Examen Teoretic al Practicii Judiciare Privind Conditiile Generale Pentru a Mosteni
Examen teoretic al practicii judiciare privind condițiile generale pentru a moșteni
Introducere
Capitolul 1
Considerații generale privind capacitatea de a moșteni
1.1. Noțiuni privind capacitatea de a moșteni
1.2. Persoanele care au capacitatea de a moșteni
1.2.1. Persoanele fizice în viață la data deschiderii succesiunii
1.2.2. Persoanele fizice dispărute
1.2.3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii
1.2.4 Persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii
1.3. Persoanele care nu au capacitatea de a moșteni
Capitolul 2
Nedemnitatea succesorală
2.1. Noțiunea și reglementarea legală a nedemnității succesorale
2.2. Natura și caracterele juridice ale nedemnității succesorale
2.3. Cazurile de nedemnitate succesorală
2.4. Regimul juridic al nedemnității
2.4.1. Regimul juridic al nedemnității de drept
2.4.2. Regimul juridic al nedemnității judiciare
2.5. Efectele nedemnității succesorale
2.5.1. Efectele nedemnității succesorale față de nedemn
2.5.2. Efectele nedemnității succesorale față de terți
2.5.3. Înlăturarea nedemnității
Capitolul 3
Vocația la moștenire
3.1. Considerații generale privind vocația la moștenire
3.2. Vocația succesorală legală
3.2.1. Vocația succesorală legală generală
3.2.2. Vocația succesorală concretă
3.3. Vocația succesorală conferită prin testament
3.4. Vocația la moștenire și capacitatea de folosință
3.5. Deosebiri între vocația succesorală legală și vocația succesorală testamentară
Concluzii
Bibliografie
Listă de abrevieri
alin. – alineat
art. – articolul
Cap. – capitolul
C. civ. – Codul civil
H.G. – Hotărârea de Guvern
Jud. – Județ
lit. – litera
M Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
NCC – Noul Cod Civil
O.G. – Ordonanța de Guvern
op. cit. – opera citată
O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
p. – pagina
pct. – punctul
t. – titlul
urm. – următoarele
Vol. – volumul
Introducere
Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „Examen teoretic al practicii judiciare privind condițiile generale pentru a moșteni”, fiind o temă structurată în patru capitole, fiecare prezentând aspecte relevante cu titlul.
Astfel, primul capitol intitulat „Considerații generale privind capacitatea de a moșteni” face referire la persoanele care au capacitatea sau nu de a moșteni.
În al doilea capitol se aduce în discuție „Nedemnitatea succesorală” prin care se prezintă noțiunea și reglementarea legală a nedemnității succesorale, natura și caracterele juridice ale nedemnității succesorale, cazurile de nedemnitate succesorală, regimul juridic al nedemnității și efectele nedemnității succesorale.
Ultimul capitol prezintă „Vocația la moștenire”. Acestea cuprinde considerații generale privind vocația la moștenire, vocația succesorală legală, vocația succesorală conferită prin testament, vocația la moștenire și capacitatea de folosință și nu în ultimul rând unele deosebiri între vocația succesorală legală și vocația succesorală testamentară.
Moștenirea reprezintă ansamblul bunurilor, drepturilor și obligațiilor care alcătuiesc patrimoniul lăsat de defunct. Potrivit Constituției României dreptul de moștenire este ocrotit de lege. Moștenirea poate fi: a. legală, în situația când bunurile revin succesorilor în conformitate cu dispozitiile legale; b. testamentară, in ipoteza in care persoana decedata a dispus anterior cu privire la modul de atribuire a patrimoniului sau dupa deces, printr-un testament ca act unilateral de vointa; c. convenționala, atunci cand are loc o asa-numita donatie de bunuri viitoare, al carei obiect il constituie patrimoniul sau parti din patrimoniul donatorului, aceasta donatie isi produce efectele numai la moartea donatorului si este posibil sa fie revocata.
Moștenirea se deschide prin moarte, constatata prin actul de deces sau hotărârea judecătorească de declarare a mortii. Locul deschiderii mostenirii este locul ultimului domiciliu al celui care lasa mostenirea; daca ultimul domiciliu nu este cunoscut ori nu se afla in tara, locul deschiderii mostenirii este locul din tara unde sunt situate cele mai importante bunuri ale mostenirii.
Transmiterea moștenirii poate fi:
a. universală, când se transmite intregul patrimoniu, activul si pasivul, drepturile si obligatiile;
b. cu titlu universal, când se refera la o parte din patrimoniu, cuprinzând elemente active și elemente pasive, drepturile și obligațiile care alcătuiesc acea parte din patrimoniu;
c. cu titlu particular, când priveste bunuri sau drepturi determinate din patrimoniu.
Primirea moștenirii este totdeauna o facultate pentru persoana care are vocatie succesorala; nimeni nu poate fi obligat sa accepte o mostenire.
Dar, în cazul când exercitand aceasta optiune, mostenitorul cu vocatie succesorala universală ori cu titlu universal intelege sa vina la succesiune, pentru a beneficia de dreptul sau, el trebuie sa faca acceptarea in termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii; după trecerea acestui termen dreptul sau se prescrie.
Din punctul de vedere al modalității de exprimare a voinței mostenitorului, acceptarea poate fi expresa, când este facuta printr-un inscris, sau tacita, în cazul când, desi nu exista un asemenea inscris, persoana in cauza a săvârșit acte din care rezulta în mod neindoios ca si-a asumat calitatea de mostenitor, plati de impozite pentru bunuri succesorale, intrarea în posesia sau folosinta acestor bunuri, introducerea unei actiuni succesorale etc.
Acceptarea este un act care se refera la intreaga mostenire, ea nu poate fi facuta numai în parte sau numai in beneficiul unuia sau unora dintre ceilalti mostenitori. În raport cu efectele pe care le produce acceptarea este:
a. acceptare pura si simpla, cand patrimoniul propriu al mostenitorului si patrimoniul care se dobandeste prin succesiune se contopesc, astfel incat succesorul raspunde si cu bunurile proprii pentru datoriile si sarcinile succesiunii;
b. acceptare sub beneficiu de inventar, când mostenitorul raspunde pentru datoriile si sarcinile mostenirii numai in limita valorii bunurilor pe care le-a primit.
Acceptarea sub beneficiu de inventar se face printr-o declaratie data la notariatul de stat, fiind urmata de un inventar exact al bunurilor succesorale.
Condițiile cerute pentru a moșteni, diferitele categorii de mostenitori ș ordinea în care sunt chemți la succesiune, transmiterea mostenirii si procedura succesorală care se indeplineste de catre organele Notariatului de Stat stabilite de lege.
Noul Cod civil folosește noțiunea de „moștenire”, în timp ce Codul civil de la 1864 folosea alternativ noțiunile de „moștenire” și „succesiune”, în acest context, precizăm că, potrivit dispozițiilor art. 213 din Legea nr. 71/2011, la data intrării în vigoare a noului Cod civil, termenii și expresiile din vechea legislație civilă se înlocuiesc cu termenii și expresiile corespondente din noul Cod civil.
În aceste condiții, în ceea ce ne privește, se consideră că, în continuare se poate folosi noțiunea de „succesiune” în accepțiunea ei restrânsă, ca echivalent al „moștenirii".
Astfel, din punct de vedere juridic, noțiunea de „succesiune” are un înțeles larg și unul restrâns.
Lato sensu, succesiunea desemnează orice fel de transmisiune de drepturi, atât între vii, cât și pentru cauză de moarte. Se realizează o succesiune în privința titularilor dreptului de proprietate, nu numai pentru cauză de moarte, ci și prin contractele translative de proprietate (precum: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de donație, contractul de împrumut de consumație etc), care sunt acte juridice între vii.
Stricto sensu, succesiunea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă.
Succesiunea în sens restrictiv poate fi desemnată și prin termenii „moștenire" sau „ereditate". Așadar, se poate folosi termenul „moștenire" numai pentru a desemna sensul restrâns al „succesiunii", moștenirea desemnând numai transmisiunea pentru cauză de moarte, nu și transmisiunea între vii.
Rezultă cu evidență că termenul „succesiune" are o arie de cuprindere mai mare decât „moștenirea”.
Prin „succesiune” se poate desemna și obiectul transmisiunii succesorale, adică bunurile mobile și imobile, transmise către succesori. Așadar, „succesiunea" poate desemna patrimoniul succesoral transmis moștenitorilor.
Succesiunea este reglementată de Codul civil român în Cartea a IV- a intitulată Despre moștenire și liberalități, Titlul I – Titlul al IV-lea (art. 953-1163) și are în vedere raporturi care, ca principiu, încep a-și produce efectele la încetarea din viață a individului. Prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă (persoane fizice, persoane juridice ori statul).
Omul constituie entitatea ce reprezintă scopul principal și ultim al dreptului. Astfel, „dreptul nostru civil reglementează aproape întreaga viață a omului în aspectele sale mai importante, aspecte care privesc persoana fizică, ca subiect de drepturi civile, încă înainte de naștere și până la moarte, ba chiar și în privința consecințelor acestui eveniment”. Lăsământul succesoral se înscrie între cele mai importante consecințe juridice ale acestui ultim eveniment juridic.
Omul, de-a lungul întregii sale vieți, tinde să adune și să-și constituie un patrimoniu. După moarte, acest patrimoniu va fi transmis către cei ce sunt îndreptățiți să-l primească. Aceștia sunt, de regulă, părinții, soții, copiii și alte rude. Apare, astfel, idea solidarității între rude, adică fiecare persoană va fi moștenită de către ai săi sau de persoane desemnate de testator în cazul moștenirii testamentare, “transmiterea patrimoniului prin moștenirea reglementată de lege fiind un efect al raporturilor de familie”.
Cel despre a cărui moștenire este vorba se numește, în materia moștenirii legale, defunct sau autor, iar în materia moștenirii testamentare, cel care lasă un testament se numește testator.
Deși Codul civil vorbește despre „defunct", în literatura de specialitate se apreciază că este impropriu a se vorbi despre „moartea defunctului" sau despre „omorul defunctului". Într-o asemenea ipoteză, este preferabil a se folosi expresia de cuius. Totuși, nu există niciun impediment pentru a folosi în continuare noțiunea de cuius, în măsura în care aceasta are menirea de a evita asocieri nepotrivite de cuvinte. Ca regulă, însă, se impune folosirea noțiunii consacrate de noul Cod civil, anume aceea de „defunct".
Cel care dobândește patrimoniul defunctului se numește, în materia moștenirii legale, ca regulă, moștenitor, succesor, urmaș, iar în materia moștenirii testamentare, cel nominalizat în testament ca beneficiar al unui legat, se numește legatar.
Patrimoniul transmis succesorilor este denumit patrimoniu succesoral sau masă succesorală.
Potrivit dispozițiilor art. 953 C. Civ, moștenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă. Rezultă așadar, că:
– moștenirea reprezintă transmiterea unui patrimoniu;
– obiectul transmisiunii este reprezentat de un patrimoniu, așadar de o universalitate de drepturi și obligații, și nu de bunuri individual determinate;
– subiectele raportului juridic de moștenire sunt reprezentate de persoana fizică decedată, în calitate de transmițător, și de una sau mai multe persoane fizice sau juridice, în calitate de dobânditori;
– poate avea calitatea de transmițător numai persoana fizică, nu și persoanele juridice;
– persoana fizică al cărei patrimoniu se transmite trebuie să fie decedată, întrucât moștenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa);
– dobânditor al unei moșteniri poate fi atât persoana fizică, cât și persoana juridică, inclusiv statul;
– persoana fizică sau persoana juridică, pentru a dobândi o moștenire, trebuie să existe.
Se deosebește noua abordod civil, anume aceea de „defunct".
Cel care dobândește patrimoniul defunctului se numește, în materia moștenirii legale, ca regulă, moștenitor, succesor, urmaș, iar în materia moștenirii testamentare, cel nominalizat în testament ca beneficiar al unui legat, se numește legatar.
Patrimoniul transmis succesorilor este denumit patrimoniu succesoral sau masă succesorală.
Potrivit dispozițiilor art. 953 C. Civ, moștenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă. Rezultă așadar, că:
– moștenirea reprezintă transmiterea unui patrimoniu;
– obiectul transmisiunii este reprezentat de un patrimoniu, așadar de o universalitate de drepturi și obligații, și nu de bunuri individual determinate;
– subiectele raportului juridic de moștenire sunt reprezentate de persoana fizică decedată, în calitate de transmițător, și de una sau mai multe persoane fizice sau juridice, în calitate de dobânditori;
– poate avea calitatea de transmițător numai persoana fizică, nu și persoanele juridice;
– persoana fizică al cărei patrimoniu se transmite trebuie să fie decedată, întrucât moștenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa);
– dobânditor al unei moșteniri poate fi atât persoana fizică, cât și persoana juridică, inclusiv statul;
– persoana fizică sau persoana juridică, pentru a dobândi o moștenire, trebuie să existe.
Se deosebește noua abordare din Noul Cod civil față de vechea reglementare astfel că se definește moștenirea ca fiind o transmitere patrimonială unei persoane decedate către o persoana în viață spre deosebire devechiul cod civil unde moștenirea era tratată ca un mod de dobândire a bunurilor.
Moștenirea se cuvine, în ordinea și după regulile stabilite în prezentul titlu, soțului supravietuitor si rudelor defunctului, si anume descendentilor, ascendentilor si colateralilor acestuia, dupa caz.
Descendentii si ascendentii au vocatie la mostenire indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, iar colateralii numai pana la gradul al patrulea inclusiv.
În lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, orasului sau, dupa caz, municipiului in a carui raza teritoriala se aflau bunurile la data deschiderii mostenirii.
Potrivit art. 964, se evidențiază principiile generale ale devoluțiunii legale a moștenirii.
Rudele defunctului vin la moștenire în următoarea ordine:
a) clasa întâi: descendenții;
b) clasa a doua: ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați;
c) clasa a treia: ascendenții ordinari;
d) clasa a patra: colateralii ordinari.
Daca in urma dezmostenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiata nu pot culege intreaga mostenire, atunci partea ramasa se atribuie rudelor din clasa subsecventa care indeplinesc conditiile pentru a mosteni.
Inauntrul fiecarei clase, rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul inlatura de la mostenire rudele de grad mai indepartat, cu exceptia cazurilor pentru care legea dispune altfel.
Intre rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad, mostenirea se imparte in mod egal, daca legea nu prevede altfel.
Moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.
Moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, dupa caz, cu hotararea judecatoreasca declarativa de moarte ramasa definitiva.
Daca ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se afla pe teritoriul Romaniei, mostenirea se deschide la locul din tara aflat in circumscriptia notarului public cel dintai sesizat, cu conditia ca in aceasta circumscriptie sa existe cel putin un bun imobil al celui care lasa mostenirea.
În cazul în care în patrimoniul succesoral nu exista bunuri imobile, locul deschiderii mostenirii este in circumscriptia notarului public cel dintai sesizat, cu conditia ca in aceasta circumscriptie sa se afle bunuri mobile ale celui ce lasa mostenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu exista bunuri situate in Romania, locul deschiderii mostenirii este in circumscriptia notarului public cel dintai sesizat.
Dispozițiile alin. (3) din art. 954 din Cod Civil se aplica în mod corespunzător atunci când primul organ sesizat in vederea desfasurarii procedurii succesorale este instanta judecătorească.
Patrimoniul defunctului se transmite prin mostenire legala, in masura in care cel care lasa mostenirea nu a dispus altfel prin testament.
O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin mostenire testamentara, iar cealalta parte prin mostenire legala.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice avand ca obiect drepturi eventuale asupra unei mosteniri nedeschise inca, precum actele prin care se accepta mostenirea sau se renunta la aceasta, inainte de deschiderea ei, ori actele prin care se instraineaza sau se promite instrainarea unor drepturi care s-ar putea dobandi la deschiderea moștenirii.
Potrivit dispozițiilor legale, moștenirea se deschide, ca regulă, la ultimul domiciliu al defunctului, indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu locul decesului. Domiciliul persoanei fizice este locul unde acesta își are principala locuință. În cazul persoanei cu deplină capacitate de exercițiu domiciliul este cel ales liber de către acesta ( domiciliu de drept comun), iar în cazul persoanei lipsite de capacitate de exercițiu, cum ar fi minorul sau persoana pusă sub interdicție, domiciliul este, ca regulă, la părinții săi sau la acela dintre părinți la care ea locuiește în mod statornic (domiciliu legal). Necesitatea determinării ultimului domiciliu este impusă de rațiuni de ordin practic deoarece în acest loc se găsesc informații care permit stabilirea moștenitorilor și a patrimoniului.
Conform art. 954 alin. (3) C.Civ., dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moștenirea se deschide la locul din țară, aflat în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca, în această circumscripție să existe cel puțin un bun imobil al defunctului. În situația în care nu există bunuri imobile, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția unde se află bunuri mobile ale celui care lasă moștenirea. Dacă nu există bunuri situate pe teritoriul țării noastre, deschiderea moștenirii are loc în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat.
Dacă în reglementarea anterioară dovada ultimului domiciliu al defunctului se putea face prin orice mijloc de probă, noul Cod civil dispune că dovada se face cu certificatul de deces sau, dacă e cazul, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte potrivit art. 954, alin. 2 din C.Civ..
Locul deschiderii moștenirii are importanță pentru determinarea corectă în spațiu a organelor competente să soluționeze diversele probleme care apar în legătură cu moștenirea. În funcție de locul deschiderii succesiunii, se determină: competența teritorială a secretarului consiliului local sau a procurorului de a cere deschiderea procedurii succesorale notariale și luarea măsurilor de conservare, dacă este cazul; competența teritorială a notarului public de a realiza procedura succesorală necontencioasă; competența instanței judecătorești de a soluționa litigiile cu privire la moștenire. Astfel, instanța de la locul deschiderii moștenirii poate judeca următoarele categorii de cereri: cereri referitoare la validitatea și executarea dispozițiilor testamentare; cereri privitoare la moștenire, precum și cereri referitoare la pretențiile pe care moștenitorii le au unul împotriva celuilalt; cererile legatarilor și ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre succesori sau împotriva executorului testamentar; cereri ale celor vătămați prin măsuri de inventariere și conservare a patrimoniului; cereri privitoare la anularea certificatului de moștenitor.
Data deschiderii moștenirii este data morții lui. Persoana care pretinde moștenirea sau anumite drepturi asupra acesteia trebuie să dovedească atât faptul morții, cât și data decesului, uneori fiind necesară dovedirea orei și minutului morții lui.
Faptul juridic al decesului și data acestuia pot fi dovedite cu certificatul de deces, în cazul morții constatate fizic, sau, în situația declarării morții pe cale judecătorească, actul de deces se completează pe baza hotărârii judecătorești declarative de moarte, rămasă definitivă. Data deschiderii succesiunii nu trebuie confundată cu data deschiderii procedurii notariale, care se face ulterior, la cererea moștenitorilor. Deoarece moartea este un simplu fapt material, dovada contrară a datei morții se va putea face prin orice mijloc de probă. De asemenea, poate fi folosit orice mijloc de probă și pentru determinarea minutului morții, în cazurile în care acesta prezintă utilitate, dacă în certificatul de deces sau în hotărârea judecătorească declarativă de moarte acesta nu este menționat.
În funcție de data deschiderii succesiunii se pot stabili mai multe elemente, cum ar fi:
– persoanele care au vocație la moștenire, capacitatea lor succesorală și drepturile cuvenite fiecăruia asupra moștenirii;
– data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, de 1 an;
– compoziția și valoarea masei succesorale;
– momentul transmiterii moștenirii la succesori;
– momentul din care actele juridice în legătură cu succesiunea devin valabile;
– începutul indiviziunii succesorale și momentul până la care retroactivează efectul declarativ al partajului;
– legea care se va aplica moștenirii, în cazul unui conflict de legi în timp;
– legea aplicabilă moștenirilor cu element de extraneitate.
În cazul unui conflict de legi în timp, potrivit principiului neretroactivității legii, devoluțiunea moștenirii va fi guvernată de legea în vigoare la data deschiderii acesteia, iar în conformitate cu principiul aplicării imediate a legii noi, actele ulterioare deschiderii moștenirii, precum partajul succesoral, vor fi supuse legii în vigoare la momentul săvârșirii lor.
O dispoziție principială referitoare la moștenire conține, în mod firesc de altfel, legea noastră fundamentală.
Astfel, Constituția României, în art. 42, statuează principiul potrivit căruia „Dreptul de moștenire este garantat".
Reglementarea generală a materiei moștenirii este asigurată de noul Cod civil, în Cartea a IV-a, intitulată „Despre moștenire și liberalități”. Se constată astfel faptul că reglementarea materiei moștenirii este asigurată, în prezent, de un singur act normativ, anume Codul civil. Anterior datei de 1 octombrie 2011, existau și alte acte normative care aveau incidență asupra moștenirii.
În acest context, se apreciază ca fiind benefică reglementarea unitară a materiei moștenirii.
Prezenta lucrare de licență are la bază surse bibliografice în domeniu ale recunoscuților autori precum și legislatia actuală în vigoare.
Capitolul 1
Considerații generale privind capacitatea de a moșteni
1.1. Noțiuni privind capacitatea de a moșteni
Legea nr. 287/2009 reglementează condițiile generale ale dreptului de a moșteni în Cartea a IV-a „Despre moștenire și liberalități”, Titlul I „Dispoziții referitoare la moștenire în general”, Capitolul II „Condițiile generale ale dreptului de a moșteni”, art. 957-962. Potrivit acestor dispoziții legale, constituie condiții generale ale dreptului de a moșteni: capacitatea de a moșteni, nedemnitatea și vocația la moștenire.
Se observă așadar, că noul Cod civil, preluând propunerile formulate de literatura de specialitate, ridică nedemnitatea succesorală la rangul de condiție generală a dreptului de a moșteni și reglementează pentru prima dată vocația la moștenire.
Distincția, realizată sub incidența vechiului Cod de întreaga literatură de specialitate, între condiții pozitive și condiții negative ale dreptului de a moșteni, poate fi menținută și în lumina dispozițiilor noului Cod civil, capacitatea de a moșteni și vocația succesorală constituind condiții pozitive ale dreptului la moștenire, iar nedemnitatea succesorală reprezentând o condiție negativă.
Potrivit dispozițiilor art. 957 alin. (1) prima teză Cod Civil, „O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii". Comparând acest text de lege cu cel omolog (art. 654) din Codul civil de la 1864, constatăm că noua reglementare în materie succesorală nu aduce, până la acest punct, nicio noutate. Se consideră că, de altfel, legiuitorul nici nu avea cu ce inova sub acest aspect, soluția reținută de vechea reglementare și preluată de noul Cod civil fiind justă și actuală.
Mulți autori consideră capacitatea succesorală ca fiind numai o valență a capacității de folosință. Potrivit dispozițiilor art. 34 C.Civ. capacitatea de folosință reprezintă „…aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile”. Capacitatea succesorală, formă a capacității de folosință, prezintă însă anumite elemente de specificitate, imprimate de materia căreia îi este specifică. În consecință, se poate defini capacitatea succesorală ca reprezentând aptitudinea generală a unei persoane de a fi titular al drepturilor și obligațiilor care decurg din calitatea de succesor.
Pentru a putea moșteni, trebuie dovedită existența celui care pretinde drepturi asupra moștenirii, la momentul morții lui de cuius. Această dovadă trebuie realizată fie direct de către cel care pretinde drepturi succesorale, fie de către succesorii acestuia în drepturi, în ipoteza în care moștenitorul a fost în viață la data morții lui de cuius, dar a decedat la scurt timp.
În această a doua ipoteză, se remarcă prezența retransmiterii dreptului de opțiune succesorală, întrucât întâlnim mai multe (cel puțin două) moșteniri subsecvente.
Potrivit dispozițiilor art. 1105 alin. (1), „Moștenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opțiune succesorală, îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opțiune privind moștenirea autorului lor”. Potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași text de lege, „…partea succesibilului care renunță profită celorlalți moștenitori ai autorului său”.
Așadar, pentru a opera retransmiterea, este necesar ca moștenitorul lui de cuius să fie în viață la data deschiderii moștenirii, dar să fi murit mai înainte de a fi expirat termenul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală (de 1 an) și de a fi optat cu privire la moștenirea în discuție. Drept urmare, retransmiterea nu va opera în cazul în care moștenitorul, înainte de a muri, a renunțat la moștenire.
Dreptul la moștenire al celui din urmă defunct se retransmite către propriii moștenitori. Așadar, aceștia trebuie să realizeze o dublă dovadă: dovada că, la data deschiderii moștenirii primului defunct, autorul lor era în viață și dovada că ei sunt în viață la momentul deschiderii celei de-a doua succesiuni. Prin retransmiterea dreptului de opțiune succesorală, ei vor primi moștenirea primului defunct.
O dublă dovadă trebuie să realizeze, de asemenea, cel care vine la moștenire prin reprezentare. Reprezentantul trebuie să dovedească, pe de o parte, faptul că reprezentatul nu mai era în viață la data deschiderii moștenirii și, pe de altă parte, faptul că, la același moment, el este în viață.
Rezultă, așadar, că dovada capacității succesorale vizează „nu numai și nu atât existența persoanei, ci mai ales corelația ei cu momentul morții celui care lasă moștenirea”.
1.2. Persoanele care au capacitatea de a moșteni
În lumina dispozițiilor noului Cod civil, au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane:
a) persoanele fizice în viață la data deschiderii moștenirii,
b) persoanele dispărute, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 53 C.Civ., „Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”;
c) persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii moștenirii;
d) persoanele juridice înființate în condițiile legii, la data deschiderii moștenirii.
1.2.1. Persoanele fizice în viață la data deschiderii succesiunii
Persoanele fizice în viață la data deschiderii moștenirii au capacitatea succesorală fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială.
În condițiile art. 957 C. Civ. o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii. Capacitatea succesorală există dacă la momentul deschiderii succesiunii, persoana era în viață chiar dacă ulterior acestui moment survine decesul acesteia, neavând importanța durata vieții moștenitorului, dup deschiderea moștenirii.
Astfel, dacă moștenitorul moare la scurt timp după autorul său, moștenirea celui de-al doilea defunct se retransmite propriilor succesori ai acestuia.
Dovada existenței moștenitorului, la data morții lui de cuius, se realizează prin acte de stare civilă. În ipoteza retransmiterii, prezintă utilitate și certificatul de deces sau hotărârea declarativă de moarte, din care rezultă data morții celui care transmite moștenirea către moștenitorii proprii.
Întrucât existența persoanei fizice constituie o stare de fapt, dovada contrară poate fi realizată prin orice mijloc de probă.
În literatura juridică se folosește sintagma moștenitorul a supraviețuit un timp cât de scurt defunctului, care nu trebuie înțeleasă în sens restrâns, ci putem întâlni moștenirea prin retransmitere și în situația în care cel de-al doilea deces a survenit, să zicem după 30 de ani de la data primului deces. Ceea ce este relevant în cazul moștenirii prin retransmitere sunt faptul că prima moștenire nu s-a lichidat și faptul că moștenitorii celui de-al doilea de cuius reclamă drepturi succesorale din acea moștenire.
Drept exemplu, în această categorie, putem vorbi despre soțul supraviețuitor al defunctului, astfel, pentru a putea moșteni, soțul supraviețuitor trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) sa aibă capacitate succesorală, adică să fie în viață la data deschiderii moștenirii defunctului;
b) să nu fie nedemn față de defunct;
c) să aibă calitatea de soț la data deschiderii succesiunii.
În baza Noului Cod Civil pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, alături de rude (din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție) este chemat la moștenirea defunctului și soțul supraviețuitor.
În acest scop, soțul rămas în viață al defunctului trebuie să îndeplinească, pe lângă condițiile generale cerute de lege pentru a putea moșteni, o condiție specială și anume să aibă calitatea de soț la data deschiderii succesiunii.
Nu are nici o relevanță juridică durata căsătoriei cu defunctul, sexul soțului supraviețuitor, situația materială, faptul că din căsătorie au rezultat sau nu copii ori faptul că soții conviețuiau sau nu împreună. Soțul rămas în viață este chemat la moștenirea soțului său predecedat chiar și în situația în care cei doi aveau domicilii diferite.
Așadar, ceea ce interesează este ca la momentul deschiderii succesiunii să fie îndeplinită condiția calității legale de soț.
Concubinajul, oricât de îndelungat ar fi, nu conferă concubinului rămas în viață vocație succesorală legală la moștenirea defunctului, ci, eventual, doar testamentară. Acesta poate pretinde numai bunurile rezultând din contribuția dovedită adusă la achiziționarea unor bunuri în timpul concubinajului.
Spre deosebire de rudenie, care este o legătură de sânge, calitatea de soț dobândită prin căsătoria civilă, se poate pierde. Pierderea calității de soț poate fi efectul desfacerii căsătoriei prin divorț ori al desființării căsătoriei ca urmare a constatării nulității sau pronunțării anulării ei.
De asemenea, calitatea de soț poate fi pierdută prin recăsătorirea soțului celui declarat mort, când acesta reapare, iar hotărârea judecătorească de declarare a morții este anulată. Absența unei căsătorii valabil încheiate sau desfacerea acesteia anterior deschiderii succesiunii soțului predecedat atrage încetarea de drept a calității de succesor a fostului soț.
Se precizează că, potrivit art. 109 și 120 C. civ. elvețian, în caz de divorț sau anulare a căsătoriei încetează nu numai calitatea de moștenitor legal, dar se pierd și avantajele rezultând din dispozițiile pentru cauză de moarte făcute mai înainte de fostul soț, ceea ce poate avea importanță în cazul în care, de exemplu, dispunătorul a fost împiedicat, sau a omis să le revoce. Nu se face excepție nici pentru soțul de bună-credință în cazul căsătoriei putative.
În caz de divorț, căsătoria este desfăcută, în ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă.
Prin urmare, dacă moartea soțului s-a produs în timpul procesului sau după pronunțare, dar înainte ca hotărârea să rămână irevocabilă, căsătoria încetează prin moarte, iar cel rămas în viață își va păstra calitatea de soț supraviețuitor și implicit, cea de moștenitor legal al celui decedat.
Această soluție ar putea părea unora injustă pentru faptul că, din moment ce prin intentarea acțiunii de divorț părțile (sau măcar una din ele) își exprimă intenția de a înlătura căsătoria și efectele ei, ar trebui respectată întocmai această manifestare de voință. Dar, având în vedere caracterul imperativ că soții se pot împăca până la rămânerea irevocabilă a hotărârii sau că poate fi admis apelul sau recursul soțului ce nu dorește desfacerea căsătoriei, soluția se impune ca fiind cea corectă.
După rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț, fostul soț al defunctului nu mai are, în mod evident, calitate de moștenitor al acestuia.
Ar putea exista situații în care terții, fiind de bună-credință, încheie diferite acte cu un soț supraviețuitor aparent. De exemplu, între data la care hotărârea de divorț a rămas irevocabilă și data efectuării mențiunii pe marginea actului de căsătorie, moare unul dintre foștii soți, iar cel rămas în viață vinde casa unui terț, ce a crezut că încheie actul cu soțul supraviețuitor. In acest caz, terțul ar putea invoca inopozabilitatea efectelor divorțului.
Potrivit dispozițiilor din Noul Cod civil, căsătoria se desființează cu efect retroactiv în cazurile în care este incidență una din situațiile sancționate cu nulitate absolută sau relativă.
Dacă desființarea căsătoriei s-a produs înainte de decesul unuia dintre foștii soți, în mod logic, nu se pune problema succesiunii pentru cel rămas în viață. Dacă însă, deschiderea succesiunii a avut loc înainte de constatarea nulității sau de pronunțarea anulării căsătoriei, soțul supraviețuitor nu-1 va putea moșteni pe defunct întrucât pierde cu efect retroactiv calitatea de soț. In mod excepțional, în cazul căsătoriei putative, dacă soțul supraviețuitor a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, el păstrează până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă.
Deci, soțul de bună-credință îl va putea moșteni pe defunct în situația în care hotărârea judecătorească de nulitate sau anulare a căsătoriei a rămas definitivă după data decesului soțului. Dacă moartea unuia dintre soți a intervenit ulterior rămânerii definitive a hotărârii, prin pierderea calității de soț, dreptul la moștenire va fi pierdut chiar dacă cel ce a supraviețuit este de bună-credință.
Deci, dacă s-a încheiat o căsătorie (sau mai multe) cu încălcarea dispozițiilor legale, calitatea de soț supraviețuitor o va avea nu numai soțul din căsătoria valabilă, dar și cel din a doua căsătorie (respectiv din căsătoriile subsecvente), bineînțeles numai dacă a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei declarate nulă.
În practica judiciară, s-a statuat că buna-credință este prezumată în cazul căsătoriei putative. Acest lucru ar însemna că instanța nu are datoria să se pronunțe asupra acestui fapt, decât în cazul investirii ei exprese cu o astfel de pretenție. Instanța este totuși obligată a verifica și stabili dacă soții au fost sau nu de bună-credință la încheierea căsătoriei.
Unii autori sunt de părere că buna-credință ar putea fi constatată și ulterior, de aceeași sau de o altă instanță competentă a judeca, de exemplu, procesul dintre moștenitori.
Acest lucru nu ar fi de acceptat că o asemenea soluție pentru că instanța sesizată ulterior ar putea ajunge la o altă soluție decât prima instanță, caz în care s-ar încălca principiul lucrului judecat.
Căsătoria încetează și prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, cel declarat decedat fiind considerat că a murit la data stabilită în hotărârea judecătorească rămasă definitivă. Acest lucru înseamnă că la data stabilită ca cea a morții se va deschide succesiunea celui declarat mort, când se va naște și dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor.
Crezând că soțul său este mort, celălalt soț își poate întemeia o nouă familie, recăsătorindu-se. Dacă, în această situație, se dovedește că cel declarat mort, trăiește, hotărârea de declarare a morții va fi anulată și ca urmare, cea de-a doua căsătorie rămâne valabilă, iar cea dintâi va fi desfăcută pe data încheierii celei de-a doua.
În lumina acestor reglementări, rezultă că toate actele încheiate în baza hotărârii judecătorești de declarare a morții, vor fi desființate, iar soțul supraviețuitor va trebui să restituie tot ce a primit cu titlu de moștenire din patrimoniul celui declarat mort.
Așadar, prima căsătorie fiind desființată datorită reapariției celui declarat mort, soțul recăsătorit nu mai poate moșteni decât pe soțul din cea de-a doua căsătorie, dar nu și pe cel din prima căsătorie.
În situația anulării hotărârii judecătorești de declarare a morții, datorită reapariției celui declarat mort, nu se poate pune problema bigamiei fiindcă prima căsătorie, așa cum am mai spus, se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua.
Prin excepție de la regula prevăzută legislație, se admite că, dacă soțul celui declarat mort a fost de rea-credință (știind la încheierea celei de-a doua căsătorii că soțul său declarat mort este în viață), el se face vinovat de bigamie, ce-a de-a doua căsătorie fiind nulă.
În altă ordinea de idei aceasta înseamnă că defunctul (soțul de rea-credință) va avea și în acest caz, doi soți supraviețuitori: soțul din prima căsătorie, rămasă valabilă (adică cel declarat mort, dar reapărut) și soțul de bună-credință la încheierea celei de-a doua căsătorii, declarată nulă.
1.2.2. Persoanele fizice dispărute
Sunt considerate dispărute nu numai persoanele declarate astfel prin hotărâre judecătorească, ci și persoanele despre care nu mai există informații că se află în viață, însă care nu au fost declarate dispărute prin hotărâre judecătorească.
Potrivit art. 53 C.civ. cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă. Capacitatea succesorală există atât în privința persoanelor declarate dispărute prin hotărâre judecătorească cât și în privința celor nedeclarate dispărute, dar considerate ca atare de lege, respectiv persoanele în legătură cu care nu mai există informații că ar fi în viață, dar care nu au fost declarate moarte.
Situația incertă a dispărutului se va definitiva prin următoarele modalități: reapariția acestuia, constatarea fizică a morții acestuia sau declararea morții acestuia prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă și irevocabilă. Se poate spune astfel că dispărutul are o capacitate succesorală „provizorie”.
Dacă dispărutul reapare sau se dovedește că moartea sa, indiferent de modalitatea de constatare, a intervenit după deschiderea moștenirii, capacitatea succesorală provizorie a acestuia se consolidează, fiind îndreptățit a culege moștenirea (bineînțeles, dacă îndeplinește și celelalte condiții cerute de lege pentru a moșteni), direct, în prima ipoteză și prin succesorii proprii, ca efect al retransmiterii, în cea de-a doua ipoteză.
Per a contrario, dacă se dovedește că moartea dispărutului a intervenit mai înainte de deschiderea moștenirii, capacitatea succesorală „provizorie” a acestuia se desființează cu caracter retroactiv, fiind necesară restituirea către moștenitorii înlăturați sau ale căror cote au fost diminuate prin prezența acestuia, a tot ceea ce s-a primit din moștenire, în numele său. Este evident însă că, într-o asemenea ipoteză, succesorii dispărutului se vor putea prevala de instituția reprezentării și îi vor culege cota succesorală, în calitate de reprezentanți.
Dezbaterea succesiunilor în care prin moștenitori figurează și persoane dispărute se face cu respectarea dispozițiilor art. 178-179 C. Civ. Așadar, în ipoteza arătată instanța de tutelă de la ultimul domiciliu din țară a celui dispărut poate institui curatela dacă o persoană a dispărut făsră a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.
Tot în interesul persoanelor dispărute, art. 1144 alin. 2 C. Civ., arată că, dacă nu sunt prezenți toți moștenitorii sau dacă printre ei se afla minori sau persoane puse sub interdicții sau persoane dispărute atunci se vor pune sigilii pe bunurile moștenirii în cel mai scurt termen iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecția persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute. Art. 92 C. Proc. civ. arată că procurorul poate porni orice acțiune civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și a intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale minorilor, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege. Interesele persoanelor dispărute sunt apărate și prin prevederile art. 1080 alin. 1 li.t a) C. Civ. care prevede că executorul testamentar va cere în condițiile legii, punerea sigiliilor dacă printre moștenitori sunt și minori, persoane puse sub interdicție sau dispărute.
1.2.3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii
Potrivit dispozițiilor art. 36 C.Civ., „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”. Ne aflăm astfel în prezența capacității anticipate de folosință, în virtutea căreia, sub condiția de a se naște viu, copilul conceput are capacitate succesorală.
Cel care solicită moștenirea în numele copilului trebuie să facă dovada, pi in orice mijloc de probă, că acesta din urma era conceput la data deschiderii succesiunii și că s-a născut viu.
În scopul determinării timpului legal al concepției, art. 412 C.Civ. instituie (în materia stabilirii filiației) o prezumție în acest sens. Potrivit acesteia, „Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi”. „Prin mijloace de probă științifice, se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval”.
Așadar, prezumția instituită de legiuitor în alin. (1) prezintă numai caracter relativ, putând fi dovedit prin mijloace științifice faptul că durata concepțiunii unui copil a fost, într-un caz particular, fie mai scurtă, fie mai lungă decât intervalul prezumat. Se remarcă astfel că noul Cod civil schimbă natura juridică a prezumției în discuție, transformându-i caracterul absolut, consacrat de Codul civil de la 1864, în caracter relativ. Se consideră că opțiunea legiuitorului este justă, fiind motivată de faptul că, în cazuri particulare, s-a dovedit că durata concepțiunii unui copil a fost mai scurtă sau mai lungă decât cea prezumată de legiuitor.
În lumina dispozițiilor art. 957 alin. (1) teza a doua C.Civ., care reglementează capacitatea de a moșteni și care dispun în sensul că „Dispozițiile art. 36 … sunt aplicabile” și ale art. 36 teza a doua, care reglementează drepturile copilului conceput și care dispun expres că „Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile", nu există niciun dubiu că prescripțiile celui din urmă text de lege invocat sunt aplicabile și în materie succesorală.
Capacitatea anticipată de folosință există, sub condiția nașterii copilului conceput viu, însemnănd că legea consacră în mod expresă capacitatea succesorală de la concepțiune, în condiția să se nască viu nu însă și viabil, ca în dreptul francez. În legislația noastră civilă, copilul care se naște viu nu are nevoie, pentru a dobândi capacitatea de folosință să fie și viabil.
Așa cum s-a arătat în doctrină, soluția adoptată de dreptul românesc înlătură riscul controversei medicale a viabilității și simplifică dobândirea personalității, arătându-se că va fi considerată persoană copilul născut prematur, dar și cel cu malformații grave, despre care știința medicală, ar susține că nu poate trăi (nu este viabil).
Viabilitatea este o capacitate naturală de a trăi, este o prezumție relativă, care poate fi înlăturată de toți cei interesați să dovedească contrariul așa cum se întâmplă în cazul copiilor născuți prematur sau cu malformații. În lucrarea indicată se arată că neviabilitatea este legată de malformațiile congenitale sau de anomalii care fac moartea inevitabilă și iminentă, copilul fiind considerat neviabil în situația în care deși născut viu, este lipsit de un organ vital, așa cum sigur este destinat morții.
În privința copilului conceput, pentru a se putea pretinde o moștenire în numele acestuia înseamnă că trebuie să se facă dovada faptului material, al concepției copilului anterior deschiderii moștenirii și a faptului că acesta s-a născut viu. În scopul dovedirii concepției se recurge la prevederile art. 412/c.civ. care instituie perioada legală de concepție. Art. 412 C. Civ. face parte din cartea a II-a –despre familie, capitolul II –filiația, secțiunea –stabilirrea filiației.
Prezumția instituită de art. 412 alin. 1 C. Civ. e una relativă putându-se face dovada prin mijloace științifice că durata concepțiunii copilului a fost mai scurtă sau mai lungă decât intervalul cuprins dintre a treia sută ți a o suta optzeci zi dinaintea nașterii copilului. În legislația anterioară codului civil, respectiv în reglementarea codului familiei de la 1953, prezumția timpului legal al concepției era apreciată a avea caracter absolut, soluție în privința căruia noul cod civil a adus astfel modificări. Caracterul relativ al prezumției instituite de art. 412 alin. 1 C. Civ. rezultă în mod expres din prevederile alin. 2 al aceluiași text legal, care arată că, prin mijloace de probă științifice, se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul cuprins între a treia sută și a o sută optzeci zi dinaintea nașterii copilului sau că se poate face dovada concepțiunii copilului chiar în afara acestui interval.
Soluția adoptată de legiuitor în privința acestei prezumții a fost subliniată și în doctrina anterioară, astfel noul legiuitor permite actualmente dovada prin mijloace de probă științifice a concepției copilului într-o anumită perioadă situată în intervalul cuprins între a treia sută și a o sută optzeci zi dinaintea nașterii copilului său, sau în mod excepțional, chiar și în afara acestei perioade.
În consecință, ca regulă, copilul născut la cel puțin 180 de zile și cel mult 300 de zile de la moartea soțului mamei are capacitate succesorală, putându-1 moșteni pe tatăl său. Dimpotrivă, copilul născut mai înainte de 180 de zile sau după 300 de zile de la moartea soțului mamei, îl poate moșteni pe defunct, numai cu titlu de excepție, dacă, prin mijloace de probă științifice, se dovedește că durata concepțiunii în acel caz a fost mai mică sau mai mare decât cea legală. Dacă nu se dovedește acest fapt, respectivul copil nu va fi considerat ca având tată pe defunct și nu va avea capacitate succesorală, astfel încât nu va putea culege moștenirea acestuia, nici cu titlu de moștenitor legal și nici cu titlu de legatar.
1.2.4 Persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii
Persoanele juridice pot culege numai moștenirea lăsată prin testament, nu și pe cea legală, întrucât nu fac parte din categoria moștenitorilor legali. Numai în mod excepțional, statul, comuna orașul sau municipiul pot culege, în calitate de moștenitori legali, moștenirile vacante.
Pentru a culege moștenirea, persoana juridică trebuie să aibă capacitate succesorală. Potrivit dispozițiilor art. 208 C.Civ., „…orice persoană juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal”.
Dispozițiile legale menționate consacră de fapt o excepție de la regula instituită în art. 205 alin. (3) C.Civ., potrivit căreia persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi și pot să-și asume obligații, de la data actului de înființare, numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.
Așadar, noul Cod civil recunoaște persoanei juridice capacitate succesorală, mai înainte de dobândirea personalității juridice și chiar dacă liberalitățile nu sunt necesare pentru ca aceasta să ia ființă în mod legal. Se poate vorbi astfel de o capacitate anticipată de folosință a persoanei juridice. Se identifică așadar o altă noutate adusă în materia capacității succesorale de noul Cod civil, întrucât, în lumina dispozițiilor art. 33 și 34 din Decretul nr. 31/1954, subiectul colectiv de drept beneficia de capacitate anticipată de folosință, de la data actului de înființare, în măsura în care bunurile succesorale erau necesare pentru ca acesta să ia ființă în mod valabil.
Și în prezent trebuie respectat principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, acesta fiind statuat de dispozițiile art. 206 alin. (2) din Legea nr. 287/2009, potrivit cărora „Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de constituire sau statut". în caz contrar, legatul va fi lovit de nulitate absolută. Per a contrario, rezultă că acest principiu nu trebuie respectat în cazul persoanelor juridice cu scop patrimonial, acestea putând primi, prin intermediul liberalităților mortis cama, orice fel de bunuri.
Față de dispozițiile menționate ale noului Cod civil, nulitatea absolută a actului juridic încheiat cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice fără scop patrimonial intervine numai în ipoteza în care incapacitatea există în momentul întocmirii testamentului. În ipoteza în care incapacitatea intervine ulterior acestui moment, dar mai înainte de deschiderea moștenirii, sancțiunea aplicabilă ar trebui să fie caducitatea legatului.
Persoana juridică trebuie să dețină capacitate succesorală în momentul deschiderii moștenirii, neprezentând nicio relevanță durata existenței acesteia. În cazul încetării sale, drepturile succesorale dobândite vor reveni persoanelor fizice sau persoanelor juridice dobânditoare ale patrimoniului subiectului colectiv de drept, supus reorganizării sau dizolvării.
1.3. Persoanele care nu au capacitatea de a moșteni
Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 957 C.Civ., rezultă că nu au capacitate succesorală:
– persoanele fizice care nu mai sunt în viață;
– persoanele juridice care au încetat a mai avea ființă, la data deschiderii moștenirii.
Așadar, fac parte din categoria persoanelor fizice care nu mai sunt în viață:
– copilul conceput la data deschiderii moștenirii, dar născut mort;
– predecedații;
– persoanele care au murit în același timp.
Este considerată persoană predecedată, acea persoană care nu mai este în viață la data deschiderii moștenirii, indiferent de faptul că moartea acesteia a fost constatată fizic sau că a fost declarată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana predecedată însă, poate fi reprezentată, în condițiile legii, de către descendenții săi.
Potrivit dispozițiilor art. 957 alin. (2) C.Civ., „Dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta”. Acest text de lege acoperă așadar, atât situația comorienților, cât și pe cea a codecedaților. Se impune precizat însă că, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, era reglementată numai situația comorienților, cea a codecedaților fiind asimilată celei dintâi de către literatura de specialitate.
Se remarcă astfel că, la insistențele doctrinei, noua reglementare civilă are în vedere și situația codecedaților.
Pentru a fi aplicabile dispozițiilor art, 957 alin. (2) C.Civ., trebuie întrunite, în mod cumulativ, următoarele elemente:
a) două sau mai multe persoane;
b) decesul este determinat de aceeași împrejurare sau de împrejurări diferite;
c) condițiile decesului nu permit stabilirea faptului că o persoană a supraviețuit celeilalte;
d) reciprocitatea vocației la moștenire.
Se poate constata astfel că noul Cod civil pune capăt controversei doctrinare cu privire la condiția reciprocității vocației succesorale a comorienților și codecedaților. Sub incidența vechiului Cod civil, o parte a literaturii de specialitate susținea că o condiție a comorienței (apreciere valabilă și în cazul codecedaților) era cea a reciprocității vocației succesorale. Au existat însă și autori care au susținut că problema comorienților (și a codecedaților) se pune și în cazul persoanelor cu vocație succesorală unilaterală. Acest ultim punct de vedere însă, nu mai poate fi susținut în lumina dispozițiilor art. 957 alin. (2) C.Civ., potrivit cărora „…acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta”. Din exprimarea legiuitorului rezultă, așadar, condiția reciprocității vocației succesorale.
În materia capacității succesorale, actuala reglementare civilă inovează sub următoarele aspecte:
– prezumția privind timpul legal al concepțiunii are numai caracter relativ, prin mijloace științifice de probă putându-se dovedi contrariul;
– noul Cod civil recunoaște persoanei juridice capacitate succesorală, mai înainte de dobândirea personalității juridice și chiar dacă liberalitățile nu sunt necesare pentru ca aceasta să ia ființă în mod legal;
– principiul specialității capacității de folosință nu trebuie respectat în cazul persoanelor juridice cu scop patrimonial, acestea putând primi, prin intermediul liberalităților mortis causa, orice fel de bunuri;
– reglementează situația persoanelor care au murit în același timp, ca echivalent al situației comorienților și codecedaților din vechea reglementare.
În final, se observă faptul că, în materia capacității succesorale, legiuitorul a realizat o reglementare completă și justă, dând dovadă de o deplină consecvență în gândire.
Capitolul 2
Nedemnitatea succesorală
2.1. Noțiunea și reglementarea legală a nedemnității succesorale
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, preluând propunerea formulată de literatura de specialitate, reține nedemnitatea succesorală printre condițiile generale ale dreptului de a moșteni. Drept urmare, în lumina dispozițiilor noului Cod civil, nedemnitatea succesorală caracterizează atât moștenirea legală, cât și moștenirea testamentară. Constatăm astfel prima noutate adusă de noul Cod civil în materia nedemnității succesorale.
Nedemnitatea succesorală, reglementată de Legea nr. 287/2009 în art. 958-961, reprezintă decăderea succesibilului legal sau testamentar din dreptul de a moșteni, inclusiv rezerva succesorală, întrucât a săvârșit o faptă gravă, prevăzută expres de legiuitor, împotriva defunctului sau a unui succesibil al acestuia.
Nedemnitatea nu trebuie confundată cu incapacitatea – cealaltă condiție cerută de lege pentru ca o persoană să poată moșteni.
Incapacitatea este atrasă de neîndeplinirea calităților sau condițiilor de a moșteni, din motive independente de voința succesibilului, în timp ce nedemnitatea intervine ca urmare a săvârșirii de către succesibil a unei fapte grave față de defunct sau față de un alt succesibil al acestuia. Așadar, numai nedemnitatea are rolul de a-1 pedepsi pe succesibilul care este capabil să moștenească, pentru faptele sale grave.
2.2. Natura și caracterele juridice ale nedemnității succesorale
Cu privire la natura juridică a nedemnității succesorale, în lumina dispozițiilor Codului civil de la 1864, literatura de specialitate a formulat două teorii.
Potrivit uneia dintre acestea, nedemnitatea succesorală are natura juridică a unei pedepse civile, întrucât se bazează pe motive de moralitate publică, neputându-se admite ca o persoană, vinovată pentru fapte grave față de o alta, să o moștenească pe aceasta din urmă.
Literatura de specialitate de dată relativ recentă apreciază însă că nedemnitatea, în reglementarea Codului civil de la 1864, este numai o sancțiune civilă, întrucât prezintă următoarele caractere juridice:
a) este aplicabilă numai moștenirii legale, nu și celei testamentare și numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile imperative și de strictă interpretare ale Codului civil;
b) operează de drept, cel care lasă moștenirea neputând înlătura, în principiu, această sancțiune.
Față de dispozițiile art. 960 C. Civ., potrivit cărora „Nedemnul este înlăturat atât de la moștenirea legală, cât și de la cea testamentară" și ale art. 961 alin. (1) C. Civ., care dispun în sensul că „Efectele nedemnitătii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea”, nu mai poate fi susținută teza în conformitate cu care nedemnitatea succesorală reprezintă o sancțiune juridică. Noul Cod civil, prin dispozițiile sale exprese, demontează de o manieră categorică cele două considerente care au constituit în trecut fundamentul calificării nedemnitătii ca fiind o sancțiune și nu o pedeapsă civilă.
Drept urmare, în lumina dispozițiilor noului Cod civil, nedemnitatea succesorală reprezintă o pedeapsă civilă, bazându-se pe motive de moralitate publică, caracterizând ambele forme ale moștenirii și putând fi înlăturată prin voința expresă a celui care lasă moștenirea. Se constată astfel că noul Cod civil inovează și sub aspectul naturii juridice a nedemnitătii succesorale.
Se impune precizat însă că noul Cod civil, prin dispozițiile art. 1069 alin. (2), reglementează și posibilitatea revocării legatului pe cale judecătorească, pentru ingratitudine. În acest context, se arată că legiuitorul consacră un regim juridic mai aspru pentru moștenitorul testamentar, decât pentru cel legal, în materia moștenirii testamentare operând atât nedemnitatea, cât și revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine.
Fapta nedemnului, moștenitor testamentar, de a atenta la viața testatorului sau a unui succesibil al acestuia din urmă, precum și faptele grave de violență fizică ori faptele care au avut ca urmare moartea testatorului sunt sancționate de două ori: în primul rând, prin intermediul nedemnitătii, condiție generală a dreptului de a moșteni și, în al doilea rând, prin posibilitatea revocării judecătorești (pentru ingratitudine) a legatului, dispus în favoarea nedemnului, iertat în condițiile legii de către testator.
2.3. Cazurile de nedemnitate succesorală
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil reformează cvasitotal cazurile care atrag nedemnitatea succesorală, distingând între nedemnitatea de drept și nedemnitatea judiciară.
A) Nedemnitatea de drept
Este de drept nedemnă de a moșteni, potrivit dispozițiilor art. 958 alin. (1) C. Civ.:
a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-1 ucide pe cel care lasă moștenirea
Așadar, acest caz de nedemnitate intervine pentru săvârșirea de către nedemn, asupra celui care lasă moștenirea, a unei infracțiuni de omor, căreia îi este caracteristică intenția, ca formă de vinovăție. Drept urmare, nu se poate reține printre infracțiunile care atrag nedemnitatea de drept, uciderea din culpă.
Din interpretarea textului de lege mai sus menționat, rezultă că noul Cod civil, asemănător Codului civil de la 1864, reține nedemnitatea și pentru săvârșirea tentativei la una dintre infracțiunile de omor, întrucât intenția de a ucide există și în cazul acesteia. Pentru a interveni nedemnitatea, legiuitorul nu cere producerea rezultatului (moartea), ci numai existența intenției de a ucide, considerent care îndreptățește aprecierea faptului că dispoziția legală menționată se referă, în primul rând, la tentativă și apoi la infracțiunile de omor în formă consumată.
b) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-1 ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului
Reglementarea de către Codul civil a acestui caz de nedemnitate constituie o altă noutate adusă în materia supusă analizei. În acest caz, nedemnitatea este generată de săvârșirea tentativei la una dintre infracțiunile de omor sau a infracțiunilor de omor în formă consumată, menționate la primul caz, împotriva unui alt succesibil al defunctului.
Este absolut necesar însă, pentru a interveni acest caz de nedemnitate, ca nedemnul să săvârșească una dintre infracțiunile menționate, mai înainte de deschiderea moștenirii, asupra uneia dintre următoarele categorii de persoane:
– un succesibil care, dacă ar exista la data deschiderii moștenirii, l-ar înlătura de la moștenire pe nedemn, cel dintâi fiind într-o clasă sau grad preferabil (pentru ipoteza moștenirii legale) ori fiind legatar universal, iar făptuitorul numai moștenitor legal nerezervatar (pentru ipoteza moștenirii testamentare);
– un succesibil care, dacă ar exista la data deschiderii moștenirii, i-ar limita făptuitorului vocația la moștenire, cel dintâi fiind comoștenitor din aceeași clasă și de același grad sau soț supraviețuitor (pentru ipoteza moștenirii legale) ori fiind legatar (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), iar făptuitorul moștenitor legal (pentru ipoteza moștenirii testamentare).
Se observă astfel o reconfigurare substanțială a cauzelor care atrag nedemnitatea moștenitorului.
Foarte sever, legiuitorul dispune că, în cazul în care condamnarea pentru faptele mai sus menționate este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea tot operează, dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
Așadar, spre deosebire de Codul civil de la 1864, sub imperiul căruia aceste politici penale înlăturau, fără excepție, efectele nedemnității, noul Cod civil consacră un regim deosebit de sever, precizând că nedemnitatea va interveni chiar în prezența acestor politici penale, dacă faptele au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
Așadar, nu se mai poate aprecia în lumina dispozițiilor noului Cod civil că nedemnitatea intervine numai dacă există o hotărâre penală de condamnare rămasă definitivă, absența acesteia putând fi suplinită, potrivit actualei reglementări, de existența unei hotărâri civile definitive. Reglementând astfel problematica nedemnității succesorale, legiuitorul evită litigii, precum celebra cauză Velcea și Mazăre contra României.
B) Nedemnitatea judiciară
Poate fi declarată nedemnă de a moșteni, în temeiul dispozițiilor art. 959 alin. (1) C.Civ.:
a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea, a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, Ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;
Astfel, în acest caz, legiuitorul sancționează cu nedemnitatea judiciară săvârșirea, împotriva celui care lasă moștenirea, a următoarelor două categorii de fapte:
– fapte grave de violență, fizică sau morală, săvârșite cu intenție; Constituie fapte grave de violență fizică sau morală, care ar putea atrage nedemnitatea succesorală: vătămarea corporală gravă, tâlhăria, lipsirea de libertate în mod ilegal sau șantajul.
– fapte care au avut ca urmare moartea victimei, săvârșite cu praeterintenție, altele decât cele de omor. Constituie astfel de fapte: lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, violul care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei sau lipsirea de libertate în mod ilegal, care a avut ca urmare moartea victimei.
b) persoana care, cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;
Acest caz este primul dintre cele analizate până la acest punct, care vizează exclusiv moștenirea testamentară, celelalte cazuri de nedemnitate fiind comune celor două forme ale moștenirii.
c) persoana care, prin doi sau violență; 1-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.
Poate fi identificat, astfel, cel de-al doilea caz de nedemnitate, având incidență exclusivă în materia moștenirii testamentare.
Declararea nedemnității succesorale pentru cauzele enumerate de art. 959 alin. (1) este lăsată de legiuitor la latitudinea instanței de judecată, acesta folosind, în textul de lege menționat, expresia „poate fi declarată nedemnă…”.
Legiuitorul manifestă o deosebită exigență și în materia nedemnității judiciare, dispunând că, în cazul în care condamnarea pentru săvârșirea cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea, a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei, este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara, dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
2.4. Regimul juridic al nedemnității
Cele două tipuri de nedemnitate prezintă un regim juridic diferențiat, nedemnitatea de drept fiind caracterizată de un regim juridic mai energic.
2.4.1. Regimul juridic al nedemnității de drept
Nedemnitatea de drept poate fi constatată, potrivit dispozițiilor art. 958 alin. (3) C. Civ., oricând, la cererea oricărei persoane interesate (precum: comoștenitorii; moștenitorii subsecvenți; creditorii comoștenitorilor sau ai moștenitorilor subsecvenți, pe calea acțiunii oblice; procurorul; legatarii sau donatarii care au beneficiat de liberalități excesive supuse reducțiunii, ca urmare a prezenței la moștenire a nedemnului) sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea. întrucât acest tip de nedemnitate (asemănător nedemnității din vechea reglementare) operează de drept, și aceasta poate fi invocată chiar de către nedemnul însuși.
Așadar, legiuitorul îi atribuie nedemnității de drept un regim juridic foarte energic, consacrându-i imprescriptibilitatea și precizând că poate fi invocată de orice persoană interesată și chiar și din oficiu de către instanța |udecătorească sau de către notarul public.
Rezultă, de asemenea, că nedemnitatea de drept operează în puterea legii, instanța de judecată sau notarul public având numai rolul de a o contată și nicidecum de a o pronunța.
Nedemnitatea de drept, ca și cea judiciară de altfel, poate fi constatată numai după deschiderea moștenirii, întrucât, anterior acestui moment, acțiunea în constatarea nedemnității este lipsită de interes.
2.4.2. Regimul juridic al nedemnității judiciare
Acțiunea în declararea nedemnității judiciare poate fi adresată instanței de judecată de către:
– o persoană care are calitatea de succesibil;
– comuna, orașul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii, dacă, în afară de autorul faptei care poate atrage nedemnitatea judiciară, nu mai există alți succesibili ai defunctului.
Acțiunea în declararea nedemnității judiciare poate fi exercitată numai în termen de un an. Acest termen începe să curgă, ca regulă, de la data deschiderii moștenirii. În mod excepțional însă, termenul în discuție începe să curgă de la un alt moment decât data deschiderii moștenirii, în următoarele cazuri:
– dacă hotărârea de condamnare pentru fapta prevăzută de noul Cod civil la art. 959 alin. (1) lit. a) – fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, fapte care au avut ca urmare moartea victimei – se pronunță ulterior datei deschiderii moștenirii, termenul de un an începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;
– în cazul în care nu poate fi realizată condamnarea făptuitorului pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea, a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei, întrucât a intervenit decesul acestuia, amnistia sau prescripția răspunderii penale, iar nedemnitatea a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă, termenul de un an începe să curgă de la apariția cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moștenirii;
– în cazurile prevăzute la alin. (1) al art. 959, lit. b) – ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea cu rea-credință a testamentului defunctului și la lit. c) – împiedicarea prin doi sau violență a celui care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul, termenul de un an curge de la data la care succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii. Data descoperirii acestei cauze de nedemnitate poate coincide cu data deschiderii moștenirii sau poate fi chiar anterioară acestei date, fiind legată de întocmirea, modificarea sau redactarea testamentului, și nu de moartea celui care lasă moștenirea.
Legiuitorul, realizând o reglementare completă a problematicii nedemnității succesorale, determină de o manieră expresă natura juridică a termenului de un an în care poate fi introdusă acțiunea în declararea nedemnitătii judiciare. Potrivit dispozițiilor art. 959 alin. (2) C.Civ, acest termen este de decădere, astfel încât acestuia nu-i sunt proprii suspendarea, întreruperea și repunerea în termen.
Introducerea acțiunii în declararea nedemnitătii judiciare constituie, potrivit dispozițiilor art. 959 alin. (2) teza a doua C. Civ., un act de acceptare tacită a moștenirii de către succesibilul reclamant.
3.5. Efectele nedemnitătii succesorale
Nedemnitatea produce efecte atât față de nedemn, cât și față de terți. Se constată astfel că noul Cod civil nu preia dispozițiile inechitabile ale Codului civil de la 1864, potrivit cărora nedemnitatea produce efecte și în ceea ce-i privește pe moștenitorii nedemnului. Noul Cod civil asigură astfel nedemnitătii succesorale, sub aspectul efectelor sale, o reglementare justă.
3.5.1. Efectele nedemnitătii succesorale față de nedemn
Principalul efect pe care-1 produce nedemnitatea, indiferent că aceasta este de drept sau judiciară, este înlăturarea totală și retroactivă a nedemnului de la succesiune, acesta neputând culege, dacă face parte din categoria moștenitorilor rezervatari, nici măcar rezerva succesorală.
Partea nedemnului va reveni, după caz, comoștenitorilor, moștenitorilor subsecvenți sau legatarilor/donatarilor ale căror liberalități excesive ar fi lost supuse reducțiunii, ca urmare a prezenței celui dintâi, în calitate de moștenitor rezervatar.
Cu titlu de noutate, Legea nr. 287/2009, prin dispozițiile art. 965 și urm., permite reprezentarea nedemnului. Acesta poate fi reprezentat chiar dacă, la data deschiderii moștenirii, se află în viață și chiar dacă renunță la moștenire. Mai mult, reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn față de reprezentat sau a renunțat la moștenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoștenit de el.
Dacă moștenitorul nedemn a intrat, înainte de declararea nedemnității, în posesia bunurilor din masa succesorală, el va trebui să le restituie, în natură. În caz de imposibilitate de restituire a bunurilor succesorale în natură, datorată dispariției (fortuite sau din cauză de forță majoră), înstrăinării sau exproprierii pentru cauză de utilitate publică, nedemnul va fi ținut să plătească despăgubiri. Moștenitorul nedemn este considerat posesor de rea-credință și este de drept pus în întârziere, de la data intrării în folosința bunurilor succesorale (de la data deschiderii succesiunii, și nu de la data constatării nedemnității). Rezultă că nedemnul este tratat mai sever decât posesorul de rea-credință, astfel încât reaua-credință a celui dintâi nu trebuie dovedită, întrucât aceasta reiese implicit din constatarea, respectiv din declararea nedemnitătii succesorale.
Alături de bunurile succesorale, nedemnul trebuie să restituie, de asemenea în natură și de la data deschiderii moștenirii, fructele (naturale, industriale sau civile), produse de acestea. Dacă nedemnul le-a consumat sau a neglijat să le perceapă, acesta va restitui valoarea lor. Așadar, nedemnul datorează nu numai fructele pe care le-a perceput, ci și pe cele pe care ar fi trebuit să le perceapă.
Dacă nedemnul a încasat sume de bani de la debitorii moștenirii, va datora dobânzi pentru acestea, de la data încasării. De asemenea, toate drepturile și obligațiile față de nedemn, stinse prin confuziunea patrimoniului propriu cu cel succesoral sau prin consolidare, renasc.
Nedemnul, la rândul său, are dreptul de a pretinde celorlalți moștenitori sumele plătite pentru achitarea datoriilor moștenirii, împreună cu dobânda aferentă, cheltuielile necesare și utile (nu și cele voluptuarii), făcute cu privire la bunurile succesorale, precum și contravaloarea muncii depuse pentru culegerea fructelor.
Nedemnitatea îl decade pe moștenitor numai din dreptul de a culege moștenirea, față de care s-a dovedit nedemn, și nu din dreptul de a culege alte moșteniri. Mai mult, nedemnitatea produce efecte numai asupra acelor drepturi ale nedemnului care își au temeiul dobândirii în moștenire, și nu asupra altor drepturi ale acestuia față de defunctul cu privire la care a devenit nedemn.
Spre exemplu, soțul supraviețuitor nedemn, deși este decăzut din dreptul de a veni la moștenirea soțului defunct, păstrează totuși dreptul asupra cotei-părți din bunurile dobândite în timpul căsătoriei cu acesta.
2.5.2. Efectele nedemnității succesorale față de terți
Nedemnitatea desființează retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, titlul de moștenitor al nedemnului.
Actele de conservare și actele de administrare, în măsura în care profită moștenitorilor, încheiate între nedemn și terți, sunt valabile. Întrucât legiuitorul nu distinge, în acest text de lege, între terții de bună-credință și cei de rea-credință, vor fi considerate valabile orice acte de conservare sau de administrare încheiate între nedemn și terți, indiferent că aceștia din urmă sunt de bună sau de rea-credință, în măsura în care actele profită moștenitorilor.
Actele de dispoziție cu titlu oneros însă, încheiate între nedemn și terții de rea-credință, care au cunoscut despre nevalabilitatea titlului de moștenitor al nedemnului, se desființează retroactiv, potrivit principiilor nemo dat quod non habet și resoluto iure dantis resolvitur ins accipientis.
Dimpotrivă însă, se mențin actele de dispoziție cu titlu oneros, indiferent că acestea privesc bunuri mobile sau imobile, încheiate între nedemn și terții de bună-credință (care au crezut în valabilitatea titlului de moștenitor al celui dintâi), trebuind respectate însă regulile din materia cărții funciare.
Față de dispozițiile menționate ale Legii nr. 287/2009, apreciem că plata făcută cu bună-credință de către debitor, moștenitorului nedemn, este valabilă.
2.5.3. Înlăturarea nedemnității
Efectele nedemnității, de drept sau judiciare, pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea. Fără o declarație expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnității legatul lăsat nedemnului, după săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea. Așadar, spre deosebire de Codul civil de la 1864, Legea nr. 287/2009 permite ca cel care lasă moștenirea să-1 ierte pe nedemn, fiind înlăturate astfel, față de acesta din urmă, efectele nedemnității. Iertarea nedemnului trebuie realizată însă numai de o manieră expresă și printr-un act solemn, fie testament (în oricare dintre formele reglementate de lege), fie act autentic notarial. Rezultă așadar că iertarea nedemnului constituie un act solemn, iar neîndeplinirea condițiilor de formă impuse de lege atrage nulitatea acestuia.
Iertându-1 pe nedemn în condițiile legii, cel care lasă moștenirea face posibil ca cel dintâi să poată veni la moștenirea, legală sau testamentară, a celui din urmă.
Se impune însă precizat faptul că efectele nedemnității nu sunt, în toate cazurile, înlăturate prin iertarea nedemnului de către defunct. Unele fapte care atrag nedemnitatea constituie, în egală măsură, și cauze ale revocării legatului pentru ingratitudine.
Drept urmare, dacă nedemnul iertat de defunct (în condițiile legii) și gratificat prin testament a săvârșit fapte precum atentat la viața testatorului sau a unui succesibil al acestuia din urmă, fapte grave de violență fizică ori fapte care au avut ca urmare moartea testatorului, legatul dispus în favoarea nedemnului iertat poate fi revocat pe cale judecătorească, pentru ingratitudine.
Efectele nedemnității însă nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, grațiere sau prin prescripția executării pedepsei penale. Sub acest aspect, Legea nr. 287/2009 oferă o soluție asemănătoare cu cea consacrată de vechiul Cod civil.
De altfel, dispunând de această manieră în cuprinsul art. 961, legiuitorul dă dovadă de consecvență, armonizând aceste dispoziții cu cele ale art. 958 alin. (2) și 959 alin. (4), potrivit cărora sunt înlăturate efectele nedemnității prin amnistie antecondamnatorie sau prin prescripția răspunderii penale, dacă faptele în discuție nu au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
Legea nr. 287/2009 reformează de o manieră justă și cvasitotală problematica nedemnității succesorale. Astfel, în lumina noului Cod civil:
– nedemnitatea succesorală este considerată o condiție generală a dreptului de a moșteni;
– natura juridică a acesteia este aceea de pedeapsă civilă;
– cazurile care atrag nedemnitatea succesorală sunt în cvasitotalitatea lor reformate;
– se realizează distincția între nedemnitatea de drept și nedemnitatea judiciară;
– efectele nedemnității privesc numai pe nedemn și terți;
– nedemnul poate fi iertat;
– nedemnul poate fi reprezentat și, la rându-i, poate reprezenta.
Față de toate aceste considerente, noul Cod civil asigură materiei nedemnității succesorale o reglementare completă, coerentă și justă.
Capitolul 3
Vocația la moștenire
3.1. Considerații generale asupra vocației la moștenire
Spre deosebire de Codul civil de la 1864, Legea nr. 287/2009 reține vocația succesorală printre condițiile dreptului de a moșteni și o reglementează în art. 962.
Potrivit dispozițiilor art. 962 C.Civ., „Pentru a putea moșteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament”.
Așadar, vocația la moștenire are semnificația unei chemări la moștenire, fie conferită de lege, fie conferită prin testament. Se impune astfel a fi distinsă vocația succesorală legală, de vocația succesorală testamentară.
3.2. Vocația succesorală legală
Potrivit dispozițiilor noului Cod civil, vocația legală la moștenire constituie o condiție generală, cerută de lege pentru a accede la moștenirea deferită potrivit dispozițiilor legale (moștenirea legală). Aceasta, având semnificația chemării de către lege la moștenire a rudelor defunctului, a soțului supraviețuitor al defunctului, a statului și a unităților administrativ-teritoriale (cât privește moștenirea vacantă), are un sens dublu: vocație succesorală generală și vocație succesorală concretă.
3.2.1. Vocația succesorală legală generală
Vocația succesorală generală desemnează vocația potențială (eventuală) a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană.
Vocație legală generală au rudele defunctului și soțul supraviețuitor al acestuia. Rudenia este, potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (1) C. Civ.:
a) în linie dreaptă (ascendentă și descendentă), rezultând din descendența unei persoane din altă persoană;
b) în linie colaterală, rezultând din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (3) pct. a) C. Civ., sunt rude în linie dreaptă:
– ascendentă: părinții, bunicii, străbunicii defunctului, fără limită de grad;
– descendentă: copiii, nepoții, strănepoții, fără limită de grad.
Sunt rude în linie colaterală, potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (3) pct. b):
– frații și surorile (rude de gradul al II-lea, pe linie colaterală neexistând rude de gradul I);
– nepoții de frate sau soră, unchii și mătușile defunctului (rude de gradul al III-lea);
– strănepoții de frate sau soră, verii primari și frații sau surorile bunicilor defunctului (rude de gradul al IV-lea).
Noul Cod civil, în art. 405, ca de altfel și Codul civil de la 1864, asimilează rudeniei firești, rudenia civilă. în lumina noului Cod civil, rudenia firească reprezintă legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, iar rudenia civilă reprezintă legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.
În lumina dispozițiilor art. 470 alin. (1) C. Civ., prin adopție se stabilesc legături de rudenie atât între adoptat și adoptator, cât și între adoptat și rudele adoptatorului și încetează relațiile de rudenie dintre adoptat și familia firească a acestuia.
Potrivit dispozițiilor noului Cod civil, rudele în linie directă au vocație succesorală legală generală, indiferent de grad, în timp ce rudele în linie colaterală au vocație succesorală legală generală, numai până la gradul al IV-lea inclusiv. În acest context, noua reglementare în materie civilă are meritul de a limita vocația rudelor colaterale, la gradul al IV-lea inclusiv.
Codul civil de la 1864, prin dispozițiile art. 676, dispunea în sensul că rudele succed până la al doisprezecelea grad inclusiv. Acest text de lege a fost abrogat însă prin dispozițiile Legii asupra impozitului progresiv pe succesiuni din 28 iulie 1921, care, în art. 4, restrângea vocația succesorală a rudelor colaterale până la gradul al patrulea inclusiv. De altfel, acest principiu a fost preluat și de către Legea nr. 319/1944.
Așadar, anterior datei de 1 octombrie 2011, nu Codul civil, ci un act normativ special limita vocația succesorală a rudelor colaterale ale defunctului, la gradul al IV-lea inclusiv, inconvenient înlăturat însă de noul Cod civil, prin dispozițiile sale complete.
Vocația succesorală legală generală este guvernată de principiul reciprocității acesteia. Acest principiu comportă atât un sens pozitiv, cât și unul negativ.
Potrivit sensului pozitiv al principiului reciprocității vocației generale la moștenire, dacă o persoană are vocație la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci și aceasta din urmă are vocație generală la moștenirea celei dintâi.
Acest principiu comportă, potrivit doctrinei, și excepții. Astfel, principiul reciprocității nu operează în cazul căsătoriei declarate nulă sau anulată (căsătoria putativă), după decesul soțului de rea-credință. Soțul de bună-credință, din căsătoria nulă sau anulată, are vocație la moștenirea soțului de rea-credință, în timp ce soțul de rea-credință nu are vocație la moștenirea celui de bună-credință.
Potrivit sensului negativ al principiului reciprocității, dacă o persoană nu are vocație la moștenirea unei alte persoane, atunci nici aceasta din urmă nu are vocație la moștenirea celei dintâi.
Rudele defunctului cu vocație succesorală generală nu sunt chemate toate împreună și deodată la moștenire. Pentru a culege moștenirea, este necesar ca acestea să îndeplinească și o condiție negativă – aceea de nu fi înlăturate de la moștenire de către un alt succesibil, preferabil în clasă și grad. Această condiție formează conținutul vocației concrete la moștenire. Așadar, rudele defunctului cu vocație generală trebuie să aibă și vocație concretă pentru a putea culege moștenirea.
3.2.2. Vocația succesorală concretă
Vocație succesorală concretă au persoanele cu vocație succesorală generală, care nu sunt înlăturate de la moștenire de către alt succesibil.
Nu toate rudele care au vocație generală vor culege moștenirea, ci aceasta va reveni acelor rude care sunt preferate celorlalte, anume celor care se află în clasă și grad preferabile. Legiuitorul folosește, așadar, două criterii tehnico-juridice pentru a determina vocația concretă a rudelor defunctului: clasa de moștenitori și gradul de rudenie.
Dacă rudele defunctului sunt reprezentate de părinți și unchi, spre exemplu, deși toate au vocație generală la moștenire, vocație concretă au numai părinții defunctului, deoarece aceștia din urmă fac parte din clasa a II-a de moștenitori, unchii făcând parte din clasa a IV-a.
Cu privire la corelația dintre vocația generală și vocația concretă, se poate spune că nu toate rudele care au vocație generală au și vocație concretă la moștenire, însă toate radele care au vocație concretă au și vocație generală de a moșteni.
3.3. Vocația succesorală conferită prin testament
În materie testamentară, se pune exclusiv problema vocației concrete la moștenire, întrucât legea nu conferă (dar nici nu interzice) nimănui, în mod special, vocație generală la moștenirea testamentară. În principiu, oricine poate fi gratificat printr-un act de ultimă voință, în măsura în care îndeplinește condițiile legale.
De asemenea, nu este aplicabil moștenirii testamentare principiul reciprocității vocației la moștenire, întrucât acesta ar contraveni condiției generale de formă a testamentului, referitoare la actul separat (interdicția testamentului reciproc, consacrată de art. 1036 C. Civ.. Testamentul este nul, dacă două persoane testează una în favoarea celeilalte, prin același act, întrucât unul dintre caracterele juridice ale actului de ultimă voință este caracterul personal. Este nul, constituind de asemenea un testament reciproc, actul de ultimă voință prin care două persoane testează în favoarea unei a treia, prin același act.
În fapt însă, se pot întâlni și cazuri de reciprocitate a vocației succesorale în materie testamentară. Spre exemplu, soții, prin acte separate de ultimă voință, se gratifică reciproc.
3.4. Vocația la moștenire și capacitatea de folosință
Vocația la moștenire, cu cele două valențe ale sale – generală și concretă, nu se confundă cu capacitatea de folosință.
Capacitatea de folosință reprezintă aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a avea drepturi și obligații, inclusiv dreptul de moștenire, reglementat de Constituție, în art. 46.
Vocația succesorală generală, însă, reprezintă chemarea la moștenire a persoanei care face parte din rudele defunctului, aparținând celor patru clase de moștenitori, a persoanei care are calitatea de soț supraviețuitor al defunctului sau a persoanei instituită legatar printr-un testament. Rezultă, așadar, că nu orice persoană are vocație generală succesorală, deși orice persoană are, în virtutea capacității de folosință, dreptul de a moșteni.
Vocația concretă la moștenire este și mai restrictivă decât vocația generală, întrucât, aceasta aparține numai acelor rude ale defunctului care se află în clasă și grad preferabile. Așadar, vocația concretă la moștenire și capacitatea de folosință nu pot fi confundate, deosebirile dintre aceste instituții fiind semnificative și evidente.
În literatura de specialitate s-a arătat că „dreptul la moștenire, ca o aptitudine abstractă, devine potențial prin intermediul vocației succesorale generale și efectiv, util, prin vocația concretă la moștenire”.
Dispunând în sensul că vocația la moștenire este una dintre condițiile generale ale dreptului de a moșteni, noua reglementare în materie civilă este superioară celei anterioare, sub acest aspect. Se constată însă faptul că noul Cod civil se rezumă numai la a enumera vocația succesorală printre condițiile dreptului de a moșteni, distingând între cele două forme ale acesteia, legală și testamentară. Drept urmare, și în lumina dispozițiilor noului Cod civil, doctrina va fi cea care va configura conținutul acestei condiții generale a dreptului la moștenire.
Aceeași excepție comportă principiul reciprocității vocației la moștenire și în lumina dispozițiilor noului Cod civil, numai soțul de bună-credință din cadrul căsătoriei putative având vocație la moștenirea soțului de rea-credință.
Deși noul Cod civil nu asigură vocației succesorale o reglementare completă, care să elimine posibilitatea doctrinei de a crea, totuși acest act normativ prezintă cel puțin meritul de a fi inclus vocația succesorală printre condițiile dreptului de a moșteni.
3.5. Deosebiri între vocația succesorală legală și vocația succesorală testamentară
Deosebirile semnalate între vocația succesorală legală și vocația succesorală testamentară sunt în primul rând date de temeiul acestora care este diferit, astfel în cazul vocației succesorale legale, legea este cea care o conferă, pe când în cazul vocației succesorale testamentare, temeiul îl reprezintă testamentul întocmit de defunct. În al doilea rând o altă deosebire o întâlnim, în cazul moștenirii legale funcționează principiul reciprocității vocației succesorale generale, în vreme ce în cazul vocației succesorale testamentare acesta este inaplicabil.
O altă deosebire constă în faptul că în cazul moștenirii legale vocația succesorală este generală pentru toate rudele defunctului cuprinse în clasele de moștenitori, în vreme ce în cazul moștenirii testamentare, vocația legatarului este întotdeauna concretă.
În fine, tot cu titlu diferențial, moștenitorii legali pot exercita actul de opțiune succesorală chiar dacă nu au efectiv vocație concretă la moștenirea defunctului, în schimb moștenitorul testamentar, poate opta în privința moștenirii testamentare doar în prezența legatelor făcute în favoarea lui.
Concluzii
În concluzie, prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului (totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale care pot fi evaluate în bani, privite ca o sumă de valori active și pasive, strîns legate între ele, aparținînd unor persoane fizice sau juridice determinate) unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viață (persoane fizice, persoane juridice ori stat).
Moștenirea poate fi de mai multe feluri, astfel, ea este testamentară dacă transmisiunea moștenirii are loc în baza unui testament, adică cel ce a lăsat moștenirea a desemnat prin propria voință acele persoane care îl vor moșteni. În ceea ce privește moștenirea legală, aceasta intervine dacă cel ce a lăsat moștenirea nu a întocmit un testament sau dacă deși există testament, ultimul nu este valabil. Se vor aplica normele cu privire la moștenirea legală și în cazul în care cel care lasă moștenirea a întocmit testament, însă acesta nu conține dispoziții referitoare la transmisiunea patrimoniului succesoral.
Moștenirea se cuvine, în ordinea și după regulile stabilite în prezentul titlu, soțului supravietuitor si rudelor defunctului, si anume descendentilor, ascendentilor si colateralilor acestuia, dupa caz.
Cel care lasă moștenirea poate fi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exercițiu ale acesteia.
Transmiterea moștenirii are loc numai la moartea unei persoane fizice și prin efectul acestei morți, fie că este vorba de moartea fizic constatată, fie că este vorba de moartea declarată prin hotărârea instanței judecătorești.
Astfel, ceea ce deosebește transmisiunea succesorală de transmiterea prin acte între vii, este faptul morții persoanei fizice, patrimoniul căreia urmează a fi transmis către moștenitorii săi. Numai moartea unei ființe umane poate avea ca efect transmiterea moștenirii.
Un astfel de efect nu este de conceput în cazul încetării existenței unei persoane juridice, aceste efecte fiind reglementate prin acte normative cu caracter special. În schimb, în cazul în care statul sau o persoană juridică apare în calitate de dobînditor ale unor bunuri sau a întregului patrimoniu succesoral vor fi aplicabile normele care reglementează transmiterea succesorală.
Obiectul transmisiunii succesorale îl constituie patrimoniul persoanei fizice decedate, privit ca o universalitate juridică. Altfel spus, obiectul transmisiunii succesorale îl constituie totalitatea drepturilor și obligațiilor, care au valoare economică și au aparținut celui care lasă moștenirea.
Transmisiunea succesorală se opune transmisiunii între vii, deoarece patrimoniul unei persoane fizice este intransmisibil în timpul vieții acesteia. Transmisiunea prin acte între vii, spre deosebire de transmisiunea succesorală, nu poate avea ca obiect un patrimoniu, obiectul acesteia, constituind doar bunurile, drepturile sau obligațiile, privite izolat. Transmisiunea succesorală poate fi atât activă cât și pasivă.
Întrucât patrimoniul celui care lasă moștenirea este privit ca un tot unitar, rezultă că și moștenirea este, în principiu, unitară.
Prin urmare, transmisiunea succesorală este guvernată de aceleași norme juridice, fără a se face deosebire între bunurile succesorale după natura și originea lor.
Caracterul unitar al transmisiunii succesorale va subzista și dacă cel care lasă moștenirea a dispus de o parte din bunurile sale prin testament, restul atribuindu-se potrivit regulilor moștenirii legale.
Principiul indivizibilității transmisiunii moștenirii rezultă din unitatea patrimoniului succesoral.
Acceptarea sau renunțarea la moștenire comportă un caracter indivizibil, neputînd avea ca obiect numai o parte din moștenire.
Un moștenitor nu poate să accepte sau să renunțe doar la o parte din moștenire, el va accepta moștenirea, conform vocației succesorale sau va renunța la ea.
Potrivit art. 957 din Noul Cod Civil, „o persoana poate mosteni daca exista la momentul deschiderii mostenirii. Dacă, ân cazul mortii mai multor persoane, nu se poate stabili ca una a supravietuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se mosteni una pe alta.
Este de drept nedemna de a moșteni:
a) persoana condamnată penal pentru savarsirea unei infractiuni cu intentia de a-l ucide pe cel care lasa mostenirea;
b) persoana condamnata penal pentru savarsirea, inainte de deschiderea mostenirii, a unei infractiuni cu intentia de a-l ucide pe un alt succesibil care, daca mostenirea ar fi fost deschisa la data savarsirii faptei, ar fi inlaturat sau ar fi restrans vocatia la mostenire a faptuitorului.
In cazul în care condamnarea pentru faptele mentionate mai sus este impiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescriptia raspunderii penale, nedemnitatea opereaza daca acele fapte au fost constatate printr-o hotarare judecatoreasca civila definitivă.
Nedemnitatea de drept poate fi constatata oricand, la cererea oricarei persoane interesate sau din oficiu de catre instanta de judecata ori de catre notarul public, pe baza hotararii judecatoresti din care rezulta nedemnitatea.
Pe lângă nedemnitatea de drept mai poate fi și nedemnitatea judiciară. Poate fi declarata nedemna de a mosteni:
a) persoana condamnata penal pentru savarsirea, cu intentie, impotriva celui care lasa mostenirea a unor fapte grave de violenta, fizica sau morala, ori, dupa caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;
b) persoana care, cu rea-credinta, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;
c) persoana care, prin dol sau violenta, l-a impiedicat pe cel care lasa mostenirea sa intocmeasca, sa modifice sau sa revoce testamentul.
Sub sancțiunea decaderii, orice succesibil poate cere instantei judecatoresti sa declare nedemnitatea in termen de un an de la data deschiderii mostenirii. Introducerea actiunii constituie un act de acceptare tacita a mostenirii de catre succesibilul reclamant
Dacă hotararea de condamnare pentru faptele prevazute mai sus se pronunta ulterior datei deschiderii mostenirii, termenul de un an se calculeaza de la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare.
Atunci cand condamnarea pentru faptele mentionate mai sus este impiedicata prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescriptia raspunderii penale, nedemnitatea se poate declara daca acele fapte au fost constatate printr-o hotarare judecatoreasca civila definitiva. In acest caz, termenul de un an curge de la aparitia cauzei de impiedicare a condamnarii, daca aceasta a intervenit dupa deschiderea mostenirii.
În cazurile prevazute în art. 959 din Noul Cod civil la alin. (1) lit. b) și c), termenul de un an curge de la data cand succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, daca aceasta data este ulterioara deschiderii mostenirii.
Comuna, orasul sau, dupa caz, municipiul in a carui raza teritoriala se aflau bunurile la data deschiderii mostenirii poate introduce actiunea prevazuta la alin. (2), in cazul in care, cu exceptia autorului uneia dintre faptele prevazute la alin. (1), nu mai exista alti succesibili.
Nedemnul este inlaturat atat de la mostenirea legala, cat si de la cea testamentară.
Posesia exercitata de nedemn asupra bunurilor mostenirii este considerata posesie de rea-credinta.
Actele de conservare, precum și actele de administrare, în măsura in care profita mostenitorilor, incheiate intre nedemn și terti, sunt valabile. De asemenea, se mentin si actele de dispozitie cu titlu oneros incheiate intre nedemn si tertii dobanditori de buna-credinta, regulile din materia cartii funciare fiind insa aplicabile.
Efectele nedemnitatii de drept sau judiciare pot fi inlaturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de catre cel care lasa mostenirea. Fara o declaratie expresa, nu constituie inlaturare a efectelor nedemnitatii legatul lasat nedemnului dupa savarsirea faptei care atrage nedemnitatea.
Efectele nedemnitatii nu pot fi inlaturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenita dupa condamnare, gratiere sau prin prescriptia executarii pedepsei penale.
Potrivit art. 962 din Noul Cod civil pentru a putea mosteni, o persoana trebuie sa aiba calitatea ceruta de lege sau sa fi fost desemnata de catre defunct prin testament.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Adam Ioan, Adrian Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, București, 2003.
Bacaci Alexandru, Gheorghe Comanita, Drept civil. Succesiunile, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Boroi Gabriel, Stănciulescu Liviu, Instituții de drept civil în reglementarea Noului Cod Civil. Partea generală. Drepturi reale, obligații, contracte, succesiuni, Editura Hamangiu, București, 2012.
Bob Mircea Dan, Probleme de moșteniri în vechiul și în noul Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Cadariu –Lungu Iolanda Elena, Dreptul de moștenire în noul Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
Cornoiu Dănuț, Drept civil. Succesiuni, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009.
Ciucă Bogdan Liviu, Drept civil, Succesiuni, Editura Universitară, București, 2010.
Deak Francisk, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară. Conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, 2014.
Deak Francisc, Tratat de drept succesoral, Editura Universul Juridic, București, 2009.
Deak Francisc, Tratat de drept succesoral, Ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2002.
Dogaru Ion, Stănescu Vasile, Soreață Maria Marieta, Bazele dreptului civil. vol. V, Succesiuni, Editura C.H. Beck, București, 2009.
Florescu C. Dumitru, Dreptul succesoral – Contine grile conform Noului Cod civil – editia a 4-a, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Florescu C. Dumitru, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
Frențiu Gabriela Cristina, Comentariile Codului civil – Liberalitățile. Testamentul. Rezerva succesorală, Editura Hamangiu, București, 2013.
Genoiu Ilioara, Drept civil. Succesiuni. Caiet de seminar. Editia a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2014.
Genoiu Ilioara, Dreptul la moștenire în Codul Civil, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2013.
Genoiu Ilioara, Dreptul la moștenire în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, București, 2012.
Gheorghe Anca Nicoleta, Manual de drept succesoral, Editura Hamangiu, București, 2013.
Macovei Codrin, Drept civil. Succesiuni, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iași, 2009.
Negrilă Daniela, Moștenirea în noul Cod Civil, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Nicolae Ioana, Drept civil. Succesiuni. Moștenire legală, Editura Hamangiu, București, 2015.
Popa Ioan, Drept civil. Moșteniri și liberalități, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Soreata Maria Marieta, Noutăți legislative în materia succesiunilor, Editura Hamangiu, București, 2013.
Stănciulescu Liviu, Curs de drept civil. Succesiuni. Conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
Stănciulescu Liviu, Drept civil –partea specială, contracte și succesiuni, ediția a 4-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008.
Stanciu Elena, Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008.
Stoica Veronica, Laurențiu Dragu, Moștenirea legală. Conform noului Cod Civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Toader Camelia, Marian Nicolae, Romeo Popescu, Bogdan Dumitrache, Contractele civile și Moștenirea legală, în lucrarea “Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență 2009-2010”, Editura Universul Juridic, București, 2009.
Veress Emőd, Drept civil. Moștenirea. Liberalitățile conform Noului Cod civil, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Văduva Dumitru, Moștenirea legală. Libertățile în Noul Cod Civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.
II. Legislație
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Noul Cod de Procedură Civilă a României, Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 03/08/2012, intrat in vigoare la 15 februarie 2013
LEGE nr.319 din 10 iunie 1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor publicată în M. Of. nr. 133/10 ian 1944 abrogată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil publicată în M. Of. nr. 409/10 ian. 2011.
Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
Legea nr. 53/2003, Codul muncii, a fost republicată în M.Of. nr. 345 din 18 mai 2011.
III. Jurisprudența
C.S.J., s.civ. și de proprietate intelectuală dec. 5647 din 15 octombrie 2004, publicată pe www.scj.ro
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Adam Ioan, Adrian Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, București, 2003.
Bacaci Alexandru, Gheorghe Comanita, Drept civil. Succesiunile, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Boroi Gabriel, Stănciulescu Liviu, Instituții de drept civil în reglementarea Noului Cod Civil. Partea generală. Drepturi reale, obligații, contracte, succesiuni, Editura Hamangiu, București, 2012.
Bob Mircea Dan, Probleme de moșteniri în vechiul și în noul Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Cadariu –Lungu Iolanda Elena, Dreptul de moștenire în noul Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
Cornoiu Dănuț, Drept civil. Succesiuni, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009.
Ciucă Bogdan Liviu, Drept civil, Succesiuni, Editura Universitară, București, 2010.
Deak Francisk, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol. II. Moștenirea testamentară. Conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, 2014.
Deak Francisc, Tratat de drept succesoral, Editura Universul Juridic, București, 2009.
Deak Francisc, Tratat de drept succesoral, Ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2002.
Dogaru Ion, Stănescu Vasile, Soreață Maria Marieta, Bazele dreptului civil. vol. V, Succesiuni, Editura C.H. Beck, București, 2009.
Florescu C. Dumitru, Dreptul succesoral – Contine grile conform Noului Cod civil – editia a 4-a, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Florescu C. Dumitru, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
Frențiu Gabriela Cristina, Comentariile Codului civil – Liberalitățile. Testamentul. Rezerva succesorală, Editura Hamangiu, București, 2013.
Genoiu Ilioara, Drept civil. Succesiuni. Caiet de seminar. Editia a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2014.
Genoiu Ilioara, Dreptul la moștenire în Codul Civil, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2013.
Genoiu Ilioara, Dreptul la moștenire în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, București, 2012.
Gheorghe Anca Nicoleta, Manual de drept succesoral, Editura Hamangiu, București, 2013.
Macovei Codrin, Drept civil. Succesiuni, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iași, 2009.
Negrilă Daniela, Moștenirea în noul Cod Civil, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Nicolae Ioana, Drept civil. Succesiuni. Moștenire legală, Editura Hamangiu, București, 2015.
Popa Ioan, Drept civil. Moșteniri și liberalități, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Soreata Maria Marieta, Noutăți legislative în materia succesiunilor, Editura Hamangiu, București, 2013.
Stănciulescu Liviu, Curs de drept civil. Succesiuni. Conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
Stănciulescu Liviu, Drept civil –partea specială, contracte și succesiuni, ediția a 4-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008.
Stanciu Elena, Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008.
Stoica Veronica, Laurențiu Dragu, Moștenirea legală. Conform noului Cod Civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Toader Camelia, Marian Nicolae, Romeo Popescu, Bogdan Dumitrache, Contractele civile și Moștenirea legală, în lucrarea “Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență 2009-2010”, Editura Universul Juridic, București, 2009.
Veress Emőd, Drept civil. Moștenirea. Liberalitățile conform Noului Cod civil, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Văduva Dumitru, Moștenirea legală. Libertățile în Noul Cod Civil, Editura Universul Juridic, București, 2012.
II. Legislație
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Noul Cod de Procedură Civilă a României, Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 03/08/2012, intrat in vigoare la 15 februarie 2013
LEGE nr.319 din 10 iunie 1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor publicată în M. Of. nr. 133/10 ian 1944 abrogată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil publicată în M. Of. nr. 409/10 ian. 2011.
Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
Legea nr. 53/2003, Codul muncii, a fost republicată în M.Of. nr. 345 din 18 mai 2011.
III. Jurisprudența
C.S.J., s.civ. și de proprietate intelectuală dec. 5647 din 15 octombrie 2004, publicată pe www.scj.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Examen Teoretic al Practicii Judiciare Privind Conditiile Generale Pentru a Mosteni (ID: 127806)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.