Examenul de Absolvire a Scolii Postliceale Sanitare Calificarea Profesionala. Asistent Medical de Balneofiziokinetoterapie Si Recuperare

CUPRINS

ARGUMENT

Programul de recuperare în astmul bronșic este o afecțiune pulmonară cronică de natură inflamatorie, care crează în momentul actual grave probleme de sănătate publică, din cauza frecvenței, gravității și consecințelor economice pe care le generează. Scopul prezentului proiect este de a identifica problemele de îngrijire specific pentru un pacient cu astm bronșic. Problemele pe care le poate presenta un bolnav cu astm bronșic sunt: alterarea funcției respiratorii, scăderea statusului functional, creșterea numărului de exacerbări și a numărului de internări, scăderea calității vieții pacientului.

Obiectivele prezentului proiect sunt:

Noțiuni generale de anatomie și fiziologie;

Astmul bronșic;

Programul de recuperare;

Prezentarea cazurilor clinice.

Dezvoltarea obiectivelor proiectului au la bază următoarele competențe profesionale:

Evaluarea stării generale a pacientului înainte de aplicarea tratamentelor;

Aplicarea procedurilor de hidrotermoterapie;

Observarea efectelor fiziologice și terapeutice ale procedurilor;

Efectuarea procedurilor de electroterapie;

Descrierea efectelor fiziologice și terapeutice produse de curenții electrici asupra organismului;

Aplicarea tehnicilor, metodelor și programelor kinetice în astmul bronșic;

Monitorizarea evoluției bolnavului după tratamentul aplicat;

Evaluarea pacienților si argumentarea rezultatelor obținute;

Formularea de concluzii privind importanța kinetoterapiei în astmul bronșic;

Confirmarea ipotezei.

Aplicarea procedurilor specifice la pacienții cu astm bronșic s-a finalizat prin analiza a 3 cazuri. Pentru fiecare caz au fost menționate motivele internării, antecedente heredo- colaterale, personale, fiziologice și patologice, comportamente, examinări, tratamente, program de recuperare, evoluție și prognostic. În final a fost evidențiată particularitatea cazului.

CAP. I. ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator cuprinde totalitatea organelor prin care se efectuează respirația pulmonară, fiind reprezentat de căile respiratorii și organul de schimb respirator, plămanul, cu arborele bronșic. Căile respiratorii sunt: cavitate nazală, faringe, laringe, trahee si bronhii.

Fig. I.1

Sistemul respirator asigură pătrunderea aerului în organism cu un conținut optim de oxigen, care este necesar pentru întreținerea vieții. Aerul inspirat ajunge mai întâi în căile respiratorii superioare, apoi în cavitatea bucală și nazală. Cavitatea nazală este căptușită cu păr moale, iar epiteliul cavității nazale și cel al cavității bucale este acoperit de mucoasă.

În timpul respirației participă mușchii intercostali și mușchiul dintre cavitatea abdominală și torace, diafragma. Ca aerul sa pătrundă în plămâni este necesar ca presiunea din ei sa fie mai mica decât cea de afară. În timpul inspirului diafragma se contractă, iar mușchii intercostali împing coastele în față, mai sus mărind capacitatea plămânilor, în urma presiunii mai mari, aerul încarcă spatial disponibil din plămani. Inspirul și expirul sunt involuntare, controlate de un grup de celule nervoase, situate în bulbul rahidian.

PLĂMÂNII sunt organe fibroelastice, aflați în cavitatea toracică, au forma unui semicon, și au rolul de a aduce oxigen organismului si de a înlătura substanțe toxice, volatile, cum este bioxidul de carbon. Plămânul drept are trei lobi, iar plămânul stâng are doi lobi. Lobii sunt despărțiți prin scizuri și sunt alcătuiți din segmente și lobuli. Legătura dintre plămâni si peretele toracic se realizează prin pleură, o seroasă dublă: parietală, în contact intim cu peretele toracic și viscerală, care acopera plămânii, mulându-se pe scizurile interlobare. Cavitatea pleurală se situează între cele două foițe.

Aerul intră prin orificiile nasului și trece prin faringe, laringe și trahee, care în dreptul vertebrei T4 se bifurcă în cele două bronhii principale. Locul unde bronhiile pătrund în plămâni se numește hil. Ultimele ramificații ale bronhiilor se termină la nivelul acinului care este un conglomerat de alveole. Alveola este elementul funcțional respirator, fiind unitatea cea mai mică de parenchim. În alveole au loc schimburi respiratorii. Sistemul vascular al plămânilor este alcătuit dintr-o rețea nutritivă formată din arterele bronșice și o rețea funcțională, care provine din arterele pulmonare.

Mediastinul reprezintă spațiul dintre cei doi plămâni, spațiu în care se găsesc: inima, vasele și nervii care intră și ies din plămân, esofagul, traheea, o glandă numită timus și ganglioni limfatici atașați vaselor limfatice care irigă organele toracice.

Vascularizația plămânului este dublă, funcțională și nutritivă. Vascularizația funcțională a plămânului asigură schimburile gazoase prin intermediul vaselor de sânge care alcătuiesc mica circulație: artera pulmonară ( cu ramificațiile ei ) ce transportă de la inimă către alveole sânge cu CO2 și vena pulmonară, care transportă de la alveole spre inimă sânge cu O2. Vascularizația nutritivă face parte din marea circulație și este asigurată de arterele bronșice, care aduc sânge oxigenat de la inimă și venele bronșice, care transportă sânge venos ( cu CO2 ) spre inimă. Arterele bronșice sunt ramuri din aortă, iar venele bronșice sunt ramuri ale venei cave superioare.

FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Plămânul este un organ cavitar cu lumen ramificat, cu forma instabilă, densitatea mica a celulelor parenchimatoase, iar caracterul elastic al tesutului de susținere determină concordanțe dintre forma plămânului și relații tensionate de la nivelul cutiei toracice.

Elemente de fiziologie normală și patologică:

Respirația cuprinde un ansamblu de procese esențiale prin care se asigură oxigenul necesar celulelor, fiind reprezentată de:

Respirația pulmonară, care constă în preluarea oxigenului din aerul atmosferic, eliminarea bioxidului de carbon și este asigurată de ventilația pulmonară;

Transportul gazelor respiratorii de către sânge, respectiv a oxigenului de la plămân la țesuturi și a dioxidului de carbon de la țesuturi la plămân;

Respirația tisulară, care cuprinde totalitatea proceselor de oxidare la nivel celular, unde oxigenul este consumat și dioxidul de carbon este eliberat.

Ventilația pulmonară reprezintă procesul prin care se produce un flux de aer din mediul exterior către spațiile alveolare și în sens invers. Conține doua faze: INSPIRUL, care reprezintă pătrunderea în plămân a unui volum de aer proaspăt și bogat în oxigen și EXPIRUL care reprezintă expulzia din plămâni a unui volum aproape egal de amestec gazos dar cu o concentrație mai mare de bioxid de carbon. Pătrunderea și ieșirea aerului în și din căile respiratorii sunt produse de schimbările ritmice și alternative ale volumului plămânilor: expansiunea de inspir și revenirea la volumul de repaos in expir; schimbările de volum ale plămânilor urmează pe acelea ale cutiei toracice datorită contracției mușchior ventilatori și elasticității țesutușui pulmonar. Frecvența respiratorie în condiții normale este în medie de 18 repirații/ minut la femei și 16 respirații/ minut la barbat.

Reglarea respirației:

La nivelul trunchiului cerebral se află centrii respiratori, cu proprietatea de automatism ( descarcă impulsuri ritmice, spontane, pentru fiecare respirație ). Prin vasele de sânge care irigă trunchiul, concentrațiile de O2, CO2 sau PH-ul modifică frecvența respiratorie. Așadar concentrația crescută de CO2 din sânge, concentrația scăzută de O2 sau PH-ul scăzut stimulează centrii inspiratori, mărind frecvența respiratorie. La fel, impulsurile aferente provocate de creșterea presiunii arteriale determină inhibarea respirației ( scade frecvența ), iar hipotensiunea exercită efecte inverse ( crește frecvența respiratorie ).

Sistemul nervos simpatic acționează în condiții de stres, efort fizic, emoții puternice, febră, determinând creșterea frecvenței respiratorii și a volumului de aer inspirat, iar sistemul nervos parasimpatic reglează respirația în condiții de liniște, în timpul somnului, determinând o scadere a frecvenței respiratorii ( bradipnee ) și o scădere a volumului de aer inspirat. În condiții normale de activitate, există un echilibru între aceste doua elemente ale sistemului nervos vegetativ.

Mecanica respirației:

Schimburile gazoase la nivelul plămânului se efectuează datorită succesiunii ritmice a două procese:

Introducerea aerului în plămâni ( inspirul );

Eliminarea aerului din plămâni ( expirul ).

Inspirul reprezintă deplasarea aerului către plămâni și se realizează printr-un mecanism activ. Contracția musculară în respirație provoacă mărirea cutiei toracice în sens antero- posterior, transversal și longitudinal. Inspirul poate fi liniștit sau profund. La nivelul porțiunii inferioare, prin contracție, coastele devin din oblice orizontale, crescând diametrul transversal. În același timp coastele sunt proiectate și în afară, crescând diametrul antero- posterior. Diametrul longitudinal crește prin contracția diafragmului. În repaus diafragmul are forma unei cupole cu convexitatea în sus, iar în timpul contracției se aplatizează și apasă organele abdominale. În timpul inspirului se produce o alungire a căilor aeriene, începând cu traheea și terminând cu canalele alveolare datorită țesutului elastic pe care îl contin în structura lor.

Expirul reprezintă mișcarea în sens contrar inspirației, în cursul căreia are loc întoarcerea la volumul inițial a cutiei toracice și a plămânului. În repaus, expirația este un act pasiv care nu necesită contracția musculaturii respiratorii. Revenirea la volumul inițial al cutiei toracice și plămânului este consecința elasticității cartilajelor costale și a ligamentelor toracice, în prima fază și a elasticității parenchimului pulmonar, în ultima fază. În urma acestei reveniri, presiunea intrapulmonară crește cu 2-4 mmHg față de presiunea atmosferică și aerul se elimină din plămâni în exterior. În unele situații, pentru realizarea expirației forțate, participă la realizarea actului expirator o serie de mușchi accesorii: mușchii abdominali și mușchii intercostali interni. Când se contractă mușchii abdominali, care au originea pe bazin și inserția pe rebordul costal se produce o presiune mare intraabdominală care apasă asupra diafragmului micșorând și mai mult volumul cutiei toracice.

Tipuri de respirație:

Respirație de tip costal superior, întâlnită la femei;

Respirație de tip costal inferior, întâlnită la bărbați și

Respirație de tip abdominal, întâlnită la copii și bătrâni, când dilatarea este mai mult verticală.

Schimbul de gaze la nivel pulmonar:

La nivelul plămânului are loc în permanență un schimb de gaze între aerul din alveole și gazele dizolvate în sângele venos care ajunge la acest nivel pe calea vaselor capilare. Ca urmare la nivel pulmonar sângele încărcat cu CO2 se oxigenează prin procesul de hematoză, părăsind plămânii prin venele pulmonare. Difuziunea gazelor se face în virtutea gradientului de presiune parțială a oxigenului și a CO2 de o parte și de alta a membranei alveolo-capilare.

În cadrul acestui transfer, oxigenul trece din aerul alveolar îm sângele venos, iar CO2, aflat în exces în sângele venos, trece în aerul alveolar. Sângele ajuns prin artera pulmonară este încărcat cu CO2 deținând o presiune parțială de 47 mmHg. În aerul alveolar, CO2 are o presiune parțială de numai 40 mmHg. Potrivit legilor fizice, CO2 va răspândi de la presiunea mai mare din capilare la presiunea mai mica din aerul alveolar.

Fig. I.2. Mecanismul respirației

CAP. II. ASTMUL BRONȘIC

DEFINIȚIE

Astmul bronșic este o afecțiune caracterizată din punct de vedere clinic prin accese de dispnee paroxistică expiratorie. Este un sindrom caracterizat prin hiperactivitate bronșică, la contactul cu substanțe sau stimuli diferiți, apărând la subiecți cu o anumită predispoziție constituțională și manifestându-se clinic prin wheezing și dispnee paroxistică.

CLASIFICARE

Astmul bronșic extrinsec: este provocat de diferiți alergeni exogeni, ce pătrund în organism prin inhalație. La baza declanșării astmului bronșic stă un mecanism imunoalergic reprezentat de reacția de hipersensibilizare de tip. I. Debutul bolii este între 35-45 ani, bolnavul prezentând și alte manifestări alergice. Din punct de vedere clinic se caracterizează prin accese paroxistice de dispnee și tuse însoțite de wheezing care cedează la medicamente bronhodilatatoare sau spontan și sunt urmate de intervale asimptomatice. Testele alergologice sunt pozitive.

Astmul bronșic intrinsec: etiopatogenia lui este mai puțin cunoscută, rolul infecției fiind mult discutat, fie ca factor inițiator al bolii, fie ca factor de intreținere al ei. Debutul bolii poate avea loc înainte de vârsta de 5 ani sau după 35-45 de ani. Astmul intrinsec are tendința spre agravare, iar prognosticul este mai sever, între crizele de astm remisiunea simptomatologiei fiind incompletă.

Astmul indus de efort: la baza acestei forme de astm stau mecanisme incomplet cunoscute. Răspunsul tipic la efort fizic este reprezentat de o bronhodilatație moderată, urmată de bronhoconstricție care devine progresivă, ajungând la maximum la câteva minute de la terminarea efortului. Declanșarea crizei este dependentă de durata efortului, de intensitatea și tipul lui. Frecvența acestor forme de astm se anulează frecvent cu hiperreactivitatea bronșică și se întâlnește frecvent la copii și tineri.

ETIOLOGIE

Astmul bronșic are la bază factori etiologici heterogeni care declanșează sau provoacă criza de astm. Clinic etiologia patogenetică este dată de:

Factorii alergeni:

Astmul alergic extrinsec: are ca declanșator trigger-ul ( mecanismul imunologic ) reacție de tip I, Ig E la persoanele atopice.

Factori alergici ce provoaca accese de astm:

Praf de cameră;

Polenul cu apariție sezonieră;

Sporii de mucegai ( fungi );

Alergeni domestici: pisică, câine, cal etc;

Alimente, băutură, medicamente: 10% din cazuri lapte, ouă, pește, cereale, fructe, arahide, aditive alimentare, antioxidanți, coloranți etc.

Astmul intrinsec: are o bază imunologică minimă, debutează dupa 35 de ani, fără istoric alergic. Factorii declanșatori sunt infecții ale căilor respiratorii.

Astmul mixt: astmul extrinsec, în timp devine mixt ( factor declanșator este infecția ).

Factorul genetic: prezent în determinarea atopiei și reactivității bronșice.

Factorii infecțioși: virali, bacterii, microplasme.

Factori ocupaționali: mecanismele alergice sau nealergice sunt determinate diferit de iritabilitatea bronșică: veterinari, laboranți, fermieri, industria de detergenți, materiale plastice, mediu medicamentos.

Efortul fizic: caracteristic pentru astmatici- criza apare după încetarea efortului fizic la 5-10 min, nu în timpul efortului ( în timpul efortului criza astmatică poate apărea la bolnavul cardiac și pulmonar ).

Factorii psihologici: pot exacerba simptomele astmului sau pot declanșa criza.

Alți factori:

Poluarea atmosferei cu sulfat de oxid;

Refluxul gastroesofagian prin reflexul vagal;

Bolile sinusurilor nazale și vegetative.

Teoretic, etiologia astmului bronșic cuprinde:

Factori predispozanți ( constituția și ereditatea );

Factori adjuvanți;

Factori de excitație propriu-zisă ( alergeni ).

SIMPTOMATOLOGIE

La început crizele sunt atipice cu început și sfârșit brusc, cu intervale libere, mai târziu în intervalele de crize apar semnele bronșitei cronice și ale emfizemului, cu dispnee. Criza apare în a II-a jumatate a nopții, de obicei brutal, cu dispnee și neliniște, prurit al pleoapelor, cefalee. Dispneea devine paroxistică, bradipneică, cu expirație prelungită și șuierătoare. Bolnavul rămâne la pat, de obicei stă în poziție șezândă, cu capul pe spate și sprijinit în mâini, cu ochii injectați, nările dilatate, jugulare turgescente; aleargă la fereastră, pradă setei de aer. În timpul crizei, toracele este imobil, în inspirație forțată, la percuție- exagerarea sonorității, prezența ralurilor bronșice. La sfârșitul crizei apare tusea uscată chinuitoare cu sputa vâscoasă, albicioasă bogată în eozinofite, cristale Charcot- Lezden și spirale Curshmann. Testele de sensibilizare sunt pozitive. Criza se termină în câteva minute sau ore, spontan sau sub influența tratamentului.

TABLOU CLINIC

Astmul se prezintă sub trei aspecte principale:

Astmul cu accese intermitente: în forma tipică, prezintă dispnee paroxistică, iar la tineri poate apare forma alergică ce se instalează în zeci de minute, accesul poate fi precedat de hidroree nazală, cianoză de tip central, toracele pare în inspir permanent, cu hipersonoritate generalizată, auscultator predominând ralurile sibilante în expir, expirul este prelungit, șuierător ( wheezing ), de obicei este vorba de bradipnee, dar polipneea nu este rar întâlnită ( polipnee de 20-30 respirații/minut ( dacă crește peste 30 respirații /minut apare accesul sever cu evoluție spre starea de rău astmatic ), ca durată și severitate, tusea poate dura de la câteva minute, până la accese cu durată de ore, bolnavii sunt afebrili, tahicardie 90-100 bătăi/minut.

Astmul cronic: este o obstrucție respiratorie severă, progresivă. Se întâlnește mai frecvent după 40-50 de ani, prezintă istorie veche, dispnee de efort, dispnee minimă în repaus, accesele de astm sunt severe, cedează greu la bronhodilatatoare și/sau corticoizi, pacienții sunt corticodependenți, este greu de diferențiat de bronșita cronică obstructivă și de astmul neinfectat.

Starea de rău astmatic: ( astm acut grav ) este o formă specială complicată a astmului bronșic, o urgență medicală. Are durată minimă de 24 ore, nu răspunde la bronhodilatatoarele administrate corect și pot apărea fenomene de insuficiență pulmonară grave cu encefalopatie hipoxică: comă, cianoză extremă, transpirații, tremor, colaps. Se pot instala fenomene de cord pulmonar acut.

MANIFESTĂRI CLINICE

Astmul se manifestă sub formă de crize de dispnee paroxistică, bradipneică, expirație zgomotoasă și forțată, separate de perioade de liniște.

Criza de astm se manifestă prin:

Dispnee;

Wheezing;

Tuse și expectorație;

Anxietate.

Se descriu trei faze:

Faza prodromală ( aura astmatică ): poate exista sau nu. Se manifestă prin strănut, rinoree, lacrimare, cefalee, senzație de prurit palpebral, accese de tuse spasmotică, nervozitate uneori fenomene digestive: tulburari de tranzit intestinal.

Faza dispneică: de obicei debutul crizei este brutal, în a doua parte a nopții. Bolnavul este trezit de o senzație de presiune toracică, realizând în scurt timp dispneea caracteristică de tip bradipnee expiratorie, forțată însoțită de wheezing.

Faza catarală: la sfârșitul crizei apare tusea chinuitoare cu expectorație puțin abundentă, caracteristică: mucoasă, semitransparentă, ușor spumoasă, cu mici mase opalescente, sputa perlată sau poate aparea o spută care mulează bronhiile terminale, ca “ fideaua”.

DIAGNOSTIC

Diagnosticul de astm bronșic se execută de cele mai multe ori pe baza anamnezei, care identifică simptomele recurente ale copilului. Caracteristice sunt sunetele șuierătoare care însoțesc respirația. Elocvente pot fi și informațiile privind evoluția simptomelor în timpul activității fizice și după, în cazul infecțiilor respiratorii și în asociere cu factori profesionali sau boli ereditare.

Diagnosticul diferențial al astmului bronșic se face cu bronșita acută, tusea convulsivă, mucoviscidoză și pătrunderea de corp străin în căile respiratorii.

Diagnosticul de certitudine pentru astmul bronșic se pune pe baza unor teste de apreciere a funcției pulmonare ( spirometrie, plestimografie corporală totală ), care identifică tipul și gradul de limitare a funcției respiratorii. Deoarece astmaticii au de obicei o problemă în faza expiratorie a respirației, se vor preciza capacitatea vitală și capacitatea reziduală funcțională. Pentru diagnosticarea astmului de efort se propune testarea funcției pulmonare în condiții de solicitare fizică. Dacă în ciuda simptomelor astmatice, funcția pulmonară a bolnavilor este normală, reactivitatea căilor respiratorii poate fi stimulată și prin inhalarea de histamină sau alți alergeni cunoscuți, sub supravegherea medicului.

TRATAMENT

Obiectivele terapiei:

Controlul manifestărilor acute ( criza );

Prevenirea exacerbărilor;

Menținerea funcțiilor pulmonare cât mai aproape de normal.

Se aplică:

Educarea și înfometarea bolnavului;

Controlul mediului și “ triggerilor” astmatici ( acționează conjugat cu factorii etiopatogeni ce induc astmul );

Tratamentul farmacologic;

Imunoterapia.

Tratamentul farmacologic:

Medicație bronhodilatatoare;

Medicație antiinflamatoare;

Alternative terapeutice.

Medicația bronhodilatatoare: cu acțiuni diferite:

Agoniste, β2 adrenergice:

Cu durată scurtă: 2 ore- izoproterenol;

Cu durată medie: 4-6 ore- Salbutamol, Terbutanil ( Bricanil ), Fenoterol ( Berotec ).

Cu durată lungă de acțiune: 12 ore- Salmeterol, Formoterol.

Folosirea celor cu durată medie, produce relaxarea fibrelor musculare bronșice, inhibă eliberarea de mediatori din mastocite și ameliorează funcția mucociliară.

Se folosesc:

pe cale inhalatorie: pompe ( se eliberează cantitate fixă ), bolnavul fiind învățat să-l folosească corect: două pufuri la intervale de maxim 3-4 ore. În cazul acceselor zilnice: 3-4x/zi. Se poate administra preventiv în cazul efortului fizic.

pe cale orală efectul este mai lent, prezentând însă și mai multe efecte secundare: tahicardie, palpitații, tremur, nervozitate, aritmii etc. Administrate abuziv produc chiar moartea.

Metilxantinele: au efect bronhodilatator mai slab, sunt mai accesibile și mai ieftine- Teofilina, Aminofilina- administrate oral sau intravenos, determină inhibarea fosfodiesterazei având efect bronhodilatator mediu. Poate fi administrat regulat și profilactic. Bronhodilatația apare la 10-15 minute. Ca medicament principal- Xantinul.

Anticolinergice: sunt- Atropina, Atrovent, care inhalate scad secreția mucoasei.

II. Antiinflamatoarele: împărțite în patru grupe:

Corticosteroizi: au eficacitate patogenetică, influențând componenta inflamatorie.

Cromoglicat disodic: este un antiinflamator nesteroidian, folosit în prevenția astmului alergic.

Nedocromil: ( Tilade ) se folosește în profilaxia astmului alergic la copii și tineri.

Antileucotriene.

Caracteristicile tratamentului în funcție de fază:

Faza 1- Astm intermitent:

Simptomatologie:

Dispnee cel mult o dată pe săptămână;

Dispnee nocturnă cel mult de două ori pe lună;

Peak-flow peste 80%.

Tratament:

Doar în caz de nevoie inhalarea de beta-2- simpatomimetice cu acțiune imediată;

Nu este necesară medicația de fond.

Faza 2- Astm persistent ușor:

Simptomatologie:

Simptomele revin săptămânal, dar nu zilnic;

Dispnee nocturnă de mai mult de două ori pe lună;

Peak- flow până în 80%.

Tratament:

Administrarea regulată a unui inflamator pe cale inhalatorie ( corticoid în doză redusă);

Alternativ se pot utiliza nedocromil ( stabilizator al mastocitelor ) sau inhibitorii de leucotrină;

În caz de nevoie se poate administra pe cale inhalatorie un bronhodilatator cu acțiune retard ( beta- 2- simpatomimetic ).

Faza 3- Astm persistent moderat:

Simptomatologie:

Simptomele se manifestă zilnic;

Pot să apară și noaptea, de mai multe ori pe săptămână;

Peak- flow între 60-80%.

Tratament:

Administrarea regulată a unui antiinflamator pe cale inhalatorie ( corticoizi în zona joasă până la moderată );

Administrarea pe cale inhalatorie a unui beta- 2- simpatomimetic cu acțiune retard;

Opțional: Teofilin tablete cu acțiune retard și inhibitori de leucotriene;

În caz de nevoie se inhalează un bronhodilatator cu acțiune imediată.

Faza 4- Astm persistent sever:

Simptomatologie:

Simptomele se manifestă pe termen lung, cu intensitate diferită, atât în timpul zilei cât și noaptea;

Limitarea considerabilă a capacităților fizice;

Peak- flow matinal mai mic de 60%, cu oscilări evidente în timpul zilei.

Tratament:

Administrarea regulată a unui antiinflamator pe cale inhalatorie ( corticoterapie în doză ridicată );

Suplimentar se administrează un beta- 2- simpatomimetic cu acțiune retard sau uneori, Teofilina sau un corticosteroid ( oral );

În caz de nevoie se poate administra și un bronhodilatator cu acțiune imediată;

EVOLUȚIE ȘI COMPLICAȚII

Evoluția este îndelungată, variabilă, capricioasă:

Forma pură apare la copii și are tendința să diminueze la pubertate;

Forma intrinsecă are o evoluție mai puțin favorabilă. Evoluează cu episoade bronșice repetate și cu o dispnee de efort persistentă între accese, pentru ca după o perioadă variabilă de timp să devină un astm cu dispnee continuă.

Agravarea se realizează fie prin repetiția frecventă a acceselor, cu remisiuni incomplete ale dispneei între episoadele paroxistice, fie prin suprapunerea unor episoade repetate de infecție bronșică care ii dau un aspect clinic de evoluție bronșică cronică obstructivă și cu timpul duc la constituirea unui cord pulmonar cronic.

Posibilitățile evoluției sunt:

Vindecarea spontană sau după tratament;

Ameliorarea clinică;

Menținerea nemodificată a crizelor;

Agravarea prin infecție bronșică, cord pulmonar cronic;

Moarte în comă astmatică sau subită.

Cu timpul, apar complicații:

Infecții bronho-pulmonare:

bronșite cronice;

dilatații bronșice;

pneumopatii.

Emfizem pulmonar;

Insuficiență respiratorie;

Cord pulmonar cronic.

PROGNOSTIC

Prognosticul este în general bun, pentru forma de astm extrinsec și mai rezervat pentru forma de astm intrinsec, în special în cazurile cu debut tardiv care se complică adesea cu cord pulmonar cronic. În formele severe de astm, dacă nu se instituie tratament de urgență se poate ajunge la insuficiență respiratorie și/sau insuficiență cardiacă dreaptă acută, care pot sfârși prin exitus. Exacerbările repetate și persistente, din cauza unor factori declanșatori ce nu au putut fi înlăturați, favorizează instalarea complicațiilor, care duc la rândul lor la scăderea capacității de muncă sau pun în pericol chiar viața.

Prognosticul este relativ bun în astmul incipient cu accese episodice intermitente, ușoare, rare de scurtă durată. Prognosticul este mai grav în astmul cu accese severe, frecvente, de lungă durată, cu stări de rău astmatic, în astmul cronic avansat și în cel asociat cu alte bronhopneumopatii cronice. În stadiul avansat al astmului bronșic prognosticul funcțional este grav. Capacitatea respiratorie a bolnavului scade pe măsură ce leziunile de emfizem progresează în stadiul terminal, astmaticul ajungând la insuficiență cardio- pulmonară cronică decompensată, ireversibilă.

Prognosticul de viață este bun, dar cel de vindecare este rezervat.

EVALUAREA FUNCȚIEI RESPIRATORII

Evaluarea funcției respiratorii, din punct de vedere al recuperării medicale, are drept scop determinarea prognosticului funcțional, permițând astfel stabilirea unui program de tratament în funcție de modificărie constatate și analiza deficiențelor, incapacităților și handicapurilor.

Teste clinice:

Testul conversației și al cititului:

testul vorbitului sau conversației este o metodă simplă pentru măsurarea intensității unei activități fizice. În timpul discuției cu bolnavul observăm atent modul în care acesta respiră, apariția dispneei sau chiar a cianozei. O persoană sănătoasă care efectuează o activitate de nivel mediu poate să realizeze ușor o conversație, chiar dacă este angajată în acea activitate. Dacă persoana respectivă prezintă o obstrucție, aceasta poate continua conversația, însă consideră activitatea fizică fiind intensă.

Testul televizorului:

În timp ce bolnavul urmărește un program la televizor, fără a fi conștient că este privit, atenția lui fiind complet deviată de la propria respirație, se observă o veritabilă respirație de repaus, influențată numai de condițiile patologice ale bolnavului nu și de factorii psihici.

Testul clinic de dezobstrucție:

Se ascultă cu atenție plămânul pacientului înregistrând în special respirul zgomotos sibilant și prelungit și ralurile inspiratorii. Se solicită pacientului să tușească de câteva ori pentru a mobiliza secrețiile, apoi se ascultă din nou plămânul, observându-se modificările înregistrate.

Testul apneei:

Se cere bolnavului ca după un inspir maxim să execute o apnee cât mai lungă posibil. În general, cu cât disfuncția respiratorie este mai severă cu atât apneea este mai scurtă, iar apneea după sfârșitul inspirului va fi aproape imposibilă.

Testul lumânării:

La o distanță oarecare de gură, bolnavul ține o lumânare aprinsă în care suflă încercând să țină aplecată flacăra fără ca aceasta să se stingă.

Testul foarmării bulelor de apă:

Pacientul suflă printr-un tub introdus într-o sticlă cu apă. Se suflă lent și continuu, astfel încât să se formeze în mod constant bule.

Perimertia toracelui:

Se măsoară circumferința toracelui în expir și în inspir maxim la baza toracelui, la mijloc și pe linia subaxilară.

Aprecierea gradului de dispnee:

Dispneea poate fi evaluată atât de către pacient ( autoevaluare ), cât și de terapeut.

Dispneea poate fi evașuată de terapeut și încadrată fie în scala Sadoul, fie în scala MRC ( British Medical Research Council ), aceasta din urmă fiind cea mai folosită:

Gradul 1: dispneea apare la urcatul pantelor și scărilor ( după 15-20 trepte );

Gradul 2: dispneea apare la mersul pe teren plat în ritmul impus de o persoană sănătoasă;

Gradul 3: dispneea apare la mersul pe teren plat în ritm propriu;

Gradul 4: dispneea apare în timpul activităților zilnice;

Gradul 5: dispneea este prezentă și în repaus.

Evaluarea spirografică:

Capacitatea vitală ( CV ): reprezintă volumul de aer mobilizat în cursul unei respirații maxime.

CV= VIR+ VER+ VC

VIR= volum inspirator de rezervă;

VER= volum expirator de rezervă;

VC= volum de aer curent.

Volumul expirator maxim pe secundă ( VEMS ):

Reprezintă volumul de aer expulzat din plămâni în prima secundă a expirului maxim forțat, care urmează unui inspir maxim.

Se exprimă în litri și mărimea lui este în funcție de forța de contracție a mușschilor ventilatori, reculul elastic al plămânilor și rezistența la flux opusă de segmentul periferic al căilor aeriene.

Volumul inspirator maxim pe secundă ( VIMS ): se execută printr-o inspirație maximă rapidă pornită după inspir maxim,este un test spirografic mai puțin utilizat.

Ventilația de repaus pe minut ( VE ): reprezintă cantitatea totală de aer care pătrunde în plămân sau volumul total de aer care este expirat în decurs de 1 minut în repaus.

Ventilația maximă ( Vmax ): reprezintă valoarea limită până la care poate crește ventilația pe minut, dar această valoare nu poate fi atinsă decât voluntar, pe o perioadă foarte scurtă.

Testul oximetric:

Este o metodă utilizată pentru măsurarea arterială a saturației de oxigen din sânge. Oximetria este frecvent utilizată pentru stabilirea nivelului de oxigen la pacienți spitalizați. Utilizată pentru monitorizarea nivelului de oxigen al pacientului perioperatoriu, în timpul ventilației mecanice, în cadrul programelor de

numeroaselor boli care pot afecta plămânii sau inima. Pentru orientarea medicului recuperator, determinarea indirectă a saturației de oxigen a hemoglobinei este suficientă pentru aprecierea eventualei hipoxemii și mai ales pentru evaluarea capacității de efort și intensității antrenamentului la efort. ( fig. II. 1 )
fig. II. 1. Oximetru

Testul de mers de 6 minute ( TM6 ):

Este un test simplu;

Măsoară distanța pe care o poate parcurge un pacient pe o suprafață plată într-un interval de 6 minute.

Testul de șase minute este un instrument de evaluare funcțională a tuturor aparatelor și sistemelor.

Pentru realizarea sa sunt necesare:

Un culuar de lungime cunoscută ( cel puțin 30 de metri: întoarcerile repetate obosesc pacientul ), rectiliniu, plat și necirculat;

Pulsoximetru;

Tensiometru;

Cronometru ( sau ceas cu secundar );

Scale pentru analiza dispneei.

Pacientul trebuie să acopere o distanță cât mai mare în intervalul de 6 minute, mergând în ritm propriu, susținut, între cele două capete ale culoarului, fără să alerge. Pacientul se poate opri pentru a se odihni în timpul celor 6 minute, dar trebuie să-și reia mersul cît mai repede posibil.

Reguli pentru standardizarea testului de mers de 6 minute:

Testul trebuie să se desfășoare pe un culoar, nu pe covor rulant sau în aer liber;

Pacientul odihnit în ora precedentă, cu medicația curentă în mod obișnuit, trebuie bine instruit înaintea testului;

Încurajările trebuie riguros standardizate, fără comenzi clare de grăbire a pasului sau de oprire pentru odihnă;

După fiecare minut se comunică timpul rămas;

Pacientul nu trebuie să vorbească în timpul mersului.

La început și după terminarea testului se măsoară tensiunea arterială, frecvența cardiacă, saturația arterială a oxigenului ( SaO2 ). În timpul testului se monitorizează, cu ajutorul pulsoximetrului, frecvența cardiacă și saturația arterială a oxigenului. Dispneea de efort se cuantifică pe scala Borg și pe scala analogică vizuală.

Contraindicațiile testelor de mers:

Infarct miocardic recent;

Angor instabil;

Episod de decompensare respiratorie cu acidoză;

Pericardită acută;

Urgență hipertensivă;

Criză de bronhospasm;

Febră.

Testul de efort:

Respirația pulmonară face parte integrantă din complexul de sisteme care ajută la aprovizionarea celulelor organismului cu oxigen și la depurarea lor de dioxid de carbom produs al arderilor.

Tesul la efort este o explorare integrată a funcțiilor pulmonare, cardio- circulatorie și musculare în condițiile în care organismul face apel la rezervele fiecărui sistem în parte.

Testele de efort conțin 2 aspecte:

Tipul efortului și măsurarea lui exactă;

Metodele de măsurare a efectelor acestui efort asupra organismului.

Tipuri de efort:

Urcatul și coborâtul scăriței;

Cicloergometru;

Covorul rulant.

Bicicleta ergometrică ( cicloergometru ) ( fig. II. 2):

Efortul se obține prin pedalare cu o anumită rezistență și viteză;

Avantajul bicicletei ergometrice este dat de ușurința cu care se poate mări intensitatea efortului, nu depinde de greutatea subiectului, permite recoltarea aerului expirat și a sângelui, precum și măsurarea tensiunii arteriale.

Fig. II. 2. Cicloergometru

Covorul rulant ( Fig. II. 3.):

Efortul muscular se realizează prin mers sau alergare. Intensitatea efortului poate fi modificată prin schimbarea vitezei de deplasare, înclinarea pantei sau ambele.

Mărimea efortului nu poate fi evaluată cu precizie pentru că depinde și de greutatea subiectului, respectiv persoane de greutăți diferite care merg cu aceeași viteză și înclinare a pantei, efectuează eforturi de intensități diferite. Fig. II. 3. Covor rulant

Tipul mersului, lungimea pasului, influențează mărimea lucrului mecanic.

CAP. III. PROGRAMUL DE RECUPERARE

PROGRAM DE REABILITARE PULMONARĂ:

Tratament medicamentos;

Regim igieno- dietetic;

Educație medicamentală;

Consiliere anti- fumat;

Hidroterapie;

Aerosoloterapie;

Oxigenoterapie;

Electroterapie;

Salinoterapie;

Masaj;

Kinetoterapie.

TRATAMENT MEDICAMENTOS

Se respectă conduita medicală.

MĂSURI IGIENO- DIETETICE ȘI EDUCAȚIONALE

Regimul dietetic al bolnavilor cu disfuncție ventilatorie obstructivă nu are restricții deosebite. Se recomandă în general o alimentație echilibrată, bogată în vitamine, ușor hipercalorică daca bolnavul nu este supraponderal. Pentru obezi, se va institui un regim de slăbire. Se va urmări realizarea unei bune hidratări prin consum de lichide ( 3- 4/zi ). Mesele vor fi cantitativ mai reduse, dar vor fi mai dese.

Regimul de viață al acestor bolnavi trebuie bine organizat și ordonat prin evitarea atmosferei poluante, suspendarea definitivă și completă a fumatului, evitarea schimbărilor bruște de temperatură, evitarea infecțiilor respiratorii intercurente.

De primă importanță este scoaterea bolnavului de sub influență și contactul cu sursele de alergeni cunoscuți sau motențiali.

Trebuie păstrat un echilibru între activitatea fizică și repaus în așa fel încât bolnavul să-și mențină o capacitate de efort cât mai bună, fără a depăși limitele funcționale cardiorespiratorii dintr-un moment dat.

CONSILIERE ANTI- FUMAT

Odată cu fiecare fum organismul este iritat, atacat și încearcă să se apere. Unul dintre modurile în care organismul uman se apără de atacuri exterioare este inflamația- țesuturile afectate se umflă din cauza faptului ca se umplu cu sânge care transportă “ soldații” organismului către zona afectată, pentru ca aceștia să înceapă fără întârziere lupta contra invaziei. Fiecare fum conține o mare cantitate de substanțe toxice și iritante astfel încât fiecare fum generează o astfel de reacție de autoapărare din partea organismului. Rezultatul direct este îngustarea bronhiilor, care sunt constant congestionate la fumători, mai ales la cei care fumează foarte mult. Când bronhiile se îngustează, din ce în ce mai puțin aer poate circula prin ele. La astmatici acest fapt duce mai repede la senzația de sufocare decât la persoanele care nu suferă de astm bronșic.

HIDROTERAPIE

Hidroterapie de tip:

General ( baie generală la 36- 37° C, saună, dușul subacval);

Local ( comprese calde aplicate toracic, baie caldă ascendentă de membre superioare ) – cu efect de relaxare, vasculotrop sedativ.

Hidroterapia are efect asupra circulației și respirației;

Băile parțiale sulfuroase au efect vasodilatator, antispastic, trofic, antiinflamator, antialergic, antibacterian;

Băile ascendente ( Haufe )- de mâini sau de picioare au efect bronhodilatator și decongestiv;

Proceduri calde pe torace ( cataplasme; împachetări la nivelul trunchiului )- au efecte bronhodilatatorii și decongestive;

Fricțiunile parțiale determină o reactivă vasculară rapidă și intensă;

AEROSOLOTERAPIE

Aerosolii sunt particule fine de substanță lichidă sau solidă combinată cu un mediu gazos ( aer natural sau aer comprimat ) și inhalate prin căile respiratorii în plămâni, de aici și tipul aerosolilor:

Naturali: marini ( în zona digurilor, acolo unde se sparg valurile ), de pădure ( prin combinarea unei substanțe volatile cu polenul din aer ) sau de salină;

Artificiali: generați de dispozitive speciale numite nebulizatoare.

OXIGENOTERAPIE

Scop: terapeutic- îmbogățirea aerului inspirat cu oxigen în concentrații diferite, pe cale inhalatorie, pentru combaterea stării de hipoxie, în scopul ameliorării concentrației de oxigen din sânge. Trecerea oxigenului de la nivelul pulmonar în sânge este condiționată de unii factori a căror alterare determină unele tipuri de hipoxie: anemică- datorită lipsei de hemoglobină; hipoxică- datorită insuficienței ventilatorii; histotoxică- datorită blocării fermenților respiratori la nivelul celulelor; circulatorie- datorită tulburărilor de circulație. La nivelul țesuturilor, oxigenul este utilizat sub forma dizolvată în plasmă, în cantitate de 0.3 ml oxigen la 100 ml sânge. Oxigenoterapia crește această cantitate dizolvată până la 1.8- 2.2 ml oxigen la 100 ml sânge, prin administrarea oxigenului la presiunea de o atmosferă.

Oxigenoterapia se indică:

în hipoxii circulatorii ( insuficiență cardiacă, edem pulmonar acut, infarct miocardic ),

în hipoxii respiratorii de diverse cauze și grade;

stări de șoc;

bolnavilor anesteziați cu anestezie generală, până la revenirea stării de conștiență;

bolnavilor cu complicații postoperatorii ( hemoragie, tulburări circulatorii, respiratorii), lăuze și nou- născuți cu suferințe în oxigenare.

ELECTROTERAPIE

Electroterapia de stimulare cu diverse categorii de curent electric ( curent galvanic, curent de joasă frecvență, curenți interferențiali ) pentru stimularea nervului frenic sau stimularea musculară directă, diafragmatic sau abdominal, totodată se poate folosi electroterapia de înaltă frecvență ( unde scurte, microunde ) cu efecte analgetice, antiinflamatoare, vasculotrope și de tonifiere a musculaturii membrelor inferioare.

Ultrasunetul aplicat paravertebral, intercostal ( spațiile 6-7, 7-8 ) și subclavicular are efect antispastic și inflamator bronșic.

Ultraviolete în doză eritem pe torace.

Prin efectul excitomotor sunt indicați în stimularea musculaturii respiratorii: curenții de joasă frecvență ( Trabet, diadinamic, curentul exponențial, Tens ).

SALINOTERAPIE

Salinoterapia implică inhalarea aerosolilor salini, dar și absorbția aerosolilor salini prin intermediul pielii ( prin procese osmotice și de difuzie ).

Tratamentul la salină include cure de 24- 30 de zile timp de o oră în fiecare zi. Cura poate fi repetată ciclic cu o perioadă de repaus de 3- 6 luni sau ori de câte ori este nevoie.

Sarea prin natura sa este o substanță bactericidă, care nu permite dezvoltarea culturilor microbiene, având rolul unui dezinfectant. Prin dezvoltarea și absorbția ionilor salini, la nivelul căilor respiratorii, conjugate și cu proprietatea puternic higroscopică, ia naștere efectul de diluție a depunerilor de impurități, inclusiv microorganisme, care provoacă boli și disfuncții respiratorii. Inspirarea ce aerosoli este mai mult decât necesară, prin absorbția lor, acționând în primul rând asupra mucusului. Acestea duc la lichefierea și fluidizarea mucusului de pe căile respiratorii, realizând astfel exagerarea materiilor străine dintre cilii și din microcavitățile tractului respirator, determinând astfel ușurarea progresivă și de lungă durată a respirației.

MASAJ

Efectuarea unor manevre de masaj care să includă zona gâtului și a cutiei toracice poate ameliora respirația astmaticilor, ajutând la eliminarea tensiunii mușchilor care ajută la respirație.

Se vor masa:

Zonele plămâni- bronșii: 10 minute ( urmărind decongestionarea și fluidifierea secrețiilor bronșice );

Zonele sinusurilor: 3- 5 minute;

Zona nasului: 5 minute;

Zona laringelui: 5 minute;

Paratiroidele, pentru degajarea de calciu;

Traseul renal, în scopul eliminării mai rapide a produșilor toxici;

Masarea glandelor suprarenale se dovedește a fi foarte utilă în tratamentul astmului, datorită eliberării de adrenalină, ce acționează direct asupra dilatării bronhiilor.

Pentru astm bronșic sau pentru respirație dificilă se poate masa pulpa degetului mare.

KINETOTERAPIE

Scopul urmărit în reeducarea respirației în astmul bronșic este favorizarea unui control respirator și pe cât posibil, înlăturarea bronhospasmului.

În recuperarea funcțională respiratorie, kinetoterapia este metoda de bază, indiferent de stadiu, boală sau tipul disfuncțional. Kinetoterapia respiratorie folosește exerciții respiratorii în scopul îmbunătățirii respirației, a utilizării unui procent cât mai mare a capacității pulmonare în vederea recuperării funcționale a plămânilor.

OBIECTIVELE KINETOTERAPIEI RESPIRATORII:

Relaxarea;

Posturarea;

Gimnastica corectoare;

Gimnastica respiratorie propriu- zisă;

Educarea tusei;

Educarea vorbirii;

Antrenamentul la efort dozat.

RELAXAREA:

Relaxarea constituie primul pas într- un program de recuperare.

Indicații:

Înlătură o serie de condiții inhibitorii care perturbă comanda ventilatorie;

Reechilibrează tonusul muscular general și al musculaturii respiratorii în special reinstalând anatomia ( reglarea tonică armonioasă ) în contrast cu paratonia bolnavului respirator ( starea dereglată de hiper sau hipotonie musculară );

Scade cererea de oxigen a organismului și producția de dioxid de carbon. Anxietatea, tensiunea crescută musculară determină consum de oxigen și producere de dioxid de carbon crescute;

Poate prezenta la unii astmatici, o reală terapie pentru prevenirea și oprirea crizelor paroxistice, diminuând nevoia de simpatomimetice deoarece se știe că hiperactivitatea emoțională este un stimul pentru bronhospasm, dispnee și tuse;

Tehnica Jacobson:

Este cea mai utilizată metodă;

Are la bază relaxarea progresivă pe baza principiului de identificare kinestezică a stării de tensiune musculară, în antiteză cu lipsa de contracție;

Tehnica are la bază metoda contractă- relaxează (“ hold-relax ”), asociind respirația. Inspirul se realizează pe contracție, iar expirul pe relaxare.

POSTURAREA:

Posturarea are un rol mare în cadrul tratamentului unui pacient respirator, indiferent de gravitatea stării clinice, de la dispneici de gradul V, care nu pot părăsi patul, până la bolnavul care încă își continuă munca obișnuită.

În timpul programului pacientul este învățat să adopte anumite posturi relaxante care să îi ușureze respirația, scoțând din acțiune musculatura respiratorie accesorie.

Posturile de drenaj bronșic sunt bazate pe anatomia plămânilor și a arborelui traheo- bronșic.

Posturile relaxante și facilitatoare ale respirației:

Posturile de relaxare se execută fie în pat- în poziție de decubit lateral, fie pe un scaun- în poziție șezândă. Se va evita poziția de decubit dorsal, care poate declanșa crize de astm bronșic.

În decubit lateral- pacientul menține spatele cifozat, genunchii semiflectați și antebrațele încrucișate la piept. ( fig. III.1.)

În poziție șezândă- pacientul menține trunchiul în anteflexie și sprijin anterior pe perne; genunchii flectați, plantele pe sol, brațele ajută sprijinul anterior. ( Fig. III. 2.)

Fig. III. 1. Fig. III. 2.

O postură facilitatorie pentru bolnavul dispneic aflat în criză este cea în care pacientul se află în ortostatism, cu spatele sprijinit de un plan dur, coloana ușor cifozată, trunchiul în anteflexie, umerii relaxați, membrele superioare atârnând în fața corpului, genunchii ușor flectați. ( Fig. III. 3.)

Fig. III. 3.

Posturarea pentru realizarea drenajului bronșic:

Pacienții care expectorează au nevoie de această metodă terapeutică, în scopul evacuării secrețiilor bronșice. În acest caz, programul kinetic va fi individual și i se solicită pacientului să-și aducă un borcan inchis ce conține o cantitate de dezinfectant.

Metoda are la bază principiile gravitației și al curgerii fluidelor datorită gradientului de înălțime. Eficacitatea drenajului crește prin asocierea acestei tehnici cu trei factori: modularea fluxului aerian prin căile respiratorii în funcție de fazele respirației; exercitarea unei presiuni externe pe torace în timpul expirului, care va crește fluxul expirator; executarea de vibrații sau tapotaj toracic.

Drenajul postural se execută obligatoriu dimineața, în funcție de necesități- se poate executa de mai multe ori pe zi; cu 10- 15 minute înainte de ședința de posturare se recomandă administrarea unui aerosol bronhodilatator. O ședință de drenaj bronșic se întinde pe o perioadă de maxim 45 minute; durata unei poziționări este de 10 minute.

Cele mai utilizate poziții adoptate de pacient pentru realizarea drenajului bronșic sunt:

Pentru lobii superiori:

Regiunea anterioară: pacientul așezat, cu trunchiul ridicat la verticală, în sprijin pe perne; ( Fig. III.4.)

Regiunea posterioară: pacientul în poziție șezândă, ușoară anteflexie a toracelui superior pe o pernă. ( Fig. III.5.)

Fig. III.4. Fig. III.5.

Pentru lobii inferiori:

Regiunea anterioară: pacientul în decubit dorsal, capul este menținut pe pat fără pernă; se plasează două perne sub șolduri, astfel încât capul să fie cu 30 cm sub nivelul șoldurilor. ( Fig. III. 6.)

Regiunea posterioară: pacientul în decubit ventral, fruntea se sprijină pe mâini; se plasează două perne sub șolduri, astfel încât capul să fie cu 30 cm sub nivelul șoldurilor. ( Fig. III. 7.)

Fig. III. 6. Fig. III. 7.

Regiunea laterală: pacientul în decubit lateral, cu 3 perne sub șold ( drept și respectiv stâng ), astfel încât diferența de nivel între regiunea șoldului și regiunea capului să fie de 50 cm.

Fig. III. 8. Fig. III. 9.

GIMNASTICA CORECTOARE:

Are ca obiectiv principal dobândirea și menținerea unor posturi corecte printr-o serie de exerciții pentru toate segmentele corpului care influențează actul respirator.

Se urmărește:

Corectarea curburilor patologice ale coloanei vertebrale;

Corectarea poziției și mobilizării centurii scapulare;

Corectarea poziției și mobilizării bazinului.

GIMNASTICA RESPIRATORIE:

OBIECTIVE:

Să crească volumele de aer mobilizabile, pentru întreg plămânul sau numai în anumite regiuni pulmonare.

Să scadă travaliul ventilator fie prin scăderea rezistențelor dinamice la flux, fie prin creșterea complianței toracice, fie prin ambele.

Să tonifice musculatura respiratorie.

Să controleze și să coordoneze ritmul respirator.

Se antrenează cele 3 tipuri de respirații ( costal superioară, costal inferioară și diafragmatică ).

Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare: presupune reeducarea inspirului și expirului.

Inspirul pe nas este forma cea mai fiziologică a respirației; se solicită să inspire pe nas, lin, prelung, întrucât executarea forțată determină bronhospasmul. Inspirul mobilizează diafragmul, fapt evident și de bombarea abdomenului.

Expirul se execută de obicei tot pe nas, însă la bolnavul astmatic se solicită expirația orală, pentru a diminua rezistența la flux din timpul expirului.

Fig. III. 10.

Reeducarea respirației costale: are la bază conștientizarea mișcărilor toracale ce se realizează prin producerea de către kinetoterapeut a unor contrarezistențe pentru mișcările costale, astfel forțând să lucreze la o tensiune crescută, mult mai ușor de sesizat de către pacient.

Tehnica:

Mâinile kinetoterapeutului se plasează pe zona dorită, cu degetele de-a lungul coastelor; se solicită expirul complet timp în care mâinile kinetoterapeutului execută o presiune pe peretele costal, ce crește pe măsură ce se apropie sfârșitul expirului; inspirul va găsi în zona antrenată o contrarezistență creată de mâinile kinetoterapeutului, ceea ce va necesita o creștere a tensiunii musculaturii inspiratorii interesate pentru realizarea fazei de inspir; în continuare, presiunea exercitată va slăbi treptat, pe măsură ce se termină inspirul, în așa fel încât, în final, toracele să fie liber de orice presiune. Regiunile toracice pe care se execută tehnica cu contrarezistență sunt: regiunea costală inferioară, regiunea costală mijlocie și regiunea costală superioară.

Reeducarea respirației diafragmatice: presupune învățarea respirației abdominale corecte.

Tehnica:

Pacientul se află în decubit dorsal cu capul în anteflexie prin sprijin pe pernă cu genunchii flectați, pentru relaxarea musculaturii abdominale; mișcările respiratorii se vor efectua sub control manual; inspirul va fi însoțit de antepulsia abdomenului, expirul de retropulsia abdomenului. După ce se va obține o respirație abdominală corectă, se vor asocia mișcărilor abdominale cele ale toracelui inferior, realizând astfel cel mai corect model respirator, cel al respirației abdomino- toracale inferioare. ( Fig. III. 11. )

Fig. III. 11.

EDUCAREA TUSEI:

Tusea este un reflex normal, fiziologic, dar a tuși frecvent și persistent nu mai este un fenomen natural, el traducând starea de boală.

Tehnica învățării tusei se compune din:

Poziționarea corpului în timpul tusei;

Modalitatea de control a respirației;

Tonifierea musculaturii expiratorii.

Pozițiile pentru tuse sunt de obicei poziții care facilitează prin ușurarea contracției musculaturii peretelui abdominal cu creșterea presiunii intraabdominale, ca și prin contracția musculaturii toracale care crește presiunea intratoracică.

EDUCAREA VORBIRII:

Vorbitul este a doua mare funcție a aparatului respirator. Tonul se formează prin oscilațiile corzilor vocale, cu amplificare în cavitatea supraglotică, care are rol de cutie de rezonanță. Vibrația corzilor este determinată de coloana de aer expirată. În timpul vorbitului, musculatura abdominotoracofaringiană rămâne contractată, iar rezistența la flux crește foarte mult, glota fiind obstacolul cel mai important în fața fluxului expirator.

Obiectivul educării vorbitului este multiplu, reprezentând și un foarte bun exercițiu pentru reeducarea respirației propriu- zise.

Tehnica educării vorbitului: începe prin a explica bolnavului mecanismul acestui proces și care sunt cauzele degradării lui. În continuare, în funcție de gradul dispneei, vom antrena pacientul la a adopta un ritm de vorbire adecvat pentru gradul deficitului ventilator. Aceasta înseamnă a-l obișnui să exprime într-o expirație un număr limitat de cuvinte și silabe, să se exprime în propoziții scurte.

ANTRENAMENTUL LA EFORT DOZAT:

Antrenamentul muscular la efort fizic este foarte important în orice etapă și pentru orice subiect, determină adaptarea specifică a întregului organism la complexul excitant reprezentat de efortul fizic.

Antrenamentul la efort dozat se face prin:

Mers dozat ( cel mai ușor și sigur de efectuat );

Pedalarea la cicloergometru sau bicicletă;

Hidrogimnastica.

CHESTIONAR PRIVIND CONTROLUL ASTMULUI BRONSIC

Etapa I. Incercuiti raspunsul dumneavoastra pentru fiecare intrebaresi scrieti cifra corespunzatoare in casuta de punctual dreapta.

Intrebarea 1. In decursul ultimelor 4 saptamani de cate ori v-a creat probleme astmul bronsic la serviciu, la scoala sau acasa?

Intrebarea 2. In decursul ultimelor 4 saptamani cat de des ati avut/intampinat dificultati in respiratie?

Intrebarea 3. In decursul ultimelor 4 saptamani de cate ori simptomele astmului dvs. bronsic v-au trezit din somn sau mai devreme decat de obicei dimineata?

Intrebarea 4. In decursul ultimelor 4 saptamani ati folosit spray-ul inhalator sau medicatia corespunzatoare pentru criza de astm bronsic?

Intrebarea 5. Cum ati evolua propriu control al astmului dvs. bronsic in decursul ultimelor 4 saptamani?

Etapa II. Adunati rezultatele obtinute punctajului total.

Etapa III. Verificarea punctajului.

Punctaj mai putin de 20: Astmul dumneavoastra bonsic NU A FOST CONTROLAT in decursul ultimelor 4 saptamani.

Punctaj 20-24: Astmul dumneavoastra bronsic a fost BINE CONTROLAT dar nu in totalitate in decursul ultimelor 4 saptamani.

Punctaj 25: a-ti detinut CONTROLUL TOTAL asupra astmului dumneavoastra bronsic in decursul ultimelor 4 saptamani.

CAP. IV. PREZENTAREA CAZURILOR CLINICE

PACIENT NR. 1:

Nume: B.G.

Vârstă: 40 ani;

Sex: masculin.

Diagnostic:

Astm bronșic;

HTA stadiul I;

Varice membrul stâng.

Motivele internării:

Dispnee de efort;

Astenie fizică;

Supraponderal.

Antecedente heredo- colaterale:

Frate decedat neoplasm de colon.

Antecedente personale fiziologice și patologice:

HTA;

Astm bronșic infecto- alergic.

Comportamente:

Neagă consumul de alcool și tutun;

Consumă o cană de cafea pe zi.

Medicația administrată până la momentul internării:

Este diagnosticat cu hipertensiune arterială. Urmează tratament cu Hipazin și Dipiridamol. De două luni acuză: dispnee expiratorie; transpirații reci. Urmează tratament cu Ampicilină, Miofilin, Brofinen.

Examen clinic- obiectiv:

Stare generală: alterată;

Stare de conștiență: păstrată;

Facies: ochi înfundați în orbite;

Mucoase: normale;

Fanere: normal implantate;

Țesut adipos: bine reprezentat;

Sistem ganglionar: nepalpabil;

Sistem muscular: normoton: normotrof, normokinetic;

Sistem osteo- articular: aparent integru;

Aparat respirator:

Torace normal;

Dispnee expiratorie;

Raluri sibilante;

Tuse productivă frecventă;

R= 25 respirații/min.

Aparat cardiovascular:

Șoc apexian în spațiul V intercostal;

Zgomote cardiace normale;

TA- 150/95 mmHg;

P- 80 b/min.

Condiții de viață și muncă:

Locuiește într-un apartament cu 3 camere, împreună cu soția și copilul, are condiții decente de trăit. Muncește 10 ore pe zi într-un service auto.

Metode de evaluare:

În urma efectuării chestionarului privind controlul astmului bronșic, pacientul a acumulat un total de 18 puncte în care arată că ast,ul bronșic nu a fost controlat în decursul ultimelor 4 săptămâni.

IMC:

IMC= ; IMC= = 26.77 kg/m2

Grad de dispnee: 3MRC;

Programul de recuperare:

TRATAMENT RECUPERATOR:

Terapia medicamentoasă:

Tratament igieno- dietetic:

Se va institui un regim de slăbire. Se va urmări realizarea unei bune hidratări prin consum de lichide ( 3- 4 l/zi ). Mesele vor fi cantitativ mai reduse, dar vor fi mai dese.

Evitarea atmosferei poluante, suspendarea definitivă și completă a fumatului, evitarea schimbărilor bruște de temperatură, evitarea infecțiilor respiratorii intercurente.

Hidroterapie:

Baie galvanică 4 celulară; efect sedativ, miorelaxant, vasodilatator, miotrofic.

Băi de plante: 36- 39° C; cu efect vasodilatator, miorelaxant și scăderea tensiunii arteriale.

Electroterapie:

Curenți rectangulari de joasă frecvență ( Diadinamic );

Magnetoterapie cu efect relaxant și scăderea tensiunii arteriale.

Aerosoli:

Dexametazonă și ACC.

Masaj:

Prin masaj reflex se vor masa:
– zonele plămâni-bronșii – 10 minute (urmărind decongestionarea și fluidifierea secrețiilor bronșice);
– zonele sinusurilor – 3-5 minute;
– zona nasului – 5 minute;
– zona laringelui – 5 minute;
– paratiroidele, pentru degajarea de calciu;
– traseu renal, în scopul eliminării mai rapide a produșilor toxici;
– masarea glandelor suprarenale se dovedește a fi foarte utilă în tratamentul astmului, datorită eliberării de adrenalină, ce acționează direct asupra dilatării bronhiilor.

Kinetoterapie:

Abordare kinetică:

Obiective:

Controlul crizei de dispnee;

Scăderea obstrucției bronșice;

Scăderea travaliului ventilator;

Controlul asupra ritmului respirator;

Creșterea volumului de aer mobilizabil;

Tonifierea musculaturii respiratorii;

Creșterea capacității de efort.

Mijloace kinetice:

Posturi de relaxare;

Drenaj bronșic;

Educarea tusei;

Gimnastica respiratorie;

Educarea vorbirii;

Antrenamentul la efort dozat.

Pacientul efectuează tratament recuperator pe tot parcursul internării și continuă programul kinetic în regim ambulator timp de 6 luni cu o frecvență de 2 ședințe pe săptămână.

Mijloace, metode și exerciții de gimnastică respiratorie folosite:

Decubit dorsal, genunchii flectați, tălpile pe sol, capul sprijinit pe o pernă, palmele pe abdomen, degetele răsfirate; se efectuează inspir pe nas cu antepulsia peretelui abdominal, expir pe gură cu succiunea acestuia.

Decubit dorsal, genunchii flectați, se execută: ( Fig. IV.1. )

Ducerea brațului stâng spre șoldul drept, concomitent cu ridicarea capului și a umerilor- expirație;

Ducerea brațului stâng oblic sus, cu răsucirea capului spre stânga- inspirație ( după câteva repetări, la fel și cu brațul drept ).

Fig. IV. 1.

Aducerea ambilor genunchi la piept, cu ajutorul brațelor- expirație, revenire- inspir.

Cvadrupedie: ( Fig. IV. 2. )

Expirație activă, trăgând abdomenul în sus;

Inspirație concomitent cu coborârea abdomenului și ridicarea toracelui și a capului ( de 10 ori).

Fig. IV. 2.

Din poziția șezând pe scaun execută:

Aplecare trunchiului înainte, cu brațele incrucișate pe abdomen- expirație;

Ridicarea trunchiului, cu ducerea brațelor lateral- inspirație.

Evoluție:

În urma efectuării chestionarului privind controlul astmului bronșic, pacientul a acumulat un total de 24 puncte în care arată că astmul bronșic a fost bine controlat în decursul ultimelor 4 săptămâni.

Rezultate:

Reducerea gradului de dispnee;

Creșterea capacității respiratorii;

Creșterea capacității de efort.

Prognostic:

În urma efectuării tratamentului recuperator, pacientul și-a îmbunătățit capacitatea de efort reducându- se frecvența cardiacă;

Pacientul a slăbit 2 kilograme.

PACIENT NR. 2:

Nume: L. A- M.

Vârstă: 45 ani.

Sex: feminin.

Diagnostic:

Astm bronșic;

Discopatie lombară.

Motivele internării:

Tuse seacă;

Dispnee la eforturi medii;

Anxietate.

Antecedente heredo- colaterale:

Mama- arteriopatie membre inferioare

Antecedente personale fiziologice și patologice:

Astm bronșic alergic și apoi infecto- alergic;

Hepatită virală A- la 7 ani;

Rujeolă- la 6 ani.

Condiții de viață și muncă:

Loc de muncă- brutărie. Locuiește împreună cu soțul și 3 copii într-un apartament cu 3 camere.

Comportamente:

Nu consumă alcool;

Consumă cafea ocazional;

Fumătoare, câte un pachet pe zi.

Medicația administrată până la momentul internării:

Ventolin;

Movalis, o capsulă pe zi.

Examen clinic- obiectiv:

Stare generală: alterată;

Stare de conștiență: păstrată;

Facies: simetric;

Mucoase: normale;

Tegumente: palide;

Fanere: normal implantate;

Țesut adipos: bine reprezentat;

Sistem ganglionar: nepalpabil;

Sistem muscular: normoton: normotrof, normokinetic;

Sistem osteo- articular: aparent integru;

Aparat respirator:

Excursii costale normale;

Tiraj intercostal;

Raluri crepitante;

Tuse productivă perlată;

26 resp/min- polipnee.

Aparat cardiovascular:

Șoc apexian în spațiul V intercostal;

Zgomote cardiace normale;

Puls- 84 b/min;

TA- 130/80 mmHg.

Metode de evaluare:

În urma efectuării chestionarului privind controlul astmului bronșic, pacienta a acumulat un total de 17 puncte în care arată că astmul bronșic nu a fost controlat în decursul ultimelor 4 săptămâni.

IMC:

IMC= ; IMC= = 21.52 kg/m2

Grad de dispnee: 2 MRC.

Program de recuperare:

TRATAMENT RECUPERATOR:

Terapia medicamentoasă:

Tratament igieno- dietetic:

Se recomandă în general o alimentație echilibrată, bogată în vitamine, ușor hipercalorică;

Evitarea atmosferei poluante, suspendarea definitivă și completă a fumatului, evitarea schimbărilor bruște de temperatură, evitarea infecțiilor respiratorii intercurente.

Consiliere anti- fumat:

Condiția esențială pentru a ajuta un fumător să renunțe la obiceiul său este dorința acestuia de a se opri;

De cele mai multe ori, motivația de a renunța este în strictă asociere cu gradul de dependență nicotinică, ceea ce poate influența negativ decizia de renunțare.

Aerosoli:

Apă sulfuroasă;

Dexametazonă și ACC.

Hidroterapie:

Bazin cu apă sulfuroasă;

Împachetare cu parafină la nivel lombar.

Electroterapie:

Tens, 10 minute.

Masaj:

Prin masaj reflex se vor masa:
– zonele plămâni-bronșii – 10 minute (urmărind decongestionarea și fluidifierea secrețiilor bronșice);
– paratiroidele, pentru degajarea de calciu;
– traseu renal, în scopul eliminării mai rapide a produșilor toxici;
– masarea glandelor suprarenale se dovedește a fi foarte utilă în tratamentul astmului, datorită eliberării de adrenalină, ce acționează direct asupra dilatării bronhiilor.

Kinetoterapie:

Abordare kinetică:

Obiective:

Controlul crizei de dispnee;

Scăderea obstrucției bronșice;

Scăderea travaliului ventilator;

Controlul asupra ritmului respirator;

Creșterea volumului de aer mobilizabil;

Tonifierea musculaturii;

Creșterea capacității de efort.

Mijloace kinetice:

Posturi de relaxare;

Drenaj bronșic;

Educarea tusei;

Gimnastica respiratorie;

Educarea vorbirii;

Antrenamentul la efort dozat.

Pacienta efectuează tratament recuperator pe tot parcursul internării și continuă programul kinetic în regim ambulator timp de 6 luni cu o frecvență de 2 ședințe pe săptămână.

Exerciții de gimnastică respiratorie:

Decubit dorsal, genunchii flectați,tălpile pe sol, capul sprijinit pe o pernă, palmele pe abdomen, degetele răsfirate; se efectuează inspir pe nas cu antepulsia peretelui abdominal, expir pe gură cu succiunea acestuia.

Cu mâinile sprijinite pe genunchi- expirație și ducerea brațului stâng oblic sus- inspirație;

Pe genunchi, pe călcâie șezând:

Ducerea brațelor în sus- inspirație;

Aplecarea trunchiului înainte, cu ducerea brațelor înapoi sus cu expirație ( de 10 ori ).

Exerciții libere de respirație cu mișcări active:

Pentru cap și gât:

Extensia capului și gâtului faclitează- inspirul;

Felexia capului și gâtului facilitează- expirul;

Răsucirea capului și gâtului facilitează- inspirul;

Revenirea- expirul.

Pentru membrele inferioare:

Îndoirea membrelor inferioare- inspir;

Întinderea membrelor inferioare- expir;

Abducția- inspir;

Adducția- expir.

Pentru membrele superioare:

Ducerile și fixările membrelor superioare la ceafă, pe umeri, pe șold facilitează- inspirul;

Revenirile- expirul;

Se pot creea exerciții complexe pentru facilitarea inspirației/ expirației.

Evoluție:

În urma efectuării chestionarului, pacienta a acumulat un total de 25 puncte în care arată că a deținut controlul total asupra astmului bronșic în decursul ultimelor 4 săptămâni.

Rezultate:

Reducerea gradului de dispnee;

Creșterea capacității de efort;

Îmbunătățirea funcției respiratorii;

Diminuarea durerilor lombare și asuplizarea acestui segment.

Prognostic și particularitatea cazului:

În urma efectuării tratamentului recuperator, pacienta și-a îmbunătățit capacitatea de efort reducându- se frecvența cardiacă și crescând saturația de oxigen;

Pacienta a slăbit 3 kilograme;

S- au diminuat durerile lombare.

PACIENT NR. 3:

Nume: A. L.

Vârstă: 67 ani;

Sex: masculin.

Diagnostic:

Astm bronșic;

Gonartroză bilaterală.

Motivele internării:

Dispnee gr. 3MRC;

Tuse cu expectorație mucopurulentă;

Palpitații;

Vertij;

Durere la nivelul ambilor genunchi.

Antecedente heredo- colaterale:

Tatăl- astm bronșic;

Frate- D. Z. Gr. II.

Antecedente personale fiziologice și patologice:

Astm bronșic infecto- alegic;

BPOC;

În copilărie rinită acută;

La 39 de ani sinozită acută;

Condiții de viață și muncă:

Fost lăcătuș mecanic. Locuiește cu soția într-un apartament cu 2 camere.

Comportamente:

Nu consumă tutun și alcool;

Consumă o ceașcă de cafea pe zi.

Medicația administrată până la momentul internării:

Miofilin.

Examen clinic- obiectiv:

Stare generală: alterată;

Stare de conștiență: păstrată;

Facies: normal;

Tegumente: ușor cianotice perinazal și perioral;

Mucoase: normale;

Fanere: normal implantate;

Țesut adipos: normal;

Sistem ganglionar: repalpabil;

Sistem muscular: normoton- normokinetic, normotrof;

Sistem osteo- articular: aparent integru; mobilitate redusă la nivelul ambilor genunchi și prezența gonalgiilor;

Aparat respirator:

Torace ușor dilatat;

Dispnee expiratorie cu ortopnee;

Wheezing;

Raluri sibilante;

Tiraj intercostal și subclavicular și tuse frecventă.

Aparat cardiovascular:

Ortopnee;

Șoc apexian în spațiul V intercostal;

Zgomote cardiace normale;

Puls- 90 b/min;

TA- 150/90 mmHg.

Metode de evaluare:

În urma efectuării chestionarului privind controlul astmului bronșic, pacientul a acumulat un total de 19 puncte în care arată că astmul bronșic nu a fost bine controlat în decursul ultimelor 4 săptămâni.

IMC:

IMC= ; IMC= = 28.25 kg/m2

Grad de dispnee: 3 MRC

Program de recuperare:

TRATAMENT RECUPERATOR:

Terapia medicamentoasă:

Tratament igieno- dietetic:

Pacientul va evita expunerea la diverși factori care pot influența negativ: fumul de țigară, ceață, schimbările bruște de temperatură, expunerea la noxele respiratorii;

Se va institui un regim de slăbire. Se va urmări realizarea unei bune hidratări prin consum de lichide ( 3- 4 l/zi ). Mesele vor fi cantitativ mai reduse, dar vor fi mai dese.

Aerosoli:

Dexametazonă și ACC;

Apă sulfuroasă.

Efect: antiinflamator și antiseptic.

Electroterapie:

MFI- curent interferențial cu 2 poli; aplicare la nivelul genunchilor latero-lateral, timp de 10 minute;

Ultrasunet aplicat paravertebral, intercostal ( spațiile 6-7, 7-8 ).

Hidroterapie:

Bazin cu sulf.

Kinetoterapie:

Abordare kinetică:

Obiective:

Controlul crizei de dispnee;

Scăderea obstrucției bronșice;

Scăderea travaliului ventilator;

Controlul asupra ritmului respirator;

Creșterea volumului de aer mobilizabil;

Tonifierea musculaturii;

Creșterea capacității de efort.

Mijloace kinetice:

Posturi de relaxare;

Drenaj bronșic;

Educarea tusei;

Gimnastica respiratorie;

Educarea vorbirii;

Antrenamentul la efort dozat.

Pacientul efectuează tratament recuperator pe tot parcursul internării și continuă programul kinetic în regim ambulator timp de 6 luni cu o frecvență de 2 ședințe pe săptămână.

Decubit dorsal, genunchii flectați,tălpile pe sol, capul sprijinit pe o pernă, palmele pe abdomen, degetele răsfirate; se efectuează inspir pe nas cu antepulsia peretelui abdominal, expir pe gură cu succiunea acestuia.

Exerciții libere de respirație însoțite de mișcări pasive:

Pentru trunchi:

Flexarea trunchiului folosim pe momentul- expir;

Extensia trunchiului folosim pe momentul- inspir;

Răsucirea pasivă stânga/ dreapta pe momentul- inspir;

Revenire în poziția inițială pe momentul- expir;

Îndoirea laterală a trunchiului pe momentul- inspir;

Revenire în poziția inițială pe momentul- expir.

Exerciții libere de respirație cu mișcări active:

Pentru trunchi:

Flexia facilitează- expirul, revenirea- inspirul;

Răsucirea stânga/ dreapta- inspir, de partea opusă răsucirii;

Revenire- expir;

Îndoire laterală stânga/ dreapta- inspir de partea hemitoracelui opus îndoirii;

Revenire- expir.

Pentru membrele superioare:

Ducerile și fixările membrelor superioare la ceafă, pe umeri, pr șold facilitează- inspirul;

Revenirile- expirul;

Se pot creea exerciții complexe pentru facilitarea inspirației/ expirației.

Evoluție:

În urma efectuării chestionarului în perioada de reevaluare pacientul a obținut un punctaj de 23 de puncte, arată că astmul bronșic a fost bine controlat în ultimele 4 săptămâni.

Rezultate:

Ameliorarea dispneei;

Îmbunătățirea funcției respiratorii;

Diminuarea durerilor la nivelul gennunchilor;

Creșterea mobilității la nivelul genunchilor;

Creșterea capacității de efort.

Prognostic și particularitatea cazului:

În urma efectuării tratamentului recuperator, pacienta și-a îmbunătățit capacitatea de efort reducându- se frecvența cardiacă și crescând saturația de oxigen, ameliorându- se gradul de dispnee;

Pacienta a slăbit 2 kilograme;

Și- a îmbunătățit mobilitatea la nivelul genunchilor.

CONCLUZII

Astmul bronșic este o boală care se manifestă pe toată durata vieții, cu evoluție îndelungată și capricioasă.

Cel mai deranjant la un bolnav astmatic este imposibilitatea de a efectua eforturi, din cauza apariției dispneei la diferite grade de efort.

Tratamentul kinetoterapeutic este foarte important în vederea influențării și optimizării indicilor funcționali ameliorând dispneea și îmbunătățind capacitatea de efort a pacienților.

Tehnicile de relaxare și exercițiile fizice învățate pe parcursul tratamentului ar trebui continuate și la domiciliu, numai în acest fel se va putea bucura de o viață aproape normală și cu control deplin asupra afecțiunii.

Relația dintre pacient- kinetoterapeut colaborând împreună vor face ca astmul bronșic să fie controlat cu succes.

BIBLIOGRAFIE

Voiculescu Ioan C., Petricu Ioan C- Anatomia și fiziologia omului, București Editura medicală, 1971, Ediția a 4-a revăzută și completată.

Albu Roxana Maria- Anatomia si fiziologia omului,[manual pentru școlile sanitare postliceale], București, Corint, 1996.

Petrescu Florin, Biciușcă Viorel, Ciobanu Dana, Astmul bronșic, Craiova, Aius, 2004.

Sur Genel, Astmul bronșic, Cluj-Napoca, Risoprint, 2004.

Todea Doina, Astmul bronșic, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2002.

Păun Radu (1915-2005), Astmul bronșic, București, Editura Medicală, 1974.

Popescu Emil A, Cum tratăm astmul bronșic.

Vasilescu Maria Mirela, Kinetoterapia afecțiunilor respiratorii, Craiova, Universitaria, 2007.

Albu Constantin, Știți să respirați corect?, București, Sport-Turism, 1984.

Albu Constantin, Știți să respirați corect?, Iași, Polirom, 2001.

Sbenghe Tudor, Recuperarea medicală a bolnavilor respiratori, București, Editura Medicală, 1983.

Sbenghe, T., Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Editura Medicală, București, 1996.

Dumitru, D., Ghid de reeducare funcțională, Editura Sport-Turism, București, 1981.

Gavăt, Viorica; Petraru, F.; Gavat, C.C.; Azoicăi, Doina, Factorii de risc din mediu și sănătatea, Editura EditDan, Iași, 2001.

Rascarachi, I., Cultura fizică medicală în tratamentul bronșitei cronice, editat de Laboratorul de educație sanitară, Iași, 1999.

Coman C. și colab. – (1977) – Contribuții la tehnica, indicațiile și valoarea decorticării pulmonare. Revista Pneumoftiziologia No. 4

Coman C. și colab. – (1977) – Contribuții la tratamentul pneumotoraxului spontan generat de emfizem. Chirurgia. București.

Ionescu Adrian. – (1994) – Gimnastică medicală. Editura All. București.

Ionescu C. – (1982) – Bolile pleurei. Editura Junimea. Iași.

Ionescu N.A., Mazilu V., – (1971) – Exercițiul fizic în slujba sănătății – București, Editura Stadion.

Luban-Plozza B., Poldinger W., Kroger F., – (1996) – Boli psihosomatice în practica medicală – București, Editura Medicală.

Moldovan T. – (1993) – Semiologie clinică medicală. Editura Medicală. București.

Obrașcu C., – (1986) – Recuperarea bolnavilor cardiovasculari prin exerciții fizice. București, Editura Medicală.

Papilian, Victor. – (1992) – Anatomia omului ( vol. 2). București. Editura Medicală.

Schmid, O. – (1974) – Indicațiile și contraindicațiile kinetoterapiei în afecțiunile bronhopulmonare (trad), Zeitach fur Augewandte Bader und klima.

Șdic L. – ( 1982) – Kintoterapia în recuperarea algiilor și a tulburărilor de statică vertebrală. – București, Editura Medicală.

Tache S. – (1996) – Fiziologia aparatului respirator. Editura Dacia. Cluj – Napoca.

G.A. Baltă – Tehnici generale de îngrijire a bolnavilor vol. I, II, Editura Didactică și pedagogică București 1988-

G. Pandele – Semiologie medicală vol. I, Citografia UMF Iași, 1994.

I. Gr. Posea, R. Păun – Bolile alergice, Editura Medicală, București, 1997.

Tratat de medicină internă” vol.1 „ Bolile aparatului respirator” sub redacția prof.Radu Paun , coordonator prof. Constantin Anastasiu2.

„Medicină internă pentru cadre medii” Corneliu Borundel, editura All , vol.II3.„

Tehnici esențiale de îngrijire a bolnavilor” , coordonator dr.Georgeta Baltă , EdituraDidactică și pedagogică București 1983

I. Lungu

– Semiologie medicală, vol. I, Citografia UMF Iași, 19846.

L. Tirică– Îngrijiri acordate pacienților de către asistenta medicală,Editura Viața Românească, București 19987.

L. Tirică– Ghid de nursing, Editura Viața Medicală Românească 1995.

L. Tirică– Urgențe chirurgicale, Editura Medicală, București 1998

L. Tirică– Explorări funcționale, Editura Medicală, București 1998

ANEXE