Evolutiile Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP. 1.ÎNCEPUTURILE ALIANȚEI

1.1 Tratatul Nord-atlantic

1.2 Principalele structuri politice și decizionale

CAP. 2. EVOLUȚIA ALIANȚEI TRANSATLANTICE

2.1. NATO în anii `90

2.2 Operațiunile NATO

2.3 Operațiuni și misiuni de mențínere a păcii

CAP. 3. NATO ÎN CONTEXTUL NOULUI SISTEM INTERNAȚIONAL

3.1 Provocările la începutul secolului

3.2 Extinderea Alianței

CAP. 4. PARTENERIATELE ALIANȚEI DEZVOLTATE DUPĂ 1991

4.1 Rusia

4.2 Ucraina

CAP.5. COLABORAREA NATO CU ALTE ORGANIZAȚII DIN ZONA EURO- ATLANTICĂ

5.1 Uniunea Europeană

5.2 Uniunea Europei Occidentale

5.3 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

5.4 Organizația Națiunilor Unite

CAP.6 . VIITORUL ALIANȚEI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Cărți și Volume

Articole

Abrevieri

Introducere

Secolul XXI a adus numeroase schimbări la nivel internațional fiind foarte diferit de precedentul. Prima jumătate a secolului trecut a fost caracterizată de cele Două Războaie Mondiale care au îngenuncheat Europa, mai ales din puct de vedere economic.

Marea Britanie și-a pierdut statutul de superputere în favoarea SUA. Americanii au recunoscut atunci necesitatea implicării în problemele europene pentru a fi menținută pacea în Europa. În acest scop, dar și pentru a contracara puterea URSS, a fost creat NATO la mijlocul secolului XX.

NATO a evoluat în timp schimbăndu-și structurile organizaționale și acceptând noi membri. De asemenea, a suferit transformări la sfârșitul Războiului Rece. Căderea URSS a adus, printre aliați, întrebarea: care este rostul NATO? Ei au reafirmat nevoia existenței Alianței în contextul actual datorită provocărilor cu care se confruntă întreaga lume. Dintre acestea numim proliferarea armelor de distrugere în masă, conflicte etnice și terorismul. NATO a demonstrat de-a lungul anilor că este singura organizație care poate interveni cu succes pentru a obține și menține pacea în operațiuni precum cele din fosta Iugoslavia sau Irak.

Lucrarea de față nu abordează doar situația NATO la sfârțit de secol XX început de secol XXI. Ne propunem să demonstrăm faptul că Alianța nu v-a dispărea în secolul următor întrucât este necesară securității mondiale. Considerăm necesară prezentarea unei scurte istorii a Alianței pentru a înțelege mai bine evoluția ei și, de asemenea, pentru a putea anticipa viitorul său. Lucrarea încearcă să reunească opinii constructiviste asupra NATO și asupra organizațiilor internaționale, în general, care să ne permită apoi să realizăm o analiză a Alianței.

În prima parte vom încerca să facem un scurt istoric NATO de la înființare și până la sfărșitul secolului XX. Prevederile Tratatului Nord-Atlantic, care stau la baza creării NATO, sunt și astăzi principii după care se ghidează statele membre. Structurile politice și decizionale din cadrul Alianței au evoluat în funcție de schimbările de la nivel internațional și de acceptarea de noi membri. Dintre acestea ne vom referi la NAC, DPC, NPG, dar și la structurile civile și militare din cadrul alianței. În 65 de ani de existență, Alianța a trecut prin numeroase transformări, dintre care cea mai importantă a avut loc la sfârșitul Războiului Rece. Atunci aliați au adoptat un concept strategic (pe care l-au revizuit ulterior) prin care reafirmau necesitatea actualizării NATO pentru a face față provocărilor mondiale precum proliferarea armelor nucleare, terorismul etc. Alianța a înterprins operațiuni de menținere a păcii în Europa de Est acordând și asistență umanitară în fosta Iugoslavie și Kosovo. Printre operațiunile NATO se numără Războiul din Golf, intervenția din Bosnia-Herțegovina și Kosovo. Astfel, vom evidența rolul pe care l-a avut Alianța și cât de important a fost acesta. În cadrul summit-urilor NATO, aliații au luat decizii cu privire la viitorul Alianței fiind importante în identificarea obiectivelor ei viitoare.

Partea a doua conține o prezentare detaliată a provocărilor mondiale cărora NATO trebuie să facă față. Dintre problemele pe care Alianța le abordează numim proliferarea armelor nucleare, dezarmarea, terorismul, statele instabile, probleme ale mediului și criza financiară globală. De asemenea, Alianța s-a extins în ultimul deceniu, încă 12 state devenind membre. Extinderea NATO a avut consecințe , de exemplu, asupra relatiilor acesteia cu Rusia, dar a dus și la reorganizarea structurilor organizaționale ale acesteia.

Alianții au dezvoltat conceptul de parteneriat pentru a menține relații de cooperare cu vecinii Europei precum Ucraina, Rusia și tările mediteraneene. Aceste parteneriate au o importanță majoră în cadrul obiectivului NATO de asigurare a păcii, stabilității și securității în Europa. De asemenea vom vorbi despre operațiunile interprinse de Alianță în zone conflictuale ale lumii precum afganistan, Irak sau Africa cu scopul de a asigura stabilitatea și respectarea drepturilor și libertățiilor fundamentale ale omului. NATO a colaborat cu organizații precum UE, UEO, ONU și OSCE încurajând dezvoltarea capabilității militare europene. Alianța dorește parteneri puternici cu care să coopereza în situații de criză pentru a le rezolva mai ușor și mai rapid.

Apoi, vom încerca să evidențiem perspectivele statelor membre care participă cel mai mult în operațiui și care au un cuvânt greu de spus în cadrul Alianței. Bineînțeles, vom include și celelalte state, însă mai mult în manieră colectivă.

Cele 12 state fondatoare sunt Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie și Statele Unite. Aliații promovau relații de cooperare și pace în zona euro-atlantic cu scopul asigurării securității tuturor statelor membre, dar și stabilitate în Europa. Scopul NATO a fost modificat în timp pe măsură ce alți membri i s-au alăturat, însă amenințarea comuna a

CAPITOLUL I

ÎNCEPUTURILE ALIANȚEI

NATO este o organizație inter-guvernamentală în care statele membre își păstrează suveranitatea și independența. Alianța a fost creată cu scopul de a asigura libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în comformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite.

Semnarea tratatului s-a făcut într-o perioadă în care URSS era plin avânt expansionist.

În perioada 1945-1949, URSS a semănat teamă în Europa prin impunerea unor forme nedemocratice de guvernământ și prin încălcarea drepturilor și libertăților umane, precum și eliminarea oricărui tip de opoziție din statele pe care le domină. Situația a fost agravată de amenințărilor aduse la adresa suveranității Norvegiei, Turciei și Greciei, precum și blocada Berlinului și lovitura de stat din Cehoslovacia din 1948. Europa și SUA nu puteau rămâne nepăsătoare la intențiile sovietice. Astfel, în anul 1948, Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie au semnat Tratatul de la bruxelles prin care îți îmbunătățeau relațiile pentru a se apăra împreună de orice amenințare la adresa securității lor. Mai tărziu a fost semnat Tratatul Nord-Atlantic prin care era creată Alianța.

Cele 12 state fondatoare sunt Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie și Statele Unite. Aliații promovau relații de cooperare și pace în zona euro-atlantic cu scopul asigurării securității tuturor statelor membre, dar și stabilitate în Europa. Scopul NATO a fost modificat în timp pe măsură ce alți membri i s-au alăturat, însă amenințarea comuna rămas accea și până în anii `90: apărare împotriva URSS. Statele membre doreau o pace de lungă durată în Europa bazată pe democrație și pe respectarea drepturiilor omului, dar și în conformitate cu dreptul internațional. Prin intermediul alianței, securitatea Europei este strâns legată de cea a Americii de Nord. Astfel, NATO asigură legătura transatlantică între membri bazată pe cooperare, parteneriat, solidaritate, coeziune etc.

Apariția Alianței a fost pusă de Churchill pe umerii lui Stalin, intrucât prin politica sa a unit Occidentul. Creșterea amenințării sovietice a dus într-adevăr la crearea Alianței euro-atlantice. Churchill a fost un susținător al creării NATO ceea ce nu este surprinzător având în vedere reațiile speciale pe care Marea Britanie le are și astăzi cu SUA, stat care a ajutat foarte mult economia europeană după cele două războaie mondiale; însă nu toți britanicii erau de aceași părere de multe ori dovedindu-se reticienți la planurile SUA, mai ales în privința cooperări cu Rusia. Împărțirea Europei în două, între Est și Vest, între democrație și comunism, a adus în atenția europenilor necesitatea unui aliat precum SUA care au soferit pierderi minore în urma celor două conflagrații. Retragerea SUA în izolaționism așa cum făcuse după Primul Război Mondial ar fi dus probabil la alte conflicte, expansionismul sovietic nemaiputând fi stăvilit. Statele europene se confruntau cu mari probleme financiare, printre altele, și aveau nevoie de ajutorul SUA pentru a asigura împreună stabilitatea în zonă. Americanii nu se temeau de sovietici. Teritoriul american nu putea fi zonă de desfășurare a conflictelor așa cum fusese Europa datorită distanței mari la care se află. SUA mai aveau, însă, un atuu: bomba atomică. Statul american a devenit prima putere nucleară, statut pe care URSS, dar și alte state, s-au străduit din răsputeri sa-l dobândească în decursul Războiului Rece.

Negocierile pentru crearea NATO s-au făcut în secret încă din martie 1948 între SUA, Canada și Marea Britanie. Astfel, putem afirma că dintre toate țările europene Marea Britanie a fost cea care a inițiat crearea alianței. Reprezentații celor trei țări au decis înfințarea unei grupări de apărare colectivă în zona Atlanticului de Nord, însă termenul NATO a apărut mai târziu. Participarea SUA în cadrul Alianței nu era bine stabilită întrucât trebuiau rezolvate mai întâi anumite probleme de politică internă precum obținerea sprijinului Senatului, însă americanii și-au exprimat dorința de a include și Canada și alte țării europene în alianță. Mai târziu s-a renunțat la negocierile în secret creîndu-se bazele și numele viitoarei alianțe la Washington. Procesul de negociere s-a desfășurat greoi datorită divergențelor de opinii ale statelor implicate și mai ales asupra țărilor care urmau să fie invitate să semneze actul fondator. În prima fază, NATO a fost finanțată de SUA datorită situației economice problematice a majorității statelor europene, apoi fiecare stat și-a adus contribuția la securitatea euro-atlantică.

1.1 Tratatul Nord-Altantic

Tratatul care stă la baza NATO a fost semnat în Washington pe 4 aprilie 1949 de cele 12 state fondatoare și a intrat în vigoare în 24 august. Acestea își exprimau dorința de a menține pacea în legaturile lor cu toate statele lumii, de a apăra libertatea, drepturile fundamentale ale omului, democrația și dreptul internațional. De asemenea, statele membre urmau să se ghideze după obiectivele și principiile Cartei Națiunilor Unite, dar și să promoveze stabilitatea și bunăstarea zonei nord-atlantice, să lucreze împreună la asigurarea securității colective și a păcii.

Statele membre promiteau să rezolve orice tip de conflict în mod pașnic, să nu amenințe niciun stat cu folosirea forței sau să elimine pacea și securitatea unui adversar. Totodată, ele se implicau în promovarea instituțiilor libere, în crearea de relații de prietenie prin care să ajute alte state să înțeleagă principiile acestor instituții, dar și să colaboreze în domeniul economic fără a se porni conflicte. Țările semnatare urmau să se ajute reciproc în dezvoltarea capacitățiilor individuale și colective de apărare în cazul unui atac armat. Dacă unul dintre state se simte amenințat în orice fel va găsi rezolvarea problemei prin consultări cu celelalte state. De asemenea, un atac împotriva unui stat este considerat un atac împotriva tuturor stateloriile Cartei Națiunilor Unite, dar și să promoveze stabilitatea și bunăstarea zonei nord-atlantice, să lucreze împreună la asigurarea securității colective și a păcii.

Statele membre promiteau să rezolve orice tip de conflict în mod pașnic, să nu amenințe niciun stat cu folosirea forței sau să elimine pacea și securitatea unui adversar. Totodată, ele se implicau în promovarea instituțiilor libere, în crearea de relații de prietenie prin care să ajute alte state să înțeleagă principiile acestor instituții, dar și să colaboreze în domeniul economic fără a se porni conflicte. Țările semnatare urmau să se ajute reciproc în dezvoltarea capacitățiilor individuale și colective de apărare în cazul unui atac armat. Dacă unul dintre state se simte amenințat în orice fel va găsi rezolvarea problemei prin consultări cu celelalte state. De asemenea, un atac împotriva unui stat este considerat un atac împotriva tuturor statelor Alianței., deci împreună vor întreprinde acțiuni de restabilire a securității în zona nord-atlantică. Statele membre trebuie să nu îți asume nicio obligație internațională care să fie în opoziție cu Tratatul Nord-Atlantic. Fiecare stat urma să fie reprezentat în Consiliu, iar orice stat european poate fi invitat să adere la NATO dacă toate celelalte sunt de acord. După 10 ani, se puteau aduce modificări tratului, iar în 20 de ani oricare stat se putea retrage din alianță.

1.2 Principalele structuri politice și decizionale

NATO are o structură organizatorică foarte complexă ce a suferit modificări de-a lungul celor 65 de ani de existență. Scopul nostru nu este acela de a explica mecanismele funcționării alianței, ci doar de a evidența principalele organisme NATO. Alianța a creat structuri necesare pentru facilitatea consultărilor și cooperări între statele membre în domenii politice, militare, economice, stiințifice sau non-militare.

Consiliul Nord-Atlanitc (NAC)

NAC este principalul organism politic de luare a deciziei din cadrul alianței fiind alcătuit din reprezentanți permanenți ai tuturor statelor membre cu rangul de ambasador. Toți membrii au drepturi egale în exprimarea opiniilor lor în consiliu, deciziile fiind luate de comun acord. Consiliul se întrunește la nivel înalt, de obicei o dată pe săptămână, la nivel de miniștri de externe, miniștri ai apărării sau șefi de guvern, dar se poate întruni și în regim de urgență. Orientările și deciziile alianței sunt făcute public de către consiliu care le explică prin declarații și comunicate. NAC a creat comitele care să se ocupe de diferite domenii. Lucrările consiliului sunt făcute de aceste comitete, iar Comitetul politic la nivel înalt se ocupă de marea parte a acestora.

Comitetul pentru Planificarea Apărării (DPC)

DPC este principalul organism decizional care se ocupă de problemele militare ale NATO . Pintre atribuțiile comitetului se numără consilierea autoritățiilor militare ale alianței și rezolvarea problemelor ce țin de planificarea apărarii colective. DPC este alcătuit din reprezentanți permanenți care se întrunesc la nivel de miniștri ai apărari de două ori pe an, iar Franța este singurul stat membru care nu are reprezentant. Comitetele subordonate se ocupă cu domenii specifice în care examinează problemele de care sunt responsabile pentru luarea deciziilor.

Grupul pentru Planificarea Nucleară

Grupul se ocupă cu problemele politice din domeniul nuclear ce țin de siguranța, securitatea și viabilitatea armelor nucleare. Minișstrii apărării din statele membre se întrunesc ăn cadul NPG la intervale regulate fiind aceeași care se întrunesc și în DPC. Aceștia iau deciziile de comun acord. Printre atrubuțiile grupului se numără și controlul armelor nucleare sau proliferarea nucleară. Pentru problemele de politică și planificare nucleară a fost creat Grupul pentru Planificare Nucleară la nivel înalt care a preluat în timp și alte responsabilități.

Structuri civile

Cartierul General al NATO din Bruxelles este sediul politic al alianței reunind numeroase birouri în care își desfășoară activitatea Consiliului Nord-Atlantic, reprezentanții permanenți, delegații naționale, Secretarul General, Secretariatul Internațional, reprezentanții militari naționali, misiunile diplomatice ale țărilor partenere etc. Printre structurile civile se numără, printre altele, și Cabinetul Secretarului General, Secretariatul Executiv, Biroul de informații și presă, Biroul pentru securitate al NATO, Biroul administrativ, Departamentul pentru probleme politice , Departamentul pentru operațiuni și planificarea apărarii, Departamentul pentru spijinuil apărarii, Departamentul pentru invenstiții de securitate, logistică și planuri civile de urgență sau Departamentul pentru probleme științifice și mediu.

Structuri militare

La fel ca în domeniul civil, cel militar are organisme specializate care se ocupă cu rezolvarea problemelor militare. Dintre acestea numim Comitetul Militar, comandanții strategiei precum Comandantul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR) sau Comandantulsuprem al forțelor aliate din Atlantic (SACLANT) și Statul Major Militar Internațional. Structura militară de comandă include crearea de structuri armate precum Forța de implementare a păcii în Kosovo (KFOR), Forța de implementare (IFOR) sau Forța multilaterală de stabilizare (SFOR) pentru eliminarea unor conflicete apărute în Balcani, dar și a Parteneriatului pentru PACE (PnP) și a Identității europene de securitate și apărare (ESDI), la care ne vom referi mai mult în capitolul următor. Structura militară a evoluat în funcție de schimbările la nivel internațional fiind create noi organisme pentru a se ocupa de misiunile NATO. Forțele de reacție imediată și rapidă, Forțele principale de apărare și Forțele de întărire.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA ALIANȚEI TRANSATLANTICE

De la semnarea Tratatului Nord-Atlantic, Alianța și-a dezvoltat structurile organizaționale așa cum am văzut în capitolul anterior. Situația internațională era cu totul alta odată cu apariția NATO și cu investițiile americane mari aviația militară proprie, SUA folosind apoi amenințarea cu bombardarea atomică a celor care se dovedeau a fi agresori. Aviația americană urma să intimideze potențialii agresori care nu ar mai întreprinde acțiuni în defavoarea altor state de teama unor represalii totale. Totuși, URSS au avut succes în răspândirea doctriniei sovietice în Europa de Est mai ales datorită faptului că SUA, Marea Britanie și Franța doreau să se asigure mai întâi împotriva Germaniei pe care o vedeau ca pe o amenințare mult mai mare. Abia în anul 1950 SUA a considerat revizuirea strategiei proprii, dar și a NATO. Astfel, la întrunirea Consiliului Nord-Atlantic din ianuarie 1950, au fost aprobate următoarele puncte strategice pentru Alianță:

SUA execută principala lovitură strategică

SUA asigură majoritatea operațiunilor pe mare, inclusiv protecția transportului marin

Statele europene ale Alianței asigură nucleul principal al armatei terestre

Tot la această întrunire s-au pus bazele unui sistem de apărare numit scut și spadă care constă într-un prim răspuns al armatelor statelor europene membre NATO la un eventual atac, urmat de un atac nimicilor din parea aviației SUA. În luna mai a avut loc o nouă întrunire la Londra unde s-a decis construirea forțelor armate integrate și echilibrate. De asemenea, au fost aprobate trei planuri strategice: Short-term Defence Plan, Medium-Term Defence Plan și Long-Term Defence Plan. La următoarea întrunire NAC din septembrie, ca urmare a războiului din Coreea, s-a stabilit principiul strategiei înaintate (forward strategy) prin care statele membre NATO erau de acord cu operațiuni de oprire a unor agresiuni din teritoriul german și până la Răsărit.

În anul 1952, Alianței i s-au adăugat doi noi membri, Grecia și Turcia. Această aderare a confirmat dorința NATO de a accepta alte state pentru a fi utile Alianței. Cele două state au fost importante mai ales din punct de vedere militar pentru creșterea forțelor armate și datorită poziției geografice consolidând linia de demarcație împotriva extinderii URSS. Anii `50 au fost caracterizați de utilizarea armei nucleare ca element de intimidare fără a fi necesară folosirea ei. De asemenea, scopul Alianței era menținerea comunismului în granițele sale prin amenințarea cu utilizarea bombei atomice și dacă era necesar, chiar cu folosirea ei. Dintrea toți aliații, doar SUA putea sp se considere ferită de eventualele bombardamente sovietice. Această realitate a determinat Marea Britanie să își doteze aviația cu bombardiere nucleare pentru a fi la fel de pregătită ca SUA.

Pentru SUA, aderarea Republicii Federale Germania era esențială în procesul de refacere a Europei și pentru deținerea resurselor țării înainte ca sovieticii să obțină acest avantaj. Europenii se temeau de dorința SUA de a remilitariza Germania pentru a o include în NATO. Statele europene se simțeau amenințate având încă proaspătă în minte amintirea celor Două Războaie Mondiale. De aceea au insistat asupra existenței unui control sever asupra forțelor armate germane și că SUA se vor implica mai mult pentru asigurarea securității europene. Forțele germane urmau să facă parte din armata europeană, dar cu un efectiv care să nu o depășească, iar Germania nu putea să dețină rachete, nave de războiu sau arme de distrugere în masă. Această armată europeană urma să fie subordonată Comunității Europene de Apărare care a fost înființată la Paris în anul 1952. Statele semnatare au fost Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg și Republica Federală Germania, iar orice atac împotriva acestor tări era considerat a fi un atac împotriva tuturor statelor membre NATO. În anul 1955, URSS a creat Tratatul de la Varșovia, propria sa variantă de alianță militară în care și-a inclus sateliții. Acest lucru nu a adus nicio schimbare la securitatea europeană întrucât armatele acestora erau deja în componența armatei sovietice. În același an, Republica Federală Germania a devenit membru NATO.

Din 1956, URSS s-a orientat spre țări instabile din Orientul Mijlociu ceea ce a determinat NATO să le acorde ajutor pentru a nu deveni sateliți sovietici. Țările din regiune și-au arătat, rând pe rând, interesul față de țări membre NATO sau față de URSS în funcție de orientările liderilor. Deși în Războiul Rece au avut loc conflicte precum criza Suezului, blocada Berlinului, intervenția Coreei de Nord în Coreea de Sud, criza rachetelor din Cuba sau intervenția URSS în Afghanistan, acestea nu s-au transformat în războaiele propriu-zise între aliații NATO și sovietici. Statele membre ale Alianței se concentrau și pe elaborarea unor proiecte pentru o cooperare mai mare între ele în afara zonei militare în domenii precum economie, știință, cultură sau schimb de informații. În acest scop au creat Raportul privind cooperarea nemilitară care a fost prezentat în 1956 la întrunirea NAC. Statele urmau să se consulte între ele înainte de a lua decizii politice, dar acest lucru nu era impus. De asemenea, la Paris, s-a decis amplasarea de rachete dirijate cu rază medie în Europa și modernizarea armamentelor NATO, dar și reducerea efectivelor terestre. Statele membre au primit rachete, dar capetele acestora au rămas în SUA.

Trei ani mai rărziu SUA a lansat triada strategică, o strategie militară ce includea arme precum avioane strategice de bombardament, rachete intercontinentale balistice cu comandă și rachete balistice cu comandă lansate din submarine. La întălnirea NAC de la Atena (1962) s-a decis ca SUA să acorde NATO cinci submarine dirijate Polaris și alte arme nucleare, iar deciziile de folosire ale acestor arme urmau să fie luate de toate statele membre în cadrul unei comisii. Însă decizia finală de dependență de SUA în ceea ce privește deciziile nucleare, declarând că dorește să crreze o triadă strategică franceză. Nemulțumirea francezilor și dorința lor de a avea propriul program nuclear i-a făcut pe americani să fie sceptici și să nu-i acorde niciun fel de ajutor. Acest lucru a fost văzut de președintele francezm Charles De Gaulle, ca fiind o încercare a SUA de a-și menține hegemonia în interiorul NATO și a scos Franța din Alianță în anul 1966. Ruptura din cadrul NATO a bucurat, bineînțeles, URSS.

Solidaritatea Alianței a rezistat la toate încercările sovietice de a crea neînțelegeri între țările membre. SUA a susținut în timpului Războiului Rece unificarea Europei ceea ce a îmbunătățit relațile transatlantice. URSS a încercat și să denigreze imaginea NATO în fața celorlalte state, interesate sau nu să facă parte din ea. În anii `60, Alianța s-a concentrat pe îmbunătățirea relațiilor Est-Vest, a celor între membrii săi, a relațiilor cu celelalte state și s-a ocupat cu probleme generale de apărare. Definitorie în acea perioadă a fost doptarea doctrinei HARMEL în anul 1975 care presupune politici paralele de menținere a unei apărări adecvate odată cu încercarea de a detensioane relațiile Est-Vest. În anul următor, NATO a cerut URSS să reducă împreună forțele armate începând o colaborare slabă cu sovieticii. Câteva state europene au înfințat în 1968 EUROGROUP, un organism în cadul căruia se discut neoficial cu tări interesate de a aderarea la NATO. În acea perioadă s-a creat și Comitetul pentru Planificarea Apărării, dar s-au produs și alte schimbări în structura organizațională a Alianței datorită retragerii Franței din Alianță. Pe lângă aceste schimbări, membrii au decis crearea NADGE, un sistem de apărare antiaerian și antirachetă în Europa și a Forțelor Maritime Permanente din Atlantic.

În anii `70, NATO a obținut succese majore prin semnarea acordurilor SALT I (1972) și SALT II (1979) ce prevedeau reducerea armelor strategice. Primul acod urma să fie valabil până la semnarea celui de-al doilea și aceasta având o perioadă limitată de existență (până în anul 1985). Atenția NATO a început să fie îndreptată și spre Orientul Mijlociu, considerat o sursă de conflict internațional așa cum a demonstrat, de exemplu, atacul alianței dintre Egipt, Iordania și Siria asupra Israelului din 1973. NATO a avut succes și în negocierile privind crearea unei conferințe generale europene numită șa înființare Conferința de Securitate și Cooperare în Europa (CSCE). Aceasta a luat naștere la Helsinki în anul 1975 când s-a elaborat Actul Final ce stabilea noi standarde pentru discutarea problemelor referitoare la drepturilor omului și introducerea unor măsuri de sporire a încrederii recipăroce dintre Est și Vest. CSCE se axa pe asigurarea securității în Europa prin încrederea reciprocă dintre state, pe colaborarea în domeniull economiei, al științei, tehnologiei, mediului ambiant și pe colaborarea în domeniul umanitar, al schimbului de informații, al colaborării și al schimburilor culturale și educaționale. Mai târziu, aliații au discutat despre prosibilitatea producerii și amplasării capetelor nucleare cu radiație mărită în Europa denumită și bomba cu neuroni.

Conducerea SUA la începutul anilor `80 era hotărâtă să negocieze cu URSS și să o determine să renunțe la expansionism. Această inițiativă îi aparținea președintelui Ronald Reagan și a contribuit la sporirea dezaprobări țărilor democratice fată de comunism. Aliații au abordat o strategie diferită de preluare a controlului în relațiile cu URSS. La întrunirea Grupului pentru Planificare Nucleară s-au pus bazele triadei NATO care folosea ca amenintări forțele convenționale ale Alianței, arme nucleare pe câmpurile de luptă și arme nucleare strategice. În anul 1981, Reagan a propus inițiativa START de reducere a armelor nucleare strategice și a sistemelor nucleare cu rază medie. Negocierile au întânpinat o serie de probleme datorită complexității îndepliniri lor mai ales pentru că URSS vedea orice control din partea NATO ca pe o încercare de încălcare a suveranității sale. Alianța a incorporat un nou membru în anul 1982, Spania. În același an a avut loc întâlnirea NAC la Bonn unde aliații au emis o declaratție privind un nou program NATO: Alianța pentru pace și libertate. Acest program susținea reducerea armelor convenționale și nucleare, dar și asigurarea respectării drepturilor umane.

În anii `80 propaganda comunistă a fost mult mai intensă decât în deceniile precedente, iar URSS a început să se confrunte cu probleme interne. Astfel, sovieticii nu au răspuns inițiativei de la Bonn, dar nici la cea de la Bruxelles care a avut loc un an mai târziu. Însă, odată cu venirea la conducerea URSS a lui Mihail Gorbaciov, relațiile Est-Vest au început să progreseze. Reagan i-a ținut piept lui Gorbaciov la tratativele privind reducerea armelor nucleare creând un nou tip de relații între prețedinții SUA-URSS. Prețedintele sovietic a declarat în anul a987 că este de acord cu eliminarea armelor nucleare cu rază medie semnându-se un acord în același an între SUA și URSS la Washington. Astfel, posibilitatea unui conflict nuclear s-a redus substanțial mai ales pentru că Gorbaciov a practicat o strategie diferită considerând inutilă abilitatea URSS de a ataca singură. În anul 1988, aliații și URSS au decis începerea negocierilor privind Forțele armate convenționale în Europa și acordurile privind Măsurile de întărire a încrederii și securității. În anul 1989 a adus neașteptata cădere a sistemului comunist. Rând pe rând, țările ce făceau parte din URSS și-au dobândit libertatea aproape fără utilizarea forței. NATO a fost luat prin surprindere de căderea regimului sovietic reușind abia în anul 1990 să adopte Mesajul din Turnberry prin care aliații urmau să profite de aceste schimbări pentru a colabora cu URSS și cu alte state europene.

2.1 NATO în anii `90

Sfârșitul comunismului a dus la o reorientare strategică a NATO, la adoptarea unui nou mandat întrucât scopul inițial al Alianței nu mai era valabil. Aliații s-au orientat spre menținerea păcii în Europa după ce au izbucnit numeroase conflicte ,iar continentul era caracterizat de instabilitate.

Statele membre au adoptat, în anul 1990, Declarația de la Londra pentru transformarea Alianței considerând necesară colaborarea cu țările din Europa Centrală și de Est în toate domeniile și stabilirea de relații diplomatice cu acestea, dar și eliminarea confruntării Est-Vest.Nato intră într-o nouă etapă în care dușmanul din ultimele patru decenii și amenințarea războiului nu mai existau. Zidul Berlinului s-a dărâmat ,cele două state germane s-au unit devenind membre NATO și s-au organizat alegeri libere în fostele țări sovietice.Alianța a ajutat în această perioadă la eliminarea dezechilibrelor militare, la diminuarea riscului crizelor, la controlul armamentului și la transparență în domeniul militar.În urma negocierilor din cursul anului 1990 ,aliații și membrii Tratatului de la Varșovia au semnat la Paris CFE care a însemnat o mare victorie pentru Occident, dar lui Gorbaciov i-a readus aliați interni.Tratatul de la Varșovia și-a încetat activitatea în anul 1991 când i s-au desfințat toate structurile militare.În același an SUA și URSS au semnat tratatul START I la Moscova.Acest tratat presupune reducerea treptată a numărului de arme strategice la jumătate în termen de șapte ani, iar progresele urmau să fie monitorizate reciproc de cele două state.

Odată cu dispariția URSS, NATO a adoptat la întrunirea NAC Concepția strategică prin care evalua situația Europei și stabiliea scopurile și măsurile spre care trebuie să se orienteze Alianța.O atenție sporită urma să fie acordată fostelor țări sovietice care se confruntau cu instabilitate, dar și crearea unui mediu democratic stabil pe continent.În scopul dezvoltării relațiilor cu toate statele europene, aliații au creat un forum consultativ numit Consiliul Nord-Atlantic pentru colaborare.În anul 1992 a fost semnat Protocolul de la Lisabona de SUA, pe de-o parte, și Belarus, Kazahstan, Rusia și Ucraina, pe de altă parte.Cele trei state foste sovietice erau de acord să renunțe la armele nucleare și să adere la Tratatul de Neproliferare ceea ce au și făcut în următorii ani.

START II a fost semnat la Moscova în anul 1994 și prevedea eliminarea rachetelor balistice intercontinentale cu comandă cu mai multe capete, dar și scăderea sistemelor triadei la o treime.Principiile NATO privind activitățile militare viitoare erau prevăzute în cadrul concepției strategice aprobate în anul 1991 și constau în:

Scopul de pură apărare al Alianței

Importanța securității indivizibile a statelor membre NATO pentru securitatea Europei și a Americii de Nord

Apărarea colectivă ca bază a politicii de securitate a Alianței

Necesitatea menținerii unui raport avantajos între armele nucleare și forțele convenționale în Europa

Pe baza acestor principii, aliații au modificat structura militară a NATO.Trupele subordonate SACEUR urmau să fie împărțite în forțe de apărare, de reacție rapidă și de rezervă.Din anul 1992, aliații au cerut Corpul european de reacție rapidă.

În anul 1993, SUA au propus crearea unui Parteneriat pentru Pace(PpP) care să dezvolte relația dintre NATO și țările membre NACC cu scopul de a menține pacea.Un an mai târziu, programul a fost lansat la Bruxelles.Printre obiectivele sale se numără obținerea transparenței în domeniul militar, pregătirea membrilor pentru a putea participa la operațiuni ale ONU și OSCE, dar și pentru a le îmbunătăți capacitatea de operare în cadrul misiunilor NATO.Alianța promitea că va consulta partenerii dacă integritatea lor teritorială, independența politică sau securitatatea sunt amenințate.Statele care făceau parte din parteneriat urmau să :

Sprijine dezvoltarea societăților democratice

Să mențină principiile dreptului internațional, ale Cartei ONU și principiile Declarației Generale a Drepturilor Omului

Să nu recurgă în relațiile internaționale la forță sau la amenințarea cu forța

Să respecte frontierele existente

Să aplaneze conflictele pe cale pașnică

Statele interesate de aderare la parteneriat se declarau de acord cu aceste principii prin semnarea Documentului-cadru urmând ca apoi să fie stabilit un Program individual de parteneriat pentru fiecare stat.SUA a acordat ajutor financiar substanțial membrilor parteneriatului.Alianța intenționa ca prin intermediul PpP să se extindă spre est, dar, în același timp, să asigure Rusia că nu dorește să îi amenințe suveranitatea în niciun fel.Astfel, NATO a creat un parteneriat și cu Rusia.

PpP își propune să îndeplinească următoarele obiective pe viitor:

Să faciliteze transparența în procesul de planificare a apărării naționale și a bugetului

Să asigure controlul democratic al forțelor de apărare

Să-și mențină capacitatea și disponibilitatea de a contribui la operațiunile întreprinse sub autoritatea ONU sau responsabilitatea OSCE

Să dezvolte relații militare cooperante cu NATO

Să dezvolte, pe termen lung, forțe mai bine pregătite, capabile să opereze alături de cele aparținând membrilor Alianței Nord-Atlantice

În anul 1997, NATO a dezbătut problema extinderii considerând-o necesară chiar dacă Rusia se opunea.12 state și-au exprimat atunci dorința de a face parte din Alianță, însă doar trei dintre ele au fost invitate să adere în cadrul summitului de la Madrid:Republica Cehă, Polonia și Ungaria.Acestea urmau să facă parte oficial din NATO la summitul din Washington din anul 1999, dar Alianța plănuia să invite și alți membri.

2.2 Operațiuniile NATO

Războiul din Golf

La începutul anilor `90, Irakul a invadat Kuweitul cu scopul de a prelua controlul asupra petrolului din zonă. Aliații considerau necesară pedepsirea țării pentru acțiunea sa de teamă că și alte state ar fi încurajate să aminințe resursele energetice din Orientul Mijlociu. SUA a convins tări importante din lume să formeze o coaliție pentru oprirea Irakului. În anul 1991, NATO și-a trimis forțele aeriene în Turcia, aflată în vecinătatea Irakului, pentru a o proteja de un eventual atac din partea acestuia. Alianța a intervenit prin intermediul ONU aplicând sancțiuni, iar SUA au folisit forța obligând Irakul să se retragă. Însă, coaliția nu a preluat conducerea Irakului, iar cheltuielile războiului au fost suportate de ea.

Bosnia și Herțegovina

În Iugoslavia, golul lăsat de Războiul Rece a fost umplut de particularism etnic, naționalism, xenofobie care au dus la violențe. Popoarele majoritare din statul iugoslav erau legate prin rasă și legături etnice, iar serbii se considerau întreptățiți să-și formeze un stat național cu frontierele consacrate de tradiție și memorie colectivă.

Statul Iugoslav s-a destrămat la scurt timp după Războiul din Golf în cinci state, al șaselea, Muntenegru, fiind legat formal de Serbia. ONU a organizat misiuni de menținere a păcii beneficiind de ajutor NATO, dar mai ales de cel al SUA. Sârbii minoritari din Croația și Bosnia au ocupat mare parte din teritoriul Bosniei pentru a crea Serbia Mare împreună cu Serbia. Aceasta din urmă, controlând armata iugoslavă, a ucis sute de mii de croați și bosniaci care nu erau de etnie sârbă, a alungat milioane din casele lor cu scopul de a crea un stat pur din punct de vedere etnic. Independența Croației și a Bosniei a fost recunoscută de comunitatea internațională, iar ONU le-a protejat integritatea teritorială și populația. Statele nu erau dispuse să suporte costuri mari dorind să se implice doar în menținerea păcii

În anul 1992, Comisia de Securitate ONU a emis rezoluția nr. 757 prin care sancționa economic Republica Federală Iugoslavia pentru că a susținut violență în Nosnia și Herțegovina. NAC s-a reunit la Oslo și a decis ca Alianța să sprijine activitățile de menținere a păcii în Iugoslavia, sprijin umanitar, dar și în supravegherea misiunilor Forțelor de protecție ale ONU, NATO a supravegheat Bosnia și Herțegovina și împreună cu UEO, a supravegheat Marea Adriatică între 1992 și 1995. Apoi, NAC a participat la toate activitățile în scop de pace înterprinse de Consiliul de Securitate ONU. La început Alianța nu putea să pedepsească, ci doar să supravegheze, dar în anul 1993 a primit sarcina de a planifica acțiunile aeriene. Trupele ruse și cele ale Alianței au participat în Bosnia și Herțegovina, misiunea lor purtând numele Joint Endeavour. Forțele militare NATO au supravegheat semnarea Acordului de la Dayton din anul 1995, la Paris.

După obținerea păcii, Consiliul de Securitate al ONU a decis ca trupele IFOR să acționeze sub conducerea NATO pentru menținerea ei. Din IFOR făceau parte trupe militare terestre din 34 de țări carea au activat până în anul 1996 când s-a încheiat mandatul IFOR. Forțele de stabilizare (SFOR) au înlocuit IFOR, iar prin rezoluția nr 1088 a Consiliului de Securitatate al ONU acestea și-au început activitatea

Politica NATO în Balcani s-a dovedit un succes în prevenirea răspândirii conflictului etnic. Alianța s-a dovedit de un mare ajutor în Iugoslavia datorită imposibilității ONU, OSCE și chiar UE de a elimina conflictele din zonă. Totuși, acțiunile Alianței nu au fost percepute pozitiv în toate țările, unii oameni considerând că nu Europa putea rezolva singură situația fără ajutorul SUA. De fapt, această atitudine este caracterizată de antiamericanul care s-a extins nu doar în statele europene, ci și în zonele în care SUA a întreprins acțiunile militare, precum Orientul Mijlociu. În ceea ce priveșste acțiunile în Balcani, organizațiile europene sau chiar ONU nu putea elimina cu succes conflictele întrucât nu dețineau putere militară necesară unei asemenea intervenții. Uniunea Europeană mai are mult de lucru în ceea ce privește crearea unei armate europene mai ales datorită părerilor diferite ale tuturor statelor membre, iar ONU a dovedit că se pricepe mai bine la impunerea de sancțiuni economice și la menținerea păcii și nu la rezolvarea crizelor.

În anul 1997, NATO a participat la aplicarea prevederilor Acordului de Pace din Bosnia-Herțegovina, iar un an mai târziu a schițat o strategie de tranziție a SFOR sun conducerea Alianței, cu acordul ONU

Kosovo

Kosovo este o provincie din sudul Serbiei populată în majoritate de etnici albanezi care s-au bucurat de autonomie în cadrul fostei Iugoslavii până când Miloșevici a trecut-o sub conducerea Serbiei. În anul 1998, NAC a decis ca NATO să ajute la rezolvarea situației din zonă și să promoveze stabilitatea și securitatea în țările vecine. Printre obiectivele Alianței s-au numărat:

Încetarea controlabilă a tuturor acțiunilor militare

Încetarea imediată a violențelor și actelor de represiune

Retragerea din Kosovo a forțelor de poliție, militare și paramilitare

Staționarea în Kosovo a unei prezențe militare internaționale

Repatrierea în siguranță și necondiționată al organizațiilor de ajutor umanitar în scopul asistării acestora

Stabilirea unui angajament-cadru politic pentru Kosovo pe baza acordurilor de la Rambouillet, în conformitate cu legile internaționale și Carta ONU

În anul 1999, sârbii au înterprins o acțiune de epurare etnică în Kosovo a etnicilor albanezi din provincie. NATO a lansat un atac aerian ce a durat zece săptămâni datorită faptului că guvernul sârb își intensifica acțiunea. Aliații credeau că Miloșevici va pune capăt abuzurilor imediat ce va vedea implicarea NATO, dar nu a fost așa.

NATO și-a justificat bombardarea și plasarea de trupe în Kosovo făcând apel la valorile umanitare care trebuiau să fie respectate. Aliații doreau ca Miloșevici să nu mai fie liderul și să ajute, după capitularea acestuia, la reconstrucția Serbiei. Americanii considerau că NATO nu purea să stea deoparte în timp ce drepturile omului sunt încalcate, Bill Clinton declarînd chiar că succesul campaniei din Kosovo este o victorie pentru o lume mai sigură, pentru valorile noastre democratice și pentru o Americă mai puternică. Având în vedere vorblele președintelui american putem spune că agenda americană în Kosovo a fost ceva mai diferit de cea a ONU sau a celorlalți aliați, care nu doreau să-și demonstreze puterea prin intermediul acestei intervenții. De asemenea, NATO nu ar fi acționat la fel dacă SUA nu era de acord. În aceast sens, suntem de acord cu idea că războiul din Kosovo a fost o operațiune americană sub steag NATO.

Unele state partenere NATO precum Albania sau Bulgaria, dar și statele membre vecine cu fosta Republică Iugoslavia (Ungaria, Republica Cehă – membri din 1990) s-au arătat reticente fată de participarea la intervenția din Kosovo de teama unor represalii. Opoziție vehementă au avut Rusia și China care au acuzat NATO că s-a implicat în afacerile interne ale Sebiei fără acordul ONU. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a elaborat rezoluția 1244 prin care Iugoslavia se declara de acord cu încetarea violențelor și retragerea forțelor militare iugoslave. Conflictul din Kosovo s-a încheiat, dar neînțelegerile din regiune nu au fost eliminate. NATO a acordat sprijin pentru stabilizarea Kosovo creînd Forța de Stabilizare (KFOR), dar și ajutoare umanitare. Provincia a fost administrată până în anul 2008, când și-a declarat independența, de către ONU. De atunci, ONU mai are în Kosovo doar o misiune. Astăzi, NATO are în Kosovo aproximativ 10000 de trupe sub comanda KFOR din 31 de țări. Acestea sunt necesare pentru a menține siguranța și securitatea în zonă, dar și libertatea tuturor cetățenilor indiferent de originea lor etnică. NATO și KFOR lucrează împreună cu autoritățiile din Kosovo și vor continua acest lucru pâmă când ONU va decide altceva. Unii specialiști consideră că bombardarea Kosovo a fost dorința NATO de a-și sărbători cei 50 de ani de existență cu victorie simbolică într-un război contrafăcut. Acest lucru poate fi adevărat dacă privim spre atitudinea generală a americanilor care doresc mereu să dovedească lumii că sunt o mare putere așa cum s-a întâmplat și în cazul Irakului. Însă, așa cum am precizat în cazul anterior, celelalte instituții și organizații au eșuat în rezolvarea situației. Acest lucru nu înseamnă că aliați nu puteau găsi alte soluții pentru rezolavarea crizei. Totuși, kosovarii erau uciși într-un ritm alarmat ceea ce a necesitat intervenția rapidă a comunității internaționale doar NATO reușind să se mobilizeze rapid din punct de vedere militar pentru a opri masacrul.

2.3 Operațiuni și Misiuni de menținere a păcii

Principalele operațiuni întreprinse de NATO în secolul XXI se numără Afganistan după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, cea din Irak din anul 2003 și cele din Afrika. Acestea au evidențiat capabilitățile Alianței, dar și vulnerabilitățile care i-au adus numeroase critici. Astăzi, personalul militar impicat în misiunile NATO se ridică la 70.000 de oameni.

Afganistan

După atacurile teroriste de la 11 septembrie din New York, SUA a identificat ca principal vinovat organizația Al Qaida condusă de Osama bin Laden. Atunci americanii au lansat războiul împotriva terorismului pe care l-au susținut toate statele democratice și nu numai. Astfel, NATO a răspusn la atacuri prin invocarea articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic. Alianța s-a implicat în protejarea spațiului aerian american și împiedicarea prezentării unor amenințări teroriste în Marea Mediterană. SUA a identificat baza Al Qaida în Afganistan ceea ce a dus la lansarea pe 7 octombrie a operațiunii militare Endvour Freedom împreună cu Marea Britanie, iar din 2002 Marea Britanie a condus propria operațiune numită Herrick. Premele intervenții ale SUA au înlăturat talibanii de la guvernarea Afganistanului, dar aceștia nu au fost înfrânți complet, urmând numeroase lupte între soldați și forțele talibane. Casa Albă afirma mereu că intervenția în Afganistan este necesară captura teroriștii ce se ascund în teritoriu, dar mai ales pentru a-i împiedica să elaboreze și să ducă la îndeplinire alte atacuri. Terorismul a fost recunoscut aproape universal după atacurile de la World Trade Center ca o amenințare globală.

ONU nu a autorizat intervenția SUA în Afganistan. Organizația a autorizat în 2001 Forța Internațională de Securitate și Asistență (ISAF) prin rezoluția 1386, iar din 2003 aceasta a fost condusă de NATO. De când NATO a preluat conducerea ISAF. ISAF avea ca scop acordarea de asistență autorităților afgane pentru obținerea securității și stabilității în teritoriu, dar și de a ajuta la reconstrucția și dezvoltarea țării. De asemenea, ISAF ajută la antrenarea forțelor naționale afgane de securitate pentru a fi capabile să asigure securitatea poporului afgan și restrâng răspândirea armelor printre indivizi, dar și a drogurilor. NATO oferă prin ISAF și ajutor umanitar în Afganistan.

Unii specialiști se întreabă dacă rolul NATO mai este necesar în Afganistan. Aproape toate statele imlicate consideră că investiția mare din Afganistan nu-și mai găsește importanța în contextul actual. Datorită faptului că teroriștii nu au fost găsiți acolo, numărul soldaților trebuioe redus. Totuși, unii specialiști americani susțin că menținerea trupelor în Afganistan este vitală pentru Al Qaida să nu își extindă din nou influența colo sau ca statul afgan să destabilizeze regiunea. Alți specialiști consideră că prin intervenția în Afganistan, SUA doreau un control mai mare asupra rezervelor de petrol din Marea Caspică. Oricare ar fi adevărul, considerăm că NATO nu trebuie să se retragă din Afganistan, ci să continuea operațiunile de menținere a păcii

Irak

Războiul lansat de SUA în Irak a fost asistat de NATO, însă Alianța nu a avut niciun rol în conducerea campaniei. Statul irakinian era bănuit că deține arme de distrugere în masă, iar Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a emis ultimul avertisment Irakului prin intermediul rezoluției 1441. Al Qaida are susținători și în Irak ceea ce era foarte periculos în combinație cu armele de distrugere în masă. Liderul irakian a ignorat cererile comunității internaționale. Pe lângă țările membre NATO, au participat în Irak și diferite coaliții de forțe. Februarie 2003, Turcia a solicitat asistența Alianței în baza articolului 4 din Tratatul Nord-Atlantic pentru a-i asigura securitatea în eventualitatea apariției unor acțiuni ale Irakului.

La cererea Turciei, NATO a trimis avioane de supraveghere și rachete de apărare pe teritoriul său în lunile următoare. Centrul euro-atlantic de coordonare al unui răspuns în caz de dezastru (EADRCC) al Alianței era pregătit pentru a acorda asistență umanitară civililor, dar și în cazul unor atacuri cu arme biologice sau chimice. În cazul Poloniei, NATO a oferit asistență în domeniul comunicațiilor sau al logisticii, însă nu a fost prezentă în Irak.

NATO ajută statul irakian să își dezvolte capabilitățile de apărare cu scopul de a-și asigura singur securitatea. În acest sens, în 2004 a fost creată o Misiune de antrenament NATO-Irak la cererea guvernului irakian. În cadrul misiunii , NATO antrena ofițerii, dona echipament militar, oferea sfaturi și sprijin în instrucția la nivel militar și în poliție etc. Misiunea Alianței a avut o contribuție majoră la formarea liderilor militari din Irak. În cadrul misiunii, NATO a creat organisme care să ajute la dezvoltarea țării precum Divizia NATO pentru antrenare, educare și sfătuire, dar și programe de studiu și specializare în afara țării. În anul 2008, misiunea s-a extins și la alte domenii cuprinzând și forțele de apărare de la granițe

Africa

Nato a sprijinit în 2007 crearea unei forțe de stabilizare africane la cererea Uniunii Africane (UA) care dorea să-și dezvolte capabilitățile de menținere a păcii pe termen lung. Aliați sponsorizează și participarea ofițerilor Uniunii Africane la stagii de pregătire în școli din Europa. Tot la cererea UA, NATO a oferit asistență în misiunea acesteia din Sudan și Somalia. Eforturile Alianței sunt coordonate cu cele ale altor organizații internaționale precum Ue sau ONU. NATO a acordat sprijin pentru Misiunea din Sudan în perioada 2005-2007 în Darfur, regiune care se confruntau cu un conflict din anul 2003. AMIS se axa pe menținerea păcii, sfârșitul violenței, îmbunătățirea situației umanitare, însă nu prevedea și trupe NATO în teritoriu. Din anul 2008, NATO a acordat asistență misiunii ONU din Darfur. Alianța a ajutat statele membre ale UA să își ofere sprijinul prin intermediul Misiunii din Somalia. De asemenea, NATO a trimis experți în planificare financiară și maritimă. Din 2007, UA și NATO și-au extins cooperarea în alte domenii pe termen lung.

Alianța s-a implicat în anul 2008 într-o operațiune de oprire a ilegalităților din partea piraților de pe coasta Somaliei. NATO a însoțit navele ONU care transportau hrană și alte provizii pentru a le proteja de atacurile piraților. Aceștia se ocupă și astăzi cu capturarea navelor și luarea ca ostatici a membrilor echipajului pentru care cer apoi bani de la țările de origine

CAPITOLUL III

NATO ÎN CONTEXTUL NOULUI SISTEM INTERNAȚIONAL

Secolul XXI a adus numeroase schimbări în regimurile internaționale. Noi instituții și organizații internaționale au apărut dobândind o importanță din ce în ce mai mare. Spre deosebire de aceastea, NATO are mai multe șanse să reziste în timp întrucât se reinventează mereu, se adaptează, rând perând, la toate schimbările din sistemul internațional.

Mediul internațional de securitate din timpul Războiului Rece are consecințe asupra sistemului internațional actual și chiar asupra viitorului deși acestea pot să nu fie vizibile la prima vedere. Liderii din majoritatea statelor lumii, mai ales actori importanți pe scena internațională, s-au format în perioada Războiului Rece. Politicieni și-au format opiniile și atitudini privind modul în care lumea ar trebui să fie condusă. De asemenea, multipolarismul a luat locul bipolarismului datorită prăbușirii unuia dintre cei doi actori principali, URSS, iar locul său a fost luat de state regionale precum BRIC.

Puterea militară nu mai are o importanță definitoare în lumea interdependențelor, iar statele sunt interdependente mai ales din punct de vedere economic. Securitatea economică a fost extinsă pentru a cuprinde și mediul înconjurător. Astfel, securitatea non-militară a căpătat o importanță mai mare astăzi decît avea în trecut. Diplomația a demonstrat în trecut că este soluția cea mai eficientă la menținerea păcii. Ideile din timpul Războiului Rece sunt menținute și astăzi. De exemplu, Rusia încă vede NATO ca o amenințare deși a semnat un parteneriat, iar Europa vede SUA ca o necesitate la securitatea europeană deși există voci care susțin că SUA ar trebui să părăsească Alianța.

Spre deosebire de sistemul internațional anterior, la început de secol XXI se pare că lumea se îndreaptă spre pace și stabilitate. Astăzi, puterea militarp și războiul nu sunt văzute ca alternative viabile la rezolvarea neînțelegerilor dintre state. Armele nucleare au fost reduse de cele două mari puteri în timpul Războiului Rece ducând la eliminarea lor ca necesitate de menținere a echilibrului mondial. Pe lângă necesitatea de non-proliferare a armelor de distrugere în masă, vechi amenințări au revenit în actualitate. Dintre acestea cea mai mare pare să fie terorismul după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA. De asemenea, printre problemele actuale la adresa securității sse numără și dezarmarea, opresiunea, conflictele etnice, criza economică mondială, instabilitatea unor state etc. Aceaste provocări nu pot fi considerate amenințări puternice la adresa păcii mondiale așa cum ar fi fost un conflict deschis între SUA și URSS.

Astăzi au apărut noi generații de combatanți care își bazează identitatea pe ideologie, cultrură, etnicitate, religie, geografie sau combinații ale acestora precum entități sub-statale, grupuri non statale sau transnaționale. Aceste entități nu se feresc să folosească violența pentru a-și atinge scopurile interne ducând la conflicte în regiunile proprii. Globalizarea a intensificat interdependența dintre state eliminând importanța frontierelor. Acest lucru a dus la efecte pozitive, dar și negative mai ales pentru statele sărace din Orientul Mijlociu, Africa sau Asia cărora NATO le acordă asistență umanitară și intervine pentru a opri violența entităților atunci cănd apare. Globalizare mărește competiția pentru resursele strategice și energetice și creează tensiuni care duc la conflicte.

Aliații au început în ani `90 o perioadă de restructurare menită să adapteze NATO la noile realități, dar și pentru acceptarea de noi membri. Extinderea Alianței spre Europa de Est prevăzută în cenceptul Strategic lansat în anul 1999. NATO a dezvoltat conceptul de parteneriat dorind îmbunătățirea relațiilor cu Rusia, Ucraina și țări din zona mediteraneană pentru eliminarea orcărei posibile viitoare amenințări la stabilitatea europeană. Alianța desfășuară operațiuni și misiuni de menținere a păcii în țări precum intervenția militară din Irak, războiul împotriva terorismului în Afganistan sau asistență umanitară în Africa împreună cu UE, UEO, ONU. Astfel, NATO dezvoltă relații nu doar cu foști sau potențiali adversari, ci și cu cele mai importante organizații și membri săi.

Conceptul Strategic al Alianței a fost lansat ca o strategie de dotare a Alianței în vederea pericolelor pentru securitate și a ocaziilor favorabile din secolul XXI și de dirijare a viitoarei sale dezvoltări politice și militare. Astfel, conceptul cuprinde obiectivele NATO în secolul XXI:

Menținerea legăturii transatlantice

Menținerea capacităților miliatare la un nivel eficace

Crearea Identității Europene de Securitate și Apărare care se dezvolte cooperarea dintre NATO și UEO sau UE pentru ca aliații europeni să aducă pe viitor o contribuție mai mare în cadrul Alianței, se consolida parteneriatul transatlantic și permitea aliaților europeni să acționeze singuri

Prevenirea crizelor și rezolvarea conflictelor

Dezvoltarea parteneriatului, a cooperarii și a dialogului

Controlul armamentului, dezarmarea și neproliferarea armelor de distrugere în masă

Extinderea NATO

Menținerea păcii și stabilității în zona euro-atlantică

Promovarea valorilor democratice, drepturilor omului și respactării dreptului internațional

Îmbunătățirea capacității de desfășurare și de mobilitate a forțelor NATO

Susținerea forțelor în misiunile Alianței

Conceptul Strategic identifică riscurile de secolul XXI în conflictele etnice, încălcarea drepturilor omului, instabilitatea politică, situația economică precară, proliferarea armelor nucleare, biologice și chimice.

Alianța și-a îmbunătățit structura organizațională în ultimii ani cu încă două instituții: Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC) înlocuit de Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) în 1997. NACC a fost creat prin intermediul Declarației de la Roma din 1991 ca un forum consultativ pentru tările membre NATO, iar un an mai târziu acestora li s-au alăturat membrii Comunității Statelor Independente, Georgia și Albania. Consiliul s-a ocupat cu problemele regionale apărute Moldova, Georgia sau Iugoslavia. În anul 1992, la Întâlnirea la Nivel Înalt a CSCE, a fost semnat Documentul de la Helsinki prin care urma să se creeze un forum CSCE pentru securitate, cooperare și activități de menținere a păcii.

EAPC este un forum de consultări și cooperare care se întâlnește la nivel de ambasadori și miniștri de externe și ai apărarii. Din EAPC fac parte membrii NATO și parteneri europeni. Printre activitățiile Consiliului se numără consultări și cooperare pe probleme de securitate, politică, regionale, științifice și de mediu, controlul armamentelor, terorismul, menținerea păcii, apărarea economică, planificarea de urgență civilă. În cadrul summit+ului de la Washington s+au aprobat două documente pentru deyvoltarea PpP: Cadrul politico-militar al operațunilor PpP aflate sub conducerea NATO și Către un Parteneriat pentru secolul XXI – Parteneriatul Extins și mai Operativ. EAPC a creat Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Măsurilor împotriva Deyastrelor, a sprijinit operațiunea de salvare a refugiaților kosovari din Albania, acordat asistență umanitară în Kosovo și Ucraina etc.

Organismele militare ale NATO create în timpul Răyboiului Rece sunt menținute cu puține modificări. În anul 1994 s-a lansat conceptul militar Forțe Operative Multinaționale Interarme care urma să faciliteze adaptarea Alianței la schimbările din mediul de securitate european. NATO trebuie să-și îmbunătățească capacitatea de desfășurare a forțelor militare, să faciliteze participarea statelor membre la operațiuni desfușurate sub comanda sa, să fie capabilă să rezolve pașnic conflicetele. Printre planurile Alianței se numără decizia asupra unei finanțări comune, crearea unui sistem de apărare anti aerian, obținerea unui echilibru al responsabilitățiilor între aliați, desfășurarea de forțe în afara teritoriului național atunci când este cazul, cooperare în domeniul infrastructurii, al armamentului și în logistică, dar și dezvoltarea parteneriatelor pentru pace. Principiile de bază deveneau angajamentul față de apărare colectivă, ca funcție centrală, fundementală a Alianței și menținerea legăturii transatlantice, ca garant al credibilității și eficienței Alianței. Astăzi activitățile principale ale NATO sunt cele de menținere a păcii, de prevenire a conflictelor și de rezolvare a crizelor. Forțele militare cu care contribuie statele membre au fost reduse cu 35% cele terestre, cu 30% navale de luptă, cu 40% cele aeriane, dar și cele de intervenție rapidă.

În anul 1999, a fost lansată la Washington Inițiativa NATO cu privire la capacitățile de apărare (DCI) pentru îmbunătățirea capacității Alianței de a face fată oricăror pericole și crize ce pot apărea în secolul XXI. DCI acționează în domenii precum:

Mobilitatea și desfășurarea rapidă a forțelor NATO acolo unde este necesar

Susținerea trupelor în operațiuni pe termen îndelungat acolo unde este cazul

Confruntări eficiente împotriva oricărui adversar

Supraviețuirea Alianței prin protejarea împotriva amenințărilor de orice fel

Comunicații interoperabile pentru cooperarea ușoară între parteneri

Inițiativa acoperă întreg domeniul militar fiind creată cu scopul de a demonstra că NATO este pregătită pentru orice. DCI contribuie la dezvoltarea ESDI pentru a încuraja membrii europeni să aducă o contribuție mai mare Alianței.

3.1 Provocările la începutul secolului

Așa cum am precizat anterior, mediul de securitate actual se confruntă cu numeroase provocări. Dintre acestea ne vom concentra atenția asupra proliferării armelor nucleare, dezarmării, opresiunii, conflictelor etnice, crizei financiare mondiale, terorismul și problemelor de mediu întrucât le considerăm cele mai relevante pentru studiul asupra NATO. Alianța trebuie să găsească soluții la aceste probleme vitale pentru menținerea păcii și stabilității mondiale.

Proliferarea armelor nucleare și dezarmarea

Nato a redus efectivele militare așa cum am văzut mai sus propunându-și să reducă și armele nucleare, biologice și chimice. Astfel, în cadrul NATO, au fost create forumuri pentru intensificarea apărarii, facilitatea transparenței, creșterea încrederii între Alianță și partenerii săi precum Consiliul Permanent Reunit NATO-RUSIA sau Comisia NATO-UCRAINA. În cazul în care apar amenințări la adresa securității aliaților, forțelor NATO trebuie să fie capabile să le rezolve. Pentru evitarea unui conflict nuclear, controlul armelor nucleare se află în posesia Alianței. Organizația a recunoscut importanța reducerii forțelor nucleare în contextul actual ca o strategie necesară pentru asigurarea și menținerea păcii și stabilității mondiale.

Decizia Montebello din 1983 susținea dorința NATO de a retrage 1400 de focoase nucleare din Europa. Apoi, în anul 1987, SUA și URSS au semnat Tratatul Forțelor Nucleare cu Rază Medie de acțiune (INF) eliminând rachetele nucleare cu lansare de la sol și cu rază medie de acțiune. Aceasta a fost un prim pas spre crearea unei lumi mai sigure. Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START 1) a fost semnat în anul 1991 și reducea armele nucleare de la 10000 la 60000. Doi ani mai târziu, cele două țări au redus aceste arme la 3000, iar vehiculele de repoziționare cu ochire independentă multiplă din rachete balistice inter-continentale au fost eliminate

În același an , la inițiativa americanilor, NATO a decis eliminarea cu 85% a tuturor focoaselor nucleare pentru forțele sub-strategice cu lansare de la sol, cu 50% a bombelor gravitaționale cu lansare din aer, tuturor armelor nucleare pentru a fi folosite ca forțe maritime de suprafață, a 1300 de arme de artilerie nucleară și a 850 de focoase de rachetă LANCE. Singurele arme nucleare din cadrul NATO sunt cele ale SUA: bombe nucleare ce pot fi transportate la nevoie de avioanele câtorva aliați. Forțele aliaților nu sunt îndreptate astăzi împotriva unei țări anume așa cum se întâmplă în perioada Războiului Rece. Odată cu reducerea armelor la fel s-a întâmplat și cu bazele NATO de stocare a acestora. De asemenea, aliații doresc ca noile state membre să nu aibă acces de niciun fel la armele nucleare. SUA consideră menținerea de arme nucleare în Europa necesară pentru a întări legătura transatlantică, pentru a asigura securitatea membrilor europeni și nu numai. Statele europene sunt mult mai solidare cu NATO tocmai datorită acestui fapt. Dacă nu există arme nucleare Europa, membrii Alianței nu ar simți o singuranță atât de mare.

Imporatant a fost și Tratatul asupra Neproliferării Armelor Nucleare (NPT) semnat în anul 1995 de 187 de state printre care și memrii NATO. Acesta este valabil pe termen nelimitat. În cadrul tratatului au fost stabilite principii și obiective pentru neproliferarea și dezarmarea nucleară, în vederea promovării aplicării efective a tratatului. În anul 2000 tratatul a fost revizuit fiind decisă dezarmarea totală prin aderarea tuturor statelor la tratat, impunerea respectării acestuia și întărirea granițelor ofierite de Agenția Internațională pentru Energie Atomică. De asemenea, Grupul NATO pentru Planificarea Nucleară asigură dialogul dintre aliații cu capabilitățile nucleare și cei care nu dețin arme nucleare și în care aliații iau decizii privind problemele nucleare. Alianța îndeplinește, astfel, un rol major în controlul armamentelor, în dezarmare și neproliferare. Nicio altă organizație internațională nu a luat decizii majore în privința acestei amenințări.

În anul 1999, la Washington, aliații au decis întărirea eforturilor pentru neproliferare, iar dacă proliferarea are loc aceasta trebuie controlată prin intermediul diplomației. NATO confirma importanța parteneriatului, a cooperării și a dialogului, dezvoltarea acordurilor privind controlul armamentului, dezarmare și neproliferarea, precum și la măsurile de creștere a încrederii și securității. Tot atunci au avut loc discuții între SUA și Rusia în cadrul Tratatului privind rachetele antibalistice (ABM) reafirmând obligațiile asumate în celelalte tratate. NATO a lansat inițiativa împotriva armelor de distrugere în masă prin care se asigura o cooperare pentru menținerea problemei sun control prin schimb de informații între aliați și informarea publicului, dar și să îmbunătățească programul de reacție rapidă în cazul utilizării acestora împotriva unui stat. De asemenea, Alianța a creat un Centru care să controleze toate activitățile ce țin de armele de distrugere în masă ce incul și crearea de vaccinuri împotriva unor boli foarte contagioase precum antrax.

Armele biologice și chimice sunt periculoase mai ales datorită faptului că agenții biologici și chimici sunt relativ ieftini deci ușor de procurat, dar și de ascuns având în vedere că pot fi folosite atât în domeniul militar, cât și în cel civil. Acești agenți pot fi împârțiți în două categorii: microorganisme și toxine. Agenții chimici sunt folosiți cu scopul de a scoate din luptă oamenii provocând leziuni fisziologice, și chiar cu intenția de a-i ucide. Numeroase țări consideră necesară deținerea unor astfel de arme convinse că și alte țări le au. Neîncrederea dintre state este periculoasă mai ales când vine vorba de zonele conflictuale precum Orientul Mijlociu sau Asia.

În ceea ce privește proliferarea armelor biologice și chimice, Alianța a făcut progrese, dar există încă provocări mari în acest domeniu. Acest tip de arme sunt o amenințare la adresa cetățenilor, a teritoriilor, a forțelor aliaților, iar multe state încă încearcă să le obțină. În mâinile teroriștilor sau ale unor regimuri autoritare, aceste arme ar spori insecuritatea mondială. De aceea, în anul 1925, Protocolul de la Geneva interzicea utilizarea acestor arme, iar în 1975 a intrat în vigoare Convenția asupra armelor biologice și cu toxine (BTWC) prin care statele acceptau să nu dezvolte, producă, depozite sau achiziționeze în scopuri ostile agenți biologici și aparatura aferentă. În cadrul Convenției asupra armelor chimice ținută în 1997 s-a reafirmat interzicerea utilizări acestor tipuri de arme, dar și acordarea de asistență alor state pentru a le crea. De asemenea, toate armele chimice și capacitățile de creare ale acestora trebuiau distruse.

START I a fost valabil până în anul 2009, urmat de START II și de Tratatul de la Moscova din 2002. Un nou tratat START a fost semnat pe 8 aprilie 2010 de președintele american, Barack Obama și cel rus, Dmintri Medvedev la Praga. Armele nucleare au fost limitate la 1550, iar rachetele balistice inter-continentale și de submarine, lansatoare și avioanele echipate cu armament nuclear la 800. Chiar dacă acest tratat este considerat un mare pas înainte în reducerea armelor de distrugere în masă, nu putem să nu ne întrebăm dacă este întradevăr un succes având în vedere dificultatea implementării sale. Rusia nu va renunța la deținerea unor astfel de arme chiar dacă le va reduce substanțial. La fel va face și SUA de teama ei sau a altor țări care au astfel de arme precum China, Pakistan sau Iran, dar și a altor state care le-ar putea obține. Astfel, eliminarea tuturor arsenalelor nucleare și a armelor biologice și chimice în viitorul apropiat este o iluzie așa cum cred și analiștii precum David E. Hoffman. SUA a creat anul acesta o navetă spațială fără pilot ce poate sta în aer 270 de zile timp în care poate oferi guvernului american în orice locație de pe glob în aproximativ o oră. Acest lucru inspiră teamă în Rusia și nu numai. Avantajul SUA sporește securitatea țărilor occidentale, dar și insecuritatea celorlalte. Instabilitatea mondială nu este benefică chiar dacă avantajul este deținut de o organizație democratică precum NATO.

Terorismul

Terorismul a fost considerat, mai ales începând cu anul 2001, o amenințare transnațională. Întreaga lume se confruntă cu această provocare și nimeni nu poate fi cu adevărat în siguranță dacă nu este eliminată. Americanii au lansat după atacurile din 11 septembrie 2001 de la World Trade Center un război împotriva terorismului. Președintele american George W. Bush a cerut atunci lumii să aleagă o parte, așa cum s-a întâmplat în perioada Războiului Rece. Bineînțeles, atunci situația era mult mai diferită, însă americanii au identificat în terorism un dușman căruia trebuia să i se opună întreaga lume, așa cum s-a înt=mplat împotriva comunismului. SUA a văzut în Afganistan principala sursă a terorismului, dar și vinovații pentru atacurile din țara lor: organizația teroristă Al qaeda și conducătorul ei Osama Bin Laden. De atunci, NATO a amplasat trupe în Afganistan unde are o prezență majoră și astăzi.

Teroriștii nu doresc o guvernare mondială, opunându-se cu vehemență acțiunilor SUA de intervenție în anumite state precum fosta Iugoslavie. Aceștia nu sunt neapărat de religie islamică, ci apar datorită unor tensiuni la nivelul sistemului internațional. Terorismul se folosește de frică și de publicitate pentru a-și manifesta influența și puterea. Teroriștii doresc să facă anumite schimbări politice la nivel local sau internațional. Analiștii domeniului securității văd unanim terorismul ca o amenințare la adresa tuturor statelor, iar prevenirea nu este întodeauna posibilă așa cum ne-a demonstrat istoria ultimelor două decenii. Cele mai multe țări încearcă să determine cauzele terorismului, însă încercările lor s-au soldat cu eșecuri.

Al-Qaeda pare greu de învins mai ales datorită faptului că are rețele în mai multe țări precum Pakistan, Afganistan, Yemen, Indonezia, Africa de Nord, Somalia sau India. Astfel, există numeroase organizații teroriste de dimensiuni reduse care au dezvoltat în timp legături unele cu celelalte. Dintre acestea numim Al Fatah, Abu Sayyaf Al, Grupul Islamic Armat, Secta Aum, Organizația Separatistă Bască (ETA), Hamas și Hezbollah.

Statele europene și SUA au dezvoltat în timp un parteneriat pentru lupta împotriva terorismului ca principală armă. NATO este parte a parteneriatului acorând ajutor prin forța sa militară. Statele membre fac schimb de informații, colaborează în privința procedurilor judiciale, a investigațiilor criminale și a dezvoltării de tehnologii și proceduri pentru a fi folosite împotriva terorismului. NATO asistă țările Lumii a Treia și organizațiile internaționale precum ONU în această luptă.

Statele instabile

În Balcani planează și astăzi un sentiment de nesiguranță, o stare de dezorientare față de viitor, dar totuși aderarea la UE le oferă o prespectivă de stabilitate și prosperitate. Slovenia a fost poate singurul stat cu adevărat norocos dintre toate fostele țări iugoslave. Statul sloven face parte din UE din anul 2004 fără a se confrunta cu conflictele etnice așa cum s-a întâmplat în cazul Kosovo, al Macedoniei și al Serbiei. Macedonia s-a confruntat în anul 2001 cu incidente violente între slavi și etnicii albanezi, ratând astfel aderarea la UE și NATO. Drumul ei spre democrație pare lung la fel ca și cel al statului Muntenegru care și-a obținut independența în 2006. Bosnia-Herțegovina se află încă sub protectoratul ONU datorită divizării cu care se confruntă statul fiind în imposibilitatea de a se auto-guverna. Țara este instabilă din punct de vedere politic și se confruntă cu grave probleme economice, deci, și ea, mai are multe de demonstrat înainte de a fi acceptată printre țările democratice din UE sau NATO. Serbia a făcut progrese din anul 2000 după ce conducătorul său, Slobodan Miloșevici a fost judecat pentru crimele produse în războaiele inter-etnice ce au urmat destrămării Iugoslaviei. Guvernul Serbiei pare să dorească îndreptarea spre UE și NATO, dar rămâne de văzut dacă dorința se va materializa. Acest lucru este valabil și pentru celelelalte state din Balcani. Ele au nevoie de o perioadă mai mare de timp pentru a se stabiliza, iar această realitate face ca prezența NATO să fie necesară în Europa de Est

Cele mai instabile state se regăsesc în Africa Sub-sahariană, orientul Mijlociu și Asia de Sud. La subdezvoltarea lor a contribuit din plin criza economică globală, șomajul mare, numărul mare de refugiați datorită conflictelor sau catastrofelor naturale, migrația intelectualilor din țările respective etc. În identificarea acestor state ne vom îndrepta atenția spre clasamentul statelor eșuate, creat în 2009 de către revizia Foreign Policy România și organizația The Fund for Peace ce cuprinde 60 de state. Dintre acestea statele aflate în stare critică sunt Somalia, Zimbabwe, Sudan, Ciad, Republica Democratică Congo, Irak, Afganistan, Republica Central Africană, Guineea, Pakistan, Coasta de Fildeș, Haiti, Burma și Kenya. Observăm că cele mai multe se află în Africa nu nu în Orientul Mijlociu așa cum am fi tentați să credem în urma nenumăratelor știri ce vin zilnic din acea regiune și unde NATO, dar mai ales SUA, investesc foarte mult în misiuni de menținere a păcii. Următoarele 10 state aflate în pericol sunt Nigeria, Etiopia, Coreea de Nord, Bangladesh, Yemen, Timorul de Est, Uganda, Sri Lanka, Niger și Burundi. Pe listă mai apar și nepal, Liban Uzbekistan, Iran, Siria, Egipt, China, Azerbaijan sau Israel.

Somalia este considerată cea mai instabilă țară din lume datorită faptului că este guvernată de anarhie. Din anul 1991 când s-a prăbușit guvernul, țara a avut doar șase luni de pace fiind dominată de violențe. Pirații somalezi au deturnat 4- de vase cerând milioane de dolari răscumpărare. Este cea mai mare epidimie de piratie a timpurilor moderne. Ceea ce este intrigant în privința acestei țări este faptul locuitorii vorbesc aceeași limbă, au aceeași religie, cultură și origine etnică. Însă, țara este divizată în clanuri, iar ajutorul oferit de americani pare să nu fie suficient pentru a stabiliza țara. Astfel, ajutorul NATO este mai mult decât necesar mai ales pentru că insurgenții islamiști au legături cu Al Qaeda, iar instabilitatea țării tinde să aibă efecte negative asupra statelor vecine precum Kenya și Etiopia. De fapt, intervenția Alianței și implicit a țărilor democratice dezvoltate este necesară în toate statele eșuate într-o mai mare sau mai mică măsură.

Acest lucru este valabil și pentru popoarele Caucazului de Nord care s-au confruntat de-a lungul timpului cu conflicte datorită diferențelor etnice și religioase. Republicile din regiune sunt Karaciai-Cerchezia, Karbadino-Balkaria, Ingușetia, Cecenia și Daghestan. Acestea au fost influențele de Unuâiunea Sovietică, iar Rusia își manifestă și astăzi interesele în zonă. SUA a cooperat cu Rusia pentru a elimina terorismul, traficul de droguri și de arme, dar și slăbirea puterii mafiei.

Probleme ale mediului

Lumea actuală se confruntă cu numeroase catastrofe naturale precum cutremure, erupții ale vulcanilor, inundații, dar și poluare, micșorarea grosimii stratului de ozon, ploi acide, secetă, schimbări climatice care au efecte negative mari mai ales asupra statelor sărace. Neajunsurile pot duce la migrații de populații spre alte state ducând la creșterea șomajului și a sărăciei în acestea. Statele dezvoltate trebuie să ia în considerare situația precară cu care trebuie să trăiască numeroase populații din lume fără să adăugăm și problemele cauzate de mediu. Încălzirea globală dăunează, în special, agriculturii, deci are un impact direct asupra hranei.

Protocolul de la Kyoto este un acord internațional semnat în anul 1997 de 160 de țări ce prevedea reducerea emisiilor poluante cu 5,2% până în 2014 de către statele industrializate. Această decizie era necesară pentru a reduce poluarea care afectează foarte mult mediul și implicit viețile oamenilor. NATO nu mai este astăzi doar o organizație de securitate, ci oferă și asistență umanitară. Schimbările din mediul înconjurător aduc noi provocări atât pentru NATO, cât și pentru celelalte organizații internaționale.

Criza financiară globală

Criza financiară actuală s-a declanșat în septembrie 2008 odată cu prăbușirea bursei din SUA. Numeroși oameni și-au pierdut atunci averi de 50 de trilioane de dolari. Criza a dus la restrângerea sectorului financiar având efecte negative în toate țările lumii afectate fiind chiar și țările foarte dezvoltate. Refacerea economiilor internaționale va mai dura câțiva ani datorită politicilor neinspirate adoptate de guvern în ultimii ani. Criza a determinat slăbirea dezvoltării economice, șomaj mare, falimente, stagnarea investițiilor, reducerea cheltuielilor private, creșterea prețurilor, salarii și pensii mai mici etc. Majoritatea țărilor membre NATO s-au confruntat cu probleme economice majore și duc acum o luptă pentru echilibru financiar.

De pe urma crizei economice nu vor exista câștigători. Toate statele înregistrează pierderi, unele mai mul ca statele. SUA au fost acuzat de multe țări de a fi vinovate pentru această situație. Însă, considerăm că guvernele tuturor statelor sunt la fel de responsabile ca guvernul american pentru că au luat decizii greșite și au mizat la nesfârșit pe noroc considerând bunăstarea economică o situație ce nu poate fi schimbată.

Dintre țările Europei Centrale și de Est, Polonia, Republica Cehă și Slovenia au făcut față mai bine la provocările crizei economice, iar țările baltice, Ungaria, România și Bulgaria au un drum lung până la redobândirea echilibrului economic. NATO și UE trebuie să susțină aceste state pentru a menține stabiloitatea în zonă.

3.2 Extinderea Alianței

Extinderea NATO a devenit posibilă cu terminarea Războiului Rece. Atunci s-a prezentat ocazia de a coopera în vederea întăririi securității în zona nord-atlantică . Extinderea este o parte esențială a strategiei Alianței pentru unificarea și stabilizarea Europei, Statele membre se pot pune de acord cu invitarea altor țări europene să facă parte din NATO. Articolul 10 din Tratatul Nord-Atlantic prevede acceptarea de noi membri. Astfel, în anul 1999 au fost acceptate statele cele mai puternice în Alianță: Republica Cehă, Polonia și Ungaria. În 2004 a venit rândul Bulgariei, României, Sloveniei, Slovaciei, Letoniei, Estoniei și Lituaniei, iar în 2009 au aderat cei mai noi membri, Croația și Albania. Însă, extinderea nu se oprește aici. Aliații doresc noi membri având un interes special în ceea ce privește Ucraina cu care momentan dețin o relație de parteneriat. Noii membri beneficiază de drepturi și obligații identice cu cele ale celorlalți.

La summit-ul de la Bruxelles din anul 1994, liderii NATO au reafirmat deschiderea Alianței față de includerea ca membrii a alor state europene capabile să respecte principiile Tratatului de la Washington și să-și aducă contribuția la securitatea zonei Nord-Atlantice. Apoi, aliații au creat Studiul asupra extinderii NATO, un document pentru țările interesate de acest subiecte. Extinderea Alianței reprezintă un mod de creștere a stabilității în zona euro-atlantică completând tendințe mai largi de integrare și anume, extinderea UE și întărirea OSCE. De asemenea, în cadrul summit-ului s-a decis ca Alianța să rămână una de tip defensiv, iar scopul rămânea menținerea securității membrilor săi și pacea în zona nord-atlantică.

Când extinderea NATO a făcut primii pași, la Casa Alba se afla Bill Clinton.El dorea o Europă sigură, democrată și pașnică și în același timp să integreze o Rusie democratică. Astfel, SUA au susținut de la început lărgirea Alianței, dar păstrarea unor relații bune cu Rusia așa cum își doreau mai ales țările din Europa Centrală și de Est.

Deși europenii se temeau de reacția Rusiei, Clinton era convins că rușii nu vor porni un război din cauza extinderii NATO .

Alianța sprijină reformele democratice, forțele militare au fost trecute sub control civil, iar relațiile cu vecinii urmau să fie îmbunătățite prin cooperare.NATO susține transparența planurilor de apărare și a bugetelor militare, dar și consolidarea parteneriatului transatlantic.Alianța a decis și menținerea păcii prin cooperare și sub egida ONU sau OSCE .Rusia s-a opus la început extinderii NATO, însă odată cu crearea și dezvoltarea parteneriatului cu Alianța și dezvoltarea alarmantă a terorismului global, statul rus nu a mai opus o rezistență la fel de mare.Statul rus își dorește o implicare în viitorul NATO.

Statele din Europa Centrală și de Est văd extinderea NATO ca o oportunitate de a fi în siguranță față de Rusia, de a le apăra teritoriile.Acesta a fost și motivul pentru care România și-a exprimat dorința de a avea un scut antibalistic american pe teritoriul său:

Extinderea NATO are efecte benefice nu doar pentru aliați datorită ajutorului financiar și militar oferit de noii membri, ci și pentru aceștia din urmă care au nevoie de siguranța pe care le-o oferă.

Președintele american. George W.Bush, a susținut extinderea fiind convins că noii membri vor întări Alianța. Leadership-ul SUA a fost important pentru ca deschiderea ușii NATO să fie credibilă.Unii specialiși consideră că, poate chiar din acest motiv, UE trebuie să se implice în lărgirea NATO, iar extinderile celor două organizații necesită coordonarea pentru ca responsabilitățile lor în privința securității europene să fie echilibrate.Statele europene trebuie să dețină un rol mai mare în NATO.Alții cred că extinderea a fost doar o ambiție politică, iar pe viitor ar putea avea consecințe negative.Considerăm că NATO trebuie să cuprindă toate statele europene pentru a asigura cu adevărat pacea și stabilitatea în regiune, la fel cum din UE trebuie să facă parte toate statele europene pentru a putea exista o Europă Unită.

CAPITOLUL IV

PARTENERIATELE ALIANȚEI DEZVOLTATE DUPĂ 1991

4.1 Rusia

De la sfărșitul Războiului Rece, NATO a făcut progrese majore în ceea ce privește relațiile cu Rusia colaborând în cadul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC). În anul 1994, statul rus s-a alăturat Parteneriatului pentru Pace semnând trei ani mai târziu Actul Fondator NATO-RUSIA. Aceasta avea ca scop menținerea cooperării în domeniul securității, îmbunătățirea relațiilor dintre cei doi parteneri și pacea în zona euro-atlantică. Consultările se fac în cadrul Consiliului permanent reunit NATO-Rusia care are ca scop dezvoltarea încrederii. Un pas major în cooperarea dintre NATO și Rusia a fost alocarea de ajutor militar în conflictele din Bosnia-Herțegovina și Kosovo.

În anul 1996 a fost semnat un Memorandum pentru planificarea cazurilor de urgență civilă, dezastre naturale – EMERCOM. Doi ani mai târziu, rușii și-au stabilit o misiune la NATO pentru facilitarea cooperării în domeniul militar. În 2001, NATO a deschis la Moscova un Birou de informații cu scopul de a crea o Misiune de coordonare militară. Principalul organism de dezvoltare a parteneriatului este Consiliul mixt permanent NATO-Rusia creat în 2002 la summit-ul de la Roma. În cadrul Consiliului au loc consultări pe probleme actuale de securitate, mai ales asigurarea securității din zona euro-atlantică, și cooperare în diverse domenii în care au interese comune precum cel al apărarii, al drogurilor, amenințarea rachetelor, administrația spațiului aerian, cooperarea stiințifică, logistică, controlul armelor, securitatea mediului, administrarea crizelor etc. De asemenea, parteneri discută despre situațiile din Balcani, Afganista, Georgia, Ucraina, Belarus, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Irak. Miniștrii au identificat la sârșitul anului 2009 principale provocări la adresa securității în secolul XXI printre care intervenția din Afganistan, lupta împoitriva terorismului,a pirateriei, combaterea proliferări armelor de distrugere în masă și a dezastrelor naturale și create de om

Aliații sunt îngrijorați de probeleme din Georgia, refuzul Rusiei de a recunoaște Abchazia și Osetia de Sud și de faptul că Rusia a suspendat implementarea asupra Forțelor Convenționale din Europa (CFE). De asemenea, Rusia s-a opus și extinderi NATO și probabil se v-a opune și mai vehement pe viitor dacă aliații decid să primească în Alianță state în privința cărora ruși au interese majore cum este Ucraina. Astfelâ, aceste probleme, dar și altele pot deteriora relațiile dintre aliați și ruși. De exemplu, planul conductei Nabucco făcut de europeni pentru a se elibera de dependența față de gazul rusesc poate crea controverse pe viitor. Însă datorită crizei economice actuale, construcția conductei poate fi încetinită. O altă problemă ar putea fi crearea scutului antibalistic american din România care ar putea determinba luare unor contramăsuri de către ruși.

NATO are un rol definitoriu în dezvoltarea relațiilor dintre europeni șu ruși. Evoluția Alianței a fost privită cu scepticism de Rusia, iar relațiilor ruso-europene nu au o bază solidă pe care să se dezvolte ca să nu mai vorbim de cele ruso-americane. Pentru securitatea europeană pe termen lung este necesară cooperarea cu Rusia, deci crearea unei strategii mai coerentă.

4.2. Ucraina

Relațiile formale dintre NATO și Ucraina au fost stabilite în 1997 la Madrid când a fost creat parteneriatul distinctiv. Dar încă din 1995 Ucraina participă la Parteneriatul pentru Pace și a fost creată și o Misiune ucraineană la NATO.

Pe lângă parteneriat a fost creată și o Comisie NATO-Ucraina cu scopul de a dezvolta realțiile dintre cei doi parteneri, dar de a duce statul ucrainean spre democrație și stabilitate. Ucraina îșî dorește să facă parte din structurile europene și transatlantice consultându-se cu NATO în probleme precum menținerea securității și stabilității în Europa, prevenirea confilictelor, apărare, administrarea posibilelor conflicte, promovarea păcii etc.

În 2005 a fost lansat un Dialog Intensificat pentru o posibilă aderarea a Ucrainei la NATO și adoptarea reformelor necesare în acest scop afirmat și în 2008 la summit-ul de la București. În ultimii ani, NATO a asistat Ucraina în eforturile ei de a îndeplini cererile Alianței pentru potențialii membri. Pentru a completa Parteneriatul Distinctiv, NATO și Ucraina au semnat în 2009 o declarație care cuprinde noile decizii luate în 2008. Tot din anul 2009 eforturile de reformă ale Ucrainei în scopul aderării sunt prevăzute într-un Program Național Anual. Astăzi, Ucraina face eforturi mari pentru a participa la Forța de Răspuns a NATO împotriva amenințărilor nucleare, biologice și chimice.

NATO a ajutat Ucraina să-și definească reformele din domeniul apărării pe următorii cinci ani, să dezvolte capabilitățile civile de control asupra securității și apărării, să reducă forțele armate, să dezvolte planificarea de urgență în caz de dezastre etc. Cei doi parteneri cooperează în domenii precum cel militar, NATO oferind ucrainienilor șansa de a fi antrenați în școli ale aliaților, dar și idei de instrucție, în cel al științei, al mediului și al informației.Ucraina a participat cu trupe, alături de NATO, în Kosovo, Liban, Irak, iar soldații ucrainieni au participat și la exerciții comune cu cei polonezi, lituanieini etc.

Unii specialiști consideră că atât NATO, cât și UE, cer Ucrainei să facă eforturi de apropiere de Europa, dar nu oferă nicio garanție că acest lucru se va întâmpla. Această idee ar putea îndrepta statul ucrainean spre Rusia ceea ce nu ar fi benefic pentru nicuna dintre organizații mai ales datorită faptului că pe teritoriul Ucrainei trec conductele ce duc gazul natural europenilor. Alții consideră că aderarea Ucrainei era datorită mai ales de fostul președinte american, George W. Bush, și nu de ceilalți aliații cea ce ar putea aduce pe viitor la scăderea interesului NATO față de această tară

4.3 Zona meditereaneană

Dezvoltarea de relații cu țările din zona mediteraneană este importantă pentru NATO întrucât securitatea europeană depinde de stabilitatea din regiune. Dialogul Mediteranean a fost creat în 1994 la summit-ul de la Bruxelles de către Consiliul Nord-Atlantic, iar țările partenere sunt Algeria (din 2000), Egipt, Israel, Iordania (din 1995), Mauritania, Marok și Tunisia. În anul 1997, NATO a creat un forum la summit-ul de la Madrid numit Grupul pentru cooperare mediteraneană, în care statele membre și cele mediteraneene discută de felul prin care pot îmbunătăți securitatea regiuni și despre cum pot dezvolta Dialogul. Printre scopurile Dialogului se numără promovarea securității și stabilității în regiune, cooperare în diverse domenii și eliminarea sentimentelor negative din tările partenere față de NATO. Țările Dialogului pot participa la cursuri în Europa pe diverse teme precum protecția mediului sau controlul armamentului.

Dialogul are o structură bilaterală întrucât dezvoltă relații cu fiecare stat mediteranea în parte, dar se întălnește și cu toate în același timp. Statele sunt considerate egale ca și parteneri la discuții, iar NATO este dispusă să le acorde sprijin financiar atunci când aceștia o cer. Dialogul a devenit și mai important odată cu atacurile teroriste de la 11 septembrie din SUA și este într-o continuă dezvoltare.

CAPITOLUL V

COLABORAREA NATO CU ALTE ORGANIZAȚII DIN ZONA EURO-ATLANTICĂ

NATO colaborează cu organizații internaționale precum UE, UEO, OSCE și ONU pentru a îndeplini scopuri comune dintre care cel mai important este menținerea păcii, securtății și stabilității în zona euro-atlantică.Aceste organizații sunt principalii parteneri NATO în luptele aduse de provocările secoului XXI.

5.1 Uniunea Europeană

NATO și UE lucrează împreună la dezvoltarea unui parteneriat pentru a preveni și rezolva crizele și conflictele armate din Europa și nu numai. Ele au interese strategice comune dincolo de domeniul cooperării precum combaterea terorismului, neproliferarea armelor nucleare etc. Organizațiile au în comun procesul de extindere și 21 de membri.

În anul 1999, la Helsinki, Consiliul UE a stabilit un Obiectiv global pentru statele membre UE care trebuiau să-l îndeplinească până în 2003. Acestea se referea la dezvoltarea capacităților militare pentru operațiunile de rezolvarea a crizelor care urmau să cuprindă 6000 de soldați. Procesul este rezultatul dorinței UE de a desfășura o politică europeană comună de securitate și apărare. UE a stabilit acorduri de cooperare pe probleme de securitate cu membrii europeni ai Alianței care nu sunt membrii UE și ține întâlniri regulate pentru discuții. În timp s-a dezvoltat un parteneriat important între NATO și UE care are ca principal scop rezolvarea situațiilor de criză. În anul 2000 a fost creat un acord de securitate interimar prin care acestea împărțesc imformații secrete. Miniștrii de externe ai NATO au oferit consustanță de specialitate dacă UE dorește acest lucru.

Alianța este interesată să dezvolte ESDI pentru a fi capabilă să răspundă cerințelor europene și să contribuie, în același timp, la întărirea securității Alianței. Aceasta a fost integrată în Alianță în 1996 pentru ca toți aliații europeni să poată aduce contribuția MATO. Prin asumarea unei mari responsabilități privind securitatea europeană., UE ajută la consolidarea NATO și îmbunătățirea relațiilor transatlantice. În anul 1999, la Washington, a fost lansată DCI pentru a asigura succesul operațiunilor militare înterprinse de aliați. UE dorește să înterprindă singură operațiuni militare atunci când NATO nu consideră necesară implicarea. De asemenea, se dorește accesul UE la capabilitățile militare ale NATO pentru a asigura succesul acestor operațiuni.

NATO și UE au cooperat în Balcani având misiuni în fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Bosnia și Herțegovina din Kosovo, dar și în Afganistan, Darfur și Somalia împotriva piraților. Grupul de capabilități NATO-UE a fost creat în 2003 pentru a asigura coerența eforturilor comune de dezvoltare a acestora. Parteneriatul nu este important doar pentru NATO, ci și pentru UE întrucât își poate dezvolta domeniul militar aflat mereu la un nivel scăzut față de cel al Alianței

5.2 Uniunea Europei Occidentale

UEO a fost creată în anul 1948 cu scopul de a împiedica dominația Germaniei și a URSS în Europa. Membrii UEO sunt Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg. Din anul 1992, UEO și NATO au dezvoltat relații de cooperare. NATO consideră UEO necesarăp pentru întărirea pilonului europea al Alianței mai ales în ceea ce privește apărarea și problemele de la Petersburg precum menținerea păcii, rezolvarea crizelor, protecția mediului etc. În anul 1994, aliațuu au decis să pună la dispoziția UEO capabilitățile militare ale NATO pentru a le folosi în operațiunile lor. Însă, în 1999, responsabilitatea privind rezolvarea crizelor este mutată de la UEO la UE.

Relația NATO-UE a fost dezvoltată prin luarea unor anumite măsuri precum:

Luarea în calcul a cerințelor UEO referitoare la noile proceduri de planificare a apărarii

Introducerea unor proceduri de identificare a capacităților și efecetivelor NATO pe care UEO ar dori să le redacteze, cu acordul NAC.

Stabilitatea unor acorduri europene de comandă multinațională în interiorul NATO, care să poată fi folosite la pregătirea, sprijinirea, comanda și dirijarea unei operațiuni sub control politic și conducerea strategică a UEO

Introducerea unor consultăril și a nor facilități de acces la informații, pentru asigurarea coordonări necesare pe parcursul unei operațiuni sub comanda UEO, desfășurată cu sprijinul NATO.

Dezvoltarea planificări și a exercițiilor militare pentru misiuni demonstrative ale UEO

NATO monitorizează toate operațiunile înterprinse de UEO, iar reprezentanții lor se întâlnesc regulat. La sfârșitul operațiunii, efectivele sunt returnate Alianței sau dacă acest lucru e cerut.

5.3 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

NATO și OSCE au stabilit relații de cooperare din anul 1999 când OSCE a invitat toate organizațiile internaționale să coopereze promovarea democrației, stabilității și prosperității Europei, dar nu numai. De atunci, cele două organizații au întâlniri regulate în care se discută diverse probleme de care sunt ambele preocupate privind construcția securității și la promovarea stabilității în zona euro-atlantică. OSCE și NATO coopereaza la nivel politic și operațional în domenii precum prevenirea conflictelor, rezolvarea crizelor și a noilor amenințări la adresa securității.

Organizațiile și-au îmbinat eforturile în operațiuni terestre cum au fost cele din Balcani (Bosnia și Herțegovina, Kosov, fosta Republică Iugoslavă Macedonia), dar și-au oferit și informații în probleme precum dezarmare, controlul armelor, securitate energetică, terorism etc. În anul 2002, partenerii și-au exprimat dorința de a se implica în stabilizarea regiunii mediteraneene. OSCE și NATO îmbină mijloacele militare și civile în rezolvarea crizelor. În 2003, OSCE a adoptat Strategia de abordare a amenințărilor la adresa securității și stabilității în secolul XXI prin care reafirmă necesitatea cooperării între organizațiile internaționale pentru a le rezolva. În anul 2007, miniștrii OSCE au decis implicarea în Afganistan ceea ce a dus la noi pași în privința cooperării, dincolo de granițele europene.

Creșterea rolului OSCE în securitatea europeană nu înseamnă pentru europeni și americani că organizația va putea înlocui NATO. Membrii recunosc importanța NATO în secolul XXI, dar doresc dezvoltarea OSCE pentru a facilita intervențiile militare acolo unde Alianța nu dorește să se implice.

5.4 Organizația Națiunilor Unite (ONU)

NATO și ONU cooperează încă din anii `90 pentru a menține pacea și securitatea internațională. În timpul Războiului Rece relațiile dintre cele două organizații erau limitate. De atunci, parteneriatul s-a extins cuprinzând probleme precum administrarea crizelor, cooperare militaro-civilă, lupta împotriva terorismului, combaterea traficului de ființe umane, protejarea femeilor, controlul armelor și neproliferarea, antrenament și execiții, probleme de mediu etc.

Rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU au oferit validitate operațiunilor NATO din Balcani, Afganistan și misiunilor de antrenare din Irak. În 1992, NATO și-a început operațiunile în fosta Iugoslavie sprijinind rezoluțiile ONU. În afganista, cooperarea dintre cele două organizații au un rol major. Sub rezoluția Consiliului de Securitate al ONU, NATO a oferit asistență în antrenarea și echiparea forțelor de securitate irakiene. NATO a sprijinit operațiunile ONU de menținere a păcii din Darfur și Somalia și cele umanitare din Pakistan, după cutremurul din 2005. Din anul 2008, cele două organizații urmează un model extins de consultare și cooperare pentru a combate mai eficient amenințările internaționale din secolul XXI.

CAPITOLUL 6

VIITORUL ALIANȚEI

Aliații au o viziune diferită despre cum ar trebui să fie lumea post-Război Rece și modul în care trebuie organizat sistemul de securitate. Intervenția NATO din fosta Iugoslavie a fost susținută de aliați, însă nu la fel s-a întâmplat în cazul celorlalte operațiuni de mare anvergură interprinse de Alianță.

În cazul războiului împotriva terorismului lansat după atacurile de la 11 septembrie 2001, aliații au hotărât unanim să pedepsească vinovații. Însă, acțiunile SUA nu au fost susținute mai târziu în privința războiului din Afganistan întucât europenii au fost dezamăgiți de faptul că teroriștii nu au fist prinși. Rând pe rând țările europene și-au retras soldații menținând doar o forță militară rezonabilă. Acest lucru demonstrează că europenii sunt din ce în ce mai reticenți în ceea ce privește angajarea efectivelor militare în operațiuni conduse de SUA

Canada este una dintre aceste țări. Statul canadian, dar și Olanda sprijină cu mândrie operațiunile de menținere a păcii ale NATO, însă în ultimii ani s-a observat faptul că populațiile acestor țări nu mai sunt de acord cu războiul mai ales datorită numeroaselor victime. Germania a participat cu soldați conducând operațiunile din nord, însă a refuzat să participe în operațiunile din sudul și estul țării. SUA a început războiul și consideră că NATO trebuie să rămână în Afganistan până când statul este stabilizat și nu mai prezintă o amenințare la adresa securității internaționale.

Războiul din Irak a dus la modificarea relațiilor dintre membrii NATO accentuând diferențele dintre SUA și aliații europeni. SUA și câțiva membri europeni au susținut intervenția din Irak, dar ceilalți s-au declarat împotriva războiului. Războiul din Irak a demonstrat că americanii și europenii, în general, au viziuni diferite asupra modului în care trebuie menținută securitatea. În timp ce americanii nu înlătură războiul ca posibilitate, europenii au în vedere doar cooperarea și acceptă cu greu ideea războiului pentru a rezolva crizele care amenință securitatea. Cetățenii britanici, și chiar cei polonezi printre alții, s-au opus războiului, dar liderii au decis, în ciuda acestei opoziții și a faptului că ONU nu și-a exprimat acordul, sprijinirea intervenției. Franța și-a exprimat dezamăgirea asupra celor opt ani de sancțiuni militare care nu au rezolvat situația din Irak, ci doar au adus suferință populației irakiene. Francezii au propus ridicarea sancțiunilor impuse țării ca o răsplată pentru cooperarea cu ONU ceea ce a dus la ridicarea parțială a acestor sancțiuni. Nici Germania nu a fost de acord cu intervenția în Irak. Marea Britanie și SUA doreau menținerea sancțiunilor și utilizarea forței la nevoie. După atacurile de la 11 septembrie 2001, Irakul a fost considerat un stat în care era necesară intervența pentru oprirea acțiunilor teroriste, dar și un pericol la adresa securității mondiale datorită deținerii de arme nucleare, fapt ce nu a fost demonstrat. Regimul lui Saddam Hussein nu era agreat de Europa, dar nici nu era considerat o amenințare la adresa securității internaționale. Amenințările politice ale guvernelor europene s-au dovedit a fi inutile în contextul imposibilității lor prin forța militară

Statele membre NATO care sunt și membre UE sunt interesate de dezvoltarea capabilităților de apărare ale UE petru a putea asigura securitatea Europei fără a fi necesar ajutorul NATO. Acest lucru ar fi posibil doar în viitorul îndepărtat, iar atunci NATO nu și-ar pierde sensul întrucât nu pot exista niciodată prea multe organizații internaționale capabile să coopereze pentru aceleași îndepliniri acelorași scopuri. Marea Britanie, Franța și Germania au în prezent cel mai ridicat număr de trupe pe teren după SUA.

SUA nu mai privește NATO la fel după campania din Kosovo. În ultimul deceniu, SUA a demonstrat că nu mai consideră Alianța instituția preferată pentru desfășurarea operațiunilor militare întrucât aliații europeni privesc războiul ca pe o ultimă soluție, iar pentru americani acesta este una viabilă și în nici un caz ultimă în funcție de context. În timpul războiului din Afganistan, SUA au evitat efertele de sprijin ale aliaților. Americanii au nevoie de europeni pentru operațiunile de menținere a păcii, iar aceștia din urmă au nevoie de forța SUA în războaie. Pentru SUA este foarte importantă finalizarea războaielor din Afganistan, însă sunt preocupate și de celelalte operațiuni NATO. De asemenea, extinderea Alianței ocupă un rol important în strategia americană. Consiliul Național al informațiilor , subordonat CIA, a creat un Proiect în care analizează provocările lumii în 2020. Printre acestea se numără războiul împotriva terorismului desfășurat în mai multe țări, menținerea de relații vitale cu UE, țări din Asia de Est și Orientul Mijlociu, dar și soluționarea conflicetelor deschise. Dintre toți aliații, SUA este cel mai dezvoltat stat, iar din punct de vedere militar sunt de neegalat în actualele condiții. Astfel, putem afirma că americanii nu au nevoie de forțele europene în operațiunile lor militare, însă au nevoie de aprobarea comunității internaționale pentru a le înterprinde și de NATO pentru a-și reduce cheltuielile pentru securitatea mondială.

Marea Britanie a susținut tot timpul inițiativele SUA din cardul NATO întrucât pentru statul britanic relația cu SUA este foarte importantă. Astfel, când Alianța s-a extins, britanicii se temeau că NATO, dar mai ales SUA, nu vor mai fi la fel de devotate Europei, văzând ideea extinderii ca fiind una germană. De-a lungul istoriei, Marea Britanie a fost mai loială Americii decât Europei, alâturândus-se UE din motive financiare. Marea Britanie dorește, poate cel mai mult, ca NATO să fie o Alianță puternică pe viitor.

Franța a susținut mereu întărirea Alianței deși s-a opus cu vehemență războiului din Irak. Poporul frances s-a opus intervenției chiar dinaine de a fi interprinsă, dar la fel ca în Italia, Spania și Danemarka, liderii au decis să susțină SUA. Franța se temea că extinderea Alianței o va face prea puternică. Astfel, francezii doresc menținerea NATO la un nivel caer să nu le amenințe interesele, dar să fie totuși capabilă să asigure securitatea internațională pentru ca Europa să nu fie vulnerabilă pe viitor. Ceea ce ar putea crea neînțelegeri între membrii NATO este interesul Franței de a vinde Rusiei portelicoptele din clasa Mistral folosite pentru atacuri de pe mare asupra țărmurilor cu care Rusia își poate amenința vecinii.

Germania consideră că NATO nu mai este alianța în care membrii discută și își coordonează strategiile așa cum declară și cancelarul Gerhard Schroder. Acest lucru s-a văzut în aproape toate acțiunile militare înterprinse de Alianță mai ales în ceea ce privește războiul din Irak care a împărțit membrii în două tabere.

Spania este un membru pacifist, antimilitarist și anti-american din punct de vedere politic. Sprijinul pentru NATO a crescut în ultimii ani, însă, Spania continuă să fie societatea europeană cea mai puțin favorabilă Alianței. Spania se axează pe susținere și îmbunătățirea capacității de apărare a țării necesară atât Alianței, cât și târii în sine. Guvernul spaniol vede apărarea colectivă a NATO, dar și strategia de reducere a armelor nucleare, ca pe o asigurare a intereselor sale vitale. Spania își îndeplinește angajamentele față de Alianță sprijinind toate operațiunile NATO, reducerea armelor nucleare,asigurarea prosperității zonei mediteraneene etc.

Membrii NATO din Europa Centrală și de Est au cea mai mare nevoie de protecța Alianței. Statele resimt încă amenințarea rusă de care nu s-ar putea apăra individual, nici în prezent și nici în viitor. De aceea, pentru aceste state, aderarea la NATO a fost un punct vital pe agenda lor de securitate. Siguranța oferită de NATO garantează securitatea acestor țări, dar și pacea în întreaga Europă.

Amenințarea la dresa integrității NATO poate fi criza financiară globală avînd în vederea valul de anti-americanism care s-a răspândit în Europa de la începuturile ei. Acesta este unul dintre motivele care ar putea provoca o ruptură în cadrul Alianței. Însă neînțelegerile dintre membri nu vor fi eliminate niciodată. Acest lucru nu înseamnă că avem motive întemeiate să susținem că NATO va dispărea în viitor. Interesele statelor europene înclină mai mult înspre păstrarea SUA în NATO și menținerea Alianței pentru a le asigura securitate. Nu se întrevede în viitorul apropiat posibilitatea ca Europa să asigure singură pacea și stabilitatea, deci, în ciuda obiecțiilor la anumite operațiuni și a intereselor proprii, aliații europeni continuă să se identifice cu principiile care stau la baza NATO. Stabilitatea din Balcani și existența unor atacuri teroriste de a amploare redusă la nivel mondial în ultimii ani au demonstrat că NATO este capabilă să asigure securitatea membrilor săi mai ales datorită devotamentului american. Alianța este necesară în contextul creșterii puterii Chinei, dar și a Rusiei, schimbări care vor duce pe viitor la un sistem internațional multipolar în care NATO trebuie să fie puternică pentru a le face față.

Unii specialiști consideră că NATO a intrat într-o criză de identitate care va dura un timp, însă asta nu înseamnă că Alianța va dispărea întrucât nu este prima de acest gen din istoria ei. Espen Barth Eide consideră că este necesară repolitizarea Alianței în sensul menținerii unui dialog deschis pe problemele internaționale din secolul XXI, dar și o evoluare realistă a acestia în noul context internațional. În schimb, Frederic Bozo susține că NATO a depășit cu succes toate crizele de-a lungul istoriei pentru că aliații au demonstrat că pot și că doresc să asigure funcționarea ei și că ar trebui să facă la fel pe viitor. El consideră că Alianța este necesară chiar dacă doar din punct de vedere militar

Alți specialiști consideră că NATO nu se confruntă cu crize structurale, ci problemele sale sunt doar dezvoltări naturale având în vedere absența unei amenințări clare și prezente, similară celei care a condus la nașterea sa. Diferențele de opinii ale membrilor asupra amenințărilor sunt normale în contextul actual, iar pe viitor NATO va fi mult mai greu de stăpânit, iar statele membre se vor afla frecvent în dezacord. Astfel, în viitorul apropiat, Alianța va fi mult mai flexibilă permitând participarea unor membri la anumite operațiuni, nu a tuturor

Concluzii

Crearea NATO a dus la un nou mod de a privi relațiile internaționale, mai ales relațiile dintre state. Comunitatea internațională a fost inspirată să alieze la valorile promovate de Alianță: democrație, drepturi și libertăți fundamentale, cooperare pentru pacea mondială. Statele europene au înțeles după cele Două Războaie Mondiale că trebuie să schimbe modul în care se privește și să acorde o importanță mai mare organizațiilor internaționale. De asemenea, pericolul reprezentat de URSS care și-a extins sfera de influență până în centrul Europei a motivat popoarele europene să își creeze o asigurare.

SUA a înțeles că nu poate să se întoarcă la izolaționism întrucât, mai ales din punct de vedere financiar, este dependentă de stabilitatea Europei. Americanii se temeau, însă, și de puterea mare pe care o puteau dobândi sovieticii dacă dominau Europa. Astfel, NATO s-a născut din interesele comune ale membrilor fondatori, împărtășite ulterior și de ceilalți membri. Alianța a dezvoltat în timp legătura transatlantică uniformizând interesele membrilor.

Anii `90 au adus o schimbare neașteptată în sistemul internațional : prăbușirea URSS. Fostele state sovietice și-au exprimat dorința de a se integra în structurile occidentale ale NATO și UE, de a urma calea democrației. Cercetătorii se întrebau atunci cum putea fi justificată existența NATO odată ce dușmanul împotriva căruia a fost creată dispăruse. Considerăm că existența Alianței este la fel de necesară acum, la fel cum era atunci. Noile state apărute trebuiau integrate în comunitatea internațională. Statele membre au reafirmat atunci necesitatea menținerii NATO fiind singura capabilă să asigure stabilitatea atunci necesitatea menținerii NATO fiind singura capabilă să asigure stabilitatea Europei. Alianța a fost transformată pentru a se putea adapta la noul context internațional.

BIBLIOGRAFIE

1. Cărți și Volume

1)Asmus, Ronald D., NATO’s Door, Columbia University Press, New York, 2002

2)Duna Dacian, Integrare contra fragmentare: studii de securitate europeană (2000-20014), Cluj Napoca, Eikon, 2006

3)Fabrice Pothier, „Un asalt european cel mult civil”, în Foreign Policy România

4)Fidler Jiri, Mares Petr, Istoria NATO, Iași, Institutul European 2005.

5)Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., Relații internaționale, Iași, Polirom 2008.

6)Goldstein, Pevehouse, op. Cit., pp. 79-80, Jiri Fidler, Petr Mares

7)Janusz Bugajski, „Trenul american a cam trecut”, în Foreign Policy România

8)Manualul NATO, Bruxelles, Office of Information Press, 2001.

9)Rauchhaus, Robert W., Expaining NATO Enlargement, Londra, Frank Cass & Co. Ltd, 2001

2. Articole

***, „NATOS ‘s Role in Afghanistan”, http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_8189.htm.

***, „ NATO’s Assistance to Iraq”

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_51978.htm.

***, „NATO Assistance to the African Union”,

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_8191.htm

***, Armele biologice – „o nouă amenințare a secolului XXI”,

http://worldwildewar.3x.ro/ArmeBiologice.htm,.

***, „Grupări teroriste internaționale”,

http://worldwildewar.3x.ro/Atentate.htm

***, „New START ”,

http://en.wikipedia.org/wiki/New_START

***, „NATO’s Relations With the United Nations”,

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_50321.htm.

*** Mihai Zodian, „Sfinxul american și ordinea post-modernă”, 2005,

http://www.lumeamilitara.ro

*** http://www.nato.int/docu/review/2005/issue1/romanian/debate.html

„Articolul 5 nu este urgența zilei”, interviu cu Charles Kupchan, în Foreign Policy România, nr 9, 2008, p. 62.

***, „ NATO Mediterranean Dialogue”,

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_60021.htm

***Teodor Frunzeti, „Gestionarea crizelor în Războilul Rece”, 2007,

http://www.lumeamilitara.ro/index.php?mod=articol&idart=38&idsectiunea=1&sectiune=Azimut21&numar=3/2005

***David E. Hoffman, „The Little Nukes That Got Away”, în Foreign Policy, 2010,

http://www.foreignpolicy.com/articles/2010/04/01/the_little_nukes_that_got_away

***, „Nato’s Relations With Rusia”,

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_50090.htm

*** , „NATO’s Relations With Ukraine”

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_37750.htm

Abrevieri

ABM Tratatul privind rachetele antibalistice

CFE Tratatul asupra Forțelor Convenționale din Europa

CSCE Conferința de Securitate și Cooperare în Europa

DCI Inițiativa NATO cu privire la capacitățile de apărare

DPC Comitetul pentru Planificarea Apărarii

EAPC Consiliul Parteteriatului Euro-Atlantic

ESDI Identitatea europeană de securitate și apărare

IFOR Forța de implementare

INF Tratatul Forțelor Nucleare cu Rază Medie de Acțiune

ISAF Forța Internațională de Securitate și Asistență

KFOR Forța de implementare a păcii Kosovo

NAC Consiliul Nord-Atlantic

NACC Consiliul de cooperare nord-atlantic

NATO Organizația Tratatului Nord-Atlantic

NPG Grupul pentru Planificarea Nucleară

ONU Organizația Națiunilor Unite

OSCE Organizația pentru Securitate șii Cooperare în Europa

PpP Parteneriatul pentru Pace

SFOR Forța multilaterală de stabilizare

STAR Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice

UA Uniunea Africană

UE Uniunea Europeană

UEO Uniunea Europei Occidentale

URSS Uniunea Sovietică

BIBLIOGRAFIE

1. Cărți și Volume

1)Asmus, Ronald D., NATO’s Door, Columbia University Press, New York, 2002

2)Duna Dacian, Integrare contra fragmentare: studii de securitate europeană (2000-20014), Cluj Napoca, Eikon, 2006

3)Fabrice Pothier, „Un asalt european cel mult civil”, în Foreign Policy România

4)Fidler Jiri, Mares Petr, Istoria NATO, Iași, Institutul European 2005.

5)Goldstein, Joshua S., Pevehouse, Jon C., Relații internaționale, Iași, Polirom 2008.

6)Goldstein, Pevehouse, op. Cit., pp. 79-80, Jiri Fidler, Petr Mares

7)Janusz Bugajski, „Trenul american a cam trecut”, în Foreign Policy România

8)Manualul NATO, Bruxelles, Office of Information Press, 2001.

9)Rauchhaus, Robert W., Expaining NATO Enlargement, Londra, Frank Cass & Co. Ltd, 2001

2. Articole

***, „NATOS ‘s Role in Afghanistan”, http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_8189.htm.

***, „ NATO’s Assistance to Iraq”

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_51978.htm.

***, „NATO Assistance to the African Union”,

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_8191.htm

***, Armele biologice – „o nouă amenințare a secolului XXI”,

http://worldwildewar.3x.ro/ArmeBiologice.htm,.

***, „Grupări teroriste internaționale”,

http://worldwildewar.3x.ro/Atentate.htm

***, „New START ”,

http://en.wikipedia.org/wiki/New_START

***, „NATO’s Relations With the United Nations”,

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_50321.htm.

*** Mihai Zodian, „Sfinxul american și ordinea post-modernă”, 2005,

http://www.lumeamilitara.ro

*** http://www.nato.int/docu/review/2005/issue1/romanian/debate.html

„Articolul 5 nu este urgența zilei”, interviu cu Charles Kupchan, în Foreign Policy România, nr 9, 2008, p. 62.

***, „ NATO Mediterranean Dialogue”,

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_60021.htm

***Teodor Frunzeti, „Gestionarea crizelor în Războilul Rece”, 2007,

http://www.lumeamilitara.ro/index.php?mod=articol&idart=38&idsectiunea=1&sectiune=Azimut21&numar=3/2005

***David E. Hoffman, „The Little Nukes That Got Away”, în Foreign Policy, 2010,

http://www.foreignpolicy.com/articles/2010/04/01/the_little_nukes_that_got_away

***, „Nato’s Relations With Rusia”,

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_50090.htm

*** , „NATO’s Relations With Ukraine”

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_37750.htm