Examinarea Constitutionalitatii Legii In Faza Post Parlamentara

CUPRINS

=== Examinarea constitutionalitatii legii in faza post parlamentara ===

INTRODUCERE

Termenul „lege” este unul extrem de ambiguu. În primul rând, această ambiguitate vine din faptul că el are un înțeles dublu: unul larg în care noțiunea de lege se cuprind toate actele normative și unul restrâns, de act juridic al Parlamentului. În al doilea rând, ambiguitatea vine din faptul că înțelegerea legii ca act al Parlamentului duce la confuzii, odată ce această definire uzează doar de criteriul organic, iar Parlamentul emite mai multe categorii de acte. Completarea criteriului organic și formal cu unul material nu rezolvă în general problema, căci dreptul pozitiv nu determină în genere materia specifică legii.

Fenomenul „lege” este înțeles în sens restrâns: ca act emis de Parlament. Ca izvor de drept, legea reprezintă în dreptul actual prototipul. Cea mai mare parte a ordinii noastre juridice este formată din astfel de norme.

Unele constituții delimitează legea nu doar din punct de vedere formal, ci și material. Există atunci o paletă de domenii ale raporturilor sociale care este rezervată acestui tip de reglementare.

Parlamentul emite mai multe categorii de legi: legi constituționale, legi organice, legi ordinare, legi de abilitare si legi de aprobare. În ce privește legile constituționale, se impune precizarea că nu întotdeauna Parlamentul este cel care le adoptă. De mai multe ori adoptarea acestor legi este făcută de un organ legiuitor special format în acest scop: Adunarea Constituantă. Categoria legilor organice nu există întotdeauna. Ea este o categorie intermediară între legea constituțională și legea obișnuită(ordinară). Aceste legi sunt delimitate formal de celelalte printr-un cvorum sporit de adoptare. Poate interveni și un criteriu material de distingere, aceste legi fiind obligatorii în anumite domenii, cum este cazul în sistemul nostru.

Legile ordinare sunt cele adoptate potrivit procedurii obișnuite. Cele de abilitare sunt adoptate de Parlament pentru a delega, pe o perioadă determinată și cu privire la o materie determinată, puterea legislativă către executiv. În fine, legile de aprobare sunt cele adoptate pentru a valida sau invalida rezultatele procesului legislativ realizat de executiv. Primele trei categorii de legi sunt de reglementare directă, in timp ce ultimele două sunt de reglementare indirectă.

Între legile organice și cele ordinare nu există o ierarhie în sensul că cele ordinare ar trebui să se conformeze celor organice. Toate se conformează Constituției. Dar, conform paralelismului formelor, o lege organică nu va putea fi modificată decât printr-o lege organică, exclusă fiind posibilitatea ca o lege ordinară sa facă acest lucru.

După cum rezultă deja din cele arătate mai sus, executivul poate adopta acte normative cu caracter de lege. Puterea legislativă este delegată Guvernului de Parlament. El poate să adopte, în situații de urgență, norme cu putere de lege fără abilitare, dar sub controlul ulterior al Parlamentului.

Procedura legislativă este o procedură care ține numai în parte de Parlament. Ea cuprinde ansamblul regulilor privitoare la elaborarea inițiativei legislative, la exercitarea inițiativei legislative, la sesizarea Parlamentului, la avizarea proiectelor de lege și a propunerilor legislative, la dezbaterea și adoptarea acestora, la eliminarea divergențelor dintre cele două Camere, precum și la examinarea legii în cadrul controlului a priori de constituționalitate ori la reexaminarea legii la cererea Președintelui României, la promulgarea legii și la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Constituția din 1991 a oferit premisele creării unei democrații parlamentare reale, a acțiunii eficace a pluralismului politic, precum și ale afirmării noilor instituții orientate decisiv către promovarea valorilor statului de drept, respectarea drepturilor omului și a libertăților cetățenilor.

Schimbarile politice, economice și sociale care au avut loc în viața societății din Romania în perioada de tranziție democratică, precum și aspirațiile marii majorități a populației de integrare în structurile euro-atlantice, au făcut necesară și posibilă adoptarea, de către Parlament, a Legii de revizuire a Constituției, in toamna anului 2003.

Modificările aduse prin cele 79 puncte de revizuire, care au vizat jumătate din textele Legii fundamentale, au avut ca obiectiv central asigurarea temeiului constituțional pentru integrarea în Uniunea Europeană și aderarea la N.A.T.O.

Constituția are o poziție supraordonată față de celelalte legi, poziție determinată de conținut, de forma de adoptare și de puterea juridică. Ea este parte integrantă a dreptului și izvorul principal al acestuia, stabilind principiile fundamentale pentru întregul drept. Toate celelalte ramuri de drept își găsesc punctul de plecare la nivelul celor mai înalte principii și numai în prevederile constituției. Normele acestor ramuri de drept trebuie să fie conforme cu litera și spiritul constituției.

Supremația constituției beneficiază atât de garanțiile specifice întregului drept, care fac ca sistemul normativ să se aplice și să fie respectat, cât și de unele garanții juridice specifice. Aceste garanții sunt: controlul general al aplicării constituției, controlul constituționalitătii legilor, îndatorirea fundamentală de a respecta constituția.

Controlul general al aplicării constituției este rezultatul faptului că întreaga activitatea statală este organizată prin constituție. Constituția stabilește formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului și competența acestora. Exercitarea puterii de către popor implică o diviziune a competențelor și o autonomie a organelor de stat. Toate organele statului trebuie să-și desfășoare activitatea în conformitate și în limitele stabilite prin constituție. Pentru ca acest lucru să fie realizabil constituția organizează un sistem complex și eficient de control al aplicării ei.

Controlul constituționalității legilor este activitatea organizată de verificare a conformității legii cu constituția și cuprinde regulile privitoare la organele competente să facă această verificare, procedura de urmat și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

Îndatorirea fundamentală de a respecta constituția asigură ca prevederile constituționale să fie aplicate și respectate de către cetățeni. Izvorul acestei obligații fundamentale se găsește în chiar conținutul și poziția constituției, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituționale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale și culturale a societății.

În ceea ce privește actele supuse controlului de constituționalitate, prevăzute de Legea fundamentală acestea sunt: legile adoptate de Parlament, atât înainte de promulgare, cât și cele intrate în vigoare; regulamentele celor două Camere legislative, ordonanțele Guvernului, inițiativele de revizuire a Constituției, indiferent de inițiator și inițiativele legislative prezentate de cetățeni.

În prezenta lucrare voi analiza controlul constituționalității legii, structurând astfel lucrarea pe patru capitole în care o să evidențiez modul de examinare al constituționalității legilor și totodată atribuțiile Curții Constituționale.

CAPITOLUL I

CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR

Una din problemele cele mai importante, cu profunde implicații teoretice și practice, referitoare la supremația constituției este controlul constituționalității legilor. Asigurarea supremației constituției nu poate și nu trebuie să rămână un simplu deziderat exprimat sub forma unui principiu al ordinii constituționale, ci este necesară existența unui sistem de garanții, în măsură să permită ca într-adevăr constituția să se manifeste ca actul normativ cu forță juridică supremă, în acest sistem de garanții trebuie să existe și un sistem de sancțiuni aplicabile în cazurile în care constituția este încălcată.

Existența sancțiunilor pentru încălcările constituției este de majoră importanță căci acestea, alături de alte elemente, bineînțeles, dau dispozițiilor constituționale caracterul de norme juridice. Fără a relua întreaga problematică a sancțiunilor în dreptul constituțional trebuie să observăm că unii juriști au negat caracterul normativ al dreptului constituțional pe considerentul că acesta nu ar conține sancțiuni care să dea eficiență normelor sale, argumentându-se prin exemple din practica unor state unde, deși șefi de state au încălcat dispoziții constituționale, ei nu au fost sancționați. Or, controlul constituționalității legilor este tocmai un argument împotriva unei asemenea susțineri, căci el este un exemplu grăitor de existența evidentă a sancțiunilor în dreptul constituțional.

Secțiunea 1

Noțiunea controlului constituționalității legilor

1.1. Definiția controlului constituționalității legilor

Prima chestiune care trebuie să rețină atenția celui care cercetează instituția controlului constituționalității legii este noțiunea de control al constituționalității legilor. În această ordine de idei trebuie să observăm că doctrina juridică este, în principiu, de acord cu includerea principiului constituționalității legilor în principiul legalității, ca parte componentă a acestuia din urmă. Fără a intra în analiza conținutului legalității ca principiu fundamental de organizare și funcționare a sistemului organizării politice, trebuie să arătăm că acesta presupune ca elaborarea actelor normative să se facă de organele competente, după procedura prestabilită, cu respectarea dispozițiilor din actele normative emise de organele statului care, indiferent de categoria din care fac parte, ocupă o poziție superioară celor emitente în sistemul statal respectiv.

Este în mare măsură admis că principiul legalității, ca principiu fundamental de organizare și funcționare a sistemului organelor statului, implică respectarea tuturor actelor normative. Față de această situație și legea ordinară trebuie să fie conformă constituției, pentru a îndeplini condiția de legalitate.

Constituționalitatea legii nu înseamnă în fond altceva decât cerința de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea normelor constituționale, atât în spiritul cât și în litera lor.

Controlul constituționalității legilor este activitatea organizată de verificare a conformității legii cu constituția, iar ca instituție a dreptului constituțional cuprinde regulile privitoare la autoritățile competente a face această verificare, procedura de urmat și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

1.2. Obiectul controlului constituționalității legilor

Am văzut că instituția controlului constituționalității legilor se fundamentează pe principiul legalității, fiind o adevărată cerință de „legalitate a legii", în sensul că legea trebuie să respecte normele constituționale, atât în spiritul cât și în litera lor. In doctrină s-a pus însă întrebarea de a ști dacă numai legea, în sensul sau restrâns de act juridic emis de Parlament, poate constitui obiect al controlului de constituționalitate, sau și alte acte normative (inclusiv cele provenind de la autorități administrative) ar putea fi
supuse acestei forme de control.

De principiu, controlul constituționalității legilor privește numai legea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forță juridică egală cu a legii. Sunt acte normative cu forță juridică egală cu a legii acele acte juridice care, deși sunt emise de alte autorități decât parlamentul, intervin și reglementează relații sociale de domeniul legii și pot modifica, suspenda sau abroga o lege.

Asemenea acte sunt rezultatul fenomenului de delegare legislativă, se regăsesc în mai toate sistemele constituționale, cel mai adesea sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanțe. Celelalte acte normative, provenind de la autoritățile executive, sunt emise în executarea legilor și nu pot fi supuse aceluiași regim juridic ca și legile.

Actele administrative nu pot conține reglementări primare (reglementări cu caracter independent), iar controlul legalității lor (și implicit al constituționalității) se realizează prin mijloace obișnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ. Cât privește actele organelor judecătorești, regimul lor juridic este iarăși diferit, problema controlului constituționalității lor nepunându-se în aceiași termeni ca și pentru actele normative legislative sau de executare. Organele judecătorești nu emit norme juridice; de principiu, ele doar aplică legea, iar controlul legalității (și implicit al constituționalității) actelor juridice emise de aceste autorități se efectuează în cadrul controlului judiciar, care le este specific.

Spunem că de principiu controlul constituționalității privește numai legea sau actele normative cu forță juridică egală cu a legii deoarece unele constituții prevăd că și alte acte normative, cu forță juridică mai mică decât a legii, pot fi supuse acestui control. Se poate cita în acest sens, art. 53 din Constituția noastră din anul 1965, conform căruia erau supuse controlului constituționalității și hotărârile Consiliului de Miniștri, în alte sisteme juridice și hotărârile organelor judecătorești pot fi verificate pe calea unui control de constituționalitate (controlul de amparo în cadrul sistemului juridic spaniol).

Practica existentă în unele state a adus în discuție și o a doua problemă referitoare la obiectul controlului de constituționalitate, anume aceea de a ști dacă și proiectele de legi pot fi astfel verificate. Trebuie precizat aici că această problemă cunoaște soluții diferite, în funcție de prevederile concrete ale diverselor constituții, unele prevăzând și controlul constituționalității proiectelor de legi.

Urmează să observăm însă că acesta nu este un control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit și obligația de verificare a constituționalității lor. Desemnarea unui organism special pentru verificarea constituționalității proiectelor de legi este o măsură de siguranță în plus, ea poate fi imaginată ca un aviz special în procesul elaborării legii, dar aceasta au poate duce la alte concluzii decât cele exprimate mai sus.

1.3. Funcțiile controlului constituționalității legilor

Controlul constituționalității legilor este rezultatul unor realități statale și juridice, dar în același timp el este și garanția unor structuri și principii constituționale. Funcțiile acestui control sunt azi incontestabile, prin ele urmărindu-se, în principal, garantarea supremației constituției. Aplicarea directă a normelor constituționale la relațiile sociale necesită existența unui mecanism regulator, prin care să fie asigurată efectivitatea acestor norme și trăsătura lor specifică de a avea forță juridică supremă. Această supremație implică si garantarea separației/echilibrului puterilor în stat, precum și protecția drepturilor fundamentale ale omului.

Controlul constituționalității legilor apare ca o garanție pentru pacificarea vieții politice și autentificarea schimbărilor și alternanțelor politice. Mai mult, el permite exprimarea eficientă a opoziției parlamentare, căci dacă adoptarea sau modificarea unei Constituții se poate realiza cu votul a cel puțin două treimi dintre parlamentari (majoritate greu de realizat fără concursul opoziției), adoptarea și modificarea unei legi presupun un cvorum și o majoritate de adoptare mai mici. In această din urmă situație opoziția poate să se exprime și prin dreptul (pe care îl are consacrat în legea fundamentală) de a cere unor autorități competente să se pronunțe cu privire la constituționalitatea legilor astfel adoptate. Iar practica justiției constituționale evidențiază că nu de puține ori apelul opoziției și-a găsit o rezolvare favorabilă.

Secțiunea 2

Apariția controlului constituționalității legilor

2.1. Cauzele apariției controlului constituționalității legilor

Oricât de evidentă ar fi utilitatea controlului constituționalității legilor, ea nu este însă suficientă, în sine, pentru a justifica apariția sa și extrem de larga răspândire pe care instituția o cunoaște în zilele noastre. Trebuie deci analizate cauzele care determină ca legile ordinare să încalce prevederile constituției.

Această problemă trebuie discutată, deoarece față de situația că în unele sisteme constituționale legea și constituția sunt adoptate de același organ de stat (Parlamentul), apariția unor neconcordanțe între constituție și lege pare, la prima vedere, imposibilă. Mai mult, față de exigențele constituționale ale guvernării într-un stat de drept, înlăturarea
unor dispoziții fundamentale prin legi este contrară unui asemenea guvernământ.

Cu toate acestea, practica statelor a învederat posibilitatea existenței acestor neconcordanțe, iar existența instituției controlului constituționalității legilor este chiar dovada incontestabilă.

Cauzele apariției unor neconcordanțe între legea ordinară și cea fundamentală trebuie căutate în contradicțiile sociale, în raporturile dintre forțele sociale, în afara acestora au existat și pot exista oriunde puternice contradicții între anumite grupuri care formează guvernanții, pot chiar exista mai multe centre de putere în cadrul unui stat.

Atunci când la putere decisiv era sau este un grup de interese opus celui care a votat constituția, s-a urmărit sau se poate urmări adoptarea unor legi care să-i aducă acestuia anumite beneficii.

De multe ori aceste legi contravin intereselor – manifestate în textele constituționale – grupului care a fost la putere (sau mai influent) în momentul adoptării constituției.

Unele neconcordanțe dintre constituție și legile ordinare se datorează și rigidității exagerate a unor constituții. Neputând fi modificate perioade lungi, constituțiile nu mai sunt în acord cu unele interese care apar pe parcurs, interese ce se exprimă prin legile ce se adoptă și care, astfel, sfârșesc prin a fi în contradicție cu legea fundamentală.

În fine, anumite neconcordanțe se datorează, în principiu, neobservații regulilor de tehnică legislativă. Este posibil ca uneori nu conținutul normativ al legii să fie în contradicție cu legea fundamentală, ci procedura adoptării acesteia să nu fi respectat prevederile constituționale.

Controlul constituționalității legilor se justifică, de asemenea, în statele federative prin exigența de a se realiza o bună armonizare a intereselor generale ale federației cu interesele specifice, concrete, ale statelor membre. Astfel, pot fi supuse controlului de constituționalitate la nivel federal atât legile adoptate de statele membre ale federației, cât și legile statului federal.

2.2. Evoluție istorică și controverse teoretice

Instituția controlului constituționalității legilor a apărut la un interval de timp destul de scurt după apariția fenomenului constituție, înscriindu-se în cadrul mai larg al dezvoltării și aprofundării curentului de gândire al constituționalismului.

Din perspectivă istorică, o importanță aparte prezintă controlul judecătoresc instaurat în Statele Unite ale Americii încă la începutul secolului al XIX-lea, deși Constituția S.U.A. nu dă dreptul Curții Supreme de a se pronunța asupra constituționalității legilor. Curtea Supremă a Statelor Unite și-a arogat abuziv dreptul de a decide asupra constituționalității legilor, prin una din cele mai îndrăznețe decizii pe care le-a dat vreodată și anume prin decizia Marbury versus Madison din 1803.

Trebuie precizat aici însă și faptul că instaurarea controlului judecătoresc în Statele Unite a fost înlesnită de forma federală a statului, de unele tradiții din organizarea coloniilor (posibilitatea de a ataca înaintea Consiliului privat al Regelui legile coloniale depășind limitele prevăzute prin Charte), precum și de ideea, existentă în mentalitatea politică, a unei subordonări efective a legii față de constituție și a posibilității concrete de a impune o formă de control chiar și legislatorului.

Speța este relativ simplă, ea pornind de la schimbarea puterii politice atât în Congresul SUA cât și cu privire la Președintele statului, în urma alegerilor din 1800, fapt urmat de o perioadă de tranziție a puterii, în care Președintele învins a mai realizat în ultimele zile ale mandatului său unele numiri în funcții, între altele și numiri în funcții de judecător la nivelul statelor federale. Unele dintre aceste acte de numire nu au putut ajunge la timp la autoritățile și persoanele interesate, astfel încât, noul Președinte al SUA a realizat si el numiri, ale altor persoane, în aceleași funcții.

Știind că a fost numit în funcția de judecător de pace, dar neprimind actul oficial de învestitură, A.W.Marbury, judecător numit de Președintele învins în alegeri, a intentat un recurs în fața Curții Supreme de Justiție a SUA, invocând unele dispoziții ale legii de organizare judecătorească prin care se permite acestei autorități judecătorești să solicite autorităților executive să aducă la îndeplinire anumite obligații (injoncțiune). John Marshall, președintele Curții Supreme de Justiție de la acea dată, numit în această funcție de Președintele SUA ieșit câștigător în alegeri, a redactat o opinie concurentă (opinie personală a unui judecător care aduce argumente juridice în sprijinul soluției judecătorești la care a ajuns și majoritatea judecătorilor din completul de judecată) care a fundamentat apariția controlului constituționalității legilor exercitat pe cale judecătorească.

Astfel, recunoscând dreptul lui Marbury de a se adresa Curții Supreme de Justiție, John Marshall constată însă că instanța supremă nu poate adresa executivului injoncțiunea solicitată, pentru că dispozițiile legii de organizare judecătorească pe care se bazează această competență sunt contrare Constituției SUA.

Prin această soluție solomonică John Marshall nu aducea atingere nici puterii politice învinse în alegeri, căci părea că recunoaște, implicit, numirile în funcții realizate de anteriorul Președinte al SUA, dar nici nu făcea posibile consecințele juridice ale exercitării acestei puteri în ultimele sale zile de mandat. Raționamentul juridic urmat a permis însă fundamentarea controlului de constituționalitate și a făcut posibilă acceptarea sa unanimă, chiar și de către cei care inițial ar fi negat competența judecătorilor de a verifica regularitatea constituțională a legilor. Acest raționament se baza pe următorul silogism:

constituția este legea fundamentală a oricărui stat, ce cuprinde norme juridice supreme față de toate celelalte norme juridice,

legea de organizarea judecătorească este contrară Constituției,

prin urmare, legea trebuie invalidată ca neconstituțională, pentru a
se respecta și garanta supremația legii fundamentale.

Concluzia exprimată în finalul demonstrației sale este elocventă și rămâne valabilă și astăzi: „Limbajul Constituției SUA confirmă și întărește principiul considerat esențial pentru orice Constituție scrisă, anume acela că o lege contrară Constituției este nulă și că tribunalele, ca și toate celelalte puteri în stat sunt ținute de un astfel de instrument".

Controlul constituționalității legilor realizat de organele judecătorești a fost greu acceptat pe continentul european. Cu toate acestea, doctrina de drept comparat a consemnat ca „o anterioritate românească" (G. Conac, RDP nr. 1/2001) realitatea că în 1911-1912 mai întâi Tribunalul de Ilfov și apoi înalta Curte de Casațiune și Justiție și-au arogat dreptul de a verifica regularitatea constituțională a legilor în celebra „afacere a tramvaielor din București". În absența unei dispoziții exprese a legii fundamentale cu privire la această competență, dar pe baza raționamentelor juridice și a principiilor dreptului constituțional, judecătorii acestor două instanțe au ajuns la concluzii similare cu cele ale colegilor lor americani.

Speța are și de data aceasta un context istoric și politic bine precizat. Printr-o lege specială, adoptată în 1909, municipalității bucureștene i se permitea crearea unei Societăți a tramvaielor, dotată cu statute redactate de municipalitate și aprobate de Consiliul de Miniștri. Schimbarea majorității politice la nivelul țării și al municipalității conduce la repunerea în discuție a proiectului de transport public și face ca în decembrie 1911 să fie adoptată o lege pretins interpretativă, prin care se aduc importante modificări statutelor deja adoptate, practic ajungându-se la redactarea unora complet noi. în plus, legea de modificare fiind intenționat declarată drept interpretativă, rezulta că efectele sale ar fi trebuit să se producă de la momentul adoptării legii interpretate, adică de la data adoptării statutelor Societății de tramvaie București în 1909. Confruntată cu grave dificultăți, Societatea de tramvaie nu a ezitat să ceară Tribunalului de Ilfov declararea legii pretins interpretative ca neconstituțională.

Decizia Tribunalului, confirmată ulterior si printr-o decizie a înaltei Curți de Casațiune și Justiție, face o frumoasă pledoarie de drept constituțional. Astfel, în esență, instanțele au declarat că din momentul în care o constituție distinge între legile ordinare și cele constituționale, ea plasează legile constituționale deasupra celor ordinare în ierarhia normelor.

De vreme ce constituția stabilește că tribunalele sunt independente, ea le recunoaște acestora puterea și datoria de a nu aplica legi care ar fi contrare unei prevederi constituționale. Judecătorul având ca principală misiune aceea de a soluționa conflictele de lege, el trebuie întotdeauna să facă să prevaleze legea cu forță juridică mai mare, în dauna celei cu forță juridică mai mică, cu atât mai mult în situația în care legea cu forță juridică mai mică o încalcă pe cea care îi este superioară. Constituția nefiind enumerarea unor vagi precepte, ci veritabilă normă juridică cu vocația aplicării directe, judecătorul nu și-a depășit competența obișnuită atunci când a soluționat un conflict între două legi, din care una constituțională și alta cu forță juridică mai mică.

Se observă din cele expuse anterior că apariția controlului constituționalității legilor este legată de exercitarea acestui control de către organele judecătorești. Totuși, practica din diverse state si mai ales doctrina au criticat deseori această modalitate de realizare a controlului de constituționalitate, numeroși fiind autorii care consideră că dezvoltarea începând cu 1919 în Cehoslovacia și 1920 în Austria a unei alte modalități de efectuare a controlului (denumită și modelul european de justiție constituțională) a fost tocmai o reacție la neajunsurile pe care le prezintă acest tip de control. Justificat teoreticește sau nu, pe tot parcursul secolului XIX controlul judecătorilor asupra constituționalității legilor s-a impus în mai multe state.

Dreptul judecătorilor de a controla conformitatea legilor cu constituția a fost argumentat în mai multe modalități. Un prim considerent a pornit de la menirea judecătorilor, aceea de a interpreta și aplica legile și de a aplica sancțiuni în cazul încălcării legilor. Față de această situație s-a considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpreta legile și în raporturile acestora cu constituția și pot aplica sancțiuni, căci lipsa sancțiunilor în cazul încălcării constituției ar putea duce la negarea existenței dreptului constituțional.

De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformității legii cu constituția s-a justificat prin teoria separației puterilor în stat, care implică o anumită „colaborare a puterilor" în vederea realizării scopurilor pe care și le propune puterea statală, în această ordine de idei s-a considerat că cele trei puteri se echilibrează și se controlează reciproc, că ele nu se află într-o stare de totală independență una față de cealaltă și că numai această colaborare și acest control reciproc asigură „legala și buna lor funcționare". Astfel, puterea judecătorească poate și trebuie să controleze puterea legiuitoare și puterea executivă, iar la rândul ei și puterea executivă poate controla celelalte puteri. Esențial în această susținere este faptul că puterii judecătorești îi revine importanta misiune de a fi „regulatorul bunei funcționări a principiului separației puterilor".

Un alt argument pleacă de la necesitatea verificării dacă legiuitorul a acționat în limitele competenței sale constituționale. Se consideră că judecătorul, prin formația sa și obiceiurile sale, va judeca în mod imparțial. De asemenea, în acest fel se asigură ajungerea la o soluție bună și echitabilă, deoarece procedura judiciară implică publicitatea și contradictorialitatea dezbaterilor, precum și obligația de motivare a sentințelor.

Nu au lipsit și nu lipsesc în doctrina juridică nici argumente împotriva dreptului judecătorilor de a decide cât privește constituționalitatea legilor.

Un prim argument se bazează tot pe teoria separației puterilor, dar pe o interpretare oarecum rigidă. In această concepție separația puterilor înseamnă o independență absolută a puterilor, iar acordarea dreptului judecătorilor de a controla actele puterii legiuitoare ar fi o eludare a principiului separației puterilor.

Într-o altă opinie se arată că există interese pentru care statul trebuie să fie singur judecător și este delicat a remite aprecierea lor unei autorități care nu are responsabilitatea guvernării. Apoi, se adaugă în această opinie, dreptul recunoscut judecătorului de a controla activitatea legiuitorului face din acesta o autoritate politică, or, nimic nu este mai grav decât existența autorităților oficioase.

Indiferent de argumentele aduse de doctrină în susținerea uneia sau alteia din poziții, cert este faptul că astăzi, în lume, există mai multe modalități prin care se exercită controlul constituționalității legilor.

Secțiunea 3

Clasificarea controlului constituționalității legilor

3.1. Criteriul înscrierii în constituție

Utilitatea controlului constituționalității legilor explică extinderea sa în lume, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cu toate acestea, mai există și astăzi state ale căror constituții nu prevăd un asemenea control, în funcție de consacrarea sa în legea fundamentală, controlul constituționalității legilor a fost clasificat de doctrină în control explicit și control implicit.

Suntem în fața unui control explicit atunci când în mod expres constituția îl prevede, în această situație, constituția poate numai să înscrie în mod expres obligația verificării constituționalității legilor sau poate, pe lângă aceasta, să indice și organul competent și eventual procedura de urmat. Cu titlu de exemplu pentru controlul explicit prevăzut în legea fundamentală putem cita Constituția Germaniei, a Italiei, a Spaniei, a Portugaliei, a Belgiei, a Poloniei, a României. Suntem în prezența unui control implicit atunci când constituția nu-1 prevede în mod expres, dar el există implicit, ca urmare a principiului legalității. Firesc, atunci când se verifică îndeplinirea condiției de legalitate se verifică și constituționalitatea legii. Ca exemple pentru controlul implicit al constituționalității legilor pot fi aduse cazul SUA sau controlul existent în dreptul românesc în perioadele 1912-1923 și 1944-1965.

3.2. Criteriul organului competent să efectueze controlul

Un alt criteriu de clasificare a controlului constituționalității legilor este și cel al autorității statale învestite cu această competență, în funcție de acest criteriu au fost stabilite chiar mai multe clasificări.

Într-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publică, controlul politic și controlul judecătoresc. Controlul prin opinia publică este controlul elementar, cuprinde reacția opiniei publice la violarea constituției. Această formă de control și-a găsit fundamentul în Constituția franceză din 1793 care arăta că în caz de violare a drepturilor poporului din partea guvernanților „insurecția este pentru popor și pentru fiecare parte din popor cel mai scump drept și cea mai indispensabilă dintre datorii" și că revolta individuală si colectivă devine sancțiunea legitimă a ilegalității si a fortiori a eventualelor acte neconstituționale, în ce privește această formă de control, doctrinarii o consideră primitivă, deoarece se apelează la violență, în această opinie se consideră că cel mai eficient și, mai ales, cel mai conform cu natura lucrurilor este controlul constituționalităților legilor exercitat prin judecători. Cât despre controlul politic, acesta este realizat de autoritățile constituite ale statului (mai ales de adunările legiuitoare sau organele interne ale acestora), altele decât cele judecătorești.

Într-o a doua opinie, controlul constituționalității legilor ar cunoaște trei forme și anume: controlul parlamentar, controlul politic și controlul jurisdicțional. în această opinie, controlul politic este exercitat de un organ cu caracter politico-statal și care funcționează independent și în afara parlamentului. Controlul jurisdicțional se realizează sau prin instanțele ordinare sau prin jurisdicțiile speciale. într-o a treia opinie, se consideră că cea mai potrivită clasificare a controlului constituționalității legilor, în raport cu organele care îl exercită, cea mai conformă cu exigențele științifice, este aceea care distinge între controlul exercitat de adunările legiuitoare și cel exercitat de organe din afara lor, care, prin aceea că pot lipsi de efecte votul acestor adunări, apar ca fiindu-le supraordonate; în cadrul organelor supraordonate adunărilor legiuitoare se face distincție între organele politice, cele judecătorești și cele politico-jurisdicționale.

Doctrina din dreptul comparat prezintă ca exemplu tipic de organ politico-jurisdicțional Consiliul Constituțional francez. Acesta este alcătuit, pe de o parte din foștii președinți (în viață) ai Franței și, pe de altă parte, din nouă membri desemnați pentru un unic mandat de nouă ani. Membrii Consiliului Constituțional sunt desemnați astfel: trei de către Președintele republicii, trei de către președintele Adunării naționale și trei de către președintele Senatului. Președintele Consiliului constituțional este numit prin decizie a Președintelui republicii. Există regula că funcția de membru al Consiliului Constituțional este incompatibilă cu cele de membru al guvernului, al parlamentului sau al Consiliului Economic si Social. Trebuie precizat aici că în competența acestui consiliu intră și alte atribuții în afara controlului constituționalității legilor.

În sfârșit, într-o a patra opinie, în funcție de organul competent, controlul constituționalității legilor cunoaște două forme: controlul politic și controlul judecătoresc. Această clasificare are avantajul de a evoca și procedura diferită după care se realizează controlul și permite o abordare sistematică a instituției analizate.

În cadrul acestei clasificări, prin control politic se înțelege atât controlul exercitat de către organele legiuitoare, cât și cel exercitat de organe de stat, altele decât cele legiuitoare, fie că li s-a încredințat alături de menirea lor de bază și această sarcină, fie că sunt special înființate în acest scop.

În ce privește controlul constituționalității legilor printr-un organ politic, se observă că la început a apărut ideea creării unui organ politic însărcinat cu acest control, de tipul senatului conservator prevăzut prin Constituția franceză din 1799 sau cel consacrat prin Constituția franceză din 14 ianuarie 1832. Apoi s-a prevăzut și dreptul organelor legiuitoare. Astfel, în țara noastră, Statutul lui Cuza stabilea în art. 12 că Statutul și legile constituționale sunt puse sub ocrotirea corpului ponderator. De asemenea, art. 43 pct. 15 al Constituției din anul 1965 stabilea că „Numai Marea Adunare Națională hotărăște asupra constituționalității legilor".

În ce privește dreptul adunării legiuitoare de a verifica constituționalitatea legilor, unii îl consideră un control autentic și în același timp un autocontrol, căci Parlamentul fiind acela care uneori votează și constituția este cel mai în măsură să aprecieze concordanța dintre legea și constituția pe care le-a adoptat. Alții consideră că acest control al Parlamentului nu ar prezenta nici un fel de garanție, căci deși există sancțiunea nerealegerii parlamentarilor, aceasta este o sancțiune îndepărtată, greu de realizat în practică. Trebuie adăugat că, deși Parlamentul este structura fundamentală a democrației constituționale, este exagerat să i să ceară să-și recunoască o greșeală în elaborarea unei legi; ca atare, credibilitatea unui asemenea control este discutabilă. Mai mult, ar însemna ca Parlamentul să fie judecător în propria cauză, lucru contrar ideii de justiție în general și în particular celei de justiție constituțională.

Astăzi în lume controlul constituționalității legilor printr-un organ politic și mai ales prin parlamente se realizează mai rar.

Controlul zis jurisdicțional poate fi exercitat fie de organe, altele decât cele judecătorești, care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească, fie de către organele judecătorești propriu-zise. Interes deosebit a prezentat și prezintă controlul judecătoresc al constituționalității legilor. Controversat, cât privește fundamentarea sa științifică, controlul judecătoresc al constituționalității legilor s-a impus în practica multor state, astăzi exercitându-se sau în temeiul unor dispoziții legale clare, sau pur și simplu în temeiul dreptului pe care organele judecătorești singure și 1-au arogat. Precum am arătat anterior, dreptul judecătorilor de a decide asupra constituționalității legilor a fost viu contestat și greu de admis inițial de doctrina juridică.

Chiar și cei care susțineau posibilitatea controlului judecătoresc al constituționalității legilor admiteau că acesta presupune îndeplinirea a două condiții prealabile: existența unei diferențieri precise între legile fundamentale și cele ordinare și o constituție scrisă, de tip rigid.

3.3. Criteriul temporal

În funcție de momentul în care se efectuează, controlul constituționalității legilor se clasifică în control anterior adoptării legilor și control posterior adoptării lor. Controlul anterior adoptării legilor, denumit și control prealabil, preventiv sau a priori, se exercită în faza de proiect a legii. Cu privire la acest control trebuie să observăm că el nu este un veritabil control al constituționalității, căci atât timp cât legea nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătățit chiar de inițiator sau poate fi abandonat. Mai mult Parlamentul poate fi învestit cu dreptul de a decide chiar el, în ultimă instanță, asupra constituționalității textului în discuție. Acest control este mai mult o garanție de legalitate și deci și de constituționalitate.

Controlul posterior adoptării legilor, denumit și ulterior sau a posteriori, se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forță juridică egală cu a legii, în această situație, în cadrul controlului explicit, de regulă, se prevăd organele de stat care pot sesiza neconstituționalitatea, organele de stat care pot decide cu privire la constituționalitate, procedura de urmat și sancțiunile. Acesta este veritabilul control al constituționalității legilor.

3.4. Criteriul procedurii de realizarea controlului

În sfârșit, un alt criteriu utilizat de doctrină pentru a clasifica controlul constituționalității legilor este și acela al modalității prin care se inițiază acest control. De regulă se folosesc două procedee și anume: controlul pe calea acțiunii și controlul pe cale de excepție, în ce privește controlul pe calea acțiunii este considerat a fi un procedeu ofensiv, care permite atacarea unei legi în fața unei instanțe determinate, căreia i se cere să examineze validitatea constituțională a unui act juridic și, eventual, să pronunțe anularea lui dacă a fost găsit neconstituțional.

Doctrina consideră însă că acest procedeu ridică unele dificultăți, mai ales în ceea ce privește organizarea instanței care ar trebui să se opună autorității legiuitoare. El este apreciat în sensul că „n-a dat în practică rezultate prea fericite și, în general, doctrina îl consideră ineficient". Controlul constituționalității pe cale de excepție este considerat un procedeu defensiv, când pentru a ataca trebuie să aștepți ca legea să ți se aplice.

3.5. Criteriul sistemic

În doctrină s-a afirmat că ar exista două modele de justiție constituțională, anume modelul american și modelul european. Prin justiție constituțională se înțelege ansamblul instituțiilor și procedurilor prin care se asigură supremația constituției; justiția constituțională este garanția jurisdicțională a legii fundamentale.

Modelul american de justiție constituțională presupune realizarea controlului constituționalității legilor de către tribunalele obișnuite (toate instanțele judecătorești dintr-un stat), un control posterior, efectuat pe cale de excepție și care se finalizează prin hotărâri judecătorești care au caracter obligatoriu numai pentru părțile care au participat la respectivul proces (autoritate relativă de lucru judecat).

Modelul european atribuie controlul constituționalității legilor unor autorități special abilitate, denumite tribunale sau curți constituționale, iar acesta se poate realiza, în egală măsură și pe cale de acțiune și pe cale de excepție, poate opera fie anterior, fie ulterior intrării în vigoare a legii și se finalizează prin decizii care beneficiază de autoritate absolută de lucru judecat.

Așa cum scria Maurice Duverger, sistemul unui tribunal special însărcinat să controleze constituționalitatea pare preferabil celui al controlului prin judecători ordinari, căci el permite alegerea unor judecători mai bine adaptați funcției lor. Astăzi în multe state precum Austria, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Ungaria, Polonia, România există un control de tip „european" al constituționalității legilor, în vreme ce modelul „american" este ilustrat de state precum SUA, Grecia, Suedia, Norvegia, Mexic.

Secțiunea 4

Constituționalizarea dreptului

Principalul efect al supremației Constituției și al existenței controlului constituționalității legilor realizat de către o autoritate jurisdicțională îl constituie Constituționalizarea dreptului. Acesta este un fenomen juridic complex, ce afectează în ansamblul său un sistem juridic, prin interacțiunea care se stabilește între normele juridice ale legii fundamentale și celelalte norme juridice, de rang inferior constituției.

Simpla existență a unei legi fundamentale nu este suficientă pentru a caracteriza acest fenomen, după cum nici supremația constituției sau doar existența controlului de constituționalitate nu pot fi identificate cu Constituționalizarea dreptului. Toate acestea sunt doar premise necesare pentru demararea procesului de constituționalizare a ramurilor unui sistem normativ.

Constituționalizarea dreptului se definește ca un proces general, ce presupune o anumită durată de timp, început o dată cu adoptarea constituției și continuat în special sub controlul jurisdicției constituționale special creată chiar de legea fundamentală pentru garantarea supremației sale, proces care afectează treptat toate ramurile sistemului juridic. Ea constă în interpretarea progresivă a normelor din constituție și a celor de rang inferior constituției și se manifestă prin existența a două fenomene: unul ascendent, de sporire cantitativă a normelor constituționale și altul descendent, de aprofundare a acestor norme.

Multiplicarea normelor constituționale se realizează în primul rând prin colectarea de către legea fundamentală a normelor și principiilor specifice altor norme de drept cărora le acordă valoare constituțională.

Spre exemplu, Constituția României a ridicat la rang constituțional principiul neretroactivității legii, prezumția de nevinovăție, sau buna-credință în exercitarea drepturilor și libertăților, norme și principii care existau în sistemul juridic românesc doar la nivelul ramurilor de drept în care erau consacrate și nu aveau forță juridică constituțională, în al doilea rând, multiplicarea normelor constituționale se realizează prin interpretarea textelor Constituției de către jurisdicția constituțională, care poate deduce din dispozițiile exprese ale Constituției noi principii cu valoare constituțională. Spre exemplu, dreptul la replică a fost dedus ca un nou drept fundamental de către Curtea Constituțională a României prin interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale care se referă la libera exprimare și la dreptul la informare al cetățenilor.

Invers, difuzarea normelor constituționale în ansamblul sistemului j u- ridic se concretizează în impregnarea ramurilor de drept cu norme constituționale direct aplicabile, care țin seama de specificitatea domeniului la care sunt aplicate, dar care tind să impună standarde cu o forță juridică mai mare. Regulile constituționale sunt direct aplicabile atât de către autoritățile statului, legislative, administrative și judecătorești, cât și de către particulari în raporturile juridice dintre aceștia. Constituția, ca lege fundamentală a statului, este direct aplicabilă. Atunci când constituantul a dorit ca anumite norme constituționale să fie aplicate în condițiile legii, a precizat acest lucru în mod expres. De altfel, chiar controlul de constituționalitate exercitat de o autoritate jurisdicțională reprezintă o consecință a caracterului de directă aplicabilitate al constituției, difuzarea normelor constituționale fiind facilitată în bună măsură și de caracterul obligatoriu al deciziilor jurisdicției constituționale.

Constituționalizarea dreptului nu presupune cu necesitate dar poate fi sprijinită de existența unor condiții favorabile. Practica diferitelor state a dovedit că procesul de constituționalizare a dreptului este mult accelerat în domeniul drepturilor fundamentale, unde aplicabilitatea directă a normelor constituționale este mai ușor de perceput. De asemenea, accesul direct al cetățenilor la jurisdicția constituțională reprezintă un catalizator al procesului de constituționalizare, chiar dacă nu constituie în sine o condiție absolut necesară pentru ca el să se manifeste.

Ca o consecință directă a constituționalizării, transformarea dreptului sub influența legii fundamentale se traduce prin deducerea unor noi norme juridice pe baza celor deja existente, prin anularea normelor juridice contrare constituției si prin interpretarea și aplicarea normelor juridice astfel încât ele să fie conforme cu cele cuprinse în legea fundamentală, în această transformare a întregului sistem juridic sunt implicate atât autoritățile statale, legislative si judecătorești, cât și autoritățile care înfăptuiesc justiția constituțională.

CAPITOLUL II

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Secțiunea 1

Controlul constituționalității legilor în România

1.1. Sediul materiei

În România, controlul constituționalității își găsește reglementarea în art. 142-147 din Constituție, precum și în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificări, în dezvoltarea dispozițiilor constituționale și legale, Curtea Constituțională și-a adoptat Regulamentul de organizare și funcționare. Dispoziții privind competența Curții Constituționale mai sunt și în alte legi, ca de exemplu în Legea pentru alegerea Președintelui României.

1.2. Caracterizarea Curții Constituționale

Constituția României încredințează controlul constituționalității unei autorități publice denumite Curtea Constituțională. Aceasta este formată din 9 judecători numiți pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaților, trei de către Senat, trei de către Președintele României. Președintele Curții Constituționale este ales, dintre judecătorii Curții, de către aceștia, prin vot secret, pentru o durată de 3 ani.

Membrii Curții Constituționale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o treime, procedeu ce permite îmbinarea experienței și continuității cu noile tendințe.

Condițiile constituționale pentru a putea candida la funcția de judecător al Curții Constituționale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; înaltă competență profesională; o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul superior juridic, în activitatea lor judecătorii sunt independenți și sunt inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor. De asemenea, judecătorii Curții Constituționale nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau a Președintelui României, după caz, și la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

Trebuie observat că activitatea Curții Constituționale nu privește numai controlul constituționalității legilor, ci cuprinde și alte domenii, desigur în strânsă legătură cu aplicarea și respectarea Constituției.

De aceea, având în vedere complexitatea și natura atribuțiilor Curții Constituționale, precum și procedurile potrivit cărora își realizează aceste atribuții ea poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicțională. Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a membrilor Curții Constituționale, precum și din natura unor atribuții, caracterul jurisdicțional rezultând din principiile de organizare și funcționare (independența și inamovibilitatea judecătorilor), precum și din alte atribuții și proceduri.

Caracterizarea Curții Constituționale rezultă din dispozițiile art. 142 alin. (1) din Constituție, care arată că este garantul supremației Constituției. Pentru caracterizarea Curții Constituționale sunt de asemenea interesante dispozițiile legale potrivit cărora aceasta este unica autoritate jurisdicțională constituțională din România și este independentă față de orice altă autoritate publică, iar competența sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

Secțiunea 2

Actele supuse controlului de constituționalitate

Examinând dispozițiile constituționale vom observa că intră în sfera controlului de constituționalitate următoarele acte: legile ca acte juridice ale Parlamentului; tratatele sau alte acorduri internaționale; inițiativele de revizuire a Constituției; regulamentele Parlamentului; ordonanțele guvernului; inițiativele legislative populare.

2.1. Legile

Cât privește legile se disting două situații exprimate printr-un control prealabil și printr-un control posterior.

Controlul prealabil (a priori) se exercită asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Președintele României. Curtea Constituțională poate proceda la control dar numai la sesizarea uneia dintre autoritățile publice prevăzute de către Constituție și anume: Președintele României, președinții celor două Camere, Guvernul, înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu.

Cea de a doua situație privește controlul posterior (a posteriori) al constituționalității legilor (adică legile intrate în vigoare). Acest control se realizează pe calea excepției de neconstituționalitate. în legătură cu acesta trebuie să reținem că potrivit Legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, art. 29 (3), nu pot face obiectul excepției prevederile legale constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Excepția de neconstituționalitate este un procedeu juridic ce permite accesul cetățenilor la Curtea Constituțională și această cale are o deosebită importanță.

2.2. Tratatele sau alte acorduri internaționale

Atribuție adăugată competenței Curții Constituționale prin revizuirea Constituției din 2003, verificarea constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale trebuie corelată cu prevederea art. 11 alin. (3), și ea nouă, prin care se dispune ratificarea unui tratat internațional ce ar cuprinde dispoziții contrare Constituției numai după revizuirea acesteia din urmă. Aceasta înseamnă că în cadrul procedurii de ratificare a tratatelor sau altor acorduri internaționale o etapă obligatorie este verificarea conformității acestora cu prevederile constituționale anterior aprobării acestora de către Parlament. Această verificare nu se exercită de Curtea Constituțională din oficiu, ci numai la sesizarea unor subiecte de drept limitativ enumerate de litera b) a art. 146, anume unul din președinții celor două Camere sau un număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori.

În cazul în care se constată o contrarietate între dispozițiile tratatului sau acordului internațional și cele ale legii fundamentale pentru ca ratificarea să fie posibilă este necesară mai întâi revizuirea Constituției.

2.3. Inițiativa de revizuire a Constituției

În limitele precizate prin art. 150 și art. 152 din Constituția revizuită, legile constituționale formează obiectul singurei atribuții exercitate de Curtea Constituțională din oficiu.

În legătură cu această atribuție a Curții Constituționale s-ar putea crede că este un paradox din moment ce o inițiativă de acest gen este prin ea însăși „contrară" Constituției atâta timp cât urmărește modificarea unor prevederi ale acesteia. De aceea atribuția trebuie analizată în coroborare cu textele din Constituție care privesc revizuirea legii fundamentale, Curții Constituționale revenindu-i misiunea nu de a împiedica inițiativele de modificare, ci de a se pronunța dacă ele sunt făcute cu respectarea art. 150 și, desigur, cu respectarea art. 152 unde sunt prevăzute limitele revizuirii. Ca atare, o interpretare sistematică a dispozițiilor constituționale permite o clară determinare a dimensiunilor juridice ale acestei atribuții.

2.4. Regulamentele Parlamentului

Sunt și ele supuse controlului de constituționalitate. Controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la sesizarea unuia din președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. Față de procedura de adoptare a regulamentelor Parlamentului și deci de posibilitatea sesizării Curții Constituționale, urmează să constatăm că aici suntem în prezența unui control posterior (sancționator).

2.5. Ordonanțele Guvernului

Potrivit art. 115 din Constituție, Guvernul poate emite ordonanțe. Aceste ordonanțe conțin de fapt norme cu putere de lege, instituția ca atare, fiind cunoscută în teorie și legislație ca delegare legislativă. Așa stând lucrurile, este firesc ca și ordonanțele să fie supuse controlului de constituționalitate, aceasta realizându-se însă prin procedeul excepției de neconstituționalitate.

2.6. Inițiativele legislative populare

Așa cum am explicat la procedura de elaborare a legii, inițiativă legislativă pot avea și cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot, cu respectarea desigur a unor reguli constituționale. Verificarea respectării acestor reguli constituționale în cazul inițiativei legislative populare revine Curții Constituționale.

Secțiunea 3

Alte atribuții ale Curții Constituționale

În afara controlului constituționalității unor acte normative Curții Constituționale îi revin și alte atribuții prin care este împuternicită a se pronunța asupra constituționalității unor acțiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorități publice situate la înalte nivele statale.

3.1. Atribuția de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și de confirmare a rezultatelor sufragiului

Această atribuție constituțională este detaliată prin legea privind alegerea Președintelui României, în exercitarea acestei atribuții Curtea Constituțională:

înregistrează câte un exemplar al propunerilor de candidatură; soluționează contestațiile: rezolvă contestațiile împotriva soluțiilor date de către birourile electorale de circumscripție în legătură cu împiedicarea unui partid sau a unei formațiuni politice, ori a unui candidat de a-și desfășura campania electorală; primește procesele-verbale privind rezultatele alegerilor prezidențiale și documentația respectivă și validează sau anulează aceste alegeri; publică rezultatul alegerilor prezidențiale în presă și în Monitorul Oficial; prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii Președintelui în vederea depunerii jurământului etc.

În realizarea operațiunilor electorale, dintre care am menționat pe cele mai importante, Curtea Constituțională nu este doar o autoritate de înregistrare și expediere, ci o autoritate care verifică dacă dispozițiile constituționale și legale au fost întocmai respectate.

3.2. Constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunicarea celor constatate Parlamentului și Guvernului

În anumite situații, clar stabilite prin Constituție, apare necesară asigurarea interimatului în funcția de Președinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita prerogativele de conducere. Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, această soluție provizorie care asigură continuitatea funcției, revine Curții Constituționale.

3.3. Avizarea propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României

Constituția prevede posibilitatea suspendării din funcție a Președintelui României în cazul în care acesta săvârșește fapte grave prin care încalcă prevederile constituționale, într-o asemenea situație în care decide Parlamentul se cere și avizul consultativ al Curții Constituționale.

3.4. Atribuția de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și de a confirma rezultatele acestuia

Potrivit Constituției referendumul se poate organiza în următoarele situații: la cererea Președintelui României, după consultarea Parlamentului, în probleme de interes național; pentru demiterea Președintelui României; pentru aprobarea revizuirii Constituției, într-o interpretare corectă a articolului 2 din Constituție nu pot fi excluse și alte situații de referendum. Curții Constituționale îi revine atribuția de a veghea la respectarea procedurii referendare.

3.5. Rezolvarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic

Partidele politice își găsesc reglementarea constituțională în articolele l alin. (3) care declară pluralismul politic drept valoare supremă și o garantează, în art. 8 care dezvoltând art. l alin. (3) definește scopul activității partidelor politice, în art. 40 care reglementând dreptul de asociere stabilește ce partide sunt sau pot deveni neconstituționale, precum și persoanele care nu pot face parte din partidele politice.

Potrivit art. 40 din Constituție sunt neconstituționale partidele sau organizațiile care, prin scopurile lor ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României. Constatarea neconstituționalității unui partid politic revine Curții Constituționale.

3.6. Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice

Revizuirea Constituției din cursul anului 2003 a adăugat competenței Curții Constituționale și această atribuție care privește toate autoritățile publice de la nivel central prin care se realizează puterea legiuitoare, cea executivă și cea judecătorească, dar se limitează doar la conflictele juridice de natură constituțională, neincluzându-le și pe cele de natură politică sau pe cele care nu sunt de rang constituțional. Atribuția se exercită doar la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

3.7. Alte atribuții

Prin revizuirea legii fundamentale enumerarea atribuțiilor constituționale ale acestei jurisdicții s-a transformat din limitativă în enumerativă, adăugându-se posibilitatea ca prin legea organică a Curții Constituționale să fie prevăzute și alte competențe decât cele expres menționate în textul constituțional. Această modalitate de reglementare permite o mai mare flexibilitate a legii fundamentale, prin aceea că, în cazul în care ar fi necesară o eventuală adaptare a reglementării la realitatea socială în permanentă schimbare, acest lucru nu ar mai necesita o revizuire a Constituției, ci s-ar putea realiza prin modificarea legii organice a Curții.

Cu toate acestea, intervenția liberului arbitru al legiuitorului constituant într-un domeniu ce ține de exclusiv de competența puterii constituante, în ultimă instanță garantul independenței jurisdicției constituționale, poate ridica unele semne de întrebare. Aceste controverse doctrinare exced însă dimensiunile unei prelegeri universitare, astfel încât nu ne facem decât cuvenita îndatorire de a le semnala aici, fără a intra în analiza lor științifică.

CAPITOLUL III

CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR ÎNAINTE DE PROMULGARE (CONTROLUL ANTERIOR)

Controlul la sesizare și a priori privește constituționalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora, în acest sens, art 146 alin. (1) lit. a) din Constituție înscrie printre atribuțiile Curții Constituționale și pe aceea de a se pronunța asupra constituționalității legilor, «înainte de promulgarea acestora», la «sesizarea» Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

Secțiunea 1

Considerații generale

Câteva precizări, dezvoltări și observații credem că sunt necesare:

1°. Controlul constituționalității legilor, înfăptuit în condițiile art. 146 alin. (1) lit. a) din Constituție, este un control abstract și numai a priori, înainte de promulgarea legilor. Ar fi, credem, oportună introducerea după modelul altor țări (Italia, Germania) și a unui control abstract a posteriori, la sesizarea acelorași subiecte, dar și a altora (îndeosebi, consiliile județene), în considerarea a cel puțin următoarelor motive;

îmbinarea controlului abstract prealabil cu cel posterior ar fi de natură să asigure plenitudine vocației și obligației Curții Constituționale de a garanta supremația Constituției, ca una dintre condițiile sine qua non ale statului de drept și ale democrației constituționale;

Adeseori, abia în procesul aplicării legii sunt relevante viciile de neconstituționalitate ale acesteia;

Existența controlului prealabil – chiar dacă, efectiv, un astfel de control s-ar fi exercitat – nu poate fi o clauză de «imunitate» a legii, sub aspectul constituționalității ei, nu se poate «converti» într-o prezumție absolută de constituționalitate, care să împiedice exercitarea și a unui control ulterior;

Exercitarea controlului ulterior, pe calea excepției de neconstituționalitate, nu poate suplini inexistența unui control abstract a posteriori, întrucât excepția implică inevitabil existența unui proces;

2°. Controlul abstract și a priori este un control «facultativ» la origine, prin condiționarea exercitării lui de existența unei sesizări, dar el este «obligatoriu», după sesizarea Curții Constituționale. Așadar, în interiorul acestui sistem de control, într-o primă fază, vocația Curții Constituționale este aleatorie, iar apoi, într-o a doua fază, controlul de constituționalitate este obligatoriu, Curtea neputând refuza îndeplinirea unei atribuții care face parte din competența sa constituțională. Credem însă că, pentru început, cel puțin sub forma controlului prealabil, ar trebui instituționalizat și controlul din oficiu;

3°. Controlul se exercită numai la sesizarea unor subiecte expres și limitativ arătate. Am opinat că sfera acestor subiecte ar trebui lărgită, prin includerea și a Avocatului Poporului (ca și în Spania și Portugalia), a Curții de Conturi, a persoanelor fizice sau morale, pe calea acțiunii (ca și în Austria, Germania și, cu particularități notabile, în Spania), precum și a consiliilor județene, întrucât, în esență, valorile democrației constituționale ar fi astfel aprofundate și dezvoltate și, în fond, nu vedem niciun impediment insolubil în calea unei asemenea extinderi. Urmare a revizuirii dispozițiilor art. 146 lit a) din Constituție, printre subiectele declanșării controlului a fost înscris și Avocatul Poporului, înalta Curte de Casație și Justiție fiind nominalizată în locul Curții Supreme de Justiție;

4°. Controlul de constituționalitate, înfăptuit în condițiile art. 146 alin. (1) lit. a) din Constituție, vizează numai «legile», înainte de promulgarea acestora. Rezultă că: a) Pot face obiectul acestui control legile adoptate în Camerele Parlamentului; b) întrucât textul nu distinge, prin «legi», ca obiect al controlului de constituționalitate, urmează a se înțelege atât «legile ordinare», cât și «legile organice»; c) Nu sunt cuprinse în sfera acestui control «legile constituționale», în înțelesul de legi modificatoare ale Constituției. Aceasta, întrucât, deși în termenul generic de «lege» se includ neîndoios și legile de revizuire a Constituției, acestea au un regim juridic special: controlul se exercită din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a Constituției [art, 146 alin. (1) lit. a) in fine]; revizuirea este «definitivă» după aprobarea ei prin referendum; d) întrucât controlul de constituționalitate vizează «legea», indiferent de obiectul ei de reglementare, sunt susceptibile de control toate legile, în pofida varietății lor sub aspectul «materiei» reglementate (legi financiare, legi de ratificare a tratatelor internaționale, legi electorale, legi prin care se instituie regimul stării de asediu și al celei de urgență, legi având ca obiect infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora etc.); e) în temeiul, art. 146 alin. (1) lit. a) din Constituție, nu există nicio îndoială asupra faptului că sunt vizate numai «legile adoptate», nu și «legile scadente». Aceasta ni se pare a fi cu toată complexitatea ei, o insuficiență și a actualei reglementări, în raport cu sistemele instituționalizate și cu practica altor autorități de justiție constituțională (de exemplu, cele din Germania și Portugalia); f) în sensul acelorași dispoziții ale art. 146 alin. (1) lit. a) din Constituție, nu pot face obiectul controlului de constituționalitate legile adoptate prin referendum. Aceasta, deoarece: a) Exercitarea directă a suveranității naționale de către popor prin referendum – pe temeiul art. 2 alin. (1) din Constituție -este prin definiție incontrolabilă; b) Legea rezultată din referendum este o lege care exprimă voința unei «puteri originare» și nicio «putere derivată» nu o poate înfrânge; c) Legea adoptată prin referendum nu este supusă promulgării, iar controlul constituționalității legilor, în condițiile art. 146 alin. (1) lit. a) din Constituție, este exercitat înainte de promulgare;

5°. Controlul de constituționalitate este un control de «conformitate» a legii cu Constituția, nu unul de oportunitate, într-adevăr: a) Principiul constituționalității este un principiu esențialmente juridic, el implicând între altele ordonarea ierarhică a normelor juridice, inclusiv a celor care îmbracă forma legii, precum și asigurarea conformității -materiale și formale – a acestor norme cu cele ale Constituției; principiul oportunității este esențialmente politic, el implicând o opțiune, de timp și de mod, în circumstanțe concrete și pe baza ierarhizării anumitor valori ori stringențe, opțiune obiectivată de o autoritate politică supremă – autoritatea legislativă; b) Astfel cum precizează art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sunt neconstituționale prevederile legilor, ale tratatelor internaționale, ale regulamentelor Parlamentului și ale ordonanțelor Guvernului „care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției", de unde concluzia per a contrario că nu se poate pune problema neconsdtuționalității pe considerente de oportunitate; c) Deciziile și hotărârile Curții Constituționale – precizează art. 11 alin. (2) din aceeași lege – „se pronunță în numele legii", ceea ce exclude ab initio pronunțarea unor asemenea acte «în numele oportunității»; d) Procedura «jurisdicțională» pe care o implică această formă a controlului de constituționalitate este incompatibilă prin definiție cu ideea tranșării «litigiului constituțional» pe baza unor considerente de oportunitate;

6°. În lipsa unor precizări legale restrictive, urmează să admitem că acest control de constituționalitate privește atât «conformitatea internă», cât și «conformitatea externă», atât deci «conformitatea intrinsecă», cât și «conformitatea extrinsecă» sau, în fine, atât «conformitatea materială», cât și «conformitatea formală», așadar, atât conformitatea în conținut, în substanță a reglementărilor, cât și conformitatea lor sub aspectul procedurilor constituționale. Într-adevăr, dacă sunt neconstituționale prevederile legii prin care se „încalcă dispozițiile sau principiile Constituției" – cum precizează art. 2 alin. (2) din legea organică -, atunci sunt imposibil de disociat cele două componente, complementare de altfel, ale conformității cu Constituția. Altminteri, scopul Curții Constituționale de a «garanta supremația Constituției» n-ar fi realizat sub aspectul tuturor determinărilor lui;

7°. Prin decizia ei, Curtea nu anulează legea sau dispoziția dintr-o lege «incriminată» sub motiv de neconstituționalitate, ci doar «constată» neconstituționalitatea. Într-adevăr, Curtea n-ar putea «anula» legea sau dispoziția din lege considerată neconstituțională, întrucât, pe de o parte, ea nu este o autoritate legiuitoare pentru a dispune anularea -abrogarea-, „unica autoritate legiuitoare” –cum precizează art. 61 alin. (1) din Constituție – fiind Parlamentul, iar, pe de altă parte, pentru că decizia de «constatare» a neconstituționalității își va produce, eventual, în deplinătate efectele abia după «confirmarea» ei în cadrul procedurii legislative;

8°. Controlul constituționalității legilor se declanșează așadar, în condițiile art. 146 alin. (1) lit. a) din Constituție, „înainte de promulgarea acestora”. Câteva consecințe și implicații ale acestei prevederi pot prezenta interes. Sesizarea Curții nu se poate realiza decât după votarea legii de către Parlament, dar mai înainte de verificarea și de autentificarea ei prin promulgare. Promulgarea legii trebuie să se facă „în termen de cel mult 20 de zile de la primire” [art. 77 alin. (1) din Constituție].

Termenul este de decădere, nu numai pentru că, după împlinirea lui, Președintele nu mai poate promulga legea – aceasta intrând în vigoare chiar în lipsa promulgării -, nu mai poate cere Parlamentului reexaminarea legii și nu mai poate sesiza Curtea Constituțională, dar și pentru că celelalte subiecte îndreptățite să sesizeze Curtea nu o mai pot face după împlinirea termenului. Pentru a preveni o «promulgare precipitată», de natură să împiedice sesizarea Curții, s-au luat câteva măsuri: a) În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Avocatului Poporului și se depune la secretarul general de la Camera Deputaților și de la Senat; b) În cazul în care legea a fost adoptată în procedură de urgență, termenul este de 2 zile; c) Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoștință în plenul fiecărei Camere, în termen de 24 de ore de la depunere; d) Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen; e) Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curții Constituționale în ziua primirii ei de secretarul general de la Camera respectivă; f) în cazul sesizării Curții Constituționale de unul dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de înalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională va comunica Președintelui României, sesizarea primită, în ziua înregistrării; g) Dacă sesizarea s-a făcut de Președintele României, de parlamentari, de înalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională o va comunica, în 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, precizând și data când vor avea loc dezbaterile; h) Dacă sesizarea s-a făcut de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica președintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Avocatului Poporului, precizându-se, de asemenea, data când vor avea loc dezbaterile. Summa sumarum rezultă că sesizarea Curții Constituționale «întrerupe» termenul de 20 de zile pentru promulgare și «suspendă» dreptul de promulgare a legii. Numai că, după reexaminarea legii pentru asigurarea conformității acesteia cu Constituția sau după primirea deciziei Curții Constituționale, prin care i s-a confirmat constituționalitatea, nu începe să curgă din nou „același termen" de 20 de zile pentru promulgare, ci «un termen nou» de 10 zile [art. 77 alin. (3) din Constituție], în sensul art. 77 alin. (2) din Constituție, «înainte de promulgare», Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Sesizarea Curții Constituționale, înăuntrul termenului de promulgare, chiar de Președinte, poate avea implicații asupra dreptului său de a cere reexaminarea legii? Categoric, nu! Dreptul de a cere reexaminarea legii și dreptul de a sesiza Curtea Constituțională sunt diferite prin obiectul și cauza lor. Așadar, Președintele va putea cere reexaminarea legii, înainte de sesizarea Curții de către el sau de către o altă autoritate îndreptățită să o facă, după sesizarea Curții sau după ce aceasta s-a pronunțat, dacă, bineînțeles, se mai află în cadrul termenului de promulgare, de 20 de zile sau de 10 zile, după caz;

9°. Problema cea mai complexă și, se pare, cea mai controversată, a fost aceea a reexaminării legii. Potrivit fostului art. 147 alin. (1) din Constituție, dacă prin decizia Curții se „declara” neconstituționalitatea, legea se trimitea spre reexaminare Parlamentului. Atunci când, în urma reexaminării, legea era adoptată în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate era înlăturată, iar promulgarea devenea obligatorie.

În ce ne privește, am considerat – împreună cu mulți alții – că sistemul în discuție -în realitate o concesie făcută orgoliului parlamentar și un mod de a «dilua» vehemența reticențelor față de justiția constituțională, o concesie făcută spiritului paseist, dar și obstinației unora de a refuza ab origine orice era, eufemistic exprimându-ne, ieșit din canoane sau din „tradiții" – era un sistem extrem de discutabil, chiar anacronic, anormal, bizar, putând conduce la situația ca una și aceeași lege să fie neconstituțională din punctul de vedere al Curții Constituționale, dar Constituțională din punctul de vedere al Parlamentului. Sistemul a fost, în sfârșit, abandonat, deciziile Curții Constituționale fiind general-obligatorii – art, 147 alin. (3) din Constituție.

10°. Legea fundamentală nu stabilește, precum în alte situații, un termen înăuntrul căruia Parlamentul ar urma să pună de acord prevederile constatate ca fiind neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Aceasta pentru că Parlamentul nu poate fi obligat să legifereze și, oricum, legea sau dispozițiile din legea care a făcut obiectul controlului a priori de constituționalitate nu pot produce niciun fel de consecințe negative, de vreme ce ele nu sunt în vigoare, nu sunt susceptibile de aplicare. De altfel, nimic nu împiedică Parlamentul să reconsidere legea în vigoare în ansamblul ei.

Secțiunea 2

Procedura în fața Curții Constituționale

Controlul constituționalității actelor normative arătate și exercitarea celorlalte atribuții prezentate aici se realizează potrivit unor proceduri stabilite pe larg în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 14 din sus-menționata lege procedura jurisdicțională se completează cu regulile procedurii civile în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale, compatibilitatea hotărându-se exclusiv de către Curte. Regulile procedurale cuprind îndeosebi sesizarea Curții Constituționale, operațiile premergătoare ședințelor, examinarea și deliberarea, comunicarea actelor Curții.

Câteva reguli generale trebuie menționate și anume: sesizarea Curții Constituționale se face numai în scris și motivat; plenul Curții Constituționale este legal constituit numai dacă sunt prezenți cel puțin două treimi din numărul judecătorilor; actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătorilor; ședințele Curții sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, Curtea hotărăște ședință secretă; părțile au acces la lucrările dosarului; autoritățile publice, instituțiile, regiile autonome, societățile comerciale și orice alte organizații au obligația să comunice Curții, la cererea acesteia, informațiile, documentele și datele pe care le dețin; cererile adresate Curții sunt scutite de taxa de timbru.

2.1. Procedura controlului constituționalității legilor

Procedura controlului constituționalității legilor diferă după cum ne aflăm în fața controlului prealabil (adică efectuat înainte de promulgarea legii) sau în fața controlului posterior, realizat așadar asupra unei legi deja intrate în vigoare (deci promulgate și publicate în Monitorul Oficial). Suntem de fapt în prezența a două proceduri diferite cât privește sesizarea, rezolvarea și comunicarea soluțiilor.

2.1.1. Procedura în cazul controlului prealabil de constituționalitate

În această situație Curtea Constituțională poate acționa numai dacă este sesizată. Ea nu se poate sesiza din oficiu. Cât privește subiectele de drept care pot sesiza Curtea Constituțională acestea sunt: Președintele României, președinții uneia din cele două Camere ale Parlamentului, Guvernul, înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, un număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. Nici o altă sesizare venită din partea altor subiecte de drept nu poate fi luată în considerație.

Sesizarea adresată Curții Constituționale trebuie să fie scrisă și motivată. In legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt prevăzute detaliile procedurale pentru ca cei îndreptățiți la sesizare să ia cunoștință de conținutul legii. Astfel cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului și înaltei Curți de Casație și Justiție, Avocatului Poporului și se depune la secretarii generali ai celor două Camere. Pentru legile adoptate în procedură de urgență termenul este de numai 2 zile.

Operațiunea depunerii legii la secretarii generali este adusă la cunoștință în plenul fiecărei Camere în 24 de ore de la depunere, în mod corect legea prevede că depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen. Cât privește sesizarea făcută de parlamentari ea se trimite Curții în ziua primirii ei de secretarul general de la Camera respectivă.Potrivit art.16,alin.(1), din Legea nr.47/1992 în cazul sesizării Curții Constituționale de unul dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Inalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională va comunica Președintelui României, sesizarea primită, în ziua înregistrării; dacă sesizarea s-a făcut de Președintele României, de parlamentari, de înalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională o va comunica, în 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, precizând și data când vor avea loc dezbaterile [art.16,alin.2]; dacă sesizarea s-a făcut de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica președintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Avocatului Poporului, precizându-se, de asemenea, data când vor avea loc dezbaterile.

Astfel, in vederea soluționării cauzei, Curtea Constituțională are o serie de obligații, în primul rând să comunice sesizarea primită de la una din autoritățile publice care au dreptul să o sesiseze tuturor celorlalte, de la care ea trebuie să primească un punct de vedere scris până la data fixată pentru dezbatere. Ca atare, în sensul legii, aceste autorități nu sunt obligate să-și exprime punctul de vedere, judecarea sesizării putându-se efectua și fără acesta.

Soluționarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curții
Constituționale. Potrivit legii, dezbaterea se poartă atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident nu pot fi disociate. Această dispoziție legală [art. 20 alin. (l)] nu trebuie interpretată în sensul că judecătorii își pot extinde controlul asupra întregii legi. O asemenea interpretare ar duce la o arogare abuzivă de competență, știut fiind că, în materie de competență legile sunt de strictă interpretare.

Ca atare, judecătorii dezbat și se pronunță asupra prevederilor menționate în sesizare sau a celor de care în mod necesar și evident nu pot fi disociate. Ar fi posibil ca prevederile din această a doua categorie să cuprindă tot conținutul legii (realizându-se astfel un control al legii în întregime), dar într-o asemenea situație acest control se legitimează pe lege.

Problema este deosebit de interesantă din punct de vedere juridic și soluțiile vor rezulta din contextul cauzei. Este însă fără îndoială că extinderea controlului și la prevederi care nu sunt în mod necesar și evident asociate cu cele sesizate nu a fost în intenția legiuitorului. O altă interpretare ar restrânge, supărător chiar, controlul prevăzut de către art. 146 litera d) din Constituție (excepția de neconstituționalitate). In urma deliberării, Curtea Constituțională decide cu votul majorității judecătorilor, iar decizia se comunică Președintelui României, pentru ca procedura de elaborare a legii să se definitiveze.

Dacă prin decizie s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor legale, decizia se comunică președinților Camerelor Parlamentului pentru a se deschide procedura prevăzută de către art. 147 alin. (1) din Constituție. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

2.1.2. Procedura în cazul judecării excepției de neconstituționalitate

Excepția de neconstituționalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor și libertăților publice, defensiv, în care aștepți ca legea să ți se aplice pentru a o ataca. Prin ea însăși excepția de neconstituționalitate privește un proces sau un litigiu de natură comercială declanșat în care, atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate că dispoziția legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituțională și, ca atare, trebuie înlăturată, în mod firesc procedura invocării și soluționării excepției de neconstituționalitate este în detaliu reglementată prin lege, ea fiind la dispoziția justițiabililor.

Excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată numai în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, de către una din părți, de către instanță din oficiu sau de Avocatul Poporului (prevedere adăugată prin revizuirea Constituției). Neconstituționalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă de ea depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are legătură directă cu cauza respectivă (relevanța).

Desigur, din rațiuni lesne de înțeles, nu pot face obiectul excepției prevederile legale constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Doar în asemenea situații Curtea Constituțională poate fi sesizată și numai de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate. Instanța va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților pentru susținerea sau combaterea excepției și opinia instanței asupra excepției, încheierea va fi însoțită de dovezile depuse de către părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu de instanța de judecată sau de arbitraj, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Instanța trebuie să respingă prin încheiere motivată excepția inadmisibilă (vezi art. 29) și nu mai sesizează Curtea Constituțională.

Declanșarea procedurii excepției de neconstituționalitate determină suspendarea judecății. Dispozițiile procedurale referitoare la judecarea excepției de neconstituționalitate se aplică în mod asemănător și cu privire la Avocatul Poporului, numai că în privința acestuia sesizarea sa are valoarea încheierii instanței judecătorești sau arbitrale. Ele vor fi desigur dezvoltate prin legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale, precum și a Avocatului Poporului.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 47/1992, primind sesizarea, președintele Curții Constituționale desemnează pe unul din judecători ca raportor.

De asemenea tot el este obligat să comunice încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituțională președinților Camerelor Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere. Judecătorul raportor va lua măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecății. Termenul de judecată se stabilește de președinte la data depunerii raportului.

Cauza se judecă pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii de sesizare a Curții Constituționale, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate, a susținerilor părților, cu citarea acestora și a Ministerului Public. Părțile pot fi asistate prin avocați cu drept de a pleda la înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea hotărăște cu majoritate de voturi. Deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unor prevederi legale se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului. Toate deciziile se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general-obligatorii și au putere numai pentru viitor.

2.2. Procedura controlului constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale

Având în vedere natura sa și importantele consecințe menționate la art. 11 alin. (3) din Constituție, controlul constituționalității tratatelor internaționale nu poate fi decât unul de tip preventiv. Prin urmare, procedura aplicată în cazul acestuia se va inspira după cea utilizată pentru verificarea constituționalității legilor înainte de intrarea lor în vigoare. Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale, modificată, precizează toate detaliile referitoare la această procedură.

Astfel,in cazul Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. Dacă sesizarea s-a făcut de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica Președintelui României, președintelui celeilalte Camere, precum și Guvernului. Sesizarea făcută de parlamentari se înregistrează, după caz, la Senat sau la Camera Deputaților și se trimite Curții Constituționale, în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective. De asemenea Curtea Constituțională comunică sesizarea Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Dezbaterea asupra constituționalității tratatului sau a acordului internațional are loc în plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident nu pot fi disociate.

Decizia se pronunță, în urma deliberării, cu votul majorității judecătorilor și se comunică Președintelui României, președinților celor președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului,
Potrivit legii in cazul în care constituționalitatea tratatului sau a acordului internațional a fost constatată, potrivit art.146 lit.b) din Constituție, republicată, acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. Tratatul sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.

2.3. Procedura controlului constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției

Această procedură conține reguli specifice [art. 146 litera a) din Constituție precum și dispozițiile legale], înainte de sesizarea Parlamentului, pentru inițierea procedurii legislative de revizuire a Constituției, proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoțită de avizul Consiliului Legislativ, se depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunțe asupra respectării dispozițiilor constituționale privind revizuirea.

La primirea proiectului de lege sau a propunerii legislative, președintele Curții Constitutionale numește un judecător-raportor și stabilește termenul de judecată.

Potrivit legi nr.47/1992 Curtea Constituțională se pronunță asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative cu votul a două treimi din numărul judecătorilor si se comunică celor care au inițiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora.

Desigur decizia Curții se ia în plenul acesteia, (este necesară majoritatea de două treimi), se comunică celor care au inițiat proiectul sau propunerea legislativă.

Proiectul de lege sau propunerea legislativă se prezintă Parlamentului numai împreună cu decizia Curții Constituționale, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra acesteia.

Dacă se constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale, decizia se trimite Camerelor, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției, pentru punerea de acord cu decizia Curții Constituționale.

2.4. Procedura controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului

Sesizarea Curții Constituționale poate fi făcută de către unul din președinții celor două Camere ale Parlamentului, un grup parlamentar ori un număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. Dacă sesizarea provine de la parlamentari, Curtea Constituțională o comunică în termen de 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la această dată se pot trimite Curții punctele de vedere ale birourilor Camerelor. Soluționarea cauzei se face în plen, iar decizia se ia cu votul majorității judecătorilor. Decizia se comunică și Camerei al cărei regulament a format obiectul cauzei și se publică în Monitorul Oficial.

Dacă prin decizie se constată neconstituționalitatea unor dispoziții ale regulamentului, Camera sesizată va reexamina, în termen de 45 de zile, aceste dispoziții, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile din regulament declarate neconstituționale sunt suspendate. La expirarea termenului de 45 de zile, dispozițiile regulamentare declarate neconstituționale își încetează efectele juridice

2.5. Procedura controlului constituționalității ordonanțelor Guvernului

Față de natura și procedura emiterii ordonanțelor Guvernului, controlul constituționalității lor este și nu poate fi decât un control posterior. Acest control se realizează prin mijlocirea excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost aceasta explicată la legi.

Secțiunea 3

Actele Curții Constituționale. Efecte juridice

3.1. Denumirea actelor Curții Constituționale

Această problemă poate suscita unele discuții față de terminologia nuanțată utilizată atât în Constituție, cât și în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Dacă examinăm art. 146 din Constituție unde sunt stabilite atribuțiile Curții Constituționale, vom observa că aceasta: se pronunță [litera a), b) și c)], hotărăște [litera d) și k)], soluționează [litera e)], veghează [litera f) și i)], constată [litera g)], dă aviz [litera h)], verifică [litera j)]. Indiferent de diversitatea acestor activități, considerate într-o viziune generală, toate înseamnă sau presupun control de constituționalitate, care se realizează prin acte juridice. Constituția nominalizează două acte juridice și anume decizia și avizul consultativ.

Față de realitatea că avizul consultativ intervine numai în situația expres și limitativ prevăzută de art. 144 litera h) din Constituție (la propunerea de suspendare din funcție) s-ar putea interpreta că toate celelalte acte juridice ale Curții Constituționale îmbracă forma deciziilor. Mai mult, într-o interpretare restrictivă a dispozițiilor constituționale ale art. 147 alin. (4), s-ar părea că numai deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii.

După ce stabilește că actele Curții Constituționale sunt deciziile, hotărârile și avizele, dezvoltând dispozițiile constituționale, Legea nr. 47/1992 arată și care este actul prin care se procedează la exercitarea atribuțiilor.

Astfel, Curtea Constituțională procedează prin emiterea de decizii atunci când se pronunță asupra constituționalității legilor, tratatelor sau altor acorduri internaționale, inițiativelor de revizuire a Constituției, ordonanțelor, precum și când soluționează contestațiile care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic. Curtea Constituțională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului, constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni sau soluționează conflicte juridice de natură constituțională, în fine, Curtea Constituțională procedează prin emiterea de avize consultative în cazul propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României.

Trebuie, de asemenea, adăugat că deciziile și hotărârile se pronunță în numele legii.

Ca atare, în afară de decizii și avize Curtea Constituțională mai emite și hotărâri. Soluția Legii nr. 47/1992 nu poate rămâne sub acest aspect în afara discuției și criticii pentru că adaugă la Constituție. Desigur exced acestei prelegeri universitare discuțiile pe teme de rigurozitate juridică și, ca atare, aici doar semnalăm aceste aspecte.

3.2. Efecte juridice

Analiza efectelor juridice ale actelor Curții Constituționale trebuie efectuată ținând cont de faptul dacă suntem în prezența unui control prealabil sau posterior, ori în situația exercitării altor atribuții. Articolul 147 din Constituția revizuită a conferit efecte juridice speciale deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor, precum și celor prin care Curtea Constituțională se pronunță cu privire la tratate sau alte acorduri internaționale, întărind totodată efectul juridic obligatoriu al deciziilor jurisdicției constituționale.

Acest lucru era necesar, întrucât jurisdicțiile constituționale nu dispun de autorități care să le pună în executare deciziile și hotărârile, eficiența acestora depinzând în mare măsură de comportamentul constituțional al autorităților publice. Pe cale de consecință, Constituția revizuită a prevăzut că toate deciziile Curții date în soluționarea obiecțiilor și excepțiilor de neconstituționalitate prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe au ca rezultat obligarea Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Până la realizarea acestei obligații prevederile legale constatate neconstituționale rămân în vigoare, dar se suspendă. După 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei de neconstituționalitate a Curții Constituționale, dacă obligația sus-menționată nu a fost realizată, legile și ordonanțele respective își încetează efectele.

S-au înlăturat astfel situațiile discutabile și confuze, posibile sub imperiul anterioarei redactări a Constituției, în care autoritățile publice puteau neglija sau chiar respinge deciziile Curții. Textul constituțional precizează acum expres că, în cazul controlului prealabil, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile constatate neconstituționale pentru a le pune de acord cu decizia Curții Constituționale.

În mod firesc, în corelare cu completarea adusă art. 146 litera b) și în coroborare cu art. 11 din Constituția revizuită se stabilește că tratatul sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat. Mai mult, tratatele sau acordurile internaționale a căror constituționalitate a fost constatată de Curte potrivit art. 146 litera b) nu mai poate fi contestată pe calea unei excepții de neconstituționalitate.

Pentru a stabili clar forța juridică a deciziilor Curții Constituționale și a înlătura pe viitor practici intolerabile ale unor instanțe judecătorești, noul text constituțional stabilește că acestea „sunt general-obligatorii" și au putere numai pentru viitor.

În privința celorlalte decizii și hotărâri emise de Curtea Constituțională revizuirea legii fundamentale nu a adus schimbări. Astfel, decizia Curții Constituționale emisă cu privire la inițiativa de revizuire a Constituției nu poate depăși forța juridică a unui aviz.

Chiar dacă textul Constituției revizuite nu dispune expres, ni se pare că soluția obligativității deciziilor privind neconstituționalitatea regulamentelor Parlamentului se menține. Desigur, rămâne nerezolvată și neverificabilă obligația Camerei de a modifica regulamentul în urma controlului, precum și posibilitatea de a verifica gradul de constituționalitate al modificărilor.

Efectele juridice ale deciziei Curții Constituționale privind neconstituționalitatea unui partid politic constau în radierea partidului politic din evidența partidelor legal constituite.

Cât privește efectele juridice ale hotărârilor Curții Constituționale ele trebuie apreciate nuanțat, în funcție de situațiile în care intervin. Astfel ele nu pot depăși efectele juridice ale unui aviz dacă intervin pentru constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul, cele privind referendumul și cele privind îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative populare, în fine, în exercitarea atribuției de la art. 146 litera f) din Constituție, Curtea Constituțională emite hotărâri. Iar potrivit Legii electorale aceste hotărâri sunt definitive.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Asigurarea supremației constituției nu poate și nu trebuie să rămână un simplu deziderat exprimat sub forma unui principiu al ordinii constituționale, ci este necesară existența unui sistem de garanții, în măsură să permită ca într-adevăr constituția să se manifeste ca actul normativ cu forță juridică supremă, în acest sistem de garanții trebuie să existe și un sistem de sancțiuni aplicabile în cazurile în care constituția este încălcată.

Existența sancțiunilor pentru încălcările constituției este de majoră importanță căci acestea, alături de alte elemente, bineînțeles, dau dispozițiilor constituționale caracterul de norme juridice. Fără a relua întreaga problematică a sancțiunilor în dreptul constituțional trebuie să observăm că unii juriști au negat caracterul normativ al dreptului constituțional pe considerentul că acesta nu ar conține sancțiuni care să dea eficiență normelor sale, argumentându-se prin exemple din practica unor state unde, deși șefi de state au încălcat dispoziții constituționale, ei nu au fost sancționați. Or, controlul constituționalității legilor este tocmai un argument împotriva unei asemenea susțineri, căci el este un exemplu grăitor de existența evidentă a sancțiunilor în dreptul constituțional.

Constituționalizarea dreptului se definește ca un proces general, ce presupune o anumită durată de timp, început o dată cu adoptarea constituției și continuat în special sub controlul jurisdicției constituționale special creată chiar de legea fundamentală pentru garantarea supremației sale, proces care afectează treptat toate ramurile sistemului juridic. Ea constă în interpretarea progresivă a normelor din constituție și a celor de rang inferior constituției și se manifestă prin existența a două fenomene: unul ascendent, de sporire cantitativă a normelor constituționale și altul descendent, de aprofundare a acestor norme.

Multiplicarea normelor constituționale se realizează în primul rând prin colectarea de către legea fundamentală a normelor și principiilor specifice altor norme de drept cărora le acordă valoare constituțională.

Spre exemplu, Constituția României a ridicat la rang constituțional principiul neretroactivității legii, prezumția de nevinovăție, sau buna-credință în exercitarea drepturilor și libertăților, norme și principii care existau în sistemul juridic românesc doar la nivelul ramurilor de drept în care erau consacrate și nu aveau forță juridică constituțională, în al doilea rând, multiplicarea normelor constituționale se realizează prin interpretarea textelor Constituției de către jurisdicția constituțională, care poate deduce din dispozițiile exprese ale Constituției noi principii cu valoare constituțională. Spre exemplu, dreptul la replică a fost dedus ca un nou drept fundamental de către Curtea Constituțională a României prin interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale care se referă la libera exprimare și la dreptul la informare al cetățenilor.

Constituționalitatea legii nu înseamnă în fond altceva decât cerința de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea normelor constituționale, atât în spiritul cât și în litera lor.

Controlul constituționalității legilor este activitatea organizată de verificare a conformității legii cu constituția, iar ca instituție a dreptului constituțional cuprinde regulile privitoare la autoritățile competente a face această verificare, procedura de urmat și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

De principiu, controlul constituționalității legilor privește numai legea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forță juridică egală cu a legii. Sunt acte normative cu forță juridică egală cu a legii acele acte juridice care, deși sunt emise de alte autorități decât parlamentul, intervin și reglementează relații sociale de domeniul legii și pot modifica, suspenda sau abroga o lege.

Asemenea acte sunt rezultatul fenomenului de delegare legislativă, se regăsesc în mai toate sistemele constituționale, cel mai adesea sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanțe. Celelalte acte normative, provenind de la autoritățile executive, sunt emise în executarea legilor și nu pot fi supuse aceluiași regim juridic ca și legile.

Practica existentă în unele state a adus în discuție și o problemă referitoare la obiectul controlului de constituționalitate, anume aceea de a ști dacă și proiectele de legi pot fi astfel verificate. Trebuie precizat însă că această problemă cunoaște soluții diferite, în funcție de prevederile concrete ale diverselor constituții, unele prevăzând și controlul constituționalității proiectelor de legi.

Controlul constituționalității legilor apare ca o garanție pentru pacificarea vieții politice și autentificarea schimbărilor și alternanțelor politice. Mai mult, el permite exprimarea eficientă a opoziției parlamentare, căci dacă adoptarea sau modificarea unei Constituții se poate realiza cu votul a cel puțin două treimi dintre parlamentari (majoritate greu de realizat fără concursul opoziției), adoptarea și modificarea unei legi presupun un cvorum și o majoritate de adoptare mai mici. în această din urmă situație opoziția poate să se exprime și prin dreptul (pe care îl are consacrat în legea fundamentală) de a cere unor autorități competente să se pronunțe cu privire la constituționalitatea legilor astfel adoptate. Iar practica justiției constituționale evidențiază că nu de puține ori apelul opoziției și-a găsit o rezolvare favorabilă.

Cadrul legal în care funcționează Curtea Constitutională a fost relativ modificat atât prin Legea de Revizuire a Constituției României din 2003, cît și prin Legea Nr. 232/2004, pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Conform declarației unuia dintre inițiatorii modificărilor, Valer Dorneanu, prin modificările propuse la Legea nr. 47/1992, legiuitorul a dorit să dea “o dimensiune și mai substanțială rolului Curții Constituționale" și să “sporească atribuțiile acesteia”. Atribuțiile Curții Constituționale au fost astfel extinse,  Curții încredințîndu-i-se soluționarea conflictelor dintre autoritățile statului și controlul constituționalității legilor de aprobare a tratatelor și acordurilor internaționale. In plus, au fost statuate și norme procedurale, specifice contenciosului constituțional, în vederea corelării cu regulile procedurale stabilite prin alte reglementări.

De asemenea, s-a extins sfera subiecților care pot sesiza Curtea Constituțională prin introducerea Avocatului Poporului, dar și a altor subiecți de drept care pot sesiza Curtea Constituțională, “atât pentru controlul anterior al constituționalității legilor, cât și pentru controlul posterior, în cadrul excepției de neconstituționalitate”. Cea mai importanata modificare însă, a fost aceea care se referea la faptul că decizia Curții Constituționale devenea obligatorie erga omnes în controlul anterior al constituționalității legii, deci și pentru  Parlament, care nu mai putea să modifice  cu o majoritate calificată de două treimi proiectul ce ar fi primit decizia negativă a curții, astfel cum prevedea Constituția din 1991.

Iata principalele modificări aduse competenței, atribuțiilor, și a subiecților ce pot sesiza Curtea Constituțională:

a) extinderea subiectelor de sezină: Avocatul Poporului (art. 11 pct. A lit. a din Legea nr. 232/2004, corelat cu art. 146 lit. a din Constituție ) asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora și, respectiv, asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțelor, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, precum si Inalta Curte de Justitie si Casatie.

Trebuie subliniat că, prin aceste noi dispoziții constituționale, a fost pus la îndemâna Avocatului Poporului un instrument juridic eficace de intervenție pentru realizarea misiunii sale – apărarea drepturilor cetățenilor și a libertăților fundamentale.

Prin acțiunea conjugată a Avocatului Poporului și a Curții Constituționale, se asigură astfel condiții pentru garantarea mai eficientă a drepturilor omului și a libertăților cetățenești, ceea ce corespunde spiritului viitoarei Constituții a Uniunii Europene.

b) extinderea competenței materiale a Curții Constituționale: la conflictele juridice de natură constituțională (art. 146 lit. d din Constitutie corelat cu lit. d a art. 11 din Legea nr. 232/2004) și la constituționalitate a tratatelor sau altor acorduri internaționale (art. 146 lit. b din Const. si art. 11 pct. A lit. b din Legea nr. 232/2004);

În ceea ce privește controlul de constituționalitate a tratatelor internaționale, se prevede că, în cazul în care s-a constatat constituționalitatea tratatului sau acordului internațional, acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. Această dispoziție asigură salvgardarea raporturilor angajate de stat în plan internațional.

Pentru situația în care, în urma exercitării controlului de constituționalitate asupra tratatelor sau acordurilor internaționale, s-a constatat neconstituționalitatea lor, se prevede că acestea nu pot fi ratificate, soluție ce este corelată cu dispozițiile art.11 alin.(3) din Constituție. În legătură cu această nouă atribuție a Curții Constituționale, trebuie menționat că, până la revizuirea Constituției, Curtea nu putea exercita un control direct asupra constituționalității tratatelor sau acordurilor internaționale. Singura posibilitatea de exercitare a controlului de constituționalitate era pe calea controlului “a priori” exercitat de Curte cu privire la legea de ratificare a tratatului sau a acordului internațional, după ce aceasta fusese adoptată de Parlament.

Asadar,actuala reglementare constituțională referitoare la controlul de constituționalitate asupra tratatelor și acordurilor internaționale permite declanșarea controlului asupra constituționalității acestuia în timpul dezbaterii parlamentare asupra proiectului legii de ratificare depuse la Parlament, ceea ce prezintă avantaje evidente în ceea ce privește celeritatea și eficiența controlului.

c) obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale in controlul anterior de neconstituționalitate, art. 23 alin. 2 din lege corelat cu art. 147 alin. 2 din Constitutia revizuită.

Examinând dispozițiile constituționale vom observa că intră în sfera controlului de constituționalitate următoarele acte: legile ca acte juridice ale Parlamentului; tratatele sau alte acorduri internaționale; inițiativele de revizuire a Constituției; regulamentele Parlamentului; ordonanțele guvernului; inițiativele legislative populare.

Unele neconcordanțe dintre constituție și legile ordinare se datorează și rigidității exagerate a unor constituții. Neputând fi modificate perioade lungi, constituțiile nu mai sunt în acord cu unele interese care apar pe parcurs, interese ce se exprimă prin legile ce se adoptă și care, astfel, sfârșesc prin a fi în contradicție cu legea fundamentală.

În fine, anumite neconcordanțe se datorează, în principiu, neobservații regulilor de tehnică legislativă. Este posibil ca uneori nu conținutul normativ al legii să fie în contradicție cu legea fundamentală, ci procedura adoptării acesteia să nu fi respectat prevederile constituționale.

Controlul constituționalității legilor se justifică, de asemenea, în statele federative prin exigența de a se realiza o bună armonizare a intereselor generale ale federației cu interesele specifice, concrete, ale statelor membre. Astfel, pot fi supuse controlului de constituționalitate la nivel federal atât legile adoptate de statele membre ale federației, cât și legile statului federal.

Dreptul judecătorilor de a controla conformitatea legilor cu constituția a fost argumentat în mai multe modalități. Un prim considerent a pornit de la menirea judecătorilor, aceea de a interpreta și aplica legile și de a aplica sancțiuni în cazul încălcării legilor. Față de această situație s-a considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpreta legile și în raporturile acestora cu constituția și pot aplica sancțiuni, căci lipsa sancțiunilor în cazul încălcării constituției ar putea duce la negarea existenței dreptului constituțional.

Indiferent de argumentele aduse de doctrină în susținerea uneia sau alteia din poziții, cert este faptul că astăzi, în lume, există mai multe modalități prin care se exercită controlul constituționalității legilor.

BIBLIOGRAFIE

Ioan. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura Gramar, București, 1999;

Ioan. Vida, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1994;

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția 12, vol. I, Editura All Beck, București, 2005;

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția 12, vol. I, Editura All Beck, București, 2005;

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituțională a României, Ed. Albatros, București, 1997;

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituției. Doctrină și practică, Editura Lumina Lex, 2002;

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituționale (2), Editura Actami, București, 1998;

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituționale, Editura Actami, București, 1995.

Ioan Vida, Legistică formală, Editura Lumina Lex, București, 2006;

Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004;

M. Constantinescu, A. Iorgovan, Constituția României-comentată și adnotată, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992;

Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Legislativ;

Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 4 februarie 2005;

T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Constituția României;

Legea nr.47/1992, privind organizarea si funcționarea Curții Constituționale.

Legea nr.232/2004, pentru modificarea si completarea Legii nr.47/1992, privind organizarea si funcționarea Curții Constituționale.

CUPRINS