl absorb înainte ca el să solubilizeze cerneala. În asemenea situații se recomandă transferul materialului de scriere pe lamelă, prin răzuire cu vârful unui ac ori cu Iama. Se poate, de asemenea, ca transferarea să se facă pe hârtie de filtru, pe care se vor aplica reactivii chimici și se vor urmări modul de comportare a materialelor de scriere.
Gama reactivilor chimici ce se folosesc în scopul arătat este largă. Astfel, se pot nota: acizi anorganici (clorhidric, sulfuric, azotic), acizii organici (oxalic, tartric, citric), substanțele alcaline (clorura stanoasă, clorura de titan, acidul sulfuros), agenții oxidanți (hipocloritul de sodiu sau de potasiu, apa de brom, apa de clor). Concentrația reactivilor variază între 5% și 10%. Unii se amestecă între ei cum ar fi, de pildă, clorura stanoasă cu acidul clorhidric. P.L. Kirk, CE, O'Hara, J.W. Gstenburg, precum și alți autori au alcătuit tabele în care este indicată comportarea materialelor de scriere față de diverși reactivi chimici. Necontestând valabilitatea acestora, ținem să precizăm că în fiecare caz de analiză trebuie avute în vedere particularitățile concrete ale materialelor de scriere și aplicate acele procedee care sunt adecvate situației date.
Mai sus au fost expuse unele metode fizice de diferențiere a trăsăturilor executate cu creioane colorate de trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative de aceeași culoare. Există și metode chimice de deosebire ale acestora, în special în ceea ce
(132)
privește comportarea lor față de diverși reactivi. Astfel, sub acțiunea unei soluții de permanganat de potasiu, trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative se vor contracta. Tratarea cu o soluție formată din alcool etilic (30%), acetonă (30%) și tetraclorură de carbon (40%) duce ia formarea unei pete colorate în jurul trăsăturilor executate prin intermediul hârtiei copiative, cele de creion rămânând neschimbate. Eficace este și metoda enunțată de I. Munteanu, care constă în acționarea asupra trăsăturilor comparate cu un amestec de acizi grași nesaturați, al căror component de bază este oleina; trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative se vor dizolva în circa 24 de ore de contact (la cald) cu amestecul notat, pe când .trăsăturile de creion nu vor suferi modificări.
Diferențierea celor două materiale de scriere se poate realiza și prin folosirea însușirii silicaților, ce intră în mina creioanelor colorate, de a absorbi coloranții organici din soluții. S-a constatat că atunci când asupra trăsăturilor de creion colorat și de hârtie copiativă de aceeași culoare se acționează cu un colorant organic de culoare complementară celei pe care o au trăsăturile, scrisul executat cu creion se colorează în culoarea soluției cu care a fost tratat, în timp ce scrisul executat prin intermediul hârtiei copiative își păstrează culoarea inițială. Scrisurile comparate se tratează în prealabil cu dicloretan și acetonă, în vederea înlăturării constituenților grași și a lianților.
Absorbția mai intensă a iodului de către trăsăturile de creion colorat, în comparație cu trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative, constituie un alt mijloc de deosebire a acestora. La trăsăturile de creion colorat, prelucrate în prealabil cu dicloretan și acetonă și tratate apoi cu vapori de iod, prezența iodului se constată și după o lună de la operația respectivă; la trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative, prelucrate cu aceiași dizolvanți, iodul dispare după câteva ore. Înregistrarea absorbției iodului se face prin contact cu o peliculă fotografică, expusă în prealabil ia lumină și înmuiată în apă. Developarea va evidenția imaginea negativă a trăsăturilor de creion și absența imaginii sau o imagine pozitivă foarte slabă a trăsăturilor executate prin intermediul hârtiei copiative.
Analiza cromatografică. Cromatografia constă în separarea componentelor unui amestec de substanțe dizolvate, prin trecerea lor
(133)
printr-o coloană din material solid. Ea este o metodă de separare și de analiză a unui mare număr de compuși organici și anorganici. Aplicarea sa în criminalistică a fost sugerată de Mitchell și Hepworth, nefiind însă prevăzută de aceștia pentru examinarea actelor suspecte de fals. Extinderea metodei a avut loc ulterior, ea găsindu-și aplicabilitate, în primul rând, la compararea cernelurilor.
Mai întâi s-a experimentat cromatografia de absorbție pe o coloană de alumină. Deși sensibilă și necomplicată, metoda nu a cunoscut o dezvoltare prea mare, datorită m special imposibilității respectării acelorași condiții de lucru de la o probă la alta, precum și a slabei vizibilități a culorii inelelor formate de constituenții cernelei. Locul ei a fost luat, în practica de expertiză, de cromatografia pe hârtie. Ea dă rezulte foarte bune când cernelurile comparate sunt de tipuri diferite sau când acestea au în componența lor și alți coloranți decât cei de bază. Metoda consta, în esență, în migrarea constituenților cernelei – antrenați de un solvent – pe hârtia de filtru. În funcție de direcția de migrare, se disting patru tipuri de cromatografie pe hârtie: orizontală, descendentă, ascendentă și circulară (radială). Mai utile pentru compararea cernelurilor și a altor materiale de scriere s-au dovedit a fi procedeele cromatografiei ascendente și a celei radiale.
Cromatografia ascendentă se bazează pe fenomenul capilarității fibrelor hârtiei de filtru. Pentru aceasta, hârtia trebuie să se afle în poziție verticală, suspendată. Totodată se cere ca spațiul în care se desfășoară procesul migrării să fie saturat cu componentele solventului întrebuințat ia antrenarea pe hârtie a colorantului. De aceea, hârtia de filtru se acoperă cu un clopot de sticlă ori cu un vas de sticlă paralelipipedic (înalt de circa 50 cm), la baza căruia se află o chiuvetă ce conține solventul respectiv. Pentru a se feri de lumină, de curenții de aer ori de variații de temperatură este indicat ca vasul de sticlă să fie acoperit cu o cutie de carton sau din material plastic netransparent.
Hârtiile de filtru sunt de fabricație specială, mai cunoscute fiind mărcile „Schleicher”, „Schull”. Solvenții (developanții, eluenții) ce se folosesc pentru antrenarea colorantului pe hârtia de filtru reprezintă amestecuri de alcool și esteri,. la care se adaugă acid acetic, amonic etc. Ei se aleg și se combină în funcție de natura coloranților ce urmează să se compare prin cromatografiere. În prealabil se fac experimentări și
(134)
se determină cx>rcia|ille corespunzătoare.
Materialele de scriere care urmează a se compara, se transferă de pe act pe hârtia cromatografică, folosindu-se în acest scop mai multe procedee. Dintre ele sunt de menționat mai întâi acela de răzuire și de solubilizare, la care s-a făcut referire mai sus. Frecvent folosit este și procedeul decupării din act a 3-5 semne grafice, care se prelucrează ca diverși solvenți și, eventual, se centrifughează, în vederea separării materialului de scriere de pe hârtie. Unii autori propun ca fragmentele decupate să fie introduse direct în crestături anume făcute pe linia de start s hârtiei de filtru, ori să fie lipite sau prinse, pe aceeași linie, cu agrafe metalice inoxidabile. Extracția se poate realiza și cu ajutorul electroforezei, trecând materialul de scriere de pe fragmentele decupate direct pe linia de start a hârtiei de filtru.
Linia de start se trage cu un creion de grafit la circa 3 cm de capătul inferior al hârtiei de filtru. Probele de comparat se depun la distanțe de 3 cm una de alta. După ce hârtia de filtru se suspendă m vasul de sticlă, la baza căruia se află – după cum s-a arătat – cuva cu solventul ales, ea se lasă să se satureze câteva ore în mediul creat, iar apoi se introduce cu capătul inferior în solvent, fără a atinge însă linia de start. Datorită proprietății absorbante a hârtiei de filtru, solventul antrenează, în mersul său ascensional, materialele de scriere depuse pe linia de – start, dizolvându-le și separându-le (procesul eluării). Ascensiunea durează mai multe ore, fiind dependentă de condițiile concrete de lucra (înălțimea hârtiei de filtru, natura solventului, temperatura, proprietățile colorantului etc). După terminarea eluării, hârtia de filtru se scoate de sub vasul de sticlă și se usucă (la temperatura camerei), menținându-se poziția avută în timpul cromatografierii. „Citirea” cromatogramei se face direct sau după ce a fost în prealabil tratată cu reactivi specifici (de regulă, cu soluție de hidrosulfit de sodiu ori cu soluție diluată de ferocianură de potasiu). Ea are loc la lumină obișnuită sau sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.
Elementele care se urmăresc și se compară sunt forma, dimensiunea, nuanța culorii și -nivelul petelor formate pe hârtia de filtra. Un alt indiciu de comparare îl constituie valoarea Rf-uîui, care reprezintă raportul între distanța parcursă de colorant și solvent (frontul developantului). Deosebirile nete dintre imaginile obținute pe hârtia de filtru denotă că materialele de scriere comparate sunt
(135)
diferite, la cazul când cromatogramele simt asemănătoare sau apropiate, este necesar să se repete întregul proces, însă cu un alt eluent, mai acid ori mai amoniacal pentru a urinări dacă se menține același tablou. Asemănarea cromatogramelor a doi coloranți încă nu face dovada că cernelurile comparate sunt identice, ci doar de același tip, având aceeași apartenență generică.
Cromatografia radiată pe hârtie are o arie de răspândire mai redusă, deși rezultatele ce se obțin nu sunt inferioare celor oferite de cromatografia ascendentă.
Materialele și ustensilele necesare cromatografierii corespund cu cele menționate mai sas. Diferă, parțial, doar tehnica concretă de lucru. În locul hârtiei de filtru dreptunghiulare se taie o hârtie de filtru pătrată sau circulară, cu laturile sau diametral de cea. 25 cm. În centrul hârtiei se face un orificiu, prin care se trece un fitil de bumbac.
Probele de analizat se așează circumferențial nu la mare distanță de orificiul central. Pentru ca ele să nu difuzeze lateral și să nu se atingă una de alta, în hârtia de filtru se fac tăieturi triunghiulare, cu vârfurile spre exterior, creându-se astfel mai multe sectoare de migrare.
Eluentul ales se introduce într-un vas Petri, iar hârtia de filtru se așează deasupra acestuia, în poziție orizontală. Filtrul ce trece prin acest orificiu și se introduce în baia de developare din vasul Petri are menirea să absoarbă lichidul și să-l transmită în continuare hârtiei de filtra, antrenând în calea sa constituenții materialelor de scriere.
Operațiile ce urmează, inclusiv evidențierea și interpretarea măgurilor cromatografice, sunt similare ea cele arătate la cromatografia ascendentă.
Prin cromatografia pe hârtie se poate analiza nu numai coloranta! cernelii, dar și alți constituenți» cum ar fi fenolul dextrina, zahărul, glicerinaj etilenglicolul. Pe hârtia de filtra cromatografiată, dextrina rămâne la linia de start, fenolul urcă până în zona frontului developantuhd, iar zahărul se află la an nivel intermediar, mai aproape de linia de start. Tratând cromatograma cu reactivi specifici, dextrina se colorează în albastru, violet, roșu, oranj, galben, în funcție de natura ei, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, fenolul se colorează în roșu, iar zahărul în roz sau galben deschis. Glicerina și etilenglicolul vor apărea pe cromatograma sub formă de pete albe
(136)
pe un fond albastru, având însă valoarea Rf-ului diferită. Ținând seama de faptul că unele cerneluri conțin numai glicerina iar altele numai etilenglicol, avem posibilitatea să le diferențiem, și astfel să stabilim dacă partea suspectă a actului expertizat este într-adevăr adăugată.
Cromatografia pe hârtie poate servi și ia compararea pastelor folosite la stilourile cu bilă, deși se întâmpină unele dificultăți în privința alegerii eluenților. S. Peugheon și Z. Molester indică un solvent – considerat universal – cu ajutorul căruia se pot realiza cromatograme calitative pe baza cărora să se constate dacă probele comparate se aseamănă ori se deosebesc. EI se compune din alcool etilic (25 cm ), acetat de etil (12 cm ), apă (60 cm )și amoniac sau acid for mic (3 cm ).
În ultima perioadă cunoaște răspândire cromatografia în strat subțire. Metoda prezintă avantajul unei sensibilități mai mari în comparație cu cromatografia pe hârtie. Ea necesită cantități infime de material de scriere și permite o separare mai netă a constituenților. În locul hârtiei de filtru se folosesc ca absorbanți oxidul de aluminiu „silicagelul” (gel de bioxid de siliciu) sau celuloza. Aceștia se întind în strat subțire (0,3 mm) pe un geam ori pe un alt suport fie manual, fie cu dispozitive speciale.
Ca solvenți se utilizează, în diverse proporții, butanolul, acidul acetic, apa distilată, etanolul, tetraclorura de carbon, benzenul, cloroformul ș.a. Citirea și interpretarea imaginilor obținute pe plăcile cromatografice este asemănătoare cu aceea a cromatografiei pe hârtie. Prin această metodă s-au obținut rezultate bune atât la examinarea cernelurilor (I. Bota, V.S. Savina), cât și la examinarea pastelor pentru stilourile cu bilă (K. Bosh, B. Muller, G.R. Nakamura, S.C. Shimoda).
L. Herbert propune ca mediu absorbant sticla poroasă compusă din silice cu pori extremi de fini (2-10 milimicroni), susținând că ea prezintă avantaje în raport cu hârtia de filtru și materialele folosite la cromatografia în strat subțire, datorită rigidității transparenței sale. Cercetările ulterioare nu au confirmat însă superioritatea acestui material, astfel că el nu a cunoscut o aplicare pe scară largă în practica de expertiză.
(137)
3. Stabilirea adăugirilor fa raport de ordinea cronologică a trăsăturilor intersectate
Premise și elemente constatatoare. Examinarea unui act oferă adesea prilejul să se constate că trăsăturile rândului care urmează se intersectează cu trăsăturile rândului precedent. Situații similare se constată și între trăsăturile textului și cele ale semnăturii sau între acestea din urmă și impresiunea de ștampilă aflată pe actul respectiv.
În mod normal, trăsăturile ulterioare trebuie să se suprapună peste cele anterioare, deoarece, în chip logic, rândul care urmează se scrie după cel precedent, iar semnătura se execută la sfârșitul textului. Când însă această ordine firească se încalcă, astfel încât trăsăturile rândului anterior se află deasupra celui ce urmează, sau trăsăturile ultimului rând al textului apar peste trăsăturile ce alcătuiesc semnătura, înseamnă că acel rând sau întregul text s-a scris ulterior. Prin urmare, constatarea unei succesiuni anormale a trăsăturilor ce se intersectează constituie un element concludent al modificării actului prin adăugire ori al preexistentei semnăturii pe acel act. Determinarea ordinii de executare a trăsăturilor intersectate nu este o sarcină ușoară. De această problemă s-au ocupat numeroși cercetători, unii dintre ei manifestând rezerve în privința rezultatelor ce se pot obține. Practica de expertiză și investigațiile proprii ne-au demonstrat că în unele cazuri se poate stabili succesiunea trăsăturilor intersectate, șansa depinzând de situațiile concrete cercetate, cum și de procedeele tehnice aplicate.
În locul intersecției a două trăsături au loc o serie de transformări fizico-chimice, determinate de acțiunea mecanică a instrumentului scriptural și de interacțiunea materialelor de scriere între ele, pe de o parte, și între acestea și hârtie, pe de altă parte (absorbție, difuzie, osmoză etc). Se produce, în primul rând, o modificare a stratului superior al hârtiei, prin presarea sa de către instrumentul scriptural și deranjarea fibrelor componente. În al doilea raid, se modifică starea inițială a primei trăsături, prin executarea cela ulterioare deasupra. În al treilea rând, aceasta din urmă este influențată de metamorfozele anterioare ale hârtiei și de prezența primei trăsături.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Examinarea Criminalistica Asupra Falsului In Documente (ID: 126025)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.