Examinarea Comparativa a Caracteristicilor Scrisului

CUPRINS

Capitolul I :Considerații generale.Noțiuni introductive

1.1Grafologia

1.2Formele de manifestare ale scrisului expertizat

Capitolul II: Particularități privind scrisul și identificarea persoanei

2.1Grafologia judiciară.Noțiuni generale

2.2Caracteristicile scrisului .Considerații generale

Capitolul III:Bazele identificării după scris .Tendințele întâlnirii în scris

3.1 Mecanismele fiziologice ale executării scrisului

3.2 Modificări rezultate din conducerea mâinii de către alte persoane

Capitolul IV:Cercetarea criminalistică a actelor scrise și a semnăturilor,

Noțiuni de fals

4.1Falsul din perspectiva dreptului civil și a dreptului penal

Capitolul V: Expertiza semnăturii.Semnătura ca obiect al cercetării criminalistice

5.1 Examinarea separată a semnăturii

5.2 Examinarea comparativă a semnăturii

Capitolul VI: Examinarea comparativă a caracteristicilor scrisului. Metode de cercetare criminalistice

6.1Materiale de comparație

6.2 Caracteristicile materialelor de comparație

6.2Aprecierea caracteristicilor scrisului și formularea concluziilor

Capitolul VII: Studiu de caz- Raport de constatare tehnico-științifico-grafică

Bibliografia

Webgrafie

Introducere

Am ales spre prezentare lucrarea de licență cu titlul “Cercetarea criminalistică.Grafologia.” Lucrarea se înscrie în contextul zilelor noastre,este adaptată conform regulilor și normelor actuale de procedura penala.

Este documentată din peste 25 de surse, cărți și site-uri din care am extras ideile de bază din care am dezvoltat întreaga lucrare. Este compusă din șapte capitole, fiecare structurate la rândul lor în două subcapitole.

În primă fază am definit grafologia și normele și caracteristicile ei. Apoi formele de manifestare ale scrisului, particularități ale scrisului. Am adus în prim plan bazele identificării scrisului și de asemenea tendințele întâlnite în scris.

Legat de toate aceste aspecte am dezbătut mai apoi cercetarea criminalistică a scrisului. Ulterior am realizat o examinare comparativă dar și separată a scrisului.Iar la studiu de caz am prezentat raportul de constatare tehnico-științico-grafologic cu toate etapele specifice întocmirii.

Capitolul I

Considerații generale

Noțiuni introductive

Activitatea justiției de prevenire și combatere a criminalității, de o inestimabilă valoare socială, necesită descoperirea urgentă și completă a infracțiunilor, identificarea infractorilor, determinarea fără nici un dubiu a vinovăției lor și, în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor prevăzute de legea penală. În acest scop organele de urmărire penală și instanțele de judecată au dreptul și în același timp obligația de a recurge la toate mijloacele permise prin care se poate stabili adevărul, situație valabilă și pentru judecarea pricinilor civile.

Unul dintre aceste mijloace îl constituie expertiza judiciară , care poate fi dispusă din oficiu sau admisă la cererea unei părți, fie pentru susținerea acuzării sau apărării, fie pentru dovedirea acțiunii sau pentru combaterea ei. Alături de alte genuri de expertiză (medico-legală, psihiatrică, contabilă, tehnică etc.), expertiza criminalistică, sub diversele ei forme, aduce o importantă contribuție la cercetarea științifică a probelor materiale, în principal prin identificarea persoanelor și obiectelor. Incontestabil, așa după cum o arată și statisticile laboratoarelor de criminalistică, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului, cunoscută în mod curent sub denumirea de „expertiză grafică”.

Frecvența mare cu care se apelează la cercetarea scrisului se explică prin aceea că actele sau, în terminologie legală, înscrisurile sunt admise ca mijloc de probă în justiție “dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului” (art.89 CPP). Pe de altă parte, complexitatea activității sociale și economice, implică ținerea unor riguroase și numeroase evidențe, precum și multiple raporturi – cu sau fără character juridic – consecrate în acte, de unde întocmirea și circulația extreme de intensă a înscrisurilor de tot felul.

În materie penală întâlnim, ca o primă situație, înscrisuri care formează însuși obiectul material al infracțiunilor de fals prevăzute de art. 288-290 CP. Alterarea adevărului se produce fie prin modificarea unui înscris, fie prin modificarea unui înscris existent, “contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea în orice mod” reținută de legea penală ca modalitate de falsificare fiind valabilă pentru ambele ipoteze.

1.1 Grafologia

Grafologia, cel puțin ca termen, este extrem de frecvent confundată cu expertiza criminalistică a scrisului.

Etimologic grafologia este „știința scrisului”, dar sensul propriu, ca disciplină independentă, este acela de determinare a caracterului, a personalității omului cu ajutorul scrisului.

Grafologia a fost definită ca „o știință de observare și artă de interpretare” (Suzanne Bresard). Întradevăr, întocmirea unui portret grafologic cuprinde două faze :

a) studierea scrisului și determinarea carcacterelor sale obiective, denumite și “dominante grafice” și

b) stabilirea semnificațiilor psihologice corespunzătoar acestor dominante.

În ce privește problema grafologiei ne interesează mai ales sub aspectul relației acesteia cu expertiza grafică (criminalistică). Cu toate că ambele discipline se ocupă de studierea scrisului, fiecare dintre ele are un obiect și modalități proprii de investigație, ce nu pot fi confundate, asa după cum rezultă din următoarea paralelă :

grafologia urmărește descoperire personalității după un scris cert, adică al cărui autor este cunoscut; expertiza grafică urmărește identificarea autorului unui scris a cărui paternitate este incertă (necunoscută sau contestată);

în grafologie se examinează un singur scris, stabilindu-se caracteristicile generale și intrepretându-se acestea din punct de vedere psihologic; în expertiza grafică se compară două scrisuri sau grupe de scrisuri, evaluându-se asemănările și deosebirile;

În grafologie se cercetează scrisuri sincere, nedisimulate; în expertiza grafică se examinează adesea scrisuri inteționat modificate (deghizate) sau contrafăcute (copiate ori imitate).

Stabiliarea adevărului în justiție și în cauzele extrajudiciare impune o verificare a autenticității actelor, operație tehnic posibilă doar prin efectuarea unei cercetări criminalistice. Au existat totuși cazuri când în cursul urmăririi penale s-au solicitate experților și aprecieri de ordin grafologic asupra unui text manuscris în scopul descoperirii autorului, și anume când nu exista nicio bănuială cu privire la identitatea acestuia.

Aceste situații au un carcacter excepțional și în orice caz numai examinare grafologică nu este concludentă, având o valoare cu totul indicativă.

Activitatea justiției de prevenire și combatere a criminalității, de o inestimabilă valoare socială, necesită descoperirea urgentă și completă a infracțiunilor, identificarea infractorilor, determinarea fără nici un dubiu a vinovăției lor și, în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor prevăzute de legea penală. În acest scop organele de urmărire penală și instanțele de judecată au dreptul și în același timp obligația de a recurge la toate mijloacele permise prin care se poate stabili adevărul, situație valabilă și pentru judecarea pricinilor civile.

Unul dintre aceste mijloace îl constituie expertiza judiciară , care poate fi dispusă din oficiu sau admisă la cererea unei părți, fie pentru susținerea acuzării sau apărării, fie pentru dovedirea acțiunii sau pentru combaterea ei. Alături de alte genuri de expertiză (medico-legală, psihiatrică, contabilă, tehnică etc.), expertiza criminalistică, sub diversele ei forme, aduce o importantă contribuție la cercetarea științifică a probelor materiale, în principal prin identificarea persoanelor și obiectelor. Incontestabil, așa după cum o arată și statisticile laboratoarelor de criminalistică, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului, cunoscută în mod curent sub denumirea de „expertiză grafică”.

Frecvența mare cu care se apelează la cercetarea scrisului se explică prin aceea că actele sau, în terminologie legală, înscrisurile sunt admise ca mijloc de probă în justiție “dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului” (art.89 CPP). Pe de altă parte, complexitatea activității sociale și economice, implică ținerea unor riguroase și numeroase evidențe, precum și multiple raporturi – cu sau fără caracter juridic – consacrate în acte, de unde întocmirea și circulația extreme de intensă a înscrisurilor de tot felul.

În materie penală întâlnim, ca o primă situație, înscrisuri care formează însuși obiectul material al infracțiunilor de fals prevăzute de art. 288-290 CP. Alterarea adevărului se produce fie prin modificarea unui înscris, fie prin modificarea unui înscris existent, “contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea în orice mod” reținută de legea penală ca modalitate de falsificare fiind valabilă pentru ambele ipoteze.

Dintre înscrisurile venite frecvent spre expertizare la laboratoarele de criminalistică notăm actele privind evidența și circulația diferitelor bunuri sau valori, actele referitoare la desfășurarea procesului de producție, documentele C.E.C., formularele de transport, biletele și buletinele Loto-Pronosport, actele de studii și identitate, certificatele și rețetele medicale etc.

În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost întocmite în mod special în vederea dovedirii nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, în eventualitatea unui viitorlitigiu (pretenții, succesiuni etc.)

Definirea noțiunii de „scris”

Comunicarea dintre oameni se realizează atât pe cale verbală, adică prin mijloace sonore, cât și prin intermediul scrisului, care constă în reprezentarea sunetelor și cuvintelor dintr-o limbă, prin semne grafice.

Trebuie însă precizat că , dacă cuvântul exprimat verbal sau în scris ajunge la nivelul scoarței cerebrale sub semnificația sa lingvinstică, deci sub raportul informației pe care o conține, semnul grafic sau grupele de semne ca atare (aspectul morfologic) nu exprimă direct conținutul gândului, căci nu se aseamănă cu obiectul real pe care îl desemnează ci se limitează la rolul de simboluri ale elemntelor sonore din limbajul oral.

Este însă interesant de amintit că la începuturile scrisului – căci și acesta ca și limba s-a dezvoltat și perfecționat odată cu evoluția societății omenești – au existat moduri de notare pictografice și ideografice ale noțiunilor respective (hieroglife egiptene, mexicane, chineze).

Scrisul ca mjloc de identificare criminalistică

În funcție de scopul urmărit scrisul interesează discipline foarte variate, cum ar fi caligrafia, desenul liniar, arhivistica, arheologia etc.; printre acestea se numără și criminalistica.

Desigur că asocierea noțiunii de scris cu cea de criminalistică poate să trezească nedumeriri și chiar a provocat opoziția unor experți grafici de formație mai veche. De aceea se impun unele succinte explicații.

Criminalistica este alcătuită, conform unei teze larg răspândită în prezent, din trei mari ramuri și anume : tehnica criminalistică, tactica criminalistică și metodica specială de anchetare a diferitelor genuri de infracțiuni. Prima dintre acestea, tehnica criminalistică, elaborează procedee și uilizează mijloace tehnice pentru descoperirea, fixarea și examinarea probelor materiale de natură să conducă la depistarea infracțiunde amintit că la începuturile scrisului – căci și acesta ca și limba s-a dezvoltat și perfecționat odată cu evoluția societății omenești – au existat moduri de notare pictografice și ideografice ale noțiunilor respective (hieroglife egiptene, mexicane, chineze).

Scrisul ca mjloc de identificare criminalistică

În funcție de scopul urmărit scrisul interesează discipline foarte variate, cum ar fi caligrafia, desenul liniar, arhivistica, arheologia etc.; printre acestea se numără și criminalistica.

Desigur că asocierea noțiunii de scris cu cea de criminalistică poate să trezească nedumeriri și chiar a provocat opoziția unor experți grafici de formație mai veche. De aceea se impun unele succinte explicații.

Criminalistica este alcătuită, conform unei teze larg răspândită în prezent, din trei mari ramuri și anume : tehnica criminalistică, tactica criminalistică și metodica specială de anchetare a diferitelor genuri de infracțiuni. Prima dintre acestea, tehnica criminalistică, elaborează procedee și uilizează mijloace tehnice pentru descoperirea, fixarea și examinarea probelor materiale de natură să conducă la depistarea infracțiunilor și a autorilor lor. Probele materiale concretizate în urme servesc la identificare, fie prin determinarea obiectului creator, fie prin reconstituirea obiectului, adică a întregului din care a făcut parte un fragment ridicat de la locul faptei.

Scrisul este și el o urmă, dar de un gen cu totul aparte.

Cu toate acestea, identificarea persoanei de la care provine un scris este posibilă, datorită celor două proprietăți fundamental ale scrisului, și anume individualitatea și stabilitatea sa relativă; operația comportă un examen comparativ, utilizându-se ca probe de referință monstre de scris emanând în mod cert de la persoana presupusă a fi autor.

Reținem deci că teoria generală a identificării este întru totul valabilă și pentru scris, a cărui specificitate justifică existența unui gen autonom de expertiză : expertiza criminalistică a scrisului, denumită și „grafoscopie judiciară” sau “expertiză grafică”.

. Expertiza criminalistică a scrisului are ca obiect de examinare scrisul de mână considerat ca un complex de miscări și deprinderi grafice, scrisul fiind strict individual și relativ stabil, fapt care permite identificarea scriptorului prin compararea scrisului incriminat cu probele de scris care aparțin în mod cert persoanei bănuite.

Frecvența mare cu care se apelează la cercetarea scrisului se explică prin aceea că actele sau, în terminologie legală, înscrisurile sunt admise ca mijloc de probă în justiție “dacă în conținutul lor se arată fapte sau imprejurări de natură să contribuie la aflarea adevarului” (art.89 Cod Procedură Penală).

Pe de altă parte, complexitatea activității sociale și economice implică ținerea unor riguroase și numeroase evidențe, precum multiple raporturi – cu sau fără caracter juridic – consacrate în acte, de unde întocmirea și circulația extrem de intense a înscrisurilor de tot felul.

În acest sens, profesorul J.Mathyer avea dreptate când afirma că “epoca noastră, pe care ne place s-o desemnăm prin termeni ca “era atomică”, “era cercetării spațiale”, “secolul automatizării”, nu este de fapt, mult mai prosaic vorbind decât “era hârtiilor”, “epoca formularelor în mai multe exemplare”, “secolul documentului” (manuscris, dactilografat, imprimat, multiplicat sau fotografiat)” și – adaugăm noi – după 1990, amploarea lucrărilor de expertiză grafică apărute dupa 1989, după care se recunoaste dreptul de proprietate privată (testament, moșteniri, donații etc.), care privesc desigur dreptul civil, dar care în multe cazuri intră și în aria dreptului penal, ca urmare a disjungerii acțiunilor.

Problemele care se pot rezolva în cadrul expertizei scrisului le putem împarți în : principale și secundare.

Problemele principale. Aceste probleme se referă la :

indenficarea autorului unui scris sub formă de text;

identificarea persoanei care a scris cifre;

stabilirea autenticității semnăturii (daca aparține persoanei pe numele căreia figurează);

identificarea persoanei care a falsificat o semnătură.

Problemele secundare. Aceste probleme identifică :

dacă un scris este natural sau deghizat, inclusiv modalitatea deghizării;

dacă un scris este afectat de semnele bolii, bătrâneții, ingerarea de băuturi alcoolice, execuție în condiții incomode;

modalitatea de falsificare a unei semnături (copier, imitație servilă sau liberă, executie din fantezie).

1.2 Formele de manifestare a scrisurilor expertizate

Pe de o parte scrisurile se prezintă sub formă de texte, fie că acestea sunt mai extinse (scrisori, cereri, însemnări etc.) sau mai restrânse, reducându-se la câteva rânduri (o rezoluție, un număr și o dată de înregistrare), la două-trei cuvinte (de pildă, „Am primit”, „Bun și aprobat”) sau chiar la un singur cuvânt ( de exemplu „Văzut”, “Confirm”).

Pe de altă parte scrisurile îmbracă forma semnăturilor; indiferent dacă sunt sau nu descifrabile, acestea reprezintă tot mișcările grafice ale unei anumite persoane și încă de maximă individualitate.

În sfârșit, în noțiunea de scris trebuie incluse și semnele grafice neliterale, cum ar fi semnele de punctuație, sublinierile, semnele care însoțesc cifrele de numerotare a paginilor, semnele de continuare sau de finalizare ale acestora etc.

Prin urmare, scrisul ca mijloc de identificare nu se limitează la scrierea alfabetică, ci înglobează toate formele de manifestare grafică ale unei persoane. În această ordine de idei, credem că pot forma obiectul unei identificări chiar și trăsăturile unui desen, fiind de dorit ca desenele comparate să provină din aceeași perioadă întrucât maniera de a desena se poate modifica la un pictor de la o perioadă de creație la alta.

Dată fiind confuzia care în general domnește cu privire la disciplinele care studiază scrisul, considerăm că simpla enunțare a obiectului expertizei criminalistice a scrisului nu este suficientă pentru definirea precisă a acestui gen de examinare. De aceea, în vederea unei juste înțelegeri a întinderii sferei de probleme și a limitelor acesteia apar necesare câteva explicații referitoare la alte două aspecte ale cercetării scrisului, și anume, examinarea tehnică a actelor și exameninarea grafologică.

Examinarea tehnică a actelor

Modalitățile de falsificare ale unui act, indiferent de procedeele untilizate, se reduc în fond la două posibilități :

1) alterarea unui înscris existent și

2) confecționarea unui înscris fictiv.

În primul caz este modificat un act valabil întocmit, fie prin înlăturarea unor mențiuni, fie prin adăugarea altora. Adăugirile efectuate pot reprezenta un plus față de datele deja înscrise sau o înlocuire a unor date, după ce acestea au fost în prealabil înlăturate.

În al doilea caz se alcătuiește în întregime un act fals, prin contrafacerea scrisului, a semnăturilor, a ștampilei, mai rar a formularului respectiv, sau prin reutilizarea frauduloasă a unora.

Știința criminalisticii împarte cercetarea actelor în două ramuri diferite: expertiza scrisului și expertiza tehnică a actelor. Această distincție, puțin cunoscută în afara specialiștilor, se justifică nu numai prin obiectele deosebite supuse analizei, ci și pri procedeele diverse de examinare.

În primul caz avem de-a face cu o examinare comparativă a formelor scripturale din scrisul în litigiu și din scrisul persoanei bănuită a fi autorul, pe când în al doilea caz se recurge la investigații fizio-chimice și traseologice, în scopul depistării urmelor materiale proprii contrafacerii sau modificării actelor.

Un exemplu tipic de examinare tehnică îl reprezintă determinarea ștersăturilor. Adesea modificarea actelor se efectuează prin înlăturarea unor mențiuni literale și cifrice, ca sume de bani, cantități, date calendaristice etc. Din inventare, chitanțe, librete de economii, diplome ș.a.

Radierea sau răzuirea unui scris atrage după sine o deteriorare a hârtiei prin subțierea ei și prin deranjarea fibrelor din stratul superior. Urmele de acest gen pot fi puse în evindeță prin diverse procedee, unele mai simple, cum ar fi examinarea microsopică, iluminarea actului dedesubt sau sub un unghi de incidență mic, expunerea la vapori de iod, altele mai complicate dar foarte precise, de pildă măsurarea conductibilității electrice a hârtiei în diferite porțiuni și examinarea cu ajutorul radiațiilor beta.

CAPITOLUL II

Particularități privind scrisul și identificarea persoanei

2.1Grafoscopia judiciară. Noțiuni generale

În practica de anchetă se ivește adeseori necesitatea de a stabili, prin compararea scrisului, dacă un anumit manuscris este întocmit de o anumită persoană.

Asemenea examinări sunt necesare, în special, în ceea ce privește pe învinuiți, iar uneori și pe martori ori victime, fapt care depinde de împrejurările care se lămuresc prin examinarea scrisului.

Expertiza grafoscopică judiciară se utilizează și în privința actelor care figurează într-un proces civil.

Metodica și tehnica examinării scrisului în scopul stabilirii faptului dacă acesta aparține unei anumite persoane sunt elaborate de grafoscopia judiciară, o ramură specială a tehnicii criminalistice .

Obiectele examinării pot fi manuscrisele, atât sub formă de texte sau date cifrice, cât și sub formă de semnături.

Baza grafoscopiei judiciare o constituie tezele cu privire la caracterul individual al scrisului. Fiecare persoană are un scris individual, propriu numai ei. Nu există două persoane care să aibă unul și același scris, cu toate că se întâlnesc scrisuri foarte asemănătoare și care, după aspectul exterior, par identice.

În argumentarea teoretică a caracterului individual al scrisului trebuie să se pornească de la faptul că în orice activitate a omului, dacă anumite acțiuni legate de aceasta se repetă continuu, are loc formarea unor deprinderi. Acest lucru se referă în egală măsură și la scris, ca formă de activitate.

Diferitele elemente le acestor acțiuni devin, prin repetare, din ce în ce mai uniforme, stereotipice, capătă o stabilitate considerabilă. Pentru repetarea ulterioară a acelorași acțiuni, sunt necesare mai puține eforturi decât anterior : în procesul formării deprinderii, mișcările se execută mult mai automatizat.

Din punct de vedere fiziologic, formarea deprinderilor se explică prin faptul că în activitatea sistemului nervos central se naște un complex de reflexe condiționate.

Ca urmare a repetării îndelungate a unora și acelorași acțiuni, totalitatea acestor reflexe condiționate se înrădăcinează (conform teoriei lui I.P. Pavlov – stereotipul dinamic), devine rezistent, stabilă. Ea se poate modifica parțial, însă pentru aceasta sunt necesare anumite eforturi. Modificările mai importante necesită produce restructurarea deprinderii.

Deprinderea de a scrie se capătă prin școlarizare. La începutul învățării scrierii, mișcările au un caracter nesigur, ele sunt instabile și nedesăvârșite. În urma exercițiilor însă și a utilizării practice a scrierii, mișcările devin din ce în ce mai stabile, mai raționale, mai rapide. Controlul vizual al acestora slăbește, mișcările devin automate. Mișcările necunoscute la începutul școlarizării devin obișnuite, se formează deprinderea de a scrie.

Deși deprinderea unei anumite activități prezintă, în linii generale, aceleași caracteristici la diferiți indivizi care îndeplinesc activitatea respectivă, totuși ea prezintă particularități individuale, proprii fiecărei persoane în parte.

Asupra formării deprinderilor acționează diverși factori : metodica școlarizării, condițiile de lucru, condițiile variare de mediu înconjurător, care nu pot fi aceleași la toate persoanele.

Nuanța individuală dobândită cu prilejul formării deprinderii se datorează și tendinței de a executa o acțiune sau alta într-un anumit mod, împrumuturilor de procedee și imitării la care recurge persoana respectivă.

Asupra formării individuale a deprinderii exercită o puternică influență particularitățile anatomice și funționale ale organelor care participă nemijlocit la executarea mișcărilor respective. Prin urmare, orice deprindere are particularități individuale. Acest lucru se referă și la deprinderea de a scrie.

Trăsături caracteristice, proprii fiecărei persoane în parte, apar în scriere încă din stadiul școlarizării, cu toate că cei care învață să scrie se conformează unor relugi comune. Astfel,orice începător se străduiește să corijeze acele derogări individuale care contravin normelor stabilite, dar și în limitele acestor norme este posibil un număr infinit de variații, care reflectă caracterul individual al fiecărei persoane.

În criminalistică, modul individual de a scrie, care poate fi apreciat după elaborarea grafică a semnelor și a totalității acestora într-un manuscris, se numește scris.

Din punct de vedere grafic, caracterul individual al scrisului este dovedit de experiența îndelungată a stabilirii persoanei care a întocmit manuscrisul, stabilire în scopuri judiciare sau de altă natură.

Caracterul individual al scrisului se oglindește, în cea mai mare măsură, nu în caracteristicile clar observabile ale acesteia – cum sunt, de exemplu, conformația generală a scrisului, tipul literelor, dimensiunile, înclinarea scrisului ș.a. – ci în caracteristicile mici, pentru stabilirea cărora sunt necesare metode speciale.

Tocmai prin aceasta se și explică faptul că impresia generală exterioară este adeseori înșelătoare : astfel, la prima impresie uneori apare că scrisurile sunt aceleași, în timp ce în realitate manuscrisele sunt executate de persoane diferite. Rezolvarea justă a problemei este posibilă numai pe baza unei examinări științifice competente.

2.2 Caracteristicile scrisului

Considerații generale

Scrisul, ca reprezentare grafică prin semne convenționale, a sunetelor și a cuvitelor dintr-o limbă, poate fi definit pein două tipuri de elemente : caracateristici generale și caracteristici speciale.

Primele se referă la scris privit în ansamblu, pe când secundele se limitează la semnele grafice considerate separat (litere, cifre, semne de punctuație etc.) sau la grupe de asemenea semne a căror execuție este de așa natură încât constituie unități grafice. Și unele și celelalte trebuie examinate cu atenție în scopul identificării atorului, întrucât numai totalitatea lor dă concluziei respective o bază științifică.

Pe lângă cele două tipuri de caracteristici menționate, care sunt pur grafice, la identificarea persoanei după scris contribuie într-o oarecare măsură și așa-numitele „caracteristici ale limbajului scris”, utilizate în special la cercetarea scrisorilor anonime.

Aceste caracteristici ajutătoare se referă, în primul rând, la limbajul folosit de scriptor la redactarea textului. Cu toate că limbajul oral și cel scris sunt strâns legate, ultimul fiind materializarea prin semne a primului, totuși ele nu sunt identice. De obicei formularea ideilor în scris este mult mai mai dificilă decât enunțarea lor pe cale verbală, chiar la persoanele cu un grad de cultură mai ridicat.

Câteodata o expunere scrisă poate fi individualizată prin vocabular, stil, construcția și complexitatea frazelor, anumite preferințe de ordin gramatical, cum ar fi timpurile verbelor, plasarea adjectivelor etc. Bogăția sau sărăcia lexicului ne va da o imagine aproximativ exactă asupra gradului de instruire al autorului sau chiar asupra profesiunii acestuia.

Pe de altă parte, întrebuințarea în scrisul în litigiu a unor provincialisme, arhaisme, neologisme, termeni de jargon sau de argou etc., care apar și în scrisul persoanei bănuite, vor fi deosebit de concludente pentru identificare, mai ales atunci când sunt specifice sau puțin comune.

În al doilea rând, drept caracteristici ale limbajului sunt socotite cele referitoare la respectarea regulilor de ortografie și punctuație. Semnificativ în această privință sunt greșelile pe care scriptorul le face în mod constant, cum ar fi omiterea sau repetarea de litere, folosirea incorectă a majusculelor, scrierea numelor porprii cu minuscula, ignorarea liniuțelor, a punctelor sau, uneori, aplicarea unor norme ortografice abrogate.

Câteodata asemenea greșeli ating valoarea unor caracteristici de maximă individualitate.

Capitolul III

Bazele identificării persoanei după scris.Tendințe întâlnite în scris

3.1 Mecanismele fiziologice ale executării scrisului

Scrierea, ca mijloc de fixare și comuniacare a ideilor constituie o deprindere, și anume o deprindere intelectuală în care sunt implicate variate acte motrice. Mecanismul fiziologic al deprinderilor în general, inclusiv al deprinderii de scriere, este dat de complexul de legături nervoase temporare (conexiuni între focarele de excitație) și reflexele condiționate.

Potrivit teoriei pavloviene, la nivelul scoarței cerebrale procesele nervoase fundamentale – excitația și inhibiția – sunt permanent sistematizate. Datorită fenomenului de iradiere a excitației și al concentrării celor două tipuri de procese nervoase, are loc un fenomen de stabilizare a căilor nervoase ale unei anumite acțiuni.

În acest fel se formează un stereotip dinamic, adică un complex de legături temporare, care se manifestă sub forma unor reacții stabile cu caracter unitar (Al. Roșca ș.a.). Stereotipul dinamic nu se naște dintr-o dată, ci necesită numeroase repetări și exerciții, în așa fel încât, cu timpul are loc un proces de fixare, iar efectuarea acțiunii respective devine automatizată.

Principalele mișcări de scriere sunt flexiunea, extensiunea, abducția și aducția ( după Maurice Periot și Paul Brosson). Flexiunea și extensiunea se execută în plan vertical și constau în aducerea instrumentului scriptural de sus în jos și ducerea lui de jos în sus, prin strângerea și, respectiv, destinderea degetelor, pe când abducția și aducția se desfășoară pe plan orizontal, prin deplasarea mâinii de la stânga la dreapta și invers ceea ce înseamnă o îndepărtare și apropiere de la și spre centru.

Așa cum bine observă dr. H. Callewaert, autorul unei interesante lucrări asupra fiziologiei scrisului, mișcările de inscripție sunt completate cu mișcări cursive, având ca rol asigurarea avansării scrisului pe foaia de hârtie și sunt realizate prin rotirea încheieturii sau a cotului.

În faza de început scrierea este greoaie; deși semnele utilizate ca model sunt percepute vizual, încă nu s-a produs acel proces de „bătătorire” a căilor nervoase de execuție, mișcările încă nu au devenit reflexe și ca atare mâna se contract și întâmpină mari dificultăți în reproducerea semnelor.

Într-o etapă mai avansată, după o îndelungată practică de scriere, în cursul căreia crește coordonarea mișcărilor și totodată ritmul, scrisul manifestă o tendință de simplificare, ceea ce reprezintă perfecționare a acțiunii devenită automatizată. Datorită fenomenului numit “aferentație inversă”, scrierea este suspusă unui control permanent de către excitația senzorială, vizuală și muscular.

Modificări datorate stării psihosomatice a scriptorului

Dacă scrisul este rezultatul unor procese nervoase complexe și a mișcării brațului și a mâinii în calitate de organ efector, este de la sine înțeleasă influența pe care o exercită starea organismului persoanei asupra scrisului executat la un moment dat.

Starea fiziologică anormală cunoaște o infinitate de trepte, mergând de la simple tulburări nervoase produse de frig, oboseală, surmenaj intelectual și până la maladii cronice grave, cu serioase repercursiuni asupra întregului organism.

De asemenea, bătrânețea, asociată frecvent cu stări maladive, staționare sau progresive, atrage după sine un proces de dezorganizare a scrisului. Vârsta la care se atinge acest stadiu variază de la un scriptor la altul; astfel am întâlnit persoane peste 75-80 ani al căror scris, reflectând o constituție robustă și o perfectă conservare a facultăților mintale, nu prezenta aproape nicio modificare , singurul semn obsevat fiind doar o ușoară zigzagare a trăsăturilor, aproape imperceptibilă și, uneori un număr sporit de întreruperi.

Bolile mintale – cu și fără lezarea centrilor nervoși – afectează profund scrisul. Modificările din această categorie cunosc o mare varietate. Pentru ilustrare, menționăm câteva dintre schimbările mai caracteristice pentru stările agitate : aspect haotic, numeroase neregularități ale trăsăturilor, tremurături accentuate, dezalinieri; în cazurile de comportare violent se merge până la înțeparea și ruperea hârtiei cu vârful creionului sau al peniței. De asemenea, se înregistrează frecvente omisiuni de litere sau elemente ale acestora, precum și cuvinte întregi, ceea ce sporește confuzia și ilizibilitatea scrisului.

Cu privire la modificările scrisului cauzate de stările maladive s-au întreprins o serie de studii de către medici specialiști, urmărindu-se folosirea scrisului ca mijloc de investigare și de determinare a diagnosticului în bolile mintale. Rezultatele sunt extrem de interesante, dar „simptomele” de ordin grafic trebuie totuși valorificate cu multă precauție, neputând singure să justifice precizarea unei anumite afecțiuni psihice (J. Rogues de Frusac, A. Mathieu), ci doar să contribuie la aceasta prin coroborarea cu datele clinice și cu cele obținute prin explorări funcționale.

3.2 Modificări rezultate din conducerea mâinii de către o altă persoană

Uneori persoanele foarte bolnave sau în vârstă solicită ajutorul unei alte persoane pentru a întocmi un act, mai ales testamente. Știind că valabilitatea lor este condiționată de executarea scrisului cu mână proprie, testatorul își lasă mâna ghidată de către o persoană străină, ceea ce evident se reflectă în grafismul astfel obținut. În funcție de gradul de colaborare a celor doi scriptori se disting două situații principale, denumite în literatura de specialitate „mână inertă” și “mână ajutată”.

Mâna inertă se întâlnește în cazurile de afecțiuni foarte grave, în care subiectul este în agonie sau se dovedește a fi lipsit de orice forță. Tot în această categorie se poate include și persoana sănătoasă dar total analfabetă, deși consecințele din punct de vedere grafic nu sunt chiar similare, în ultimul caz producându-se un fenomen de rezistență involuntară sau, mai exact, de rigiditate a mâinii conduse.

În cazul mâinii inerte, mâna care ține sau cel puțin se sprijină pe instrumentul scriptural este lăsată liber, fiind condusă de către mâna altei persoane; cu alte cuvinte prima este pasivă, iar a doua activă. În aceste condiții este firesc ca scrisul rezultat să se asemene cu scrisul obișnuit al celui ce a jucat rolul de ghid.

Mâna ajutată constituie o modalitate de cooperare între o persoană bolnavă, încă în stare să execute gesturi grafice, deși nu este suficient de sigură, și o altă persoană care acceptă să o asiste. În cursul operației de scriere unele gesturi ale celor două mâini concordă și deci se adiționează, dar în mod inevitabil alte gesturi se contrazic.

Menționăm că unii autori pornind de la cazuri din trecutul îndepărtat, devenite istorice, rețin ca o a treia situație de scriere concomitentă de către două persoane așa-numita „mână forțată”.

Spre deosebire de cazurile precedente care presupuneau un accord al celui condus, în acest caz el este silit să scrie. Evident că nu se are în vedere constrângerea de a scrie sub imperiul unui pericol grav, imminent și serios, ci purtarea mâinii victimei cu forța de către agresor.

Capitolul IV

Cercetarea criminalistică a actelor scrise și a semnăturilor

Noțiunea de fals

Noțiunea de fals nu este precizată printr-o definiție legală. În majoritatea legislațiilor se face o enumerare a diferitelor feluri de fals, fără a se da o defniție generală și completă, care să delimiteze caracteristicile acestei infracțiuni.

Literatura de specialitate enumeră urmatoarele elemente esențiale ale falsului în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale, și anume: alterarea adevărului conținut într-un act, producerea sau posibilitatea producerii unor consecinte juridice, săvârșirea faptei cu intenție.

Astfel se poate spune că prin fals în acte urmează a se înțelege orice alterare a adevărului privitor la forma sau conținutul unui act scris, oficial sau neoficial, săvârșită cu intenție și care poate produce consecințe socialmente periculoase. Pentru a fi considerat oficial, înscrisul trebuie să facă parte din categoria celor întocmite, emanate sau întărite de o autoritate. Constituie înscrisuri oficiale toate actele scrise provenind de la autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public ori care fac parte din actele de procedura scrisă și de documentare ale instituțiilor sau organizațiilor publice respective. Pe de altă parte, sunt considerate înscrisuri oficiale atât exemplarele originale, cât și copiile legalizate sau certificate ale acestora, dacă sunt susceptibile de a produce consecințe juridice, fiind lipsit de relevanța faptul că sunt redactate în limba română ori în altă limbă.

În cazul înscrisurilor sub semnatură privată, un astfel de înscris fiind caracterizat prin conținut cu relevantă juridică, semnătura, data redactării etc. Un înscris sub semnatură privată devine înscris oficial din momentul în care a fost supus autentificării.

Alterarea adevărului cuprins într-un act are loc, în principal, prin acțiune, fiind posibil ca ea să se producă și prin inacțiune.

Există două forme principale de fals: intelectual și material.

Falsul intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări care nu corespund adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări. Un așa act, deși după formă poate fi corect, este fals din punct de vedere al conținutului.

Falsul material constă fie în contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod, de natură să producă consecințe juridice.

4.1 Falsul din perspectiva dreptului civil și a dreptului penal

Practic, este de neconceput desfașurarea normala a relațiilor sociale fără nașterea, modificarea și stingerea unor raporturi juridice. De aceea, normele legale impun întocmirea acestor acte juridice într-o anumită formă, mergând până la neadmiterea probei testimoniale. Acest lucru poate fi exemplificat prin dispozițiile legii civile care statuează obligativitatea formei scrise în cazul actelor juridice având ca obiect bunuri cu valoare mare, declarațiile martorilor nefiind admise ca mijloc de probă în proces. Fiind mijloace de probă cerute de dispozițiile legale, aceste acte trebuie să prevadă exact atât drepturile părților și întinderea acestora, cât și obligațiile ce le revin și să nu fie alterate în niciun mod.

Alterarea unui înscris ce consfințește un raport juridic se intâlnește atât în cazul înscrisurilor oficiale, cât și în cazul celor sub semnatură privată.

Potrivit opiniilor doctrinare, între actele oficiale și cele sub semnatură privată există unele deosebiri, din care:

în cazul actelor oficiale, obiectul juridic generic al ocrotirii – penale sau civile – este format din relațiile sociale a căror existență implică protejarea încrederii publice. Consecințele produse de actul oficial sunt garantate de funcționarul public, competent să-l autentifice.

înscrisurile sub semnatură privată, nefiind întocmite în fața funcționarului public, nu sunt garantate decât de simpla semnătură a părților. Aceasta înseamnă că un astfel de înscris se contituie în propriul său martor, persoana care îl invoca neavând altă garanție decât semnăturile depuse pe el.

înscrisurile sub semnătură privată nu se pot impune cu aceeași autoritate ca și înscrisurile oficiale. Convențiile produc efecte decât între părți.

în materia dreptului civil, constatarea că printr-un înscris s-a atestat o convenție care în realitate nu a avut loc, constituie un neadevăr, dar nu în mod obligatoriu și în fals. Nu trebuie confundat falsul cu simularea, deoarece în cazul falsului este atacat înscrisul invocat, pentru a înlatura operația pe care el o constată și despre care se pretinde că nu a avut loc, operând prezumția că din moment ce există un înscris înseamnă că operațiunea pe care înscrisul o probă este necesară atacarea înscrisului – ca instrument al acesteia – legea civilă nepermitând administrarea altei probe contrarii ori a unei probe peste ceea ce conține un act scris. În cazul une simulări, atunci când parțile au posibilitatea evidențierii foloaselor ilicite dobândite prin dovedirea faptului că un anumit act stipulează o operație diferită față de cea care a avut loc în realitate. În practică sunt suficiente cazuri de întocmiri de acte de vânzare-cumpărare, când în realitate a fost vorba de o donație. Chiar dacă un asemenea act conține un neadevăr, el nu constituie un fals.

din punct de vedere al legii penale, un înscris oficial poate fi întocmit de un funcționar public care confirmă sub semnatură, în mod mincinos, o operațiune care nu a avut loc. Este posibil ca un act să nu aibă decât o aparență de înscris oficial, în realitate el fiind întocmit în mod fraudulos de către o persoană care, consemnând fapte imaginare, îi dă forma unui înscris oficial.

chiar în sens restrâns, falsul este privit diferit în dreptul penal față de dreptul civil, urmând proceduri diferite. Noțiunea de fals, în acceptțiunea restrânsă desemnează o acțiune de contrafacere sau de alterare a unui înscris. În materia dreptului penal, cercetarea presupune atât dovedirea falsului, cât și a vinvăției persoanei implicate, procedurile având un caracter represiv. În materia dreptului civil, așa cum am menționat, se poate vorbi de fals până la proba contrarie, numai în măsura în care înscrisul prezentat în proces este contestat de partea căreia i se opune.

spre deosebire de dreptul penal, în materie civilă este prevăzută expres procedura verificării de scripte. În materie civilă, instanței de judecată îi revine obligația de a dispune verificarea unui înscris sub semnătură privată contestat de una sau mai multe părti ori în cazul în care moștenitorii sau urmașii în drepturi ai persoanei despre care se pretinde că a redactat înscrisul declară că nu cunosc nici scrisul și nici semnătura acesteia.

finalizarea acțiunii de dovedire a falsului are momente diferite în dreptul civil față de dreptul penal. Dacă în dreptul civil acțiunea declanșată de prezentarea unui înscris se încheie în momentul în care s-a dovedit că acesta este fals, în dreptul penal nu se finalizează decât după ce s-a realizat identificarea și s-a dovedit vinovăția autorului falsului. Uneori, la împlinirea termenului de prescripție a faptei penale, precum și atunci când acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu poate fi exercitată, calea falsului rămâne singura deschisă.

Indiferent dacă falsul este abordat din perspectiva dreptului civil ori a dreptului penal, noțiunea de fals în înscrisuri nu trebuie confundată cu noțiunea de fals tehnic. Falsul tehnic are o arie de cuprindere mult mai diversificată, cuprinzând, pe lângă manoperele frauduloase executate pentru alterarea înscrisului, și acțiunile –voluntare sau involuntare – efectuate asupra actelor, fără ca prin aceasta să se urmărească producerea unor conscințe juridice.

4.2 Metode de comitere a falsului

Falsul prin înlaturare de text

Falsificarea prin înlăturare a actelor poate fi efectuată prin metoda mecanică sau chimică.

Metoda mecanică este și ea de două feluri: prin radiere și prin răzuire. Prin radiere se întelege înlăturarea scrisului pe cale mecanică cu folosirea gumei, miezului de pâine ș.a. Prin răzuire – înlăturarea scrisului cu lama, cuțitul și alte obiecte de felul acesta.

Metoda chimică poate fi efectuată prin corodare sau spălare. Corodarea constă în decolorarea scrisului prin atacare cu substanțe chimice. La spălare scrisul se decolorează și în același timp se dizolvă, total sau parțial. Orice metodă aplicată va înlătura scrisul total sau parțial și astfel, în unele cazuri, va putea fi relevat iar în celelalte,nu.

Înlăturarea textului pe cale mecanică

În cazul înlăturării textului pe cale mecanică textul se îndepărtează printr-o acțiune de ștergere, constând fie în răzuire, fie în radiere. Înlăturarea mecanică a textului poate fi urmată sau nu de înscrierea unor mențiuni în locul celor existente inițial.

Examinarea criminalistică a falsului parțial prin înlăturare de text parcurge două faze : stabilirea locului în care a fost înlăturat textul si refacerea textului înlăturat.

Stabilirea locului in care a fost înlăturat textul

Determinarea locului în care s-a înlăturat textul pe cale mecanică – radiere sau răzuire – se realizează prin mai multe metode :

Examinarea prin transparență

Examinarea în lumină incidentă

Examinarea microscopică

Examinarea fosforescenței materialelor de scriere

Tratarea înscrisului cu pulbere de grafit, negru de antimoniu sau miniu de plumb

Tratarea înscrisului cu vapori de iod

Refacerea textului înlăturat

Relevarea scrisului înlăturat pe cale mecanică se face atât după urmele elementului scriptural, cât și după urmele materialului de scriere rămas în hârtia înscrisului examinat. Această relevare este condiționată de natura și vechimea materialelor de scriere, precum și de calitatea hârtiei. Pentru punerea în evidență a scrisului preexistent sunt utilizate atat metode fizice,cât și metode chimice.

Metode fizice :

relevarea scrisului cu ajutorul fotografiei de contrast

relevarea scrisului prin întărirea electronică a contrastului

metoda examinarii în radiații invizibile

evidențierea scrisului prin fotografierea separatoare de culori

Metode chimice :

relevarea scrisului pe baza urmelor de presiune ale elementului scriptural

metoda difuzo-copiativă

Relevarea scrisului pe baza urmelor de presiune ale elementului scriptural

Evidențierea scrisului după urmele de presiune ale instrumentului scriptural este utilă, în special în cazul înscrisurilor redactate cu stiloul cu bilă sau cu creionul.

Instrumenetele scripturale lasă pe versoul hârtiei urme de apăsare. Din acest motiv, scrisul poate fi evidențiat prin tratare, prin fotografia de umbre sau prin frecarea ușoară a versoului cu hârtie carbon, în scopul colorării proeminențelor existente pe suprafața acestuia.

Intensitatea pronunțării urmelor de presiune are o mare importanță pentru posibilitatea aplicării metodei date. Evidențierea unor asemenea urme se face prin diverse metode de examinare, cum sunt : tratare cu vapori de iod sau cu soluții pe bază de iod, crearea contrastului de umbră, tratarea cu substanțe pulverizate și ridicarea cu ajutorul mulajului.

Crearea contrastului de umbră se face cu ajutorul surselor de lumină și prin iluminarea unei singure părti a zonelor falsificate, din diferite unghiuri. Unghiurile sunt direct proporționale cu intensitatea urmelor de apăsare. Ele sunt mai mari cu cât este mai mare este adâncitura lăsată pe hârtie.

Prelucrarea cu vapori de iod sau cu soluții pe bază de iod dă îmbucurătoare rezultate și atunci când apăsările pe hârtie sunt neînsemnate. Urmele grafismului șters vor fi conturate de iod mai pronunțat în locurile unde hârtia a fost presată.

Scrisul șters poate fi relevat după urmele de presiune lăsate pe alte suprafețe decât a actului și anume pe masă ori alte obiecte. Deseori scrisul este relevat prin această metodă după urmele produse pe o altă hârtie care se află sub act în timpul scrierii. Încercarea de a releva scrisul pe așa cale se face, de cele mai dese, în situațiile când stabilirea scrisului, care a fost șters, nu a putut fi făcută prin altă procedură.

CAPITOLUL V

Expertiza semnăturilor

Semnătura ca obiect al cercetării criminalistice

Prin semnătură se înțelege imaginea grafică a numelui executată personal de către titularul respectiv, prin care atestă că este autorul actului în cauză sau că aprobă conținutul acestuia. De asemenea, prin semnătură se marchează prezența, se indică luarea la cunoștință a unui act sau a unei mențiuni etc., adică în general se confirmă ceva .

Dintotdeauna semnăturile ca semn de certificare au jucat un rol important, dar mai cu seamă în zilele noastre utilizarea lor a luat o amploare deosebită, ca urmare a consfințirii largi a diferitelor relații sociale și juridice în documente scrise.

Semnătura fiind un semn de autentificare nu imbracă numaidecât o haină literală, căci principalul ei scop nu este de a comunica identitatea persoanei, așa cum se intâmplă cu numele scris în cuprinsul unui text, în antetul actelor, în rubricile unui formular etc.

Semnăturile constituie desigur tot un scris, fiind alcătuite din elemente grafice ca și textele, dar ele se caracterizează printr-o serie de particularități, ceea ce le conferă un anumit specific. Prin urmare, semnăturile reprezintă o varietate a scrisului de mână, lucru ce poate fi mai lesne înțeles din modul în care aceasta se formează.

Semnăturile prezintă numeroase particularități de ansamblu și de detaliu, cale le conferă calitatea de a fi strict individuale. Pentru un nespecialist poate să apară ciudat că o înșiruire de câteva litere sau de semne fără semnificație literală are un asemenea caracter, când uneori nici texte foarte lungi nu oferă elemente de individualizare.

În afară de individualitate, semnăturile se mai caracterizează și prin constanță. Obiceiul de a executa semnătua într-un anumit fel este atât de stabil, încât din momentul în care s-a format, adică de la începutul perioadei de maturitate, se înregistrează prea puține modificări evolutive.

În schimb, semnăturile, ca și scrisul în general, pot fi variabile. Variabilitatea se manifestă în două moduri : în timp și de moment.

Variabilitatea în timp nu se referă atât la micile transformări ținând de evoluție, cât la modificările determinate de starea sănătății titularului respectiv, care întradevar poate afecta în mod serios execuția semnăturii.

Variabilitatea de moment se referă la faptul că două semnături nu au niciodată o conformație absolut identică. Examinarea atentă a unei serii de semnături realizată de aceeași persoană, una după cealaltă, va releva mici diferențe, datorate tocmai variabilității naturale a grafismului.

Semnăturile variază și în funcție de mărimea spațiului destinat semnării, precum și de o serie de alte condiții obiective care influențează scrierea, cum ar fi natura suportului, poziția scriptorului, starea de repaus sau de mișcare în care se află acesta și, în mai mică măsură, de felul instrumentului scriptural folosit. Tot ca stări pasagere, dar nu lipsite de importanță pentru executarea semnăturilor, trebuie menționat stările emotive deosebite, precum și alte împrejurări temporare, de natură să tulbure coordonarea mișcărilor, cum ar fi starea de ebrietate.

Expertiza criminalistică a semnăturilor este destinată să răspundă la două întrebări esențiale, și anume :

dacă semnătura în litigiu este autentică sau falsă, adica dacă aparține titularului respectiv sau dacă este contrafăcută de o altă persoană.

cine anume a contrafăcut o semnătură falsă sau a executat o semnătură fictivă (titularul este inexistent).

Aceste doua probleme constituie totodată și fazele cercetării semnăturilor, succesiune care corespunde de altfel etapelor de efectuare a oricăror expertize criminalistice.

Uneori examinarea se poate limita la prima frază, cazurile cele mai frecvente de acest gen fiind expertizele dispue în pricinile civile, unde există doar interesul de a dovedi, cu acte originale, pretențiile formulate.

Examinarea se oprește tot mai prima fază atunci când se ajunge la concluza că semnăturile în discuție aparțin realmente persoanelor pe numele cărora sunt executate, și deci autentice, compararea cu scrisurile altor persoane apărând ca inutilă.

Alteori, examinarea semnăturilor cuprinde doar a doua fază, adică cea a identificării autorului semnăturilor false

Determinare a autenticității sau falsității semnăturilor

A determina autenticitatea semnăturii înseamnă a stabili dacă a fost executată realmente de către titularul respectiv. Analiza efectuată în acest scop constituie prima și de multe ori unica fază a cercetării semnăturilor.

Examinarea semnăturilor urmează ordinea normală a oricărei cercetări criminalistice, așa după cum se procedează și în cazul scrisurilor sub formă de texte, și anume : examinarea separată a semnăturii în litigiu și a semnăturilor titularului respectiv, compararea lor și desprinderea concluziei.

5.1 Examinarea separată a semnăturilor

Înainte de a se defini caracteristicile grafice ale semnăturii incriminate, este indicat să se facă o examinare prealabilă a acesteia, având drept scop punerea în evidență a unor urme materiale a căror prezență poate demonstra contrafacerea. Pentru a se evita erorile de interpretare sau pur și simplu neobservarea acestor urme este imperios necesar să se examineze semnătura în original și nu o reproducere fotografică, care nu redă fidel toate nunațele trăsăturilor și nici cele de culoare. De asemenea, se va cere organului solicitator să prezinte unicatul actului pe care se află semnătura și nu copia acestuia, întocmită prin intermediul hârtiei copiative.

Examinarea intrinsecă a semnăturii poate dezvălui, uneori, de la început falsul, atunci când prezintă elementele tipice de contrafacere. Nu în toate cazurile,insă acestea sunt suficiente, mai ales când lipsesc urmele materiale ale pregătirii preliminare a semnăturii copiate sau imitate. În astfel de situații, ca și în cele în care semnăturile în discuție sunt spontane, la determinarea autenticității sau falsității se poate ajunge numai pe calea unei analize în raport cu semnăturile de proveniență certă ale titularului respectiv.

Și acestea sunt supuse în prealabil unei cercetări separate, urmărindu-se, pe de o parte, dacă corespund din punct de vederde cantitativ și calitativ, iar pe de altă parte sunt definite sub aspectul caracteristicilor generale și speciale.

5.2Examinarea comparativă a semnăturilor

La semnăturile copiate această examinare va releva doar concordanțe, atât în ceea ce privește alcătuirea cât și construcția literelor.

Atunci când există bănuiala că semnătura ar fi fost copiată trebuie neapărat să se cerceteze dacă nu cumva ea se suprapune cu una dintre semnăturile de comparație. Suprapunerea, adică corespondența tuturor trăsăturilor sub toate aspectele – formă, dimensiune, direcție, valori unghiulare etc. – înseamnă identitate. Ori, identitatea dintre două semnături autentice, chiar dacă sunt executate succesiv și în aceleași condiții de către titular, este imposibilă.

În consecință, suprapunerea a două semnături este dovada absolută a contrafacerii prin copiere. În expertiza scrisurilor este unanim acceptat, ca o axiomă, faptul că dintre două semnături care se suprapun cel puțin una este falsă. Nu este exclus ca ambele să fie false, fiind copiate după un model comun.

Semnăturile imitate servil nu diferă prea mult de cele copiate, în sensul că și ele vor prezenta o slabă coordonare a mișcărilor, ezitări, întreruperi și retușuri.

Capitolul VI

Examinarea comparativă a caracteristicilor scrisului

Metoda de cercetare criminalistică

Examinarea criminalistică a scrisului are ca scop principal identificarea scriptorului respectiv. Practic, problemele care se pun în cadrul efectuării expertizelor grafice sunt următoarele :

dacă două sau mai multe texte de pe acte diferite ori mai multe mențiuni din cuprinsul aceluiași at sunt scrise de către o singură persoană;

dacă un text a fost scris de către o anumită persoană, pretinsă sau bănuită a fi autorul;

dacă o semnătură aparține titularului respective, adică persoanei pe al cărui nume este dată semnătura;

dacă o semnătură falsificată sau realizată pe un nume fictive a fost executată de către o persoană presupusă a fi autor.

În toate domeniile criminalisticii cercetarea se desfășoară pe baza metodelor general valabile pentru orice examinare cu caracter științific, adică prin analiză și sinteză, care constau în descompunerea obiectelor în elementele lor componente, urmată de studierea lor în interdependență, într-o unitate organică. Această studiere se realizează prin metoda comparației, în vederea stabilirii asemănărilor și a deosebirilor dintre obiectele și fenomenele confruntate. Ca atare, cercetarea criminalistică a scrisurilor necesită, ca orice altă identificare, o examinare separată a caracteristicilor grafice ale fiecărui scris în parte, o comparare a acestora și, în sfârșit, o apreciere a costatărilor făcute.

Trebuie observat că în domeniul scrisurilor la determinarea autorului se ajunge pe o cale indirectă, prin compararea scrisului contestat cu scrisul persoanei bănuite, ca purtător cert al deprinderilor sale grafice individuale. Această identificare mediată – prin utilizarea unui scris de referință – este singura posibilă. Tocmai de aceea trebuie bine lămurit că ceea ce se identifică este autorul grafic, persoana, și nu cele două scrisuri, așa cum greșit lasă să se ințeleagă organele judiciare care cer expertului să se stabilească „dacă scrisul de pe actul incriminat este identic cu scrisul numitului…”.

Pe lângă faptul că problema este pusă incorect din punct de vedere teoretic, nici în realitate două scrisuri, chiar emanând de la aceeași persoană, nu vor fi niciodată identice, ceea ce ar presupune o corespondență perfectă, mergând până la totala lor suprapunere. Prin urmare, scrisurile comparate nu pot fi identice, ci numai asemnănătoare, proprietate care în anumite condițiijustifică atribuirea lor unei singure persoane (Al. Buuș).

Posibilitatea identificării scriptorului rezidă – după cum am încercat să demonstrăm în prima parte a lucrării – în calitatea scrisului de a fi individual, propriu fiecărei persoane. Cum această individualitate se manifestă prin caracteristicile generale și speciale ale scrisului, analiza intrinsecă a unui scris, ca și compararea a două scrisuri, va avea în vedere tocmai aceste elemente. Numai o examinare aprofundată și temeinică permite formularea unor concluzii științific fundamentate. Cheia aflării adevărului constă în investigarea tuturor aspectelor care în final să conducă la descoperirea într-un scris a ceea ce este esențial și individual.

6.1 Materialele de comparație

Expertiza criminalistică a scrisului este de neconceput fără scrisuri de comparație. Dacă actul incriminat nu poate fi schimbat în niciun fel, fiind o piesă unică, din care expertul este obligat să extragă maximum de indicia posibile, corpul de scrisuri de referință – adică probele de scris de proveniență certă aparținând persoanei bănuite – poate fi mai întins sau mai restrâns, mai mult sau mai puțin adecvat pentru rezolvarea problemei puse, în funcție de posibilitățile de recoltare, de conștiinciozitatea și de priceperea celui ce efectuează această operație.

Strângerea materialelor de comparație constituie sarcina organului care solicită expertiza (art 127 c. pr. pen. și art 179 c. pr. civ.) și nu a expertului, așa cum greșit interpretează acele instanțe de judecată care trimit la laborator numai actul în litigiu, cu indicația ca să fie chemate părțile pentru a li se lua probe grafice sau ca expertul să se deplaseze la diefrite instituții pentru procurarea de înscrisuri.

Rațiunea adunării materialelor de comparație de către organul care a dispus expertiza constă în aceea că în prealabil este necesar să se stabilească cu certitudine autenticitatea lor, în sensul că întradevăr înscrisurile au fost executate de către o anumită persoană. Acest lucru se poate determina numai prin punerea în discuția părților a actelor ce vor servi pentru comparație, care sunt chemate să recunoască scrisul sau semnătura lor (art. 177 c. pr. civ) ori a unei terțe personae.

Problema certificării pieselor de comparație este mai dificilă în cazul în care titularul a decedat sau este dispărut; într-o asemenea situație cu atât mai mult cei interesați sunt obligați să discute piesele în vederea înlăturării celor asupra cărora nu cad de acord.

Opiniem că atunci când o parte contestă cu rea credință un act de comparație, acesta va putea fi totuși luat în considerație la efectuarea expertizei dacă instanța stabilește, prin administrare de probe, că actul respectiv emană de la titular sau dacă expertul constată că este scris de persoana care a completat alte acte acceptate de părțile în litigiu.

Ignorarea sarcinei de a verifica în mod real materialele de comparație de către organul solicitator și nerespectarea regulilor de luare a probelor grafice pot genera în practică erori grave, soldate cu expertize greșite.

De exemplu, într-un caz o instanță de judecată a luat pe aceeși foaie de hârtie două specimene de scris : textul de la o persoană (A) și semnătura de la o altă persoană care avea același nume de familie (B). Neprecizându-se această imprejurare, expertul a considerat textul ca fiind scris de către persoana care semnase dedesubt (B) și în consecință l-a indicat în raportul său ca autor al scrisului în litigiu. Din punct de vedere tehnic, constatările expertului erau exacte, căci textul în litigiu era scris de cine executase textul din proba grafică, dar concluzia a fost eronată, datorită confuziei produse de lipsa oricărei indicații din partea instanței.

Greseala s-a remediat mai târziu, cu ocazia efectuării unei noi expertize, care l-a dat autor pe A.

6.2Caracteristicile materialelor de comparație

Materialul de comparație trebuie să fie cât mai amplu atât ca număr de piese, cât și ca întindere, pentru a cuprinde scrisul sau semnăturile persoanelor respective în cât mai multe variante.

Aceasta se impune deoarece scrisul fiecărei persoane prezintă o serie de modificări și transformări datorită unor cauze (factori) diferite, fenomen care poartă numele de variabilitatea scrisului.

Variabilitatea scrisului poate fi :

temporală (succesivă) când modificarea scrisului are loc în timp, în diferite etape din viata persoanelor (varsta, profesie);

conditionată – apare în functie de anumite cauze (factori) ce acționează izolat sau simultan. Cauzele pot fi :

obiective (defectuozitatea instrumentului de scriere, folosirea unor instrumente neobișnuite, scrierea pe un suport în mișcare, scrierea în condiții de iluminare insuficiente, în pozitii neobișnuite etc.);

subiective, care țin de persoana scriitorului (afecțuni ale ochilor sau ale aparatului locomotor, schimbări ale tonusului muscular datorate proceselor de excitație sau inhibiție din scoarța cerebrală, stări de ebrietate, intoxicații grave, sub influența drogurilor, sedativelor, tranchilizantelor etc.);

modală (întalnită la majoritatea persoanelor) și se referă la dispoziția scriptorului de a scrie într-un fel sau altul (variante ale scrisului : ethnic, cu înflorituri, lizibil, ilizibil, prin deghizare scrisului);

intrinsecă (ce ține de construcția semnelor grafice) și se refera la faptul că aceleași semne realizate prin aceleași miscări nu vor fi identice în două exerciții successive, chiar dacă sunt executate distinct și cu atât mai mult dacă sunt intercalate între litere diferite.

Materiale de comparație , așa cum rezultă din prevederile art. 127 Cod procedura penală, sunt formate din două categorii :

scripte de comparație preconstituite – executate anterior disjungerii expertizei;

scripte de comparație scrise la cerere în fața organului judiciar.

Scriptele de comparație preconstituite (piesele preconstituite) sunt executate anterior dispunerii expertizei, deci independent de necesitățile acesteia, ceea ce le conferă o deosebită valoare, întrucât sunt realizate sincer și în condițiile cele mai diverse. Prin urmare, pe de o parte ipoteza deghizării este exclusă, iar pe de altă parte acest gen de piese permit expertului să stabilească dacă există o variablilitate naturală a scrisului și în ce forme se manifestă aceasta.

Piesele din această categorie constau atât din acte scrise înaintea pornirii procesului ori a cercetărilor care îl preced, cum ar fi autobiografii, cereri, corespondență personală, caiete de însemnări etc., cât și din acte întocmite în cursul acestuia (denumite de unii autori piese intermediare) : dclarații, note explicative, depoziții de martori, interogatorii, procese-verbale, dovezi de primire a citațiilor etc.

Pentru expertizarea textelor se vor procura ca piese de comparație tot texte, scrise de către persoana bănuită în cauză. Acestea trebuie să fie într-un număr și de o întindere suficientă, pentru a se putea urmări toate variațiile scrisului persoanei respective. Ele nu trebuie să fie diverse ca destinație și conținut, deoarece o singură piesă sau chiar mai multe piese de același fel oferă elemente limitate de comparație. Fac excepție piesele identice sau asemănătoare cu însuși actul incriminat, a căror procurare într-un volum cât mai mare este deosebit de utilă.

Pentru expertizarea semnăturilor este necesar să se culeagă toate variantele de semnătură pe care le posedă persoana în cauză, adică semnături întregi și prescurtate, cu sau fără inițiale, căutându-și mai ales acele variante care se aseamănă cât mai mult cu semnătura în litigiu.

Pe de altă parte, date fiind modificările pe care le poate suferi scrisul în decursul evoluției sale ori datorită unor factori momentani, este indicat ca piesele de comparație să corespundă , pe cât posibil, textului sau semnăturii ce formează obiectul expertizei, în ce privește :

timpul când au fost scrise, adică să fie din aceeași perioadă sau dintr-o perioadă apropiată;

instrumentul de scris : toc, stilou, pix, creion etc;

felul pieselor.

O dificultate în practica expertizei criminalistice a scrisului o constituie alcătuirea unui corp de scrisuri de comparație emanate de la persoanele decedate, problemă care apare cel mai frecvent la expertizarea testamentelor. În primul rând se va cere persoanelor interesate să depună toate diligențele pentru a procura un material cât mai bogat și totodată cât mai adecvat, în sensul cerințelor enumerate mai sus.

Astfel, pentru expertizarea unui testament se vor depune și texte, nu numai semnături. În al doilea rând se va face apel la diferite instituții, unde pot fi găsite acte, cel puțin semnate de defunct, cum ar fi registrele de stare civilă, formele întocmite cu ocazia eliberării buletinului de identitate și a pașapoartelor, acte efectuate în cursul îndeplinirii sarcinilor de serviciu etc.

Scripte de comparație scrise la cerere în fața organului judiciar (piesele scrise la cerere) sunt probele grafice executate de cei în cauză special pentru efectuarea unei expertize. Aceste probe sunt date în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată.

Regulile după care se iau probele grafice, elaborate pe baza experienței experților criminaliști din țara noastră și din alte țări, ar putea fi sintetizate în felul următor :

În expertizele privitoare la texte, piesele executate la cerere constau în scrierea unui text oarecare (de exemplu, o autobiografie, o notă explicativă, o declarație în legătură cu fapta imputată etc.), în așa fel încât scriptorul să nu observe că de fapt se urmărește luarea unor probe grafice și ca atare să nu-și modifice scrisul; chiar dacă ar avea o asemenea bănuială, datorită concentrării asupra conținutului declarației se va preocupa mai puțin de realizarea ei grafică.

În continuare se va proceda la luarea unor probe prin dictare. Textul dictat trebuie să cuprindă fragmente și cuvinte din textul incriminat și apoi, dacă nu există niciun motiv de a păstra secret conținutul, se va dicta însuși textul în cauză.

Se interzice în mod absolut înfățișarea actului în litigiu pentru a fi copiat și cu atât mai mult de a se cere scriptorului imitarea textului sau a semnăturii respective.

Dacă pentru scrierea textului supus examinării s-au folosit forme grafice speciale, cum ar fi majusculele tipografice, se va cere persoanei să folosească toate felurile de scriere pe care le cunoaște și numai când printre acestea nu apare genul de scris din piesa în litigiu i se va cere în mod special să execute o asemenea scriere, cu precizarea acestui lucru în proba grafică. Tot așa se procedează atunci când se presupune că scrisul incriminat ar fi fost executat cu mâna stângă, căci numai scrisurile comparabile pot fi comparate (H. Pfanne).

Dacă textul de expertizat cuprinde cifre, cum ar fi pe state de plată, monetare, fișe de pontaj etc., se va cere scriptorului să facă anumite operații matematice, în așa fel încât rezolvarea problemei să-i distragă atenția de la modul de executare grafică.

Dacă scrisorile anonime sunt însoțite de plicurile respective se vor lua probe și pe plicuri, albe sau liniate, după caz.

În probele grafice executate de persoanele bănuite a fi falsificat o semnătură se va cere să se scrie de mai multe ori numele pe care-l reprezintă semnătura precum și nume apropiate, fără să li se ofere drept „model” însăși semnătura de expertizat.

Condițiile în care se iau probele trebuie să fie pe cât posibil mai apropiate de cele în care s-a realizat scrisul incriminat. De aceea, se va oferi scriptorului un instrument de scris de același tip, același fel de hârtie sau formular.

În ce privește cantitatea pieselor executate la cerere, în general sunt suficiente pentru expertizarea probelor 2-3 probe.

Legat de metodologia luării probelor grafice notăm că în literatura de specialitate s-au prezentat diverse încercări de stabdardizare a recoltării probelor. Astfel, David J. Purtell a pus la punct un formular tipizat ce urmează a fi completat de persoana bănuită și care cuprinde rubrici pentru date de stare civilă, pentru dictare, pentru scrierea cu majuscule tipografice, pentru semnăturile proprii.

Generalizarea unui asemenea mod de luare a scrisuriloe pare utilă, întrucât obligă pe cei însărcinați cu această operație să nu neglijeze niciun aspect; evident că recurgerea la acest sistem nu trebuie înțeleasă în sens restrictiv, împiedicând exercitarea unui rol activ în adunarea materialelor.

Alcătuirea corectă a unui corp de scrisuri de comparație, ținându-se seama de indicațiile de mai sus, este de o importanță fundamentală pentru ajungerea la concluzii exacte.

Cele mai multe greșeli care s-au săvârșit în domeniul expertizei scrisului și care au fost speculate pentru a se discredita însăși valoarea metodei ca atare, s-au datorat faptului că experții au acceptat cu ușurință un material de comparație insuficient, absolutizând constatări pe o bază de studiu îngustă.

În consecință, restituirea dosarelor pentru completarea probelor de scris trebuie apreciată ca o necesitate și nu ca o șicană sau o tergiversare din partea experților. Practica a dovedit că, în multe cazuri, concluziile unor expertize au fost răsturnate ulterior de contraexpertize tocmai datorită procurării de noi materiale de comparație, în condiții corespunzătoare.

Fazele cercetării criminalistice a scrisului

Examinarea multilaterală a scrisurilor în vederea identificării autorului nu se face la întâmplare, ci presupune adoptarea unei metodici de studiere a materialelor. Cel mai indicat și răspândit sistem este următorul :

cercetarea prealabilă a actelor trimise spre expertizare;

analiza separată a acaracteristicilor grafice ale fiecărui scris în parte;

examinarea comparativă a caracteristiclor scrisului în litigiu și a celui cu autor cunoscut;

finalizarea cercetării comparative prin aprecierea constatărilor făcute și formularea concluziei;

3.1. Cercetarea prealabilă are mai mult un caracter auxiliar, dar se dovedește a fi adesea utilă, înlăturându-se din timp o serie de nelămuriri. Ea constă în următoarele operații :

a) Examinarea actului procesual prin care este învestit expertul , în vederea determinării cu precizie a obiectului expertizei. Uneori problema este simplă (de exemplu, un singur text sau o semnătură), alteori este foarte complicată, necesitând noi indicații din partea organului solicitator (de exemplu, în cazul în care pe numeroase acte se găsesc un număr mare de semnături contestate și necontestate nespecificate în mod expres). De asemenea, formularea confuză a întrebărilor puse expertului îl obligă pe acesta să ceară să se precizeze cu exactitate ce anume urmează să se stabilească.

b) Contestarea faptului dacă scrisurile de comparație sunt suficiente cantitativ și corespund din punct de vedere calitativ. Aprecierea materialului de comparație ca fiind sau nu complet este un atribut al expertului desemnat să efectueze expertiza, întrucât natura probelor de comparație depinde în mare măsură de însăși situația scrisurilor incriminate.

c) Cercetarea împrejurărilor pricinei în care s-a solicitat expertiza și care prezintă interes pentru efectuarea lucrării.

Analiza separată a scrisurilor în litigiu și a celor de comparație constă în cercetarea minuțioasă a tuturor caracteristicilor generale și speciale. Întotdeauna este util ca examinarea scrisurilor să înceapă cu observarea în care scrisurile au fost realizate. Astfel, se va stabili dacă scrisul în litigiu evidențiază o execuție normal, adică sinceră, spontană, natural sau dacă, dimpotrivă, prezintă indicia de deghizare, adică de modificare intenționată. În același timp se va proceda și la examinarea actului respective din punct de vedere ethnic, în scopul relevării eventualelor intervenții de ordin mechanic sau chimic, a urmelor de copiere etc.

Posibilitatea depistării unei asemenea falsificări trebuie avută în vedere încă de la primul contact cu actul de cercetat, ceea ce îl scutește pe expert să mai examineze și alte aspect care ar conduce la aceeași concluzie sau care,in orice caz, îi ușurează mult sarcina. În ceea ce privește scrisurile de comparație, prima observație se va referi la condițiile în care acestea au fost executate (perioada din care provin, dacă sunt afectate de semnele bolii, bătrâneții etc.).

După aceste “sondaje” se trece la analiza propriu-zisă a caracteristicilor scrisului. Ordinea firească este examinarea caracteristicilor generale și apoi a celor speciale, deși există opinii și practici contrare care preferă o ordine inversă.

Susțiem prima părere, întrucât caracteristicile generale sunt cele care reflectă în mai mare măsură deprinderile garfice ale unei persoane, indiferent de forma literelor.

Un rol deosebit îl joacă gradul de evoluție a scrisului și tocmai de aceea va fi prima dintre caracteristicile generale care va fi luată în considerare; pentru celelalte nu este necesară respectarea unei anumite priorități de studiere.

Referitor la caracteristicile speciale, recomandăm începerea analizei prin cercetarea construcțiilor, adică a formei literelor și a celorlalte semne, care va indica respectarea modelelor caligrafice sau devierile de la acestea; în continuare se va trece la relevarea detaliilor de execuție, a tipului legăturilor etc.

Examinarea scrisurilor trebuie să îmbrățișeze toate aspectele, toate caracteristicile. Numai după p completă edificare expertul va fi în măsură să desprindă ceea ce este individual, particular pentru un anumit scris. Prin urmare, atapa analizei separate nu apare ca o simplă defalcare mecanică a scrisului în elementele sale componente.

Pentru o individualizare concludentă a scrisului de studiat după determinarea caracteristicilor esențiale și a celor mai puțin importante sau chiar lipsite de vrea semnificație, este necesară o muncă de sinteză, de recompunere a scrisului pe baza caracteristicilor diferențiate ca valoare. În acest fel scrisul este definit prin ceea ce are mai reprezentativ, mai apare, prin ansamblul elementelor sale privite ca un ton unitar, complex.

Examenul comparativ constituie metoda științifică de identificare în criminalistică. Caracteristicile grafice ale scrisului în litigiu și a celui de referință, determinate în faza anterioară, sunt confruntate și corelate.

Comparația se efectuează în aceeași ordine ca și analiza separată : mai întâi caracteristicile generale și în al doilea rând cele speciale.

Este foarte adevărat că în practica de expertiză pentru o rapidă edificare și evitare a unor examinări inutile are loc adesea o împletire de fapt a analizei separate și a comparației, în sensul că după determinarea gradului de evoluție a fiecărui scris se trece direct la compararea lor, chiar înainte de a se preciza alte caracteristici.

Compararea are ca rezultat determinarea asemănărilor și deosebirilor dintre scrisurile în litigiu și scrisurile aparținând persoanelor bănuite.

Procedeul folosit depinde de experiența și de deprinderile fiecărui expert. Astfel, compararea se poate face fie prin examinarea vizuală și directă a scrisurilor, fie prin desenarea caracteristicilor grafice (litere, legături, finalizări, grupe de litere din cuvinte comune etc.) ori prin studierea fotografiilor, decuparea acestora în fragmente care se suprapun etc.

Atunci când se face apel la metode grafometrice, se vor compara cotele, valorile dimensionale, curbele sau figurile geometrice rezultate pentru fiecare scris, obținându-se formule, medii, proiecții. Recomandabil este desigur să se recurgă la mai multe procedee de comparare, acestea fiind în general alese în funcție de complexitatea și dificultatea cazului de rezolvat. În orice caz, trebuie să se țină seama de regula ca elementele să fie comparabile, adică să fie de același gen.

Ca atare criteriile, metodele, într-un cuvânt modus operandi de determinare a caracteristicilor trebuie să fie similar pentru ambele scrisuri, constatare valabilă nu numai pentru determinările executate cu ajutorul instrumentelor de măsurat la aplicarea metodelor grafometrice, ci și pentru cele effectuate prin simplă examinare vizuală.

Finalizarea cercetării comparative a scrisurilor este ultima, dar și cea mai important fază, constând în aprecierea elementelor înregistrate și formularea concluziilor.

Spre deosebire de alte domenii ale expertizei criminalistice (dactiloscopie, traseologie, balistică), în care odată relevate caracteristicile de gen și particularitățile obiectelor cercetate, compararea lor duce de multe ori, aproape în mod automat, la stabilirea identității sau neidentității, în materie de scrisuri situația este cu totul alta, întrucât scrisul nu este, după cum am explicat, un process mechanic de tipul scrisului dactilografiat, ci este supus influenței a numeroși factori, iar pe de altă parte prin însăși natura sa variabilă el nu poate fi reprodus exact, în cele mai mici detalii, nici chiar de către același scriptor.

Asemănările și deosebirile nu se manifestă ca elemente perfect etalonate, ușor departajabile în indicia positive și negative. De aceea formularea concluziei este precedată în mod necesar de o evaluare a caracteristicilor grafice, ceea ce reprezintă misiunea cea mai dificilă a expertului. Problema fiind deosebit de important, fundamental în examinarea scrisurilor, ne determină să-i acordăm o prezentare mai amplă în cele ce urmează.

6.3 Aprecierea caracteristicilor scrisului și formularea concluziilor

Determinarea valorii identificatoare a caracteristicilor grafice

Cercetarea scrisurilor în vederea identificării autorului este îndreptată spre descoperirea acelor elemente care reprezintă caracteristici sau calități identificatoare. De fapt, toate elementele ajută – într-un fel sau altul – la identificare, dar unele dintre acestea au o importanță mai mare, datorită individualității lor deosebite.

Prin urmare, valoarea identificatoare a unui element grafic este dată de măsura în care acesta contribuie la particularizarea unui scris, la diferențierea scrisului respectiv de scrisul altor persoane. Trebuie precizat însă că folosirea termenului contribuie se justifică prin aceea că o singură caracteristică, chiar individuală, nu poate, prin ea însăși, să fie unica bază a identificării (Ordway Hilton).

Desigur că valoarea cea mai mare o au caracteristicile grafice ieșite din comun, adică acele elemente individuale cunoscute sub denumirea de “idiotisme grafice” pe care Henri Stahl le consider adevărate “ticuri” ale scrierii. Strict etimologic, caracterele idiomatic sunt proprii numai unui anumit scriptor, dar în afara unor cazuri rare, în care literele suferă transformări originale, dând naștere unor construcții grafice unice, curioase chiar, în majoritatea grafismelor nu există elemente absolut individuale, considerate separat.

Edmond Locard recomandă umrătoarele principii de determinare a rarității caracteristicilor grafice :

caracterele generale sunt mai importante decât forma literelor;

avem de-a face cu un idiotismn atunci când semnul considerat este constant sau cel puțin prezintă o frecvență mai mare;

cea mai mare valoare pentru identificare o au idiotismele mai putin aparente etc.

Deci termenul de idiotism nu trebuie înțeles ca fiind limitat la caracteristicile speciale, așa cum se întâmplă încă destul de des în practica noastră de expertiză. În realitate idiotismele grafice privesc și caractersticile generale, ba chiar și pe cele pe care le-am socotit “extragrafice”.

Problema esențială a valorii identificatoare o constituie determinarea ei, adică stabilirea ierarhiei elementelor dintr-un grafism în funcție de importanța intrinsecă pe care o au pentru identificare. Dacă forța identificatoare a caractersticilor grafice ar fi determinarea apriori, compararea scrisurilor și formularea concluziei positive (în sens de proveniență comună) sau negative (în sens de excludere) nu ar prezenta prea mai dificulțăți.

Cercetările contemporane sunt îndreptate tocmai spre acest scop, încercându-se prin utilizarea metodelor matematice să se întocmească tabele și statistici care să reflecte valoarea caracteristicilor grafice în raport cu frecvența lor.

În actualul stadiu al cercetărilor, adică în absența unor determinări riguros obiective, aprecierea valorii identificatoare continuă să se facă de către expert în mod subiectiv, pe baza cunoștințelor sale profesionale și a experienței pe care a dobândit-o.

Rolul experienței în această materie este fundamental. Evaluarea carcacteristicilor grafice fiind un process desfășurat pe plan mintal, “unitatea de măsură”, sistemul de referință la care apelează expertul pentru a “cântări” un element o constituie documentarea sa personală, cunoștința sa cu privire la faptul că o formă literal este foarte rară, că poate fi întâlnită în anumite categorii de scrisuri și nu în altele.

Această cunoaștere presupune o serioasă experiență, o muncă asiduă de investigație a mii de scrisuri diferite, o aptitudine de a observa cele mai semnificative detalii.

De aceea calificarea și experiența expertului în scris, poate mai mult ca în oricare domeniu al expertizei criminalistice, sunt determinate pentru formularea unei concluzii juste.

Faptul că aprecierea valorii elemntelor grafice are un caracter subiectiv nu trebuie să conducă la ideea că însăși expertiza scrisului ar fi lovită de relativitate, de îndoială sau de arbitrar.

În realitate, determinarea în cadrul unei examinări comparative a scrisurilor a ponderii diferitelor elemente nu este chiar atât de subiectivă pe cât s-ar părea la prima vedere, căci trebuie evidențiat cu toată hotărârea aspectul obiectiv al problemei.Într-adevăr, caracteristicile scrisului sunt materiale, fiind încorporate în semne grafice, iar experiența expertului, adică cunoașterea valorii în general a alementelor grafice, se bazează tocmai pe studierea unor scrisuri concrete.

Evaluarea pe care o face este desigur un proces intim, personal, dar pentru deveni concluziee, un mijloc de probă în justiție, ea se exteriorizează sub forma raportului pe care expertul în întocmește. Acesta trebuie argumentat prin elemente controlabile nu numai de către alți specialiști, dar și de către cei chemați să folosească raportul respectiv. În acest fel eventualele erori de interpretare ale expertului sunt în general sesizabile și pot fi combătute.

Cu alte cuvinte, procesul subiectiv operează cu elemente materiale, obiective, ca și în cazul stabilirii unui diagnostic în medicină sau al aprecierii probelor de către judecător în scopul aflării adevărului.

Evaluarea rezultatelor examinării comparative a scrisului

Concluzia care trebuie desprinsă în urma examinării comparative a două scrisuri sub formă de texte sau semnături, reprezintă tot consecința unui proces de apreciere, și anme a asemănărilor și deosebirilor dintre ele.

După cum am arătat, prima operație care trebuie efectuată este aceea a determinării faptului dacă scrisul în litigiu este sincer sau dghizat. În primul caz, scrisul va avea spontaneitate și construcții grafice constante, plus unele semne de autenticitate, cum ar fi imprimarea incompletă a unor trăsături, datorită fineței gestului grafic.

În al doilea caz, se vor observa evidente încercări de denaturare a scrisului sau indicii de contrafacere, de pildă, inconstanțe de construcție, execuții încetinite, întreruperi etc. De aceste două mari situații va depinde și modul de apreciere a caracteristicilor siminalre sau diferite.

Dacă scrisul este nemodificat și prezintă totale asemănări cu scrisul de comparație, cercetarea este relativ simplă, putându-se formula adeseori fără nicio dificultate o concluzie de autenticitate a scrisului în discuție, în sensul că emană de la persoana bănuită sau pretinsă a fi autorul.

Dacă scrisul este modificat se va proceda la determinarea acelor caracteristici care sunt autentice, care nu au fost afectate de schimbarea intenționată a grafismului.

Scrisul reprezintă un proces atât de complicat încât este imposibil ca o persoană să-și piardă, prin deghizarea sau imitarea unui text mai lung, toate deprinderile grafice proprii, ci va strecura în mod inconștient o parte dintre elementele scrisului său.

Una dintre regulile fundamentale ale identificării autorului scrisului de mână a fost formulată de Ordway Hilton în felul următor : “dacă două scrisuri – dintre care la unul autorul este cunoscut, iar la celălalt nu – prezintă în urma examinării comparative una sau mai multe deosebiri caracteristice sau fundamentale. Fără ca acestea să poată fi explicate în mod logic, scrisurile respective nu au fost executate de aceeași persoană”.

În primul rând trebuie precizat că această regulă este aplicabilă oricare ar fi numărul asemănărilor, fiind teoretic valabilă chiar dacă există numai o singură deosebire esențială și nejustificată; în practică însă este puțin probabil să se întâlnească o astfel de situație – poate doar la un text scurt – de obicei relevându-se o pluralitate de deosebiri.

O condiție importantă este aceea ca deosebirile să fie caracteristice, adică definitorii pentru scrisurile respective și nu accidentale. Ca atare expertul este obligat să distingă semnificația deosebirilor constatate și să vadă dacă nu cumba pot fi explicate rațional. Cauza deosebirilor trebuie să fie reală, și nu imaginară, iar proba în acest sens trebuie să fie concretă (W.R. Harrison).

În afară de explicarea diferențelor prin deghizarea scrisului, o constituie variabilitatea scrisului. Deși este neîndoielnic că scrisul se caracterizează prin stabilitate, apariția în diferite probe de scris ale aceleiași persoane a anumitor deosebiri este inevitabilă, datorită factorilor modificatori.

Variabilitatea naturală nu contravine însușirii scrisului de a fi stabil, dar pe planul expertizei, în lipsa unui material de comparație adecvat și insufiecient cantitativ, este posibil să se ivească dificultăți la identificarea scriptorului. Atunci când scrisul în litigiu se încadrează într-una din variantele scrisului de comparație, variabilitatea va explica deosebirile înregistrate între cele două scrisuri și va fi chiar un argument în sprijinul concluziei de autenticitate.

Înțelegerea justă a problemei variabilității scrisului este de o deosebită importanță practică nu numai pentru că se ivește frecvent, dar și datorită faptului că ea este invocată de către falsificatori pentru a se explica deosebirile dintre scrisul imitat și scrisul folosit ca model sau este speculată de persoanele care își contestă în mod deliberat scrisul propriu.

Concluzia finală va trebui întotdeauna bazată pe combinația tuturor caracteristicilor generale și speciale și nu pe câteva caracteristici separate, oricât de valoroase ar fi acestea. Pentru formularea unei concluzii de identitate de autor cantitatea și calitatea asemănărilor vor trebui să fie de așa natură încât să excludă o coincidență accidentală.

Cu alte cuvinte, expertul este chemat să aprecieze factorul probabilității, adică să determine cât de improbabilă este repetarea complexului de caracteristici grafice pe care le-a constatat în alte scrisuri. Cu cât elementele comune ale scrisurilor comparate sunt mai individuale, cu cât valoarea identificatoare este mai mare, cu atât probabilitatea de a fi găsite în scrisuri străine este mai mică sau exclusă.

Particularitățile devierii construcțiilor grafice de la modelele caligrafice, constanța și frecvența lor vor trebui considerate cu grijă, putându-se astfel ajunge la evaluarea gradului de individualizare a scrisului este considerat în ansamblu, ca o unitate grafică.

Concluziile examinării comparative a scrisurilor

Aprecierea finală a constatărilor nu reprezintă o simplă recapitulare a datelor obținute prin cercetarea comparativă și nici un calcul matematic a asemănărilor și deosebirilor înregistrate,așa cum s-a încercat uneori.

Elementele sunt evaluate din punct de vedere cantitativ, fiind considerate în complexitatea lor. Pe baza acestei aprecieri expertul formulează concluzia, adică opinia sa cu privire la identitatea sau neidentitatea scriptorului, raspunzând astfel organului care a dispus efectuarea expertizei.

După gradul de certitudine al părerii expertului și în funcție de posibilitățile reale de rezolvare din punct de vedere tehnic se pot distinge concluzii categorice și concluzii categorice și concluzii de probabilitate; uneori expertul este în imposibilitate de a stabili ceea ce i s-a cerut să determine.

Concluziile categorice sau certe sunt fie pozitive, fie negative, după cum se conchide că o persoană este sau nu autorul scrisului în litigiu.

Atunci când expertul emite o concluzie de acest gen înseamnă că și-a format convingerea că valoarea identificatoare a caracteristicilor grafice, cosiderate separat precum și în totalitatea lor, este suficientă pentru a exclude orice coincidență accidentală.

Concluziile de probabilitate constituie și ele o părere dirijată într-un sens afirmativ sau negativ, dar în mod incert. Ansamblul caracteristicilor grafice din scrisul în litigiu nu prezintă o valoare individualizatoare absolută, căci subzistă posibilitatea apariției sale și în alte scrisuri; aceste caracteristici se întâlnesc într-o oarecare măsură în scrisul de comparație, ceea ce desemnează pe cel bănuit ca autor probabil. Prin urmare, în raport cu concluziile categorice, concluziile de probabilitate au un caracter limitat, ipotetic.

Deocamdată, în practica de expertiză atât concluziile categorice cât și cele probabie constituie rezultatul aprecierii subiective a expertului.

Imposibilitatea rezolvării problemei.

În afară de cazurile în care se pot formula concluzii categorice sau de probabilitate, mai există o categorie de concluzii sau mai exact de situații în care nu se poate emite nicio părere. Practic,imposibilitatea rezolvării problemei puse expertului se exprimă prin formula “Nu se poate stabili”.

Astfel, o semnătură foarte scurtă, compusă din trăsături neliterale, chiar dacă permite în anumite cazuri determinarea falsificării, nu va oferi caracteristici pentru identificarea autorului; la fel în cazul cuvintelor izolate sau a textelor, atunci când sunt compuse din construcții literale nesemnificative.

Pe de altă parte, o examinare eficace poate fi împiedicată de îmbâcsirea scrisului cu cerneală, de acoperirea sa cu o pată sau cu un alt scris, precum și de imprimarea mult prea slabă.

Deși în examinarea scrisului există anumite limite, acestea nu au o valoare absolută, nu sunt prestabilite și imutabile, ci au întotdeauna un caracter concret, legat de fiecare speță în parte. Chiar dacă apar cazuri în care cel mai experimentat expert nu poate să decidă, trebuie să se încerce în orice situație să se determine ceea ce este edifictor, și numai în caz de răspuns negativ să se conchidă la imposibilitate, fără reticențe și fără teama de a fi taxat drept “incompetent”.

Ca și în celelalte genuri de concluzii, și acestea necesită explicații temeinice, în așa fel încât organul judiciar să capete certitudinea că nu poate obține nici un fel de date prin examinarea grafică. Pentru aceasta concluziile de imposibilitate a rezolvării problemelor supuse expertizei trebuie să fie just interpretate, în sensul că prin aceste concluzii se admit atât ipotezele affirmative cât și cele negative.

Ca atare este greșit să se considere că o concluzie de “nu se poate stabili” ar echivala cu o concluzie categorică negativă, așa cum se mai întâmplă uneori în practica judiciară.

Capitolul VII

Studiu de caz

RAPORT

DE CONSTATARE TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ

GRAFICĂ

Nr….. din ……

Dosar nr….. al ……….

Specialist criminalist……………

În baza art. 112, 113 și 115 din C.P.P. și a art. 26, alineat 1, punctul 15 din Legea 218/2002, am procedat la efectuarea prezentei lucrări în laboratoarele Serviciului Criminalistic al Inspectoratului de Poliție Județean ……., cu respectarea normelor de management al calității și a Codului de Conduită nr. 210/11.04.2006.

I. OBIECTUL CONSTATĂRII

Prin rezoluția motivată nr……. din ……….., organul de cercetare penală dispune efectuarea unei constatări tehnico-științifice de natură grafică, prin care să se stabilească:

a. dacă scrisul de mână de completare depus pe chitanțele eliberate către părțile vătămate….., a fost executat de către X. Y.

II. MATERIALE SUPUSE EXAMINĂRII

Pentru efectuarea lucrării au fost puse la dispoziție următoarele:

Scripte în litigiu:

-un număr de 6(șase) înscrisuri intitulate „CHITANȚĂ”(6 file-original).

Scripte pentru comparație:

-declarație olografă a lui X. Y., datată ………(2 file-original);

Probele recepționate îndeplinesc cerințele prevăzute în PL 5.8-privind ambalarea, sigilarea și transportul, fiind prezentate în plic securizat prin ștampilare.

III. DESCRIEREA MATERIALELOR SUPUSE EXAMINĂRII

Scripte în litigiu.

Înscrisurile intitulate „CHITANȚĂ”, sunt formulare cu rubrici tehnoredactate, constituite pe aversul unor coli de hârtie cu dimensiunile de 136mm x 104mm. La pozițiile specificate din formulare, sunt depuse semnături și scris de mână de completare (literal și cifric).

În litigiu este considerat scrisul de mână de completare de pe înscrisuri, executat cu instrument scriptural prevăzut cu bilă și pastă de culoare albastră.

Scripte pentru comparație.

Declarația olografă a lui X. Y. din ………, este constituită pe aversul și reversul a două coli de hârtie cu dimensiunile formatului A4.

Este considerat model de comparație, scrisul de mână literal și cifric executat de către X. Y., folosindu-se instrument scriptural prevăzut cu bilă și pastă de culoare albastră.

IV. EXAMINĂRI – CONSTATĂRI

În conformitate cu PSL 01-01 privind examinarea scrisului de mână și a semnăturilor, PSL 01-05 privind examinarea și compararea imaginilor prin Lucia Forensic și IL 01-01 privind utilizarea programului Lucia Forensic, am procedat la efectuarea examinărilor separate și comparative a scrisului de mână ce face obiectul prezentei lucrări.

A.Examinarea scrisului de mână în litigiu.

Scrisul de mână de completare depus pe înscrisurile intitulate „CHITANȚĂ”, prezintă caracteristici grafice de execuție specifice unui singur scriptor.

Scrisul în litigiu conține caractere grafice combinate: majuscule, minuscule și cifre, executate cu viteză medie, este un scris rudimentar, are aspect general caligrafic, formă unghiulară, dimensiune mare, înclinație variabilă și continuitate mică. Caracteristicile grafice generale menționate anterior se regăsesc și la scrisul executat de către X. Y., depus pe declarația olografă.

În continuarea examinărilor voi descrie comparativ, ilustrat prin fotograme, cele mai caracteristice elemente grafice individuale comune, care se întâlnesc în morfologia unor cifre și litere.

La grupul „200”-se constată:

-cifra „2”-are traseu semicircular în debut, cu două puncte de atac, înlănțuite în sensul mișcării de execuție(1), talpă concavă cu finalizare intersectată în dreptul orei „6” la ovalul cifrei următoare(2);

-cifra „0”-are caracteristic ovalul închis, cu atacul și finalul interior, suprapuse în dreptul orei „10”(3).

Foto 1. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris cifric în litigiu(reprezentând suma în cifre de pe chitanța nr.105) și scris cifric model de comparație(de la pagina 1, rândul 16 din declarația olografă a lui X. Y.).

La grupul „12” și cifra „6”-se constată:

-cifra „1”-are caracteristic supraînălțarea față de cifra „2” din grup(4), execuția gramei cu atac plasat în treimea inferioară, dedublarea din treimea superioară(5) și finalul în croșet din partea inferioară(6);

-cifra „6”-are caracteristic ovalul închis, cu finalizare exterioară, eterată(7);

Foto 2. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris cifric în litigiu(reprezentând numărul chitanței) și scris cifric model de comparație(de la pagina 4, rândul 8, respectiv de la pagina 1, rândul 7 din declarația olografă a lui X. Y.).

Cifra „4”-are caracteristic trăsătura superioară arcuită oblic spre stânga(8) și finalul în croșet al trăsăturii inferioare(9).

Foto 3. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris cifric în litigiu(de pe chitanța nr.126) și scris cifric model de comparație(de la pagina 1, rândul 5, din declarația olografă a lui X. Y.).

Cifra „5”-are în compunere atac în croșet al corpului cifrei(10), trăsătură unghiularizată(11), finalizare liniară și ascendentă(12), barare prelungită spre dreapta, cu final eterat(13).

Foto 4. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris cifric în litigiu(de pe chitanța cu nr.105) și scris cifric model de comparație(de la pagina 1, rândul 7, din declarația olografă a lui X. Y.).

Cifra „7”-are în compunere podiș cu atac în croșet(14), barare mediană, plasată la stânga(15).

Foto 5. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris cifric în litigiu(de pe chitanța cu nr.119) și scris cifric model de comparație(de la pagina 4, rândul 21, din declarația olografă a lui X. Y.).

Cifra „8”-executată dintr-o depunere scripturală, având atac interior al gramei cifrei(16), buclă inferioară de formă triunghiulară(17).

Foto 6. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris cifric în litigiu(de pe chitanța cu nr.105) și scris cifric model de comparație(de la pagina 4, ultimul rând, din declarația olografă a lui X. Y.).

Cifra „9”-are caracteristic execuția variabilă, înclinată spre stânga față de axa verticală(18), oval închis sau deschis, cu atac plasat în dreptul orei „3”(19) și final liniar, ascendent, al bastonului(20).

Foto 7. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris cifric în litigiu(de pe chitanța cu nr.119) și scris cifric model de comparație(de la pagina 1, rândul 3, din declarația olografă a lui X. Y.).

Majuscula „S”-are caracteristic punctul de atac plasat în dreptul orei „3” al sinusoidei superioare(21), forma unghiularizată a sinusoidei inferioare(22) și finalizarea dedublată a acesteia(23).

Foto 8. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris literal în litigiu(de pe chitanța cu nr.105) și scris literal model de comparație(de la pagina 1, rândul 10, din declarația olografă a lui X. Y.).

Majuscula „R”-are în construcție, baston vertical(24), volută cu punct de atac plasat în stânga bastonului(25), trăsătură finală concavă(26).

Foto 11. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris literal în litigiu(de pe chitanța cu nr.121) și scris literal model de comparație(de la pagina 3, rândul 3, din declarația olografă a lui X. Y.).

La grupul „ita”-se constată:

-minuscula „i”-gramă cu final ascendent și eterat(27);

-minuscula „t”-are caracteristic bararea cu atac în croșet(28), corpul literei cu final ascendent și eterat(29);

-minuscula „a”-oval cu atac plasat în dreptul orei „12”(30), bastonată buclată(31), cu finalizare concavă și prelungită(32).

Foto 9. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris literal în litigiu(numele „Rita” de pe chitanța cu nr.104) și scris literal model de comparație(cuvântul „Harghita” de la pagina 1, rândul 7, din declarația olografă a lui X. Y.).

La grupul „ută”-se constată:

-minuscula „u”-lipsa liniei de atac(33), gramă buclată virtual(34), final legat de litera următoare(35);

-minuscula „t”-depasantă superioară buclată virtual sau real(36), final ascendent și eterat(37), barare ușor concavă(38);

-minuscula „ă”-bucletă cu final ascendent și eterat(39), semn diacritic liniar(40).

Foto 10. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris literal în litigiu(cuvântul „sută” de pe chitanța cu nr.119) și scris literal model de comparație(cuvântul „văzută” de la pagina 3, rândul 20, din declarația olografă a lui X. Y.).

La grupul „nd”-se constată:

-minuscula „n”-grame unghiularizate, inegale(41), final legat de litera următoare(42);

-minuscula „d”-linie de atac buclată(43), depasantă superioară buclată(44) și finalizare eterată(45).

Foto 11. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris literal în litigiu(numele „Zsigmond” de pe chitanța cu nr.119) și scris literal model de comparație(cuvântul „când” de la pagina 3, rândul 8, din declarația olografă a lui X. Y.).

La grupul „oga”-se constată:

-minuscula „o”-are în compunere ochi cu final prelungit(46);

-minuscula „g”-are oval deschis(47), joncțiune buclată virtual sau real între oval și depasantă(48), trăsătura coborâtoare a depasantei inferioare ușor concavă(49), bucla depasantei întretăiată superior părții mediane și finalul legat de litera următoare(50);

-minuscula „a”-oval dedublat în partea superioară(51), bastonată buclată virtual sau real(52).

Foto 12. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris literal în litigiu(numele „Doga” de pe chitanța cu nr.103) și scris literal model de comparație(cuvântul „interogat” de la pagina 3, rândul 15, din declarația olografă a lui X. Y.).

La grupul „re”-se constată:

-minuscula „r” are laț real și plasat superior corpului de literă(53), podiș amplificat(54); minuscula „e” are bucletă reală, cu trăsătura suitoare unghiularizată(55), final concav și eterat(56).

Foto 13. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris literal în litigiu(numele „Imre” de pe chitanța cu nr.103) și scris literal model de comparație(cuvântul „privire” de la pagina 3, rândul 15, din declarația olografă a lui X. Y.

Majuscula „H”-executată după modelul tipografic, având prima gramă verticală cu final în croșet(53), a doua gramă verticală, arcuită convex(54), cu final în croșet(55) și înălțat față de linia de bază(56), barare cu atac în croșet și finalizare eterată, plasată în dreapta celei de a doua grame verticale(58).

Foto 14. Ilustrare comparativă a asemănărilor existente între scris literal în litigiu(cuvântul „House” de pe chitanța cu nr.119) și scris literal model de comparație(cuvântul „Harghita” de la pagina 1, rândul 5, din declarația olografă a lui X. Y.).

În baza celor constatate, descrise și demonstrate, în situația în care modelul pentru comparație pus la dispoziție provine și este reprezentativ pentru persoana în cauză, sunt în măsură să formulez următoarea:

V. CONCLUZIE

A. Scrisul de mână de completare depus pe înscrisurile intitulate „CHITANȚE”, a fost executat de către X. Y.

* * *

Prezentul raport conține 12 file, fără anexe.

Notă: odată cu raportul se restituie toate materialele examinate, în starea în care acestea au fost puse la dispoziție, ambalate în plic securizat prin ștampilare cu ștampila serviciului.

Întocmit

Specialist criminalist

R A P O R T

DE

CONSTATARE TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ

Nr…. din……

Dosar penal: …….

Specialist criminalist:

În baza art. 112, 113, 115 din Cod. pr. pen., și a art.26, alineat 1, punctul 15 din Legea 218/2002, am procedat la efectuarea prezentei lucrări în laboratorul Serviciului Criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului ……., cu respectarea normelor de management al calității și a Codului de conduită nr. 210/11.04.2006.

OBIECTUL CONSTATĂRII

Prin rezoluția motivată cu numărul ……. din data de ………, organul de cercetare penală dispune efectuarea unei constatări tehnico-științifică de natură grafică, prin care să se stabilească:

dacă semnătura de pe cererea înregistrată cu numerele…….., a fost executată de către D.S.

II. MATERIALE SUPUSE EXAMINĂRII

Pentru efectuarea lucrării au fost puse la dispoziție următoarele:

Litigiu :

cerere înregistrată cu numerele ………………..;

Pentru comparație :

declarația olografă a numitului D. S., datată ……….;

proces-verbal de prelevare a probelor de semnături de la numitul D. S., din data de .. ;

Materialele puse la dispoziție, au fost primite în original, ambalate în plic sigilat prin ștampilare și îndeplinesc cerințele prevăzute în PL-5.8 privind ambalarea, sigilarea și transportul.

III. DESCRIEREA MATERIALELOR SUPUSE EXAMINĂRII

Litigiu.

Cererea înregistrată cu numerele …………….., este constituită pe aversul unei coli de hârtie cu dimensiunile 210mm x 148mm și conține rubrici tehnoredactate, completate cu scris de mână literal și cifric, folosindu-se instrumente scripturale prevăzute cu bilă și pastă de culoare albastră. Sub cele 3(trei) rânduri ale cererii, în partea dreaptă la rubrica „semnătură” este depusă o semnătură considerată în litigiu executată cu instrument scriptural prevăzut cu bilă și pastă de culoare albastră.

Pentru comparație:

– declarația olografă a numitului D. S., datată la …….., este constituită pe aversul și reversul a 4(patru) coli de hârtie format A4. Fiecare pagină a declarației este semnată de declarant, folosindu-se instrument scriptural tip pix cu pastă de culoare albastră.

– procesul-verbal de prelevare a probelor de semnături datat……. este constituit pe aversul și reversul unei coli de hârtie format A4 și conține scris de mână literal și cifric executat de numitul D. S., folosindu-se instument scriptural prevăzut cu bilă și pastă de culoare albastră.

IV. EXAMINĂRI-CONSTATĂRI

Examinarea separată și comparativă efectuată între semnătura în litigiu și semnăturile model de comparație executate de numitul D. S., din declarația olografă datată la ……, a evidențiat asemănări cu caracter general și individual între acestea, astfel :

Asemănări cu caracter general

semnături indescifrabile;

grad mediu de evoluție;

viteză moderată de execuție a trăsăturilor;

semnături cu înclinație variabilă;

semnături executate din două depuneri ale instrumentului scriptural;

stereotip dinamic.

B. Asemănări cu caracter individual

-Prima parte a semnăturilor este constituită din buclă superioară cu atac median(1), buclă triunghiulară spre stânga(2) și traseu liniar spre dreapta(3), finalizat concav(4);

-Partea mediană se continuă cu un traseu arcuit convex, executat descendent spre dreapta(5), buclă triunghiulară spre stânga, orientată oblic(6) și traseu liniar ascendent spre dreapta(7), finalizat eterat(8);

-Partea finală este constituită dintr-un traseu descendent(9), executat peste prima partea a semnăturilor, având punct de debut plasat în jumătatea superioară(10) și final eterat(11).

Foto 1. Semnătura în litigiu, de la rubrica „semnătură” de pe cererea înregistrată cu numerele ……………………. și …………………………..

Foto 2. Semnătura model de comparație, de la pagina nr.6 din declarația olografă a numitului D. S Marcajele și adnotările au fost executate cu programul LUCIA Forensic, conform PSL-01-05. În baza celor constatate, descrise și demonstrate, formulez următoarea:

V. C O N C L U Z I E

Semnătura de pe cererea înregistrată cu numerele …… și ………., a fost executată de către D.S.

Prezentul raport conține un număr de 4 file.

Notă: odată cu raportul se restituie toate materialele examinate, ambalate în plic sigilat prin ștampilare, cu ștampila M.I.R.A.

SPECIALIST CRIMINALIST,

Bibliografie

ACTE NORMATIVE :

Constituția României

Codul Penal al României

Codul de Procedură Penală

AUTORI, LUCRĂRI ȘI PUBLICAȚII :

Alecu Gheorghe, „Criminalistică. Noțiuni teoretice și practice”, Editura Europolis, Constanța, 2004

Aurel Boia, “Introducere în grafologie și expertiza grafica”, Bucuresti , 1944

Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuta, „Criminalistică”, Junimea, Iași, 2001

Constantin Aionițoaie, „Tratat de metodică criminalistică”, Editura Național, București, 1999

D. Sandu, “Falsul în acte”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997D. Sandu, L. Ionescu, ‚”Identificarea criminalistică”, Editura Științifică, București,1990

Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, T. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, “Explicații teoretice ale Codului Penal Român”, Editura Academiei, București, 1971

E. Chaic, P. Florea, “Procedeee de evidențiere a traseelor de apăsare lentă”, București, 1970

Emilian Stancu, “Tratat de criminalistică”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

Frățilă A., Gh. Păsescu „Expertiza criminalistică a semnaturii”, Editura Național, București, 1994

G.S. Iurghin, “Problema posibilității aplicării ultrasunetului în cercetările criminalistice, în <<Criminalistica sovietică în serviciu urmăririi penale>>” ediția 14, 1961

I.F. Crîlov, „Criminalistică- Leningrad”, 1976

I.Munteanu, “Metode fizico-chimice folosite în expertiza criminalistică pentru diferențierea scrisurilor effectuate prin intermediul hârtiei indigo de scrisurile executate cu creioane de culori asemanatoare în probleme de medcină judiciară și criminalistică”, vol. I, București, 1964

Ion N. Dumitrascu, “Tratat de metoda criminalistică”, Editura Carpați, 1994, Craiova

L. Ionescu, “Despre identificarea autorului semnăturilor false, în Probleme de medicină judiciară și criminalistică”, Vol. IV, Editura medicală, București, 1965

L. Ionescu, „Expertiza Criminalistică a scrisului”, C.H. Beck, București, 2010

L. Ionescu, “Expertiza criminalistică a scrisului”, Editura Junimea, Iași, 1973

Lazăr Cârjan, „Compediu de criminalistică” Editura Curtea Veche, 2003, București

Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, „Expertizele – mijloc de probă în procesul penal”, Editura Tehnică, 2000, București

Mircea I., “Criminalistica”, Editura Fundatia “Chemarea”, 1992, Iași

S. A. Golunski, “Tratat Criminalistică”, Editura Științifică, București, 1961

V. Berchesan, „Cercetarea penala., Criminalistică – teorie și practică”, Ediția a II-a, Editura Icar, București, 2002

V. Papadopol, „Probleme generale privind infracțiunile de fals în înscrisuri”, Editura Lumina Lex, București, 1994

Webografie

http://www.scribd.com

http://www.avocatnet.ro/content/forum%7CdisplayTopicPage/topicID_194769/Expertiza-grafoscopica-a-semnaturii-unui-document-in-copie.html

http://www.dreptonline.ro/legislatie/proiect_codul_penal_februarie_2009_ministerul_justitiei.php

Bibliografie

ACTE NORMATIVE :

Constituția României

Codul Penal al României

Codul de Procedură Penală

AUTORI, LUCRĂRI ȘI PUBLICAȚII :

Alecu Gheorghe, „Criminalistică. Noțiuni teoretice și practice”, Editura Europolis, Constanța, 2004

Aurel Boia, “Introducere în grafologie și expertiza grafica”, Bucuresti , 1944

Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuta, „Criminalistică”, Junimea, Iași, 2001

Constantin Aionițoaie, „Tratat de metodică criminalistică”, Editura Național, București, 1999

D. Sandu, “Falsul în acte”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997D. Sandu, L. Ionescu, ‚”Identificarea criminalistică”, Editura Științifică, București,1990

Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, T. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, “Explicații teoretice ale Codului Penal Român”, Editura Academiei, București, 1971

E. Chaic, P. Florea, “Procedeee de evidențiere a traseelor de apăsare lentă”, București, 1970

Emilian Stancu, “Tratat de criminalistică”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

Frățilă A., Gh. Păsescu „Expertiza criminalistică a semnaturii”, Editura Național, București, 1994

G.S. Iurghin, “Problema posibilității aplicării ultrasunetului în cercetările criminalistice, în <<Criminalistica sovietică în serviciu urmăririi penale>>” ediția 14, 1961

I.F. Crîlov, „Criminalistică- Leningrad”, 1976

I.Munteanu, “Metode fizico-chimice folosite în expertiza criminalistică pentru diferențierea scrisurilor effectuate prin intermediul hârtiei indigo de scrisurile executate cu creioane de culori asemanatoare în probleme de medcină judiciară și criminalistică”, vol. I, București, 1964

Ion N. Dumitrascu, “Tratat de metoda criminalistică”, Editura Carpați, 1994, Craiova

L. Ionescu, “Despre identificarea autorului semnăturilor false, în Probleme de medicină judiciară și criminalistică”, Vol. IV, Editura medicală, București, 1965

L. Ionescu, „Expertiza Criminalistică a scrisului”, C.H. Beck, București, 2010

L. Ionescu, “Expertiza criminalistică a scrisului”, Editura Junimea, Iași, 1973

Lazăr Cârjan, „Compediu de criminalistică” Editura Curtea Veche, 2003, București

Pompil Drăghici, Mircea Ioniță, „Expertizele – mijloc de probă în procesul penal”, Editura Tehnică, 2000, București

Mircea I., “Criminalistica”, Editura Fundatia “Chemarea”, 1992, Iași

S. A. Golunski, “Tratat Criminalistică”, Editura Științifică, București, 1961

V. Berchesan, „Cercetarea penala., Criminalistică – teorie și practică”, Ediția a II-a, Editura Icar, București, 2002

V. Papadopol, „Probleme generale privind infracțiunile de fals în înscrisuri”, Editura Lumina Lex, București, 1994

Webografie

http://www.scribd.com

http://www.avocatnet.ro/content/forum%7CdisplayTopicPage/topicID_194769/Expertiza-grafoscopica-a-semnaturii-unui-document-in-copie.html

http://www.dreptonline.ro/legislatie/proiect_codul_penal_februarie_2009_ministerul_justitiei.php