. Evolutii Si Mutatii In Economia Statelor Latino Americane

Capitolul 1

EVOLUȚII ȘI MUTAȚII ÎN ECONOMIA STATELOR LATINO AMERICANE: REALIZĂRI ȘI INSUFICIENȚE LA SFÂRȘIT DE SECOL ȘI ÎNCEPUT DE MILENIU

1.1 CRIZA DATORIEI EXTERNE ȘI INTEGRAREA REGIONALĂ

Modelul de integrare regională latino – americană a avut o serie de determinanți comuni tuturor schemelor experimentate. Destinat să promoveze industrializarea, acesta a fost un model intensiv în importuri în care aproape toate mijloacele de producție și o mare parte din inputuri puteau fi procurate numai din surse terțe în raport cu zona latino – americană. Având exporturile de produse manufacturate subminate datorită neglijării unei politici coerente de promovare a lor, a rezultat o balanță comercială cronic deficitară pe axa relațiilor cu terții; numai în 1980, deficitul comercial al regiunii era de 40,9 miliarde USD, nevoia de finanțare a importurilor de produse manufacturate necesare proceselor de industrializare a determinat susținerea masivă a exportului de produse de bază. Modelul de integrare sugerat de CEPAL nu a înlăturat dependența de produsele de bază, argumentul principal la momentul lansării schemelor integrative regionale. Chiar și în cazul existenței unor surse alternative de finanțare a economiilor, nu se putea spera că, pe termen scurt, pot fi atenuate dificultățile cu care se confruntau balanțele de plăți asociate cu exportul prioritar al unor produse de bază.

Sursa alternativă care a început să se folosească la finele anilor ‘60 au fost împrumuturile externe.

Ca rezultat a două provocări concomitente, împrumuturile sindicalizate și ratele flexibile ale dobânzilor aferente, băncile străine. îndeosebi cele nord – americane, au început să acorde o atenție tot mai mare unei regiuni care fusese multă vreme neglijată. Pentru debitori, cu precădere guvernele și companiile de stat, noile tipuri de împrumuturi aveau o serie de avantaje aparente – condiționalitatea redusă și un grad ridicat de libertate în ceea ce privește utilizarea banilor.

Împrumuturile bancare acordate Americii Latine au sporit rapid Ia începutul anilor ‘70. permițându-se finanțarea unor modeste deficite, la acel moment, ale conturilor curente. De asemenea, primul și al doilea șoc petrolier au alimentat cu petrodolari o piață financiară internațională tot mai dinamică, avidă să recicleze aceste fonduri pe piața eurodevizelor spre, America Latină. Aceste noi surse de devize nu numai că au generat un flux net de capital către regiunea latino – americană, dar au generat și un transfer pozitiv de resurse pentru că intrarea netă de capital a depășit ușor, o anumită perioadă, ieșirile de capital sub formă de dobânzi și profituri repatriate.

În 1981, ultimul an „normal” înainte de izbucnirea crizei datoriei externe, transferul net de resurse ajunsese la 10,4 miliarde dolari, echivalentul a 2% din PNB-ul regional (tabelul 1).

Tabelul 1. Balanța de plăți a țărilor latino – americane între 1980 – 1985 (miliarde USD)

Sursa: CEPAL, “lnteramerican Development Bank”, 1989.

Valoarea importurilor provenind din țări terțe a crescut de la 42 de miliarde USD în 1975 la 101 miliarde USD în 1981. Amenințarea Mexicului cu incapacitate de plată a datoriei externe în august 1982, a dat semnalul declanșării crizei datoriei externe pentru întreaga Americă Latină. Fluxul net de intrări de capital (K) a scăzut dramatic și a fost depășit de plățile nete. sub forma dobânzilor și a profiturilor repatriate (F) implicațiile acestei situații pot fi sugerate dacă prezentăm următorul tablou al balanței de plăți:

CREDIT DEBIT

EXPORTUL DE BUNURI ȘI IMPORTURI DE BUNURI ȘI

SERVICII (E) SERVICII (M)

TRANSFERUL NET (T) PLĂȚI NETE PENTRU FACTORII DE PRODUCȚIE

INTRĂRI NETE DE CAPITAL (K) DEFICITUL CONT. CURENT (B)

SCĂDEREA NETĂ REZERVELOR

VALUTARE (R)

Egalitatea între intrări și ieșiri se prezintă astfel:

E+T+F=M+F+R

Prezumând că ajustările externe nu pot fi finanțate pe termen lung prin reducerea rezervei internaționale, R poate fi considerat a fi 0. în acest caz ecuația poate fi rescrisă astfel:

(F-K)=(E+T)-M

Partea stângă reprezintă transferul de resurse dinspre țările latino- americane către restul partenerilor comerciali ca urmare a crizei datoriei externe. Partea dreaptă a egalității arată că se impune un semnificativ surplus comercial, pentru că intrările nete de capital erau tot mai nesemnificative.

La un an de la izbucnirea crizei, în 1983, transferul de resurse -(F-K) – ajunsese la 31‚5 miliarde dolari. America Latină a fost deci constrânsă să se confrunte cu o schimbare de tablou financiar, trecând de la un sold pozitiv egal cu 2% din PNB în 1981, la un transfer negativ de resurse egale cu 6% din PNB în 1983. Această marjă de variație – 8% din PNB- a fost cea mai mare pe care regiunea a cunoscut-o vreodată și impunea adoptarea unor măsuri drastice pentru a transforma deficitele comerciale în excedente substanțiale. Pentru că promovarea exporturilor nu se putea face “peste noapte” și raportul de schimb se deteriorase sistematic după 1980, obiectivul excedentării balanței comerciale s-a realizat prin limitarea drastică a importurilor. Astfel, acestea au scăzut cu 40% în următorii patru ani după 1981. În cei cinci ani după lansarea crizei, s-a pus în aplicare un impresionant arsenal de măsuri protecționiste: majorarea taxelor vamale, explozia barierelor netarifare, practicarea de cursuri valutare multiple depozite prealabile la import, etc. Se poate aprecia că nu s-a produs discriminare între partenerii din regiune și țările terțe, ritmul cu care s-au redus importurile fiind echilibrat pe surse de proveniență. Scăderea importurilor la nivel intraregional avea un efect imediat asupra exporturilor alte țări care urmărea de asemenea excedentarea balanței sale comerciale.

Totuși necesitatea de a acorda prioritate achitării serviciului datoriei externe, a generat dificultăți în utilizarea schemelor multilaterale de clearing lansate în cadrul tuturor celor trei grupări integraționiste subregionale. Acele țări cu exporturi nete la nivelul grupării au înregistrat imobilizări de active ca urmare a imposibilității achitării în valută a soldurile active. De aceea unele state au început să impună restricții în cale comerțului intraregional, intrându-se într-o cursă regresivă pe axa relațiilor comerciale intraregionaie.

Schemele multilaterale de clearing minimizează nevoia de devize convertibile, dar pentru considerente de echilibru de balanță, era necesară compensarea soldurilor în dolari. Tehnocrații responsabili cu experimentarea integrării regionale au încercat să folosească monede mai puțin cerute pentru a reglementa dezechilibrele de balanță, folosind exemplul Uniunii Europene de Plăți din anii ’50. Aceste experimente nu au condus la obținerea rezultatelor scontate; doar devizele convertibile satisfăceau nevoia exportatorilor neți în relația intraregională deoarece aceștia căutau mijloace pentru achitarea serviciului datoriei externe.

Declinul noilor împrumuturi acordate de băncile comerciale a adâncit criza integrării regionale. A devenit clar că criza datoriei externe nu era doar o problemă de lichiditate pe termen scurt, iar țările din America Latină au început să-și revizuiască modelele de creștere economică internalizată. Restrângerea importurilor devenise efectivă ca urmare a bombardamentului protecționist dar ea alimenta stagnarea economică și genera recesiune. Întrucât excedentarea balanței comerciale era singura alternativă pentru plata serviciului datoriei externe, se impunea o nouă abordare, mai puțin distorsionantă a echilibrelor comerciale.

Această nouă axă trebuia să fie promovarea exporturilor. Pe rând, țările latino-americane au îmbunătățit accepțiunea creșterii economice cu componentă internațională, sperând să folosească exportul de produse netradiționale ca motor al dezvoltării. Promovarea exporturilor permitea revenirea la un nivel dezirabil economic al importurilor și aducea o modestă creștere a PNB care să permită menținerea excedentului comercial. Noua ideologie comercială a debutat în Chile, Costa Rica și Ecuador în 1984, a cuprins Bolivia și Mexicul în 1985 și a ajuns în Argentina și Brazilia abia în 1990. Această schimbare notabilă de atitudine la nivelul continentului latino-american a produs o reacție în lanț la scară globală. Accesul la piețele de export implica regândirea întregului panel de mecanisme funcționale în comerțul internațional, mai multe țări care nu credeau în valențele sistemului comercial multilateral s-au grăbit să adere la GATT și au participat activ la negocierile din cadrul rundei Uruguay. Promovarea exporturilor, totuși, obliga guvernele să înlăture barierele comerciale la export și acest lucru era posibil numai în condițiile liberalizării comerciale. Taxele vamale și barierele netarifare au fost atenuate la nivelul întregii Americi Latine, creându-se fundamentele pentru o concurență reală între companiile interne ți cele străine.

La început, liberalizarea comercială a fost mai ales unilaterală, țările latino- americane nepretinzând reciprocitate pentru atenuarea protecționismului. Pe măsură ce liberalizarea comercială reverbera în dinamica schimburilor și alte țări au îmbrățișat această atitudine. Totuși, accesul la piețe continua să rămână o problemă pentru țările din America Latină, iar protecționismul practicat de SUA, Uniunea Europeană și alte țări dezvoltate devenise o problemă sensibilă, atâta vreme cât deteriorarea raportului de schimb deposeda multe țări de șansa de a transforma o creștere a volumului exporturilor într-o creștere a valorii acestora.

Integrarea regională a fost profund influențată de aceste evoluții. Prima reacție după 1982 a fost una de ostilitate, de reținere față de demersurile de integrare. Schemele de integrare erau privite ca și componente ale vechiului tip de dezvoltare bazate conceptual pe autonomia colectivă care făcuse America Latină extrem de vulnerabilă la provocările economice externe. Reacția subsecventă a fost una de neutralitate sau chiar de indiferență, întrucât strategiile de promovare a exporturilor pe fond de liberalizare comercială păreau să impună nediscriminarea între partenerii comerciali.

Spre sfârșitul anilor ‘80 optica a început din nou să se schimbe. După entuziasmul inițial al liberalizării comerciale unilaterale, a început să se acorde preferință schimbului reciproc de concesii comerciale, bilaterală sau multilateral. Întrucât protecționismul practicat de țările industrializate cunoștea o puternică escaladare, perspectiva creșterii schimburilor comerciale intraregionale a devenit din nou atractivă. În final, creșterea importurilor după 1986 a fost posibilă prin reducerea cuantumului plăților în contul datoriei externe, măsură realizabilă ca urmare a reeșalonării sau moratoriului declarat de unele țări din zonă. Odată cu lansarea, în 1986, a Planului Brady, țările latino – americane erau ‚ în sfârșit, apte să valorifice diferența dintre valoarea contabilă și valoarea de piață a datoriei către băncile comerciale, înregistrând importanța economică la plata serviciului datoriei externe.

Toți acești factori au condus la o nouă abordare a integrării regionale. Încetând să mai fie privită ca o componentă a procesului de substituire a importurilor, integrarea devenea un pivot esențial al strategiei de promovare a exporturilor. Perspectiva de abordare a acestui proces se deplasa din direcția cererii (piețele captive) în direcția ofertei (reducerea costurilor). Chiar și organismele internaționale, multă vreme ostile sau neutre față de schemele de integrare regională, au început să-și revizuiască optica, apărând astfel nevoia unui nou val de integrare complementar celui vechi.

1.2 INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN AMERICA LATINĂ DUPĂ CRIZA DATORIEI EXTERNE; REGIONALISM DESCHIS ȘI GLOBALIZARE

Ca urmare a unor slăbiciuni structurale și instituționale, a asimetriilor necorectate în procesul de adâncire a integrării, a prăbi externe.

Toți acești factori au condus la o nouă abordare a integrării regionale. Încetând să mai fie privită ca o componentă a procesului de substituire a importurilor, integrarea devenea un pivot esențial al strategiei de promovare a exporturilor. Perspectiva de abordare a acestui proces se deplasa din direcția cererii (piețele captive) în direcția ofertei (reducerea costurilor). Chiar și organismele internaționale, multă vreme ostile sau neutre față de schemele de integrare regională, au început să-și revizuiască optica, apărând astfel nevoia unui nou val de integrare complementar celui vechi.

1.2 INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN AMERICA LATINĂ DUPĂ CRIZA DATORIEI EXTERNE; REGIONALISM DESCHIS ȘI GLOBALIZARE

Ca urmare a unor slăbiciuni structurale și instituționale, a asimetriilor necorectate în procesul de adâncire a integrării, a prăbușirii experimentelor de substituire a importurilor și a altor factori, începând cu mijlocul anilor’80, schemele de integrare regională latino – americane, au intrat într-o profundă criză de identitate. Slăbiciunile identificate încă înainte de 1980 nu au fost corectate la timp, sperându-se într-o rezolvare de la sine a problemei, și pe fondul crizei plăților. internaționale, vulnerabilitatea acestor construcții integraționiste a ieșit pregnant în evidență; fenomenul fiind accentuat și ca urmare a șocurilor externe. Doctrina prevalentă cu privire la tipul de dezvoltare economică a înregistrat o radicală redefinire, dinspre internalizare și substituirea importurilor spre externalizare și promovarea exporturilor. Integrarea regională existentă atunci era privită ca o expresie a vechiului tip de dezvoltare economică și făcută responsabilă pentru multe din rateurile industrializării

Chiar și organismele financiare (FMI, BIRD) se declarau ostile proceselor de redefinire a proceselor de regionalizare, un rol central în crearea acestui curent revine Băncii Mondiale care recomanda un model de creștere economică centrat pe promovarea exporturilor ca alternativă la un anumit tip de investiții directe. Astfel, în decurs de doar 10 ani, tabloul comercial regional s-a modificat radical. După anul 1986, vechile scheme integraționiste au fost “redesenate”, s-au creat noi grupări mai bine ancorate în realitățile globalizării, iar organismele financiare și-au revizuit atitudinea în raport cu cooperarea regională. Chiar și SUA, multă vreme ostilă sau neutrală schemelor de integrare regională, a devenit un partener al ideii de zonă de liber schimb, prin lansarea în 1989 a CUFTA. Comunitățile Europene experimentau stadiul de piață unică internă, se pregăteau, să se lanseze în etapa de creare a Uniunii Economice și Monetare; toate aceste elemente‚creau premise favorabile pentru ca America Latină să-și promoveze – o nouă generație de procese integraționiste văzute ca soluții corecte la multe din problemele care trenau în regiune. De altfel, la finele anului 1995, UE a lansat un proces de negociere a unei zone, de liber schimb cu Chile, țările care au aderat la MERCOSUR și cu Mexicul. Aranjamente de cooperare s-au lansat și cu Pactul Andin, cu țările din America Centrală, cu Panama și chiar cu Cuba.

Transformările în teoria și practica integrării regionale latino -americane sunt doar o parte a “nuvelei” sau chiar a “romanului” modificării strategiilor de politică comercială, de creștere economică și de cooperare internațională. Este dificilă înțelegerea determinanților noului val de regionalizare – deseori desemnat ca regionalism deschis – fără descrierea celorlalte redefiniri în economia regiunii.

În primul rând, criza datoriei externe a spulberat orice speranță în substituirea importurilor este soluția menținerii unui ritm optim de creștere economică. Profunda recesiune economică pe care a cunoscut-o America Latină după 1982, generată de nevoia “disperată” de a înregistra excedente comerciale pentru a putea face față serviciului datoriei externe, a acutizat necesitatea stimulării exporturilor. Reducerea dramatică a importurilor, după 15 ani de aplicare a unor strategii de substituire a importurilor, a provocat o serie de perturbări în economie deoarece cea mai mare parte a importurilor o reprezentau produsele intermediare sau mijloacele de producție; reducerea acestora a avut efecte negative imediate asupra producției, al cărei nivel s-a diminuat substanțial. Doar pe calea promovării exporturilor, America Latină putea spera să înregistreze un excedent comercial sănătos fără a genera stagf1ație. S-au făcut permanent comparații cu țările din Asia de Sud – Est (îndeosebi cu Coreea de Sud) care a atenuat efectele puternicei îndatorări pe calea stimulării exporturilor.

Țările latino-americane nu mai erau interesate să promoveze exporturile de produse tradiționale, în contextul prăbușirii prețurilor internaționale la produsele de bază. Mesajele transmise de CEPAL cu privire la deteriorarea raportului de schimb se confirmau tot mai mult ca urmare a prăbușirii prețurilor reale la produsele primare după 1980,făcînd foarte dificilă creșterea volumului valoric al exporturilor. De aceea, promovarea exporturilor impunea o nouă abordare în direcția produselor netradiționale, îndeosebi a acelor manufacturate. Strategiile de dezvoltare aplicate până atunci avuseseră ca determinant reducerea ratei protecției efective prin atenuarea dispersiei tarifare. Ca atare, promovarea exporturilor avusese o bazare semnificativă pe subvenții acordate proporțional cu decalajul de costuri între producătorii interni și concurenții externi. Acest gen de atitudine se dovedea parțial eficient, dar genera puternică presiune fiscală în economie, fiind în mare măsură incompatibil cu normele internaționale de conduită gestionate de către GATT ce determinau o birocrație guvernamentală greu de demantelat ulterior.

Promovarea exporturilor, pentru a fi generatoare de bunăstare, obligă țările latino-americane să apropie costurile și prețurile interne de cele ale pieței internaționale. Condiția necesară pentru atingerea acestui deziderat fost reducerea taxelor vamale și atenuarea sau chiar eliminarea unor bariere netarifare, astfel că promovarea exporturilor a presupus înscrierea pe axa liberalizării comerciale. La nivelul întregii regiuni s-au redus rețelele de restricții cantitative construite în decurs de peste 50 de ani și au scăzut taxele vamale la o medie de 10% – 15%. Procesele articulate de liberalizare comercială au transformat circumstanțele în care trebuiau privite procesele de integrare regională. Riscul prevalenței efectelor de deturnare de comerț s-a atenuat ca urmare a protecției practicate față de terți pe noi coordonate. În același timp, șansele pentru apariția efectelor pozitive de creare de comerț nu au sporit întrucât fiecare țară din regiune își crease o rețea de capacități de producție ineficiente la adăpostul centurii protecționiste anterioare anului 1980. Totuși, efectul net de creare de comerț păstra riscul reducerii bunăstării naționale ca urmare a faptului că nu erau create perspectivele realocării eficiente a factorilor de producție disponibilizați în activități alternative. Aceste efect au evidențiat necesitatea unei abordări mai cuprinzătoare a procesului de integrare în raport cu trecutul, abordare care să nu se limiteze doar la liberalizarea intraregională a comerțului cu produse manufacturate.

Ideea lansării unor scheme de integrare care să cuprindă și produsele agricole și serviciile, pe lângă produsele industriale, s-a maturizat tot mai clar pe fundamentele noilor teorii cu privire la dezvoltarea economică. Dacă promovarea exporturilor solicită politici de creștere a eficienței la nivel de firmă, astfel încât acestea să concureze pe picior de egalitate cu companiile terțe, atunci integrarea regională trebuie “croită” astfel încât să creeze premisele minimizării costurilor. Acest efect se obține dacă li se permite, firmelor să-și procure factorii de producție necesari din cele mai ieftine surse din interiorul regiunii. Ca atare, teoria integrării economice trebuie să se decupleze de la abordarea bazată pe satisfacerea cererii pe “piețe captive” și să se redefinească pe coordonatele teoriei ofertei centrată pe minimizarea costurilor în condițiile liberalizării schimburilor comerciale, inclusiv a celor cu terții.

La mijlocul anilor ‘90, integrarea regională nu mai era privită ca un instrument de bază al promovării proceselor de industrializare, ci ca un pivot al promovării exporturilor și al creșterii economice externalizate. De aceea, nu mai părea a fi o problemă faptul că schimburile comerciale regionale rămâneau la un nivel relativ constant în totalul comerțului din zonă, atâta vreme cât comerțul total creștea într-un ritm dinamic și devenea motor a dezvoltării. Aceasta înseamnă că vectorul exporturilor intraregionale pentru fiecare țară trebuie să se mențină, totuși, indexat la vectorul exporturilor cu terții, pentru firme fiind necesar să folosească piața intraregională ca o rampă de lansare pe piața internațională.

Revigorarea înclinației spre regionalizarea Americii Latine nu s-a realizat fără unele dificultăți. Se mai păstrau totuși o serie de reticențe, neîncrederea în valențele regionalizării era mare, criza datoriei externe umbrea orice speranță de creștere a importurilor. Cu toate acestea, aranjamentele de reeșalonare a datoriei externe, îmbunătățirea condițiilor de rambursare, atractivitatea zonei pentru investitori, conversia datoriei externe în investiții directe au creat noi circumstanțe pentru a redefini echilibrul comercial și a permite sporirea importurilor. Astfel, în prima jumătate a anilor ‘90 s-a înregistrat o creștere notabilă a importurilor și a exporturilor și o dinamizare a fluxului net de capital către America Latină. Într-o primă fază, comerțul intraregional a crescut într-un ritm mai mare decât cel cu terții, iar în 1995, regiunea a reușit să atingă nivelul valoric a! schimburilor reciproce anterior declanșării crizei datoriei externe.

Capitolul 2

COORDONATE DEFINITORII PRIVIND PROCESUL DE INTEGRARE ÎN AMERICA LATINĂ

2.1 INTEGRAREA ECONOMICĂ LATINO AMERICANĂ ÎNAINTEA IZBUCNIRII CRIZEI DATORIEI EXTERNE

Integrarea Americii Latine, de după retragerea instituțională a Spaniei și Portugaliei ca mari puteri comerciale, a reprezentat un important deziderat care a inspirat numeroși vizionari. Astfel, Simon Bolivar, eliberatorul zonei a lansat un program pentru o Uniune a Americii Latine Ia Panama, în 1826. De asemenea, Justa Rufino Barrios, conducătorul guatemalez a invadat vecinul său Salvador în 1876 în numele unității Americii Centrale, iar Victor Haya de la Torre, un carismatic lider peruan a lansat o retorică antiimperialistă în 1920 menită să genereze unitatea zonală.

Toate aceste ambiții au fost stimulate dar și constrânse de o combinație de factor economici, geografici și politici. Pe măsură ce influența de mână forte a marilor puteri iberice se dilua, luau naștere puternice mișcări centripete existente latent în geopolitica acestei zone. Chiar și creația aparent omogenă a unei Columbii Mari, lansate de Bolivar în 1820, s-a pulverizat în mai puțin de 10 ani și astfel a luat naștere Columbia, Venezuela și Ecuador. Mexicul, deși a câștigat zona Chiapos de la Guatemala, foarte rapid a pierdut bătălia pentru prezervarea integrității teritoriale. Argentina a avut de așteptat peste 50 de ani pentru câștigarea independenței înainte de a-și consolida actuala federație a regiunilor care compun statul argentinian.

La o analiză obiectivă, factorul care a subminat ideea integrării comerciale latino americane a fost tocmai nivelul modest al complementarității economice și volumul redus al schimburilor reciproce. De pe poziția de colonii, aceste țări derulau o serie de schimburi comerciale cu metropolele, iar nevoia acută a autorităților locale de surse de venituri bugetare a dus la aplicarea unor tarife vamale înalt protective atât în cazul schimburilor intra cât și interregionale. Voința politică de a ajusta nivelul nominal al taxelor vamale pentru a oferi concesii comerciale țărilor vecine a fost practic inexistentă. În același timp, raporturile de tip colonial, urmate de modele de creștere economică bazate pe exportul de produse primare, au generat un tip particular de specializare internațională care a întârziat procesele de integrare regională, zonală.

In 1929, doar 6,9% din exporturile și 9,2% din importurile Americii Latine erau intrazonale. Situația a început să se modifice abia țin timpul celui de-al doilea război mondial. Confruntate cu o notabilă reducere a importurilor din surse tradiționale — Europa și SUA -‚ țările din America Latină și-au îndreptat tot mai mult atenția spre partenerii zonali pentru a satisface un nivel în creștere al cererii interne ca urmare a expansiunii exporturilor către SUA. În 1945, la finele celei de-a doua conflagrații mondiale, nu mai puțin de 25,6% din importurile totale erau procurate de la parteneri zonali, în timp ce numai 16,6% din exporturi se îndreptau spre țări terțe (tabel 2).

Creșterea comerțului intraregional în perioada războiului nu a fost liniară pentru toate țările din regiune. Doar acele state care puseseră bazele unei industrii prelucrătoare ceva mai elaborate (Argentina Brazilia, Chile, Columbia și Mexic) au avut posibilitatea să beneficieze de efectele de deturnare de comerț generate de declinul importurilor din surse tradiționale.

Tabel 2. Comerțul intraregional al Americii Latine

în perioada 1945-1960

Note: 1 -pondere în total exporturi;

2- pondere în total importuri.

Țările mai mici din zonă au beneficiat de oportunități reduse de sporire a schimburilor comerciale intraregionale, întrucât cererea viza în special produsele manufacturate, iar specializarea lor nu le permitea să ofere acest gen de bunuri. Insuficiența veniturilor din export a ajustat posibilitatea importului de mijloace de producție și a întârziat lansarea proceselor de industrializare la acel moment. Două evoluții specifice în anii războiului s-au dovedit semnificative în planul cooperării economice și au dat primii stimuli ai integrării emisferei vestice.

În primul rând, tensionarea raporturilor economice și politice între Mexic și SUA, cauzată de naționalizarea resurselor de petrol din 1938 începuse să se atenueze, ceea ce a generat creșterea semnificativă a exporturilor sale de produse agricole, minerale, dar și de produse prelucrate către marea piață nord americană. De asemenea, importanța sa deosebită, pe plan strategic, pentru SUA a determinat o orientare a capitalurilor americane către această piață receptoare și a grăbit procesul de specializare în bunuri intensive în capital. La finele războiului, aproape 83,5% din exporturile mexicane se îndreptau către SUA, iar cooperarea reciprocă a fost condusă pe axa capitaluri în direcția sud — forță de muncă în direcția nord.

În al doilea rând, s-a remarcat situația specifică a Argentinei și Braziliei. În pofida unei lungi istorii a rivalității reciproce, cel de-al doilea război mondial le-a găsit de aceiași parte a baricadei, mai apropiate ca niciodată. U n plan foarte ambițios de cooperare regională sub forma unei uniuni vamale a fost prezentată Congresului Argentinian de ministrul de finanțe, în octombrie 1940. Omologul său brazilian a fost la fel de entuziast la aceasta idee. Totuși planul Pinedo (așa cum a fost numit) nu a fost adoptat din considerente politice interne, iar cooperarea economică a fost amânată și a luat doar forma unui aranjament comercial bilateral care a condus la o creștere, nu foarte importantă, a schimburilor bilaterale. Astfel, în 1945 11‚9% din exporturile braziliene aveau ca destinație piața argentiniană, peste 43% fiind produse manufacturate.

Revenirea la o conjunctură globală normală după război a subminat cooperarea regională. O mare parte din creșterea schimburilor comerciale intraregionale fusese rezultatul deturnării de comerț, iar îmbunătățirea climatului comercial internațional a dus la substituirea importurilor cu produse terțe, mai avantajoase. Orientarea doctrinei comerciale postbelice în direcția substituirii importurilor a dus la creșterea nivelului taxelor vamale, dar și la escaladarea protecționismului netarifar, ceea ce a făcut ca integrarea regională să devină extrem de costisitoare. Obstacolele comerciale s-au dovedit mult mai severe în cazul celor mai dinamice sectoare industriale (de exemplu automobilele) și în cazul celor mai importante puteri comerciale ale regiunii. Frustrarea înregistrată ca urmare .pierderii piețelor din zonă în favoarea altor furnizori terți s-a aflat la baza revigorării înclinației spre regionalism de la finele anilor ‘50. Un rol important în acest sens l-a avut CEPAL (Comisia Economică ONU pentru America Latină) care s-a creat în 1948. Sub dinamica conducere a lui Raul Plebisch, CEPAL a promovat politica de industrializare prin substituirea importurilor ca un răspuns strategic la declinul secular al raportului de schimb provenit din decalajul de structură între exporturi și importuri.

Pierderile de bunăstare asociate politicilor de substituire a importurilor erau tot mai evidente, dar CEPAL a rămas fidelă ideii că exporturile de produse manufacturate ale țărilor din America Latină rămân o opțiune viabilă, chiar și în cazul unor reforme unilaterale ale politicilor comerciale. Soluția văzută atunci a fost lansarea unor procese de integrare economică regională. Liberalizarea comercială intraregională va stimula exporturile de produse manufacturate din regiune, iar menținerea restricțiilor față de importurile din țările terțe ar fi alimentat programele de substituire a importurilor. La acel moment, integrarea regională era privită ca un instrument de susținere a programelor de industrializare, mai degrabă decât un instrument de creștere a bunăstării regionale ca urmare a efectelor de creare de comerț. Este adevărat că, susținându-se înlocuirea unor fluxuri de import mai eficiente din afara zonei cu surse din regiune mai puțin avantajoase, au prevalat efectele de deturnare de comerț.

2.2 ASOCIAȚIA LATINO AMERICANĂ A LIBERULUI SCHIMB —ALALC

Perioada de redefiniri din anii imediat postbelici a reverberat și în evoluțiile integraționiste latino americane. Astfel, au apărut două noi Tratate la Roma care au dus la lansarea CEE și Euratom, detonând integrarea economică europeană. De asemenea, în 1948 pornea la drum pe baze extrem de ambițioase Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), titrat ca “unul dintre cele mai reușite eșecuri din istoria relațiilor internaționale care permitea în textul său derogări de la genericul principiu .al nediscriminării comerciale al cărui paznic era clauza națiunii cele mai favorizate”. Deși majoritatea țărilor din America Latină nu erau fondatori ai GATT (cu excepția Braziliei), totuși lansarea unor procese de integrare regională ca replică la multilateralism care să nu includă Brazilia ar fi fost un demers neviabil.

Administrația americană din acel moment, conștientă de deteriorarea raporturilor sale cu America Latină, a emis inițial obiecțiuni la intenția acestora de integrare regională. Ulterior, ca și în cazul Europei tonul s-a mai moderat și au ieșit în evidență importantele oportunități de afaceri pentru companiile americane care devansau reticențele exportatorilor americani. Eforturile de a relansa arhitectura integraționistă au fost reluate în 1960 prin tratatul de la Montevideo care punea bazele ALALC. Fondatori, au fost: Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Peru și Uruguay. Ulterior, gruparea s-a lărgit, cuprinzând și Columbia și Ecuador în 1961, Venezuela în 1966 și Bolivia în 1967. Ca atare, la acel moment, gruparea cuprindea toate țările din America de Sud la care se adăuga Mexicul. Celelalte țări din zonă, din America Centrală și din zona Caraibelor care nu participau la grupare nu dețineau mai mult de 10% din populație și mai puțin de 7% din PNB-ul întregii regiuni.

Crearea ALALC a fost o realizare remarcabilă, dar nu s-a luat în considerare faptul că circumstanțele economice de la care se pornea, erau practic în totalitate, in contradicție cu fundamentele teoriei economice cu privire la efectul net de bunăstare.

În primul rând, dorința de industrializare făcea ca fiecare țară participantă la grupare să fie entuziastă cu privire la oportunitățile apărute în planul sporirii producției, industriale prin efectele de deturnare de comerț, dar reducea preocuparea pentru maximizarea efectelor benefice pentru consumatori, ca urmare a efectelor de creare de comerț. Efectul net de deviere de comerț se aștepta, de asemenea, ca rezultat al creșterii barierelor comerciale față de terți, să compenseze pierderea de venituri bugetare din eliminarea taxelor vamale în relațiile reciproce.

In al doilea rând, decalajul de dezvoltare existent între țările membre făcea improbabilă repartizarea uniformă a efectelor pozitive derivate din liberalizarea comercială, fără crearea unor mecanisme compensatorii. Dimpotrivă chiar, țările mai puțin industrializate, cum era cazul Boliviei, Ecuadorului sau Paraguayului, au constatat că înregistrează o substituire a importurilor de produse manufacturate din surse terțe mai ieftine cu importuri mult mai scumpe din interiorul zonei de liber schimb, în timp ce exporturile lor de produse primare către țările ALALC rămâneau obiectul unor severe restricții comerciale.

În al treilea rând, fundamentele economice reduse pentru schimburi comerciale reciproce făceau, ca pe termen mediu, schimburile cu terții să dețină în continuare cea mai mare pondere în balanța comercială și de plăți. Practicând politici de substituire a importurilor care susțineau supraevaluarea monedelor naționale și cultivau o înclinație redusă către exporturi pe fondul unei continue deteriorări a raportului de schimb, multe din țările membre ALALC s-au confruntat de la început cu notabile dezechilibre ale balanțelor de plăți.

Aceste prime evoluții au „tăiat” din elanul integraționist al multor țări participante la ALALC, descurajând abordarea radicală a liberalizării comerciale, au făcut practic imposibilă armonizarea politicilor macroeconomice și au dus la creșterea vulnerabilității multor economii fată de efectele nete de deturnare de comerț.

Aceste condiții inițiale s-au reflectat în instrumentele legislative instituționale prevăzute de Tratatul de la Montevideo pentru realiza zonei de liber schimb. Liberalizarea schimburilor comerciale reciproce fost concepută pe baza unui mecanism ce prevedea runde anuale de tratative pentru negocierea unor liste naționale de liberalizare și a unor runde, la fiecare trei ani, pentru convenirea unor liste comune de liberalizare. Primele liste cuprindeau produse la care fiecare țară convenind autonom să facă concesii comerciale față de toți ceilalți parteneri, scopul fiind ca aceste concesii tarifare față de „colegii” din grupare să fie aplicate anual asupra unor mărfuri determinate, la un cuantum de 8% din media tarifară ponderată asupra mărfurilor importate din țări terțe. Listele comerciale se refereau la acele mărfuri la care se convenea de comun acord ca liberalizarea completă să se producă în patru etape și cuprindeau producțiile care reprezentau 25% din valoarea agregată a schimburilor reciproce.

Decalajul în ceea ce privește potențialul economic și nivelul de dezvoltare între țările ALALC s-a reflectat parțial în statutul special acordat unor țări ca Paraguay, Bolivia sau Ecuador cărora li s-a permis o perioadă de tranziție mai lungă pentru a aplica liberalizarea comercială. Întrucât aceste țări nu dețineau mai mult de 3,9% din schimburile intrazonale perioada 1961-1963, se poate afirma că această derogare nu avea menirea să submineze evoluția procesului de creare a zonei de liber schimb. Dezechilibrele în planul balanțelor de plăți au primit o soluționare temporară prin adoptarea, în 1965, a unei instituții de clearing muItilateral care să reducă nevoia de devize convertibile pentru comerțul intraregional iar prin semnarea în 1969 a Acordului de la Santo Domingo s-a conferit suport multilateral pentru țările confruntate cu dificultăți ale balanței de plăți. Primele liste naționale de concesii reciproce păreau a fi un real succes. Astfel prima rundă de negocieri din 1961 a generat reducerea taxei vamale în medie cu 25%, iar a doua de 15%, semnificativ superioară dezideratului de 8%. În acești doi ani s-au acordat 6593 de concesii tarifare. Totuși în următorii patru ani, elanul integraționist s-a mai temperat, concesiile comerciale acordate în baza listelor naționale de concesii nedepășind 1800. Înregistrând tot mai numeroase provocări economice și simțind concret efectele economice ale liberalizării, țările membre ALALC au adoptat în 1969 Protocolul de la Caracas care a încetinit dinamica integrării și a moderat calendarul integrării regionale. Nu pare deloc surprinzător, pe acest fond, faptul că în tot deceniul opt numărul de concesii în cadrul listelor naționale nu a depășit 224. Listele naționale se concretizau în concesii tarifare anuale, dar multe din acestea nu au fost efective pentru că pozițiile tarifare la care se acordau reduceri aveau o pondere foarte redusă în comerțul reciproc. Mai semnificative au fost listele trienale de liberalizare comună, prima din acestea fiind convenită în 1964. După mai multe luni de negocieri s-a convenit o listă cuprinzând principalele produse agricole, îndeosebi banane, cacao, cafea, bumbac, pentru care se prevedea ca liberalizarea schimburilor să se producă începând din 1973. Aceste produse reprezentau numai 23% din comerțul reciproc, mai puțin decât obiectivul inițial de 25% care se convenise.

În timpul negocierii celei de-a doua liste comune în 1967, a devenit evidentă opoziția la liberalizarea comercială și nu s-au mai înregistrat progrese în această direcție. Conform Protocolului de la Caracas din 1969, listele comune au fost suspendate pe o perioadă de 5 ani și nu s-au mai luat ulterior în discuție, chiar și momentul finalizării liberalizării comerciale la produsele deja convenite îndepărtându-se.

Incapacitatea țărilor membre ALALC de a atinge obiectivele Tratatului de la Montevideo de crearea unei largi zone de liber schimb a fost o notabilă dezamăgire pentru partizanii integrării regionale. În pofida eșecului integrării instituționale, comerțul intraregional a sporit atât în volum absolut, cât și în termeni relativi (tabelul 3).

Tabel 3. Exporturile intraregionale ALALC (milioane USD și pondere în total exporturi)

Sursa: CEPAL 1997, tables 276;277; 279; 284.

Graficul exprimă exporturile intraregionale ALALC (pondere în total exporturi)

Graficul exprimă exporturile intraregionale ALALC (milioane USD)

Astfel ponderea exporturilor intraregionale în total exporturi a sporit de la 7,7% în 1969 la 9,9% în 1970 și la 13,6% în 1980 înaintea de scăderea la 8,3% în 1990. În unele cazuri (Argentina, Bolivia, Chile, Paraguay, Uruguay) comerțul intraregional are o pondere semnificativă (peste 20%) din comerțul lor total.

O parte din creșterea corespunzătoare a comerțului intragrupare, în primul deceniu de funcționare a ALALC poate fi atribuit concesiilor tarifare reciproce. Totuși o mare parte din această evoluție dinamică se referă la produse neincluse în programul de liberalizare comercială conform listelor naționale de concesii, de aceea concesiile tarifare nu pot explica în totalitate ce a determinat această evoluție, cauzele fiind cantonate în alte evoluții comerciale și financiare zonale și internaționale.

Șocurile externe ale anilor ‘70 — prăbușirea sistemului monetar de la Bretton Woods, primul șoc petrolier, explozia prețurilor la diverse categorii de bunuri — au fost nefavorabile pentru America Latină. O oarecare îmbunătățire a raportului de schimb pentru unele țări exportatoare de petrol, concomitent cu sporirea volumului împrumuturilor atrase de pe piața financiară internațională au slăbit pentru o vreme presiunile asupra balanțelor conturilor curente, dar au acumulat presiuni financiare care practic vor exploda mai târziu. De asemenea, recesiunea economică cu care se confruntau țările membre în anii ‘70 le-a obligat să caute noi piețe de desfacere, sporindu-și interesul pentru o zonă emergentă cum era atunci America Latină.

Și noile norme de conduită conținute în Protocolul de la Caracas au influențat evoluția procesului de integrare regională. Pe măsură ce concesiile comerciale, atât pe calea listelor naționale, cât și a celor comune, înregistrau scurtcircuite s-a pus accentul pe cunoscutele aranjamente de complementaritate. Astfel de facilități comerciale nu se extindeau la nivelul tuturor țărilor membre ALALC și ca atare s-a dat un imbold companiilor multinaționale să intensifice schimburile comerciale, pe baze specifice, între filialele din America Latină. Până în 1979 se negociaseră peste 3500 de concesii vamale în baza regimului de complementaritate industrială — îndeosebi în sfera sectoarelor puternic penetrate de societățile transnaționale.

Creșterea frecvenței acordurilor de complementaritate a conturat o nouă trăsătură a integrării latino — americane și anume creșterea ponderii produselor prelucrate în comerțul intraregional (tabelul 4).

Tabelul 4. Exporturile de produse prelucrate în total exporturi

intraregionale (pondere din totalul grupei de produse)

Notă: cifrele din paranteze se referă la compoziția exporturilor intraregionale în expresie procentuală

Sursa: Bulmer – Thomas, 1999.

Ponderea produselor manufacturate în total exporturi intraregionale a crescut de la sub o pătrime Ia mai mult de jumătate în perioada 1960-1975. Acest ritm a fost de departe superior celui în care au înregistrat modificări exporturile către regiuni terțe care au continuat să fie dominate de produsele primare. Se putea da satisfacție unor analiști care susțineau că apariția ALALC a contribuit la creșterea exporturilor de produse manufacturate chiar dacă cea mai mare parte a acestei creșteri putea fi datorată concesiilor comerciale reciproce prevăzute în listele comune sau naționale. Totuși, comerțul intraindustrial a avut o dinamică mai pronunțată pe axa regională decât pe axa geografică cu Europa, Japonia sau SUA. Totuși realitatea arăta, în 1979, că exercițiul integraționist nu era un succes, fiind departe de ambițiile inițiale. Scopul inițial de creare a unei zone de liber schimb până în 1973, nu numai că fusese amânat, dar nu se mai putea obține în cadrul regulilor inițiale ale jocul integraționist. Strategia aleasă de liberalizare comercială s-a dovedit greoaie și ineficientă. Faptul că schimburile comerciale cu produse nesupuse liberalizării reciproce au sporit aproximativ în aceiași măsură sau in unele cazuri chiar mai mult decât în cazul produselor liberalizate, a fost măsură a noneficienței zonei de liber schimb în plan comercial. În pofida rapidei creșteri a exporturilor de produse manufacturate ta nivelul grupării nici o țară cu potențial economic ridicat — nici chiar Brazilia — nu a putut să își sporească semnificativ ponderea în comerțul mondial prin creșterea competitivității exporturilor.

Datorită dificultăților tot mai mari cu care se confrunta gruparea integraționistă și a probabilității tot mai mari ca proiectul să eșueze în mod lamentabil, s-au întreprins o serie de măsuri de revigorare, revitalizare a dinamicii acestui demers de integrare. În 1975, la inițiativa Mexicului a fost creat Sistemul Economic Latin American (SELA) cuprinzând toate țările zonei latino americane și cea mai mare parte a celor din bazinul Caraibelor. SELA a încercat experimentarea altor căi de liberalizare a comerțului intraregional și lansarea unei noi generații de procese de integrare la nivel regional. Noile soluții lansate de SELA au obținut puțin sprijin din partea țărilor membre ALALC. Până în 1980, când tratatul de la Montevideo expira, multe din țările membre se aflau sub controlul unor dictaturi militare, aveau guverne care nu dovedeau entuziasm pentru vreo formă de integrare regională care să se maturizeze în baza transferului de suveranitate națională.

Tratatul de la Montevideo din 1980 care l-a înlocuit pe cel din 1960 consacra un oarecare scepticism în ceea ce privește șansele unei integrări zonale. ALADI (Asociația latino Americană de lntegrare) care înlocuia ALALC a abandonat obiectivele cantitative și reperele temporale consacrate în privința realizării unei liberalizări comerciale intraregionale. S-a lansat un tip aparte de zonă de liber schimb în care țările participante erau libere să acorde privilegii comerciale celorlalți pe baze bilaterale fără să fie obligate să le extindă automat și asupra celorlalți. Chiar dacă o piață comună a Americii Latine rămâne ambiția pe termen lung, nu s-a conturat o strategie concretă care să cuprindă traseul ce trebuie urmat pentru atingerea acestui deziderat. După aproape două decenii în care s-au depus numeroase eforturi pentru integrare, ALADI nu are prevederi pentru noi aranjamente instituționale de integrare regională care să pună probleme decisive și să permită transformarea grupării în piață comună după exemplul CEE.

Este destul de incertă realizarea de către ALADI a obiectivelor pe care și le-a propus, pentru că la doar câteva luni de la lansarea sa, visul integrării latino americane a fost întunecat de izbucnirea crizei plăților externe. Această criză care se prelungește și se acutizează și în prezent a afectat toate procesele de integrare din zonă, nu numai ALADI.

2.3 PIAȚA COMUNĂ DIN AMERICA CENTRALĂ – PCAC

Deși ALALC a cuprins și Mexicul ca membru fondator, totuși această grupare integraționistă a fost în esență un proiect sud – american ale cărui rădăcini se regăsesc în formele de cooperare regională lansate în timpul celui de-al doilea război mondial între țările conului Sudic al Americii. Problema implicării țărilor mici din bazinul Caraibilor sau din America Centrală nu s-a pus niciodată.

Țările din America Centrală – Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras și Nicaragua au rămas integrate într-un anumit tip de diviziune internațională a muncii asimetrică, cu exporturi prioritar compuse dintr-un număr redus de produse primare care oferă resurse valutare (insuficiente) pentru importuri. În cazul lor, aplicarea unor strategii de substituire a importurilor a fost foarte discretă, iar aplicarea taxelor vamale era destinată în principal scopurilor fiscale, colectarea din aceste taxe contribuie cu peste 50% la veniturile bugetare. Totuși, fiecare țară luată în parte a practicat o economie deschisă în termeni comerciali, fluxurile lor comerciale derulându-se în majoritate cu țările dezvoltate din Europa și America de Nord; comerțul intraregional este nesemnificativ datorită complementarității reduse între economiile acestor state. Raportul de schimb al celor cinci republici s-a deteriorat în a doua parte a anilor ‘SO și ca urmare, interesul pentru elaborarea unor politici industriale și lansarea unor programe de industrializare a crescut. Acest nou tip de orientare economică a fost încurajat de experții CEPAL care au atras totodată atenția asupra impactului capacității reduse a piețelor interne asupra viabilității unor strategii

industriale. CEPAL a promovat activ un program de integrare regională pentru America Centrală.

Integrarea regională a avut și are în continuare o semnificație aparte în zonă, ca urmare a faptului că până în 1838 a existat o federație Central Americană. Faptul că actualele cinci republici au acționat integrat cândva oferă un puternic stimulent pentru integrare în prezent, cu toate ca multe din intențiile inițiale s-au năruit ca urmare a temerilor față de “supranațional” și de hegemonia guatemaleză. Forma de integrare pe care o sugera CEPAL oferea șansa adâncirii cooperării regionale fără a implica erodarea suveranității naționale.

În anii ‘50 în această zonă s-au experimentat mai multe scheme de integrare regională. Succesul acestor tentative a fost alterat parțial de opoziția SUA, întrucât analiștilor americani nu le era clar dacă eforturile de industrializare din zona caraibeană servesc interesele americane sau amenință aceste interese în zonă. Opoziția SUA a fost treptat îndepărtată și în 1960 a fost semnat un Tratat general de integrare economică de către Salvador, Guatemala, Honduras, și Nicaragua, Costa Rica aliniindu-se ulterior în 1963. Reticența costa ricană de a semna de la început tratatul a avut explicații atât politice, cât și economice. O parte din cercurile industriale din tară se temeau că nu vor ti capabile să concureze cu producătorii din Salvador și Guatemala dacă barierele comerciale vor fi îndepărtate, iar o parte din deputați au indicat riscul hegemoniei guatemaleze.

Acest Tratat a pus bazele Pieței Comune a Americii Centrale (PCAC). În pofida denumirii grupării și a retoricii exprimate între timp, ea nu a prevăzut niciodată liberalizarea circulației factorilor de producție-capitalul și forța de muncă – ca atare, gruparea nu este și nici nu-și propune să devină o piață comună. Spre deosebire de ALALC, intenția a fost de creare a unei uniuni vamale și țările participante au marcat rapide succese pe axa instituirii uni tarif vamal comun față de terți. Acesta a fost practic adoptat până în 1965 și concomitent schimburile reciproce cu produse industriale (dar nu și agricole) au fost integral liberalizate. Acești pași inițiali pe linia instituirii unui tarif vamal comun și înlăturării restricțiilor

comerciale în schimburile reciproce s-au tradus într-o oarecare dinamizare a comerțului intrazonal (tabel 5).

Tabelul 5. Comerțul între Țările din America Centrală (în milioane USD și ca pondere în comerțul total)

Graficul exprimă comerțul între Țările din America Centrală (pondere în comerțul total)

Graficul exprimă comerțul între Țările din America Centrală (în milioane USD)

După cum indică datele statistice, ponderea schimburilor comerciale reciproce în comerțul total a crescut de Ia 7% în 1950 la 26% în 1970, într-o perioadă în care schimburile totale ale acestor țări au sporit foarte rapid. Chiar și în condițiile conflictului militar între Salvador și Honduras din 1969 care a dus la stoparea schimburilor dintre cele două țări, valoarea totală a schimburilor comerciale nu s-a modificat semnificativ. Primul deceniu de funcționare a PCAC a fost considerat un adevărat succes atât în interiorul regiunii, cât și în afara regiunii. În 1970 exporturile intragrupare au ajuns la aproape 300 de milioane de USD, o sporire de peste 9 ori în decurs de un deceniu, Salvador și Guatemala derulând peste 30% din exporturi cu partenerii din interiorul grupării. Așa cum sperau experții CEPAL, comerțul intraregional a fost dominat de produsele manufacturate, iar zona a început pentru prima dată să dezvolte sisteme productive moderne, societățile transnaționale fiind foarte bine reprezentate în sectoarele dinamice. S-au conturat instituții regionale care să administreze procesul de integrare, iar noua Bancă Centramericană de lntegrare Economică (BCIE) a acordat o atenție specială nevoilor țărilor slabe din regiune (Honduras și Nicaragua). Treptat multe din slăbiciunile economice ale zonei au început să iasă la suprafață, ceea ce a redus destul de mult dinamica integrării în deceniul 1971-1980.

Prima problemă a fost determinată de amplitudinea efectelor nete de deturnare de comerț. Având o foarte modestă bază industrială în 1960, șansele de creare de comerț fiind strict limitate, chiar dacă liberalizarea comercială avansa și cuprindea tot mai multe produse. Produsele agricole, dominante în comerțul reciproc, au fost excluse din procesul de integrare. În același timp devierea de comerț s-a generalizat, întrucât noile sectoare industriale necompetitive au înlocuit surse de furnizare mult mai ieftine din țările terțe.

Faptul că PCAC a fost net deturnantă de comerț a fost demonstrat de numeroase studii elaborate de specialiști în domeniu. În anumite circumstanțe, deturnarea de comerț, ca efect prevalent al integrării, poate fi generator de benefice efecte de bunăstare și aceste circumstanțe se întâlneau în America Centrală: noi fundamente pentru economiile de scară, un curs de schimb diferit de cel oficial, ocupare redusă a forței de muncă Totuși, efectul net de deturnare de comerț a creat probleme pentru țările care aveau un deficit structural în comerțul intraregional. Aceste țări au trebuit să plătească anual un cost valutar adițional echivalent cu diferența dintre prețurile în dolari ale importurilor intra și extragrupare, fără a fi capabile să-și sporească încasările în valută prin exporturile către partenerii din grupare. Țara cea mai afectată de efectul de deviere de comerț a fost Honduras. Incapabilă să-și sporească exporturile de produse agricole către celelalte țări partenere la PCAC, întrucât se mențineau barierele comerciale, Hondurasul a reușit să atragă investiții noi în sectoarele mai puțin dezvoltate. Efectul a fost o sporire a deficitului comercial intrazonal care. trebuia reglementat în devize convertibile bianual. Mai mult deteriorarea raportului de schimb al tării în raport cu străinătatea a făcut dificilă procurare resurselor valutare necesare finanțării comerțului intrazonal. Ca rezultat, eșuând în tentative de a obține un tratament comercial diferențiat din partea partenerilor, Hondurasul a părăsit schema de integrare regională la finele anului 1970. Astfel efecte economice real pot să determine decizii de politică externă mai temeinic decât fenomene politice sau militare.

Un al doilea set de probleme cu care s-a confruntat gruparea a fost de natură fiscală. Întrucât în aproape toate aceste țări tariful vamal avea mai mult o funcție de colectare a veniturilor bugetare, liberalizarea schimburilor comerciale a avut consecințe notabile în planul echilibrului bugetar. Ca atare, în vederea atragerii fluxurilor de investiții în sector prelucrător, guvernele acestor țări au oferit scutiri de impozite pe perioadă de maximum 10 ani. De asemenea, pentru a spori profitabilitatea producției de bunuri de consum, tariful vamal comun a fost revizuit pentru a prevedea taxe reduse la importurile de completare sau care serveau producțiile de export. Toate aceste măsuri au redus treptat importanța relativă a taxelor vamale ca surse de venituri bugetare ceea ce face ca prin Protocolul din 1968 de la San Jose, nivelul taxelor vamale să crească cu 30%. Această sporire a ridicat nivelul ratei protecției efective pentru bunurile de consum generând și o noncompetitivizare a exporturilor.

O a treia problemă a fost mărimea piețelor. Având în 1960 o populație totală mai mică de 11 milioane de locuitori, mulți dintre aceștia, din cauza sărăciei, fiind neparticipanți la economia de piață, regiunea nu putea susține un nivel al cererii care să susțină o scară optimală a producției cerută de mai multe sectoare industriale. Încercarea de a gestiona această problemă prin crearea unor monopoluri regionale care să poată fi reglementate în comun, a eșuat din cauza opoziției autorităților nord americane și a sectorului privat centro-american. Această schemă, cunoscută sub denumirea de Regimul pentru Industriile Integrate Centro-americane prevedea crearea unor monopoluri regionale în sectoarele industriale în care cerințele economiei de scară o impuneau. Se intenționa ca fiecare țară membră să primească un număr egal de astfel de monopoluri regionale. Până la eșecul din 1962 al acestei tentative se creaseră trei astfel de monopoluri. Ca efect al dimensiunii reduse, piața era destul de repede saturată și devenea deosebit de dificilă atragerea de noi investitori în sectoarele prelucrătoare. Cu toate tentativele de a stimula producătorii regionali să exporte în țările terțe, surplusul de producție era subminat de slabele performanțe competitive, alimentate negativ și de Protocolul de la San Jose. Ca efect al îngustării pieței și inabilității de a valoriza avantajele economiei de scară, PCAC și-a pierdut din dinamism în deceniul al doilea de funcționare.. Hondurasul, deși s-a retras din grupare, a semnat acorduri bilaterale cu toate celelalte state, cu excepția Salvadorului. Comerțul în interiorul grupării a crescut în volum valoric, dar s-a redus ca pondere, motorul creșterii economice a regiunii devenind exporturile de produse agricole către terți. Comerțul reciproc cu produse agricole a continuat să facă obiectul restricțiilor comerciale, iar barierele netarifare au continuat să reprezinte obstacole importante în calea exporturilor de produse manufacturate. Din cauza protecționismului tarifar întâmpinat din partea țărilor dezvoltate este dificil să explicăm corelația inversă între importanța sectorului prelucrător în producția globală și importanța sa în comerțul intraregional.

În anii ‘70 au fost lansate, numeroase tentative de revigorare a PCAC, dar acestea nu au fost considerate priorități semnificative în rândul elitelor politice. Ca atare, scepticismul integrativ s-a accentuat în regiune la finele anilor’70-. Schimbările de regim politic din anumite țări au indus o evoluție contradictorie în procesul de integrare regională central- americană. Creșterea în 1980 a schimburilor reciproce nu a fost de lungă durată, Nicaragua neputând să-și achite serviciul datoriei externe la casa de clearing multilateral. Odată cu primele semnale ale crizei datoriei externe, America Centrală s-a lansat pe o spirală descendentă în ceea ce privește integrarea. Comerțul intraregional s-a concentrat treptat pe bunuri, de consum neimportante și a scăzut înregistrând evoluții negative atât în termeni absoluți, cât și relativi. În 1990, volumul valoric al comerțului intraregional a scăzut la mai puțin de jumătate din nivelul anterior, ponderea sa în comerțul total s-a diminuat, ajungând la 15,5%. Puternica recesiune structurală în care a plonjat întreaga zonă a redus la acel moment șansele redefinirii procesului de integrare central americană.

2.4 PACTUL ANDIN

Lipsa de progres în procesul de integrare la nivelul ALAC a determinat un grup de țări să adopte o schemă integrativă paralelă, mai ambițioasă și cu deziderate mai ample. Această schemă a purtat numele de Pactul Andin. Procesul a fost lansat în 1969 de Bolivia, Chile, Ecuador și Peru, Venezuela s-a alăturat acestora în 1973 Se viza inițial realizarea unei uniuni vamale și apoi a unei piețe comune. Adoptarea unui tarif vamal comun, la un nivel mediu al taxelor vamale foarte ridicat, a fost motivul care a generat retragerea în 1976 din grupare a statului Chile. Una din rațiunile pentru care participanții la ALALC erau nemulțumiți a fost lipsa de progrese reale în planul industrializării, ca atare Acordul de la Cartagena care punea bazele Pactului Andin a pus accentul pe dezvoltarea industrială conform unor programe comune astfel încât fiecare din participanți să beneficieze de extinderea comerțului reciproc. În cazul ALAC și PCAC cea mai mare parte din noile capacități industriale erau controlate de societățile transnaționale, îndeosebi nord-americane. Acordul de la Cartagena a reprezentat un nivel maxim al ostilității țărilor latino-americane față de companiile multinaționale. Cea mai relevantă prevedere în acest sens a fost Directiva 24 care impunea severe restricții în calea capitalului străin, limitând cota parte de profit care putea fi repatriat la maximum 14% (mai târziu procentul a crescut la 20%) și obligând corporațiile investitoare să-și vândă o parte din active către firme locale într-o perioadă determinat de timp, cu scopul de a asigura deținerea majorității capitalului de către rezidenții țărilor membre ale grupării. Decizia 24 interzicea investițiile străine directe în sectoare cum ar fi cel bancar și de asigurări, audio vizual, marketing, transporturi și servicii publice. Deși au existat derogări în aplicarea acestui set de măsuri restrictive, este indubitabil că filozofia Pactului Andin a fost sensibil diferită de cea care a prevalat în cazul altor grupări integraționiste regionale. Regimurile naționaliste, de multe ori militare, au privit Pactul Andin nu numai ca pe un instrument al dezvoltării industriale, ci și ca o contrapondere la forța în creștere a capitalului străin. De asemenea, luând ca bază învățămintele ALALC, Acordul de la Cartagena a oferit un tratament mai favorabil pentru Bolivia și Ecuador, cel mai puțin dezvoltate state membre, în speranța că efectele benefice ale integrării vor fi echilibrat repartizate. Nu au fost considerate suficiente mecanismele pieței pentru a genera efectele scontate de alocare a factorilor și de repartizare a câștigurile din schimburile comerciale liberalizate în pofida – sau poate din cauza – ambițiilor sale, Pactul Andin nu a înregistrat succesele scontate, Comerțul intragrupare nu a fost complet liberalizat, iar tariful vamal comun s-a lăsat multă vreme așteptat. În 1980, când se presupunea că tariful vamal va fi funcțional, Ecuador și Venezuela, ambele exportatoare de petrol, pledau pentru un nivel mediu al taxelor vamale de 80%. Columbia era pregătită pentru un “nivel ceva mai modest” de numai 60%, iar Peru care începuse să practice o politică de tip neoliberal după 1978, insista pentru o medie de 40%.

Comerțul intraregional a crescut totuși semnificativ în volum absolut, sporind totuși și ponderea acestor fluxuri în comerțul total al țărilor membre.

Tabelul 6. Exporturile intragrupare ale Pactului Andin

(milioane USD și pondere în total)

Note: 1- Chile a părăsit Pactul Andin în 1976;
2- Venezuela a devenit membră în 1973.

Sursa: CEPAL, 1997, tabelele 277,278,279,284.

Totuși, baza de pornire în 1969 a fost foarte modestă, de aceea dinamica schimbărilor poate fi considerată remarcabilă. Chiar și în 1980, după mai mulți ani de integrare, ponderea comerțului reciproc era doar de 3,7% din comerțul total, ceea ce vorbește despre succesele integrării. Cea mai mare parte a schimburilor reciproce s-a concentrat pe axa Columbia-Venezuela, schimburile între aceste două țări reprezentând 50% din comerțul regiunii. Între celelalte state, ca urmare a evoluțiilor politice sau a conflictelor teritoriale, schimburile comerciale sunt practic nesemnificative, Cea mai mare dezamăgire pentru arhitecții Pactului Andin a fost eșecul în linie al programării industriale. Programul Sectorial de Dezvoltare Industrială (SPID), ca și schemele Centro-americane de Integrare Industrială, a fost desemnat să redistribuire între țările membre noile oportunități industriale de o asemenea manieră încât să fie valorificate valențele economie de scară și să asigure participarea tuturor țărilor. Ceea ce s-a întâmplat concret a fost că, în sectoarele cheie pentru emanciparea industrială, cum ar fi automobilele sau prelucrarea metalelor, producția a fost alocată țărilor membre care dispuneau deja de facilitățile de producție necesare.

Alocarea a fost mai facilă în cazul sectoarelor industriale care nu erau încă funcționale‚ în aceste țări, dar imobilismul capitalului străin a făcut foarte dificilă atragerea coordonată a investițiilor în aceste sectoare. Capitalul privat intern a beneficiat de numeroase înlesniri, dar era insuficient și nu dispunea de infrastructura tehnologică necesară lansării unor noi capacități de producție fără intervenția partenerilor străini. Ca și celelalte două grupări, Pactul Andin dădea semne de oboseală chiar înaintea declanșării crizei datoriilor externe. Cazul cel mai elocvent în acest sens a fost cela al relațiilor comerciale între Columbia și Venezuela. Deși Columbia nu și-a reeșalonat datoria publică externă, Venezuela a apelat la devalorizare și la controlul cursului de schimb pentru a-și reduce importurile provenind din toate sursele. Comerțul bilateral între cele două țări a intrat într-o fază descendentă, ceea ce explică declinul cu 32,5% a schimburilor intragrupare între l980-1990.

Și în cazul Pactului Andin, comerțul reciproc era dominat de bunuri de consum neesențiale al căror import va fi drastic limitat în cazul unor presiuni ale balanței de plăți.

Pactul Andin reflectă ideologia prevalentă la nivelul țărilor membre la finele anilor ‘60. Această doctrină punea în centrul său industrializarea dictată de autoritățile guvernamentale, ostilitatea față de capitalul străin și, practic, o completă ignorare a intereselor consumatorului. Forțele pieței erau mai degrabă tolerate decât încurajate, iar proprietatea publică era prevalentă în economie. Țările membre ale Pactului Andin, cu excepția parțială a Columbiei, au promovat o combinație, între promovarea exporturilor între partenerii la grupare și o atitudine neglijentă față de exporturile extragrupare, totul pe fondul substituirii, chiar concertate, a importurilor. Atitudinea neglijentă față de exporturi a pus sub semnul incertitudinii această schemă de integrare regională. Întrucât ideologia prevalentă acum la nivelul zonei latino-americane s-a modificat substanțial în direcția primatului forțelor pieței, promovării unor programe de. atragere a investițiilor străine și al liberalizării comerciale, se pune problema “rescrierii partiturii integrative’’.

2.3.1. Piața Comună din America Centrală (PCAC) și Pactul Andin.

PCAC, considerată cândva un exemplu pozitiv de integrare a țărilor în curs de dezvoltare de dimensiuni reduse, a cunoscut mai ales eșecuri după 1980, atunci când criza datoriei externe s-a suprapus pe un lanț de crize politice regionale care au condus la scăderea comerțului reciproc, în pofida reluării relațiilor comerciale bilaterale între Salvador și Honduras. în 1990, valoarea nominală a schimburilor comerciale reciproce reprezenta mai puțin de jumătate din nivelul atins în 1980, iar exporturile intragrupare au scăzut de la 24,2% în total exporturi în 1980 la 15,5% în 1990.

După 1999 au avut loc unele tentative de revigorare a PCAC, dar ele au fost practic anulate de un cumul de factori. În primul rând, tensiunile existente în acel moment între autoritățile din Nicaragua și țările vecine din America Centrală au făcut imposibile încercările de restructurare a grupării și de adaptare la noile realități economice internaționale. În al doilea rând, organismele financiare internaționale au cultivat o atitudine de reținere față de unele tipuri de integrare regională care deturnau fluxurile comerciale de produse netradiționale și preluau o parte din fundamentele strategiilor de substituire a importurilor. În final, neefectuarea plăților prin intermediul sistemelor multilaterale de clearing a frânat creșterea exporturilor intraregionale.

În 1989 a fost lansată o schemă interesantă de rezolvare a problemei plăților intragrupare, având sprijinul Comunităților Europene. Cunoscută sub denumirea de Derecho de lmportation Centroamericana (DIGAS), noul tip de mecanism financiar a folosit o monedă mai slabă emisă de băncile centrale la dispoziția exportatorilor pentru a fi utilizată pentru plata importurilor și a serviciilor adiacente intraregionale. Nu s-a putut îndepărta în acest mod presiunea datoriei externe, dar s-a creat un mecanism care permitea continuarea schimburilor comerciale reciproce fără a se accentua și mai mult presiunea plăților externe. Din nefericire, DICA nu a rezolvat prea multe probleme, întrucât, de regulă, exportatorii au insistat să fie plătiți în valută convertibilă. După rezolvarea unor probleme politice din regiune, în 1995, s-au conturat condiții mai favorabil față de ideea de revigorare a planurilor de integrare regională, în special după succesul Planului Arias. Întâlnirea șefilor de stat din America Centrală din iunie 1995, în Antigua (Guatemala), a creionat o nouă schemă integrativă în care Hondurasul revenea ca membru cu drepturi depline, punea bazele reintroducerii tarifului vamal comun cu o medie a taxelor mai redusă, barierele netarifare care mai existau în relațiile reciproce se convenea a fi înlăturate, incluzându-se în procesul de liberalizare, pentru prima dată, produsele agricole. Aceste puseuri de reintegrare porneau de la fundamente economice destul de complexe, decalajul de dezvoltare Honduras și Costa Rica fiind destul de mare, iar scala pentru celelalte țări extrem de dispersă (tabelul 7).

Tabelul 7. Principalii indicatori macroeconomici pentru țările din Pactul Andin și din Piața Comună a Americii Centrale (PCAC)

Sursa: “InterAmerican Dveleopement Bank”, 1999.

În condițiile în care liberalizarea comercială ar fi fost limitată în continuare la produsele industriale, ca și în etapa anterioară, câștigurile integrării ar fi continuat să revină țărilor cu nivel de dezvoltare mai ridicat. Întrucât, procesul de integrare include acum și produsele agricole, se poate spera că factorii de producție de care dispun țările mai puțin dezvoltate economic pot fi alocați mai eficient pe fondul creșterii comerțului intragrupare. Astfel, ferme de mari dimensiuni domină fluxurile de export domină produse specifice (banane. cafea. carne de bovine. zahăr și bumbac), in timp ce micile exploatări agricole produc mai ales pentru piața internă. Liberalizarea schimburilor comerciale poate deci să genereze importante probleme de ajustare structurală pentru țările care au avantaje comparative în comerțul cu produse agricole. Pentru a evita aceste probleme, țările din America Centrală au hotărât să aplice un sistem în care sunt prevăzute limite de preț pentru principalele produse agricole după modelul aplicat de Chile. În contextul acestei scheme se vor folosi taxe variabile care să ofere producătorilor interni un nivel determinat de protecție față de concurența externă și pentru a crea premisele ca fermele mici să poată supraviețui în toate țările din zonă.

Comerțul reciproc a înregistrat o oarecare îmbunătățire după 1990, dar deține în continuarea o pondere mică în comerțul total. După 1995 (tabelul 8) s-a accentuat tendința de creștere a schimburilor comerciale reciproce.

Tabelul 8. Exporturile reciproce ale țărilor din America Centrală (ca pondere din total exporturi)

Sursa: SIECA, 1999; CEPAL,1999

S-a convenit adoptarea unui tarif vamal comun, având taxe vamale de maximum 20% și au intrat în vigoare marjele convenite la produsele agricole. În 1999, Salvador, Guatemala și Honduras și-au exprimat clar intenția de a lansa o nouă grupare integraționistă prin crearea Triangula del Norte, la care ulterior a aderat și Nicaragua. Cu toate acestea, schema de integrare regională este departe de a fi sănătos articulată și de perspectivă. Puseul de revigorare a comerțului reciproc din perioada 1990 – 1997 a permis recuperarea pierderilor înregistrate în 1980 -1990. Compoziția structurală a comerțului intragrupare nu s-a modificat semnificativ și continuă să fie puțin complementară cu fundamentele schimburilor cu terții. Se mențin în continuare importante bariere netarifare și nu s-a prevăzut încă un calendar al atenuării lor treptate, ceea ce va face dificil procesul real de liberalizare comercială și de dinamizare a comerțului reciproc. Instituțiile comune create în anii ‘80 se mențin destul de slabe, preferându-se mai degrabă soluția creării unui nou cadru instituțional decât cea a reformării celui existent.

O sursă particulară de pesimism derivă din reținerea manifestată de Costa Rica, regiunea cu cele mai semnificative progrese economice din zonă, de a adera deplin la noua schemă integrativă. Întrucât și-a redus unilateral nivelul taxelor vamale pe parcursul anilor ‘80, Costa Rica a refuzat să împărtășească soluția unui tarif vamal comun care ar fi ridicat nivelul său de protecție tarifară. Nedorind să înregistreze efectele negative ale unei libere circulații a forței de muncă, Costa Rica nu și-a însușit nici obiectivul creării unei piețe comune. De aceea, această țară nu face un secret din dorința de a antama mai degrabă aranjamente comerciale bilaterale cu țări din afara regiunii, semnând în 1999 un aranjament de liber schimb cu Mexicul. Această atitudine complică și mai mult perspectivele creării unei piețe comune a țărilor din zona Americii Centrale.

Noua PCAC va fi “cel mult” ceva peste nivelul unei zone de liber schimb, dar nu are șanse reale de a atinge un nivel mai evoluat de integrare în viitorul apropiat.

Unele dintre țări, îndeosebi Salvador, și-au exprimat deja intenția de a reduce unilateral taxele vamale, ceea ce contravine dezideratului unui tarif vamal comun. Comerțul în interiorul PCAC a crescut sensibil, dar este încă dominat de schimburile comerciale bilaterale dintre Salvador și Guatemala care dețin peste 35% din comerțul total (tabelul 9).

Tabelul 9. Ponderea comerțului fiecărei țări în comerțul partenerilor la grupare (în %)

Partea A. Pactul Andin

Partea B. Pia a Comună din America Centrală

Partea C. MERCOSUR

Sursa: SELA, 1999.

Celelalte două economii mai puțin dezvoltate, Honduras și Nicaragua, se află la periferia procesului de expansiune comercială întrucât PCAC, în pofida noilor deschideri, reproduce pe larg fundamentele integrării din deceniile anterioare.

Ca și PCAC, Pactul Andin a fost practic spulberat de vântul crizei datoriei externe. Totuși tensiunile în regiune au fost mult mai puțin palpabile decât în America Centrală, tentativele de a revigora schema integrativă trebuind să fie amânate până în 1987, când, prin protocolul de la Quito, s-a convenit relansarea grupării tot sub forma unei uniuni vamale. intențiile ulterioare s-au concretizat în măsurile adoptate pentru liberalizarea pătrunderii capitalului străin, eliminarea obstacolelor comerciale în calea schimburilor reciproce și armonizarea taxelor vamale față de terți.

Dezvoltarea economică a țărilor membre rămâne în continuare inegală. Columbia și Venezuela domină zona din punct de vedere al PNB, al comerțului total și al celui regional, în timp ce Bolivia și Ecuador se situează la periferia întregului proces. Scepticismul față de regionalizare mai degrabă a sporit după relansarea Pactului Andin-Peru retrăgându-se din grupare în 1997, iar Ecuadorul reconsiderându-și poziția după conflictul teritorial cu Peru din 1999. Pactul Andin a avut de suferit și ca urmare a lansării a încă două importante alternative integraționiste – NAFTA șj SAFTA. Având împreună doar o mică pondere în PNB-ul SUA și chiar al Braziliei, fiecare dintre țările membre au devenit tot mai mult tentate de a adopta o cale proprie care să conducă la un alt gen de asociere.

Dorința politică de a se crea o uniune vamală este din ce în ce mai discretă, cum a fost în fapt mai tot timpul, fiind mocnite sau manifeste numeroase genuri de rivalități geopolitice. Atractivitatea mai mare a altor alternative integraționiste a devenit tot mai evidentă când, în 1999, Bolivia a început tratativele de asociere la MERCOSUR.

Barierele comerciale în relațiile reciproce au revenit, tariful vamal comun față de terți nu a fost aplicat complet, dar este conceput să se situeze la o medie de 15%, comerțul reciproc crește moderat; acesta este tabloul integrării andine deși au sporit în termeni absoluți, schimburile intragrupare dețin încă o pondere foarte mică în comerțul total al fiecărei țări (tabelul 10).

Tabelul 10. Exporturile intraregionale ale țărilor membre ale Pactului Andin (în procente)

Ponderea exporturilor intragrupare în exporturile totale a crescut de la 4,1% în 1995 la 9,3% în 1999, doar Bolivia și Columbia oferind ponderi de peste 10%. Relațiile comerciale intragrupare sunt concentrate în proporție de peste 50% pe axa Columbia – Venezuela ale căror relații comerciale cu celelalte țări au semnificație redusă. Pornind de la aceste date se poate afirma că Pactul Andin se reduce și în prezent la o axă bilaterală, formalizată în ultima perioadă prin lansarea unui Grup al celor 3 la care participă Columbia, Venezuela și Mexic, grupare ce cultivă valențele unei zone de liber schimb. Comerțul intragrupare a cunoscut după 1998 o oarecare creștere, grevată însă de o serie de aspecte nefavorabilă care s-au manifestat și în plan comercial.

Criza financiar – bancară cu care s-a confruntat Venezuela în februarie a forțat autoritățile naționale să adopte măsuri de urgență, îndeosebi în planul balanței de cont curent, cu impact restrictiv asupra importurilor. Alte aspecte conflictuale derivau din disputele cu privire la granița maritimă dintre cele două țări; impactul acțiunilor de guerilla și al traficului de droguri au influențat și ele strategiile comerciale ale acestor țări. Pactul Andin a fost creat ca replică la ajustarea generată de nereușitele ALALC. Eșecul ALAC a creat premisele integrării mai ambițioase oferite de MERCOSUR, care explorând stadii de integrare mai evoluate și încercând să devină o LAFTA, crea o provocare pentru celelalte țări din America Latină care se considerau rămase în afara cursei integrative regionale. Nu există în toate cazurile dorința de a împărtăși dezideratele unei largi zone de liber schimb sau a unei uniuni vamale. Ca urmare a reticențelor manifestate în raport cu nevoia unor reforme comerciale de fond și cu transferul unor atribute ale suveranității naționale către organele comunitare astfel create. Unele din țările membre ale Pactului Andin doresc mai mult să valorifice atributele integrării regionale, în timp ce altele privesc spre NAFTA cu mai multă speranță.

2.5 PIAȚA COMUNĂ A CONULUI DE SUD (MERCOSUR)

“Revenirea” la un nou val de regionalizare s-a regăsit cel mai pregnant în partea de sud a Americii Latine. După o lungă perioadă de experimentare a unor dictaturi militare care au privit industrializarea ca pe o abordare cu un pronunțat caracter strategic, noile administrații civile din Argentina și Brazilia au semnat în 1986 un acord de cooperare, care a dus !a crearea în 1996 a MERCOSUR (la care mai participau și Uruguay și Paraguay).

Acordul de cooperare din 1986 s-a semnat în condițiile în care ambele țări se confruntau cu serioase dificultăți ale balanței de plăți. În același timp, așa cum se poate observa din tabelul 11, ambele puteri economice ale regiunii dispuneau de sectoare industriale puțin competitive în raport cu concurența externă.

Tabelul 11. Principalii indicatori economic ai țărilor membre

MERCOSUR în 1995

Sursa: lnter-American Development Bank, 1999

Acordul de cooperare regională deschidea posibilitatea expansiunii echilibrate a schimburilor comerciale cu anumite produse industriale. Totodată, acordul cuprindea prevederi referitoare și la produsele agricole și servicii.

Cadrul legal al cooperării bilaterale era conturat printr-o serie de protocoale adiționale. Primul protocol se referea ia mijloacele de producție și prevedea eliminarea barierelor comerciale la o serie de produse incluse pe o listă comună. Inevitabil această listă cuprindea o mare parte din produsele care interesau în mod special economia braziliană, deoarece industria prelucrătoare a acestei țări era mult mai dezvoltată decât cea argentiniană. În același timp, protocoalele 2 și 3 statuau contingente pentru exporturile argentiniene de grâu și permiteau exporturi complementare de produse alimentare în cazul în care una dintre țări s-ar fi confruntat cu o criză în acest domeniu. Protocolul 8 conținea reguli concrete de desfășurare a cooperării în domeniul furnizării de energie, iar Protocolul 9 se referea la crearea unui centru comun în domeniul biotehnologiei. S-au semnat 20 de astfel de protocoale la momentul 1986. Pasul următor pe calea cooperării în regiune s-a făcut în 1988, prin semnarea între Brazilia și Argentina a “Tratatului de lntegrare, Dezvoltare și Cooperare” care stabilea un calendar precis pentru înlăturarea barierelor comerciale.

Acordul de cooperare era prevăzut să conțină o strategie articulată privind reglementarea comerțului reciproc și lansarea unor ample programe de restructurare economică a celor două țări. Alegerile prezidențiale din 1989 au dat un puternic impuls pentru realizarea unor progrese reale și atingerii obiectivelor propuse, ambele administrații axându-se pe radicalism în ceea ce privește liberalizarea schimburilor comerciale. Pentru ambele echipe guvernamentale, liberalizarea schimburilor comerciale reprezenta o componentă importantă a strategiilor de modernizare a economiei naționale și a programelor de reducere a inflației. Astfel, a fost semnat, în 1995, la Buenos Aires, un acord în care se prevedea crearea unei uniuni vamale între cele două state până la finele anului 1999. Acest acord a fost privit cu interes de Paraguay și Uruguay. Pe lângă faptul că aceste două țări mai mici derulau o mare parte din comerțul lor cu cei doi vecini mai puternici, a prevalat și teama că prin crearea acestei Uniuni vamale se va produce o deturnare a fluxurilor de capital în defavoarea lor. Deși, PNB-ul cumulat al acestor două țări era foarte mic comparativ cu cel al Braziliei și Argentinei, acestea din urmă au fost de acord să redeschidă tratative de integrare cu Paragauy și Uruguay, rezultatul fiind adoptarea Tratatului de la Asuncion în martie 1 991 prin care se lansa MERCOSUR.

Acest suport instituțional preconiza crearea până în 1999 a unei uniuni vamale la care să participe cele patru state semnatare. Deși la prima vedere, acest deziderat părea foarte ambițios, a fost realizat în linii generale. Astfel, la începutul anului 1999 a fost adoptat un tarif vamal comun pentru aproximativ 80% din pozițiile tarifare. Principalele derogări vizau mijloacele de producție și calculatoarele la care Brazilia a dorit să păstreze un nivel mai ridicat al protecției comparativ cu Argentina, și de asemenea automobilele. Pentru aceste ferestre derogatorii, s-a preconizat, ca în cazul unei zone de liber schimb, armonizarea politicilor comerciale față de terți. Comerțul în interiorul grupării a fost practic integral liberalizat, fiecare țară participantă având dreptul să mențină unele bariere la un număr foarte redus de produse. O mare parte din factorii care au determinat o rapidă conturare a uniunii vamale sunt legați de dinamica înaltă a schimburilor comerciale după 1995. După cum se poate observa din tabelul 8, schimburile comerciale intraregionale au crescut de la 4 miliarde USD în 1995 la aproape 12 miliarde USD în 1999.

Tabelul 12. Exporturile intraregionale ale țărilor MERCOSUR (milioane USD și procente din total exporturi)

Sursa: “InterAmerican Development Bank”, 1999

Graficul exporturilor intraregionale ale țărilor Mercosur (în procente)

Graficul exporturilor intraregionale ale țărilor Mercosur (milioane USD)

Această dinamică a fost mai ridicată decât cea a importurilor, deși și acestea din urmă au crescut substanțial în perioada analizată. Astfel, la nivelul întregii regiuni, exporturile reciproce au crescut de la 9,1% în 1995 Ia 18,1% în 1999. Această creștere se datorează în mare parte liberalizării comerciale induse de crearea uniunii vamale dar și altor determinanți. Lansarea MERCOSUR a coincis cu creșterea fluxurilor de capital atrase de America Latina, ceea ce a creat premisele pentru sporirea importurilor și relaxarea echilibrelor balanțelor conturilor curente. În același timp, programele de stabilizare macroeconomică practicate după 1996 de Argentina, au condus ia o reducere a inflației, au influențat cursul de schimb generând creștere a exporturilor, îndeosebi în cazul Braziliei. Astfel, Brazilia a înregistrat cel mai important excedent comercial în relațiile cu Argentina, care s-a atenuat după lansarea și în această țară a unor programe de stabilizare macroeconomică.

Conform noii teorii a integrării regionale, conturată la nivel latino -american, uniunea vamală este privită ca un mecanism flexibil și antrenant de promovare a exporturilor cu țările terțe. Este totuși prea devreme să examinăm MERCOSUR din această perspectivă. Brazilia a repurtat unele succese pe linia sporirii exporturilor de produse tradiționale, atât la nivelul grupării, cât și pe piețele terțe; însă, această creștere se datorează în special devalorizării monedei naționale în ultima parte a anilor’80 și recesiunii interne de la începutul anilor’90 și nu doar reducerii costurilor ca urmare a liberalizării. Pe de altă parte, Argentina a rămas în mare măsură dependentă de exporturile de produse tradiționale agro-industriale pe piețele externe; Brazilia avut de suportat de pe urma efectelor de deturnare de comerț. Indicele de corelație a fluxurilor intra și extragrupare rămâne încă redus.

Pentru Uruguay și Paraguay, crearea MERCOSUR a generat o paletă diferită de probleme. După 1990, exporturile Paraguay-ului în interiorul uniunii vamale au crescut rapid. De asemenea, împreună cu Brazilia la ltaipi și cu Argentina la Yacireta, Paraguay-ul a realizat două importante obiective hidroenergetice. Aceste realizări nu se datorează în principal participării la gruparea integraționistă. În același timp, tariful vamal comun adoptat în 1999 a redus importurile zonei speciale localizate la Ciudad del Este, la granița cu Argentina și Brazilia. Uruguay, după o perioadă de rapidă creștere a exporturilor înainte de crearea MERCOSUR, s-a confruntat cu o reducere a ponderii exporturilor în PNB, în prima jumătate a anilor’90, ca urmare a aprecierii monedei naționale. MERCOSUR, prin multe din evoluțiile înregistrate, exprimă, parțial, punerea în aplicare a noi teorii a integrării regionale. Această grupare a contribuit în mod cert la o creștere a schimburilor comerciale între țările participante, dar o mare parte din această evoluție pozitivă a reprezentat de fapt o recuperare a pierderilor în planul fluxurilor comerciale ca rezultat al problemei datoriei externe. O parte importantă a dinamicii comerțului exterior al țărilor membre, se explică prin creșterea influxului net de capital înregistrată la începutul anilor ‘90.

În cazul în care acești determinanți își atenuează impactul în viitor va deveni dificil pentru uniunea vamală să-și mențină dinamica inițială dacă nu își regândește resorturile economice. O provocare suplimentară derivă din decalajul de potențial între participanți. Ponderea relativ redusă a comerțului reciproc în totalul comerțului grupării derivă, în principal, din situația nearticulată a acestui indicator în cazul Braziliei, cea mai mare țară membră. În timp ce dimensiunile pieței braziliene vor face posibilă creșterea exporturilor partenerilor la grupare pe piața sa, fără ca aceasta să suporte ajustări structurale importante, pentru Brazilia sporirea ponderi partenerilor la grupare în comerțul său total este mai mult decât problematică. Spre exemplu, dacă Brazilia și-ar propune să desfacă mai mult de 25% din produsele sale de export în interiorul MERCOSUR aceasta ar presupune o creștere cu 6 miliarde de USD a importurilor celorlalți trei parteneri – practic, o dublare a valorii importurilor acestora din 1999. Dacă ceilalți parteneri nu sunt capabili să absoarbă aceste creșteri în planul schimburilor comerciale, ponderea comerțului reciproc în total comerț al țărilor din MERCOSUR rămâne sub 20% ca urmare a ponderi mari a Braziliei în comerțul total.

Într-o anumită măsură, și la o altă scară, ca și în cazul UE, MERCOSUR a fost privit ca un club de succes la care și alții doreau să se raporteze. Se pot observa similitudini între cele două grupări, evidente în special în ceea ce privesc obiectivele propuse de cele două grupări și dinamica realizării lor. Tabelul 13 prezintă o analiză comparativă a prevederilor tratatului de creare a MERCOSUR și a Uniuni Europene, precum și stadiul de realizare a obiectivelor propuse.

Tabelul 13. Analiza comparativă a principalelor prevederi a Tratatuiui de creare a MERCOSUR și ale Tratatelor Comunităților Europene

Note: ****- aplicate integral;

***- aflate în curs de finalizare;

** – implementate parțial, dar în cadrul calendarului;

*- implementate parțial, dar cu întârziere.

Sursa: Danny M. Leipziger, “The Worl Weconomy. Global Tra Policies”, pag. 587, Blackwell Publishers, Oxford, 1998

Această analiză comparativă trebuie privită prin prisma decalajelor existente între economiile care compun MERCOSUR și cele care formează Uniunea Europeană. De aceea este oarecum surprinzător faptul că, deși ambițioase, unele obiective lansate de MERCOSUR au fost îndeplinite relativ repede. MERCOSUR este un punct important al unui amplu proces de liberalizare comercială lansat în ultimii 10 ani în regiune, îndeosebi de Argentina și Brazilia, și ca urmare a condiționalităților derivate din acordurile încheiate de țările membre cu diferite organisme financiare internaționale.

Reorganizări de fond ale regimurilor comerciale au avut loc în același timp, debutând cu raționalizarea regimului comercial în cadrul unei reforme ample a politicii comerciale în Brazilia, continuând cu o reformă radicală a politicii comerciale în Argentina în 1987. În Brazilia, media protecției vamale a scăzut de la 55% în 1987 la 12,6% în 1997, iar în Argentina de la 42% în 1987 la 12,3% în 1999. În 1999 a intrat efectiv în vigoare tariful vamal comun, la majoritatea produselor având medii de 12%-18%. Acest tarif cuprinde în prezent peste 85% din liniile tarifare (sistemul armonizat), restul de 15% reprezentând excepții temporare pentru a permite ajustările de structură care se impun, urmând a fi înlăturate în 2001 pentru mijloacele de producție și în 2006 pentru telecomunicații și produse informatice. Referitor la celelalte obiective, drumul spre realizarea lor se dovedește a fi încă lung și complicat, fiind necesare încă numeroase ajustări structurale.

După cum am precizat, conform teoriei economice, un aranjament comercial preferențial este reușit dacă efectele de creare comerț le depășesc semnificativ pe cele de deturnare de comerț. O condiție a reușitei este și volumul important al schimburilor comerciale între țările care formează o grupare integraționistă, deoarece se presupune că volumul ridicat al schimburilor reciproce indică valorificarea eficientă a unor avantaje comparative preexistente. În ai doilea rând, cu cât este mai redus nivelul protecției tarifare și netarifare înainte de crearea grupării, cu atât este mai puțin probabilă apariția fenomenelor de deturnare de comerț.

În cazul MERCOSUR cele două stări de fapt nu sunt foarte favorabile. Comerțul inițial între Brazilia și Argentina avea dimensiuni reduse în raport cu potențialul lor. Taxele din tariful vamal comun, semnificativ mai reduse în trecut, rămân însă la un nivel mediu de 12%, ceea ce este destul de mult conform standardelor internaționale. De asemenea, deoarece se menține o gamă largă de excepții sectoriale, măsuri administrative selective care restricționează comerțul intragrupare, apar noi surse de distorsionare a fluxurilor comerciale. Unii analiști sunt relativ sceptici cu privire Ia dinamica îndeplinire a ambițioaselor obiective propuse. Analizând indicatorii compatibilității comerciale între țările participante care se modifică pe măsura dezvoltării, creșterii ponderii sectorului industrial și diversificării structurii exporturilor, se poate estima că efectele de creare de comerț nu au o amplitudine semnificativă în cazul schemelor de integrare latino – americană. Alți specialiști trag semnale și mai pesimiste, apreciind că o mare parte din creșterea exporturilor la nivelul MERCOSUR s-ar datora sectoarelor care continuă să beneficieze de un nivel ridicat al protecției față de terți sau este efectul liberalizării comerciale multilaterale, rezultat al rundelor GATT. Putem aprecia că, în multe cazuri, costurile ridicate de transport sunt mai importante decât obstacolele comerciale clasice și, prin urmare comerțul intraregional poate să crească din acest motiv. Majoritatea analiștilor au ajuns la concluzia că efectele de creare de comerț sunt superioare celor de deviere de comerț.

La mijlocul lui 1999, Bolivia și Chile au încheiat acorduri prin care au obținut statutul de asociat, creând premisele pentru liberalizarea treptată a schimburilor comerciale reciproce, păstrându-și totodată tarife vamale autonome. Participarea Chile la un astfel de aranjament, economia latino americană cea mai dinamică în ultimii 10 ani, a fost receptată extrem de favorabil cu atât mai mult cu cât, multă vreme, autoritățile chiliene nu au agreat ideea participării la grupări integraționiste. Pe de alta parte, Uniunea Europeană este interesată de evoluția integrării în această zonă și a lansat în 1999 tratative cu MERCOSUR vizând încheierea unui acord de liber schimb între cele două blocuri integraționiste. Deși produsele agricole, la insistențele organelor comunitare, nu sunt vizate pentru liberalizarea reciprocă într-o primă etapă, totuși, se conturează perspective reale pentru încheierea unui aranjament care să cuprindă majoritatea produselor industriale și unele sectoare ale serviciilor.

Trebuie luate serios în considerare proiectele de integrare mai ambițioase susținute de Brazilia. Pentru că la 1 ianuarie 1999 s-a lansat procesul de creare a NAFTA, Brazilia a lansat propriul ei proiect de creare a SAFTA – Zona de Liber Schimb a Americii de Sud – ca o contrapondere la puternicul bloc regional din Nord. Deși la început, acest proiect a fost privit cu ușoară reținere și chiar teamă de către vecinii săi, treptat proiectul de creare a SAFTA câștigă noi adepți, pe măsură ce aderarea unor țări latino -americane la NAFTA devine o ipoteză destul de puțin probabilă. O transformare de atitudine în cazul Bolivia și Chile, care s-au asociat la MERCOSUR, a fost privită de Brazilia ca un prim pas spre crearea SAFTA, un bloc regional integrat de tipul ALADI, dar fără Mexic.

Capitolul 3

BRAZILIA ȘI ROLUL JUCAT DE ACEASTA ÎN ECONOMIA REGIUNII LATINO-AMERICANE

În 1997 procentul deținut de servicii în totalul IDE, în Brazilia a fost superior oricărei alte țări din America Latină cu excepția Peru. Cu toate acestea unele dintre serviciile industriale și financiare nu sunt reprezentative pentru stocul de IDE al Brazilia. Multe țări ale America Latină dețin un număr suficient de mare de IDE în domeniul asigurărilor și al finanțelor. În Argentina Chile și Venezuela numărul acestora pe cap de locuitor a crescut considerabil de la 5 la 8 din 1980. Diferențele se reflecta în politicile diferite privând serviciile industriale cât și viteza derulării liberalizării și a privatizării.

Rolul serviciilor în atragerea de FDI prin acțiunii în țările Latino-Americane și acțiunii FDI în servicii per persoană 1980-1997 (procente și dolari)

SURSA: UNTCAD, based on Economic Commission for Latin America and the Caribbean (ECLAC),

Întrebarea care se ridică este aceea dacă Brazilia a recâștigat de pe urma atragerii IDE în domeniul serviciilor. Pentru a răspunde sunt necesare două precizări. Prima dintre ele este aceea dacă un serviciu poate fi comercializat sau nu. Pentru serviciile necomerciale cum ar fi asigurările personale, implicațiile privesc în primul rând efectele creșterii eficientei și implicit competivitatea internaționala în rândul clienților său al firmelor naționale și străine. Dacă un serviciul este comercializat peste hotare cum ar fi o reasigurare intervine un factor adițional și anume crearea accesului către piețele internaționale. Cea de-a doua precizare se refera la importanta unei filiale străine superioară unei firme naționale. În sectorul non comercial posibilitatea creării unui avantaj intern poate fi mare în special dacă există străine resurse disponibile a fi transferate, precum franchisele. În serviciile comerciale internaționale problema este mult mai complexă. În telecomunicații, de exemplu multe dintre resursele fundamentale necesare pot fi procurate doar de câteva firme naționale. Chiar și acestea sunt obligate a forma alianțe pentru a fi capabile să dezvolte noua generație de tehnologie și să câștige accesul pe piață.

În Brazilia se impune din doua puncte de vedere. În primul rând ponderea acumulării de capital și tehnologie este cea mai mare încă din 1980(66%) ÎN al doilea rând acumularea de resurse s-a manifestat în domenii în care stocul de IDE a fost folosit în proporție de 50% în producție. Proporțional stocul a crescut mai puțin în Brazilia din 1980 cu doar 1.6 fata de celelalte țări ale Americi Latine.

Educație, învățământ abilității locale, cercetare și dezvoltare în Brazilia, în perspectiva internațională; rezultatele sondajelor

Source: World Economic Forum, The Global Competitiveness Report 1996 and 1988 (Geneva, WEF).

Media din Argentina, Chile, Columbia, Mexic, Peru și Venezuela.

Media din Malayesia, Republica Korea, Thailnda.

Media din Franța, Germania, USA și Marea Britanie.

Deși diminuând-și din importanța, sectorul primar continuă să ofere posibilități de creștere a IDE în Brazilia asemeni unei țări cu resurse bogate. Aceste oportunități depind de politica Guvernului dar și de atitudinea STN-lor. În constituirea strategiei de atragere a IDE, eterogenitatea sectorului primar trebuie luată în considerare. Posibilitățile de folosire a IDE în exploatarea resurselor neregenerabile variază în funcție de condițiile oferite de piață: costuri, influența materiilor prime față de progresul tehnologic precum și strategiile specifice ale IDE-lor. În cazul Brazilia, minereul de fier constituie o resursă demonstrată de către interesul considerabil al învestitorului străin în dobândirea Companiei Vale do Rio Doce, cel mai mare producător de minereu de fier. Exemplul al acestei mari companii deținută de stat indică faptul ca privatizarea poate determina introducerea IDE în sectorul primar chiar dacă în acest context un producător local deține primul loc.

Eterogenitatea sectorului primar ridică problema dacă Guvernul ar trebui să adopte o atitudine selectivă pentru promovarea IDE în segmente specifice ale acestui domeniu. Aceasta selecție implica riscuri dacă Guvernul nu deține informații despre distribuirea materiilor prime pe piață mondială. O alternativ a Guvernului ar fi aceea de a lasă STN să –și aleagă proiectele de învestiții proprii în sectorul primar. Stabilitatea și credibilitatea dintre IDE și Guvern poate juca un rol crucial. Transparența constituie de asemenea o problema importanta în ceea ce privește taxele.

Deoarece Brazilia are cea mai mare piață națională iar partenerii săi din Mercosur preferă STN, politica dusă de acestea de atragerea a lor tinde să devină discriminatorie pentru IMM. IMM căută să pătrundă pe piață pe segmente reduse astfel încât posibilitate ca acestea să existe este redusă dacă piețele aflate în continuă creștere își intensifică pretențiile. Brazilia poate ajuta ceste IMM oferind informații prin intermediul agenției SEBRAZILIAE ( Serviciul de Sprijinire a Micilor Întreprinderi). Instituțiile Braziliene pot intensifica cooperarea cu agențiile de promovare a investițiilor și diferite organizații din țările dezvoltate care să sprijine IDE prin IMM în Țările în curs de dezvoltare. Micile firme din SUA au învestit în principal în țările Mondială. Decât în alte țări în curs de dezvoltare. Brazilia face eforturi deosebite de atragere a IDE-lor prin intermediul IMM lor.

Principala provocare a Braziliei este aceea de a găsi un mod prin care să sporească competitivitatea furnizorilor locali pe plan mondial oferindu-le reduceri de taxe. Negocierile directe între Guvern și învestitorii străini nu sunt obligatorii. Regula este aceea de a înființa o firmă cu un capital stabilit prin lege. O dată înregistrata își poate începe activitatea. Capitalul trimis din afara este înregistrat la Banca Naționala doar din punct de vedere statistic. Dacă o firma folosește serviciile publice prin concesiuni precum telecomunicațiile său dacă câștiga dreptul de a vinde bunuri și servicii statului, aceasta întra sub incidența legilor aplicate oricărei firme naționale. Legile concurenței sunt stabilite de un Consiliu Special care decide fuziunile și achizițiile cât și legile antitrust.

Privatizarea reprezintă un mod de alimentare a IDE-lor:

Chile este pe primul loc în privatizarea întreprinderilor de stat iar în perioada 1988-1995 acest proces a dus la creșterea substanțială a IDE-lor;

În Argentina 50% din IDE-lor provin din procesul de privatizare care a cuprins în special telecomunicațiile, transportul aerian, serviciile electrice și financiare;;

Vânzarea celei mai mari companii de telecomunicații din Peru a dus la creșterea cu peste 30% a IDE-lor în 1997.;

În Brazilia privatizarea s-a manifestat în special în petrochimie și oțelărie; din 1995 când procesul s-a accelerat IDE-le au înregistrat o creștere manifestata chiar și în perioadele de criza financiară.

Privatizarea a fost necesară ca un scop al a consolidării financiare, a reducerii subsidiilor acordate ineficient firmelor de stat; Guvernul a urmărit alocarea mai buna a resurselor iar IDE-le pot conduce la atingerea acestor scopuri prin cumpărarea întreprinderilor de stat de către învestitorii străini.

La sfârșitul lui 1994, Brazilia privatizase doar în valoare de 6 mld.$ în comparație cu Mexicul 20mld. $, său Argentina 16 mld.$. În același timp Brazilia deținea 28 din cele 50 dintre cele mai mari întreprinderi de stat din Mondială. În 1996 ca urmare a politicii duse de președintele Cardoso privatizarea a crescut cu 25% de IDE, în 1997 au ajuns la 5.2 mld.$ iar în 1998 la 6.1 mld. $. Valoarea cea mai mare s-a înregistrat în 1999 când IDE-le s-au ridicat la 8.8mld.$.

În ceea ce privește privatizarea o prima problema o constituie durata acestui proces cât și necesitatea restructurării înainte de privatizare la care se adăuga și gradul de îndatorare al acestor întreprinderi. Aceasta ultima cauza a costat pentru Chile 75% din IDE posibile. S-ar părea ca Brazilia își îmbunătățește regulile privând controlul STN-lor asupra companiilor interne fapt destul de greu de împlinit în Brazilia pe lângă o mână de lucru străină și o transferare a veniturilor peste graniță. Politica economică a Braziliei trebuie examinată din punctul de vedere al posibilităților STN-lor de alegere a locului și modului de internaționalizare a operațiunilor lor. Analiștii sugerează câteva domenii importante cum ar fi stabilitatea macroeconomica, investițiile în capitalul uman, infrastructura .

Stabilizarea obținută prin Planul Real a condus la o creștere a IDE-lor substanțială. Investițiile din comunicații și sistemul de transport sunt tot la fel de necesare ca și globalizarea ce a determinat o reducere a costurilor transporturilor și informațiilor pe întreg mapamondul. Politicile de deschidere a economiei trebuie stabilite astfel încât să conducă la dezvoltarea sectoriala. Brazilia a fost considerată a fi mai puțin deschisă la comerț în comparație cu țări le America Latină Țări fele la import percepute sunt superioare standardelor naționale și împreuna cu cotele au condus la o competitivitate intențională inegală. Mai mult decât atât rata de schimb reală avut un impact negativ asupra exporturilor.

Indicatori politici comerciale ale Braziliei în perspectiva internațională

Brazilia are o serie de opțiuni pentru creșterea IDE-lor. Puternica revenire din 1996 indică recunoașterea piețelor a extinderii reformelor interne și a creșterii potențialului de creștere. Cu toate acestea IDE sunt sub nivelul capacității de absorbție a ținând cont de datoria externă a țări și, a vastului potențial natural și cel al pieței naționale.

Există dovezi suficiente conform cărora Brazilia face eforturi deosebite pentru a determina o creștere continua a IDE-lor. În ceea ce privește STN-ul faptul că ele nu au învestit suficient de mult reprezintă un factor de maximă importanță. Ca urmare a dificultăților întâmpinate de noile priorități legislative.

Managementul, investițiile și schimbările globale trebuie corelate cu acele rațiuni economice pentru care învestitorii aleg unde și când să învestească.

Cifrele arată ca învestitorii găsesc Brazilia ca fiind accesibilă spre deosebire de alte piețe aflate în dezvoltare. Dezvoltarea Pieței Sudice Comune, Mercosur, asigură Braziliei oportunitatea de a de deveni o zonă favorizata pentru anumite tipuri de învestiții.

Alți factori de susținere și creștere a puterii de atracție a Braziliei față de învestitori depind de dezvoltarea unor elemente necesare strategiilor STN-urilor cât și de rolul guvernului în influențarea climatului investițional.

STN-urile țin cont de următorii factori:

1. Potențialul resurselor naturale: Brazilia deține mari resurse de minerale care necesită a fi exploatate

2. Dimensiunea mare a pieței interne: este condiția necesara dar nu și suficientă; ei i se adăugă posibilitatea învestitorilor de a li se oferi libertatea de acțiune cu minimul de intervenție birocratică;

3.un mediu macroeconomic stabil: STN urmăresc o consistență a politicilor guvernamentale la care se adaugă transparența activităților publice;

4.creșterea productivității: investitorii preferă acele zone în care se poate asigura o creștere a productivității care să genereze eficiența sau introducere de noi forme de specializare;

5. libertatea de a acționa și controla: se reflectă în nevoia de a optimiza sistemul global în special atunci când firmele investitoare în oferta externă sunt extrem de importante;

6.o infrastructură și un capital uman bine dezvoltate: investitorii pun mare accent pe țări la care pot asigura avantaje externe sigure, cum ar fi: resursele permanente, infrastructura și un capital uman eficient și specializat care să accelereze procesul de adaptare la noile tehnologii;

7.credibilitatea furnizorilor naționali și un climat sănătos al afacerilor:este necesar un climat bun pentru îmbunătățirea jocului concurentei și dinamism în rândul producătorilor interni;

8.acceptarea riscului de pătrundere pe piață: învestitorii potențiali sunt dispuși să învestească numai atunci când se conving de reducerea costurilor economice și ”psihice” până la niveluri acceptabile;

Acolo unde este posibil, atenția se îndreaptă fie spre diferențele dintre efectele asupra industriei, fie spre motivația învestitorilor care să explice inconsistențele din economie. Chiar dacă învestitorii solicita guvernului stabilitate, consistenta și transparenta, multe din erori survin din vina lor.

Brazilia până în 1979 a fost singura țară în dezvoltare, gazda a IDE-urilor. Stocul acestora o urca pe locul 7 în lume. De-a lungul “decadei pierdute”,anilor 80,acesta s-a diminuat simțitor. Acest lucru s-a datorat în special ratei înalte a inflației, a problemei datoriei, la care se adaugă pregnant, reticența socială față de străini.

În 1990 Brazilia a atras mai puțin de 1 miliard de dolari, reprezentând ½ din fluxurile înregistrate în 1979 și doar 1/3 din cele ale anului 1982. Până în 1995 numărul lor a crescut surprinzător, dublându-se la 16mld.$, iar în 1998 ajungând la 29 mld.$. În ciuda crizei financiare, IDE-urile au depășit 31 mld.$în 1999. Impulsurile au provenit din politicile de privatizare și din transferarea unei părți a infrastructurii unor învestitori străini.

RECORDUL BRAZILIEI ÎN ATRAGEREA INVESTIȚIILOR EXTERNE DIRECTE: MĂSURI RELATIVE (DOLARI ȘI PROCENTE)

Source: UNCTAD, base don data from UNCTD FDI/TNC database, the IMF and the United Nations Population Division.

Include Honk Kong, China; Republica Korea; Malaysia; Singapore; Taiwan Provincie a Chinei și Tailanda;

Include Republica Cehă, Ungaria și Polonia.

Datele înregistrate în 1997 arată ca proporția IDE în totalul PIB Brazilia se apropie de cea înregistrată în Mexic și Asia de S-E dar este departe de cea a Chinei și a primelor trei țări din Europa Centrala și de Est. Raportul IDE/investiții interne este același ca și în cazul IDE/PIB. Raportul IDE la numărul de locuitori dovedește un potențial încă neexploatat. IDE pe locuitor în Brazilia este sub rata medie a tuturor țări lor în dezvoltare inclusiv în America Latină și Caraibe.

În vederea atragerii său a susținerii numărului mare de IDE, Brazilia trebuie să îi atragă pe acei învestitorii sceptici în privința potențialului și a atractivității sale.

Pentru Brazilia, SUA a fost principalul învestitor străin deținând 26% din totalul stocului în 1995, ajungând la 29%în 1997.

Diminuarea IDE-urilor în perioada 1980 a fost pusă pe seama multor factori după opinia STN-lor dintre care reducerea capacității de control al instrumentelor macroeconomice, în consistența politicilor diferitelor guverne, stagnarea creșterii productivității și atitudinea reticentă față de străini. În cea ce privește situația macroeconomica ea include creșterea hiperinflaționistă între 400% și 2500% an. Eșecul guvernului de a-i controla creșterea a fost alimentat de succesul înregistrat de Argentina în condițiile de creștere și stabilitate economică.

“Planul Real”,a demonstrat capacitatea Braziliei de a-și reveni. Inflația a scăzut de la 2000% în 1994 la aproape 0% în 1998. În scurt timp învestitorii au cunoscut avantajele IDE-lor care să conducă la stabilizarea pe termen scurt și la îndeplinirea obiectivelor economice pe termen lung (precum creșterea competitivității prin transfer tehnologic și restructurare).

Studiile au demonstrat că există trei factori majori care determină creșterea investițiilor:

1.dimensiunea pieței interne;

2.creșterea pieței;

3.stabilitatea mediului de afaceri: politica macroeconomică + indicatorii sociali și politici;

Opiniile învestitorilor despre Brazilia:

În cea ce privește influența MERCOSURULUI în Brazilia mulți învestitori nu țin seama de ea. Pentru unii poate însemnă o integrare regională care mărește piața și încurajează investițiile, pentru alții însă nu prezintă nici un efect asupra puterii lor de acțiune. Este posibil ca mulți învestitori să fie stimulați în a-și mării investițiile prin fuziuni și achiziții,ca și în cazul U.E.

Chiar dacă procesul de liberalizare în cadrul Mercosur este lent, Brazilia poate să inițieze un proces de deschidere a economiei pe cont propriu pentru că ea reprezintă principalul pilon de susținere a MERCOSUR. Jumătate din STN, stabilite în Brazilia au considerat investițiile lor extrem de importante pentru a crea așa numită ”zonă specială”.Un număr mare de investitori au crezut în modul de conducere regională care a condus la cele mai mici costuri, la cea mai mare stabilitate sau la ambele.

Întrebați dacă ar investi în orice țară din MERCOSUR, 1/2 au răspuns ca ar investii doar în Brazilia iar o treime în Brazilia și Argentîna. Extinderea Mercosurului poate să conducă la diminuări importante în Brazilia;abilitatea sa de a atrage cele mai multe învestiții se poate reduce chiar dacă volumul lor în interiorul Mercosur poate să crească. Dezvoltarea Mercosurului constituie o forță dinamică, acționând ca “o sabie cu doua tăișuri” pentru politica și practica corporativa. Așa cum Brazilia devine tot mai conectată la restul lumii, tot așa filialele Braziliene ale STN-lor devin părți integrante ale unor rețele complexe mondiale.

În ceea ce privește volumul exporturilor acestor filiale, 7 sunt firmele europene care exporta din Brazilia spre restul lumii și 4 sunt cele care fac parte din MERCOSUR.

Diferențele care reies de aici se datorează pe de o parte politicilor firmelor cât și a negocierilor purtate de guvern cu exportatorii.

Majoritatea investitorilor se folosesc de filialele externe pentru a alimenta piață națională proprie. Brazilia furnizează Japoniei resurse naturale, cărbuni și cherestea, prin intermediul filialelor japoneze și doar un număr mic de produse finite. Acest lucru provine din raportul dintre costul exportului și competitivitatea produselor.

Atitudinea SUA și a Japoniei față de Brazilia:

Un semn important pentru investitorii străinii constituie situația firmelor naționale. Dacă acestea reușesc, STN-le au un dublu avantaj: pot folosi resursele locale și își pot transfera propriu lor sistem internațional pe un teritoriu receptiv.

Dacă Brazilia poate fi gazda pentru VW, tot așa o firmă precum MBRAZILIA ER poate convinge piața aeronautică că un producător Brazilian poate face oricând față liderilor mondiali.

Reintroducerea stabilității fiscale a stimulat mult economia națională. Acest fapt a condus la o creștere a cererii și a investițiilor în anumite ramuri industriale, precum industria alimentară,care a crescut de la 45 mld.$ în 1994 la 59 mld.$ în 1995.

În perioada 1992-1997 s-au realizat 600 de fuziuni, dintre care doar ½ au implicat firme străine. STN-le au încorporat s-au au fuzionat cu peste 150 firme Braziliene,în prima jumătate a lui 1998.

=== Anexa1 ===

Integrarea la nivel regional

Asociatia latino-americana de integrare(LAIA)

Informatii generale

Membrii: Argentina, Bolivia, Brazilia,Chile, Ccolumbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela.

Sediul: Montevideo, Uruguay

Data semnarii: 12 august 1980

Data intrarii in vigoare: 18 martie 1981

Obiectivele: consolidarea graduala si progresiva a pietei comune latino-americane; scopul tratatului : promovarea si regularizarea comertului reciproc precum si dezvoltarea activitatiilor de cooperare econommica care sa contribuie la deschiderea pietelor

Limba oficiala:;portugheza si spaniola

Suprafata: 19.296.484 kmp

Populatia:377.283.000

PIB (1990) 98.632 milioane $

Isroricul:

LAFTA constituita in 1960 prin tratatul de la Montevideo a fost inlocuita in martie 1981 de catre LAIA. Aceata a constituit o noua etapa in procesul de integrare economica a tarilor din America Latina. Tratatul de la Montevideo urmarea constituirea unei zone de liber schimb care avea sa se dasavarseasca in timp de 12 ani.Tarle semnatare urmareau sa elimine taxele vamale precum si celelate bariere netarifare. Aceasta liberalizare urma sa se realizeze prin trei mecanisme: listelor nationale, listei comune si acordurilor complementare.Au existat de asemenea si liste ale unor avantaje oferite tarilor mai putin dezvoltate. Lista comuna cuprindea produse stabilite de comun acord intre tarile membre in legatura cu care sa fie eliminate toate restictiile tarifare si netarifare asupra importurilor intraregionale. La fiecare trei ani erau negociate produsele incluse in lista si carte nu representau mai mult de 25% din valoarea totala a comertului intre tari.Scopul acordurilor complementare a fost acela de a facilita integrarea si complementaritatea in domenilu productiei si al economiei in general.

Spre deosebire de LAFTA, LAIA a considerat mult mai avantajoase acordurile bilaterale si multilaterale intre tari care sa se stabileasca intr-un anumit moment si in anumite circumstante fara a impune un termen limita. Pe langa toate acestea LAIA nu dispune de un mecanism cu ahutorul caruia sa-si real;izeze obiectivul : piata comuna.

Structura:

In 1980 Tratatul de la Montevideo a stabilit trei organe politice si unul administrativ: Consiliul de Ministrii al Afgacerilor Externe, Conferinta pt.Evaluare si Convergenta, Comitetul Reprezentantilor si Secretariatul General.

Consiliul- organul suprem, al politicii generale a organizatiei, ofera indicatii despre modul in care pot fi atinse obiectivele asociatiei si se poate dezvolta procesul de integrare, stabileste reguli de conducere a organizatiei, hotaraste amendamentele Tratatului, alege Secretarul Genaral si accepta aderarea unor noi membrii. Este alcatuit din Ministrii Afacerilor Externe sau din Ministrii Secretari de stat.

Conferinta pt Evaluare si Convergenta:la aceasta participa membrii reprezentativi . Este necesara constituirea sesiunii extraordinare oricand este necesar iar cea ordinara la fiecare trei ani de zile. Conferinta revizuieste operatiunile de integrare, convergenta acordurilor partiale, negocierea siu concluzionarea acestora.

Comitetul reprezentatilor – este organul executiv al LAIA. Este alcatuit din repezentatii permanenti ai fiecarei tari. Stabileste intalnirile guvernamentale in scopul promovarii masurilor prin care sa se avanseze procesul de integrare; ia masurile necesare prin carte sa se puna in evidenta importanta Tratatului , reguli de compatibilitate ale acordurilor deja negociatre; aproba programul de lucru al Asociatiei dar si bugetul;

Secretariatul General- organul tehnic al LAIA. Condus de catre Secretarul Generalcare este ales de catre Cconsiliul de Ministrii pe o perioada de trei ani de zile si asistat de catre doi sub-secretari. Acesta are diferite functii si puteri incluzand caapacitatea de a face propuneri organelor politice ale Asociatiei pentru atingerea obiectivelor sale; realizeaza studii; culege informatii; analizeaza indeplinirea promisiunilor facute.

Ariile de cooperare:

COMERTUL:

Membrii tarilor din LAIA au stabilit cateva mecanisme si sheme speciale pentru diferite czategorii de tari in functie de graduk de devoltare al acetrora. Acestea sunt tariful preferential si acordurile regional si partiale. Primul are urmatoarele cracteristici : acopera tota plaj a de tarife si ofera ca alternativa tariful preferential. S-au stabilit si liste de exceptii in cadrul carra tarifele sunt ami m8ici pentru ttarile mai putin dezvoltate cat si pentru cele din afara acordului.. Cele de-al doilea a fost introdus in 1980. Prin acordurile regionale tarile mnembre au adoptat tariful preferential ca un program pentru reconstructie si dezvoltare a comertului intraregional. Cel de-al treile p-resupune ca numai unele tari sunt parti ale acestuia. Acordurile pot prevedea diferite reduceri de taxe pentru produsele provenite din tarile mai putin dezvoltate, diferite taxe de origine, restrictii netarifare.

Scopul unor acorduri comerciasle este acela de a promova comertul intre tarile membre. Ele nu urmaresc si specializarea in productie. Scopul unor caorduri economice complementare este acela de a facilita competitivitatea produselor pe piata mondiala, dar sas si promoveze dezvoltarea echilibrata a taril;or membre.

In 1980 Tratatul a impartit tarile in trei mari categorii: cele mai putin dezvoltate : Bolivia, Ecuador, Paraguay:tari cu un grad intermediar de dezv. : Chile , Columbia, Peru , Uruguay,si Venezuela;sio celelalte tari: Argentina, Brazilia si Mexic.

Masurile Laia de a sustine tarile mai putin dezvoltate sunt bazate pe principiile de non-reciprocitate si cooperare comunitara. Tarile membre pot stabili diferite programe de cooperare in domeniul financiar , tehnologic si al investitiilor care sa implice un numar marte de companii multinationale

Comertul intra-LAIA a totalizat 11 mld. $. Ulterior acesta a scazut datorita in cea mai mare partye crizelor datoriei care a condus la o deteriorare a balantei ee plati, devalorizari succesive, Pana in 1992 acesta a reusit sa se redresaze sai sa ajunga la 20 mld.$.

BANI SI FINANTE

In 1965 bancile centrale ale LAFTA au stabilit un sistem bazat pe credite swing si clearing multilateral numit Acordul mexican care a fost inlocuit de Conventia de Plati si Credite Reciproce in august 1982. Aceasta avea la baza trei componente: Mecanismul de Clearing Multilateral, Un Sistem de Garantii, Programul de Platii Automat pentru finantarea balantei de clearing multilateral. Canalizarea tranzactiilor prin conventie au dus la o crestere a acestora din 1966 in 1981. In 1982 a avut loc o cadere cauzata in special de criza lichidatilor si a comertului intraregional. Dar in 1992 si-a atins apogeul insumand 13.600 milioane $.

AMERICA CENTRALA:

PIATA COMUNA A AMERICII CENTRALE (CACM)

Membrii: Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua

Sediul:Guatemala, America centrala

Semnarea acordului:13.12.1960

Intrarea in vigoare: 04.06.1961

Obiective: stabilirea unei piete comune intre tarile membre

Limba oficiala: spaniola

Suprafata: 411.000 kmp

Populatia: 27.750.000

PIB (1990): 24.030 milioane $

Printre obiectivele CACM exista doua care se detaseaza ca importanta: incheierea acordurilor bilaterale si cele multilaterale. In 1951 El Saalvador a incheiat un acord cu Guatemala si unul cu Nicaragua. In 1953 incheie cu Costa Rica si in ’57 cu Honduras. Guatemala la randul ei a incheiat un acord cu Costa Rica si Honduras. Pe langa toate aceste acorduri a existat unul de maxima importanta semnat in 1958 pe 10 iunie numit Tratatul Multilateral privind Comertul Liber si Integrarea precum si Tratatul privind Regimul legal al Integrarii Industriale semnat in acelasi an. Conventia Americii Centrale privind Egalitatea Taxelor vamale care a pus bazele constituirii unui tarif comun extern a fost semnata in 1959.Acordul General privind Integrarea Economica a intrat in vigoare in 1961.

Pe termen lung procesul de integrare al Anericii Centrale a condus la obtinerea unor avantaje inegale pentru tarile semnatare oferite de catre extinderea pietei in contradictie cu cresterea productiei nationale, a dezechilibrului balantei comerciale si a slabei industrializari a tarilor mai putin dezvoltate. Acesta a condus la declansarea crizei incheiate cu conflictul dintre Honduras si El Salvador.

In 1973 satrele au constityuit un Comitet la nivel inalt privind Consolidarea si Reconstructia Pietei Comune a Americii Centrale. In 1974 s-a constituit cComitetul Economic si Social al A.C. Masurile luate in urma constituirii Comitetelor au condus la eliminarea obstacolelor in circulatia libera a persoanelor, bunurilor,capitalurilor cat si a serviciilor. Mentinerea tarifelor pentru import si export a fost necesara pentru sustinerea integrarii; coordonarii, armonizarii, uniformitatii economica , sociala, a politicii fiscale si de credit a celei tehnologice si stiintifice. ;a consolidarii unui sistem care sa [previna sau sa corecteze dezechilibrele platilor intre tari si intre acestea si restul lumii; dezvoltarii resurselor energetice, a consolidarii siatemului fiscal al AC.

Comunitatea urmarea atingerea obiectivelor sale gradul mentimand termenele limita stabilite anterior. Dar integrarea in regiune a fost afectata de diferiti factori:recesiyunea economica din tarile istmice; conflictele politice si sociale; diminuarea vizibila a exporturilor; paralizarea investitiilor; devalorizarile continue, restrictiile la import.

In 1983 Fondul de Stabilitate Monetara a AC a furnizat suport financiar balantelor de plati a statelor membr. Casa de Clearing a adoptat acelasi tratament tarilor care se confruntau cu datorii externe mari.

In a doua jumatate a decadei tarile AC au aplicat o noua [politica de integrare datorata a doi fasctori: pacificarea graduala si restaurarea democrariei in AC.

1n 1986 au fost semnate Acordurile Esguipulas(Guatemala) I si II. Acestea aveau sa asigure pacea in AC si facilitarea procesului de integrare in tarile istmice. Mai multe acorduri au fost semnate in acest sens. Unul dintre cele mai importante a fost acela a Tarifului Uniform la importurile AC. Adoptat in ianuarie 1991. Acesta a condus la deplina integrare a Honduras-ului , a eliminarii restricrtiilor tarifare Costa Ricai fata de produsele provenite din Nicaragua, a constituirii unui grup interdisciplinar care supravegheaza aplicarea dispozitiilor date de catre Acordul General pt. Integrarea Economica.

Structura:

Acest Acord general este compus din trei organisme : Consiliu Economic al AC; Consiliul Executiv precum si Consiliul executiv si Secretariatul Permanent(SIECA).

Consiliul Economic este alcatuit din ministrii afacerilor de externe. Este responsabil cu conducerea procesului de integrare

Consiliul Executiv este alcatuit din representanti ai statelor membre. Face propuneri Consiluil Economic.

Secretariatul permanent are functii tehnicii si administrative. Propune proiecte si studii, supravegheaza aplicarea regulilor procesului de integrare.

Pe langa aceste organisme mai exista si Comitetul de Cooperare Economica pentru AC Istmica alcatuit din ministrii afacerilor externe care formeaza asa-numita Comisia Economica pe AL (ECLA). Alaturi de aceasta se afla si Copmisia privind Activitatile portuare al AC(COCAAP); Comisia Energetica AC(COMENER) ale carei functii sunt acelea de a pregati proiectele energetice provenite din resursele naturale ale regiunii, de a analiza prospectele in vederea constituirii unor companii multinationale care sa furnizeze energia necesara regiunii. In 1991 statele membre au semnat Protocolul Tegucigalpa alcatuit din diverse organisme printre care Intalnirea Presedintilor, Consiliul Ministrilor, comitetul Executiv si Secretariatul General avand ca scop acelasi proces de integrare rapida a tarilor din AC

Domeniile de cooperare:

COMERTUL: Liberalizarea vamala a fost extinsa asupra tuturor taxelor de export si import de care au beneficiat toate produsele tarilor semnatara cu exceptia celor din anexa A a tratatului. Tariful Comun a fost stabilit ca o componenta decisiva a comertului liber si ca un instrument de baza a dezvoltarii pietei comune a tarilor AC. Scopul sau a fost acela de a oferi protectia vamala adecvata tuturor activitatilor productive care inlocuind importurile contribuie la dezvoltarea economica in regiune si asigura un avantaj nateriilor prime si bunurulor de capital necesare dezvoltarii AC.Aproape toate obiectivele tratatului au fost atinse astfel incat pana in mai 1969 95% din comert a fost liberalizat iar tariful comun asigura protectia a 97,5 din articolele comercializate.

Piata comuna a AC a fost puternic afectata de retragerea in 1969 a Hondurasului. Un pas importatnt spre restructurare l-a constituit Acordul Multilateral dintre Hinduras si celelalte tari ale AC care a intrat in vigoare in februarie 1992. Aceasta a contribuit la liberalizarea a 1.620 de produse. Zona de liber schimb este cunoscuta ca “TriunghiulComercial dce Nord”. In 1992, Honduras, el Salvador, Guatemala au semnat un tratat tripartit cunoscut ca”Acordul de la Nuevo Otopequepe”, intentiile lor fiind acelea de a constitui o zona libera comerciala care sa anunte o uniune economica.

Negoccierile privind Tariful Uniform de Import al AC s-au concluzionat in august 1992 si a intrat in vigoare in Triunghiul de Nord in 1993.

Nivelele noului tarif comun sunt urmatoarele:

5% taxa pentru toate bunurile ce provin din afara AC;

10% si 15% pentru mijloacele de productie si bunurile de capital ce provin din AC

20% pentru produsele finite realizate in AC

1% pentru bunurile vitale; 30% pentru articolele de imbracaminte si incaltaminte

tarife negociate pentru cauciucuri, lapte praf si textile

In felel acesta comertul a inregistrat o crestere de la 10.8 milioane de $ la 32.7 cu o rata de 24,8% pe an in perioada 1960-1970 atunci cand atinge valoarea de 299 milioane $. In 1972 a fost de 304,7 mil.$ iar in 1978 de 937,2 mil.$

Structura comertului s-a modificat astfel : in 1960 45,9% consta din hrana si animale vii; produsele manufacturiere reprezentau 19% in 1960 iar apoia urcat la 86% in1978; materiile prime, uleiurile si grasimile au sazut de la 4,9% in 1960 la 1% in 1977. Carburantii si lubrefiantii alaturi de echipamentule de transportau crescut de la 0,3%, 7,3%, 4,6% in 1960 la 1%, 24%, 6% in 1977.

Cresterea accelerata a fost intrerupta de razboiul dintre El Salvador si Honduras.Ulterior Honduras a stabilit taxe vamale pentru toate tarile AC. In 1978 procesul de integrare a fost impiedicat de catre situatia politica din Nicaragua care a dus la inchiderea frontierei cu Costa Rica. O alta cauza adversa a procesului de integrare a fosr dezvoltarea inegala pe percursul acestei perioade astfel incat doar douya tari si anume EL Salvador si Gautemala detineau 2/3 din totalul exporturilor si au obtinut excedente ale balantei de plati in timp ce celelalte tari se confruntau cu defiocite.

Dar in 1980 a fost atins apogeul comercial si in suma de 1.129 milioane de $ de catre tarile AC. Din 1981 comertul incepe sa intre pe o un fagas alunecos astfel incat in 1986 ajunge doar la 413 milioane de $, dar in 1992 acesta a inregistrat o revenire de 892 milioane $.

Guatemala s-a dovedit a fi cel mai mare expiortator cu 41$ din exporturi urmata de El Salvador cu 31% si Costa Rica cu 20%, honduras si Nicaragua cu 8%. In cepand cu 1989 exporturile acestor tari au inregistrat cresteri in domeniul produselor netraditionale: textile, flori, legume, fructe, produse chimuce si mobila.

Bani si finante:

CONSILUIL MONETAR AL AMERICII CENTRALE:- constituit in urma Uninii Monetare din AC alcatuita inh februarie 1964. Acest acord a fost inlocuit ulterior de Acordul Monetar al AC in august 1974. Oganismu este responsabil cu promovarea armonizarii mecanismelor si instrumentelor monetare, de schim si credit. Este alcatuit din Consiliul in sine, Comitelele Consultante si Secretarul Executiv. Functiiile consiluilui sunt acelea privind aspectele generale monetare, de schimb si politica de credit. Secretarul Executiv este numit de catre Consiliul pe perioada de patru ani de zile. El trebuie sa pregateasca studii tehnice, sa coordoneze activitatile consiliului si sa organizeze conferinte si intalniri.

CASA DE CLEARING DIN AMERICA CENTRALA:- a fost primul instrument de cooperare utilizat de catre bancile centrale din octombrie 1961. Crizele care au afectat procesul de integraqre s-a resimtit si asupra ei in a doua jumatate a decadei. In 1989 tranzavtiile au reprezentat doar 1% din comertul reciproc iar in 1990 au lipsit cu desavarsire. Cu ajutorul financiar oferit de Comunitatea Europeana, Casa de Clearing a reinceput sa functioneze in 1991 asigurand 18% din comert iar in 1992 ,6%.

ALTE MECANISME: Fondul de Stabilizare Monetara din AC a fost constituit in 1969. Scopul sau a fost acela de a furniza bancilor centrale din regiune asistenta financiara in vederea corectarii dezelichilibrarii balantelor de plati si a operatiunilor facute in sistemul de schimb; mecanismul cunoscut ca “Tariful Vamal al AC” care era folosit pentru a plati imoprturile avand oriiginea in AC si acre era convertibil doar in monedele regiunii. S-a constituit in 1987 dar a fost respins deoarece nu putea fi convertit in valute tari si in felul acesta nu prezenta nici un interes.

AMERICA DE SUD

GRUPUL ANDIN

MEMBRII: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Venezuela;

SEDIUL: Lima, Peru;

Data semanrii:26.05.1969

Data intrarii in vigoare: 16.10.1969

Obiective:

sa promoveze dezvoltarea armonioasa si echilibrata a tarilor membre de-a lungul procesului de integrare economica si cooperare sociala

accelerarea cresterii si generarea salarizarii

faciulitarea participarii la procesul de integrare

reducerea vulnerabilitatii pe plan extern si imbunatatirea pozitiei tarilor membre;

eliminarea diferentelor in dezvoltarea acestor tari.

Limba oficiala: spaniola;

Suprafata: 4.718.319kmp;

Populatia(1990): 90.889.000

PIB(1990): 140.441 milioane dolari

ISTORIA: are la baza Tratatul de la Montevideo; a fost constituit in vederea imlaturarii a doi factori:unul dintre acestia il constituie marea criza in comertul international acre ageneart problema lichidiatilor ce a determinat tarile sa ia masurile necesare. Al doilea factor l-a constituit transformarea profunda sustinuta de economia mondiala in anii de criza in urma careai sattele andine au inlocuit politicile de substituire a importurilor cu cele de deschidere a economiilor care le faciliteaza participarea la economia de piata.

STRUCTURA:

Conform Acordului de la Cartegena s-au constituit doua organisme: Consiliul si Comisia si doua alte organisme auxiliare: Comitetul Consultant Economic si Social si Comitetul Consultativ.

Consiliul este alcatuit din trei membrii numiti de catre Comisie dintre reprezentantii tarilor andine pe o perioada de trei ani. Consiliul este condus de catre un Coordonator care este responsabil cu reprezentarea consiliului in comisie

Comisia este alcatuita din reprezentantii ai satelor membre. Aceasta a elaborat planuri de dezvoltare pentru armonizarea politicii economice si sociale: Consiliul de Planificare, Consiliul Monetar si de Schimb, Consiliul Financiar, Fiscal, al Comertului International etc.

Parlamentul Andin a fost constituit in octombrie 9179. Este alcatuit din reprezenatntii alesi ai fiecarei tari. Scopul sau este acela de promova si sustine procesul de integrare in regiunea andina, mentinerea democratiei si a justitiei sociale si asigurarea democratiei in zona andina.

DOMENIILE DE COOPERARE

COMERTUL:

Acordul de la Cartagena a stabilit statutul legal al procesului de intrgrare in comertulyui tarilor andine care a fost schimbat complet in 1988 prin Protocolul de la Quito. De-a lungul unor ani buni comertul tarilr andine a scazut dar timpul a demonstrat ca acesta evoluat intr-un sens pozitiv. Regimul stabilit las Cartagena presupune o liberalizare a comertului precum si un tarif unic vamal care avea sa anunte introducerea unui tarif minimal.

Scopul acestui program de liberalizare comercial a fost acela de exdtindere a pietei in interiorul careia bunurile de origina andina sa circule libere.Programul presupune o clasificare aproduselor astfel: produse care sunt obiecxtul unor prog5rame de dezvoltare industriala.;produse incluse in lista comuna a LAFTEI; produse care nu reau produse in zona andina;produse pentru care Ecuador si Bolivia aveu acces imediat; si alte produse pentru care a fost stabilita o inlaturare graduala taxelor vamale.

In 1970 tarile andine au inceput procesul de eliminare a taxelor vamale; in 1971 Columbia, Peru in 1974 Venezuela si mai tarziu Bolivia si Ecuador. Tariful minim extern a fost stabilit in decembrie 1970. Obiectivele sale erau acelea de a oferi o protectie adecvata productiei din regiune, de a fcailita introducerea tarifului extern si de creste eficienta productiei regionale.

La inceputul anilor 80 ca urmare acrizei suferite Grupul Andin a inregistrat un deficit al balanytei de plati care a condus la o limitare a importuril;or, la oo devalorizare puternica. Aplicare unui semi-tarif restrictiv la import.

Proticolul de la Quito avea sa introduca un sistem de administrare a comertului prin aplicare unor cate la import pentru nu ami mult de 50 de articole. Aceste cote nu erau mai mici de 30% din importurile medii inregistrate in perioada 80-85 si care aveau sa cresca cu 30% in 1992, cu 40 % in 1997 si ulterior sa fie eliminate. In 1995 s-a hotarat liberalizarea definitiva a comertulyui intre tarile andine.

In august 1992 s-a rdeecis constituirea Zonei de Liber Schimb iar in 1995 s-a constituit Uniunea Vamala Andina.

Statisticile Comisiei Weconomice a Natiunilor Unite pt. AL&C a demonstrat o crestere a exporturilor de la 24,5 mil $ in 1960, la 96.8 mil.$ in 1970 ajungand las 1,204.8 mil. $ in 1982. Clasamentul pe tari a fost asrfel : Columbia 43%;Peru 26%, Vwenezuela 13%, Ecuador 12%, Bolivia 6%. Din punct de vedere al componentei exporturilor Bolivia detine in prioncipal metale iar din cel al importurilor chimicale, masini si echipament; Columbia exporta hrana, masini, echipamente si produse textile si importa ulei si prod. Manufacturiere. In cazul celorlate tari situatia este identica.

Comertul reciproc a inregistrat un declin evident de la 808 mil. $ in 1984 la 638.5 mli. $ in 1986 urmand apoi o brusca revenire pana la 1,592 mil. $ in 1991 iar in 1992 la 2,100 mil$

B) INDUSTRIA

Acordul de al Cartagena a sustinut ca programul industrial reprezinta un mecanism important pentru promovarea dezvolatrii echilibrate in regiune. Tinta sa fost aceea de extindere, specializare si deversificare a productiei industriale; utilizarea la miximum aresurselor din regiune, cresterea productiviatii si a utilizarii eficiente a fcatorilor de productie. Programele de rationalizare adoptate aveau sa imbunatateasca conditiile pentru industriile regionale ale caror produse nu erau acoperite de programele sectoriale. Patru dintre aceste programe au fost adoptate in metalurgie, inginerie, petrochimie si in industria autovehicolelor. Tinand cont de reorile acestor programe ele au fost inlaturate prin protocolul de la Quito fiind inlocuite de trei mecanisme noi si anume:Programele de Intergrare Industriala, al doilea Acordurile Industriale Complementare care promovau specilazarea in industrie cat si promovarea unor reguli comerciale; al treilea mecanism consta in Proiectele de Integrare Industriala care aveau sa faciliteze dezvolatrea pietei comune.

Tarile andine au stabilit si regimul legal al investitiilor din afara regiunii. Acesta avea ca scop echilibrarea balantei intre investitorii straini si tarile andine aqstfel incat firmel nationale sa nu fie afectate de prezenta capiltalului strain ci dimpotriva s ale avantajeze.S-a hatarat ca in termen de 15-20 de ani intreprinderile straine dej aconstituite sa se transforme in inttreprinderi de stat sau mixte. Detinatorii de capital strain puteau sa transfere doar 14% din profitul obtinut. Existau trei tipuri de investitii: cele provenite din interiorul tarilor membre, si capitalul neutruce apartineau guvernului prntru dezvoltarea si cooperarea economica. Abia in 1985 s-a recurs la o politaica care sa incurajeze investitiile. Mecanismul de reinvestire a profitului a fost mult mai flexibil. In martie 1991 s-a introdus un amendament conform caruia orice investitor strain avea aceleasi drepturi ca unul national daca legea tarii nu prevede altfel. Legea privind companiile multinationale intra in vigoare in iunie 1976. Ele erau constituite din capitalul a doua sau mai multe tari membre sau din investitii din afara regiunii(nu mai mult de 40%). Avantajele oferite constau in posibilitatea transferarii profditurilor nete in tara de origine si de reinvestire a profitului acolo unde erau absolut necesare.

In domeniul agriculturii statele membre au adoptat o politica comuna de coordonare a planurilor lor de dezvoltare agricola

Piata sudica comuna

MERCOSUR

Membrii: Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay

Sediul: Montevideo, Uruguay

Data semnarii tratatului: 26.03.1991;

Data intrarii in vigoare: 29.11.1991

Obiective: Accelerarea procesului de dezvoltare economica si sociala in cadrul procesului de integrare astaelor membre;

Limba oficiala: Portugheza si spaniola;

Suprafata: 11.807.657 kmp;

Populaaatia (1990) : 194.856.000

PIB(1991) : 443.921 mil.$

ISTORIA:

Existenta M. se datoreaza in special a celor doua mari tari ale Americii de Sud : Argentina si Brazilia carora li s-a alaturat Paraguay si Uruguay. Colaborarea dintre A si B a fost posubila ca urmare a impartirii potentialului hidroelectric al fluvuilui Parana si al programelor de dezvoltare nucleara. Prima problema a fost rezolvata in 1979 prin fixarea unor cote si au unor regului de operare pentru cele doua hidrocentrale de pe fluviul Parana: Itaipu ( intre Brazilia si Paraguay) si Corpus ( intre Argentina si Paraguay). A douan problema afost rezolvata in 1980 prin semnaqre a doua acorduri de cooperare, primul prinvind aplicarea si dezvoltarea regulilor de folosire a energiei nucleare si cel de-al doilea inte Comisisa Nationala de Enerfie Atomica si Comisia de Energie Nucleara a Braziliei. Rezultatul a constat intr-un pod construit in noiembrie 1985 peste fluviul Iguazu unind cele doua tari si facilitand dezvolatrea comunicatiilor pe linia Arg-Par-Bra. Primul pod intre Bra-Arg a fost construit in 1947 peste fluviul Uruguay. Progresul activiattilor de integrare intre cele doua tari a condus la semanarea unui acord legal international la inalt nivel numit Tratatul argentino0brazilia de Integrare, Cooperare si Dezvolatare de la 29 noiembrie 1988. Un eveniment de importanta cruciala pentru Mercosur a avut loc in septembrie 1990 cand Grupului Pietei Comune ( constituit din Arg si Bra ) I s-a alturat si Par si Uru. Pe 26 martie 1991 a fost semnat Tratatul de la Asuncion de constituire a Pietei Sudice Comune. Mercosur a stabililt un sistem de libera circulatie a bunurilor, serviccilor si factorilor de prodductie; aplicarea tarif vamal comun; adopltarea unor politici vamale comune in raport cu tarile din afara Mercosurului

STRUCTURA:

Prin articolul 9 al Tratatului de la Asuncion au fost constituite doua organisme :

Consiliul Pirtei Comune- cel mai inalt organism politic alcatuit din ministrii afacerilor externe; responsabil cyu politica deconducere a M, cu aprobarea deciziilor in vederea atingerii obiectivelor Tratatului.

Grupul Pietei Comune- organul executiv ale carui principale functii sunt acelea de a face recondari privind implementarea si execuatrea Trataului; de a face propuneri pentru aplicare Progarmului de Liberalizare a Comertului .

DOMENIILE DE COOPERARE:

COMERTUL:

Tarile M fac eforturi uriase pentru liberalizarea comertului lor si de stabilire a unui tarif vamal comun. Programul de Liberalizare contine reduceri si eliminari ale restrictilor sau masuri echivalente. Tariful comun extern nu a fost constituit ca un mecanism de protectie dar ca unul de a face firmele mai competitive pe pietele internationale. In urma intalniri dintre presedintii tarilor membres din decembrie 1992 de la Montevideo s-a stabilit ca tarofele sa se reduca inte 0-20% cu unele exceptii care nu depasesc 35% avand catermaen limita 1 ianuarie 1995. Inte anii 1988-1992 comertul intre tarile M acrescut cu 137%. Exporturile Bra au crescut cu 78.8% in 1992 iar cele ale Arg cu 12,6%. Exporturile celor doua tari au reprezentat 75,9% in 1992 din volumul exp. M.

INDUSTRIA:

Traile M. au urmarit doua scopuri: armonozarea politicilor industriale si semanrea acordurilor sectoriale. S-au propus doua programe: unul de cooperare privind calitate a si productivitate si celalalt de sustinere a intreprinderilor de dimemsiuni minci si mijlocii. Primul contine aspecte privind schimbul de informatii, participarea activa a antreprenorilor si tehnicienilor , promovarea proiectelor de fuziune. Al doilea a tinut cont de importanta economica si sociala a intreprinderilor in discutie in special in crearea locurilor de munca si de idstribuire a venitului..

Tratatul de la Auncion priind acordurile sectoriale urmareste “optimizarea folosirii si mobilizarii factorilor de productie si atingerea unui nnivel eficient de operare”. Aceste caorduri nu trebuie sa se interpuna comertului liber al bunurilor si serviciilor, formarii cartelurilor sau includeruii cotelor si a altor bariere tarifare

CARAIBE

PIATA COMUNA DIN CARAIBE (CARICOM)

Membrii : Antigua si Barbuda, Bahamas, Barbados, Baelize, Dominica, Genada, Guyana, Jaqmaica, Montserrat, Saint Kitts si Nevis, Saint Lucia. Saint Vincent si Grenadinele, Trinidad –Tobago.

Sediul: Geogetown, Guyana

Data constituirii: 4.07.1973

Obiective: a): integrarea econmica in cadrul Pietei Comune;

b): coordonarea politicilor straine;

c):cooperarea fonctionala in sectoarele specifice.

Limba oficiala: engleza;

Suprafata: 263.400 kmp;

Populatia: 5.670.00

PIB(1990): 1.113,7 mld $

ISTORIA:

In 1960 s-a constituit Asociatia Comertului Liber Caraibian (CARIFTA); in octombrie 1972 s-a format Piata Comuna Caraibiana in urma careia s-a introdus un tarif vamal comun si o politica de protectie in regiune, armonizarea politicii fiscale, consolidarea cooperraii monetare. In 1974 s-a constituit definitiv CARICOM.

STRUCTURA:

Comunitatea este alcatuita din : Conferinta Sefilor de Guvern, Consiliul Pietei Comune, Secretariatul Comunitatii Caraibiene.

Conferinta Sefilor de Guvern: este organul suprem care are autoritatea finala si hotaraste politicile si acordurile financiare.

Consiliul Pietei Comune: este organul principal responsabil ce rezolvarea oricarei probleme.

Secretariatul Comunitatii Caraibiene este organul care indeplineste functii tehnice si administrative si care coordi=oneaza activitatea altor instituitii ale CARICOM.

DOMENIILE DE COOPERARE:

COMERTUL: Comunitatea a mostenit de la CARIFTA o zona de liber schimb cu numeroase exceptii ale carora eliminare a fost destul de dificila. Primul pas spre constituirea Tarifului Vamal Comun a fost facut in august 1973 care a fost modificat in 1992 printr-o reducere de 5% si de 20% pana in ianuarie 1998. Proiectul privind Dezvoltarea Exportului lansat in 1989 care conduce si Sistemul de Informare Comerciala Caraibiana instituit pentru a facilita importatorilor, exportatorilor si oamenilor de afaceri imformatiii relevante privind preturile, pietele, tendintele comerciale si politicile.De-a lungul timpului CARICOM a intretinut relatii comerciale cu trei perteneri importanti- SUA, UE si Canada. CACICOM a beneficiat de pe urma comertului liber nereciproc pentru bunuri.

BANI SI FINANTE: in 1977 a fost constituita organizatia CARICOM Facilitare a Clearing-ului Multilateral (CMCF) ale carei obiective erau acelea de a facilita platile intre participantii la comertul multilateral; de a promova utilizarea monedelor nationale dar si cooperarea monetar cu extinderea comertului si activitatii economice in regiune. CMCF s-a desfintat in martie 1983 cand datoria externa a limitat operatiunile. In 1992 s-a format Consiliul Bancii Centrale CARICOM precum si Autoritatea Monetara Caraibiana. Banca de Dezvoltare Caribiana procura capital infrastructurii si proiectelor de investitii publice si private din sectoarele productive ale economiei, agricultura si transporturi.La sfarsitul anilor 1990 resursele de capital se ridicau la 648 milioane de dolari furnizate de catre Banca Mondiala., IDB si Banca Europeana de Investitii.

INDUSTRIA: Principalele activiati privind promovarea dezvoltarii industriale le-au constituit Programul Industrial CARICOM- privind integrarea industriala in regiune; Regimul Intreprinderii CARICOM- privind coordonarea activitatii firmelor industriale. Eforturile cele mai mari s-au facut in cadrul industriei ee constructii, forestiere, chimice si plastice si a celei farmaceutice

AGRICULTURA:Institutul de Cercetare si Dezvoltare Agricola a fost fondat in 1975 si a constribuit la dezvlotarea si introducerea unor tehnici moderne in domeniul agricol.

=== Anexa2 ===

INFLUENTA INVESTITIILOR DIRECTE EXTERNE SI

STRATEGIILE COMPANIILOR TRANSNATIONALE

CAZUL BRAZILIEI

In 1997 procentul detinut de servicii in totalul IDE, in Brazilia a fost superior oricarei alte tari din Am.Lat cu exceptia Peru. Cu toate acestea unele dintre serviciile industriale si financiare nu sunt reprezentative pentru stocul de IDE al Braziliei. Multe tari ale Am. Lat detin un numar suficient de mare de IDE in domenuil asigurarilor si al finatelor.. In Arg. Chile si Ven. numarul acestora pe cap de locuitor a crescut considerabil de la 5 la 8 din 1980. Diferentele se reflecta in politicile diferite privind serviciile industriale cat si viteza derularii kiberalizarii si aprivatizarii.

VEZI TABEL PAG. 26

Intrebarea care ridica este aceea daca Bra re de castigat de pe urma atrgerii IDE in domeniul serviciilor. Pentru a raspunde sunt necesare doua precizari. Prima dintre ele este aceea daca un serviciu poeta fi comercializat sua nu . Pentru serviciile necomerciale cum ar fi asigurarile personale, implicatiile privesc in primul rand efectele cresterii eficientei si implicit competivitatea internationala in randul clientilor sau al firmelor nationale si straine. Daca un serviciul este comercializat peste hotare cu ar fi o resigurare intervine un fcator aditional si anume crearea accesului catre pietele internationale. Cea de-a doua precizare se refera la importanta unei filiale straine superioara unei firme natioanale. In sectorul non comercial posibiltatea crearii unui avanatj intern poate fi mare in special daca exista straine resurse disponibile a fi transferate, precum franchisele. In serviciile comerciale internationale problema este mult mai complexa. In telecomunicatii, de exemplu multe dintre resrsele fundamentale necesare pot fi procurate doar de cateva firme nationale. Chiar si sceatea sunt obligate a forma aliante pentru a fi capabile sa dezvolte noua generatie de tehnologie si sa castige accesul pe piata.

In AM.Lat Brazilia se impune din doua puncte de vedere. In primul rand ponderea acumularii de capital

si tehnoligie este cea mai mare inca din 1980(66%) IN al doilea rand acumularea de resurse s-a manifestat in domenii in care stocul de IDE afost folosit in proportie de 50% in productie. Proportional stocul a crescut mai putin in Bra din 1980 cu doar 1.6 fata de celelalte atri ale AM.Lat. Urmatorii indicatori arata preferinta Bra pentru unvestitiile facute in inalta tehnologie.

VEZI TABEL PAG. 31

Desi diminuind -si din importanta, sectorul primar contina sa ofere posibiltati de crstere a IDE in Brazilia asemeni unei tari cu resrse bogate. Aceste oportunitati depind de politica Guvernului dar si de atitudinea STN-lor. In constituirea strategiei de atragere a IDE, eterogenitatea sectorului primar trebuie luata in considerare. Dominanta resurselor neregenerabile indica posibiltati de finatare acolo unde acestea sunt regenerabile. Posibilitatile de folosire a IDE in exploatarea resurselor neregenerabile variaza in functie de conditiile oferite de piata: costuri, onfluenta materiilor prime fata de progresul tehnologic precum si strategiile srecifice ale IDE-lor. In cazul Braziliei, minereul de fier consituie o resrsa tractiva demonstrata de catre intteresul considerabil al investitorul;ui strain in dobandirea Companiei Vale do Rio Doce, cel mai mare producator de minereu de fier. Exemplul al acestei mari companii detinuta de stat indica faptul ca privatizarea pote determina introducerea IDE in sectorul primar chiar daca in acest context un producator local detine primul loc.

Eterogenitatea sectorului primar ridica problema daca Guvernul ar trebui sa adopte o atitudine selectiva pentru promovarea IDE in segmente specifice ale ceastui domeniu.Aceasta selectie implica riscuri daca Guvernul nu detine informatii despre distribuirea materiilor prime pe piata mondiala. O altenativ a Guverbnului ar fi aceea de a lasa STN sa –si aleaga poiectele de investitii proprii in sectorul primar. Stabilitatea si credibilitatea dintre IDE si Guvern poate juca un rol crucial.transparenta constituie de asemenea o problema importanta in ceea ce priveste taxele.

Deoarece Brazilia are cea mai mare piata nationala iar partenerii sai din Mercosur prefera STN, politica dusa de acestea de atragerea a lor tinde sa devian discrimatorie pentru IMM. IMM cauta sa patrunda pe pita pe segmente reduse astefel incat posibiltate ac acaeste a sa existe este redusa daca pitele aflate in continua crestere isi intensifica pretentiile. Barzilia poate ajuta ceste IMM oferind informatii prin intermediul agentiei SEBRAE( Serviciul de Sprijinire a Micilor Intreprinderi). Institutiile Braziliene poate intensifica cooperarea cu agentiile de promovare a investitiilor si diiferite organizatii din tarile dezvoltate care sa sprijine IDE prin IMM in Tarile in dezvoltare. Micile firme din SUA au investitit in principal in atrile AM. Lat. Decat in alte tari in curs de dezv. Brazilia face eforturi deosebite de atrgere a IDE-lor prin intermediul IMM lor.

Recenta crestere inregistrata de industria automobilelor braziliana constituie un exemplu al felului in care investitorii pot fi determinati sa-si reinvesteasca castigurile la interventia Guvernului. Principala provacare a Braziliei este aceea de a gasi un mod prin care sa sporesaca competiviatatea furnizorilor locali pe plan mondial oferindu-le reduceri de taxe . Negocierile directe intre Guvern si investitorii straini nu sunt obligatorii . Regula este aceea de a infiinta o firma cu un capital stabilit prin lege. O data inregistrata isi poate incepe activitatea. Capitalul trimis din afara este inregistrat la Banca Nationala doar din punct de vedere statistic. Daca o firma foloseste serviciile publice prin concesiuni precum telecomunicatiile sau daca castiga dreptul de a vinde bunuri si servicii statului, aceasta intra sub incidenta legilor aplicate oricarei firme nationale. Legile cincurentei sunt stabilite de un Consiliu Special care decide fuziunile si achizitiile cat si legile antitrust.

Privatizarea reprezinta un mod de alimentare a IDE-lor:

Chile este pe primul loc in privatizarea intreprinderilor de stat iar in perioada 1988-1995 acest proces a dus la cresterea substantiala a IDE-lor;

In Argentina 50% din IDE-lor provin din procesul de privatizare care a cuprins in special telecomunicatiile, transportul aerian, serviciile electrice si financiare;;

Vanzarea celei mai mari companii de telecomunicatii din Peru a dus la cresterea cu peste 30% a IDE-lor in 1997.;

In Brazilia privatiozarea s-a manifestat in special in petrochinie si otelarie; din a995 cand procesul s-a accelerat IDE-le au inregistrat o crestere manifestata chiar si in perioadele de criza financiara.

Privatizarea a fost necesara ca un scop al aconsolidarii financiarte, a reducerii subsidiilor acordate ineficient firmelor de stat; Guvernul a urmarit alocarea mai buna a resurselor iar IDE-le pot conduce la atingerea acestor scopuri prin cumpararea intreprinderilor de stat de catre investitorii straini.

La sfarsitul lui 1994, Bbrazilia privatizase doar in valoare de 6 mld.$ in comparatie cu Mexicul 20mld. $, sau Argentina 16 mld.$In acelasi timp Bra detinea 28 din cele 50 dintre cele mai mari intreprinderi de stat din Am. Lat. In 1996 ca urmaare a politicii duse de presedintele Cardoso privatizarea a crscut cu 25% de IDE, in 1997 au ajuns la 5.2 mld.$ iar in 1998 la 6.1 mld. $. Valoarea cea mai mare s-a inregistrat in 1999 cand IDE-le s-au ridicat la 8.8mld.$.

In ceea ce priveste privatizarea o prima problema o constituie durata acestui proces cat si necesitatea restructurarii inainte de privatizare la care se adauga si gradul de indatorare al acestor intreprinderi. Aceasta ultima cauza a costat pentru Chile 75% din IDE posibile. S-ar parea ca Bra isi imbunatateste regulile privind controlul STN-lor asupra companiilor interne fapt destul de greu de implinit in Bbra pe langa o mana de lucru straina si o transferare a veniturilor peste granita. Politica econimica a Bra trebuie examinata din punctul de vedere al posibilitatilor STN-lor de alegere a locului si modului de internationalizare a operatiunilor lor.. Analistii sugereaza cateva domenii importante cum ar fi stabiloitatea macroeconomica, investitiile in capitalul uman, infrastructura .

Stabilizarea obtinuta prin Planul Real a condus la o crestere a IDE-lor substantiala. Investitiile din comunicatii si sistemul de transport sunt tot la fel de necesare ca si globalizarea ce a determinat o reducere a costuril;or transporturilor si informatiilor pe intreg mapamondul. Politicile de deschidere a economiei trebuie stabilite astfel incat sa conduca la dezvoltarea sectoriala. Bra a fost considerata a fi mai putin deschisa la comert in comparatie cu tarile Am. Lat Tarifele la import percepute sunt superioare standardelor nationale si impreuna cu cotele au condus la o competivitate intenationala inegala. Mai mult decat atat rata de schimb reala a vut un impact negativ asupra exporturilor

VEZI TABEL PAG.53

Brazilia are o serie de optiuni pentru cresterea IDE-lor. Puternic a revenire din 1996 indica recunoasterea pietelor a extinderii reformelor interne si a cresterii potentialului de crestere. Cu toate acestea IDE sunt sub nivelel capacitatii de absorbtie a Bra tinand cont de datoria externa a tarii, a vastului potential natural si cel al pietei nationale.

Exista dovezi suficeinta comfrm carora Bra face eforturi deosebite pt. a det. O crestere continua a IDE-lor. In ceea ce priveste STN-lr faptul ca ele nu au investit suficient de mult reprezinta un factor de maxima imp. Ca urmare a dificultatilor intampinate de noile prioritati legislative.

Managementul,investitiile si schimbarile globale trebuie corelate cu acele ratiuni economice pentru care investitorii aleg unde si cand sa investeasca.

Cifrele arata ca investitorii gasesc Brazilia ca fiind accesibila spre deosebire de alte piete aflate in dezvoltare.Dezvoltarea Pietei Sudice Comune,Mercosur,asigura Braziliei oportunitatea de a deveni o zona favorizata pt.anumite tipuri de investitii.

Alti factori de sustinere si crestere a puterii de atractie a Braziliei fata de investitori depind de dezvoltarea unor elemente necesare strategiilor STN-urilor cat si de rolul guvernului in influentarea climatului investitional.

STN-urile tin cont de urmatorii factori:

1.potentialul resurselor naturale:Brazilia detine mari resurse de minerale care necesita a fi exploatate;

2.dimensiunea mare a pietei interne:este conditia necesara dar nu si suficienta;ei I se adauga posibilitatea investitorilor de a li se oferi libertatea de actiune cu minimul de interventie birocratica;

3.un mediu macroec.stabil:STN urmaresc o consistenta a politicilor guvernamentale la care se adauga transparenta activitatilor publice;

4.cresterea productivitatii:investitorii prefera acele zone in care se poate asigura o crestere a productivitatii care sa genereze eficienta sau introducere de noi forme de specializare;

5.libertatea de a actiona si controla:se reflecta in nevoia de a optimiza sistemul global in special atunci cand firmele investitoare in oferta externa sunt extrem de importante;

6.o infrastructura si un capital uman bine dezvoltate:investitorii pun mare accent pe tarile care pot asigura avantaje externe sigure,cum ar fi:resursele permanente,infrastructura si un capital uman eficient si specializat care sa accelereze procesul de adaptare la noile tehnologii;

7.credibilitatea furnizorilor nationali si un climat sanatos al afacerilor:este necesar un climat bun pt.imbunatatirea jocului concurentei si dinamism in randul producatorilor interni;

8.acceptarea riscului de patrundere pe piata:investitorii potentiali sunt dispusi sa investeasca numai atunci cand se conving de reducerea costurilor economice si”psihice”pana la niveluri acceptabile;

Acolo unde este posibil,atentia se indreapta fie spre diferentele dintre efectele asupra industriei,fie spre motivatia investitorilor care sa explice inconsistentele din economie.Chiar daca investitorii solicita guvernului stabilitate,consistenta si transparenta,multe din erori survin din vina lor.

Brazilia pana in 1979 a fost singura tara in dezvoltare,gazda a IDE-urilor.Stocul acestora o urca pe locul 7 in lume.De-a lungul “decadei pierdute”,anilor 80,acesta s-a diminuat simtitor.Acest lucru s-a datorat in special ratei inalte a inflatiei,a problemei datoriei,la care se adauga pregnant,reticienta sociala fata de straini.

In 1990 Brazilia a atras mai putin de 1 miliard de dolari,reprezentand ½ din fluxurile inregistrate in 1979 si doar 1/3 din cele ale anului 1982.Pana in 1995 numarul lor a crescut surprinzator,dublandu-se la 16mld.$, iar in 1998 ajungand la 29 mld.$.In ciuda crizei financiare,IDE-urile au depasit 31 mld.$in 1999.Impulsurile au provenit din politicile de privatizare si din transferarea unei parti a infrastructurii unor invest.straini

(vezi tabel pag.101)

Datele inregistrate in 1997 arata ca proportia IDE in totalul PIB Brazilian se apropie de cea inreg.in Mexic si Asia de S-E dar este departe de cea a Chinei si a primelor trei tari din Europa Centrala si de Est.Raportul IDE/invest.interne este acelasi ca si in cazul IDE/PIB.Raportul IDE la numarul de locuitori dovedeste un potential inca neexploatat.IDE pe locuitor in Brazilia este sub rata medie a tuturor tarilor in dezvoltare inclusiv in America Latina si Caraibe.

In vederea atragerii sau a sustinerii numarului mare de IDE,Brazilia trebuie sa ii atraga pe acei investitorii sceptici in privinta potentialului si a atractivitatii sale.

Pentru Brazilia,SUA a fost principalul investitor strain detinand 26%din totalul stocului in 1995,ajungand la 29%in 1997.

Diminuarea IDE-urilor in perioada 1980 a fost pusa pe seama multor factori dupa opinia STN-lor dintre care reducerea capacitatii de control al instrumentelor macroeconomice,inconsistenta politicilor diferitelor guverne,stagnarea cresterii productivitatii si atitudinea reticienta fata de straini.In cea ce priveste situatia macroeconomica ea include cresterea hiperiflationista intre 400%si 2500%/an.Esecul guvernului de a ii controla cresterea a fost alimentat de succesul inregistrat de Argentina in conditiile de crestere si stabilitate economica.

“Planul Real”,a demonstrat capacitatea Braziliei de a isi reveni.Inflatia a scazut de la 2000%in 1994 la aproape 0%in 1998.In scurt timp investitorii au cunoscut avantajele IDE-lor care sa conduca la stabilizarea pe termen scurt si la indeplinirea obiectivelor ec.pe termen lung(precum cresterea competitivitatii prin transfer tehnologic si restructurare)

Studiile au demonstrat ca exista trei factori majori care determina cresterea investitiilor:

1.dimensiunea pietei interne;

2.cresterea pietei;

3.stabilitatea mediului de afaceri:politica macroeconomica+indicatorii sociali si politici;

(vezi grafic pag.107,jos)

Opiniile investitorilor despre Brazilia:

(vezi grafic pag.110)

In cea ce priveste influenta MERCOSURULUI in Brazilia multi investitori nu tin seama de ea.Pentru unii paote insemna o integrare regionala care mareste piata si incurajeaza investitiile,pentru altii insa nu prezinta nici un efect asupra puterii lor de actiune.Este posibil ca multi investitori sa fie stimulati in a isi marii investitiile prin fuziuni si achizitii,ca si in cazul U.E.

Chiar daca procesul de liberalizare in cadrul Mercosur este lent,Brazilia poate sa initieze un proces de deschidere a economiei pe cont propriu pentru ca ea reprezinta principalul pilon de sustinere a MERCOSUR.Jumatate din STN,stabilite in Brazilia au cosiderat investitiile lor extrem de importante pentru a creea asa numita”zona speciala”.Un numar mare de investitori a crezut in modul de conducere regionala care a condus la cele mai mici costuri,la cea mai mare stabilitate sau la ambele.

Intrebati daca ar investi in orice tara din MERCOSUR,1/2 au raspuns ca ar investii doar in Brazilia iar o treime in Brazilia si Argentina.Extinderea Mercosurului poate sa conduca la diminuarea importante Braziliei;abilitatea sa de a atrage cele mai multe investitii se poate reduce chiar daca volumul lor in interiorul Mercosur poate sa creasca.Dezvoltarea Mercosurului costituie o forta dinamica ,actionand ca “o sabie cu doua taisuri”pentru politica si practica corporativa.Asa cum Brazilia devine tot mai conectata la restul lumii,tot asa filialele Braziliene ale STN-lor devin parti integrante ale unor retele complexe mondiale.

In cea ce priveste volumul exporturilor acestor filiale,7 sut firmele europene care exporta din Brazilia spre restul lumii si 4 sunt cele care fac parte din MERCOSUR.

Diferentele care reies de aici se datoreaza pe de o parte politicilor firmelor cat si a negocierilor purtate de guvern cu exportatorii.

Majoritatea investitorilor se folosesc de filialele externe pentru a alimenta piata nationala proprie.Brazilia furnizeaza Japoniei resurse naturale,carbuni si cherestea,prin intermediul filialelor japoneze si doar un numar mic de produse finite.Acest lucru provine din raportul dintre costul exportului si competitivitatea produselor.

Atitudinea Sua si a Japoniei fata de Brazilia:

Un semna important pentru investitorii strainii constituie situatia firmelor nationale.Daca acestea reusesc,STN-le au un dublu avantaj:pot folosi resursele locale si isi pot transfera propriu lor sistem international pe un teritoriu receptiv.

Daca Brazilia poate fi gazda pentru VW,tot asa o firma precum MBRAER poate convinge piata aeronautica ca un producator brazilian poate face oricand fata liderilor mondiali.

Reintroducerea stabilitatii fiscale a stimulat mult economia nationala.Acest fapt a condus la o crestere a cererii si a investitiilor in anumite ramuri industriale,precum industria alimentara,care a crescut de la 45 mld.$ in 1994 la 59 mld.$ in 1995.

(Vezi tabel pag.123)

In perioada 1992-1997 s-au realizat 600 de fuziuni,dintre care doar ½ au implicat firme straine.STN-le au incorporat s-au au fuzionat cu peste 150 firme Braziliene,in prima jumatate a lui 1998.

(vezi grafic pag.124)

=== Anexa3 ===

Integrarea la nivel regional

Asociația latino-americana de integrare(LAIA)

Informații generale

Membrii: Argentina, Bolivia, Brazilia,Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela.

Sediul: Montevideo, Uruguay

Data semnării: 12 august 1980

Data intrării în vigoare: 18 martie 1981

Obiectivele: consolidarea graduală și progresivă a pieței comune latino-americane; scopul tratatului: promovarea și regularizarea comerțului reciproc precum și dezvoltarea activităților de cooperare economică care să contribuie la deschiderea piețelor

Limba oficiala: portugheza și spaniola

Suprafața: 19.296.484 kmp

Populația: 377.283.000

PIB (1990) 98.632 milioane $

Istoricul:

LAFTA constituita în 1960 prin tratatul de la Montevideo a fost înlocuită în martie 1981 de către LAIA. Aceasta a constituit o nouă etapă în procesul de integrare economică a țărilor din America Latină. Tratatul de la Montevideo urmărea constituirea unei zone de liber schimb care avea să se desăvârșească în timp de 12 ani. Țările semnatare urmăreau să elimine taxele vamale precum si celelalte bariere netarifare. Această liberalizare urma să se realizeze prin trei mecanisme: listelor naționale, listei comune și acordurilor complementare. Au existat de asemenea și liste ale unor avantaje oferite țărilor mai puțin dezvoltate. Lista comună cuprindea produse stabilite de comun acord între țările membre în legătura cu care să fie eliminate toate restricțiile tarifare și netarifare asupra importurilor intraregionale. La fiecare trei ani erau negociate produsele incluse în listă și carte nu reprezentau mai mult de 25% din valoarea totală a comerțului între țări. Scopul acordurilor complementare a fost acela de a facilita integrarea și complementaritatea în domeniul producției și al economiei în general.

Spre deosebire de LAFTA, LAIA a considerat mult mai avantajoase acordurile bilaterale și multilaterale între țări care să se stabilească într-un anumit moment și în anumite circumstanțe fără a impune un termen limită. Pe lângă toate acestea LAIA nu dispune de un mecanism cu ajutorul căruia să-și realizeze obiectivul: piața comună.

Structura:

În 1980 Tratatul de la Montevideo a stabilit trei organe politice si unul administrativ: Consiliul de Ministrii al Afgacerilor Externe, Conferinta pt.Evaluare si Convergenta, Comitetul Reprezentantilor si Secrețăriatul General.

Consiliul- organul suprem, al politicii generale a organizatiei, ofera indicatii despre modul in care pot fi atinse obiectivele asociatiei si se poate dezvolta procesul de integrare, stabileste reguli de conducere a organizatiei, hotaraste amendamentele Tratatului, alege Secretarul Genaral si accepta aderarea unor noi membrii. Este alcatuit din Ministrii Afacerilor Externe sau din Ministrii Secrețări de stat.

Conferinta pt Evaluare si Convergenta:la aceasta participa membrii reprezentativi . Este necesara constituirea sesiunii extraordinare oricand este necesar iar cea ordinara la fiecare trei ani de zile. Conferinta revizuieste operatiunile de integrare, convergenta acordurilor partiale, negocierea siu concluzionarea acestora.

Comitetul reprezentatilor – este organul executiv al LAIA. Este alcatuit din repezentatii permanenti ai fiecarei țări. Stabileste intalnirile guvernamentale in scopul promovarii masurilor prin care sa se avanseze procesul de integrare; ia masurile necesare prin carte sa se puna in evidenta importanta Tratatului , reguli de compatibilitate ale acordurilor deja negociatre; aproba programul de lucru al Asociatiei dar si bugetul;

Secrețăriatul General- organul tehnic al LAIA. Condus de către Secretarul Generalcare este ales de către Cconsiliul de Ministrii pe o perioada de trei ani de zile si asistat de către doi sub-secrețări. Acesta are diferite functii si puteri incluzand caapacitatea de a face propuneri organelor politice ale Asociatiei pentru atingerea obiectivelor sale; realizeaza studii; culege informatii; analizeaza indeplinirea promisiunilor facute.

Ariile de cooperare:

COMERTUL:

Membrii țărilor din LAIA au stabilit cateva mecanisme si sheme speciale pentru diferite czategorii de țări in functie de graduk de devoltare al acetrora. Acestea sunt țăriful preferential si acordurile regional si partiale. Primul are urmatoarele cracteristici : acopera tota plaj a de țărife si ofera ca alternativa țăriful preferential. S-au stabilit si liste de exceptii in cadrul carra țărifele sunt ami m8ici pentru tțările mai putin dezvoltate cat si pentru cele din afără acordului.. Cele de-al doilea a fost introdus in 1980. Prin acordurile regionale țările mnembre au adoptat țăriful preferential ca un program pentru reconstructie si dezvoltare a comertului intraregional. Cel de-al treile p-resupune ca numai unele țări sunt parti ale acestuia. Acordurile pot prevedea diferite reduceri de taxe pentru produsele provenite din țările mai putin dezvoltate, diferite taxe de origine, restrictii nețărifare.

Scopul unor acorduri comerciasle este acela de a promova comertul intre țările membre. Ele nu urmaresc si specializarea in productie. Scopul unor caorduri economice complementare este acela de a facilita competitivitatea produselor pe piata mondiala, dar sas si promoveze dezvoltarea echilibrata a țăril;or membre.

In 1980 Tratatul a impartit țările in trei mari categorii: cele mai putin dezvoltate : Bolivia, Ecuador, Paraguay:țări cu un grad intermediar de dezv. : Chile , Columbia, Peru , Uruguay,si Venezuela;sio celelalte țări: Argentina, Brazilia si Mexic.

Masurile Laia de a sustine țările mai putin dezvoltate sunt bazate pe principiile de non-reciprocitate si cooperare comunitara. Țările membre pot stabili diferite programe de cooperare in domeniul financiar , tehnologic si al investitiilor care sa implice un numar marte de companii multinationale

Comertul intra-LAIA a totalizat 11 mld. $. Ulterior acesta a scazut datorita in cea mai mare partye crizelor datoriei care a condus la o deteriorare a balantei ee plati, devalorizari succesive, Pana in 1992 acesta a reusit sa se redresaze sai sa ajunga la 20 mld.$.

BANI SI FINANTE

In 1965 bancile centrale ale LAFTA au stabilit un sistem bazat pe credite swing si clearing multilateral numit Acordul mexican care a fost inlocuit de Conventia de Plati si Credite Reciproce in august 1982. Aceasta avea la baza trei componente: Mecanismul de Clearing Multilateral, Un Sistem de Garantii, Programul de Platii Automat pentru finantarea balantei de clearing multilateral. Canalizarea tranzactiilor prin conventie au dus la o crestere a acestora din 1966 in 1981. In 1982 a avut loc o cadere cauzata in special de criza lichidatilor si a comertului intraregional. Dar in 1992 si-a atins apogeul insumand 13.600 milioane $.

AMERICA CENTRALA:

PIATA COMUNA A AMERICII CENTRALE (CACM)

Membrii: Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua

Sediul:Guatemala, America centrala

Semnarea acordului:13.12.1960

Intrarea in vigoare: 04.06.1961

Obiective: stabilirea unei piete comune intre țările membre

Limba oficiala: spaniola

Suprafata: 411.000 kmp

Populatia: 27.750.000

PIB (1990): 24.030 milioane $

Printre obiectivele CACM exista doua care se detaseaza ca importanta: incheierea acordurilor bilaterale si cele multilaterale. In 1951 El Saalvador a incheiat un acord cu Guatemala si unul cu Nicaragua. In 1953 incheie cu Costa Rica si in ’57 cu Honduras. Guatemala la randul ei a incheiat un acord cu Costa Rica si Honduras. Pe langa toate aceste acorduri a existat unul de maxima importanta semnat in 1958 pe 10 iunie numit Tratatul Multilateral privind Comertul Liber si Integrarea precum si Tratatul privind Regimul legal al Integrarii Industriale semnat in acelasi an. Conventia Americii Centrale privind Egalitatea Taxelor vamale care a pus bazele constituirii unui țărif comun extern a fost semnata in 1959.Acordul General privind Integrarea Economica a intrat in vigoare in 1961.

Pe termen lung procesul de integrare al Anericii Centrale a condus la obtinerea unor avantaje inegale pentru țările semnatare oferite de către extinderea pietei in contradictie cu cresterea productiei nationale, a dezechilibrului balantei comerciale si a slabei industrializari a țărilor mai putin dezvoltate. Acesta a condus la declansarea crizei incheiate cu conflictul dintre Honduras si El Salvador.

In 1973 satrele au constityuit un Comitet la nivel inalt privind Consolidarea si Reconstructia Pietei Comune a Americii Centrale. In 1974 s-a constituit cComitetul Economic si Social al A.C. Masurile luate in urma constituirii Comitetelor au condus la eliminarea obstacolelor in circulatia libera a persoanelor, bunurilor,capitalurilor cat si a serviciilor. Mentinerea țărifelor pentru import si export a fost necesara pentru sustinerea integrarii; coordonarii, armonizarii, uniformitatii economica , sociala, a politicii fiscale si de credit a celei tehnologice si stiintifice. ;a consolidarii unui sistem care sa [previna sau sa corecteze dezechilibrele platilor intre țări si intre acestea si restul lumii; dezvolțării resurselor energetice, a consolidarii siatemului fiscal al AC.

Comunitatea urmarea atingerea obiectivelor sale gradul mentimand termenele limita stabilite anterior. Dar integrarea in regiune a fost afectata de diferiti factori:recesiyunea economica din țările istmice; conflictele politice si sociale; diminuarea vizibila a exporturilor; paralizarea investitiilor; devalorizarile continue, restrictiile la import.

In 1983 Fondul de Stabilitate Monetara a AC a furnizat suport financiar balantelor de plati a statelor membr. Casa de Clearing a adoptat acelasi tratament țărilor care se confruntau cu datorii externe mari.

In a doua jumatate a decadei țările AC au aplicat o noua [politica de integrare datorata a doi fasctori: pacificarea graduala si restaurarea democrariei in AC.

1n 1986 au fost semnate Acordurile Esguipulas(Guatemala) I si II. Acestea aveau sa asigure pacea in AC si facilitarea procesului de integrare in țările istmice. Mai multe acorduri au fost semnate in acest sens. Unul dintre cele mai importante a fost acela a Țărifului Uniform la importurile AC. Adoptat in ianuarie 1991. Acesta a condus la deplina integrare a Honduras-ului , a eliminarii restricrtiilor țărifare Costa Ricai fata de produsele provenite din Nicaragua, a constituirii unui grup interdisciplinar care supravegheaza aplicarea dispozitiilor date de către Acordul General pt. Integrarea Economica.

Structura:

Acest Acord general este compus din trei organisme : Consiliu Economic al AC; Consiliul Executiv precum si Consiliul executiv si Secrețăriatul Permanent(SIECA).

Consiliul Economic este alcatuit din ministrii afacerilor de externe. Este responsabil cu conducerea procesului de integrare

Consiliul Executiv este alcatuit din representanti ai statelor membre. Face propuneri Consiluil Economic.

Secrețăriatul permanent are functii tehnicii si administrative. Propune proiecte si studii, supravegheaza aplicarea regulilor procesului de integrare.

Pe langa aceste organisme mai exista si Comitetul de Cooperare Economica pentru AC Istmica alcatuit din ministrii afacerilor externe care formeaza asa-numita Comisia Economica pe AL (ECLA). Alaturi de aceasta se afla si Copmisia privind Activitatile portuare al AC(COCAAP); Comisia Energetica AC(COMENER) ale carei functii sunt acelea de a pregati proiectele energetice provenite din resursele naturale ale regiunii, de a analiza prospectele in vederea constituirii unor companii multinationale care sa furnizeze energia necesara regiunii. In 1991 statele membre au semnat Protocolul Tegucigalpa alcatuit din diverse organisme printre care Intalnirea Presedintilor, Consiliul Ministrilor, comitetul Executiv si Secrețăriatul General avand ca scop acelasi proces de integrare rapida a țărilor din AC

Domeniile de cooperare:

COMERTUL: Liberalizarea vamala a fost extinsa asupra tuturor taxelor de export si import de care au beneficiat toate produsele țărilor semnatara cu exceptia celor din anexa A a tratatului. Țăriful Comun a fost stabilit ca o componenta decisiva a comertului liber si ca un instrument de baza a dezvolțării pietei comune a țărilor AC. Scopul sau a fost acela de a oferi protectia vamala adecvata tuturor activitatilor productive care inlocuind importurile contribuie la dezvoltarea economica in regiune si asigura un avantaj nateriilor prime si bunurulor de capital necesare dezvolțării AC.Aproape toate obiectivele tratatului au fost atinse astfel incat pana in mai 1969 95% din comert a fost liberalizat iar țăriful comun asigura protectia a 97,5 din articolele comercializate.

Piata comuna a AC a fost puternic afectata de retragerea in 1969 a Hondurasului. Un pas importatnt spre restructurare l-a constituit Acordul Multilateral dintre Hinduras si celelalte țări ale AC care a intrat in vigoare in februarie 1992. Aceasta a contribuit la liberalizarea a 1.620 de produse. Zona de liber schimb este cunoscuta ca “TriunghiulComercial dce Nord”. In 1992, Honduras, el Salvador, Guatemala au semnat un tratat tripartit cunoscut ca”Acordul de la Nuevo Otopequepe”, intentiile lor fiind acelea de a constitui o zona libera comerciala care sa anunte o uniune economica.

Negoccierile privind Țăriful Uniform de Import al AC s-au concluzionat in august 1992 si a intrat in vigoare in Triunghiul de Nord in 1993.

Nivelele noului țărif comun sunt urmatoarele:

5% taxa pentru toate bunurile ce provin din afără AC;

10% si 15% pentru mijloacele de productie si bunurile de capital ce provin din AC

20% pentru produsele finite realizate in AC

1% pentru bunurile vitale; 30% pentru articolele de imbracaminte si incaltaminte

țărife negociate pentru cauciucuri, lapte praf si textile

In felel acesta comertul a inregistrat o crestere de la 10.8 milioane de $ la 32.7 cu o rata de 24,8% pe an in perioada 1960-1970 atunci cand atinge valoarea de 299 milioane $. In 1972 a fost de 304,7 mil.$ iar in 1978 de 937,2 mil.$

Structura comertului s-a modificat astfel : in 1960 45,9% consta din hrana si animale vii; produsele manufacturiere reprezentau 19% in 1960 iar apoia urcat la 86% in1978; materiile prime, uleiurile si grasimile au sazut de la 4,9% in 1960 la 1% in 1977. Carburantii si lubrefiantii alaturi de echipamentule de transportau crescut de la 0,3%, 7,3%, 4,6% in 1960 la 1%, 24%, 6% in 1977.

Cresterea accelerata a fost intrerupta de razboiul dintre El Salvador si Honduras.Ulterior Honduras a stabilit taxe vamale pentru toate țările AC. In 1978 procesul de integrare a fost impiedicat de către situatia politica din Nicaragua care a dus la inchiderea frontierei cu Costa Rica. O alta cauza adversa a procesului de integrare a fosr dezvoltarea inegala pe percursul acestei perioade astfel incat doar douya țări si anume EL Salvador si Gautemala detineau 2/3 din totalul exporturilor si au obtinut excedente ale balantei de plati in timp ce celelalte țări se confruntau cu defiocite.

Dar in 1980 a fost atins apogeul comercial si in suma de 1.129 milioane de $ de către țările AC. Din 1981 comertul incepe sa intre pe o un fagas alunecos astfel incat in 1986 ajunge doar la 413 milioane de $, dar in 1992 acesta a inregistrat o revenire de 892 milioane $.

Guatemala s-a dovedit a fi cel mai mare expiortator cu 41$ din exporturi urmata de El Salvador cu 31% si Costa Rica cu 20%, honduras si Nicaragua cu 8%. In cepand cu 1989 exporturile acestor țări au inregistrat cresteri in domeniul produselor netraditionale: textile, flori, legume, fructe, produse chimuce si mobila.

Bani si finante:

CONSILUIL MONETAR AL AMERICII CENTRALE:- constituit in urma Uninii Monetare din AC alcatuita inh februarie 1964. Acest acord a fost inlocuit ulterior de Acordul Monetar al AC in august 1974. Oganismu este responsabil cu promovarea armonizarii mecanismelor si instrumentelor monetare, de schim si credit. Este alcatuit din Consiliul in sine, Comitelele Consultante si Secretarul Executiv. Functiiile consiluilui sunt acelea privind aspectele generale monetare, de schimb si politica de credit. Secretarul Executiv este numit de către Consiliul pe perioada de patru ani de zile. El trebuie sa pregateasca studii tehnice, sa coordoneze activitatile consiliului si sa organizeze conferinte si intalniri.

CASA DE CLEARING DIN AMERICA CENTRALA:- a fost primul instrument de cooperare utilizat de către bancile centrale din octombrie 1961. Crizele care au afectat procesul de integraqre s-a resimtit si asupra ei in a doua jumatate a decadei. In 1989 tranzavtiile au reprezentat doar 1% din comertul reciproc iar in 1990 au lipsit cu desavarsire. Cu ajutorul financiar oferit de Comunitatea Europeana, Casa de Clearing a reinceput sa functioneze in 1991 asigurand 18% din comert iar in 1992 ,6%.

ALTE MECANISME: Fondul de Stabilizare Monetara din AC a fost constituit in 1969. Scopul sau a fost acela de a furniza bancilor centrale din regiune asistenta financiara in vederea corecțării dezelichilibrarii balantelor de plati si a operatiunilor facute in sistemul de schimb; mecanismul cunoscut ca “Țăriful Vamal al AC” care era folosit pentru a plati imoprturile avand oriiginea in AC si acre era convertibil doar in monedele regiunii. S-a constituit in 1987 dar a fost respins deoarece nu putea fi convertit in valute țări si in felul acesta nu prezenta nici un interes.

AMERICA DE SUD

GRUPUL ANDIN

MEMBRII: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Venezuela;

SEDIUL: Lima, Peru;

Data semanrii:26.05.1969

Data intrarii in vigoare: 16.10.1969

Obiective:

sa promoveze dezvoltarea armonioasa si echilibrata a țărilor membre de-a lungul procesului de integrare economica si cooperare sociala

accelerarea cresterii si generarea salarizarii

faciulitarea participarii la procesul de integrare

reducerea vulnerabilitatii pe plan extern si imbunatatirea pozitiei țărilor membre;

eliminarea diferentelor in dezvoltarea acestor țări.

Limba oficiala: spaniola;

Suprafata: 4.718.319kmp;

Populatia(1990): 90.889.000

PIB(1990): 140.441 milioane dolari

ISTORIA: are la baza Tratatul de la Montevideo; a fost constituit in vederea imlaturarii a doi factori:unul dintre acestia il constituie marea criza in comertul international acre ageneart problema lichidiatilor ce a determinat țările sa ia masurile necesare. Al doilea factor l-a constituit transformarea profunda sustinuta de economia mondiala in anii de criza in urma careai sattele andine au inlocuit politicile de substituire a importurilor cu cele de deschidere a economiilor care le faciliteaza participarea la economia de piata.

STRUCTURA:

Conform Acordului de la Cartegena s-au constituit doua organisme: Consiliul si Comisia si doua alte organisme auxiliare: Comitetul Consultant Economic si Social si Comitetul Consultativ.

Consiliul este alcatuit din trei membrii numiti de către Comisie dintre reprezentantii țărilor andine pe o perioada de trei ani. Consiliul este condus de către un Coordonator care este responsabil cu reprezentarea consiliului in comisie

Comisia este alcatuita din reprezentantii ai satelor membre. Aceasta a elaborat planuri de dezvoltare pentru armonizarea politicii economice si sociale: Consiliul de Planificare, Consiliul Monetar si de Schimb, Consiliul Financiar, Fiscal, al Comertului International etc.

Parlamentul Andin a fost constituit in octombrie 9179. Este alcatuit din reprezenatntii alesi ai fiecarei țări. Scopul sau este acela de promova si sustine procesul de integrare in regiunea andina, mentinerea democratiei si a justitiei sociale si asigurarea democratiei in zona andina.

DOMENIILE DE COOPERARE

COMERTUL:

Acordul de la Cartagena a stabilit statutul legal al procesului de intrgrare in comertulyui țărilor andine care a fost schimbat complet in 1988 prin Protocolul de la Quito. De-a lungul unor ani buni comertul țărilr andine a scazut dar timpul a demonstrat ca acesta evoluat intr-un sens pozitiv. Regimul stabilit las Cartagena presupune o liberalizare a comertului precum si un țărif unic vamal care avea sa anunte introducerea unui țărif minimal.

Scopul acestui program de liberalizare comercial a fost acela de exdtindere a pietei in interiorul careia bunurile de origina andina sa circule libere.Programul presupune o clasificare aproduselor astfel: produse care sunt obiecxtul unor prog5rame de dezvoltare industriala.;produse incluse in lista comuna a LAFTEI; produse care nu reau produse in zona andina;produse pentru care Ecuador si Bolivia aveu acces imediat; si alte produse pentru care a fost stabilita o inlaturare graduala taxelor vamale.

In 1970 țările andine au inceput procesul de eliminare a taxelor vamale; in 1971 Columbia, Peru in 1974 Venezuela si mai tarziu Bolivia si Ecuador. Țăriful minim extern a fost stabilit in decembrie 1970. Obiectivele sale erau acelea de a oferi o protectie adecvata productiei din regiune, de a fcailita introducerea țărifului extern si de creste eficienta productiei regionale.

La inceputul anilor 80 ca urmare acrizei suferite Grupul Andin a inregistrat un deficit al balanytei de plati care a condus la o limitare a importuril;or, la oo devalorizare puternica. Aplicare unui semi-țărif restrictiv la import.

Proticolul de la Quito avea sa introduca un sistem de administrare a comertului prin aplicare unor cate la import pentru nu ami mult de 50 de articole. Aceste cote nu erau mai mici de 30% din importurile medii inregistrate in perioada 80-85 si care aveau sa cresca cu 30% in 1992, cu 40 % in 1997 si ulterior sa fie eliminate. In 1995 s-a hotarat liberalizarea definitiva a comertulyui intre țările andine.

In august 1992 s-a rdeecis constituirea Zonei de Liber Schimb iar in 1995 s-a constituit Uniunea Vamala Andina.

Statisticile Comisiei Weconomice a Natiunilor Unite pt. AL&C a demonstrat o crestere a exporturilor de la 24,5 mil $ in 1960, la 96.8 mil.$ in 1970 ajungand las 1,204.8 mil. $ in 1982. Clasamentul pe țări a fost asrfel : Columbia 43%;Peru 26%, Vwenezuela 13%, Ecuador 12%, Bolivia 6%. Din punct de vedere al componentei exporturilor Bolivia detine in prioncipal metale iar din cel al importurilor chimicale, masini si echipament; Columbia exporta hrana, masini, echipamente si produse textile si importa ulei si prod. Manufacturiere. In cazul celorlate țări situatia este identica.

Comertul reciproc a inregistrat un declin evident de la 808 mil. $ in 1984 la 638.5 mli. $ in 1986 urmand apoi o brusca revenire pana la 1,592 mil. $ in 1991 iar in 1992 la 2,100 mil$

B) INDUSTRIA

Acordul de al Cartagena a sustinut ca programul industrial reprezinta un mecanism important pentru promovarea dezvolatrii echilibrate in regiune. Tinta sa fost aceea de extindere, specializare si deversificare a productiei industriale; utilizarea la miximum aresurselor din regiune, cresterea productiviatii si a utilizarii eficiente a fcatorilor de productie. Programele de rationalizare adoptate aveau sa imbunatateasca conditiile pentru industriile regionale ale caror produse nu erau acoperite de programele sectoriale. Patru dintre aceste programe au fost adoptate in metalurgie, inginerie, petrochimie si in industria autovehicolelor. Tinand cont de reorile acestor programe ele au fost inlaturate prin protocolul de la Quito fiind inlocuite de trei mecanisme noi si anume:Programele de Intergrare Industriala, al doilea Acordurile Industriale Complementare care promovau specilazarea in industrie cat si promovarea unor reguli comerciale; al treilea mecanism consta in Proiectele de Integrare Industriala care aveau sa faciliteze dezvolatrea pietei comune.

Țările andine au stabilit si regimul legal al investitiilor din afără regiunii. Acesta avea ca scop echilibrarea balantei intre investitorii straini si țările andine aqstfel incat firmel nationale sa nu fie afectate de prezenta capiltalului strain ci dimpotriva s ale avantajeze.S-a hatarat ca in termen de 15-20 de ani intreprinderile straine dej aconstituite sa se transforme in inttreprinderi de stat sau mixte. Detinatorii de capital strain puteau sa transfere doar 14% din profitul obtinut. Existau trei tipuri de investitii: cele provenite din interiorul țărilor membre, si capitalul neutruce apartineau guvernului prntru dezvoltarea si cooperarea economica. Abia in 1985 s-a recurs la o politaica care sa incurajeze investitiile. Mecanismul de reinvestire a profitului a fost mult mai flexibil. In martie 1991 s-a introdus un amendament conform caruia orice investitor strain avea aceleasi drepturi ca unul national daca legea țării nu prevede altfel. Legea privind companiile multinationale intra in vigoare in iunie 1976. Ele erau constituite din capitalul a doua sau mai multe țări membre sau din investitii din afără regiunii(nu mai mult de 40%). Avantajele oferite constau in posibilitatea transferarii profditurilor nete in tara de origine si de reinvestire a profitului acolo unde erau absolut necesare.

In domeniul agriculturii statele membre au adoptat o politica comuna de coordonare a planurilor lor de dezvoltare agricola

Piata sudica comuna

MERCOSUR

Membrii: Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay

Sediul: Montevideo, Uruguay

Data semnarii tratatului: 26.03.1991;

Data intrarii in vigoare: 29.11.1991

Obiective: Accelerarea procesului de dezvoltare economica si sociala in cadrul procesului de integrare astaelor membre;

Limba oficiala: Portugheza si spaniola;

Suprafata: 11.807.657 kmp;

Populaaatia (1990) : 194.856.000

PIB(1991) : 443.921 mil.$

ISTORIA:

Existenta M. se datoreaza in special a celor doua mari țări ale Americii de Sud : Argentina si Brazilia carora li s-a alaturat Paraguay si Uruguay. Colaborarea dintre A si B a fost posubila ca urmare a impartirii potentialului hidroelectric al fluvuilui Parana si al programelor de dezvoltare nucleara. Prima problema a fost rezolvata in 1979 prin fixarea unor cote si au unor regului de operare pentru cele doua hidrocentrale de pe fluviul Parana: Itaipu ( intre Brazilia si Paraguay) si Corpus ( intre Argentina si Paraguay). A douan problema afost rezolvata in 1980 prin semnaqre a doua acorduri de cooperare, primul prinvind aplicarea si dezvoltarea regulilor de folosire a energiei nucleare si cel de-al doilea inte Comisisa Nationala de Enerfie Atomica si Comisia de Energie Nucleara a Braziliei. Rezultatul a constat intr-un pod construit in noiembrie 1985 peste fluviul Iguazu unind cele doua țări si facilitand dezvolatrea comunicatiilor pe linia Arg-Par-Bra. Primul pod intre Bra-Arg a fost construit in 1947 peste fluviul Uruguay. Progresul activiattilor de integrare intre cele doua țări a condus la semanarea unui acord legal international la inalt nivel numit Tratatul argentino0brazilia de Integrare, Cooperare si Dezvolatare de la 29 noiembrie 1988. Un eveniment de importanta cruciala pentru Mercosur a avut loc in septembrie 1990 cand Grupului Pietei Comune ( constituit din Arg si Bra ) I s-a alturat si Par si Uru. Pe 26 martie 1991 a fost semnat Tratatul de la Asuncion de constituire a Pietei Sudice Comune. Mercosur a stabililt un sistem de libera circulatie a bunurilor, serviccilor si factorilor de prodductie; aplicarea țărif vamal comun; adopltarea unor politici vamale comune in raport cu țările din afără Mercosurului

STRUCTURA:

Prin articolul 9 al Tratatului de la Asuncion au fost constituite doua organisme :

Consiliul Pirtei Comune- cel mai inalt organism politic alcatuit din ministrii afacerilor externe; responsabil cyu politica deconducere a M, cu aprobarea deciziilor in vederea atingerii obiectivelor Tratatului.

Grupul Pietei Comune- organul executiv ale carui principale functii sunt acelea de a face recondari privind implementarea si execuatrea Trataului; de a face propuneri pentru aplicare Progarmului de Liberalizare a Comertului .

DOMENIILE DE COOPERARE:

COMERTUL:

Țările M fac eforturi uriase pentru liberalizarea comertului lor si de stabilire a unui țărif vamal comun. Programul de Liberalizare contine reduceri si eliminari ale restrictilor sau masuri echivalente. Țăriful comun extern nu a fost constituit ca un mecanism de protectie dar ca unul de a face firmele mai competitive pe pietele internationale. In urma intalniri dintre presedintii țărilor membres din decembrie 1992 de la Montevideo s-a stabilit ca tarofele sa se reduca inte 0-20% cu unele exceptii care nu depasesc 35% avand catermaen limita 1 ianuarie 1995. Inte anii 1988-1992 comertul intre țările M acrescut cu 137%. Exporturile Bra au crescut cu 78.8% in 1992 iar cele ale Arg cu 12,6%. Exporturile celor doua țări au reprezentat 75,9% in 1992 din volumul exp. M.

INDUSTRIA:

Traile M. au urmarit doua scopuri: armonozarea politicilor industriale si semanrea acordurilor sectoriale. S-au propus doua programe: unul de cooperare privind calitate a si productivitate si celalalt de sustinere a intreprinderilor de dimemsiuni minci si mijlocii. Primul contine aspecte privind schimbul de informatii, participarea activa a antreprenorilor si tehnicienilor , promovarea proiectelor de fuziune. Al doilea a tinut cont de importanta economica si sociala a intreprinderilor in discutie in special in crearea locurilor de munca si de idstribuire a venitului..

Tratatul de la Auncion priind acordurile sectoriale urmareste “optimizarea folosirii si mobilizarii factorilor de productie si atingerea unui nnivel eficient de operare”. Aceste caorduri nu trebuie sa se interpuna comertului liber al bunurilor si serviciilor, formarii cartelurilor sau includeruii cotelor si a altor bariere țărifare

CARAIBE

PIATA COMUNA DIN CARAIBE (CARICOM)

Membrii : Antigua si Barbuda, Bahamas, Barbados, Baelize, Dominica, Genada, Guyana, Jaqmaica, Montserrat, Saint Kitts si Nevis, Saint Lucia. Saint Vincent si Grenadinele, Trinidad –Tobago.

Sediul: Geogetown, Guyana

Data constituirii: 4.07.1973

Obiective: a): integrarea econmica in cadrul Pietei Comune;

b): coordonarea politicilor straine;

c):cooperarea fonctionala in sectoarele specifice.

Limba oficiala: engleza;

Suprafata: 263.400 kmp;

Populatia: 5.670.00

PIB(1990): 1.113,7 mld $

ISTORIA:

In 1960 s-a constituit Asociatia Comertului Liber Caraibian (CARIFTA); in octombrie 1972 s-a format Piata Comuna Caraibiana in urma careia s-a introdus un țărif vamal comun si o politica de protectie in regiune, armonizarea politicii fiscale, consolidarea cooperraii monetare. In 1974 s-a constituit definitiv CARICOM.

STRUCTURA:

Comunitatea este alcatuita din : Conferinta Sefilor de Guvern, Consiliul Pietei Comune, Secrețăriatul Comunitatii Caraibiene.

Conferinta Sefilor de Guvern: este organul suprem care are autoritatea finala si hotaraste politicile si acordurile financiare.

Consiliul Pietei Comune: este organul principal responsabil ce rezolvarea oricarei probleme.

Secrețăriatul Comunitatii Caraibiene este organul care indeplineste functii tehnice si administrative si care coordi=oneaza activitatea altor instituitii ale CARICOM.

DOMENIILE DE COOPERARE:

COMERTUL: Comunitatea a mostenit de la CARIFTA o zona de liber schimb cu numeroase exceptii ale carora eliminare a fost destul de dificila. Primul pas spre constituirea Țărifului Vamal Comun a fost facut in august 1973 care a fost modificat in 1992 printr-o reducere de 5% si de 20% pana in ianuarie 1998. Proiectul privind Dezvoltarea Exportului lansat in 1989 care conduce si Sistemul de Informare Comerciala Caraibiana instituit pentru a facilita importatorilor, exportatorilor si oamenilor de afaceri imformatiii relevante privind preturile, pietele, tendintele comerciale si politicile.De-a lungul timpului CARICOM a intretinut relatii comerciale cu trei perteneri importanti- SUA, UE si Canada. CACICOM a beneficiat de pe urma comertului liber nereciproc pentru bunuri.

BANI SI FINANTE: in 1977 a fost constituita organizatia CARICOM Facilitare a Clearing-ului Multilateral (CMCF) ale carei obiective erau acelea de a facilita platile intre participantii la comertul multilateral; de a promova utilizarea monedelor nationale dar si cooperarea monetar cu extinderea comertului si activitatii economice in regiune. CMCF s-a desfintat in martie 1983 cand datoria externa a limitat operatiunile. In 1992 s-a format Consiliul Bancii Centrale CARICOM precum si Autoritatea Monetara Caraibiana. Banca de Dezvoltare Caribiana procura capital infrastructurii si proiectelor de investitii publice si private din sectoarele productive ale economiei, agricultura si transporturi.La sfarsitul anilor 1990 resursele de capital se ridicau la 648 milioane de dolari furnizate de către Banca Mondiala., IDB si Banca Europeana de Investitii.

INDUSTRIA: Principalele activiati privind promovarea dezvolțării industriale le-au constituit Programul Industrial CARICOM- privind integrarea industriala in regiune; Regimul Intreprinderii CARICOM- privind coordonarea activitatii firmelor industriale. Eforturile cele mai mari s-au facut in cadrul industriei ee constructii, forestiere, chimice si plastice si a celei farmaceutice

AGRICULTURA:Institutul de Cercetare si Dezvoltare Agricola a fost fondat in 1975 si a constribuit la dezvlotarea si introducerea unor tehnici moderne in domeniul agricol.