Examen de Teorie Si Jurisprudenta In Materia Infractiunilor Contra Patrimoniului Furtul

Examen de teorie și jurisprudența în materia infracțiunilor contra patrimoniului – furtul

Introducere

Capitolul 1

Conținutul, formele și sancțiunile privind furtul

1.1. Conținutul legal

1.2. Condiții preexistente

1.2.1. Obiectul infracțiunii

1.2.2. Subiecții infracțiunii

1.3. Conținutul constitutiv

1.3.1. Latura obiectivă

1.3.2. Latura subiectivă

1.4. Forme. Sancțiuni

1.5. Aspecte procesuale

Capitolul 2

Furtul calificat

2.1. Conținut legal

2.2. Analiza circumstanțelor

2.2.1. Elemente circumstanțiale prevăzute în alin. (1) art. 229 C. Pen

2.2.2. Elemente circumstanțiale prevăzute în alin. (2) art. 229 C. Pen

2.2.3. Elemente circumstanțiale prevăzute în alin. (3) art. 229 C. Pen

2.3. Forme. Sancțiuni

2.4. Aspecte procesuale

Capitolul 3

Furtul în scop de folosință

3.1. Conținutul legal

3.2. Analiza infracțiunii

3.3. Forme. Sancțiuni

3.4. Aspecte procesuale

Concluzii

Bibliografie

Listă de abrevieri

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.

Alte abrevieri

Introducere

Pentru lucrarea de licenșă am ales ca temă „Examen de teorie și jurisprudența în materia infracțiunilor contra patrimoniului – furtul” fiind structurată în trei capitole, fiecare dintre ele prezentând aspecte relevante cu titlul ales.

Astfel, primul capitol face referire la „Conținutul, formele și sancțiunile privind furtul”. Așa cum o spune și titlul capitolul vorbește despre conținutul legal și constitutiv al infracțiunii de furt, stabilindu-se pe de o parte condițiile preexistente, obiectul infracțiunii și subiecții infracțiunii iar pe de altă parte latura obiectivă și subiectivă a infracțiunii. În incehierea primului capitol am dezvoltat formele și sancțiunile specifice precum și aspecte procesuale cu privire la infracțiunea de furt.

Al doilea capitol evidențiază noțiuni despre „Furtul calificat” prezentându-se desemenea conținut legal, formele și sancțiunile infracțiunii. Pe lângă acestea mai sunt analizate și circumstanțele intervenției, astfel că se prezintă elementele circumstanțiale prevăzute în alin. (1), (2) și (3) ale art. 229 C. Pen.

Ultimul capitol tratează tot o categorie a infracțiunii de furt și anume „Furtul în scop de folosință”. Și aici se lămurește toate aspectele cu privire la conținutul legal, analiza infracțiunii, formele și sancțiunile precum și aspectele procesuale.

În consecință, lucrare de licență este realizată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu, precum și după legislația actualizată la zi.

Capitolul 1

Conținutul, formele și sancțiunile privind furtul

1.1. Conținutul legal

Fapta de furt a fost încriminată din cele mai îndepărtate timpuri, această infracțiune constituind și în prezent activitatea tipică prin care se lezează relațiile sociale referitoare la patrimoniu.

Furtul simplu este prevăzut în art. 228 C. pen. într-o variantă tip și o variantă asimilată.

Varianta tip, prevăzută în alin. (1), constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fard consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept.

Potrivit alin. (2), fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte -jptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.

A comis fapta reglementată de art. 228 alin. (1) C. pen. inculpatul I.G., care în timpul zilei a sustras o coală de tablă ce aparținea vecinului său, tablă pe care apoi a vândut-o unui prieten.

1.2. Condiții preexistente

1.2.1. Obiectul infracțiunii

Obiectul infracțiunii poate fi generic, special și material. Mai jos le prezint pe fiecare în parte.

a) Obiectul juridic generic al infracțiunilor prevăzute în Titlul II din Codul penal -fracțiuni contra patrimoniului) este format din relațiile sociale privind patrimoniul.

Relațiile sociale sus-menționate privesc atât patrimoniul privat, cât și pe cel public. Așa fiind, sunt aplicabile prevederile art. 228 C. pen., indiferent dacă s-a adus atingere avutului privat sau avutului public.

În doctrina penală se consideră că infracțiunile contra patrimoniului se clasifică, ținând cont de specificul activității materiale, în infracțiuni contra patrimoniului bazate pe sustragere (furt, tâlhărie, piraterie), infracțiuni contra patrimoniului bazate pe fraudă (abuz de încredere, înșelăciune) și infracțiuni contra patrimoniului bazate pe samavolnicie (distrugere, degradare, tulburare de posesie).

O sistematizare asemănătoare exista și în codurile penale anterioare, dar și în legislația străină.

Actualul Cod penal este împărțit în cinci capitole, două referitoare la infracțiuni contra patrimoniului bazate pe sustragere (furtul, respectiv tâlhăria și pirateria), două referitoare la infracțiuni contra patrimoniul-bazate pe fraudă (separate în funcție de modalitatea de comitere a fraudei, respectiv prin sisteme electronice sau mijloace de plată informatice ori prin metode tradiționale), iar ultimul capitol se referă la infracțiuni contra patrimoniului bazate pe samavolnicie.

b) Obiectul juridic special este format din relațiile sociale referitoare la drepturile și interesele patrimoniale ale persoanelor fizice sau juridice. Norma juridică cuprinsă în art. 228 C. pen. ocrotește posesia sau detenția bunurilor mobile numai ca situații de fapt conform cu legea. Prin ocrotirea posesiei asupra bunurilor mobile se realizează, de reguli implicit și ocrotirea dreptului de proprietate asupra acestor bunuri.

Conform normelor generale, posesia este, în principiu, exercitată de către proprietar. Sunt însă și situații în care posesia asupra unui bun mobil poate fi exercitată și de o alți persoană decât proprietarul acelui bun. În aceste cazuri, apărarea posesiei se efectuează independent de ocrotirea dreptului de proprietate. Posesia exercitată de o altă persoari decât proprietarul poate fi legitimă sau nelegitimă.

Potrivit legii, posesia legitimă este ocrotită împotriva oricui, chiar și împotriva adevăratului proprietar, dacă acesta săvârșește infracțiunea de furt, întrucât, conform art. 228 alin. (2) C. pen., „fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane”. Posesia și detenția legitimă sunt ocrotite astfel chiar împotriva sustragerilor comise de proprietar.

Posesia nelegitimă este și ea apărată, un bun furat putând constitui la rândul său obiectul material al altui furt. Ocrotirea penală a posesiei nelegitime asupra bunurilor mobile este necesară, deoarece, în caz contrar, s-ar produce prejudicii de ordin patrimonial, în sensul că s-ar încuraja sustragerea de bunuri din patrimoniul altuia, considerat ca fiind posesor nelegitim al acelor bunuri.

De aceea, dispozițiile art. 228 alin. (1) C. pen. trebuie să ocrotească orice deținere de fapt a bunului, chiar nebazată pe un drept (este exceptat numai proprietarul a cărui faptă de a-și lua bunul din stăpânirea detentorului de rea-credință nu constituie infracțiune).

c) Obiectul material. Din lectura prevederilor art. 228 alin. (1) C. pen. rezultă că obiectul material al infracțiunii de furt (simplu sau calificat) este bunul mobil care se află în posesia sau detenția altuia.

În cazul infracțiunii de furt, pentru a constitui obiect material al acestei fapte, bunul trebuie să aparțină cuiva, să nu fi fost abandonat și să aibă o valoare pentru cel care îl deține.

Noțiunea de „bun mobil” corespunde aceleia din dreptul civil și se caracterizează prin aceea că el poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul, fără a-și modifica valoarea.

Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Bunurile animate sunt animalele, păsările domestice și alte viețuitoare care trăiesc în stare naturală și care s-ar găsi în stăpânirea unei persoane. Nu sunt animate celelalte bunuri, neprezentând importanță în ce stare fizică se găsesc (solidă, gazoasă etc.). De asemenea, sunt considerate bunuri mobile și banii, titlurile de credit, precum și orice alte valori, echivalând cu banii.

Imobilele nu pot constitui obiect material al furtului, în schimb, părți din asemenea bunuri, devenite mobile prin detașare, pot forma obiectul material al acestei infracțiuni. De exemplu, dacă o casă de locuit nu poate fi furată în întregul ei, în schimb pot fi furate tabla sau țigla de pe acoperiș, ferestrele, ușile, țevile, diverse instalații etc, deoarece, odată ce au fost detașate de corpul construcției, devin bunuri mobile și însușirea lor constituie infracțiunea de furt. În cazul în care prin detașarea și însușirea unui astfel de bun s-a provocat și degradarea imobilului, alături de infracțiunea de furt, subzistă și aceea de distrugere, cele două fapte urmând a fi considerate infracțiuni concurente.

Arborii, fructele, recoltele pot forma obiectul material al furtului după ce au fost desprinse de sol sau după tulpini.

Corpul omului și părți ale acestuia, cât timp omul este în viață, nu pot fi obiect material al furtului; dacă o persoană își însușește anumite adaosuri detașabile, ca, de pildă, proteză, perucă, ochi de sticlă, ea comite un furt.

Este asimilată bunurilor mobile și, ca atare, poate constitui obiect material al furtului și energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare economică și care poate fi sustrasă, cum ar fi, de pildă, energia termică, hidraulică etc..

Potrivit prevederilor art. 228 alin. (3) C. pen., se consideră bunuri mobile și înscrisurile care fac parte din patrimoniul unei persoane, chiar dacă nu au o valoare economică. În acest sens, fac parte din categoria „înscrisuri" atât cele cu valoare probantă, cât și actele scrise, care au valoare materială independentă, ca, de exemplu, manuscrisele, memoriile, jurnalele intime, corespondența, înscrisuri care servesc pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare etc.

Pentru a putea fi obiect material al infracțiunii de furt, bunul mobil trebuie să se afle în posesia sau detenția altcuiva decât făptuitorul în timpul săvârșirii faptei. Prin urmare, nu poate constitui obiect material al furtului bunul care s-a aflat în momentul sustragerii în posesia sau detenția făptuitorului. În aceasta situație, se poate, eventual, comite o infracțiune de abuz de încredere prevăzută de art. 238 C. pen., dacă cel în cauză și 1-a însușit, a dispus de el pe nedrept ori a refuzat să-1 restituie.

Nici bunul abandonat, mai precis cel ieșit din posesia unei persoane cu consimțământul acesteia, nici bunul găsit, adică bunul ieșit din posesia altei persoane fără voia acesteia, nu pot constitui obiectul material al infracțiunii de furt. În primă ipostază (când bunul a fost abandonat), însușirea bunului nu constituie infracțiune. În cea de-a doua situație (când obiectul material este un bun găsit), se comite infracțiunea de însușire a bunului găsit prevăzută în art. 243 C. pen., dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru existența acestei infracțiuni.

În cazul furtului, legea punând posesia și detenția asupra bunului mobil pe același plan, sub raportul ocrotirii penale, cerința referitoare la aflarea bunului în posesia sau detenția altuia este îndeplinită dacă, în momentul săvârșirii faptei, bunul s-a aflat în stăpânirea de fapt a altei persoane decât proprietarul.

1.2.2. Subiecții infracțiunii

Subiecții infracțiunii sunt denumiți subiecți activi și subiecți pasivi, pe care îi analizez mai jos.

a) Subiectul activ al infracțiunii de furt, în ipoteza reglementată de art. 228 alin. (1), poate fi orice persoană fizică îndeplinind condițiile cerute de lege pentru a fi subiect al infracțiunii.

Instituită prin Titlul VI din Partea generală a Codului penal și având un caracter general, răspunderea penală a persoanei juridice este incidență și în cazul infracțiunilor contra patrimoniului, dacă sunt îndeplinite condițiile generale instituite prin dispozițiile art. 135 C. pen..

În cazul răspunderii penale a persoanelor juridice, faptaposesia sau detenția altuia este îndeplinită dacă, în momentul săvârșirii faptei, bunul s-a aflat în stăpânirea de fapt a altei persoane decât proprietarul.

1.2.2. Subiecții infracțiunii

Subiecții infracțiunii sunt denumiți subiecți activi și subiecți pasivi, pe care îi analizez mai jos.

a) Subiectul activ al infracțiunii de furt, în ipoteza reglementată de art. 228 alin. (1), poate fi orice persoană fizică îndeplinind condițiile cerute de lege pentru a fi subiect al infracțiunii.

Instituită prin Titlul VI din Partea generală a Codului penal și având un caracter general, răspunderea penală a persoanei juridice este incidență și în cazul infracțiunilor contra patrimoniului, dacă sunt îndeplinite condițiile generale instituite prin dispozițiile art. 135 C. pen..

În cazul răspunderii penale a persoanelor juridice, fapta antisocială în materialitatea sa este săvârșită de fapt tot de către persoana fizică care acționează în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Acționând în acest mod, persoana fizică face posibilă atragerea răspunderii penale a persoanei juridice, distinctă de răspunderea penală a persoanei fizice.

Conform art. 135 alin. (3) C. pen., răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârșirea acestei infracțiuni.

În consecință, persoana juridică va fi considerată subiect activ al infracțiunii și va răspunde pentru săvârșirea infracțiunilor contra patrimoniului, indiferent de calitatea avută la comiterea faptei. Având în vedere specificul infracțiunilor din acest titlu, rămâne la latitudinea practicii judiciare să stabilească pentru ce infracțiune și în ce calitate va răspunde persoana juridică.

În varianta prevăzută de art. 228 alin. (2) C. pen., subiectul activ nu poate fi decât proprietarul care comite acțiunea de luare asupra unui bun ce se afla în acel moment în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane.

În practica judiciară s-a reținut infracțiunea de furt în această variantă de comitere, în cazul în care inculpatul a sustras oile – proprietatea sa – din oborul comunal, fiind aduse acolo întrucât fuseseră găsite păscând pe terenul unei unități agricole care urma să fie despăgubită. Este, de asemenea, furt, în baza aceluiași text de lege, sustragerea unui bun aflat în detenția celuilalt coproprietar.

În cazurile în care, potrivit legii, furtul se urmărește numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, subiectul activ este circumstanțiat, în sensul că trebuie să îndeplinească una dintre următoarele condiții: să fie membru de familie în raport cu partea vătămată; să fie un minor care comite fapta în dauna tutorelui; să locuiască împreună cu victima sau să fie găzduit de aceasta. Toate aceste calități (membru de familie, minor, colocatar, găzduit) trebuie să existe în momentul comiterii infracțiunii.

Există furt între soți dacă unul dintre aceștia a luat din posesia celuilalt, fără consimțământul său, unul sau mai multe bunuri comune, în scopul însușirii pe nedrept, împrejurarea că soții sunt despărțiți în fapt fiind lipsită de relevanță. Infracțiunea de furt între soți există chiar dacă, anterior săvârșirii faptei, soții au convenit asupra împărțirii bunurilor comune, iar bunurile sustrase ar fi revenit făptuitorului, deoarece o asemenea convenție în timpul căsătoriei nu este valabilă.

În cazul furtului, participația este posibilă sub toate formele sale.

În practica judiciară s-a decis că sustragerea într-o aglomerație de persoane a portofelului din buzunarul părții vătămate și remiterea acestuia celui de-al doilea făptuitor în scopul de a asigura însușirea lucrului fără riscul descoperirii constituie și pentru acesta din urmă coautorat la săvârșirea infracțiunii de furt, iar nu complicitate la aceasta.

Fapta de a tăinui, în mod obișnuit, bunuri provenite din mai multe furturi succesive, prin ascunderea și valorificarea repetată a acestora, constituie complicitate, și nu tăinuire la furturile săvârșite, deoarece autorii furturilor au continuat să sustragă bunuri numai cunoscând că au sprijinul moral și material al celui ce le primește și valorifică. Primul act de tăinuire va constitui însă o infracțiune distinctă, prevăzută în art. 270 C. pen..

b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică ale cărei interese patrimoniale au fost lezate. În cazul săvârșirii în cadrul aceleiași împrejurări a furtului mai multor bunuri aparținând unor persoane diferite, se va reține un concurs de infracțiuni, în măsura în care făptuitorul realizează că aduce atingere unor patrimonii diferite.

În cazul în care bunurile ce constituie obiectul infracțiunii se află în coproprietatea mai multor persoane, fapta va constitui o infracțiune unică de furt, indiferent de reprezentarea făptuitorului privind apartenența bunurilor.

1.3. Conținutul constitutiv

1.3.1. Latura obiectivă

a) Elementul material constă în acțiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenția altuia (persoană fizică sau juridică), fără consimțământul acestuia.

Luarea este o formă a sustragerii care constă în scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenția căreia se află și trecerea sa în sfera de stăpânire a făptuitorului.

Prin această acțiune de luare, de sustragere, se schimbă starea de fapt a bunului sub raportul poziției sale, ceea ce se realizează în momentul în care bunul mobil nu se mai află la dispoziția celui care îl posedă sau deținea anterior, ci la dispoziția celui care a săvârșit sustragerea.

Elementul material – acțiunea de „luare" -, deși este o acțiune unică, se realizează prin două acte, și anume: primul (deposedarea), care presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului și al doilea (împosedarea), care presupune trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului.

De regulă, cele două acte se succed în așa fel încât este greu a fi delimitate, defalcate. Cu toate acestea, stabilirea, în fiecare caz, dacă a avut loc numai primul act sau și cel de-al doilea prezintă o mare importanță, întrucât, în raport cu aceasta, se poate face delimitarea dintre tentativă și infracțiunea consumată de furt.

Luarea bunului mobil se efectuează în mod concret fie prin ridicarea sau deplasarea acestuia ori prin racordarea aparatului la sursa de energie, fie chiar prin lăsarea bunului în locul în care se afla mai înainte, însă în așa fel încât bunul să iasă din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului și să intre în sfera de stăpânire a făptuitorului.

Acțiunea de luare poate fi săvârșită și prin orice alte mijloace decât cu propria mână, ca, de exemplu, prin folosirea unor animale dresate, prin momirea păsărilor sau animalelor etc.

Nu are relevanță pentru existența infracțiunii de furt modul de săvârșire, dacă acesta s-a comis pe față sau pe ascuns, cu ajutorul forței proprii ori a unor mijloace mecanice sau folosindu-se de un animal dresat. Fapta prevăzută de art. 228 C. pen. poate fi comisă prin orice mijloc, cu excepția violenței sau amenințării, deoarece, într-un asemenea caz, fapta constituie tâlhărie, precum și cu excepția acelor mijloace care, potrivit art. 229, conferă furtului caracter calificat.

Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt, trebuie să fie întrunite trei cerințe esențiale, și anume: bunul luat să fie mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenția unei alte persoane și, în fine, acțiunea de sustragere să fi avut loc fără consimțământul celui deposedat.

Cu privire la prima condiție, facem trimitere la cele arătate la obiectul material al infracțiunii de furt.

Astfel, condiția ca bunul să se afle în posesia sau detenția altuia în momentul comiterii acțiunii infracționale este îndeplinită și atunci când bunurile s-ar găsi numai ocazional sau temporar în mâinile făptuitorului; simplul contact material ori simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici detenția acelui bun.

Acela care cere de la un deținător un bun spre a-1 vedea nu devine detentor al bunului, astfel că dacă fuge cu bunul, săvârșește infracțiunea de furt. Tot astfel, dacă cineva își însușește un obiect lăsat temporar de posesor fără supraveghere ori uitat de acesta într-un anumit loc, unde el știa că 1-a lăsat, comite infracțiunea de furt. Există furt și în ipoteza în care o persoană, știind că proprietarul caută un lucru, continuă el căutarea și, după ce îl găsește, și-1 însușește, ori, găsind lucrul, dispune de el, iar când este întrebat neagă faptul că 1-a găsit sau afirmă că-i aparține.

Infracțiunea de furt subzistă și în alte situații, cum ar fi, de exemplu, în cazul luării unui bun de către femeia de serviciu ori de către un meseriaș (zugrav, tâmplar, instalator etc.) care nu au decât un contact material cu lucrurile aflate în locuințele în care își desfășoară activitatea și pe care le manipulează; aceștia nedevenind detentori ai bunurilor, sustragerea unor astfel de lucruri constituie furt.

De asemenea, săvârșește infracțiunea de furt paznicul la o societate comercială care participă la sustragerea unor bunuri din unitate, urmând să obțină o parte din suma rezultată în urma valorificării bunurilor sustrase.

În fine, cea de-a treia cerință presupune ca acțiunea de sustragere să fi fost realizată fără consimțământul persoanei. Absența consimțământului este prezumată, autorului infracțiunii revenindu-i obligația de a dovedi că a avut acordul părții vătămate anterior sau concomitent săvârșirii faptei.

În situația în care acțiunea de luare a avut loc cu consimțământul posesorului sau detentorului bunului, fapta nu constituie furt și, ca atare, nu există nici răspundere penală.

Consimțământul nu este însă valabil dacă a fost dat de un alienat mintal, de o persoană aflată într-o stare completă de intoxicație alcoolică etc.

b) Urmarea imediată. În cazul infracțiunii de furt, urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt a bunului, care este scos din posesia sau detenția altuia – și deci de sub controlul celui îndreptățit de a dispune de bun – și trecut în stăpânirea făptuitorului. Pentru existența infracțiunii nu are relevanță situația că cele două momente – al deposedării persoanei vătămate și al împosedării autorului – se suprapun sau sunt simultane, esențial fiind doar primul moment.

Ca atare, este produsă urmarea imediată în cazul în care făptuitorul ridică bunul din locul inițial și îl ascunde undeva, chiar și în locuința (incinta) persoanei vătămate – de unde, direct ori prin intermediul altei persoane, urmează să-1 ia ulterior pentru a intra efectiv în posesia acestuia; este suficient ca bunul să nu mai fie la dispoziția celui căruia îi aparține și ca acesta să nu mai poată efectua acte materiale asupra lui, în timp ce făptuitorul a dobândit sau va dobândi în curând posibilitatea de a dispune de bun ca și cum i-ar aparține.

În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă la care aderăm este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul unității și ascunderea lui (ori consumarea bunului în magazin), deoarece autorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca și cum ar fi al său. Relevarea intenției de însușire pe nedrept are loc însă în momentul în care făptuitorul părăsește magazinul fără să plătească, până în acel moment actele sale având caracter echivoc.

Există urmarea imediată și dacă, la timp foarte scurt după însușire, subiectul activ a fost deposedat de bunul sustras ori 1-a abandonat, dându-și seama că nu va mai avea nevoie de el.

c) Raportul de cauzalitate dintre acțiunea de sustragere a bunului și apariția urmării imediate rezultă din însăși materialitatea faptei.

1.3.2. Latura subiectivă

Infracțiunea de furt se comite cu intenție directă, deoarece autorul își dă seama că ia bunul din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia și vrea să comită fapta punându-1 pe posesor sau detentor în imposibilitatea de a-și exercita drepturile asupra acelui bun și producându-i în acest mod o pagubă.

În literatura de specialitate se admite că, în mod excepțional, alături de intenția directă poate exista, în cazul furtului, și o intenție indirectă, opinie considerată corectă, atunci când bunul furat ar conține în el un alt bun, a cărui eventuală prezență făptuitorul a putut-o prevedea, acceptând rezultatul eventual al acțiunii sale. De exemplu, luarea unei haine în care se aflau bani sau luarea unei sacoșe cu produse alimentare în care se aflau și unele acte de stare civilă sau legitimare a părții vătămate.

Pentru existența infracțiunii, se mai cere ca activitatea infracțională să aibă drept scop însușirea pe nedrept a bunului sustras (intenție calificată prin scop).

De aceea, în situația în care bunul a fost luat în alt scop decât cel al însușirii pe nedrept, fapta nu constituie infracțiune.

În practica judiciară mai veche s-a decis, în acest sens, că nu există intenția de furt dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana vătămată să-i restituie un lucru reținut pe nedrept ori dacă, după ce a violat victima, i-a luat ceasul, spre a o determina să mai vină la o nouă întâlnire, când ar fi urmat să-i restituie bunul, ori când unul dintre soți a luat din posesia celuilalt soț, fără consimțământul acestuia, copiile unor scrisori pentru a le depune la dosar în procesul de divorț ori când inculpatul, surprinzându-și soția cu un bărbat îmbrăcat sumar, a luat un ceas de mână și un briceag aparținând acestuia, cu intenția de a le folosi ca probe în procesul de divorț.

În practică pot apărea și situații în care bunul a fost luat de făptuitor pentru compensarea unei pretinse obligații pe care persoana vătămată o avea față de el.

În asemenea cazuri, după unele opinii, fapta constituie infracțiunea de furt, deoarece făptuitorul și-a însușit pe nedrept un bun care nu-i aparține, iar împrejurarea că victima avea, la rândul ei, unele obligații față de el nu are nicio relevanță.

Alți autori se raliază însă la interpretarea potrivit căreia asemenea fapte nu pot constitui infracțiuni de furt în condițiunile în care elementul subiectiv – scopul însușirii pe nedrept – nu este satisfăcut.

Această opinie nu a fost confirmată în practica judiciară recentă, care a decis că fapta inculpatei care, neprimind chiria de la partea vătămată, i-a luat acesteia, fără consimțământul ei, unele bunuri personale, afirmând că i le va restitui când va primi chiria, constituie infracțiunea de furt.

1.4. Forme. Sancțiuni

Forme. La infracțiunea de furt sunt posibile toate formele imperfecte ale infracțiunii; legea pedepsește însă numai tentativa.

Datorită specificului furtului, această faptă nu este susceptibilă de forma tentativei perfecte, ci numai a tentativei imperfecte.

În practica judiciară s-a decis că exista tentativă întreruptă de furt în cazul în care inculpații au fost surprinși de paznic în timp ce încărcau furaje combinate în saci.

Tot în practica judiciară s-a considerat în mod corect că fapta inculpatului care, după ce a pătruns în locuința persoanei vătămate, a luat de la locul în care se aflau trei brichete și un pix pe care – fiind surprins de persoana vătămată în timp ce căuta alte obiecte – le-a ascuns sub o pernă, pentru a nu fi găsite asupra sa, constituie infracțiunea consumată de furt, iar nu o tentativă la această infracțiune.

Încadrarea juridică este corectă, deoarece furtul s-a consumat în momentul în care inculpatul a deplasat obiectele de la locul în care se găseau și le-a trecut în stăpânirea sa, fiind fără relevanță împrejurarea că, deși urmărea să-și însușească și alte obiecte, el a trebuit să se limiteze doar la sustragerea acelor bunuri de care s-a debarasat pentru a nu fi găsite asupra sa.

O speță soluționată de instanțele judecătorești ne aduce în discuție existența tentativei atunci când obiectul material lipsea de la locul în care făptuitorul credea că se află. în fapt, s-a stabilit că într-una dintre nopți inculpatul a pătruns pe o fereastră în locuința părții vătămate și în mai multe încăperi, a căutat sume de bani, pentru a și le însuși, prin obiectele de mobilier. în final, negăsind valorile ce-1 interesau, s-a deplasat în beci, pentru a-și însuși băuturi alcoolice, unde, de asemenea, căutările au rămas fără rezultat. Ca atare, a părăsit imobilul fără a sustrage alte bunuri.

A fost respinsă susținerea inculpatului în sensul că a comis o tentativă nepedepsibilă, deoarece nu modul de concepere a rezoluției infracționale, ci lipsa obiectului material de la locul în care credea că se află a determinat imposibilitatea deposedării și, respectiv, a împosedării cu valori aparținând avutului privat.

Infracțiunea de furt se consumă în momentul în care acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția persoanei asupra căreia se afla este dusă până la capăt, așa încât bunul este scos din sfera de dispoziție a subiectului pasiv și trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului, neprezentând importanță durata acestei stăpâniri.

În doctrina penală au fost emise mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al infracțiunii de furt.

Legiuitorul român a adoptat însă teoria apropriațiunii, potrivit căreia furtul se consideră consumat în momentul în care bunul a trecut în posesia (stăpânirea de fapt) făptuitorului, indiferent de durata acestei posesii. Instanțele de judecată sunt constante în a promova în hotărârile lor teoria apropriațiunii.

Astfel, s-a decis că fapta inculpatului de a fi pătruns într-un magazin și de a sustrage o sumă de bani profitând de faptul că în interior nu se afla nicio persoană, fiind surprins pe când încerca să părăsească locul faptei, constituie infracțiunea consumată de furt, iar nu o tentativă, deoarece, în momentul surprinderii sale cu bunurile sustrase, inculpatul intrase deja în stăpânirea lor.

Acțiunea de luare a bunului poate îmbrăca uneori forma activității continue – este cazul furtului de energie electrică sau termică – sau forma infracțiunii continuate, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen.

Sancțiuni. Pentru furtul simplu, în formă consumată, persoana fizică se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Potrivit art. 62 alin. (1), dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii.

În ultimul deceniu și jumătate fenomenul infracțional s-a amplificat ca urmare a creșterii considerabile a numărului infracțiunilor contra patrimoniului ori a celor susceptibile de a aduce beneficii patrimoniale infractorilor, iar în fața acestei realități, până acum, în planul politicii penale, s-a considerat ca fiind oportună și suficientă majorarea semnificativă a pedepsei închisorii pentru aceste infracțiuni, efectul nefiind nici pe departe cel scontat.

Reversul unei asemenea abordări a dus la apariția unor pedepse cu închisoarea disproporționate în raport cu importanța valorii sociale protejate de legea penală și locul acesteia în cadrul ierarhiei valorilor ocrotite penal, ajungându-se astfel la cazuri în care pedeapsa pentru anumite infracțiuni contra patrimoniului să fie egală cu cea prevăzută pentru unele infracțiuni contra vieții.

Pentru a asigura mijloacele juridice necesare și eficiente în prevenirea și sancționarea acestei categorii de infracțiuni prin care s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe fondul diminuării semnificative a duratei pedepsei cu închisoarea, s-a optat pentru soluția introducerii posibilității aplicării și a unei constrângeri de ordin patrimonial, atunci când instanța apreciază că o asemenea sancțiune este necesară și contribuie la o mai bună individualizare a pedepsei.

Astfel, în cazul în care pentru infracțiunea săvârșită, prin care s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, legea prevede numai pedeapsa cu închisoarea sau pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii, dar instanța optează pentru aplicarea pedepsei cu închisoarea, instanța va putea aplica pe lângă pedeapsa închisorii, atunci când va considera necesar, și pedeapsa amenzii, care va însoți astfel pedeapsa închisorii.

Durata pedepsei închisorii și cuantumul pedepsei amenzii vor fi stabilite pe baza criteriilor de individualizare a celor două pedepse între limitele speciale prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

1.5. Aspecte procesuale

În cazul infracțiunii de furt simplu, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Când fapta de furt s-a comis în împrejurările prevăzute de art. 231 C. pen. (furtul săvârșit între membrii de familie sau de către un minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta), acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În practica judiciară s-a decis că acțiunea penală se exercită din oficiu în cazul unui furt comis de mai multe persoane împreună, din care numai una locuiește împreună cu partea vătămată, în acest caz nefiind incidente dispozițiile art. 231 C. pen.. În acest caz însă, chiar dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare din oficiu, poate opera retragerea plângerii prealabile a persoanei vătămate ca o cauză care înlătură răspunderea penală în raport cu făptuitorul care îndeplinește condițiile prevăzute în art. 231 C. pen., dar numai dacă retragerea plângerii este însușită de procuror.

Au calitatea de membru de familie persoanele arătate în art. 177 C. pen. (ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude, aplicându-se și persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești; soțul; persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc).

A locui împreună înseamnă a folosi aceeași locuință, în întregime sau parțial, permanent sau o perioadă de timp limitată, dar având o durată care să-i imprime stabilitate. Se află în această situație cei care locuiesc în dormitoarele internatelor, unităților militare, căminelor sau dormitoarelor comune afectate unor lucrări sezoniere.

De asemenea, se află în această situație foștii soți care, după divorț, continuă să locuiască împreună.

Nu sunt incidente dispozițiile art. 231 în cazul în care părțile erau divorțate în momentul săvârșirii faptei, iar inculpata nu mai locuia în imobilul în cauză de mai mulți ani. De asemenea, nu se consideră că locuiesc împreună persoanele care ocupă temporar aceeași cameră la hotel, același dormitor la o cabană sau militarii cazați pentru scurt timp, ocazional, în aceeași încăpere la căminul de garnizoană.

A găzdui, în sensul art. 231 C. pen., înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate, într-un mod ce relevă încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi, chiar și pentru o durată mai scurtă de timp, locuința sa.

Într-o asemenea situație se află, de pildă, cel primit să doarmă în aceeași cameră de către persoanele cazate într-un dormitor comun. Noțiunea de „găzduire" exclude situațiile în care infractorul se găsește în mod întâmplător în locuința aceluia de la care a furat; în această situație se află cel invitat la o petrecere, cel care a condus-o acasă pe partea vătămată aflată într-o avansată stare de ebrietate, cel primit la cererea sa să doarmă o noapte în locuința unei persoane, cel care profită de faptul că este fiul unei persoane apropiate proprietarului pentru a pătrunde în apartament în lipsa acestuia în scopul sustragerii de bunuri.

Atunci când gazda comite furtul în dauna celui căruia i s-a acordat adăpost, găzduire, prevederile art. 231 C. pen. nu operează.

Potrivit art. 231, pentru fapta prevăzută în art. 228 C. pen., împăcarea înlătură răspunderea penală.

Capitolul 2

Furtul calificat

2.1. Conținutul legal

Furtul calificat este prevăzut în art. 229 C. pen. în trei variante de agravare, corespunzătoare celor trei alineate ale furtului calificat. În circumstanțele agravante, constituie furt calificat, potrivit alin. (1), furtul care a fost săvârșit în următoarele împrejurări:

a) într-un mijloc de transport în comun;

b) în timpul nopții;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase;

e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.

Se consideră furt calificat, dar se pedepsește mai grav furtul săvârșit în următoarele împrejurări:

a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;

b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;

c) de o persoană având asupra sa o armă.

De asemenea, potrivit art. 229 alin. (3) C. pen., furtul este calificat și se pedepsește mai aspru, când privește următoarele categorii de bunuri:

a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane cisternă;

b) componente ale sistemului de irigații;

c) componente ale rețelelor electrice;

d) un dispozitiv, ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;

e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;

f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;

g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;

h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații precum și componente de comunicații.

2.2. Analiza circumstanțelor

Prin prisma obiectului juridic generic și special, a subiecților, precum și a elementelor de bază ale conținutului constitutiv, furtul calificat este, în linii mari, identic cu furtul simplu, fapt ce determină analizarea numai a unor elemente suplimentare referitoare la împrejurările care fac ca furtul să devină calificat.

În acest sens, este de subliniat, în ceea ce privește obiectul material, că furtul se consideră calificat când se săvârșește asupra unor anumite bunuri, cum ar fi: produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite ori cisterne; bunuri care fac parte din patrimoniul cultural. De asemenea, furtul este calificat în anumite condiții de timp (de pildă, în timpul nopții) sau de loc (într-un mijloc de transport în comun) ori de unele mijloace și metode folosite (prin efracție, escaladare etc).

2.2.1. Elementele circumstanțiale prevăzute în alin. (1) art. 229 C. pen.

Printre altele, furtul este calificat când s-a comis în următoarele împrejurări:

a) Furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun

În legătură cu această agravantă, este de observat că, de regulă, majoritatea mijloacelor de transport în comun sunt aglomerate, ceea ce face ca aceste mijloace să constituie un loc propice, un teren favorabil pentru comiterea de furturi; pe de altă parte, de obicei, în aceste mijloace de transport călătorii (pasagerii) au asupra lor diferite bagaje, obiecte de îmbrăcăminte, pachete care, din cauza aglomerației, rămân în unele situații lipsite de pază și supraveghere, împrejurări de care beneficiază hoții.

Prin „mijloc de transport în comun" se înțelege atât mijlocul de transport care are anume această destinație, adică este destinat a transporta mai multe persoane împreună (trenuri, autobuze, tramvaie, avioane, vapoare, metroul, maxi-taxi etc), cât și acela care, tară a avea destinația mai sus arătată, este utilizat pentru a transporta mai multe persoane împreună (ca, de pildă, remorca unui tractor).

În practică, s-a decis că agravanta subzistă și în cazul în care făptuitorul sustrage un bun mobil aparținând unei persoane aflate într-un autobuz, chiar dacă de față nu era decât șoferul și persoana vătămată și indiferent dacă autobuzul era în mers sau staționa, deoarece textul incriminator nu cere nicio condiție referitoare la numărul persoanelor care se află în mijlocul de transport și nici cu privire la faptul dacă acesta este sau nu în curs de deplasare; după cum este indiferent și dacă făptuitorul este el însuși pasager sau face parte din personalul de deservire al mijlocului de transport în comun.

Pentru existența furtului calificat de care ne ocupăm, trebuie ca sustragerea să aibă ca obiect material bunuri mobile aflate asupra călătorilor sau în locurile afectate transportului în comun (pe bănci, în rețeaua pentru bagaje, pe culoar etc).

Nu sunt aplicabile prevederile art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen. în cazul în care sustragerea este comisă într-un mijloc de transport în comun care în timpul comiterii infracțiunii nu era utilizat în acest scop, aflându-se, de pildă, în garaj sau în regia de transporturi pentru reparații.

Cu privire la taxiuri, în literatura juridică și practica judiciară s-a considerat că acestea nu sunt mijloace de transport în comun, în sensul art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen., întrucât, pe de o parte, ele au o capacitate redusă de transportare, iar persoanele care călătoresc în acestea sunt, de regulă, în relații de încredere reciprocă și, pe de altă parte, există condiții sporite de asigurare a bunurilor mobile aflate asupra pasagerilor.

b) Furtul săvârșit în timpul nopții

Noaptea, oamenii sunt în genere mai puțin apărați, fiindcă tot ceea ce în timpul zilei constituie o stânjenire pentru făptuitorii de furturi dispare odată cu lăsarea întunericului, care îmbie la cele mai temerare acțiuni. E bine deci ca această încurajare să găsească o frână în sancțiunea mai grea pe care legea o prevede pentru furturile calificate.

Rațiunea acestei agravante constă deci în aceea că întunericul favorizează comiterea faptei, permițând în același timp dispariția neobservată a făptuitorului de la locul săvârșirii furtului, acesta fiind mai îndrăzneț, existând și pericolul ca el să recurgă și la folosirea unor mijloace violente, iar posibilitățile de supraveghere a bunurilor de către victime sunt mult diminuate. Cel ce înțelege să se folosească de întuneric, de timpul nopții pentru a comite furtul se dovedește mai periculos, ceea ce impune o mai mare severitate din partea legii penale.

Pentru termenul „în timpului nopții”, în sensul art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., nu trebuie avut în vedere în mod exclusiv criteriul astronomic (când apune sau răsare soarele), căci nici apusul, nici răsăritul soarelui nu transformă ziua în noapte și noaptea în zi, ci între apusul sau răsăritul soarelui și noaptea reală există o perioadă de tranziție în care cele două fenomene coexistă și se întrepătrund. Textul incriminator se referă la noaptea reală, respectiv intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii, până când lumina va lua locul întunericului. Așadar, este vorba de întuneric ca fenomen natural.

Instanțele de judecată trebuie să țină seama de situația concretă existentă în fiecare caz în parte, și anume de data calendaristică și ora la care a fost comisă infracțiunea, caracteristicile topografice unde a fost săvârșită fapta (munte, deal, câmpie), de condițiile atmosferice locale existente la acea dată etc.

De exemplu, un furt comis în luna decembrie la orele 19:00 este considerat calificat (săvârșit în timpul nopții), pe când furtul comis la aceeași oră în luna iulie este numai un furt simplu.

În ceea ce privește situațiile intermediare, amurgul și zorile, în literatura juridică și practica judiciară s-a susținut, în ceea ce privește prima dintre aceste situații, că nu este vorba de noapte, întrucât întunericul nu s-a instalat, dar în cazul zorilor, acestea pot fi incluse în noapte, deoarece întunericul mai persistă și mai ales trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană influențează capacitatea de atenție a oamenilor.

Agravanta prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. operează în mod obiectiv, fiind indiferentă împrejurarea că făptuitorul a profitat sau nu de „timpul nopții”. De exemplu, este indiferent faptul că locul de unde s-a furat era luminat, la fel și căile de acces. De aceea, ni se par discutabile soluțiile prin care s-a statuat că nu poate fi reținută agravanta în cazul în care făptuitorul a săvârșit sustragerea în incinta unui supermarket, care în acel moment era iluminat, fără a fi profitat de întunericul nopții, sau în cazul în care inculpatul a comis fapta pe când lucra în tura de noapte.

Într-o speță mai recentă, inculpatul a fost condamnat pentru furt calificat săvârșit în timpul nopții, reținându-se că a sustras de la victimă o sumă de bani la orele 13:00, în timp ce trenul cu care călătorea trecea printr-un tunel și era întuneric. Soluția este greșită, deoarece legiuitorul consideră calificat furtul comis „în timpul nopții", și nu când făptuitorul a „profitat de întuneric".

Agravanta prevăzută în art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. nu poate fi reținută decât în cazul furtului săvârșit efectiv „în timpul nopții", nu și în alte situații în care s-a profitat de întuneric, cum ar fi, de exemplu, cazul în care furtul s-a comis ziua într-o cameră întunecată situată la subsolul clădirii, în caz de eclipsă totală de soare, cu ocazia trecerii trenului printr-un tunel în timpul zilei.

Deoarece caracterul agravant al infracțiunii de furt reglementat de art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. derivă prin voința legii exclusiv din împrejurarea de fapt că făptuitorul a comis fapta în timpul nopții, instanța de judecată nu poate condiționa reținerea variantei calificate de dovedirea altor împrejurări.

Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere și alte împrejurări, le-ar fi prevăzut în mod expres; dar, neprevăzând decât situația comiterii furtului în timpul nopții, pentru existența agravantei este suficient să se stabilească numai această împrejurare.

Împrejurarea calificată pe care o analizăm operează și atunci când numai o parte din actele de executare a furtului au fost săvârșite în timpul nopții.

c) Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită

În cazul acestei agravante, pe de o parte, subiectul activ utilizează diverse procedee pentru a nu fi recunoscut și identificat, iar, pe de altă parte, prin folosirea acestor mijloace se contribuie la intimidarea și înfricoșarea persoanelor vătămate.

O persoană mascată este o persoană care poartă, total sau parțial, o mască, adică făptuitorul își acoperă fața cu o mască reală, cu o bucată de stofă, pânză, mătase, își pune peste față un ciorap etc. Folosind acest procedeu, făptuitorul caută să se ascundă privirilor victimelor sau ale altor persoane și, în același timp, așa cum s-a precizat anterior, să nu fie recunoscut sau identificat.

Deghizarea constă în aceea că făptuitorul se îmbracă sau își aranjează înfățișarea de așa manieră încât să nu fie recunoscut. De exemplu, își pune barbă falsă, ochelari, mustață, perucă sau se îmbracă de așa natură încât să-și ascundă identitatea.

În cazul travestirii, persoana își aranjează vestimentația, înfățișarea sau se îmbracă cu o îmbrăcăminte a sexului opus pentru a crea impresia că este de alt sex decât în realitate (de pildă, un bărbat se îmbracă cu o rochie sau alte articole de îmbrăcăminte ale unei femei, creând în acest fel impresia falsă că, într-adevăr, este de sex feminin).

Recurgând la mascare, deghizare sau travestire, făptuitorul se dovedește a fi mai periculos; el chibzuiește mai mult asupra modului în care va realiza hotărârea sa infracțională și își ia măsuri pentru a nu putea fi identificat.

d) Furtul săvârșit prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase

Efracția presupune înlăturarea prin violență a oricărui obiect sau dispozitiv ce se interpune între făptuitor și bunul ce se urmărește a fi sustras (de pildă, ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere care sunt destinate să asigure securitatea obiectelor vizate de făptuitor). Cu alte cuvinte, efracția presupune neapărat o acțiune violentă prin care se înlătură dispozitivul de închidere sau un alt obiect care obstaculează făptuitorului ajungerea la bunul a cărui însușire se urmărește ori la locul în care se găsește acesta.

În practica judiciară, s-a reținut această agravantă atunci când furtul a fost comis prin spargerea geamului, stricarea încuietorii etc.; prin spargerea ori distrugerea lacătelor, broaștelor ori a altor sisteme de închidere-încuiere a ușilor, porților, casetelor, caselor de bani etc; prin înlăturarea plasei care acoperă fereastra etc..

Împrejurarea agravantă nu a fost, pe drept cuvânt, reținută când făptuitorul și-a însușit un casetofon dintr-un autoturism descuiat, prin desfacerea firelor de contact, ori a sustras un obiect dintr-un autovehicul, introducând mâna prin geamul deschis și deschizând astfel portiera, ori a furat geamurile oglinzilor retrovizoare ale unui autoturism sau a pătruns în grajd, de unde și-a însușit bunul, prin înlăturarea parului care sprijinea ușa, deoarece nu a rupt sau degradat vreun dispozitiv de închidere a ușii și nici nu a făcut alte acte de violență pentru a putea pătrunde în grajd.

Nu constituie efracție ruperea unui sigiliu pentru ca făptuitorul să ajungă la bunul vizat, deoarece sigiliul are numai menirea de a servi ca dovadă că nicio persoană nu a pătruns în acel loc. În același timp, sigiliul nu reprezintă o piedică a cărei înlăturare necesită din partea făptuitorului un efort suplimentar. Fapta va putea constitui însă infracțiunea de rupere de sigilii (art. 260 C. pen.), cu care furtul va intra în concurs real.

Astfel, în practica judiciară s-a statuat că fapta inculpatului de a sustrage mărfuri dintr-un vagon, după distrugerea în prealabil a sigiliului, constituie infracțiunile prevăzute de art. 228 raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. (în timpul nopții) în concurs cu infracțiunea prevăzută de art. 260 C. pen. (ruperea de sigilii), neexistând temei pentru aplicarea și a art. 229 alin. (1) lit. d) (prin efracție, escaladare etc).

Fapta de distrugere a sigiliului legal aplicat constituie o infracțiune de sine stătătoare, și anume aceea prevăzută în art. 260 C. pen.; întrucât sigiliul legal aplicat pe vagon nu are caracterul unei încuietori, este greșită reținerea, în legătură cu aceeași faptă, și a agravantei prevăzute în art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen. (efracție, escaladare etc). De asemenea, simpla demontare a buteliei de la conducta de gaz nu constituie efracție.

Efracția poate consta în folosirea actelor de violență pentru înlăturarea dispozitivelor de închidere exterioare (uși, ferestre etc), dar și a unor dispozitive de închidere interioare (de la geamantane, valize, dulapuri etc). Ca atare, agravanta operează, de pildă, în cazul în care inculpatul, deși a pătruns în încăpere fără a înlătura vreun obstacol, a forțat încuietorile de la un geamantan aflat în acea încăpere, de unde a furat mai multe bunuri.

De regulă, efracția are drept consecință distrugerea sau degradarea obiectului sau dispozitivului asupra căruia acționează autorul (distrugerea ușii, spargerea vitrinei, degradarea sau distrugerea încuietorii etc).

În alte situații însă, nu se comit asemenea acte păgubitoare (distrugeri, degradări etc), cum ar fi, de exemplu, atunci când se demontează o fereastră pentru a intra în locuință sau portiera de la autoturism pentru a sustrage unele bunuri.

Atunci când se produc pagube materiale persoanei vătămate prin acțiunea de efracție, nu există și o infracțiune distinctă de distrugere, ci distrugerea este absorbită în fapta complexă, de furt calificat.

Prin escaladare înțelegem trecerea peste un obstacol care îl separă pe autor de bunul mobil vizat. Deci escaladarea – ca mijloc de depășire a obstacolului – presupune urcarea și trecerea pe deasupra îngrădirii (zid, gard, grilaj, fereastră, balcon etc), pentru a se ajunge la locul în care se găsește obiectul material, folosindu-se, de regulă, de scări, funii, prăjini, stive de lemne etc.

După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala escaladare sau efracție ulterioară folosită de infractor pentru a-și asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanță pentru calificarea furtului, ci, eventual, doar pentru reținerea altor infracțiuni.

Folosirea fără drept a unei chei adevărate presupune întrebuințarea în mod fraudulos de către făptuitor a cheii pe care o utiliza în mod obișnuit la deschidere cel îndreptățit s-o folosească. Făptuitorul poate ajunge în posesia cheii adevărate fie prin sustragere, fie că o găsește ori îi este încredințată pentru a efectua o dublură sau pur și simplu pentru a o păstra o perioadă de timp. Ca atare, nu interesează, pentru reținerea acestei agravante, modalitatea în care cheia adevărată a ajuns în mâinile făptuitorului: legitimă sau ilegală.

De folosirea fără drept a unei chei adevărate se poate vorbi ori de câte ori autorul nu a fost autorizat s-o folosească.

De pildă, o cheie lăsată de proprietar în ușa încuiată, din cauza uzanței sau neglijenței, nu înseamnă o autorizare dată făptuitorului de a o folosi; de aceea, săvârșește un furt calificat acela care, pentru a lua un bun din posesia altuia, în scopul însușirii pe nedrept, se folosește de o cheie adevărată lăsată în ușă.

S-a reținut această agravantă și în cazul proprietarului care folosește o cheie adevărată pentru a lua din locuința închiriată un telefon și un fax aparținând chiriașului.

Cheia mincinoasă este o cheie falsă, contrafăcută sau orice sistem de deschidere a sistemelor de închidere (încuiere), indiferent dacă este vorba de uși, portiere de la autovehicule, mecanisme cu care sunt dotate casele de bani sau gentile diplomat, dulapurile de orice fel, casetele.

Nu se poate reține această agravantă în cazul în care inculpatul pătrunde în curte pe ușa deschisă, dar folosește o „cheie" pentru a desprinde butelia de furtunul de alimentare. În acest caz, furtunul de alimentare cu gaz nu constituia un dispozitiv de asigurare împotriva sustragerii, deci cheia folosită pentru desfacerea acestuia nu constituie o cheie adevărată sau o cheie mincinoasă în sensul alin. (1) lit. d) al art. 229 C. pen. De asemenea, nu constituie cheie potrivită cheia fixă folosită pentru a demonta roțile de la un utilaj de cosit.

Spre deosebire de efracție, când, de regulă, prin folosirea violenței asupra dispozitivului de închidere se produc unele distrugeri sau degradări, în cazul folosirii unei chei mincinoase, dispozitivul sus-arătat nu este, în principiu, distrus sau degradat.

Agravanta operează numai dacă făptuitorul a folosit în mod efectiv unul dintre mijloacele sau procedeele enumerate de legiuitor.

În caz de tentativă, nu este suficient să se constate că făptuitorul avea asupra sa instrumentele de efracție, mijloace de escaladare sau chei adevărate sau false, ci va trebui să se facă dovada că, în încercarea sa de a săvârși furtul, el s-a folosit de aceste mijloace. Fapta de furt comisă prin efracție include în conținutul său, în mod natural, necesar, inevitabil, infracțiunea de distrugere.

e) Furtul săvârșit prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere

Împrejurarea care conferă, în această situație, furtului un caracter mai grav își găsește justificarea în realitatea socială actuală, când tot mai multe proprietăți sunt dotate cu sisteme de alarmă sau supraveghere și nu de puține ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracțiunii.

Instalarea unui sistem de alarmă este o bună decizie pentru protejarea patrimoniului unei persoane. Cei mai mulți proprietari de locuințe se gândesc să-și achiziționeze un sistem de alarmă ori de supraveghere doar după ce ei înșiși sau vecinii lor au fost victimele unui furt.

Un sistem de alarmă adaugă un plus semnificativ de liniște și are un puternic efect de descurajare asupra infractorilor.

Există soluții tehnice destinate atât spațiilor comerciale mari, depozitelor, halelor de producție, instituțiilor financiar-bancare, spațiilor de birouri, hotelurilor, instituțiilor de interes public, cât și a spațiilor rezidențiale (apartamente, vile, cabane, case de vacanță etc). După cum sugerează și denumirea, sistemele de alarmă ori de supraveghere sunt destinate să detecteze și să semnalizeze încercarea de efracție (intruziune) în spațiul protejat.

Componentele unui sistem de alarmă, din punct de vedere funcțional, se clasifică în dispozitive de detecție (detecție magnetică, detecție în infraroșu, detecție cu microunde, detecție de vibrații, detecție cu ultrasunete, detecție de spectru acustic, detecție de presiune etc), dispozitive de semnalizare (butoane și pedale de panică), centrală de alarmă – centrul de decizie și prelucrare a informațiilor provenite de la detectoare, dispozitive de semnalizare și alte componente ale sistemului, dispozitive de control al sistemului (tastaturi, telecomenzi, dispozitive de tip keyswitch), dispozitive de avertizare optice și acustice (sirene, flash-uri), dispozitive de transmitere la distanță a informațiilor (comunicatoare telefonice digitale, vocale, GSM, GPRS, interfețe de tip serial, TCP/IP) – aceste dispozitive au ca scop transmiterea evenimentelor către un dispecerat de monitorizare în scopul solicitării echipei de intervenție și/sau către telefoanele mobile, dispozitive de alimentare și backup – sursa de alimentare, acumulatorii.

Sistemele de supraveghere video servesc la urmărirea și înregistrarea imaginilor dintr-un spațiu care trebuie supravegheat. Sistemul de supraveghere video poate fi interconectat cu un sistem de avertizare la efracție sau cu echipamente de control acces pentru un spor de eficiență. Un astfel de sistem se compune dintr-o serie de echipamente precum: camerele video, unul sau mai multe monitoare ce permit vizualizarea imaginilor, un videorecorder pentru înregistrarea imaginilor preluate de camere, un dispozitiv de prelucrare a imaginii, surse de alimentare pentru camere.

Scoaterea din funcțiune a unui astfel de sistem necesită o anumită specializare a infractorului, denotând un pericol social sporit, generat și de relativa siguranță a proprietarului sau posesorului bunului care se simte mai în siguranță la adăpostul unui asemenea sistem.

2.2.2. Elementele circumstanțiale prevăzute în alin. (2) art. 229 C. pen.

Potrivit art. 229 alin. (2) C. pen., constituie, de asemenea, infracțiunea de furt calificat:

a) Furtul săvârșit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural

În cazul acestei fapte, obiectul material îl constituie nu orice bun mobil, ci numai un bun care face parte din patrimoniul cultural (tablouri, sculpturi, stampe, cărți literare în ediții rare, instrumente muzicale, documente, hărți vechi, monede sau fragmente din obiecte purtătoare de inscripții, piese arheologice etc). Agravanta are în vedere protejarea cât mai eficientă a unor asemenea bunuri.

b) Furtul săvârșit prin violare de domiciliu sau sediu profesional

Introducerea acestei agravante s-a impus pentru a rezolva legal situația în care furtul este săvârșit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional, situație în care continuau să se exprime opinii contradictorii în literatura de specialitate și să se dea soluții neunitare în practica judiciară.

Astfel, în legislația anterioară, opinia majoritară în doctrină și practica judiciară considera că furtul simplu, precum și cel calificat, altul decât furtul săvârșit prin efracție, putea intra în concurs cu infracțiunea de violare de domiciliu; furtul calificat săvârșit prin efracție excludea, în principiu, posibilitatea unui asemenea concurs, în acest caz infracțiunea de violare de domiciliu fiind absorbită de infracțiunea de furt calificat.

În același timp, o situație de fapt identică, aceea a tâlhăriei săvârșite într-o locuință, primea în practica judiciară o reglementare diferită printr-un recurs în interesul legii.

Astfel, instanța a decis că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuință sau dependințe ale acesteia, urmată de săvârșirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracțiunea de violare de domiciliu și infracțiunea de tâlhărie în varianta agravată.

De asemenea, fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ține de domiciliul persoanei, urmată de săvârșirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracțiunea de violare de domiciliu și infracțiunea de tâlhărie în varianta tip.

Decizia instanței era criticabilă, atâta timp cât practica judiciară era constantă în ceea ce privește absorbirea violării de domiciliu în furtul săvârșit prin efracție. Pentru identitate de rațiune, ar fi trebuit ca aceeași soluție să se impună în privința furtului săvârșit prin efracție ca și în cazul tâlhăriei.

De asemenea, diferențierea făcută între locuință, dependințe și locul împrejmuit ținând de acestea în ceea ce privește pericolul social al faptei nu se justifica în reținerea agravantei la tâlhărie și trebuia înlăturată.

Legiuitorul a înțeles să uniformizeze aplicarea prevederilor referitoare la raportul dintre furt, tâlhărie și violare de domiciliu, dar nu în sensul recursului în interesul legii adoptat pe baza legislației anterioare, ci prin absorbirea violării de domiciliu în varianta agravată a furtului sau tâlhăriei.

De asemenea, având în vedere că astfel de infracțiuni se pot săvârși și în sediul unei persoane juridice și prin incriminarea ca infracțiune distinctă a violării sediului profesional, s-a inclus și această infracțiune în elementul circumstanțial agravant al furtului și tâlhăriei calificate, acestea devenind infracțiuni complexe.

c) Furtul săvârșit de către o persoană având asupra sa o armă

Instituirea acestei circumstanțe agravante se explică prin aceea că, pe de o parte, autorul sau ceilalți participanți care au asupra lor o armă comit infracțiunea cu mai mult curaj, mai multă încredere, cu mai multă îndrăzneală, iar, pe de altă parte, deținerea armei implică pericolul utilizării acestora, la nevoie, asupra victimei furtului sau asupra altor persoane.

Această agravantă se reține, bineînțeles, atunci când nu s-a folosit arma, în caz contrar, subzistând infracțiunea de tâlhărie, și nu cea de furt calificat.

Potrivit art. 179 alin. (1) C. pen., arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispozițiile legale. în sfera noțiunii de „armă" folosită în textul art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen. nu intră și obiectele pe care dispozițiile art. 179 alin. (2) C. pen. le asimilează cu armele, deoarece acestea devin arme numai dacă au fost întrebuințate ca arme în atac; or, dacă instrumentul a fost folosit pentru a sustrage un bun, fapta nu constituie furt, ci devine infracțiune de tâlhărie. Dacă deținerea armei a fost fără drept, furtul calificat va intra în concurs cu infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor prevăzută de art. 342 C. pen.

Textul incriminator cere ca făptuitorul să aibă asupra sa o armă în momentul sustragerii, neavând relevanță scopul în care el a deținut-o.

De asemenea nu este necesar să se stabilească dacă în cazul concret purtarea armei a avut influența asupra victimei sau dacă a sporit îndrăzneală făptuitorului.

Agravanta există chiar dacă arma nu a fost vizibilă ori dacă victima nu a știut că făptuitorul are asupra sa un asemenea mijloc și, în consecință, nu s-a simțit intimidată în niciun fel. De asemenea, nu este necesar ca arma să fi fost deținută de făptuitor în scopul de a-i ușura în vreun fel comiterea infracțiunii; chiar dacă arma s-a aflat asupra făptuitorului cu totul întâmplător, această împrejurare a putut spori încrederea în reușita acțiunii sale, implicând, totodată, pericolul de a recurge la folosirea lor.

Agravanta subzistă numai atunci când făptuitorul a știut că are asupra sa o armă, având astfel posibilitatea de a o folosit la nevoie.

2.2.3. Elementele circumstanțiale prevăzute în alin. (3) art. 229 C. pen.

Legiferarea relativ recentă a acestor agravante a fost impusă printre altele de faptul că, de regulă, conductele, componentele sistemului de irigații ale rețelelor de instalații electrice etc. se întind pe zeci sau chiar sute de kilometri, ceea ce face foarte anevoioasă supravegherea lor și ușurează sustragerea unor asemenea bunuri.

Pe de altă parte, calificarea faptei și aplicarea unui tratament penal mai sever se justifică prin aceea că sustragerea de asemenea bunuri este susceptibilă să producă și alte consecințe păgubitoare, de multe ori deosebit de grave, prin declanșarea de incendii, poluarea mediului, explozii etc.

a) Furtul privind țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane cisternă

Furtul de combustibil petrolier a devenit o afacere profitabilă în ultimii ani, întâlnindu-se tot mai des situația distrugerii conductelor și poluarea mediului înconjurător pentru obținerea acestui produs. Creșterea prețului petrolului la scară mondială și dificultatea supravegherii conductelor, depozitelor ori vagoanelor a determinat introducerea acestei agravante, în speranța limitării efectelor produse prin astfel de furturi.

b) Furtul privind componente ale sistemului de irigații

Această agravantă a fost introdusă datorită efectelor nocive ale acestor furturi asupra agriculturii, în special în contextul schimbărilor climatice și încălzirii globale fiind nevoie de existența unor sisteme de irigații funcționale.

În practica judiciară s-a decis că electromotorul montat la o stație de pompare pentru colectarea apei din canalul de desecare a terenului constituie o componentă a sistemului de irigații, sustragerea acestuia încadrându-se în prevederile art. 229 alin. (3) lit. b) C. pen. Constituie această agravantă și sustragerea unor vane și hidranți dintr-o coloană de irigații, chiar dacă sistemul de irigații nu era în stare de funcționare datorită sustragerii și degradării altor componente.

c) Furtul privind componente ale rețelelor electrice

Componente esențiale ale sistemului energetic național, rețelele electrice au nevoie la rândul lor de o protecție specială din partea legiuitorului, furtul de componente din asemenea rețele pedepsindu-se mai grav.

În practica judiciară s-a reținut această agravantă în cazul sustragerii unei cantități de aluminiu (cabluri electrice), montată pe stâlpii de susținere, întrucât, în concret, cablurile electrice reprezintă componente ale rețelei electrice.

d) Furtul privind un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică

Aceste dispozitive sau sisteme sunt esențiale intervenției serviciilor specializate în stingerea incendiilor, servind la alertarea acestora, furtul acestora prezentând un grad mai ridicat de pericol social.

e) Furtul privind un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru

Astfel de furturi împiedică intervenția serviciilor specializate în stingerea incendiilor, descarcerarea sau salvarea vieților persoanelor implicate în astfel de accidente, fiind esențială intervenția cât mai rapidă în cazul survenirii unor astfel de evenimente.

f) Furtul privind instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente

Posibilitatea anulării eficienței mijloacelor de transport și primejduirea siguranței transporturilor feroviare, rutiere, navale sau aeriene prin furtul instalațiilor de siguranță și dirijare a traficului constituie motivul instituirii acestei agravante.

În practica judiciară s-a reținut această infracțiune în cazul sustragerii bobinelor care controlează electric prezența unui tren pe calea ferată, întrucât acestea constituie instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar.

Nu s-a reținut în schimb această agravantă în cazul în care inculpatul a sustras de pe câmp, la marginea triajului CFR, piese metalice disparate, fără să realizeze că acestea constituie piese ale unor vagoane care au fost demontate.

g) Furtul privind bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice

Posibilitatea producerii unor accidente pentru autovehicule și pentru pietoni a determinat introducerea acestei agravante, pentru a se împiedica periclitarea siguranței traficului și a persoanelor pe drumurile publice.

h) Furtul privind cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații

Agravanta se justifică prin greutatea supravegherii unor astfel de bunuri și prin importanța lor pentru economia națională.

Echipamentul constituie totalitatea dispozitivelor și mecanismelor care asigură funcționarea unei mașini sau instalații. Instalațiile sunt un ansamblu de obiecte (mașini, aparate, construcții) instalate în vederea unui scop determinat.

Pentru ca această agravantă să opereze, acestea trebuie să fie bunuri de interes general, lipsa acestora sau aducerea lor în stare de nefuncționare prin descompletare (atunci când furtul poartă asupra unor componente ale acestora) trebuind să aducă atingere interesului unui număr mare de persoane, private astfel de un serviciu de interes public.

În practica instanțelor judecătorești s-a ivit diversitate de opinii cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de însușire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și de componente de comunicații, în cazul în care acestea nu sunt efectiv integrate într-o rețea sau într-un sistem de comunicații.

Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul că o atare faptă constituie infracțiunea de furt calificat chiar și în cazul în care cablurile, liniile, echipamentele și instalațiile de telecomunicații sau de radiocomunicații și componentele acestora nu sunt efectiv integrate într-o rețea sau într-un sistem de comunicații.

S-a motivat că, în raport cu structura de redactare a acestei agravante, se impune să se considere că legiuitorul a urmărit să încadreze în infracțiunea de furt calificat prevăzută de acest text de lege însușirea pe nedrept a oricăruia dintre elementele ce intră în compunerea unei rețele sau a unui sistem de telecomunicații ori radiocomunicații, independent dacă ele sunt sau nu integrate într-o astfel de rețea sau în sistem.

Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că fapta de însușire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații constituie varianta agravată a infracțiunii de furt calificat numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o rețea sau într-un sistem de comunicații aflat sau nu în funcțiune. Instanța supremă s-a pronunțat în acest caz, stabilind că cea de-a doua soluție este cea corectă.

2.3. Forme. Sancțiuni

Forme. La infracțiunea de furt calificat sunt posibile toate formele imperfecte ale infracțiunii.

Sancțiuni. În cazul furtului calificat prevăzut de art. 229 alin. (1), pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Potrivit alin. (2), furtul se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar în cazul alin. (3), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani1.

Dispozițiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii).

Potrivit dispozițiilor art. 112 C. pen., instanța va putea dispune măsura de siguranță a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condițiilor legale.

2.4. Aspecte procesuale

În cazul variantelor calificate ale furtului, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Potrivit art. 231 C. pen., furtul calificat săvârșit între membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta se pedepsește numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Potrivit art. 231 alin. (2) C. pen., pentru fapta prevăzută în art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) C. pen., împăcarea înlătură răspunderea penală.

Capitolul 3

Furtul în scop de folosință

3.1. Conținutul legal

Aceasta constituie o variantă atenuată a furtului (atât cel simplu, cât și furtul calificat), prevăzută, prin voința legiuitorului, într-un text distinct.

Furtul de folosință este prevăzut în art. 230 C. pen. într-o variantă tip și o variantă asimilată. Constituie varianta tip, potrivit alin. (1), furtul care are ca obiect un vehicul săvârșit în scopul de a-l folosi pe nedrept.

Potrivit alin. (2), constituie o variantă asimilată a acestei infracțiuni folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs o pagubă.

3.2. Analiza infracțiunii

Prin prisma obiectului juridic generic și special, a subiecților, precum și a elementelor de bază ale conținutului constitutiv, furtul în scop de folosință este, în linii mari, identic cu furtul simplu, fapt ce determină analizarea numai unele elemente suplimentare referitoare la împrejurările care particularizează această infracțiune.

În acest sens, este de subliniat, în ceea ce privește obiectul material, că îl poate constitui și un vehicul. Într-o asemenea ipostază, fapta poate fi comisă fie în scopul însușirii pe nedrept, fie în scopul folosirii temporare pe nedrept.

Furtul săvârșit în scopul folosirii pe nedrept nu poate avea ca obiect material decât un vehicul susceptibil de folosire; vehiculul lipsit de această aptitudine nu poate fi luat decât în scopul însușirii pe nedrept.

În cazul furtului săvârșit asupra unui vehicul, în scopul folosirii pe nedrept, fapta se realizează tot printr-o acțiune de luare, numai că, săvârșind această acțiune, din punct de vedere subiectiv, autorul nu urmărește însușirea vehiculului (autoturism, motocicletă, căruță etc.) ca entitate materială, ci numai însușirea folosinței lui.

Acest furt se caracterizează prin aceea că are caracter temporar, deoarece, după folosire, vehiculul este abandonat ori redat posesorului.

Dacă cel care a furat vehiculul în scopul folosirii pe nedrept își însușește în momentul abandonării acestuia unele piese componente, există două infracțiuni de furt, săvârșite în momente diferite – una prevăzută de art. 230 alin. (1) C. pen. și cealaltă, în art. 228 alin. (1) C. pen., aceste furturi alcătuind un concurs real de infracțiuni.

Potrivit unei opinii, acela care, după luarea de către autor a unui vehicul în scopul de a-1 folosi pe nedrept, călătorește și el cu acel vehicul, știind că este furat, devine tăinuitor, în sensul art. 270 C. pen..

Atâta timp cât acesta nu primește, dobândește, transformă ori înlesnește valorificarea bunului, fapta nu întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Furtul în scop de folosință beneficiază de o reglementare distinctă, care include și o ipoteză nouă, potrivit căreia se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru furt „folosirea tară drept a unui terminal de comunicații electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la rețea”.

Această ipoteză asimilată furtului de folosință vine să tranșeze în mod definitiv situațiile controversate încă în practica judiciară și doctrină referitoare la încadrarea juridică a faptei de racordare ilegală la o rețea de telefonie sau la o altă rețea de comunicații.

În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului penal faptele de folosire fără drept a unui terminal de telecomunicații al altuia, fapte considerate periculoase și al căror număr a crescut în prezent (spre exemplu, fapta unei persoane care pătrunde în locuința alteia și efectuează convorbiri telefonice la numere cu suprataxă, cauzând astfel uneori prejudicii importante).

În practica judiciară se hotărâse că nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt fapta de instalare a unui post telefonic la cablul de alimentare al altui abonat, pe seama căruia se înregistrează și sunt plătite convorbirile efectuate, opinie contrazisă de noua orientare a practicii. în legătură cu aspectul semnalat, tot în practica judiciară s-a decis că inculpatul, lăcătuș la o societate comercială, care a pătruns prin efracție în timpul nopții în mod repetat în biroul conducerii societății, de unde a efectuat mai multe convorbiri telefonice pe linii speciale, a săvârșit infracțiunea de furt în scop de folosință.

Față de prevederile legale anterioare noului Cod penal, conturate luând în considerare mediul analogic în care aveau loc comunicațiile de voce sau date, dezvoltarea tehnologică și migrarea comunicațiilor pe platforme integral digitale face absolut necesară o nouă abordare legislativă, inclusiv de natură penală, a relațiilor sociale care au loc în legătură cu utilizarea acestor noi mijloace electronice de interacțiune umană.

Comunicațiile de azi nu mai înseamnă doar telefon, fax sau stație de radiofrecvență, ci reprezintă un concept complex și integrat, în care se regăsesc laolaltă aparatură de telefonie mobilă digitală (în standard GSM sau prin satelit), dispozitive tip PDA, sisteme informatice, elemente active sau pasive de interconectare a rețelelor de calculatoare, unde semnalul este eșantionat și transmis sub forma pachetelor de date, prin cabluri sau unde radio, folosindu-se din ce în ce mai mult protocoale de transmisie specifice Internetului (de exemplu, TCP/IP) etc.

Nu în ultimul rând, noua tehnologie permite azi efectuarea de comunicații de voce, date sau video, de înaltă fidelitate, prin utilizarea unor aplicații dedicate, grație facilităților oferite de protocolul de comunicație „Voce peste Protocolul Internet" – VoIP, ceea ce conduce automat inclusiv la reconsiderarea unor noțiuni precum „terminal de comunicații" sau „rețea de comunicații”.

Un terminal de comunicații poate fi privit ca un produs sau dispozitiv electronic ce permite comunicarea sau o componentă relevantă a unui produs, destinat să fie conectat direct sau indirect, printr-un mijloc oarecare, la interfețele rețelelor publice de comunicații electronice sau rețelelor de comunicații electronice destinate publicului. Definiția este perfect valabilă nu numai pentru aparatura clasică de comunicații cunoscută publicului larg (telefon mobil sau fix, fax, stație radio, teleimprimator etc), ci și pentru telefoanele inteligente ori sistemele informatice moderne care sunt astfel proiectate încât să ofere o mai mare mobilitate utilizatorilor în condițiile unui număr tot mai mare de aplicații și tehnologii de comunicare.

În acest sens, se consideră că se va afla în condițiile art. 230 alin. (2) făptuitorul care, folosind fără acceptul sau încuviințarea proprietarului sau deținătorului de drept al unui sistem informatic, se conectează la internet cu scopul de a transmite un mesaj e-mail (chiar dacă utilizează propriul cont de poștă electronică), de a face conversație online cu alte persoane (folosind o aplicație dedicată de chat prin intermediul protocolului iRC, cum ar fi Yahoo Messenger sau altele) sau de a lansa un apel audio-video (folosind o cameră video Web – webcam, un microfon și o pereche de boxe ca dispozitive fizice și o aplicație de tip VoIP, cum ar fi Skype, Yahoo Messenger sau Google Talk), dacă prin accesul la internet a produs o pagubă proprietarului.

Nu se va reține însă furtul în scop de folosință prevăzut de art. 230 alin. (2) în cazul persoanei care folosește pe nedrept un sistem informatic în scopul căutării de informații pe internet sau vizualizării de pagini web, în acest caz nefiind vorba despre folosirea unui terminal de telecomunicații, ci mai degrabă despre un acces ilegal la un sistem informatic (art. 360 C. pen.).

O altă prevedere lăudabilă a legiuitorului român este aceea a incriminării folosirii unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea.

Conectarea frauduloasă la o rețea publică de comunicații sau la o rețea de comunicații electronice destinată publicului este similară cu branșarea ilegală la echipamentele de televiziune prin cablu ori la rețeaua de distribuție a energiei electrice, putând fi lesne confundată cu furtul unei energii care are valoare economică. De altfel, întrucât reglementarea anterioară, atât din Codul penal, cât și din legile speciale, nu conținea referiri la posibilitatea de conectare a unui terminal de comunicații la o rețea, practicienii nu aveau decât opțiunea, oarecum forțată, de a reține fapta de furt.

Noua prevedere vine să completeze de o manieră fericită cadrul legal în materie și o considerăm oportună în special în raport cu expansiunea rețelelor de comunicații și orientarea utilizatorilor către conectivitatea „fără fir" (wireless).

Va exista astfel o infracțiune de furt în scop de folosință, prevăzută de art. 230 alin. (2) teza a doua, dacă făptuitorul, folosind propriul telefon performant ori PC echipate pentru conectivitate radio în standard WiFi, se conectează la un dispozitiv care oferă semnal internet prin unde radio -denumit Router Wireless, Punct de Acces (Access Point) sau Hotspot WiFi, și beneficiază astfel de posibilitatea de a transmite/primi mesaje e-mail, de a comunica prin intermediul aplicațiilor iRC (de exemplu, Yahoo Messenger) ori chiar de a efectua apeluri voce-video de tip VoIP.

Cu privire la elementul subiectiv, remarcăm că nu există intenția de însușire specifică furtului, ci scopul de a folosi bunul pe nedrept.

De regulă, dovada că s-a urmărit acest scop (al folosirii, și nu al însușirii) rezultă foarte frecvent din abandonarea vehiculului de către autor, de bunăvoie, după folosirea lui. Astfel, în practică s-a reținut infracțiunea de furt prevăzută în art. 230 C. pen., în situația unui inculpat care, aflându-se la un bar, a observat sub o masă un set de chei de la un autovehicul, cu ajutorul cărora a descuiat portiera unui autoturism D., care se afla parcat în apropiere, pe care 1-a condus pe o distanță de 18 km, până aproape de domiciliul său, după care 1-a abandonat.

3.3. Forme. Sancțiuni

Forme. La infracțiunea de furt în scop de folosință sunt posibile toate formele imperfecte ale infracțiunii.

Sancțiuni. Furtul în scop de folosință se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.

Dispozițiile art. 62 alin. (1) se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii).

În cazul sancționării cu pedeapsa prevăzută în art. 229, potrivit dispozițiilor art. 1121 C. pen., instanța va putea dispune măsura de siguranță a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condițiilor legale.

3.4. Aspecte procesuale

În cazul furtului în scop de folosință, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Potrivit art. 231 C. pen., furtul în scop de folosință săvârșit între membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta se pedepsește numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Potrivit art. 231 alin. (2), pentru fapta prevăzută în art. 230 C. pen. împăcarea înlătură răspunderea penală.

Concluzii

În consecință, furtul simplu are, în principal, același continut ca în Codul penal vechi. Furtul reprezintă luarea unui bun mobil din posesia ori detenția unei alte persoane, fără consimțământul acesteia, în scopul însușirii pe nedrept. În cazul vehiculelor, tot furt era și luarea acestuia în scopul de a-l folosi, nu de a și-l însuși (furt de folosință).

Furtul de folosință beneficiază de o reglementare distinctă, care include și o ipoteză nouă, potrivit căreia se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru furt “folosirea fără drept a unui terminal de comunicații electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la rețea”.

Aceasta ipoteza asimilată furtului de folosință vine să transeze în mod definitiv situațiile controversate încă în practica judiciară și doctrina referitoare la încadrarea juridică a faptei de racordare ilegală la o rețea de telefonie sau la o altă rețea de comunicații.

În plus, textul vine sa aduca in sfera ilicitului penal faptele de folosire fara drept a unui terminal de telecomunicatii al altuia, fapte considerate periculoase si al caror numar a crescut in prezent (spre exemplu, fapta unei persoane care patrunde in locuinta alteia si efectueaza convorbiri telefonice la numere cu suprataxa, cauzand astfel uneori prejudicii importante). Redactarea textului a fost inspirata de dispozitiile art. 255 – 256 C. pen. spaniol.

Un element nou cuprins in norma de incriminare a furtului este conditionarea punerii in miscare a actiunii penale de plangere prealabila a persoanei vatamate. S-a avut in vedere multitudinea de furturi cu pericol social redus, chiar bagatelare, mai ales in mediul rural, dar si faptul ca drepturile patrimoniale sunt drepturi prin excelenta disponibile, asa incat este pe deplin justificata conditionarea punerii in miscare a actiunii penale in raport de optiunea persoanei vatamate.

La furtul calificat s-a renunțat la unele elemente circumstanțiale de agravare prevăzute în Codul penal in vigoare, referitoare la savarsirea furtului de doua sau mai multe persoane, asupra unei persoane aflate in imposibilitatea de a-si exprima vointa sau a se apara, intr-un loc public, in timpul unei calamitati, datorita faptului ca aceste imprejurari sunt prevazute, cu acelasi continut sau cu un conținut apropiat, ca circumstante agravate legale, ducand la majorarea limitelor de pedeapsa in temeiul art. 78.

În acelasi timp, au fost introduse in continutul furtului calificat doua noi elemente circumstantiale de agravare si anume savarsirea furtului prin scoaterea din functiune a sistemului de alarma sau supraveghere si respectiv prin violarea de domiciliu. Primul element circumstantial isi gaseste justificarea in realitatea sociala actuala, cand tot mai multe proprietati sunt dotate cu sisteme de alarma sau supraveghere si nu de putine ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infractiunii.

Introducerea celui de-al doilea element s-a impus pentru a rezolva legal situatia in care furtul este savarsit prin patrunderea fara drept intr-un domiciliu sau sediu profesional, situatie in care continua sa se exprime opinii contradictorii in literatura de specialitate si sa se dea solutii neunitare in practica judiciara.

Daca furtul unui vehicul in scop de folosinta, in Codul penal vechi, este sanctionat cu pedeapsa pentru furtul simplu sau calificat, in proiect se propune incriminarea acestuia ca fapta distincta si sanctionarea unui asemenea furt cu o pedeapsa mai redusa tinand seama de diferenta evidenta existenta intre gradul de pericol social al celor doua fapte . Solutii similare regasim si in alte legislatii, cum este cazul art. 244 C. pen. spaniol, art.208 C. pen. portughez, § 260 C. pen. norvegian, Cap. 8 sectiunea 7 C. pen. suedez.

Furtul din casa si familie, prevazut in proiect, reia intr-o forma mai coerenta dispozitiile privind furtul intre soti sau rude apropiate din Codul penal vechi.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în Dreptul Civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992.

Boroi Alexandru, Drept penal. Partea Speciala. Conform Noului Cod penal. Editia 2, Editura C.H. Beck, București, 2014.

Dongoroz V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Ediția a 2-a, Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2012.

Dobrinoiu M., V. Dobrinoiu, I. Pascu, M.A. Hotca, I. Chiș, M. Gorunescu, C. Păun, N. Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

Dobrinoiu V., N. Neagu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

Loghin O., A. Filipaș, Drept Penal Roman – Partea specială, Editura Șansa, București, 1992.

Pascu I., M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009.

Toader T., Drept penal. Partea specială, Editura Hamangiu, București, 2007.

Stoica A., Infracțiuni contra patrimoniului, practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2006.

II. Articole în reviste de specialitate

Conea N., Discuție în legătură cu forma calificată a furtului săvârșit în timpul nopții, notă la sent. pen. nr. 185/1995 a Jud. Suceava, în Dreptul nr. 1/1996.

Streteanu Fl., Câteva considerații privind răspunderea penală a persoanei juridice potrivit proiectului de lege pentru modificarea și completarea Codului penal, în CDP nr. 1/2005.

III. Legislație

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicat în M. Of. Nr. 757/2012 rectificat în M. Of. Nr. 117/2013 intrat în vigoare în 2014.

IV. Jurisprudență

Jud. Rădăuți, sent. pen. nr. 666/1995, în Dreptul nr. 6/1998.

Trib. București, s. a II-a pen., dec. nr. 1534/1998, în Culegere de Jurisprudență penală și procesual penală a Trib. București, 1998.

ICSJ, s. pen., dec. nr. 5161/2001, în RDP nr. 2/2003.

ICCJ, Secțiile Unite, dec. nr. II din 21 ianuarie 2008 publicată în M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008.

C. Ap. Cluj, s. pen., dec. nr. 61/1999, în Dreptul nr. 3/2000.

CSJ, s. pen., dec. nr. 2706/2002, în RDP nr. 2/2004.

C. Ap. Ploiești, dec. pen. nr. 203/1998, în Culegere de practică judiciară a C. Ap. Ploiești, sem. I, 1998.

CSJ, s. pen., dec. nr. 136/2000, în Dreptul nr. 4/2001.

CSJ, s. pen., dec. nr. 1124/2002, în Dreptul nr. 7/2003.

CSJ, s. pen., dec. nr. 1770/2002, în RDP nr. 3/2003.

C. Ap. Alba Iulia, s. pen., dec. nr. 73/2002, în RDP nr. 2/2004.

C. Ap. Ploiești, dec. pen. nr. 184/1998, în Culegere de practică judiciară a C. Ap. Ploiești, sem. I, 1998.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 866/2005.

CSJ, s. pen., dec. nr. 1770/2002

CSJ, s. pen., dec. nr. 2403/2000, în Dreptul nr. 3/2002.

CSJ, s. pen., dec. nr. 592/2000.

Trib. București, s. a II-apen., dec. nr. 46/A/2003, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 176/R/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

Trib. București, s. a II-a pen., dec. nr. 1741/R/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

Trib. București, s. a II-a pen., dec. nr. 1131/A/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

ÎCCJ, s. pen., dec. nr. 355/2009, în RDP nr. 1/2010.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 89/A/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 1317/2010, pe www.iccj.ro; ICCJ, s. pen., dec. nr. 1674/2010, pe www.iccj.ro.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 1079/2009, C. Ap. București, s. I pen., dec. nr. 433/2005.

Trib. București, s. a II-apen., sent. nr. 46/A/2003, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

Trib. București, dec. nr. 1944/1976, în R2.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 51/A/2003, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

CSJ, s. pen., dec. nr. 136/2000, în RDP nr. 1/2002.

CSJ, s. pen., dec. nr. 1254/1998, în RDP nr. 3/2000.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 451/2005.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 199/A/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

ICCJ, decizia nr. XXXI din 16 aprilie 2007, publicată în M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007.

CSJ, s. pen., dec. nr. 3855/2003, în RDP nr. 1/2005.

CSJ, s. pen., dec. nr. 2150/2003, în RDP nr. 1/2005.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 1889/2004.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 5260/2006, în Jurisprudența secției penale 2006.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 5512/2005, în Buletinul Jurisprudenței 2005.

CSJ, s. pen., dec. nr. 4380/2003, în RDP nr. 1/2005.

ICCJ, Secțiile Unite, decizia nr. II din 16 ianuarie 2006 publicată în M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 2257/2006, în Buletinul Jurisprudenței 2006.

CSJ, s. pen., dec. nr. 2574/2002, în Dreptul nr. 2/2004.

V. Pagini internet

www.eur-lex.europa.eu.

pe www.iccj.ro.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în Dreptul Civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992.

Boroi Alexandru, Drept penal. Partea Speciala. Conform Noului Cod penal. Editia 2, Editura C.H. Beck, București, 2014.

Dongoroz V., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Ediția a 2-a, Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2012.

Dobrinoiu M., V. Dobrinoiu, I. Pascu, M.A. Hotca, I. Chiș, M. Gorunescu, C. Păun, N. Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

Dobrinoiu V., N. Neagu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014.

Loghin O., A. Filipaș, Drept Penal Roman – Partea specială, Editura Șansa, București, 1992.

Pascu I., M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009.

Toader T., Drept penal. Partea specială, Editura Hamangiu, București, 2007.

Stoica A., Infracțiuni contra patrimoniului, practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2006.

II. Articole în reviste de specialitate

Conea N., Discuție în legătură cu forma calificată a furtului săvârșit în timpul nopții, notă la sent. pen. nr. 185/1995 a Jud. Suceava, în Dreptul nr. 1/1996.

Streteanu Fl., Câteva considerații privind răspunderea penală a persoanei juridice potrivit proiectului de lege pentru modificarea și completarea Codului penal, în CDP nr. 1/2005.

III. Legislație

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicat în M. Of. Nr. 757/2012 rectificat în M. Of. Nr. 117/2013 intrat în vigoare în 2014.

IV. Jurisprudență

Jud. Rădăuți, sent. pen. nr. 666/1995, în Dreptul nr. 6/1998.

Trib. București, s. a II-a pen., dec. nr. 1534/1998, în Culegere de Jurisprudență penală și procesual penală a Trib. București, 1998.

ICSJ, s. pen., dec. nr. 5161/2001, în RDP nr. 2/2003.

ICCJ, Secțiile Unite, dec. nr. II din 21 ianuarie 2008 publicată în M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008.

C. Ap. Cluj, s. pen., dec. nr. 61/1999, în Dreptul nr. 3/2000.

CSJ, s. pen., dec. nr. 2706/2002, în RDP nr. 2/2004.

C. Ap. Ploiești, dec. pen. nr. 203/1998, în Culegere de practică judiciară a C. Ap. Ploiești, sem. I, 1998.

CSJ, s. pen., dec. nr. 136/2000, în Dreptul nr. 4/2001.

CSJ, s. pen., dec. nr. 1124/2002, în Dreptul nr. 7/2003.

CSJ, s. pen., dec. nr. 1770/2002, în RDP nr. 3/2003.

C. Ap. Alba Iulia, s. pen., dec. nr. 73/2002, în RDP nr. 2/2004.

C. Ap. Ploiești, dec. pen. nr. 184/1998, în Culegere de practică judiciară a C. Ap. Ploiești, sem. I, 1998.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 866/2005.

CSJ, s. pen., dec. nr. 1770/2002

CSJ, s. pen., dec. nr. 2403/2000, în Dreptul nr. 3/2002.

CSJ, s. pen., dec. nr. 592/2000.

Trib. București, s. a II-apen., dec. nr. 46/A/2003, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 176/R/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

Trib. București, s. a II-a pen., dec. nr. 1741/R/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

Trib. București, s. a II-a pen., dec. nr. 1131/A/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

ÎCCJ, s. pen., dec. nr. 355/2009, în RDP nr. 1/2010.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 89/A/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 1317/2010, pe www.iccj.ro; ICCJ, s. pen., dec. nr. 1674/2010, pe www.iccj.ro.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 1079/2009, C. Ap. București, s. I pen., dec. nr. 433/2005.

Trib. București, s. a II-apen., sent. nr. 46/A/2003, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

Trib. București, dec. nr. 1944/1976, în R2.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 51/A/2003, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

CSJ, s. pen., dec. nr. 136/2000, în RDP nr. 1/2002.

CSJ, s. pen., dec. nr. 1254/1998, în RDP nr. 3/2000.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 451/2005.

Trib. București, s. I pen., dec. nr. 199/A/2004, în Culegere 2000-2004 Tribunalul București.

ICCJ, decizia nr. XXXI din 16 aprilie 2007, publicată în M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007.

CSJ, s. pen., dec. nr. 3855/2003, în RDP nr. 1/2005.

CSJ, s. pen., dec. nr. 2150/2003, în RDP nr. 1/2005.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 1889/2004.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 5260/2006, în Jurisprudența secției penale 2006.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 5512/2005, în Buletinul Jurisprudenței 2005.

CSJ, s. pen., dec. nr. 4380/2003, în RDP nr. 1/2005.

ICCJ, Secțiile Unite, decizia nr. II din 16 ianuarie 2006 publicată în M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006.

ICCJ, s. pen., dec. nr. 2257/2006, în Buletinul Jurisprudenței 2006.

CSJ, s. pen., dec. nr. 2574/2002, în Dreptul nr. 2/2004.

V. Pagini internet

www.eur-lex.europa.eu.

pe www.iccj.ro.