Evolutii Recente pe Piata Internationala a Asigurarilor Si Reasigurarilor

CAPITOLUL I

Activitatea de asigurare și reasigurare

Noțiuni și evoluții ale asigurărilor și reasigurărilor

În ciuda eforturilor făcute de unii oameni de știință pentru descoperirea primelor operațiuni de asigurări și reasigurări, acestea nu au putut fi identificate cu precizie. Totuși, în urma unor îndelungi căutări, au fost găsite dovezi ale unor operațiuni de împărțire a riscurilor ce datează din aceeași perioadă cu apariția primelor forme organizate de comerț. Ideea reasigurării își are rădăcinile în același instinct uman care a dus și la apariția asigurării, și anume dorința ca paguba suferită de o persoană să fie suportată de mai multe persoane. De aceea, unii istorici consideră că și reasigurările, ca formă de protecție, au apărut la foarte scurt timp după apariția asigurărilor.

1.1.1. Definiții – asigurări și reasigurări

Asigurarea

Asigurarea propriu-zisă, în forma cea mai simplă, clasică, dar și cel mai frecvent întâlnită în practică, constă în protecția financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă și variată de riscuri.

Asigurarea are la bază un acord de voință (contract) încheiat între asigurător și asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecție pentru riscurile pe care și le-a asumat, obligându-se să acopere asiguratului contravaloarea daunelor (respectiv suma asigurată în cazul asigurărilor de viață) în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul plății de către asigurat a unei sume de bani, numită "primă de asigurare".

În literatura de specialitate se întâlnesc abordări și modalități de exprimare diferite prin care, de fapt, se desemnează același lucru. Unii autori ("Insurance, A Risk fmancing Tool", în C. Arthur Williams, Richard M. Heins, Risk Management and Insurance, 5th edition, McGraw-Hill Insurance Series, New York) consideră că asigurările pot fi privite din mai multfe puncte de vedere, motiv pentru care există suficient de multe definiții, din care vom prezenta câteva.

John Downes și Jordan Elliot Goodman, în "Dictionary of Finance and Investment Terms", definesc asigurarea ca fiind "sistemul prin care persoanele fizice sau juridice, conștiente de riscurile posibile, plătesc prime de asigurare unei companii de asigurări care rambursează sumele corespunzătoare în caz de daună. Asigurătorul profită prin investirea primelor pe care le primește…. într-un sens mai larg, asigurarea transferă riscul de la o persoană la un grup care poate mai ușor să plătească pagubele".

În unele lucrări se consideră chiar că asigurarea poate fi definită din două puncte de vedere, și anume:

1. Ca persoană (fizică sau juridică) în calitate de asigurat, asigurarea poate fi privită și ca "finanțare" a unei pierderi, în condițiile în care, evident, fondurile vor fi disponibile pentru a acoperi consecințele financiare ale producerii riscului. Scopul acesteia va fi de a asigura continuitatea activității sau supraviețuirea afacerii asiguratului în cazul pierderii produse.

2. Ca un mijloc prin care riscurile pentru două sau mai multe persoane sau firme se combină prin contribuții prezente sau promise la un fond din care se plătesc despăgubirile pentru daunele suferite de unii dintre ei. Dat fiind că asigu rarea se bazează pe transferul riscului de la un individ către o comunitate de indivizi, la acoperirea pagubei suferite de acesta contribuie cu sume mici ceilalți

indivizi.

D.S. Hansell definește asigurarea ca "un instrument care oferă compensarea financiară pentru evenimentele nefericite, plățile fiind efectuate din contribuțiile mai multor părți care participă la această schemă". Rezultă din această definiție existența unui fond care se formează prin contribuția tuturor asiguraților (sub forma primei) din care se vor plăti despăgubirile pentru cei care suferă pierderi.

Așadar, asigurarea are la bază un acord de voință între o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat și o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care asiguratul cedează asigurătorului un risc sau o clasă de riscuri pentru care obține protecția asigurătorului. Pentru această protecție, asiguratul plătește asigurătorului o sumă de bani, numită primă de asigurare, urmând ca în cazul producerii riscului sau riscurilor asigurate, asigurătorul să îl despăgubească pe asigurat pentru daunele suferite. Astfel, asigurarea se concretizează într-o tranzacție al cărei obiect îl constituie cumpărarea unui serviciu, respectiv a protecției pentru pierderea posibilă și viitoare datorită producerii riscurilor agreate. Prețul acestei protecții este prima de asigurare.

Asigurarea are la bază principiul mutualității, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie cu primele de asigurare la crearea fondului de asigurare din care se suportă contravaloarea daunelor suferite de asigurați.

Reasigurarea

Reasigurările dețin o poziție deosebit de semnificativă în comerțul internațional și cu cât volumul și valoarea bunurilor comercializate sunt mai mari, cu atât rolul reasigurărilor este mai important. Ele au apărut dintr-o necesitate obiectivă, și anume, din existența unor riscuri foarte mari (maritime, aviatice, incendiu, de viață, de accidente etc.) care pot genera daune extrem de mari pe care societățile de asigurări, neavând capacitate financiară suficientă, pot fi incapabile să le suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul acestora. Reasigurarea oferă capacitatea necesară asigurătorului direct (original, inițial) pentru acoperirea riscurilor pe care, altfel, nu le poate suporta singur. în asemenea împrejurări, asigurătorul care acceptă preluarea unui risc (a unor riscuri) mare, peste capacitatea sa, poate apela la una sau mai multe companii de reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc (uneori întregul risc). Reasigurarea are ca efect "pulverizarea" riscului.

Definiția clasică a reasigurării, conform dreptului englez a fost elaborată de Lord Mansfîeld, în 1807: "reasigurarea reprezintă o nouă asigurare, efectuată printr-o nouă poliță, pentru același risc inițial asigurat, în scopul despăgubirii asigurătorilor pentru asigurările lor anterior încheiate; ambele polițe există în același timp". Cu alte cuvinte, mai simplu, se poate afirma că reasigurarea este "asigurarea asigurării".

Motivul principal pentru care au apărut reasigurările îl constituie protecția oferită asigurătorului în situația apariției întâmplătoare a unei pierderi izolate foarte mari sau a mai multor pierderi rezultate dintr-un eveniment, a căror valoare este foarte mare în raport cu veniturile obținute din primele de asigurare percepute sau din fondurile de rezervă. De aceea, în urma apariției unor asemenea daune, pentru prevenirea plății unor despăgubiri foarte mari care pot duce chiar la faliment, companiile de asigurări directe cedează altor companii de asigurări o parte din risc, sau, uneori întregul risc, activitate cunoscută sub denumirea de REASIGURARE. Astfel, rolul "tehnic" al reasigurării este de a proteja pe asigurătorii direcți în fața pericolului insolvabilității sau a reducerii capacității lor financiare, conferind astfel acestora o mai mare stabilitate.

În “Dictionary of financial and investments terms”, reasigurarea se suprapune ideii de împărțire a riscurilor între societățile de asigurare. O parte din riscul asigurătorului este asumat de alte companii în schimbul plății unei părți din prima plătită de asigurat. Prin dispersia riscului, reasigurarea permite unei companii să accepte clienți a căror acoperire ar fi o mare povară sau ar fi imposibilă de suportat singur.

Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părți numite companie cedentă (reasigurat, asigurător direct) și reasigurator, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o a mmită parte a riscului (uneori întregul risc), conform condițiilor stabilite în acord, în schimbul plății de către compania cedentă reasiguratorului a unei anumite sume denumită primă de reasigurare, ce reprezintă o cotă din prima originală de asigurare, urmând ca în cazul producerii evenimentului asigurat reasiguratorul să contribuie la acoperirea pierderii.

Se observă că se folosesc cîțiva termeni specifici:

Companie cedentă – este compania care acceptă riscul de la asiguratul său și cedează o parte din acest risc în reasigurare unei alte companii de asigurare sau de reasigurare. Ea este compania ce se reasigură și o mai întâlnim în literatura de specialitate și sub denumirea de reasigurat. Aceasta este de fapt, asigurătorul direct, care a avut rolul de asigurător în contractul de asigurare inițial (original). De aceea, se mai folosește și termenul de asigurător inițial sau original.

1.1.2. Începuturile asigurării

Originile asigurării se pierd în negura timpurilor, neputând fî stabilite decât cu o mare aproximație.

Se spune că negustorii chinezi își distribuiau marfa în mai multe vase ce urmau-'să o transporte pe râurile și fluviile tumultoase și periculoase ale Chinei, reducând astfel riscul ca întreaga cantitate de marfa ce urma să ajungă la destinație să fie supusă pierderii. Este deci doar o formă de dispersie a riscului, nu și o protecție.

Alte dovezi se referă la babilonieni, care în jurul anului 3000 î.e.n. – perioadă caracterizată printr-o civilizație unică înfloritoare – au conceput și practicat un sistem de așa-zise credite (împrumuturi) maritime, care îl scuteau pe debitor de a le returna în cazul în care marfa sau nava sufereau avarii. Primele dovezi se referă la Codul lui Hammurabi, descoperit în anul 1902. Acest cod, înscris pe un bloc de diorit negru, cuprindea 282 clauze și a fost compilat, după cum îi este și numele, de Hammurabi, Rege al Babilonului, aproximativ în anul 2250 î.e.n. Existența acestui cod demonstrează că babilonienii erau foarte buni comercianți și că aveau idei clare legate de natura unui contract, de valoarea banilor și înmulțirea lor prin împrumuturi pe camătă cu dobândă simplă și compusă. Aceasta se poate demonstra cu ușurință prin referire la situațiile în care populațiile antice au perfecționat și au practicat contractele comerciale, care mai târziu au fost utilizate și cunoscute iii întreaga lume sub denumirea de "contract de împrumut" -contract of bottomry. Acesta era un contract prin care banii (sau mărfurile) erau dați în avans spre comercializare fie sub formă de credit la o anumită rată a dobânzii pentru care creditorul nu avea dreptul să primească nici o cotă din profitul tranzacției comerciale, fie drept credite mixte și parteneriat în care, alături de plata unei anumite dobânzi și indiferent de rezultatul contractului, creditorul era îndreptățit să primească o parte din profit, dacă acesta depășea o anumită sumă. Aceasta însemna că debitorul nu avea răspundere în caz de accident, dacă mărfurile nu ajungeau la destinație. Dacă mărfurile ajungeau, atunci debitorul trebuia să plătească împrumutul și dobânda.

Babilonienii erau, desigur, mari comercianți la vremea respectivă, dar nu numai atât, deoarece erau vecini cu fenicienii, vestiți pentru comerțul maritim pe care îl făceau. Era deci normal ca babilonienii, în căutarea lor de noi piețe, să intre în contact cu fenicienii și să coopereze cu ei; fenicienii au adoptat și au adaptat contractul comercial al babilonienilor.

Acest sistem a fost preluat și dezvoltat ulterior de greci prin emiterea unor hârtii de valoare în secolul al IX-lea î.e.n., legile Rhodosului au devenit baza teoretică și, mai ales, practică a uzanțelor maritime privind avaria comună (general average); mai târziu, romanii au aderat la același sistem. Iată cum descrie unul dintre istoricii asigurărilor, care arăta că, în faza inițială, ideea de protecție s-a bazat de la început pe reciprocitate, lucru demonstrat de funcționarea acestui sistem și în prezent:

"Oamenii primitivi nu au descoperit nevoia de asigurare, considerând că erau protejați de familie sau trib unde mutualitatea însăși, ca și în asigurări, era o realitate. Acest lucru nu era adevărat la civilizațiile antice ale Egiptului, Feniciei, Greciei și Romei în care individul se vedea expus la multe riscuri fără protecția comunității familiale".

Următoarea etapă în evoluția contractului de împrumut a fost adoptarea contractului de către greci, ca rezultat al exinderii comerțului fenicienilor în zona litoralului grecesc în sec. X-IX î.e.n., precum și creșterea dominației comercianților greci în Marea Egee după anul 800 î.e.n. Dar, ca și în cazul fenicienilor, nici acum contractul nu a fost adoptat în aceeași formă, ci a fost adaptat, perfecționat astfel încât mai mulți juriști recunoscuți în domeniul dreptului maritim din secolul al XlX-lea au considerat contractele de împrumut ca fiind grecești, asemănătoare cu cele amintite de Demostene într-o cuvântare în fața lui Lacritus. Ele erau identice ca natură cu cele moderne, utilizate în Londra în anul 1860, și ca atare puteau fi folosite la acea dată.

Stadiul final al practicării contractelor de împrumut în antichitate l-a reprezentat adoptarea vămii de către romani, aproximativ în anul 300 î.e.n., și odată cu aceasta se poate afirma că se intră în etapa în care unii autori consideră că principiile contractului de împrumut au fost "translatate" în asigurări, așa cum le înțelegem astăzi.

Profesorul C.F. Trenerry consideră că aceste elemente necesare se găseau și în acordurile încheiate în acele vremuri. în sprijinul afirmației sale, el citează trei surse separate.

Prima se referă la asigurarea maritimă și apare în Livy, în care descrie garanția dată de guvern în anul 215 î.e.n., conform căreia acesta a preluat în schimbul unei prime de asigurare (în acest caz special, prima consta în mărfurile necesare armatei romane în Spania și furnizate de "publicani"), pentru a se asigura de sosirea sigură a livrărilor de bunuri, expediate de către comercianții privați care erau proprietarii acestor bunuri. Acest aranjament îndeplinea toate condițiile necesare ale unui contract de asigurare (exista risc, proprietatea avea valoare, prima fusese plătită).

Al doilea contract era menționat într-o scrisoare scrisă de către Cicero lui Caniiius Sallust, în anul 50 î.e.n. (aproximativ), în care Cicero îi solicita acestuia să garanteze o sufriă de bani care trebuia transportată de la Laodicea la Roma. Aceasta avea, de asemenea, toate elementele unui contract de asigurare:

a. exista o proprietate ce trebuia asigurată – în acest caz "pecunia publica";

b. riscul se afla în perioada de tranzit – "victurae periculum";

c. prima trebuia plătită pentru a face contractul valabil.

Al treilea contract a fost încheiat de Suetonius pentru împăratul Claudius. în Roma, după Suetonius, în anul 58 e.n. era mare foamete, ceea ce a dus la mari demonstrații și revolte populare împotriva împăratului8. Această comportare disperată a poporului s-a datorat faptului că nimeni nu se aștepta să se mai importe hrană în acea iarnă. Claudius, pentru a-și convinge importatorii să facă Statului un serviciu vital, nu numai că s-a oferit să plătească o sumă fixă pentru toate bunurile importate, dar a acceptat și răspunderea personală pentru toate pierderile ce ar fi putut să apară din cauza furtunilor. Și aici toate elementele necesare pentru un contract de asigurare sunt prezente (interes asigurabil, primă, risc).

Un rol important în evoluția sistemului asigurărilor și ulterior al reasigurărilor l-au avut negustorii italieni din orașele-state ale Italiei de Nord de la începutul actualului mileniu, activitatea lor fiind preluată și de Țările de Jos și de Anglia. Spre exemplu, în anul 1310, Ducele de Flandra a decis înființarea Camerei de Asigurări de la Bruges pentru asigurări împotriva riscurilor maritime, iar la Londra, Parlamentul a elaborat reglementări privind această activitate, prin emiterea în 1601 a "Legii privind polițele de asigurare folosite între negustori".

Evoluția asigurărilor este strâns legată de dezvoltarea comerțului pe mare și a asigurărilor maritime, în mod deosebit. Asigurările maritime au influențat în mod decisiv toate celelalte tipuri de asigurări, dar în mod deosebit asigurările de transport.

Asigurarea maritimă a fost concepută și s-a născut în Italia, mai precis la Roma și tot aici și-a trăit adolescența. în perioada Evului Mediu, asigurarea maritimă a fost copilul orașelor-state italiene. Care ar putea fi cauzele? Există mai multe motive legate, în principal, de dezvoltarea economiei în general, dar și de evoluția comerțului, tradițiilor, culturii, creștinismului.

În primul rând, există o legătură geografică evidentă între cvasi-asigurarea clasică a vremurilor romane și asigurarea medievală a orașelor-state italiene. în al doilea rând, istoria comercială neîntreruptă a orașelor-state italiene (erau aproape întotdeauna la distanță de forțele inhibitive ale imperiului musulman) a creat o tradiție care a făcut ca acestea să atingă o perioadă de mare înflorire comercială la începutul secolului al XlV-lea. în al treilea rând, se poate invoca chiar supremația comercială. în fine, Roma a reprezentat punctul central al creștinismului și în această calitate a atras taxele și impozitele papale din toată Europa. Acest sistem a presupus o organizare complexă a agenților papali și financiari italieni din interiorul și din afara Italiei. Infrastructura comercială trebuia să fie folosită. Era practic imposibil să se expedieze marfa de valoare din Anglia în Italia fără un astfel de sistem de asigurare. Trebuie menționat că primele polițe de asigurare maritimă, care se păstrează și astăzi în diverse muzee ale lumii, sunt scrise în limba italiană și reprezintă modelul pe baza căruia s-au dezvoltat celelalte, inclusiv polițele Lloyd's. De aceea se consideră că orașele-state italiene au avut un rol fundamental în evoluția asigurărilor maritime și au accelerat dezvoltarea lor.

Primă dovadă a asigurării maritime în Italia datează de la începutul secolului al XlV-lea. Pegalotti, într-o lucrare ce datează din 1350, se referă la contractul de asigurare ca "rischio de mere e di genți", iar într-o lucrare anterioară arăta că bill-urile florentine către Anglia conțineau una sau mai multe expresii: "rendu sauf en terre" sau "en aventure de mer et des gens"; taxa suplimentară se percepea atunci când prima expresie era înlocuită cu cea de-a doua, ceea ce reprezenta de fapt, prima de asigurare. Dar întreaga problematică a contractului era dificilă și mult complicată de legile vremii privind împrumutul (mai corect pentru acea vreme, cămătăria).

1.1.3. Istoricul reasigurărilor

În urma unor căutări asidue a originii cât mai precise a activității de reasigurare s-a constatat că aceasta a apărut pentru prima dată în domeniul maritim. Prima afacere de acest gen a avut loc în Europa, și anume în anul 1347, când a fost emisă o poliță maritimă pentru un voiaj de la Genova la Sluys, iar asigurătorul direct s-a reasigurat pentru cea mai mare parte din riscuri pentru distanța Cadiz-Sluys, în timp ce partea cea mai sigură a voiajului pe Marea Mediterană a fost în întregime reținută pe contul asigurătorului direct. Reasigurarea a fost folosită, în acest caz, pentru a evita un risc deosebit pe care prefera să-1 accepte în cadrul contractului pentru a obține tranzacția dorită.

În perioada de început s-au făcut unele confuzii privind înțelesul termenului de reasigurare. Erau considerate reasigurări tranzacțiile încheiate între doi asigurători sau cazurile în care, din unele motive, un asigurat a efectuat o a doua asigurare asupra aceleiași proprietăți pentru că asigurătorul original a murit sau a dat faliment, apărând, astfel, situații de noi asigurări pentru același bun (asigurare dublă). Alteori, unele companii preluau o parte din risc, iar cealaltă parte era preluată de alte companii de asigurări, practică cunoscută sub denumirea de coasigurare.

Un reputat autor, CE. Golding arăta: "se fac multe confuzii în această problemă, în special în perioada de început a asigurărilor maritime, cu precădere după ce activitatea de reasigurare a devenit ilegală în Anglia prin "Legea din 1746"; ca excepție se accepta numai situația în care asigurătorul devenea insolvabil, dădea faliment sau murea. Desigur, excepția permitea ca realizarea unei noi asigurări să fie efectuată de către asigurat din momentul în care prima de asigurare devenea fără valoare. Efectul legii era de a interzice practica reasigurărilor folosind cuvântul în înțelesul său propriu, însă nu interzicea încă o asigurare în împrejurările menționate.

Legea amintită, la care se referă CE. Golding, a fost adoptată datorită abuzurilor ce au atras atenția legiuitorilor englezi. Denumită "Legea pentru reglementarea asigurării navelor aparținând supușilor Marii Britanii și mărfurilor sau efectelor încărcate pe ele", ea se referea în mod expres la activitatea de reasigurare, întrucât secțiunea a IV-a prevedea:

"Autoritatea menționată hotărăște că nu va fi legal să se facă reasigurări decât dacă asigurătorul devine insolvabil, dă faliment sau moare; în oricare din aceste cazuri, asigurătorul, executorii, administratorii sau prepușii săi pot face reasigurări până la suma asigurată de el mai înainte cu condiția ca ea să fie menționată în poliță drept reasigurare".

Alte referiri exprese la reasigurări se fac în tratatul lui James Alan Park, intitulat "A System of Law of Marine Insurance", publicat la Londra în anul 1800, care se referă la "o ordonanță" a lui Ludovic al XlV-lea al Franței, din anu] 1681, prin care "este legal pentru asigurători să facă reasigurări cu alte persoane pentru acele efecte pe care ei înșiși le-au asigurat inițial". În aceeași lucrare, autorul arăta: "Franța nu este singura care prevede acest aspect; există prevederi similare, reglementări și ordonanțe din Konigsberg, Hamburgh și Bilboa prin care sunt permise reasigurări și astfel de contracte sunt legale".

O altă referire la reasigurări o întâlnim în "Legea asigurărilor maritime", elaborată în Anglia, în care se arată: "…legislația engleză…permite subscriitorilor de polițe să se asigure și ei împotriva acelor riscuri pentru care ei s-au angajat din greșeală, să despăgubească pe asigurat, sau când, poate, ei s-au angajat la o sumă mai mare decât capacitatea lor le permite să o onoreze. Deși un asemenea contract pare perfect just și rezonabil în sine și poate produce consecințe foarte avantajoase pentru cei interesați în această ramură importantă, totuși, ca multe alte instituții folositoare, s-a abuzat atât de mult de el și s-a transformat în scopuri atât de dăunătoare unei națiuni comerciale, încât legiuitorul a fost în cele din urmă obligat să intervină".

După revocarea din 1864 a legii din 1746 prin care se interziceau reasigurările, această activitate a evoluat foarte încet și greoi, deoarece, în perioada amintită, – de mai mult de un secol, în Anglia reasigurările au fost eliminate. Totuși,, în alte țări din Europa, reasigurările s-au dezvoltat permanent. Spre exemplu, există o referire indirectă la reasigurări într-o cerere făcută de o societate daneză guvernului său în 1775; în Norvegia, reasigurările se practicau încă din anul 1840.

În 1891, reasigurarea este menționată în mod expres în Legea timbrului ("Stamp Act"), emisă de Parlamentul englez, în care se prevedea: "Asigurătorul din cadrul unui contract maritim are un interes asigurabil în riscul său și se poate reasigură în legătură cu el".

Este interesant de menționat și momentul apariției primelor societăți de reasigurare în practica devenită deja internațională. Este vorba de proiectarea în 1842 și, ulterior, înființarea în 1846 a companiei de reasigurări "Kolnische Ruch" – Koln care și-a început activitatea propriu-zisă în 1851. La scurt timp, adică în 1863 a luat ființă prima societate de asigurări din Elveția, denumită "Swiss Reinsurance Company", exemplul său fiind urmat de Anglia, în anul 1867, unde a început să funcționeze "Reinsurance Company Ltd.", dar care a avut o viață scurtă de numai patru ani. Prima companie britanică încununată de succes a fost "Mercantile and General Reinsurance Company Ltd." înființată în 1907. în America, instituțio-nalizarea reasigurărilor s-a produs mai lent, astfel încât prima societate cu numele "Reinsurance Company of America" a fost înființată abia în 1890.

În activitatea de reasigurare, un rol aproape determinant îl au brokerii. La început ei erau indivizi particulari, și nu societăți. în 1829, "Union of Paris" a propus un contract de asigurări de incendiu lui "Royal Exchange Assurance" prin brokerul J. Cazenove din Londra. Un nume cunoscut de broker din acea perioadă este și Heckscher (cu activitate pe continent și ulterior în Londra).

În prima perioadă a reasigurărilor, forma prin care acestea se realizau era reasigurarea facultativă, unica metodă ce s-a utilizat mulți ani, deoarece comporta reasigurarea unor riscuri individuale oferite altei companii de asigurări care era liberă să accepte sau să respingă oferta propusă. Nevoia de a acoperi mai multe riscuri, ca urmare a creșterii asigurărilor directe, a făcut necesară folosirea altor metode de reasigurare care să ofere mai multă "siguranță" asigurătorului original, precum și mai multe facilități din partea reasiguratorului. A apărut astfel, din necesitate, reasigurarea contractuală, care a devenit un mijloc prin care asigurătorul direct (devenit reasigurat) se putea reasigura și cere reasiguratorului JO acoperire obligatorie pe o bază solidă, certă, extinsă.

Creșterea numărului companiilor de asigurare și a operațiunilor de asigurare determinate de dezvoltarea comerțului internațional a făcut ca reasigurarea facultativă să fie înlocuită, treptat și într-o măsură tot mai mare, de reasigurarea contractuală.

Primul caz de reasigurare contractuală cunoscut este cel ce datează din 1821, care a fost încheiat între două companii continentale, iar primul aranjament contractual făcut de un oficiu britanic a început în 1824. Începând cu acea perioadă, folosirea formei contractuale s-a extins permanent, deși nu a substituit complet reasigurarea facultativă care a rămas forma preferată de reasigurare, în special pentru riscurile de incendiu și accidente.

Avantajele presupuse de reasigurarea contractuală au făcut ca utilizarea ei să devină universală pentru toate tipurile de afaceri și în toate țările lumii. Tehnica reasigurării contractuale a evoluat permanent, ajungându-se în prezent la un sistem elaborat de contracte a căror practică modernă se folosește pretutindeni.

Pentru o mai bună înțelegere a reasigurării, vom prezenta câteva elemente privind reasigurările pentru incendiu, pentru cele de viață și de accidente.

în perioada de început a reasigurărilor pentru incendiu, asigurătorii nu doreau să accepte mai mult decât puteau reține pe contul lor, și de aceea* practicau sistemul co-asigurării (mai mulți asigurători direcți preluau de la asigurat numai o cotă stabilită din riscul de incendiu).

Una dintre cele mai vechi referiri la acest tip de reasigurări se găsește într-o cesiune regală acordată, în anul 1778, lui Royal Chartered Fire Insurance Company din Copenhaga.

Totuși, cea mai autentică reasigurare de incendiu, care datează din august 1813, a fost înregistrată de Eagle Fire Insurance Company din New York, prin care aceasta își asuma toate riscurile importante ale lui "Union Insurance Company" (inițial Jersey Bank)21. La scurt timp după aceasta (în 1820), o companie germană a încheiat un contract de reasigurare, dar primul caz pentru care există date este contractul încheiat în 1821 între "La Compagnie Naționale Assurances Paris" și "Compagnie des Proprietaires Reunis" din Bruxelles.

În anul 1826, directorii companiei Royal Exchange Assurance au fixat limite, iar prima propunere de reasigurare facultativă a fost primită în anul 1828 de la Guardian, dar a fost respinsă. Guardian a început activitatea de reasigurare pentru incendii ca politică de subscriere în anul 1856; în anul 1863 a fost emisă o reglementare în care se specifică: "Sa nu se dea sau să nu se ia nici o societate care nu aderă la sistemul tarifar în legătură cu categoriile de riscuri din Londra sau din altă parte în Regatul Unit, tarifare sau netarifare".

Odată cu înființarea în noiembrie 1863 a lui "Fire Offices Committee", regula menționată a fost modificată și inclusă în regulile generale privind reasigurarea de incendiu, iar în anul 1871 au intrat în vigoare "Regulile pentru reglementarea tranzacțiilor de garanție în afacerile de reasigurare de incendiu".

Practica retrocesiunii în reasigurarea de incendiu datează din 1854, fapt dovedit prin contractul încheiat între compania "Riunione Adriatica" și "Le Globe Compagnie df Assurance contre rincendie".

În privința asigurărilor pentru viață, acestea se încheiau numai pe perioade de un an, folosindu-se același sistem al co-asigurării. Sistemul reasigurărilor de viață a demarat în prima parte a secolului al XlX-lea, deși astfel de propuneri de reasigurare erau primite cu oarecare îndoială și suspiciune, iar compania asigurătoare originală ceda de multe ori în reasigurare întregul risc.

În anul 1849, 17 societăți (oficii) scoțiene pentru asigurare de viață au semnat un acord privind reasigurările de viață, iar în anul 1873 s-a întocmit o convenție suplimentară pentru anumite aspecte nesatisîacătoare ale convenției inițiale.

Ulterior, în anul 1900, între 46 de societăți engleze de asigurări de viață s-a încheiat o convenție similară după modelul celei scoțiene, cunoscută sub denumirea de "Reâssurance Agreeriient 1900", aflată încă în vigoare, care reglementează practica reasigurărilor de viață în forma reasigurării facultative.

Se mai cunosc, de asemenea, contracte de reasigurări de viață încheiate în anul 1858 de "Frankfurter Reinsurance Company" și în anul 1865 de "Swiss Reinsurance Company".

În Marea Britanie metoda contractuală nu s-a folosit până la Primul Război Mondial, dar s-a extins considerabil în special după al doilea Război Mondial.

Spre deosebire de reasigurările maritime, unde Marea Britanie a fost cea care a dat tonul și a imprimat ritmul pentru activitatea similară de pe continent, în domeniul reasigurărilor de viață, țările continentale au avut rolul hotărâtor.

Asigurările de accidente au început în secolul al XlX-lea și reasigurările

au apărut și s-au dezvoltat în paralel, pe baze facultative. Cele mai vechi și, în același timp, mai semnificative dovezi în domeniu datează din octombrie 1871, când "Royal Passangers Assurance Company" a acceptat preluarea de la o companie de asigurări de viață a excedentului de peste 2000 lire sterline în total la o navă cu emigranți având destinația Noua Zeelandă24.

Treptat s-a trecut la folosirea tot mai frecventă a reasigurării contractuale.

Se poate constata cu ușurință că, în ultimii ani (și nu numai), reasigurările ocupă un loc foarte important în viața economică din toată lumea, datorită atât cererii crescute de asigurări, cât și volumului și valorii bunurilor industriale și de altă natură. Reasigurarea își trage, astfel, seva și vitalitatea din activitatea de asigurare, orice modificare în volumul asigurărilor directe antrenând schimbări similare în reasigurări. Se observă că în acest secol asigurările, dependente în mod direct de viața economică, de producția de bunuri mobile și imobile, de comerțul internațional, de fluxurile de bunuri, valori și oameni, au înregistrat o tendință vizibilă de creștere, fapt ce a influențat pozitiv și evoluția reasigurărilor. Referindu-ne la evoluție, înțelegem nu numai o creștere cantitativă a numărului tranzacțiilor, dar și substanțiale îmbunătățiri calitative ale acestei activități, cum ar fi cele privind natura și caracteristicile reasigurării, aspectele tehnice, sistemul de comunicații între asigurătorii direcți, reasiguratori, brokeri etc.

Așadar, asigurările și reasigurările joacă un rol important în dezvoltarea comerțului internațional și a serviciilor financiare și dețin o poziție cheie în viața industrială și comercială a lumii.

1.2. Nevoia de protecție

Oricine are nevoie de protecție, indiferent dacă ne gândim la persoane fizice sau persoane juridice. În timpul unei vieți întregi se acumulează o serie de bunuri, de valori, agonisite cu multă trudă, care pot dispărea într-o clipă în urma unui incendiu, a unui cutremur, a unui furt sau a unui alt motiv. Pierderea financiară rezultată nu poate fi compensată pe altă cale decât prin asigurare. În același timp, integritatea fizică, sănătatea, capacitatea de muncă pot fi și ele afectate, ducând la imposibilitatea desfășurării unei activități și, deci, la lipsa unui venit. împrumuturile pentru cumpărarea unei locuințe, asigurarea unui venit suplimentar pentru perioada de pensionare se pot realiza tot prin asigurare. Cât despre asigurarea de viață, ea provine, de asemenea, dintr-o nevoie absolută a fiecăruia, oferind protecția financiară a familiei, a dependenților sau a celor apropiați în cazul decesului persoanei asigurate, în paralel cu alte avantaje pe care asigurătorii le pot oferi – economisire, pensie, investiții și altele.

Ca persoane juridice, nevoile de asigurare sunt asemănătoare cu cele ale persoanelor fizice, dar presupun o dimensiune, în mod firesc, mai mare. Alături de asigurările de bunuri, pierdere a profitului, credite, ele se manifestă și ca urmare a răspunderii pe care persoana juridică o are față de angajații săi (pensie, sănătate, accidente).

În țările dezvoltate, asigurările reprezintă o parte a educației, a tradiției și chiar a vieții, în timp ce în România, în prezent, suntem departe de a putea vorbi de o educație la nivelul întregii populații în acest domeniu. în mod particular, în condițiile țării noastre se adaugă și factorii obiectivi financiari și lipsa unei tradiții. Pe de altă parte, oferta este limitată și mai puțin adaptată la nevoile pieței, mai puțin flexibilă. Nu există un sistem dezvoltat al serviciilor financiare (credite, ipoteci… ), fapt ce se leagă de o infrastructură deficitară, de un sistem de plăți greoi și incomod, de lipsa instrumentelor de plată confortabile pentru clienți.

Conștientizarea și manifestarea nevoii de protecție a oricărui om, ca și decizia de a cumpăra o asigurare, ca demers individual și facultativ, sunt determinate în mare măsură de factori obiectivi – economici, financiari (disponibilitatea de a folosi o parte din venituri pentru aceasta), sociali, familiali, educaționali – și factori subiectivi – experiențele anterioare, cunoașterea avantajelor și protecției oferite de asigurare.

Varietatea și diversitatea produselor de asigurare depind de maturitatea sectorului, a pieței, a clienților. Există piețe pe care societățile de asigurări oferă 80 de produse și chiar mai multe pentru asigurări de viață, oferind clienților, alături de protecție, beneficii întivo mare diversitate. Ele țin seama de posibila nevoie și de dorința clienților, dar și de abilitatea asigurătorilor de a anticipa sau de a identifica unele nevoi specifice.

În același timp, toate aceste avantaje nu depind numai de asigurătorii priviți individual, ci și de existența unei piețe sănătoase a asigurărilor, de reglementări stricte care să nu permită funcționarea unor societăți neprofesionale, ale căror eșecuri afectează încrederea clienților și, în întregime, performanțele întregii piețe…

1.3. Funcțiile asigurării și reasigurării

Funcțiile asigurării

Dat fiind că gradul de maturitate și experiență al țărilor lumii în privința asigurărilor este foarte diferit, funcțiile asigurării au cunoscut de-a lungul vremii o evoluție aparte. Acest lucru determină chiar ca ele să aibă o oarecare limitare temporală și geografică. Desigur că acolo unde sectorul asigurărilor este mai dezvoltat și mai sofisticat, asigurările au un rol și funcții mai reprezentative și mai ample, în timp ce în țările în care asigurările se află în proces de formare, consolidare sau maturizare funcțiile lor sunt limitate. Totuși, deosebirile în aprecierea funcțiilor asigurărilor în cele două categorii de țări se referă mai puțin la aspectele microeconomice și mai mult la impactul lor asupra întregii economii.

1. Compensarea financiară a pierderilor cauzate de producerea unui anumit risc (riscuri) este prima și cea mai importantă funcție a asigurărilor. Realizarea ei este posibilă datorită existenței fondului de asigurare creat din contribuțiile, respectiv primele de asigurare plătite de asigurați. Astfel, asigurarea are rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, la repararea unor prejudicii de care asigurații răspund conform legii și la acordarea unor sume în cazul producerii unor evenimente privind viața și integritatea persoanelor;

2. Prevenirea pagubelor este o funcție importantă a asigurărilor care se poate realiza prin finanțarea unor activități de prevenire a producerii riscurilor și chiar a unor programe educaționale pentru asigurați; totodată, este posibilă practicarea franșizei, respectiv scăderea din drepturile de asigurare a unei sume determinate care reprezintă participarea asiguratului la acoperirea unei părți din pagubă. Scopul acesteia este dublu: în primul rând, îl obligă pe asigurat să adopte o conduită preventivă, să aibă grijă și să întrețină bunul asigurat; în al doilea rând, pentru pagubele mici, cheltuielile antrenate de administrarea daunei pot depăși nivelul despăgubirii și nu se justifică;

3. Funcția financiară este determinată, pe de o parte, de faptul că nu toate polițele de asigurare au ca rezultat producerea riscului și, pe de altă parte, de decalajul temporal între momentul încasării primelor și momentul plății despăgubirilor. Ea constă în aceea că societățile de asigurare investesc sumele încasate sub forma primelor de asigurare, sporind disponibilitățile existente. Economisirea reprezintă o funcție a asigurărilor, în special a celor de viață. Pentru asigurați, prin polițele de asigurare de viață există posibilitatea ca, alături de protecție, să beneficieze la expirarea contractului de asigurare de suma asigurată și, în plus, de participarea la profitul obținut din sumele investite.

5. Reducerea costurilor statului, în special a celor legate de protecția socială. Astfel, societățile de asigurare degrevează și sprijină statul în domenii de asistență socială și medicală, pensii, compensări pentru accidente de muncă și altele.

6. Promovarea comerțului invizibil, acolo unde legislațiile naționale permit vânzarea de asigurări unor clienți din alte țări sau cumpărarea de la asigurători străini.

Funcțiile reasigurării

Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului direct, îndeplinind astfel o serie de funcții, și anume:

1. Protejează asigurătorii direcți de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pot pune în pericol solvabilitatea lor; reasigurarea face posibilă creșterea capacității asigurătorului de a primi mai multe riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte. Așadar, el își poate reduce obligația față de asigurat trecând excesul de expunere la risc asupra reasiguratorului (prin ceea ce se numește "dispersia riscului" sau "pulverizarea riscului').

O daună de proporții mari care ar putea duce la insolvabilitatea companiei de asigurări este distribuită asupra unui număr mai mare de reasiguratori, în ftmcție de proporția în care fiecare dintre ei s-a angajat inițial. De exemplu, unele țări sunt, în mod particular, expuse riscurilor naturale (cutremure, inundații, uragane, secete etc) care pot produce mari pagube întregii economii naționale și populației. Prin reasigurare apare posibilitatea ca asigurătorii interni să-și transfere o parte din pierderi asupra reasiguratorilor internaționali. Reasigurarea înzestrează astfel pe asigurătorii direcți cu capacitatea complementară de a accepta riscuri mai mari, aceștia putând reține pe contul lor numai partea de risc pe care o pot suporta iară a le afecta substanțial situația financiară.

2. Ajută asigurătorul să obțină un anumit grad de stabilitate a ratei daunelor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioadă mai îndelungată (de obicei, câțiva ani) prin contractele de protecție contra catastrofelor (catastrofe reinsurance coverages);

3. Se realizează o dispersare mare a riscurilor și prin practica reciprocității, prin care asigurătorii primari își plasează contractul de reasigurare pe o bază reciprocă, unul altuia, în așa fel încât compania cedentă va oferi o parte dintr-un contract al său unui reasigurator capabil să-i ofere altul în schimb. In acest fel, fiecare reasigurator își mărește numărul de riscuri pe care le asigură;

4. Crește flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile și tipurile de riscuri, precum și volumul activității pe care acesta le poate? subscrie;

5. Reasigurarea presupune stabilitate prin evitarea fluctuațiilor referitoare la daune de la un an la altul;

6. Crește capacitatea de subscriere a asigupătorului a noi riscuri sau a mai multor riscuri, independent de propriile sale posibilități; în mod deosebit, acest lucru este foarte important în cazul riscurilor de catastrofa;

7. Sprijină finanțarea operațiunilor de asigurări pentru compania cedentă,

făcând posibil în același timp ca aceasta să-și poată crește volumul activității mai rapid decât ar putea fără o creștere corespunzătoare a capitalului de bază;

8. Permite societății cedente să se retragă dințr-o categorie de afaceri sau o zonă geografică pentru o anumită perioadă de timp prin cedarea integrală a riscului (riscurilor) în reasigurare;

9. Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau o nouă zonă geografică prin înființarea unei reprezentanțe și dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea și preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile ce acționează deja în acea categorie sau zonă;

10. Reasiguratorul poate oferi asistență și servicii tehnice pentru riscurile mari, complexe sau speciale prin oferirea de informații, cercetări etc.

11. Oferă posibilitatea companiilor cedente de a obține o gamă largă de servicii de la marile companii de reasigurări și de la unii brokeri de reasigurări care au o experiență mondială în domeniul asigurărilor și reasigurărilor. Ele pot, de asemenea, beneficia și de consultanță în administrarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în procedurile de plată și, evident, în domeniul pregătirii personalului pentru acest gen de activități.

Multitudinea și caracterul penetrant ale funcțiilor reasigurării descrise mai sus atestă rolul extraordinar de important al acesteia în creșterea încrederii în afaceri a agenților economici, în reducerea numărului și amplorii falimentelor, în sporirea stabilității proceselor economice, în general în asigurarea unui plus de fluiditate și dinamism în derularea relațiilor economice internaționale.

CAPITOLUL II

ACTORII PIEȚELOR INTERNAȚIONALE ALE ASIGURĂRILOR ȘI REASIGURĂRILOR

2.1. Asigurătorii și reasigurătorii

Piața asigurărilor și reasigurărilor, ca orice piață concurențială produce întâlnirea cumpărătorilor și a vânzătorilor de (re)asigurări.

Concret, tipurile de companii întâlnite pe piața reasigurărilor în calitate de cumpărători de reasigurare sunt :

companiile de asigurări

companiile captive de asigurări

reasigurătorii

companiile de stat de asigurări și reasigurări

pool-urile de subscriitori

Companiile de asigurări (asigurătorii direcți) sunt principalii cumpărători de reasigurări pe piața internațională a reasigurătorilor. Ele grupează mai multe polițe de asigurare după criteriul naturii și după mărimea riscului preluat de asigurații săi și cedează sub forma unei singure oferte, unei companii de reasigurare, o anumită cotă din riscul respectiv. Aceasta înaintează, de obicei, mai multor reasigurători, fiecăruia propunându-i-se preluarea unei cote din risc, lăsând la latitudinea acestora dacă acceptă sau nu.

Companiile captive de asigurări constituie o categorie aparte a cumpărătorilor de reasigurări care au cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada postbelică, strâns legată de formarea marilor companii industriale și comerciale. Obiectivul lor de activitate se rezumă, în principal, la asigurările și reasigurările de bunuri. O companie captivă îndeplinește toate funcțiile unei societăți de asigurări tradiționale (subscriere, documentație, funcții juridice, comercializare, investiții, reglarea pagubelor), dar, în practică, unele dintre acestea sunt transferate unor experți sau consilieri externi.

Reasigurătorii (societăți specializate de asigurare) apar, în principal, în calitate de vânzători, de ofertanți ai tranzacțiilor de reasigurare. Totuși, atunci când efectuează afaceri de retrocedare a unei părți din tranzacția inițială de reasigurare, ei apar în calitate de cumpărători de reasigurare, având la bază, evident, aceleași motive pe care le are și asigurătorul direct, când solicită reasigurarea.

Companiile de stat de reasigurare apar în postura de cumpărători de reasigurare în cazul retrocedării unei părți din riscurile preluate, activitatea lor urmând practicile de reasigurare și retrocesiune ale companiilor private de reasigurare, cu unele restricții impuse de legislația țării de origine.

Pool-urile de subscriitori acoperă o varietate mare de aranjamente organizatorice. Obiectivul lor constă în reducerea cererii pentru reasigurări oferite de piețele convenționale de reasigurări prin mobilizarea capacității locale și/sau în închiderea de tranzacții directe de asigurare și reasigurare.

Grupul de vânzători de reasigurare cuprinde companiile de reasigurare care primesc riscuri în reasigurare în schimbul primelor de reasigurare, devenind reasigurători. Societățile care apar pe piața internațională a reasigurărilor în această postură sunt :

Companiile profesionale de reasigurări sunt societăți specializate de reasigurări și reprezintă categoria principală de reasigurători prezenți pe piața internațională. Cele mai mari astfel de societăți își au sediul în Europa, în țări în care au luat naștere primele corporații de acest gen, cum ar fi : “Münich Reinsurance Company” (în Germania) și “Swiss Reinsurance Company” (în Elveția) care își dispută întâietatea în clasamentul companiilor de reasigurare, “Cologne Reinsurance Co.” (în Germania), “Société Comerciale de Réassurance” (în Franța), “Mercantile & General Reinsurance Co.” (în Marea Britanie).

Corporația Lloyd’s este un organism pur administrativ, care oferă membrilor săi consultanță, informații și alte servicii cum ar fi semnarea polițelor, birou de reclamații și despăgubiri.

Companiile de asigurări directe desfășoară un volum de reasigurări mult mai mare decât companiile profesionale prin faptul că adoptă atitudini și tendințe diverse, în funcție de dimensiunile lor, de tipurile de riscuri, de formele de contractare a reasigurărilor, astfel încât nu se poate face o generalizare a comportamentului lor în privința reasigurărilor.

Agențiile de subscriere sunt folosite ca o legătură între companiile cedente și reasigurători, atunci când una dintre părți nu este reprezentată de piață. De obicei, ele sunt solicitate de companiile cedente, iar pentru serviciile prestate sunt remunerate prin două metode distincte sau prin combinarea lor, respectiv prin perceperea unui comision asupra primelor sau prin împărțirea într-o proporție convenită a profitului rezultat din afacere.

Corporațiile de stat de asigurări și reasigurări au o activitate specifică în fiecare țară. Chiar dacă sistemul de asigurare sau reasigurare nu este monopol de stat, pot exista totuși reglementări diferite referitoare la anumite obligații ale companiilor privind asigurările și reasigurările.

Pool-urile de asigurări și reasigurări reprezintă o grupare de asigurători și reasigurători ce constituie o organizație menită să desfășoare o activitate de asigurare și reasigurare. Ca vânzători de reasigurări, pool-urile se constituie pe bază locală și regională sub forma unor asociații conduse de unul dintre membrii săi ca o companie separată de reasigurare, în care membrii săi sunt acționari.

Intermediere și prestări de servicii în domeniul asigurărilor și reasigurărilor

Pe piața internațională a asigurărilor și reasigurărilor, asigurarea nu se încheie în mod direct între părțile contractante, ci prin intermediari. Acești intermediari pot fi grupați în două categorii, după cum ei reprezintă interesele persoanelor asigurate sau ale societăților de asigurare, anume în brokeri și agenți de asigurare.

Brokerul reprezintă o persoană juridică independentă, ce acționează în calitate de intermediar pentru obținerea partenerilor și angajarea unor contracte de asigurare sau reasigurare, reprezentând clientul (persoana asigurată în cazul asigurărilor, persoana reasigurată în cazul reasigurării sau reasigurătorul în cazul retrocedării).

Brokerii sunt în general experți în asigurări, iar activitatea lor constă în faptul că ei cumpără asigurări sau reasigurări pentru clienții săi – numiți principali – iar remunerația lor se realizează de către asigurător printr-un comision denumit brokeraj. În atribuțiile lor intră de-asemenea și găsirea protecției optime pentru client, încheierea contractului de asigurare și uneori chiar și administrarea daunei.

De regulă pot fi dați în judecată pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor lor.

Agenții de asigurare constituie un canal de distribuție, respectiv o categorie de interme-diari mult utilizați de către societățile de asigurare pentru vânzarea polițelor lor. Serviciile lor sunt utilizate în special pentru asigurările încheiate de persoane fizice (asigurări de viață, autovehicule, bunuri etc) sau pentru constatarea, evaluarea și lichidarea daunelor.

Agenții de asigurare reprezintă interesele asigurătorului. Ei vând polițele de asigurare ale unuia sau mai multor asigurători, nu sunt profesioniști în asigurări și în general sunt reprezentați de persoane fizice care lucrează full-time sau part-time pentru asigurătorul pe care îl reprezintă pe baza unui contract. Sunt remunerați de către asigurător prin salariu, comision sau o combinare a acestora. Uneori au atribuții limitate numai la completarea cererii de asigurare, fără dreptul de a emite polița de asigurare.

De regulă nu pot fi dați în judecată pentru neglijență în executarea profesiei.

Din cele de mai sus se desprinde concluzia că piața internațională actuală a asigurărilor și reasigurărilor este, practic, de neconceput fără prezența deosebit de activă a brokerilor. Existența lor este necesară, datorită ritmului extrem de rapid al modificărilor condițiilor economice, sociale și politice în lume, datorită schimbării periodice a legislațiilor unor țări privind reglementarea activităților de asigurare și reasigurare referitoare la depozitele de fonduri, restricțiile privind transferurile fondurilor în afara țării etc. Brokerii mobilizează o mare parte din capacitatea mondială de reasigurare și conferă pieței o mare mobilitate și flexibilitate. Un rol deosebit de important al brokerilor este acela de a oferi consultanță competentă clienților săi cu privire la cel mai bun tip de reasigurare, dimensiunea optimă a reținerilor și de a le explica programul de asigurări pe piețe sigure și în termeni competitivi, constituindu-se astfel în colaboratori deosebit de importanți pentru activitatea multor agenți economici.

Furnizorii de servicii profesionale în domeniul intermedierii de asigurări îndeplinesc un rol de importanță crucială pe piață, atât prin faptul că ei constituie cel mai important canal de distribuție al asigurărilor, cât și prin aceea că, adesea au un rol inovator pe piața de asigurări, rezultat din relația lor apropiată cu clienții, la nevoile cărora se străduiesc să răspundă cât mai adecvat. Cumpărarea unei polițe de asigurări printr-un intermediar de asigurări profesionist nu însemnă numai cumpărarea unei asigurări împotriva unei eventuale pierderi, ci și achiziționarea unor servicii de asistență în materie de asigurări, care au rolul de a ghida cumpărătorul prin complicatul labirint al asigurărilor, atât în faza de procurare a polițelor, cât și în procesul de recuperare a eventualelor daune.

Pentru buna reprezentare a intereselor lor, atât brokerii, cât și agenții de asigurare își constituie asociații naționale proprii, care, exprimând printr-un singur glas diferitele opinii cu privire la diversele aspecte referitoare la piața asigurărilor, își aduc contribuția la evoluția acesteia.

La nivel internațional, aceste asociații naționale sunt membre ale Federației Intenaționale a Intermediarilor de Asigurări și Reasigurări (BIPAR : Bureau International des Producteurs d’Assurances et de Reassurances), asociație formată în 1937 dintr-o inițiativă franceză care reunește în prezent circa 50 de asociații naționale din aproximativ 30 de țări.

Asociațiile naționale membre ale BIPAR reprezintă practic interesele unui număr de peste 250.000 de specialiști, liberi profesioniști cu activități exclusive în domeniul asigurărilor și ale celor peste 1.000.000 de angajați ai diferitelor firme de brokeri de asigurări.

Având sediul la Paris, dar fiind operant prin Secretariatul Permanent de la Bruxelles, BIPAR își asumă practic reprezentarea intereselor brokerilor de asigurări atât față de autoritățile guvernamentale din diverse țări, cât și față de organismele internaționale: O.E.C.D., U.N.C.T.A.D., Camera Internațională de Comerț, Consiliul Europei și celelalte instituții europene, care îl recunosc drept unic purtător de cuvânt autorizat al intermediarilor în asigurări.

Prima responsabilitate a BIPAR este să creeze, la nivel internațional, premisele unui climat adecvat și bine reglementat, care să încurajeze competiția de piață și să creeze permentet oportunități de afaceri.

BIPAR asistă asociațiile naționale de brokeri să-și atingă următoarele obiective:

crearea la nivel internațional a unei platforme efective și eficiente pentru schimbul de informații între membrii asociației

inițierea și coordonarea unor proiecte de interes general ale asociațiilor înscrise în BIPAR, precum și ale membrilor acestora

acordarea de asistență organizațiilor naționale și internaționale și reprezentarea segmentului de intermediere în asigurări în fața acestora

intervenirea pe lângă autoritățile publice și guvernamentale pentru apărarea intereselor proprii ale celor din branșa respectivă

informarea publicului referitor la rolul agenților de intermediere în asigurări

În cadrul BIPAR a fost constituit un grup de lucru, special destinat focalizării activităților de intermediere în asigurări din economiile în tranziție din Centrul și Estul Europei. Acest grup de lucru are misiunea specială de a asista asociațiile membre din țările care au primit statutul de “State-Asociate” la Uniunea Europeană să-și organizeze cadrul de activitate astfel încât să se circumscrie cerințelor uniunii respective, în perspectiva devenirii de membrii cu drepturi depline ale acesteia.

De-asemenea BIPAR, prin poziția sa, poate susține cu forță interesele membrilor săi în întreaga gamă de probleme comune pentru toate asociațiile naționale de intermediari în asigurări, cum ar fi: pregătirea profesională, calitatea serviciilor, aspecte privind taxele în general și T.V.A. în special, furnizarea de date statistice privind activitatea și etica de afaceri ș.a.

Activitatea de reasigurare în practica internațională

Creșterea și diversificarea activității economice și, implicit, a schimburilor internaționale de valori au dus la crearea și dezvoltarea unor piețe active și concurente de asigurări și reasigurări. Asigurările și reasigurările sunt marcate de un grad ridicat de eterogenitate, prin existența unei mari diversități de tipuri și categorii de afaceri. De aceea nu se poate vorbi de o singură piață a asigurărilor sau a reasigurărilor, fiecare dintre ele fiind individualizată prin preponderența unor anumite tipuri de tranzacții, prin existența unor anumite societăți de asigurări și reasigurări, cuantume etc.

În același timp, piețele de reasigurări nu pot fi tratate separat, ci în strânsă corelație cu piețele de asigurări pe care, de altfel, se bazează. Cea mai puternică creștere a activității de reasigurare a avut loc în ultimele decenii, depășind majoritatea primelor directe de asigurare înregistrate în aceeași perioadă.

Această evoluție rapidă a fost influențată de o serie de factori cum ar fi:

creșterea economică fără precedent a țărilor industrializate, după cel de-al Doilea Război Mondial, progresul tehnic și dezvoltarea socioumană, sub toate aspectele, au făcut să apară noi necesități ce trebuiau satisfăcute. Reasigurarea internațională a fost considerată ca singura cale ce a generat capacitatea suficientă pentru a asigura satisfacerea acestor nevoi.

altă motivație a creșterii volumului reasigurărilor internaționale o constituie schimbările intervenite în structura piețelor de asigurări în mai multe părți ale lumii, și, mai ales, în țările în curs de dezvoltare, în care s-au adoptat reglementări a căror menire era de a exclude sau de a limita activitatea companiilor străine de asigurări pe teritoriul lor, instituind, practic, monopolul de stat în domeniul asigurărilor.

un al treilea factor, îl constituie îmbunătățirea climatului în domeniul afacerilor directe, care a împiedicat companiile internaționale să-și desfășoare activitatea ca asigurători primari pe piețele internaționale. Totodată, creșterea relativ lentă și, uneori, chiar stagnarea nivelurilor veniturilor obținute din primele de asigurări directe în comparație cu cea a reasigurării au dus la situația ca mai mulți asigurători și instituții financiare să investească în reasigurare din considerente economice. În această categorie se includ societățile de asigurare care cedează riscuri în schimbul plății primelor de reasigurare, devenind asigurați.

Ca în foarte multe alte domenii de activitate, și domeniul reasigurărilor se află într-o permanentă dinamică : apar noi societăți, unele dintre cele existente se dezvoltă, altele înregistrează pierderi mai mici sau mai mari, ajungându-se, în unele cazuri, până la declanșarea procedurii de faliment. Cert este faptul că, în primele 9 luni ale anului 2006 principalele 4 companii de rating financiar (Standard&Poor’s, A.M. Best, Moody’s, Fitch) au procedat la 29 de declasări ale ratingurilor în rândul societăților de reasigurare și nu au crescut ratingul nici uneia dintre ele.

Principalele motive : capitalizare insuficientă, daune mari înregistrate, câștiguri insuficiente sau chair pierderi din plasamente financiare, urmare a rentabilității scăzute a piețelor internaționale de capital, constituirea insuficientă a rezervelor tehnice.

Ca urmare a problemelor menționate, unii reasigurători și-au redus participarea sau chiar au renunțat la subscrierea anumitor tipuri de asigurări.

Alte măsuri adoptate de aceștia au constat în reducerea cotelor de participare sau în retragerea definitivă de pe anumite piețe. Acceptarea unor portofolii mici sau foarte mici ar fi însemnat, în unel cazuri, chiar neacoperirea cheltuielilor fixe pe care reasigurătorii le au cu administrarea respectivelor portofolii.

Desigur că aceste probleme au existat și în trecut, dar atunci partenerii externi își puteau permite acordarea unui suport de încredere prin susținerea dezvoltării societăților de asigurare mai mici, pentru că obțineau venituri importante din plasamentele financiare. Cu toate acestea, la ultimele reînnoiri s-a observat o deschidere mai mare a unor reasigurători față de societățile de asigurare mai mici, în sensul sprijinirii acestora pentru dezvoltarea portofoliilor de asigurare. Pe de altă parte, nu trebuie să plecăm de la principiul potrivit căruia cu cât primele cedate în reasigurare sunt mai mari, cu atât societatea de asigurare cedentă este mai bine protejată. Prin cedarea în reasigurare, asigurătorul are drept scop ținerea sub control a expunerii la daunele care i-ar putea afecta soliditatea financiară.

Volumul de prime subscrise/cap de locuitor este mult sub nivelul înregistrat în țările Uniunii Europene și printre cele mai mici comparativ cu celelalte țări din Europa Cenatrală și de Est. Piața internațională a reasigurărilor, începând cu anul 2006 s-a preferat, în multe cazuri, trecerea de la contractele proporționale de reasigurare la cele neproporționale. De asemenea, prețul reasigurării a crescut, iar condițiile de acoperire au devenit mai puțin cuprinzătoare. S-a insistat, în principal, de către reasigurătorii al căror rating financiar a fost trecut într-o clasă inferioară, asupra creșterii cotelor de primă la asigurările directe. S-au adoptat diverse măsuri pentru a se obține profit tehnic din activitatea de reasigurare, din această cauză piața internațională de reasigurare înăsprindu-se, devenind astfel o „piață dură”.

Totuși ultimele reînnoiri ale contractelor de reasigurare au adus unele schimbări în ceea ce privește reasigurarea prețului la anumite clase de asigurare, precum cele de bunuri și clădiri nu au mai crescut, existând cazuri când acesta a fost chiar micșorat; la alte clase de asigurări însă, precum răspunderea civilă sau CASCO, prețul reasigurării nu a scăzut. Societățile cedente pot spera la o ameliorare a pieței de reasigurare în viitorul apropiat, știindu-se că evoluția acesteia este ciclică.

Semnalele percepute la cea mai recentă întâlnire a reasigurătorilor de la Baden-Baden, cât și la ultima reînnoire par să confirme acest lucru.

Se adoptă măsuri și în ceea ce privește supravegherea activității de reasigurări. Astfel, a fost inițiat proiectul privind armonizarea supravegherii activității de reasigurare în Uniunea Europeană, al cărui principal obiectiv constă în înlăturarea discrepanțelor existente între regimurile de supraveghere din țările membre (menționăm că unele dintre aceste țări nu au un astfel de regim de supraveghere). De asemenea, acest proiect este considerat a fi unul strategic în negocierea accesului societăților de reasigurare din Uniunea Europeană în alte zone, în special în Statele Unite ale Americii. Proiectul nu a fost încă finalizat, însă există unele principii asupra cărora s-a căzut de acord : se va emite o singură licență, astfel încât licența de funcționare obținută de un reasigurător în țara de origine va fi valabilă în toate celelalte țări membre ale Uniunii Europene, unde respectivul reasigurător va dori să-și desfășoare activitatea; va exista numai o supraveghere directă a reasigurătorilor, excluzându-se supravegherea indirectă, ceea ce înseamnă că autoritățile care supraveghează cedentele nu vor analiza și activitatea reasigurătorilor cu care acestea colaborează; criteriile de apreciere a solvabilității reasigurătorilor vor fi similare cu cele privind marja de solvabilitate din activitatea de asigurare.

Comisia Europeană de Asigurare s-a implicat activ în procesul de consultanță privind acest proiect, propunerea sa finală urmând să fie în curând comunicată.

Oricum, proiectul de armonizare privind supravegherea activității de reasigurare în Uniunea Europeană face parte dintr-un plan mai amplu, care vizează crearea unui set de reguli pentru funcționarea unei pieți unice de servicii financiare în Europa, proiect care se dorește a fi finalizat până în anul 2005.

Cum va evolua exact piața internațională a reasigurărilor în viitorul apropiat nu putem preciza, cu atât mai mult pentru o perioadă mai îndelungată. Ceea ce se poate afirma cu siguranță este faptul că se depun eforturi în vederea dezvoltării acesteia pe principii solide, un rol decisiv, în acest sens, având evoluția piețelor de asigurări din fiecare țară. Va fi interesant de urmărit ce se va întâmpla și, mai mult, va trebui ca noi, cei din branșă, să contribuim activ la această evoluție prin creșterea gradului de profesionalism în subscrierea riscurilor.

Forumul Internațional al Asigurătorilor și Reasigurătorilor – FIAR 2008

FIAR – Forumul Internațional Asigurări-Reasigurări este cel mai important eveniment internațional de profil al primăverii europene.

În fiecare an timp de 5 zile Sinaia devine "capitala asigurărilor europene" nu numai pentru piața românească ci și pentru piețele Europei Centrale și de Est, Rusia și Comunitatea Statelor Independente. Numele orașului a devenit cvasi sinonim cu FIAR.

FIAR se înscrie în seria manifestărilor internaționale care au ca scop promovarea imaginii României.

FIAR se bucura de o largă și semnificativă participare internaționala, fiind o recunoaștere a valorii asigurătorilor și pieței de profil din România, din Europa Centrala și de Sud-Est.

FIAR are loc în mod tradițional în fiecare an, la Sinaia, în ultima saptămâna completă a lunii mai.

Edward MELVIN – Manager Property Treaty, ALLIANCE Re

“Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă un potențial uriaș de dezvoltare pentru industria asigurărilor, de aceea din ce în ce mai multi reasigurători și brokeri de reasigurare vor fi atrași de potențialul acestei zone, ceea ce va duce la creșterea constantă a FIAR.”

Alain BEURRIER – Managing Director, ABAS Conseil

“Consider că, în urmatorii 5 ani, FIAR va deveni un eveniment a cărui importanță va echivala cu reuniunile de la Monte Carlo si Baden-Baden.”

Simon FOREMAN – Director, Marine Division, AON Limited

“Pentru toți cei care cunosc evoluția piețelor din Europa Centrală și de Est, este un fapt cert ca FIAR joacă un rol major în promovarea și dezvoltarea asigurărilor în această regiune. Consider că, în următorii 5 ani FIAR va continua să crească, pe masură ce necesitatea asigurărilor în această zonă va fi din ce în ce mai conștientizată.”

Kristian R. THOMSEN – Underwriting Director, CHAUCER

“Consider ca prezența la FIAR este deosebit de importantă din punctul de vedere al facilitării întâlnirilor cu clienții actuali sau potențiali", a declarat Kristian R. THOMSEN, CHAUCER Underwriting Director.”

Guy HUDSON – Director Executiv, WILLIS Re

“Fiind unul dintre cei care au participat la aproape toate edițiile precedente ale FIAR – Forumul Internațional Asigurări-Reasigurări, consider că dezvoltarea impresionantă a acestui eveniment se datorează preocupării constante pentru acoperirea de noi subiecte din domeniu. Acesta este, în opinia mea, principalul motiv pentru care FIAR a devenit primul eveniment pe care din ce în ce mai mulți brokeri și reasigurători îl notează în agendă.”

Mihail FRENKEL – General Manager, BiSER

“Forumul Internațional Asigurări-Reasigurări FIAR va permite asigurătorilor ruși să comunice direct cu partenerii străini și să facă schimb de experiență. În prezent, această oportunitate este foarte binevenită, odata cu apropiata intare a Rusiei în WTO (Organizația Mondială a Comerțului), ceea ca face ca interesul nostru față de experiența din afară să fie și mai mare.

Întalnirile bilaterale, cărora le este rezervată o parte importantă la lucrările FIAR, contribuie la stabilirea și negocierea condițiilor de colaborare și reasigurare cu partenerii existenți și cei potențiali.

În același timp, companiile străine înțeleg că intrarea pe o nouă piață este posibilă doar în cazul perceperii mecanismului de funcționare a acestora, precum și a cunoașterii reglementărilor în vigoare. Astfel de întâlniri vor ajuta la găsirea răspunsurilor la aceste întrebări.”

Numărul de participanți la FIAR a crescut an de an, de la 70 de persoane din 1998, la mai mult de 600 în 2008. De asemenea, structura a devenit din ce în ce mai diversificată.

Participanții FIAR 2009

CAPITOLUL III

Evoluții recente în comerțul internațional cu asigurări și reasigurări

Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii sunt cei mai mari jucători de pe piața asigurărilor, dar din punctul de vedere al valorii volumului de prime subscrise, fiecare iși revendică supremația pe segmente diferite, prima pe sectorul asigurărilor de viață iar cea de-a doua pe sectorul asigurărilor generale, evidențiază un studiu realizat de către City of London Corporation.

Deși încă la mare distanță față de cei doi lideri, analiștii studiului evidențiază că piețele din China și India au potențial imens.

La nivelul anului 2006, piața mondială a asigurărilor a însumat 2,6 trilioane de euro ( 3,2 trilioane de dolari), în funcție de valoarea volumului de prime subscrise.

Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii sunt cei mai mari jucatori ai pieței de asigurări din lume, în 2007, Uniunea Europeană deținând 34,4% din totalul primelor subscrise la nivel mondial, iar Statele Unite ale Americii, 33,8% din totalul subscrierilor.

În perioada analizată, la nivelul țărilor Uniunii Europene s-a înregistrat un volum total de prime subscrise de peste 896,7 miliarde euro, sectorul asigurărilor de viață generând prime în valoare de peste 529,3 miliarde euro, iar cel al asigurărilor non-life de 367.6 miliarde euro.

Pe de alta parte, în State volumul total al primelor subscrise în anul 2004, a fost de peste 883,8 miliarde euro, dar aici a ieșit în evidență sectorul asigurărilor generale care a generat prime în valoare de peste 485,4 miliarde euro. Valoarea primelor subscrise din asigurări de viatță a depășit 398,3 miliarde euro.

Cele mai mari piețe de asigurări din lume în tabelul 3.1.

Raportând valoarea primelor subscrise la marimea economiei, studiul realizat de catre City of London Corporation evidențiază că ponderea primelor subscrise în țări precum India și China este foarte mică, dar că acestea au un potențial semnificativ de creștere pe piața asigurărilor pe masură ce se vor dezvolta și economia lor va crește.

Piața asigurărilor și reasigurărilor în S.U.A.

Piața din S.U.A. este caracterizată de dimensiunile foarte mari ale asigurărilor interne care au încurajat dezvoltarea unei puternice piețe interne de reasigurare. Activitatea de reasigurare este o componentă vitală a pieței de asigurare din S.U.A., ce a asigurat în 1995 peste 63% din surplusul industriei.

Portofoliul intern divers a atras multe companii din afara granițelor americane. Deși mulți asigurători cedează în reasigurare pe piața internă, cea mai mare parte a ofertelor de reasigurare sunt sponsorizate de fapt din exteriorul S.U.A. În 2007 erau peste 2000 de companii străine de reasigurare răspândite în peste 90 de jurisdicții, companii ce și-au asumat răspunderi de peste 45 miliarde de dolari de la asigurătorii americani. În schimbul acoperirii, aceștia au cedat sub formă de prime de reasigurare aproape 17 miliarde de dolari.

Conform legii federale, statele sunt cele care monitorizează și reglementează activitatea de reasigurare. Principalele obiective ale reglementărilor sunt asigurarea solvabilității asigurătorilor americani și protecția deținătorilor de polițe. Datorită faptului că mulți asigurători se bazează pe reasigurare, încasarea recuperărilor de prime sau daune reprezintă un alt factor luat în considerare de prevederile normelor. Din aceste considerente, marea majoritate a obligațiilor reasigurătorilor neamericani sunt securizate prin fonduri colaterale de garanții sau alte devize. Acestea permit acoperirea obligațiilor asumate în situația în care reasigurătorul nu le poate onora sau este insolvabil. Astfel se asigură plata obligațiilor convenient, rapid și preferențial, fără ca societatea de asigurare să fie nevoită să acționeze în judecată contractantul său într-o jurisdicție străină.

Cel mai semnificativ eveniment care a influențat direcția de dezvoltare a pieței de (re)asigurare din S.U.A. și nu numai, a fost actul terorist de la 11 Septembrie 2001, ce a afectat nu numai clădirile World Trade Center, ci și altele de o importanță ridicată aflate în apropiere. Atacul a creat mari probleme asigurătorilor în ceea ce privește interpretarea evenimentului ca atare, respectiv dacă a fost vorba de terorism sau război. Primele momente ulterioare desfășurării atacului au determinat pe mulți să considere acest gen de acte drept acte de terorism. Președintele George W. Bush, a calificat evenimentul ca fiind un act de război împotriva S.U.A. Ulterior, autoritățile americane au prezentat public un punct de vedere potrivit căruia la baza producerii acestui atac s-a aflat organizația teroristă al-Quaida. A fost dificil să se facă distincție între acte de terorism ale unor militanți fanatici și un act de război al unor națiuni suverane.

În contextul asigurărilor și reasigurărilor, distincția dintre război și terorism este mai mult decât confuză. Evenimentele de la 11 Septembrie 2001 au impus necesitatea evaluării acoperirilor din polițele de asigurare și din contractele de reasigurare, cu concentrarea pe complexitatea definirii și delimitării acestei excluderi referitoare la război care a fost atât de rar invocată pe piața asigurărilor din S.U.A.

Toți reasigurătorii au făcut o greșeală fundamentală de subscriere deoarece și-au concentrat atenția asupra experienței și nu asupra expunerii, asumându-și un risc imens de terorism fără a primi o primă. Cererile de despăgubiri ulterioare atacului au afectat în principal următoarele clase de asigurări : aviație, construcții, întreruperea afacerilor, viață și accidente. Gradul de concentrare al reasigurării de bunuri și accidente este relativ mare, 29 de companii membre ale Reinsurance Association of America (RAA) acoperind peste 75% din piață. În acest sens prezentăm mai jos, în tabelul 3.2. topul primelor 10 companii de reasigurare din S.U.A., la nivelul anului 2007.

Tabelul 3.2. – Topul primelor 10 companii de reasigurare din S.U.A. – 2007

Sursa : RAA – situații financiare declarate la sfârșitul anului 2007

Liderul de piață cu un venit brut din prime subscrise de peste 6,7 miliarde dolari, Employer Re Corporation face parte din GE Global Insurance Holding, grup ce concura în 2001 cu Berkshire Hathaway pentru locul 4, la o diferență de 1.618 milioane dolari.

Criza asigurărilor de proprietăți din SUA, generată de înmulțirea catastrofelor naturale din regiune, a determinat crearea companiei specializate Ironshore Insurance Ltd, cu sediul în Insulele Bermude.

Ironshore Insurance Ltd, care are un capital social de peste un miliard de dolari, a fost creată de Robert Clements, cofondatorul altor doi giganți ai asigurărilor din Bermude, Ace Ltd și XL Capital. "Nou inființata companie globală de asigurări va avea ca obiectiv atenuarea crizei asigurărilor de proprietăți din SUA, determinată de gravitatea fără precedent a pagubelor produse de uragane în ultimii ani, precum și de schimbările din industria asigurărilor, care au făcut ca necesarul de capital pentru acoperirea acestor riscuri să devină mai costisitor și mai greu de obținut", a anunțat compania, într-un comunicat citat de Royal Gazette, dupa cum informează NewsIn.

Potrivit lui Clements, citat de Royal Gazette, noua companie va fi o subsidiară a Ironshore Inc și a fost creată "ca reacție la criza asigurărilor de proprietăți contra riscurilor de catastrofă din SUA". Potrivit companiei mamă, Ironshore Inc, capitalul de un miliard de dolari al Ironshore Insurance Ltd a fost subscris în totalitate de investitori privați.

"În urma dezastrelor provocate de uraganul Katrina și a altor catastrofe naturale din ultimii doi ani au fost pompate zeci de miliarde de dolari în industria reasigurărilor, în vreme ce companiile de asigurări încă nu au reușit să atingă un nivel corespunzător de adecvare a capitalului", a declarat, citat de Royal Gazette, directorul executiv al nou înființatei companii, Robert Deutsch.

Publicitate pe acest site Robert Clements, fondator, alături de John Clements, al Ironshore Insurance Ltd, prin intermediul companiei lor de administrare a investițiilor, Țara Partners Fund, este una dintre cele mai importante figuri ale domeniului asigurărilor din Insulele Bermude. În anii '80, Clements a înființat două dintre cele mai importante societăți de asigurări din Bermude, Ace Ltd și XL Capital. Robert Clements a mai înființat companiile Mid Ocean Ltd și Arch Capital Group și a indeplinit, timp de 16 ani, funcția de director executiv al brokerului global de asigurări Marsh & McLennan.

Printre cei mai importanți acționari ai Ironshore Insurance Ltd se numără companiile Bear Stearns Merchant Banking, Greenhill Capital Partners și Corporate Business Partners. Potrivit unui raport recent, elaborat de brokerul de asigurări Willis Group, primele de reasigurare, în 2007, au stagnat sau au suferit ușoare scăderi, de 5 până la 10%, în majoritatea regiunilor lumii, dar au crescut cu până la 40% în regiunile SUA cele mai amenințate de uragane.

"La inceput, Ironshore Insurance Ltd va subscrie o gama completă de asigurări de proprietăți, în întreaga lume. Datorită cerințelor pieței, compania se va concentra, apoi, pe asigurarea proprietăților comerciale din zonele cele mai expuse la uragane, cum ar fi Alabama, Florida, Georgia, Louisiana, Mississippi, Carolina de Nord, Carolina de Sud și Texas, dar și din Caraibe și din Peninsula Yukatan. Ironshore va subscrie, de asemenea, în California, polițe de asigurare, pentru companii, împotriva riscului de cutremur", se mai afirmă în comunicat.

Compania publică de asigurări a statului Florida, Citizens Property Insurance (Citizens), va înceta să mai asigure clădirile particulare fără statut rezidențial, potrivit unei legi adoptate în 2006 de autoritățile din Florida. Potrivit acestei noi legi, Citizens nu va mai acorda asigurare locuințelor evaluate la mai mult de un milion de dolari și nici proprietăților imobiliare particulare care nu au statut oficial de reședință locuită.

Polițele de asigurare pentru locuințele în valoare de peste un milion de dolari îți vor înceta valabilitatea și nu vor mai fi reînnoite începând cu 1 iulie 2007, iar polițele de asigurare pentru proprietățile imobiliare particulare fără statut de reședință locuită vor înceta să mai funcționeze începand cu 1 martie 2007, potrivit noii legi din Florida. Potrivit datelor oferite de Citizens, compania a plătit, despăgubiri la daune în valoare de peste 2,4 miliarde de dolari, satisfăcând în jur de 120.000 de cereri de despăgubire.

Insulele Bermude sunt cunoscute ca un puternic centru financiar, reputat pentru serviciile pe care le oferă în domeniul tranzacțiilor internaționale. Nucleul afacerilor internaționale din arhipelag îl formează industria de asigurări și reasigurări, acesta fiind cel mai larg sector economic, reprezentat de mari companii internaționale, care au ales să-și stabilească aici cartierul general, făcînd din Bermude, în ultimii ani, un lider mondial în domeniu. De asemenea, băncile din Bermude au subsidiare în toată lumea, cu investiții în domeniul managementului, trusturilor manageriale și serviciilor administrative, fiind foarte avansate tehnologic, oferind servicii de tip online banking sau facturi online.

Insulele Bermude se bucură, totodată, de un sistem de telecomunicații modern și legături aeriene directe cu Europa. De asemenea, dispun de o comunitate de profesioniști recunoscuți în domeniul financiar (avocați, contabili, agenți de asigurări, bancheri), specializați în relațiile cu investitori străini.

În Bermude, termenul de înființare a unei companii este de cinci zile, termen lung în comparație cu majoritatea altor teritorii considerate "paradisuri fiscale", unde aceasta este o operațiune, practic, instantanee. În Insulele Bermude nu există nici un control asupra schimburilor valutare, orice sume putând fi introduse și scoase din țară fără restricții, iar instituțiile financiare oferă o gamă largă de servicii, care nu pot fi controlate. Sistemul fiscal este foarte relaxat, caracterizat fiind prin informațiile sumare solicitate, precum și prin discreția absolută în ceea ce privește datele societăților, inclusiv refuzul de a colabora cu autoritățile altor state.

Piața asigurărilor și reasigurărilor în Europa

Situația financiară a pieței asigurărilor din Europa diferă semnificativ de cea din Statele Unite ale Americii, se arată într-un comunicat de presă remis de CEA-Comite Europeen des Assurances, referitor la criza de pe Wall Street.

Turbulențele care au afectat piețele internaționale au produs efecte și asupra companiilor europene, mai ales în ceea ce privește scăderea valorii activelor și expunerea în creștere pe diverse segmente. Deși nu poate face o analiza individuală pentru fiecare companie în parte, CEA subliniază că piețele de pe cele două continente nu se află în aceeași situație.

"Asigurătorii europeni și-au diversificat riscurile prin metode mai conservatoare, având investiții mult mai stabile. Rezultatul este faptul că acestea au structura unor instituții de asigurări mult mai bine gestionate pentru riscuri pe termen lung. De aceea este foarte puțin probabil să fie afectate de o lichiditate scăzută pe termen scurt", a declarat Michaela KOLLER, Director General al CEA.

"Credem că propunerea sistemului Solvency II, ca regim de funcționare obligatoriu pe teritoriul Uniunii Europene, va pune mai mult accent pe risc, management în companii, le va ajuta să treacă mai ușor prin momente de criză economică și să crească transparența activității. Industria europeană a asigurărilor este implicată în introducerea Solvency II", a adăugat KOLLER. Companiile de asigurări din Europa sunt, deocamdata, la stadiul de dezvoltare a Solvency II. În timp ce sistemul se preconizează a fi implementat în 2012, în cadrul companiilor abordarea privind managementul riscului capată noi forme, bazate pe o analiză cât mai amănunțită a pieței și a capitalizărilor proprii.

KOLLER a încheiat prin a declara că "Marea majoritate a companiilor de asigurări din Europa au făcut progrese în legatură cu Solvency II și vor continua în această direcție, indiferent de condițiile favorabile sau nefavorabile de pe piață".

CEA reprezintă federația asigurări și reasigurări din Europa. Scopul său este acela de a reprezenta societățile de (re) asigurări în mod eficient, atât în Europa, cât și internațional, și de a fi recunoscute definitiv în intreaga industrie. Membrii consiliului CEA sunt asociațiile de asigurări naționale . CEA are în prezent 33 de membri: cei 27 de membri al UE, și șase state non-UE (Croația, Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveția și Turcia). De asemenea, are doi membri de observator, Rusia și Ucraina.

Anii 2008/2009, cu siguranță, vor fi amintiți ca fiind anii de criză economică globală. Industria de asigurări acoperă potențialii consumatorii individuali și întreprinderile, le susține cu capital și, prin urmare, susține întreaga economie de gestionare a riscurilor și furnizarea de securitate necesare pentru extinderea și creșterea economică.

Principalul scop al industriei de asigurări este de a sublinia caracteristicile specifice ale modelului de afaceri de asigurări și faptul că reacția de reglementare a sectorului bancar nu este afectată de criză în abordarea asigurărilor, ci este "o mărime ce se potrivește tuturor".

Dincolo de granițele Europei, vom continua să se implice în toate internaționale importante dezbateri pe standardelor de contabilitate (a se vedea p15), reforma de reglementare și de supraveghere și de problemele comerciale (a se vedea p18).2008-2009 a fost primul an complet de CEA lui raționalizate comisie structura (a se vedea p53) și prima sa bazat în întregime de la Bruxelles, la centrul european de luare a deciziilor. Cu cele mai clare se concentreze pe activ și eficient de reprezentare a asociațiilor sale membre, pe CEA este gata să – aborda provocările cu care se confruntă societățile de asigurări din Europa în următorii doisprezece luni și în afara ei. Credem că sunt, de asemenea, bine plasate pentru a reprezenta interesele europene de asigurări de nou ales membrii Parlamentului European și, în timp util, la noi Europene Comisiei.

În perioada crizei financiare este important să se sublinieze faptul că societățile de asigurări europene în anul 2008 au fost marcate puternic de deprecierea anumitor monede vis-à-vis de euro, în special de lira sterlină.

Uniunea Europeană a scăzut în termeni reali, de la 2,9% în 2007 la 0,9% în 2008, cu inflației prețurilor de consum în creștere de la 2,4% la 3,7% față de aceeași perioadă de timp. Deși băncile au fost grav lovite de probleme cu credite, societățile de asigurări europene, nu au fost expuse semnificativ la riscurilor de credit, și deci nu au fost foarte afectate. Mixtul de averi, în termeni de prime, cu excepția unui mic număr de de linii de business, cum ar fi asigurare de credit, care a legături directe pentru activitatea economică, asigurările non-viata au fost în general puțin afectate de recesiune economică. Pe piața asigurărilor de viață, impactul a fost destul de semnificativ, de durata de viață și de produsele unitlinked care au fost afectate. Cifrele provizorii pentru anul 2008 indică faptul că totalul primelor din Europa s-a ridicat la aproape € 1060 bn, reprezentând o scădere de 7% în termeni nominali de peste € 1 183bn, în comparație cu creșterea de 7% între 2006 și 2007. Cifrele provizorii arată că, în 2008, valoarea totală a primelor din asigurările de viață a înregistrat un declin de 11% și totalizat € 643bn, comparativ cu € 766bn în 2007. Privind individual fiecare pieță, se pare că cele mai multe țări europene au cunoscut o scădere, criza financiară a avut de fapt, o varietate de consecințe. În primul rând, scăderea stocurilor de pe piețe a condus la o încetinire a investițiilor în produsele unit-linked, pentru care asigurații suporta riscul de plasament. În al doilea rând, aigurările de viață au fost contestate de produsele bancare pe termen scurt, care au oferit profituri mai mari ca urmare a inversiunii în curba de randament, în doua jumătate a anului 2008. În 2008, primele de asigurare auto sunt estimate la € 127bn totalizat, împotriva € 129bn în 2007.

Sectorul asigurărilor de non-viață, de sănătate și de accident este dominat de asigurarea de sănătate, care reprezintă două treimi din totalul primelor. Având în vedere că punerea în aplicare a un regim nou de sănătate. Cele mai mari piețe sunt Germania, Țările de Jos și, într-o măsură mai mică, Franța, care, împreună, reprezintă mai mult de 70% din total. Datele preliminare indică faptul că primele asigurărilor de sănătatea și de accident au crescut ușor în 2008 și au totalizat € 128bn. Proprietatea de asigurare, care oferă protecție față de cele mai multe riscuri de proprietate, cum ar fi de foc, furt și de unele vreme daune, reprezintă aproape 20% din toate asigurările de non-viață. Cele trei lider pe piață sunt Marea Britanie, Germania și Franța, care, împreună, reprezintă 55% din pe piață. În mod similar de asigurare auto de piață, concurența este destul de puternic. Marea Britanie, Germania și Franța au fiecare cont pentru aproximativ 20% din totalul asigurărilor de răspundere civilă general, în timp ce conturile Italiei sunt de aproape 10%. European de asigurări generale de investiții portofoliu, estimată la valoarea de piață, este de așteptat să scadă de la peste 7 € 200bn în 2007 la aproximativ € 6 800bn în 2008. Acesta corespunde la o scădere de aproximativ 6% la cursul de schimb actual, dar numai 2%, la constantă a cursurilor de schimb care să reflecte mai bine realitatea economică. Această evoluție se compara cu o creștere de 4% în 2007.Aceasta este prima dată în ultimii zece ani, care de la an la an rata de creștere este negativ.

Cei mai răi ani au fost 2001 și 2002, când valoarea totală a investit de către societățile de asigurări în economie a rămas mult mai sau puțin mai stabile. Evoluția din valoarea totală a investițiilor de portofoliu este în principal determinată de asigurările de viață, de vreme ce industria contribuie cu investiții în exploatațiile de asigurare cu mai mult de 80% din total. Când se uită la structura portofoliului, cea mai mare componentă din portofoliul de investitii a asigurărilor europene este de titluri de credit și alte active cu venituri fixe, urmată de acțiuni și alte variabile de active. Cel mai mare, în rândul investitorilor piețelor de asigurări europene sunt Marea Britanie, Franța și Germania, reprezentând 65% din totalul portofoliului. În 2008, este greu de explicat, cum, în cea mai mare parte, turbulențele economice au afectat în mod surprinzător toată industria financiară, și, prin urmare, valoarea de active.

Primele de asigurare și creștere din Europa – 2007-2008

Total prime Europene – 2001-2008 (miliarde €)

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Legislația țărilor din estul Europei și Europa Centrală este în continua mișcare la fel ca și domeniul asigurărilor și reasigurărilor.

Pe aceasta piață asigurările non-viață au reprezentat 75% din totalul primelor încasate, datorită asigurărilor de autovehicule care totalizează cea mai mare parte a veniturilor din prime. Se observă astfel că pe piața Londrei asigurările de viață au o pondere mai mica decât asigurarile non-viață, însa se preconizează o dezvoltare rapidă a acestora.

În 2007 cele mai imprtante piețe au fost Rusia, Polonia, Cehia și Ungaria, însumând 82% din totalul primelor de asigurare. O trăsătură a acestei piețe o reprezintă pierderea poziției de lideri a societăților cu capital de stat datorită creșterii competiției prin apariția a unor societăți de asigurare cu capital privat (autohton sau străin). Astfel cele mai multe societăți cu capital de stat s-au privatizat și datorită faptului că asigurarea de răspundere civilă obligatorie, încheiată inițial numai de aceste societăți, poate fi încheiată și de către societățile private.

Tabelul 3.4. evidențiază care au fost efectele pozitive ale deductibilității primelor asupra pieței asigurărilor de viață în câteva state ale Europei Centrale și de Est:

3.3. Obstacole în comerțul internațional al asigurărilor și reasigurărilor

Creșterea continuă a numărului, dimensiunii și complexității riscurilor asigurate, distanțele mari la care se pot produce față de asigurat sau de asigurător, precum și plasarea pe piața internațională a unor riscuri sau părți din riscuri în reasigurare au accentuat tendința de internaționalizare a acestei categorii de servicii.

Deseori, incapacitatea piețelor naționale de a oferi o protecție corespunzătoare a riscurilor a dus la depășirea granițelor naționale și la găsirea unor asigurători și reasiguratori pe alte piețe, ducând astfel la stimularea tranzacțiilor internaționale cu asigurări și reasigurări. Acest proces a fost accelerat și de politica economică globală a unor grupuri de țări și a unor organizații internaționale pentru liberalizarea schimburilor de mărfuri și servicii, a capitalului și a forței de muncă. Atât asigurările, cât și reasigurările, care prin natura lor sunt preponderent internaționale, pot fi încadrate cu ușurință în comerțul internațional cu astfel de servicii. Multe țări au elaborat și au practicat diferite tipuri de obstacole pentru asigurătorii străini. Scopul lor preponderent a fost de a restricționa tranzacțiile de reasigurare, deși reasiguratorii locali nu aveau capacitatea necesară pentru asigurarea riscurilor individuale tot mai mari și a valorilor acumulate expuse unor pierderi substanțiale. Cu toate acestea, volumul reasigurărilor pe plan mondial a crescut substanțial, ceea ce a favorizat marile piețe internaționale.

Restricțiile în comerțul internațional cu asigurări se împart în două mari categorii:

– bariere impuse societăților înființate de societățile de asigurare străine;

– restricții sau alte măsuri în detrimentul plasării pe piața externă a asigurărilor și reasigurărilor către asigurători străini înființați în alte țări.

Restricțiile îmbracă o multitudine de forme și nu toate pot fi atribuite guvernului. Obiectivele lor sunt determinate atât de interesele guvernului, cât și de cele ale altor organisme din flecare țară. În principiu, printre cele mai frecvent întâlnite sunt următoarele:

a. de a proteja asigurații de pierdere în cazul în care societățile de asigurare devin insolvabile.

Asigurarea oferă, în momentul vânzării, o promisiune de plată în viitor prin faptul că asigurătorul se obligă ca, în caz de daună, să despăgubească asiguratul pe baza fondurilor deținute, în asigurările de viață, promisiunea trebuie să fie valabilă pe toată durata contractului, care poate depăși 20 de ani sau mai mult. În asigurarea de răspundere și în alte categorii de asigurări generale pot apărea întârzieri mari în constatarea pagubei, uneori începând chiar cu identificarea și notificarea ei asigurătorului (de exemplu, în cazul bolilor industriale). Consecințele financiare pot fi serioase pentru asigurat și chiar și pentru alte persoane, cum ar fi persoanele dependente sau terțele părți afectate.

De aceea, este normal ca legislația să protejeze asigurații în fața asigurătorilor neserioși, incompetenți, rău-voitori sau rău platnici.

Uneori, dorința de a proteja asigurații poate face ca guvernul să-și constrângă rezidenții, impunându-le interdicții sau restricții privind plasarea asigurărilor în afara țării, acolo unde el nu își poate exercita controlul. De asemenea, acolo unde asigurarea de răspundere este obligatorie, din aceeași dorință, poate fi impus numai unul sau mai mulți asigurători agreați și autorizați de guvern.

b. de a evita competiția între principalii asigurătorii în scopul protejării intereselor asiguraților.

Concurența are aceleași efecte benefice în asigurări ca și în orice alt domeniu, acționând ca un motor al eficienței și inovației în design-ul produsului și în distribuție. Pe de altă parte, concurența implică anumite costuri, chiar pâri la afectarea solvabilității asigurătorilor. Competiția prin preț, chiar dacă este adusă prin design-ul produsului sau prin ignorarea costurilor riscurilor, poate fi controlată în diferite modalități, cum ar fi, controlul direct al cotațiilor de primi și excluderea concurenței externe prin interzicerea plasării asigurărilor în afara granițelor.

c. de a construi o piață locală a asigurărilor prin protejarea, uneori excesivă, a asigurătorilor naționali în fața concurenței străine.

Acest lucru este avut în vedere, în principal, pentru reducerea dependenței de asigurătorii străini și pentru sprijinirea dezvoltării și diversificării economiei. De asemenea, se mai practică, în special în unele țări în dezvoltare, menținerea controlului local asupra unui domeniu care, din multe puncte de vedere, este vital pentru creșterea și bunăstarea economică.

d. de a evita transferul resursor valutare prin cumpărarea de asigurări/reasigurări din străinătate sau prin transferarea fondurilor în străinătate de către societățile străine sau cele cu capital străin;

Pe termen scurt, fluxul de numerar poate fi pozitiv sau negativ datorită variațiilor în plata daunelor, dar, pe termen lung, într-o țară care importă servicii de asigurare pot apărea efecte negative, fie prin ieșirea de numerar (prin plata primelor, care vor fi numai parțial compensate prin încasarea despăgubirilor – dacă se produce riscul), atunci când asigurările/reasigurările sunt plasate unor asigurători din străinătate, fie prin transferul profiturilor în afara granițelor către compania-mamă, în cazul societăților cu capital străin, societatea locală, ca regulă, reasigurând la societatea mamă.

e. de a dirija fondurile generate de operațiile de asigurare spre piața locală de capital;

Deoarece în asigurări există o perioadă de timp între încasarea primelor de asigurare și plata indemnizației, asigurătorul mobilizează sume de bani pe care le fructifică pentru acoperirea răspunderilor față de asigurați. În cazul asigurărilor de viață, – asigurări pe termen lung – , fondurile sunt mult mai mari datorită faptului că un contract de asigurare de viață generează prime pe toată durata sa. Ele dețin o mare parte a economiilor personale ale populației din fiecare țară. Dacă cetățenii unei țări cumpără asigurări de la asigurători din alte țări fără restricții, fondurile respective vor fi pierdute de piețele de capital locale. Chiar dacă asigurătorii străini se înființează ca persoane juridice în țara gazdă, companiile locale vor folosi cel puțin o parte din fondurile lor în străinătate, posibil pentru investiții făcute de către societatea-mamă. Orice acțiune a guvernului pentru a proteja economia de un astfel de export de capital este de înțeles, în special în țările în care dezvoltarea economică poate fi caracterizată și prin lipsa de fonduri.

f. de a reduce dependența țării de oferta de asigurare/reasigurare străină.

Unele țări, prin legislația națională și-au exprimat dorința de a-și construi propriile industrii de asigurări, chiar dacă, uneori, costurile de constituire pot depăși rezultatele economice. Dimensiunea cheltuielilor pe care un guvern este dispus să le suporte în acest scop reprezintă o decizie politică și nu economică. In adoptarea unei asemenea decizii, trebuie avute în vedere sursele alternative ale unei asemenea cheltuieli. Dacă țara respectivă este puternic dependentă de o sursă, se va avea în vedere posibilitatea dispersiei cererii între o gamă mai mare de ofertanți. Amenințările la adresa securității naționale, datorită dependenței de importurile de asigurare/reasigurare, sunt reduse cu ajutorul numărului mare de asigurători/reasiguratori din mai multe țări activi pe piețele internaționale de asigurări și reasigurări și mulțumită abilității acestora de a-și oferi imediat serviciile.

În concluzie, restricțiile privind asigurările străine pot fi parte a strategiei de dezvoltare a guvernului sau parte a politicii generale de protecție a consumatorului.

În vederea extinderii participării tuturor țărilor (preponderent a țărilor în dezvoltare) la comerțul internațional cu servicii, în general, și la cel cu asigurări și reasigurări, în special, sunt necesare câteva condiții. Dintre acestea vom menționa câteva considerate a fi decisive":

1. O infrastructură modernă în domeniul telecomunicațiilor, deoarece, în prezent, lipsa unor comunicații rapide și eficiente și a accesului facil la informații reprezintă, practic, izolare și excludere de pe un număr mare de piețe. Nu se poate imagina dezvoltarea sectorului serviciilor și cu atât mai mult a asigurărilor și reasigurărilor fără existența unei infrastructuri pentru telecomunicații care contribuie la reducerea vitezei și costurilor tranzacțiilor, creșterea fluxurilor informaționale, ancorarea puternică în comerțul internațional și creșterea generală a eficienței economice.

2. Accesul la tehnologie și facilități de formare profesională constituie o altă condiție necesară pentru menținerea pe piața asigurărilor și a reasigurărilor. Dotarea cu tehnologie avansată și formarea unor cadre capabile si o deservească reprezintă principala componentă a competitivității internaționale în acest sector;

3. Participarea la rețelele de informații și accesul la canalele de distribuție este o condiție esențială a participării tuturor țărilor la comerțul internațional cu asigurări și reasigurări, deoarece piețele internaționale în totalitatea lor reprezintă un sistem, iar absența din aceste rețele este echivalentă cu neparticiparea la comerțul internațional;

4. Accesul pe piețele internaționale și mobilitatea personalului apar ca necesități de prim ordin în realizarea unui comerț eficient cu aceste servicii.

Asigurătorii de top din Europa, supuși la stress-test

30 de companii de top de pe piața europeană a asigurărilor vor fi supuse unui stress-test în cursul anului 2010, pentru a le fi verificată rezistența în fața efectelor unei crizei economice, anunță Reuters.

Stress-testul va avea ca suport informațiile financiare din anul 2009 ale companiilor de asigurare, urmând ca pe baza acestora să se analizeze situația lor financiară, având în vedere campaniile de investiții derulate de asigurători pe piețele de capital.

În acest moment, mai multe companii de asigurari constituie obiectul unor asemenea teste, însă CEIOPS (Committee of European Insurance and Occupational Pensions Supervisors) dorește să extindă această campanie pe plan european.

"Companiile de asigurare de pe piața europeană de profil sunt stabile, însă cu cât aceasta criză durează mai mult, cu atât mai mare este impactul asupra asigurătorilor", a declarat Thomas Steffen, Presedinte, CEIOPS.

Mai mult, Steffen a indicat ca principala problemă a companiilor de asigurare este reprezentat de investițiile îndoielnice făcute pe piețele de capital și pe bursele de mărfuri, adăugând că stress-testul din 2010 vizează activitatea unor companii importante de pe piața europeană a asigurărilor, printre care Allianz, Axa și Generali Assicurazioni.

3.4. Preocupări la nivel internațional pentru liberalizarea comerțului cu asigurări și

reasigurări

1. Impactul negocierilor multilaterale din cadrul Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT) și Organizației Mondiale a Comerțului (OMT) asupra comerțului internațional cu asigurări și reasigurări

La nivel internațional, au existat preocupări pentru definirea conceptului tratamentului național cu mult timp înainte de încheierea GATT. Astfel, în 1883, în textul Convenției de la Paris privind Protecția Proprietății Industriale (art. 2), se spune. "Naționalii oricărei țări a Uniunii vor beneficia, în privința protecției proprietății industriale, în toate țările membre ale Uniunii, de toate avantajele pe care legile le garantează sau le pot garanta naționalilor; așadar, ei vor beneficia de aceeași protecție ca și aceștia din urmă și de același tratament juridic împotriva încălcării drepturilor lor de care beneficiază și naționalii".

Ulterior, tratamentul național apare definit și în alte instrumente internaționale. Spre exemplu, în Tratatul de prietenie, comerț și navigație încheiat între SUA și Irlanda în anul 1950 (15 Ianuarie), în care, în art. XX1(1), se menționează că acesta este "tratamentul acordat în teritoriile uneia dintre părți în termeni nu mai puțin favorabil decât cel acordat în situații similare, naționalilor, companiilor, produselor, vaselor sau altor bunuri, după caz, ale acelei părți".

Datorită influenței GATT în comerțul internațional, definiția dată tratamentului național în Acord reprezintă definiția de referință în. aplicarea de către țările semnatare a acestui principiu. Articolul III, intitulat "Tratamentul național privind taxarea internă" stipulează: "produsele de pe teritoriul oricărei părți contractante importate în teritoriul unei alte părți contractante nu vor fi subiectul, direct sau indirect, al taxării interne sau al altor taxe interne de orice fel peste nivelul celor aplicate în mod direct sau indirect produselor de origine națională".

Privind retrospectiv, tratamentul național se aplică pe întregul teritoriu al țărilor semnatare și nu la granițele sale, așa cum se menționează în GATT și în cele mai multe tratate de prietenie, comerț și navigație. Principala excepție de la această regulă o reprezintă acordurile de integrare economică (exemplu: Comunitatea Economică Europeană), unde se aplică regula nediscriminării față de naționali atât la frontieră, cât și pe teritoriul fiecărei țări membre.

Se constată că în toate definițiile referitoare la clauza națiunii celei mai favorizate apare forma necondiționată care implică obligația părților de a extinde și de a-și acorda reciproc toate concesiile, privilegiile și avantajele comerciale și fiscale pe care le acordă sau le vor acorda oricărui alt stat partener la trecerea frontierei și pe teritoriul său național.

Clauza tratamentului național și clauza națiunii celei mai favorizate, ca principii de bază ale GATT, reprezintă punctele în jurul cărora s-a concentrat activitatea grupului de negocieri pentru servicii din cadrul Rundei Uruguay. Grupul special de negocieri pentru servicii a fost înființat din necesitatea subordonării comerțului internațional cu servicii acelorași reguli și măsuri care coordonează comerțul cu mărfuri. Tendința de liberalizare a comerțului cu servicii a fost puternic accentuată de preocupările GATT din cadrul Rundei Uruguay, din decembrie 1993, unde au fost pentru prima dată puse în discuție asigurările și reasigurările, deși primele preocupări pentru comerțul cu servicii au apărut în cadrul Rundei Tokio.

În Declarația ministerială de la Punta del Este se menționează că scopul negocierilor în domeniul serviciilor este: "să stabilească un cadru multilateral de principii și reguli pentru comerțul cu servicii și, în mod deosebit, să elaboreze discipline pe sectoare, în vederea expansiunii comerțului în condiții de transparență și de liberalizare progresivă și ca mijloc de promovare a creșterii economice a tuturor partenerilor comerciali și a dezvoltării țărilor în curs de dezvoltare. Acest cadru va respecta obiectivele politice, legile și reglementările naționale care se aplică serviciilor și va ține seama de activitatea organizațiile internaționale competente".

Chiar de la lansarea Rundei Uruguay au apărut probleme deosebite: în primul rând, datorită divergențelor de opinii referitoare la definirea comerțului cu servicii și, în al doilea rând, datorită lipsei unei concepții unitare privind delimitarea sferei serviciilor și a componentelor sale. De aceea, negocierile au fost dificile și au necesitat o perioadă mai mare de timp decât în cazul comerțului cu mărfuri.

Finalizarea Rundei Uruguay, marcată de semnarea Declarației de la Marrakech, din 15 aprilie 1994, a reprezentat trecerea de la GATT la crearea Organizației Mondiale a Comerțului – World Trade Organisation. Includerea în Actul Final a rezultatelor comerciale ale negocierilor pentru servicii s-a concretizat în Acordul General pentru Comerțul cu Servicii – GATS.

Refacerea creșterii economice și a încrederii în piață va fi întărită de ratificarea și intrarea în vigoare a Organizației Mondiale a Comerțului -World Trade Organisation – acordul pentru servicii din martie 1999. Negocierile în domeniul serviciilor pentru WTO 2000 oferă o oportunitate importantă pentru continuarea eforturilor de liberalizare și stimulare a competiției. Scopul negocierilor este de a îmbunătăți structura GATS, de a extinde sfera serviciilor financiare pentru încurajarea comerțului fără a impune constituirea de entități, de a îmbunătăți calitatea angajamentelor asumate și de a trece la reforme.

2. Contribuția UNCTAD la liberalizarea comerțului internațional cu asigurări și reasigurări. Măsuri specifice

UNCTAD este singura organizație internațională din sistemul O.N.U. în ale cărei preocupări sunt incluse problemele legate de dezvoltarea asigurărilor și a reasigurărilor și a comerțului cu aceste servicii. Activitatea sa în această privință, se desfășoară sub auspiciile Programului Special pentru Asigurări, ale cărui obiective constau în crearea și întărirea piețelor naționale de asigurări și reasigurări ale țărilor în dezvoltare. In acest scop, UNCTAD acordă asistență financiară și tehnică pentru adaptarea sistemelor naționale de asigurări și reasigurări la necesitățile economice și sociale ale acestor țări, fără să ignore mediul economic, particularitățile sociale și diversitatea culturală, și pentru îmbunătățirea condițiilor și a termenilor în contractele de asigurare și reasigurare, în cazurile cele mai frecvente, în care poziția lor pe piețele internațional este de cumpărători.

Pentru adâncirea investigărilor privind serviciile în țările în dezvoltare. UNCTAD a constituit în subordinea sa un comitet special, cunoscut sub denumirea de Comitetul pentru Invizibile și Finanțare legată de Comerț, a cărui activitate a fost preponderent îndreptată spre găsirea celor mai bune soluții pentru dezvoltarea acestui sector în țările în dezvoltare, în mod special, sunt incluse recomandări în rezoluțiile adoptate de acesta, specifice pentru fiecare tip de asigurare și reasigurare''.

3. Abordări specifice ale asigurărilor și reasigurărilor în Uniunea Europeană

Începând cu mijlocul anilor '80, s-a conturat o tendință generală de liberalizare a comerțului internațional cu asigurări și reasigurări, preponderent în Europa. Preocupări au existat încă de la constituirea Comunității. Prin semnarea la 25 mai 1957 a Tratatului de la Roma, părțile contractante și-au stabilit ca obiective eliminarea tuturor barierelor pentru mișcarea liberă a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalului și armonizarea legislațiilor naționale. Articolul 3(c) al Tratatului prevede "abolirea între statele membre a obstacolelor în vederea libertății de mișcare a persoanelor, serviciilor și capitalului", iar Articolul 3(h) statuează crearea cadrului legislativ național care să permită funcționarea normală a U.E.

El a adus înlăturarea barierelor existente pentru intermediari și asigurători (persoane juridice) naționali și rezidenți ai statelor membre ale Uniunii Europene privind atât "stabilirea", cât și "serviciile" oferite. Trei decenii mai târziu, piața unică europeană a devenit o realitate sub aspect juridic și în domeniul asigurărilor.

Față de toate măsurile adoptate la nivel internațional în cadrul diferitelor organisme internaționale de genul celor prezentate, constatăm că cele elaborate la nivelul Comunității Economice Europene au o reală putere și aplicabilitate. Pe de o parte, acestea au fost gândite, în acest din urmă caz, cu mult timp înainte, iar, pe de altă parte, prin natura Tratatului de constituire a C.E.E. și a scopului comunității, forța reglementărilor este mult mai mare, obligând toate țările membre la o aplicare necondiționată. Faptul că în Uniunea Europeană reglementările au fost întotdeauna mult mai concrete și aveau termene de aplicare, că țările au fost dornice să-și armonizeze politicile și legislațiile reprezintă doar câteva din rațiunile pentru care liberalizarea serviciilor, în general, și a asigurărilor și reasigurărilor, în mod special, s-a realizat mult mai repede și mai bine. Spre deosebire de aceasta, la nivel internațional concretizarea măsurilor adoptate este diminuată, datorită marii varietăți de interese economice, a marcantei eterogenități a nivelurilor de dezvoltare, a politicilor și a atitudinilor statelor.

De aceea, exemplul cel mai elocvent privind liberalizarea serviciilor îl constituie măsurile adoptate la nivelul U.E.Dar de ce liberalizare a asigurărilor și reasigurărilor? Desigur, alături de îndeplinirea dezideratelor Tratatului de la Roma. unul dintre principalele motive îl reprezintă veniturile obținute. Liberalizarea sectoarelor de asigurări și reasigurări a apărut ca o prioritate nu numai pentru eliminarea barierelor interne, ci și pentru promovarea competiției la nivel european și internațional și pentru poziționarea Europei, ca putere economică, pe un loc de frunte între puterile lumii. Pentru toate aceste considerente, se apreciază că unificarea economică a Europei se va baza pe "singura mare revoluție financiară din istorie".

În mod concret, în domeniul asigurărilor și al reasigurărilor integrarea economică presupune libertatea afacerilor unei companii sau a unei filiale a acesteia dintr-o țară comunitară în oricare altă țară membră a C.E.E., libertatea de a-și înființa filiale și dreptul de a-și oferi serviciile în acea țară fără a fi persoană juridică a acesteia. Pentru realizarea acestor obiective, principala sarcină a constituit-o armonizarea legislativă.

Unele progrese parțiale s-au înregistrat între anii 1957-1992. începând cu anul 1973, pentru asigurările non-viață, și cu anul 1979, pentru asigurările de viață, piața europeană a asigurărilor a început să se contureze, în anul 1992 a fost pusă ultima cărămidă la această construcție și s-a permis intrarea m era totalei libertăți a companiilor de asigurări și a titularilor polițelor, în șapte ani. începând cu iunie 1985, data publicării Cărții albe, până Ia sfârșitul anului 1992. când au fost adoptate Directivele celei de-a treia generații, procesul integrării europene s-a dezvoltat continuu, in acest interval de timp au fost adoptate un număr mare de directive, aproape egal cu cel al directivelor adoptate din momentul semnării Tratatului de la Roma până în anul 1985. Piața Unică în domeniul asigurărilor a fost creată prin trei generații de directive referitoare la asigurările de viață și la asigurările non-viață

CAPITOLUL IV

RISCURILE PRINCIPALE CARE INFLUENȚEAZĂ PIAȚA ASIGURĂRILOR ÎN LUME

Ce este riscul?

Din zorii istoriei, riscurile au constituit una dintre cele mai mari și fascinante provocări pentru umanitate datorită omniprezenței acestuia în toate domeniile de activitate.
Ce este riscul? În accepțiunea teoriei clasice a deciziei, acesta este identificat drept un element incert, dar posibil ce apare permanent în procesul activităților socio-umane, ale cărui efecte sunt păgubitoare și ireversibile.

Dacă în accepția dată de dicționar, se definesțe riscul drept “expunerea la posibilitatea pierderii sau pagubei”, societățile de asigurări consideră acest element drept ”hazardul sau posibilitatea de a pierde”.

În cadrul teoriilor statistice avansate în evaluarea riscurilor, este prezentată o definire mult mai elaborată a riscurilor ”riscul reflecta variațiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea și valorile lor subiective”. Referitor la cuantificarea acestor riscuri se precizeaza în continuare ca “măsurarea riscului se realizează prin analiza non-liniarităților utilității relevate de bani, fie prin variația distribuirii probabilităților câștigurilor și a pierderilor posibile, pentru fiecare alegere particulară”.

Alte definiții pentru risc:

• Sanșa de a pierde

• Posibilitatea de a pierde

• Incertitudinea care afectează rezultatul

• Dispersia actuală a rezultatelor așteptate

• Concept multidimensional, ce nu poate fi redus la un singur element

4.1.1. Principalele riscuri ce pot fi acoperite prin asigurare

Realizarea obiectivelor unei firme presupune cunoașterea și asumarea unor riscuri multiple, cum ar fi : schimbările de mediu sau interne, conceperea unor strategii nerealiste, erori și omisiuni în proiectare și execuție, etc. Din această cauză putem defini noțiunea de risc ca fiind nesiguranța asociată oricărui rezultat. Nesiguranța se poate referi la probabilitatea de apariție a unui eveniment sau la influența sau efectul unui eveniment în cazul în care acesta se produce.

Riscul apare atunci când :

– un eveniment se produce sigur, rezultatul acestuia este nesigur;

– efectul unui eveniment este cunoscut, dar apariția evenimentului este nesigură;

– atât evenimentul, cât și efectul acestuia sunt incerte.

Expunerile la risc cu care se confruntă o afacere pot fi grupate în mai multe categorii de expuneri la risc, după cum urmează:

Riscuri privind patrimoniul

Riscuri financiare

Riscuri legate de proprietatea intelectuală

Riscuri privind personalul

Riscuri privind răspunderea civilă

Riscuri în timpul transporturilor

Riscuri socio – politice

Această categorie de riscuri a început să capete o importanță din ce în ce mai mare în ultimii ani și de aceea companiile de asigurări și firmele îi acordă o importanță crescută. Aici putem enumera :

Riscurile nucleare.

Riscurile de terorism.

4.1.2. Principalele riscuri cu care se confruntă asigurătorii

„Adesea invocat în disputele politice, atunci când este vorba de gestionarea unor evenimente cu frecvență redusă dar cu un impact financiar foarte mare, managementul riscului este o disciplină care, în sectorul financiar-bancar, este asociat, dimpotrivă, controlului permanent exercitat asupra efectelor unei diversități de evenimente cu frecvență ridicată și un impact monetar relativ redus. Pentru această activitate de rutină, asigurările reprezintă un instrument cu rol decisiv.”

Managementul riscului se concentrează asupra evaluării probabilității și dimensiunii impactului evenimentelor, două noțiuni tehnice care definesc, în accepțiunea asigurărilor, riscul.

Totuși, simpla determinare tehnică nu este suficientă, modul în care se alcătuiește selecția riscurilor luate în considerare fiind puternic influențat de factori externi (politici, economici sau culturali). Astfel, definiția managementului de risc trebuie extinsă de la analiza complexă și precisă a riscurilor cuantificabile la selecția, categorisirea și definirea contractuală a riscurilor. Practic, un management al riscului „de succes” nu înseamnă o reducere a riscurilor în sine, ci doar gestionarea efectelor nedorite ale evenimentelor într-un mod care să asigure îndeplinirea obiectivelor politice sau ale culturii organizaționale luând în considerare răspunderile potențiale și daunele viitoare generate de producerea riscurilor considerate. Ca urmare, succesul depinde mai puțin de precizia evaluării, cât de corecta identificare a numeroaselor riscuri și a neașteptatelor modalități în care acestea se combină și se potențează reciproc, generând acumulări greu de preconizat ale efectelor. În acest domeniu se manifestă, practic, în principal, valențele industriei asigurărilor, care departe de a mai încerca să evite sau să minimalizeze riscurile, a identificat calea de a le transforma în oprtunități economice pe o „piață a riscului”.

În peisajul economic, îndatorirea fundamentală a asigurătorilor este de a organiza colectivități de asigurați, astfel încât acestea să fie suficient de omogene pentru a li se aplica cu succes principiul solidarității. Acesta este unicul mod care face posibilă existența asigurării, conturând un set de criterii care trebuie îndeplinite pentru ca un individ să se poată alătura unui grup de asigurați cu particularități nete. În lipsa acestei proceduri, comunitatea de interese care asigură solidaritatea nu ar fi posibilă, ceea ce ar leza, în final, atât interesele asiguratului, cât și pe cele ale asigurătorului care, la urma urmei, nu a pornit o astfel de afacere propunându-și să piardă.

Într-un posibil model de funcționare a industriei asigurărilor, această etapă fundamentală a activității ar putea reprezenta prima treaptă, aceea a „contactului” cu riscurile asigurate, numite în literatura de specialitate și riscuri externe.

În relația sa cu riscurile externe, asigurătorul dispune de avantajul de a putea opera o selecție, în acord cu filozofia sa de afaceri, acceptând numai anumite categorii de riscuri sua impunând condiții contractuale restricitive asupra circumstanțelor în care este dispus să accepte în asigurare un anumit risc. În acest sens, contractul de asigurare oferă posibilitatea de a controla nivelul expunerii, iar clauzele contractuale foarte clar exprimate limitează efectele unei posibile comunicări defectuoase cu clientul, în ceea ce privește natura și dimensiunea riscului asigurat.

Tentativele de a elabora un model virtual al activității de asigurare iau în calcul și alte două caracteristici fundamentale, așa-numita „compensare financiară” și „decalajul temporal”. Există numeroase voci în lumea financiară care susțin că, în perspectivă istorică, compensarea financiară „poartă vina” succesului înregistrat de industria asigurărilor. Considerată a fi, în mod necesar, simplistă și completă, exprimarea oricărui tip de pierderi printr-un echivalent monetar (chiar și atunci când este vorba de viață) aduce beneficii considerabile entităților economice implicate în proces, dat fiind că banii reprezintă, din perspectiva asigurărilor, instrumentul cel mai flexibil, permițând reintegrarea rapidă și relativ lipsită de fricțiuni în sfera economică.

Convertirea riscurilor în expresia lor monetară face ca monitorizarea fluxurilor de bani către, dinspre și în interiorul sectorului asigurărilor să ofere cea mai relevantă imagine pentru înțelegerea funcției și dinamicii acestei industrii.

Cât privește decalajul temporal, acesta face parte din însăși esența asigurării: promisiunea de a compensa financiar o eventuală pierdere viitoare, pe baza unor prime de asigurare plătite în prezent. Acest decalaj oferă asigurătorului șansa de a fructifica sumele colectate din prime prin depozite bancare, plasamente pe piața valorilor mobiliare, investiții imobiliare sau operațiuni desfășurate în parteneriat cu alte firme de asigurare/reasigurare, optimizând astfel eficiența activității de asigurare. Complementar potențialelor beneficii, această etapă de fructificare financiară a resurselor atrase implică și o serie de riscuri interne, subsecvente politicilor de plasamente, reasigurare și investiții. Practic, în mediul financiar prezent, din ce în ce mai complex, aceste riscuri au un caracter dominant. Ca urmare, se poate spune că eficiența activității asigurătorului este condiționată în principal de gestionarea riscurilor interne, banii reprezentând instrumentul prin intermediul căruia se produce transformarea riscurilor externe în riscuri interne.

În ultimă instanță, se poate spune, simplificând, că sarcina managementului de risc în asigurări este de a monitoriza tocmai relația dintre riscurile externe și cele interne.

Identificarea tipurilor principale de riscuri cărora le sunt expuse companiile de asigurări și evaluarea nivelului de importanță a fost sarcina care a stat în fața companiei de consultanță KPMG, în 2006, la cererea Comisiei Europene, în vederea elaborării noilor Directive privind solvabilitatea.

În analiza realizată cu această ocazie, KPMG identifică 3 categorii principale de riscuri :

riscuri care se manifestă la nivelul entității economice

riscuri sistematice (care se manifestă la nivelul întregii industrii de asigurări)

riscuri sistemice (care se manifestă la nivelul întregii economii)

O expunere detaliată a acestor riscuri, în viziunea KPMG, se regăsește în tabelele alăturate :

Tabelul 4.1. – Riscuri care se manifestă la nivelul companiei de asigurări.

Tabelul 4.2. – Riscuri sistematice (care se manifestă la nivelul întregii industrii de asigurări).

Sondajele de opinie realizate de-a lungul timpului în rândul managerilor unor companii de asigurări relevante din întreaga lume au pus în evidența că, dacă aceștia sunt în general de acord asupra structurii „tabelei de riscuri”, atunci când este vorba despre ierarhizarea importanței lor după dimensiunea impactului pe care îl pot avea asupra activității companiei, părerile diferă. În plus, adeseori, apare în discuție o categorie reziduală, alcătuită din riscuri mai puțin identificabile sau cuantificabile, eșecul în management sau implementarea proceselor de bază fiind numai două dintre acestea.

Modelele utilizate de-a lungul timpului în cadrul companiilor de asigurare pentru a decide asupra celor mai potrivite măsuri de management al riscului se caracterizează printr-o mare varietate de opțiuni, funcție de specificul și dimensiunile activității, cultura corporatistă, obiectivele prioritare ale managementului. Totuși, statistic vorbind, se constată că anumite categorii de riscuri sunt luate în considerare de marea majoritate a modelelor în mod explicit (riscurile asociate operațiunilor de subscriere și de investiții, creditelor, ajustării monetare, fluctuației nivelului primelor, al valorii de piață, al ratei dobânzii, cursului de schimb, ratei inflației). În același timp, riscurile legate preponderent de schimbările survenite în mediul social și economic în care operează companiile sau în cadrul legal sunt luate în considerare în mod implicit. Modelele analizate omit, însă, aproape sistematic, riscurile din așa-numita categorie reziduală (calitatea managementului subscrierii, lichiditatea etc.)

O analiză efectuată la nivelul Uniunii Europene de către The Muller Group (Raportul Solvency of Insurance Undertakings) a pus în evidență cauzele cărora li s-au datorat cele mai multe cazuri de insolvabilitate a asigurătorilor. Între acestea, riscurile operaționale (management incompetent sau insuficient experimentat, fraudă, tranzacții dezavantajoase implicând entități ale aceluiași grup financiar), ocupă cel mai important loc, urmate de riscurile legate de subscriere (subcotare, pierderi datorate unei rate de creștere prea ridicată, reasigurare, costuri operaționale prea mari etc.) și de investiții.

X

Managementul riscului

Riscul în activitatea unei firme se referă la probabilitatea de a nu se respecta obiectivele stabilite în termeni de performanță (nerealizarea standardelor de calitate), program (nerespectarea termenului de execuție) și cost (depășirea bugetului). Din această cauză se utilizează termenul de “element de risc” pentru orice factor care are o probabilitate măsurabilă de a devia de la plan. Aceasta presupune desigur existența unui plan. Strategiile, planurile și programele firmei constituie elemente care permit prefigurarea realității și apoi confruntarea realizărilor efective cu rezultatele așteptate.

Pentru realizarea obiectivelor firmei este necesară derularea unor seturi de activități. O activitate, notată (a), poate fi considerată element de risc dacă sunt îndeplinite simultan următoarele două condiții :

0 < P(a) < 1 (1)

L(a) = 0 (2)

unde : P(a) este probabilitatea ca un eveniment să se producă

L(a) este evaluarea monetară a efectului evenimentului (a) asupra obiectivelor

Managementul riscului cuprinde o gamă largă de activități, riguros definite și organizate, care, plecând de la condițiile de existanță și obiectivele fundamentale ale instituției, analizează factorii de risc într-o concepție de securitate, în vederea minimizării riscului asumat și costurilor necesare. La aceste activități, generic reunite de literatura de specialitate sub termenul de management al riscului, se poate observa o ciclicitate, cu mai multe faze distincte, și anume :

– identificarea riscului

– analiza riscului

– reacția la risc.

Identificarea riscurilor trebuie realizată în mod regulat. Aceasta trebuie să ia în considerare atât riscurile interne, cât și pe cele externe. Riscurile interne sunt riscuri pe care echipa managerială le poate controla sau influența, în timp ce riscurile externe nu se află sub controlul acesteia.

Riscul poate fi identificat folosind diferite metode, cum ar fi:

– întocmirea unor liste de control care cuprind surse potențiale de risc, cum ar fi : condiții de mediu, rezultatele așteptate, personalul, modificări ale obiectivelor, erorile și omisiunile de proiectare și execuție, estimările costurilor și a termenelor de execuție etc.

– analiza documentelor disponibile în arhiva firmei, pentru identificarea problemelor care au apărut în situații similare celor curente.

– utilizarea experienței personalului direct productiv (șefii de secții și de echipe) prin invitarea acestora la o ședință formală de identificare a riscurilor. De multe ori oamenii de pe teren sunt conștienți de riscuri și probleme pe care cei din birouri nu le sesizează. O comunicare eficientă teren – birouri este una dintre cele mai bune surse de identificare și diminuare a riscurilor.

– identificarea riscurilor impuse din exterior (prin legislație, schimbări în economie, tehnologie, relații cu sindicatele), prin desemnarea unei persoane care să participe la întrunirile asociațiilor profesionale, la conferințe și care să parcurgă publicațiile de specialitate.

Faza de analiză a riscului ia în considerare riscurile identificate în prima fază și realizează o cuantificare aprofundată a acestora. Pentru analiza riscului se folosește un instrumentar matematic divers, mergând de la analiza probabilistică la analiza Monte Carlo.

Analiza instrumentarului matematic trebuie să fie adaptată necesităților analizei și să țină seama de acuratețea datelor disponibile.

Cea mai simplă metodă de cuantificare a riscurilor este Metoda Valorii Așteptate (VA), care se calculează ca produs între probabilitățile de apariție ale anumitor evenimente și efectele acestora, după relația :

VA(a) = P(a) x E(a) (3)

unde : VA(a) este valoarea așteptată a evenimentului (a)

P(a) este probabilitatea de apariție a evenimentului (a)

E(a) este efectul apariției evenimentului (a)

Având în vedere faptul că estimarea probabilităților este un proces cu un grad mare de subiectivitate, rezultatele obținute prin metoda “valorii așteptate” sunt de obicei utilizate ca date de intrare pentru analize ulterioare.

Simulările constituie o metodă avansată de cuantificare a riscurilor. Simularea utilizează un model al unui sistem pentru a analiza performanțele sau comportamentul sistemului. Pentru proiectele de construcții cel mai frecvent se folosește simularea Monte Carlo a programului de execuție și a costurilor asociate activităților. Această tehnică simulează realizarea obiectivelor de un număr mare de ori furnizând o distribuție statistică a rezultatelor. În figura 1 se poate observa o distribuție statistică ce cuprinde rezultatele simulării Monte Carlo după exemplul de mai sus, curba S arată probabilitățile cumulate ale realizării obiectivului până la o anumită dată. De exemplu, există o probabilitate de 50% ca obiectivul să fie atins în 145 de zile.Datele de realizare a obiectivului din partea stângă prezintă riscuri mai mari decât cele din partea dreaptă a graficului.

Probabilitate cumulată

Zile de la începerea proiectului

Fig. 1 – Rezultatele simulării Monte Carlo a programului de execuție

Arborii decizionali sunt instrumente care descriu interacțiunile cheie dintre decizii și evenimente aleatoare, așa cum sunt percepute de către persoanele care trebuie să ia deciziile. Ramurile arborelui reprezintă fie decizii (reprezentate ca pătrate), fie rezultate aleatoare sau incerte (reprezentate sub forma unor cercuri).

Reacția la risc este faza de acțiune din cadrul ciclului managementului riscului, fază în care se încearcă una din următoarele variante :

* eliminarea riscurilor

* reducerea riscurilor

* repartizarea riscurilor

Eliminarea riscurilor are scopul de a îndepărta riscurile. Echipa managerială sau întreprinzătorul poate : să nu inițieze o anumită tranzacție sau afacere, să stabilească un preț foarte mare, care să acopere riscurile, să condiționeze oferta, etc.

Totuși trebuie făcută observația că cele mai multe dintre opțiunile care elimină riscul tind să scoată organizația din afaceri. O societate comercială cu aversiune prea mare față de risc nu va supraviețui mult timp și patronul acesteia ar trebui să-și investească banii în altă parte.

Diminuarea riscurilor se poate realiza printr-o serie de instrumente cum sunt :

– programarea. Dacă riscurile sunt legate de termenul de execuție, programarea științifică a activităților cu ajutorul graficelor-rețea poate diminua riscurile în limite rezonabile.

– instruirea. Multe riscuri sunt legate de securitatea muncii. Aceasta influențează productivitatea și calitatea lucrărilor. Prin programe de instruire și conștientizare în domeniul securității muncii se poate reduce probabilitatea producerii accidentelor și efectul acestora.

– reproiectarea. Riscurile pot fi de multe ori diminuate printr-o reproiectare judicioasă a echipelor de muncă, fluxurilor de materiale, folosirii echipamentelor și a forței de muncă.

Repartizarea riscurilor este de asemenea un instrument performant de management al riscului. Aceasta se referă la părțile care vor accepta o parte sau întreaga responsabilitate pentru consecințele riscului. Repartizarea riscului trebuie să se facă ținându-se seama de comportamentul față de risc al diferitelor organizații implicate. În acest sens regula generală de alocare a riscului este să se aloce riscul părții care poate să îl suporte și să îl controleze cel mai bine.

Managementul riscurilor, la nivelul unei organizații sau la nivelul oricărui tip de structură organizațională, reprezintă un ansamblu de instrumente, tehnici și metode prin care se urmărește identificarea, cuantificarea și evaluarea financiară a tuturor riscurilor care, într-un fel sau altul, pun sub semnul întrebării îndeplinirea obiectivelor strategice și financiare ale acelei structuri organizaționale. Mai mult, prin intermediul tehnicilor și metodelor care constituie managementul riscurilor, se pot identifica și cuantifica riscurile la care o companie este supusă în condițiile concurenței, companie care, printr-un management și o strategie bine pusă la punct și aplicate corespunzător, poate împiedica sau întârzia îndeplinirea obiectivelor societății concurente.

Există însă mai mulți factori care influențează riscul, astfel încât managementul riscurilor trebuie să aibă în vedere dinamica acestora. Astfel, riscul este determinat de o multitudine de cauze obiective, cum ar fi mutațiile de ordin economic în timp, schimbările tehnologice rapide, invalidarea experienței anterioare, cunoașterea imperfectă a variabilelor exogene, atitudinea optimistă sau pesimistă a echipei de analiză, erori de analiză de natură tehnică sau economică, modificări ale prețurilor și ale cursurilor valutare etc.

Pe parcursul realizării și exploatării obiectivului real, aceste cauze pot determina transformări cu efecte pozitive sau negative asupra rezultatelor economice așteptate. În felul acesta, riscul se referă la posibilitatea producerii unui eveniment nefavorabil, capabil să determine, la rândul său, modificarea veniturilor preconizate.

Aplicarea managementului riscurilor depinde, însă, deopotrivă și de abilitatea managementului companiei de a concepe și implementa o gamă largă de măsuri prin care sunt cuantificate riscurile la care este supusă societatea, dar și de capacitatea de a le gestiona.

Principalele obiective propuse de managementul riscurilor vizează următoarele aspecte :

creșterea eficienței agregate a companiei, prin stabilirea unor obiective-țintă;

eficientizarea proceselor de natură decizională, prin stabilirea acelor riscuri care pot avea un impact puternic asupra propriei activități;

punerea în aplicare a unor procedee care să stabilizeze rezultatele companiei;

reducerea cheltuielilor cu riscurile nemateriale;

reducerea la minimum a fluctuațiilor la nivelul productivității;

punerea în valoare a avantajelor competiționale;

prevenirea realizării unor riscuri considerate ca fiind inevitabile de către concurenți;

crearea unei imagini a companiei care să atragă potențialii investitori.

Aplicarea necorespunzătoare a tehnicilor și metodelor care constituie managementul riscurilor sau ignorarea acestora stau la baza recentelor dezestre financiare, care au condus la o așa-numită „criză de imagine” a marilor corporații. Astăzi, investitorii din lumea întreagă încep să impună ca obligatorie, la nivelul managementului de nivel superior al marilor corporații, aplicarea unor concepte precum managementul riscurilor a cărui punere în practică necesită modificări importante la nivelul întregii structuri organizatorice a afacerii, pentru a se putea astfel calcula riscurile în ansamblul lor. În pofida costurilor ridicate ale implementării managementului riscurilor, companiile au înțeles marile oportunități pe care le determină implementarea acestuia.

Într-un studiu recent realizat de compania Tillinghast-Towers Perrin, intitulat „Enterprise Risk Management in the Insurance Industry”, se ajunge la concluzia că, deși companiile de asigurări sunt conștiente de importanța evaluării și gestionării riscurilor la nivelul întregii organizații, acestea recunosc faptul că au încă un drum lung de parcurs până la implementarea noilor metode de management organizațional și funcțional. Același studiu consideră că principalele obiective urmărite de managementul de eșalon superior al unei companii de asigurare sunt :

creșterea veniturilor și a nivelului profitului,

controlul și reducerea costurilor,

poziționare eficientă în condiții de concurență.

Pe de altă parte, însă, asigurătorii sunt de părere că în următorii trei ani ierarhizarea acestor obiective se va schimba, accentul fiind pus pe reducerea costurilor și eficientizarea activității în general.

Companiile încearcă să facă față riscurilor existente prin intermediul tehnicilor și metodelor specifice managementului riscurilor, dar nu dispun încă de un sistem bine pus la punct de stabilire a priorităților riscurilor.

Studiul menționat relevă faptul că managerii sunt nemulțumiți de abilitatea companiei pe care o conduc de a previziona și modela impactul realizării acelor riscuri asupra rezultatelor financiare: totodată, companiile nu dispun de cadrul instituțional bine definit necesar gestionării activității de management al riscului. Astfel, unii asigurători au creat comisii care se ocupă de managementul riscului la nivelul întregii organizații, în timp ce alți asigurători se bazează pe activitatea departamentului de audit intern. Există companii care au creat în propria organigramă un nou post, cel de chief risk officer, așa cum este cazul asigurătorilor nord-americani, în timp ce o societatea din patru beneficiază de serviciile unui auditor extern care evaluează riscurile la care este expusă respectiva companie.

De fapt, mai puțin de 60% dintre companiile specializate pe asigurările non-viață realizează o analiză sistematică a riscurilor, în timp ce, la companiile de asigurări de viață, procentul este de 86%.

Autorii aceluiași studiu au solicitat repondenților să evalueze diferitele surse de risc, pe o scară de 1 la 5. Cele mai mari ratinguri le-au primit următoarele surse de risc :

# tehnologie – 4,27

# rata dobânzii – 4,08

# canalele de distribuție – 4,03

# reputație – 4,00

# cheltuieli – 3,98

Rezultatele obținute atestă faptul că asigurătorii nu acordă suficientă importanță unor surse de risc importante, precum piața de valori mobiliare sau piața valutară, și monitorizează cu precădere acele surse de risc despre care cred că dețin cea mai mare importanță, subiectivism care, în opinia analiștilor, ar putea aduce însemnate prejudicii întregii industrii de profil.

Același studiu indică faptul că 75% dintre managerii companiilor de asigurări sunt mulțumiți de mijloacele, tehnicile și instrumentele utilizate în evaluarea, reducerea și transferul riscurilor financiare provenind din surse distincte, însă mulți dintre aceștia întâmpină probleme importante în cuantificarea riscurilor de natură operațională.

Concluzia celor de la Tillinghast-Towers Perrin este că deși managementul riscurilor la nivelul unei organizații este un domeniu nou pentru majoritatea companiilor de asigurări, multe dintre acestea depun eforturi susținute pentru implementarea tehnicilor și metodelor de evaluare, reducere și transfer al riscului.

În următorii ani se previzionează o dezvoltare intensivă a domeniului menționat, care va deveni pentru companiile de asigurare/reasigurare o prioritate care poate face diferența între succes și faliment.

Riscurile și asigurările/reasigurările

Marsh este un consultant independent, specializat în desfasurarea activitatilor de management al riscului în beneficiul clienților săi.

Riscurile sunt peste tot – iar problema cea mai importanta a companiilor din zilele noastre este cât de riguros evaluate, anticipate, controlate și finanțate.

Este cât se poate de adevărat că acei executivi care administrează riscurile mai bine se bucură de un avantaj competitiv semnificativ. Pur și simplu au o șansă mai mare de a-și atinge obiectivele de business.

Marsh întelege gama compelxă de riscuri cu care companiile se confruntă și poate oferi suport în administrarea eficientă a acestora.

Riscuri de mediu

Exista peste 100,000 de substanțe chimice folosite în mod uzual în Uniunea Europeana, multe substanțe fiind neevaluate din punct de vedere ala proprietaților și siguranței folosirii lor. Pentru a compensa absența acestor informații și pentru a face comerțul, manipularea și folosirea lor mai sigură, pentru a promova protecția mediului înconjurator, Uniunea Europeana a introdus o reglementare numită REACH (Registration, Evaluation and Authorisation of Chemicals – Înregistrarea, Evaluarea și Autorizarea Substanțelor Chimice). REACH se va aplica producătorilor de substanțe chimice și importatorilor din Uniunea Europeana și indirect companiilor ce folosesc substanțe chimice și unde producătorul sau importatorul nu înregistrează substanța chimică respectivă.

REACH  a fost adoptat pe 18 Decembrie 2006 de Consiliul de Miniștrii ai Mediului ca urmare a votului Parlamentului European din 13 Decembrie si a intrat in vigoare la 1 Iunie 2007.

Au fost facute numeroase evaluari asupra impactului economic asupra industriei chimice a UE cu o estimare de costuri de 2.3 miliarde Euro pentru urmatorii 11 ani.

Totusi acest cost direct de inregistrare nu tine cont de costul de conformitate cu reglementarea a utilizatorilor si nici de potentialele beneficii pentru sanatate si mediu.

Marsh are o echipa dedicata pentru a ajuta companiile sa inteleaga si administreze riscurile de mediu prin dezvoltarea conformitatilor eficiente referitoare la costuri, prin consultanta legata de metodele de reducere si strategiile de transfer a riscurilor.

Riscul decizional

În fiecare zi, oamenii din cadrul organizatiilor iau decizii care sustin modul de stabilire a obiectivelor si gradul in care acestea sunt atinse.

Succesul unei companii depinde de calitatea deciziilor luate si de cat de bine sunt intelese riscurile asociate acestor decizii.

Elemente critice de luat in considerare:

– performantele anterioare ale companiei, si modul in care au fost influentate de deciziile luate

– gradul de anticipare a deciziilor, modul de documentare si informare in organizatie inainte de luarea deciziilor

– realizarea unor schimbari semnificative in luarea deciziilor urmand schimbarile din piata, fuziunile si achizitiile

– angajarea unor oameni potriviti care sa ia deciziile corecte in organizati

Înțelegerea acestor riscuri, modul lor de manifestare și localizarea acestora ajută factorul decizional în ceea ce privește informațiile legate de impact, metode de reducere a riscului, planuri de criză, iar pentru asigurători este importantă selecția geografică a riscurilor ce urmează a fi asigurate, o evaluare corectă a acestora și efectul crescător sau descrescător asupra nivelului primei de asigurare. Calculul greșit al pierderii maxime posibile (PML-Probable Maximum Loss), a frecvenței daunelor constituie o amenințare nu numai din punct de vedere al calculului rezervelor, dar și din punct de vedere al riscurilor acceptate în portofoliu, cu impact direct asupra rezultatelor asigurătorilor. Monitorizarea permanentă a tuturor modificărilor de mediu ar trebui să constituie o preocupare continuă a societăților de asigurare, și nu doar un aspect izolat pe o agendă de lucru.

Ne propunem mai departe să facem o analiză a legăturii care există între riscurile catastrofale și reasigurări, în perspectiva Băncii Mondiale.

Întrebarea care se pune în mod arzător în ultimii ani este „de ce atât de puține țări au recurs până acum la transferul riscurilor către piețele globale de reasigurare și piețe de capital protejându-se în acest fel împotriva expunerii la riscuri?” Răspunsul la această întrebare ne este oferit de dl. Eugene GURENKO – Senior Insurance Officer – BANCA MONDIALĂ.

Conform părerii dânsului, principalele motive pentru care țările nu au urmat strategii active de management al riscului ar fi : existența sistemului internațional de donații și a fondurilor pentru calamități naturale, care generează însă puține facilități pentru ante finanțări, mărimea economiilor naționale, diversitatea spațială a activităților economice ale țărilor și costurile de oportunitate ale capitalului.

Creșterea într-o mare proporție a decalajului în obținerea resurselor pentru finanțarea dezastrelor(diferența dintre potențialul de daună al țărilor și cantitatea resurselor interne disponibile pentru acoperirea acestora) poate fi explicată printr-o combinație între creșterea expunerii și lipsa facilităților instituționale la nivel de țară pentru un management participativ al riscului. În multe privințe, această stare de fapt este provocată de existența sistemului internațional de finanțare a reconstrucției și a eforturilor de recuperare a țărilor în curs de dezvoltare în urma dezastrelor naturale, care se bazează pe compensații din partea donatorilor externi, în principal din partea țărilor din G7 sau din partea băncilor internaționale pentru dezvoltare. Numai Banca Mondială a furnizat mai mult de 38 de miliarde USD din finanțările post-dezastru din ultimii 20 de ani. În acest context este aproape normal pentru țările expuse la riscuri să dorească să beneficieze gratuit de astfel de fonduri, în loc să caute piețe alternative mult mai costisitoare pentru finanțarea riscului.

O limitare esențială a politicii de finanțare post dezastru adoptată de majoritatea țărilor este impusă de creșterea discrepanței dintre numărul fondurilor pentru reconstrucție disponibile din partea comunității internaționale și necesitățile țărilor afectate de dezastre. În timp, constrângerile fiscale ale guvernelor au limitat capacitatea acestora de a finanța reconstrucția infrastructurilor naționale distruse. Ca o consecință, guvernele au tendința de a apela la diverse împrumuturi pentru dezvoltare care impun deseori condiții împovărătoare, sau împrumuturi externe adiționale de finanțare a reconstrucției. În lipsa fondurilor adecvate pentru reparații capitale în urma dezastrelor sau a noilor investiții de capital apărute ca urmare a dezastrelor naturale, se așteaptă în viitor ca valoarea unor active să se reducă post-dezastru, în timp ce proiectele de capital necesare să sprijine o creștere economică nu vor fi suficiente. Caracterul limitat al fondurilor provenite din donații comparativ cu nevoile de finanțare, creșterea frecvenței și intensității dezastrelor la care se adaugă creșterea vulnerabilității și o rată foarte scăzută de penetrare a asigurărilor în țările în curs de dezvoltare determină ca majoritatea daunelor economice în cazul unui eveniment catastrofic de proporții să fie greu acoperite de guvern sau proprietari.

În vederea reducerii diferențelor dintre necesitățile financiare și posibilitățile de acoperire ale acestora, sistemul internațional de finanțare post-dezastru ar trebui reproiectat pentru a oferi mai multe facilități fiscale guvernelor care adoptă măsuri care țin de un management participativ al riscurilor și apelează la mecanisme de finanțare a pieței.

Cu toate că disponibilitatea fondurilor externe nerambursabile sau subvenționate de

comunitatea internațională este luată în considerare la elaborarea strategiilor naționale de finanțare a riscului, totuși politicile economice au un rol important. Prin elaborarea unui plan de finanțare a riscurilor, în care sunt specificate clar prioritățile și sursele lor de finanțare, guvernelor li se diminuează puterea de decizie politică implicată în distribuirea fondurilor pentru reconstrucție în urma unui dezastru.

Din această perspectivă, o atare abordare a finanțării riscurilor nu va găsi prea mulți adepți în rândul politicienilor din țările predispuse la dezastre, decât în măsura în care se vor produce schimbări fundamentale în alocarea fondurilor pentru reconstrucție.

Pentru țările cu economii puternice și cu expunere scăzută la risc, cu o largă bază de taxare și activități economice diversificate, ar putea avea sens reținerea unor riscuri catastrofice, în timp ce vârful acumulărilor de risc se transferă către piața reasigurărilor. Volumul total al reținerilor din risc la nivel de țară va fi în continuare subiectul unor importante comentarii viitoare.

Deși este imposibilă stabilirea unui standard universal de estimare a reținerii din risc care s-ar potrivi cu situațiile din toate țările, experiența arată că orice pierderi care însumate depășesc 2% din P.I.B.-ul unei țări pot fi distrugătoare, dacă nu catastrofale.

Un alt aspect de luat în considerare la determinarea reținerii din risc este reprezentat de rata creșterii economice, rată care determină oportunitatea costului de capital. Putem presupune că pentru o țară, cota de reținere din riscul catastrofic ar fi echivalentă cu investiția într-un bond de catastrofă, bazată pe expunerea la risc a țării și oferind o rată de profit comensurată cu investiții similare în piața de bonduri de catastrofă. În acest caz, volumul reținerii din risc al țării ar fi bazat pe compararea profiturilor obținute din bonduri cu rata creșterii economice a țării, care poate fi considerată ca media profiturilor acceptate de investițiile guvernamentale similare în economie. Din acest punct de vedere, cu cât rata creșterii economice este mai mare și profiturile obținute din bondurile de riscuri catastrofale sunt mai mici, cu atât o țară va fi mai dispusă a apela la transferul de risc. În mod alternativ, o țară cu perspectiva unei creșteri economice scăzute, în contextul întăririi pieței de reasigurare, ar putea găsi mult mai avantajoasă posibilitatea să rețină mai mult din risc.

O explicație complexă a deciziilor de reținere din risc a țărilor este bazată pe teoria aplicării portofoliului modern de optimizare. Conform acestei abordări o țară este văzută ca un optimizator de portofoliu, cu portofoliul constând din investiții în domeniile reprezentative, așa cum reiese din indicatorii economici ai țării, și bonduri de risc de catastrofă, care însumate conduc la volumul total al cotei de expunere la risc a țării. Fiecare bond reprezintă un layer unic al riscului de catastrofă al țării, cu frecvență și intensitate caracteristice, iar cotarea pentru un asemenea layer prevalând la un moment dat în piața globală de reasigurare. Volumul total al cotei de reținere a riscului este dat de numărul de bonduri de risc catastrofal care se află în afara portofoliului guvernamental după ce exercițiul de optimizarea portofoliului a fost încheiat.

Acestea sunt doar câteva din ideile pe tema proiectării unei strategii optimale de finanțare a riscului pentru o țară, subiect care este încă neexplorat, invitându-ne în acest fel la continuarea cercetărilor.

STUDIU DE CAZ – ING Group

Înfiițare

ING a fost înființat în anul 1991 printr-o fuziune între Nationale-Nederlanden și NMB Postbank Group. În ultimii 15 ani, ING a devenit o societate multinaționala cu foarte multe activități internaționale.

Rădăcinile ING pot fi urmărite de către asigurătorii De Levensverzekering Nationale Bank și De Nederlanden van 1845 și de către instituțiile publice, cum ar fi serviciile bancare De Rijkspostspaarbank și De Postcheque-și Girodienst, precum și de Middenstands Nederlandsche Bank. Acestea sunt cele predecesorii legali, adică "părinții fondatori" ai ING-ului; Nationale-Nederlanden și NMB Postbank Group.

Cel mai vechi predecessor legal este Kooger Doodenbos din Koog, Nordul Olandei, fondat în 1743. În această perioadă multe fonduri regionale au fost create pentru a asigura persoane din anumite comunități, profesii, văduve și orfani împotriva evenimentelor nefaste. Multe din aceste mici organizații au fost preluate de marile companii de operare la nivel național, cum ar fi De Nationale Levensverzekering Bank. Explozia de asigurări a fost prima care a întreprins activitățile internaționale, începand cu India olandeză, dar mai târziu, de asemenea, și în restul Asiei și în America. Acest lucru a creat fundația internațională pentru compania ING de astăzi.

Înființarea ING-ului ca și companie a început în 1990 atunci când restricțiile legale cu privire la fuziunea dintre societățile de asigurări și de bănci s-au ridicat în Țările de Jos. Acest lucru a determinat compania de asigurare Nationale-Nederlanden și compania bancară NMB Postbank Groep să intre în negocieri. Fuziunea în Nederlanden Groep Internationale a avut loc în 1991. Astfel piața a abreviat numele la I-N-G. Compania si-a urmat procesul, prin schimbarea numelui statutar în ING Groep NV. Încă din 1991, ING s-a dezvoltat printr-o companie olandeză cu unele afaceri internaționale ajungând la o companie multinațională cu rădăcini olandeze. Acest lucru a fost realizat printr-un amestec de creștere organică, cum ar fi crearea de ING Direct de la zero, precum și diferite achiziții importante. Achiziții ce pot fi vizualizate în figura următoare:

ING Group – Pedigree

În partea de sus a figurii arată "părinții fondatori" ai ING-ului; în parte a de jos, veți găsi companiile care pe ING le-a dobândit la înființarea sa.

În plus, au fost companii cumpărate, iar în timp au fost vândute din nou. Prima mare achiziție a avut loc în 1995, când ING a preluat Barings Bank. Această achiziție a crescut recunoașterea brand-ului ING în întreaga lume și a consolidat prezența ei angro bancar în piețele emergente. Unele activități din Barings au fost integrate în unități comerciale ale ING-ului, în timp ce alte părți au fost închise sau vândute. În 1999, ING a achiziționat banca germană BHF-Bank, dar acest Frankfurt, un comerciant bancar de bază, a fost dizolvată în 2004.

CenE bankiers a jucat , de asemenea, un rol important în istoria ING-ului. Aceasta a fost o parte a NMB în anul 1966, dar în 2004, ING a decis să vândă CenE. Apoi a existat și Georgia Life. Această companie de asigurări a fost achiziționată de către Nationale-Nederlanden, în 1979, ducând la o creștere considerabilă a activităților în SUA. Via Life of Georgia, a extins considerabil activitățile în Asia. Cu toate acestea, în 2004 ING, ca grup, a devenit bine stabilit în ambele regiuni , iar Life of Georgia a fost vândută. În 1956, un predecesor al ING-ului a cumpărat Tiel-Utrecht. Aceasta a mărit în mod semnificativ dimensiunea companiei. Dar a fost vândut din nou, în 1999, la De Goudse.

Alte achiziții, cum ar fi Banca belgiană Bruxelles Lambert, consolidată a prezența Grupului ING în Benelux. În plus, activitățile din Statele Unite s-au dublat, ca rezultat a creșterii organice, precum și a achiziționării a Equitable din Iowa, ReliaStar, Aetna Financial Services și a băncii comerciale Furman Selz.

ING este, de asemenea, activă și în alte părți ale lumii. În 2001, ING a arătat un interes important pentru Banca poloneză Slaski și pentru tot ceea ce a mai rămas din marele asigurător mexican Seguros Comercial America.

În plus, ING participă în cadrul mai multor instituții financiare, cum ar fi Antai Pacific Life Insurance și China Merchants Fund Management. De asemenea, a stabilit un parteneriat cu Banca de la Beijing. Acest lucru a consolidat prezența ING-ului pe piețele emergente din Asia, unde ING este prezent de mult timp. Nederland din 1845 a fost activă în China începând cu 1886, iar Banca NMB a apărut cu societăți mixte în 1974 (Inter-Alpha Asia).

Pe parcursul existențe sale, ING a crescut inconstant într-o companie internațională. ING va continua pe această cale să furnizeze servicii de excelență, prin firmele sale existente și prin dezvoltare, care se concentrează pe patru domenii: bancar, investitii, asigurari de viață si servicii de pensii.

Structură organizatorică

ING are două niveluri – structură care constau în Consiliul de Conducere și al Consiliului de Supraveghere. În viziunea lui ING, crearea a două niveluri este cea mai bună cale de a realiza controale și soldurilor cât mai bune în cadrul companiei.

Consiliul de Conducere este responsabil de managementul afacerii și strategie din fiecare zi, pe termen lung. Consiliul de Supraveghere este responsabil pentru controlul performanțelor și consultanța pentru managementul executiv. Consiliul de Supraveghere este format exclusiv din directori dinafară.

ING are șase linii de afaceri: Europa Asigurări, America asigurări sociale, asigurările sociale Asia / Pacific, Wholesale Banking, Retail Banking și ING Direct. Un client de afaceri foarte sigur și puternic este elementul cheie în această structură.

ING Investment Management este parte a ING Group, una dintre cele mai mari companii de servicii financiare din lume. Suntem principalul administrator al activelor tuturor entităților din cadrul ING și al clienților acestora. ING Investment Management este organizată pe linii regionale: ING IM Europa, ING IM America si ING IM Asia-Pacific. Administrarea activelor este una dintre cele mai importante activități ale Grupului ING. Pe lăngă propriul know-how, ING Investment Management beneficiază și de expertiza Grupului ING. Prin rețeaua vasta de sucursale și specialiști, Grupul ING oferă servicii financiare celor peste 60 de milioane de clienți din întreaga lume.

Rezultate financiare

În 2008, rezultatele ING au fost afectate negativ de criza financiară globală. Brusca schimbare de pe piață a condus la o deteriorare semnificativă deprecierilor și reevaluărilor negative în aproape întreaga clasă de active. Au fost luate mai multe măsuri pentru a consolida poziția de capital al ING Group , inclusiv unui facilitatea capital de sprijin de 10 miliarde euro de membru olandez. De asemenea, expunerile active la risc ale ING-ului sunt redus. Datorită turbulențelor de pe piețele financiare a determinat o scădere bruscă pentru ING în rezultatele operațiunilor de asigurare. În același timp, sistemul bancar de afaceri a raportat rezultate nete pozitive în ciuda circumstanțelor dificile.În tabelul următor se pot observa aceste lucruri:

Pe data de 13 mai 2009, ING a anunțat în primul trimestru care are un rezultat de bază net de – 305 de milioane de euro. În ianuarie Hommen, CEO al ING-ului a spus că condițiile dificile de pe piață au rămas în primul trimestru ca piețe de capital, în continuare a refuzat, se extindă creditele ridicate, imobiliare care au rămas, prețurile au continuat să scadă și pierderile din împrumut au crescut datorită răspândii crizei de pe economia piețelor financiare a reale. În acest mediu, prioritățile principale ale noastre sunt de a reduce costurile, de risc și de pârghie a consolidării Grupului. În același timp, avem de lucru, pentru a reduce complexitatea concentrându-ne pe mai puține întreprinderi și piețe.

Piața de volatilitate a continuat să cântărească ING-ul de rezultate, cu toate măsurile de atenuare a riscului și a costului-control care au ajutat parte a impactului. Pierderea subiacentă netă s-a redus substanțial în primul trimestru de la -305 milioane de euro la -3073 milioane de euro în cel de-al patrulea trimestru. Toate cele trei linii de afaceri bancare au contribuit la baza unui profit net de 519 milioane euro în ciuda creșterii costurilor de risc. Venituri din sistemul de afaceri bancare au recuperate, aproape, la nivelul din primul trimestru de anul trecut, cu puternice rezultate datorită sprijinului Piețe financiare. Liniile afacerii de asigurare au fost afectate de scăderea prețurilor activelor, ducând la o pierdere subiacentă netă de -824 de milioane de euro.

Cifrele cheie ale ING Group

ING Group în Europa, America și regiunea Asia / Pacific

ING în Europa

Asigurările din Europa au emis un elastic de performanță în 2008, în special în Europa Centrală. Cu toate acestea, ca și alte industrii de asigurări de viață și asigurări sociale, Europa a fost afectată de turbulențele financiare globale. În principal, rezultatul net a fost ca urmare a reevaluărilor negative din imobiliare și investițiile din capitalul privat. Sistemul de afaceri a răspuns la greu climatul financiar și economic, concentrându-se asupra unei eficiențemai bune pentru a nu risca bilanțul. Proiectate cu o gamă de produse pentru a răspunde nevoilor clienților pe întreg teritoriul, asigurările din Europa continuă să fie bine poziționate pentru a să profite pe termen lung de apariția noilor tendințe și nevoi.

Asigurările Europei care stau la baza rezultatul înainte de impozitare au scăzut de la 64,6% la 651 milioane de euro în 2008, astfel cea mai mare parte ale portofoliilor Europene de investitii au fost afectate negativ de turbulențele de pe piața financiară, care s-au intensificat în a doua jumătate a anului. Declinul rezultatul obținut de 1,189 milioane euro care a stat la baza rezultatul înainte de impozitare a fost cauzat în principal de către veniturile mai mici de la imobiliare, de -278 de milioane de euro de la 371 milioane de euro în 2007 și de veniturile din capital privat de -296 milioane euro de la 456 milioane euro, din 2007, din cauza restructurărilor si reevaluărilor.

Cele mai mici venituri din investiții, afectate în mod deosebit de rezultatele din asigurare de viață, au scăzut de la 1,412 milioane euro la 346 milioane euro în 2008. Rezultatele care stau la baza profitului înainte de impozitare din asigurărele de viață și non-viață au scăzut 28,7% cu 305 milioane euro, în primul rând din cauza veniturilor din investiții, care și acestea au scăzut de la 193 milioane euro la 120 milioane euro.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

*Bulgaria, Grecia, Ungaria, România, Rusia, Polonia, Turcia,

Spania, Republica Cehă și Slovenia

Bazat pe cota de piață, ING este numarul unu ca furnizor de asigurări de viață și de pensii din Europa Centrală. Piețele din Europa Centrală tind să fie bogate, cu o creștere a clasei mijlocii: în condițiile în care creșterile demografice conduc la creșterea economică a asigurărilor de viață și a serviciilor de pensionare. În 2008, ING în Europa Centrală și restul Europei a demonstrat rezultate financiare solide, în general în urma vânzărilor.

Portofoliul ING Asigurări din Europei este bine diversificat și cu fundamente solide. Din punct de vedere comercial ING este bine poziționat și plin de performanță, pentru a profita de tendințele majore și a menține sub control cheltuielile.

Asigurările din Europa își vor consolida poziția în calitate de specialist în investiții și servicii de pensii pe tot teritoriul. Deși, perspectivele economice sunt încete ca urmare a climatului economiei mondiale, pe termen lung, acestea se vor dezvolta în mod favorabil. Asigurările din Europa se vor reactualiza pentru a răspunde la condițiile de piață, punând accent pe reducerea cheltuielilor de capital și de management. În Europa Centrală și restul Europei, ING va construi pe poziție de conducere concentrându-se pe extinderea bazei de distribuție și a creșterii eficienței de operare a acestei piețe vaste.

ING în America

Rezultatele Asigurărilor din America au fost afectate semnificativ datorită turbulențelor financiare globale, care a dus la pierderi substanțiale de investiții de credit, împreună cu unele mici vânzari a produselor legate de capital. Achiziția CitiStreet a oferit o platformă robustă de servicii de pensionare în SUA pentru continuarea creșterii. Vânzările în America Latină au rămas constante, în timp Canada a declarat rezultate mai mici datorită condițiilor dificile de pe piață.

Rezultatul înainte de impozitare a suferit o pierdere de 534 milioaneeuro, în 2008, de la 2,062 de milioane de euro profit în 2007. SUA a înregistrat o pierdere de 1,117 milioane EUR, comparativ cu profitul de 1,356 milioane euro din 2007, ca urmare a impactului sever al turbulențelor financiare. Acest rezultat include pierderile de investiții de 965 milioane de euro, din care 811 milioane euro legate de pierderile de credit. În plus, costuri de achiziție reportate au avut un efect negativ în urma impactul de 1,180 milioane în 2008, comparativ cu rezultatul pozitiv de 14 milioane euro din 2007. Rezultatele care stau la baza profitul dinainainte de impozitare au scăzut, în Canada, cu 22,6%, respectiv 17,7% , la 364 milioane euro. Rezultatele care stau la baza profitului înainte de impozitul fiscal, în America Latină, au scăzut cu 6,8%, sau 2,3% excluzând monede, la 220 milioane euro. În viața de afaceri, ING a postat profit mai mic de 44 de milioane euro, datorită și a câștigurilor de pe urma investițiilor din Mexic.

Profitul din asigurările de non-viata a fost îmbunătățit cu 28 milioane euro, datorită bunelor rezultate din Brazilia. Din cauza perspectivelor financiare incerte, asigurările din America în 2009 vor avea ca priorități retenția clienților, controlul costul și reducerea riscurilor pentru îmbunătățirea profitabilități capitalului.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Asigurările din America au realizat creștere rezonabilă în vânzări și în noile afaceri, în 2008, având în vedere circumstanțele de piață. În 2009, ING se va concentra pe schimbări agresive de capital și de pentru a asigura companiei o poziție pentru a se destinde pe pieță. Pe termen lung, asigurările din America vor echilibra creșterea profitului și va crearea valoari de gestionare capital, continuând să pună accent pe servicii de pensii, asigurări de viață și investiții. Asigurări din America rămân angajate în construirea și consolidarea relațiilor cu clienții și potențialii distribuitori. În consecință, compania intenționează să continue să își îmbunătățească tehnologia pentru a servi cu ușurință clienții.

ING în regiunea Asia / Pacific

Dezvoltarea ING-ului în regiunea Asia / Pacific, a fost afectată negativ, în 2008 datorită evoluția descendente a economiei. Cu toate acestea, ca unul dintre dintre liderii internaționali de asigurări, cu o puternică și diversificată rețea de distributie, ING rămâne bine poziționat pentru a își mențină franciza. Bazat pe o primă anuală echivalentă, ING își menținute sau îmbunătățește pozițiile sale pe întreaga piață în regiune, în 2008.

Rezultatul obținut înainte de impozitare a scăzut cu 79,9% adică 116 milioane euro, în 2008, de la 576 milioane euro în 2007. Japonia a înregistrat pierderi de 167 milioane euro în 2008, comparativ cu profitul de 24 milioane de euro din 2007. Turbulențele de pe pieța financiară internațională a dus la reevaluările negative a creditelor de capital, a titlurilor de valoari și la restructurări a venitului fix din investiții. În afară de Japonia, rezultatele care stau la baza raportului final înainte de impozitare au scăzut 15,5%. În octombrie 2008, ING a semnat un acord cu Fubon Financial Holding de a vinde ING Life Taiwan pentru suma de 600 de milioane de dolari (447 milioane euro). Tranzacția a fost finalizată la data de 11 februarie 2009, aceasta reducând semnificativ numărul de asigurări. ING înregistrează astfel zero rezultate pentru Taiwan în primele nouă luni din 2008.

EMBED MSGraph.Chart.8 \s

Confruntându-se cu o provocare datorită climatul economic, performanța asigurărilor din Asia / Pacific a fost afectata negativ. În ciuda acestor dificultăți ING și-a menținut, chiar îmbunătățit poziția pe piață în cadrul regiune, sprijinit de portofoliul său puternic de produse și prin extinderea de rețelelor de distribuție.

În anul următor, ING va continua să se concentreze asupra menținerii cotei de piață și de gestionare a valoarii, mai degrabă decât a creșterii. În plus față de inițiativele de control al costului și de repoziționare a portofoliilor de produse, va lua noi măsuri pentru a consolida creșterea de capital și de a micșora riscurile de management Va continua să se consolideze modelul de bancassurance. Aceste priorități esențiale va situa ING-ul într-o poziție favorabilă pentru a-și amplifica strategia de dezvoltare.

5. ING astăzi

ING Group este o instituție financiară internațională de origine olandeză care oferă servicii bancare, de asigurări și de management al activelor unui număr de peste 85 de milioane de clienți individuali, companii sau instituții din peste 50 de țări.

Cu un personal de peste 130.000 de angajați, grupul deservește o gamă foarte variată de clienți: indivizi sau familii, mici afaceri sau mari corporații, instituții sau guverne.

ING Group se află pe locul 7 în clasamentul celor mai puternice companii din lume, potrivit clasamentului Fortune Global 500 pe anul 2008. ING Group este singura instituție financiară din Top 10, urcând 6 locuri față de anul trecut.

Puterea financiară a Grupului, gama vastă de produse și servicii, marea diversitate a surselor de profit si buna răspîndire formează baza continuității și creșterii potențialului ING.

Grupul ING este unul dintre cele mai mari gupuri financiare din lume oferind o gamă largă de servicii financiare integrate clienților individuali și instituționali printr-o mare varietate de canale de distributie, lasandu-se acestora posibilitatea de a alege ceea ce se poriveste cel mai bine nevoilor lor.

ING Group se afla printre cei mai importanți participanți pe piața financiară din Europa și este unul dintre cei mai importanți furnizori mondiali de servicii financiare integrate, combinând serviciile bancare, de asigurări și de management al investițiilor. ING Grup ocupă de asemenea un loc important și pe piața asigurărilor non- viață, a serviciilor bancare pentru persoane fizice și juridice și pe piața investițiilor în proprietăți, a dezvoltării și finanțării acestora.

Valorile fundamentale ale Grupului ING pe baza cărora se desfașoară întreaga activitate a companiei sunt: 1) Clientul este întotdeauna numărul 1

2) Profesionalism

3) Calitate

4) Integritate

Principalele coordonate ale activității ING Group au în vedere urmatoarele activități:

Oferta de servicii financiare integrate;

Dezvoltarea și extinderea operațiunilor bancare și de asigurări pe piețele în dezvoltare;

Extinderea canalelor de distribuție și concetrarea pe cele mai eficiente dintre acestea;

Consolidarea poziției grupului în domeniile comercial- bancar, bancar- investițional și cel al investițiilor;

Creșterea și consolidarea activităților deja existente prin achiziții și investiții de portofoliu;

Folosirea eficientă a oportunităților de creștere a veniturilor și de reducere a costurilor de operare;

Asigurarea unui management eficient și dispersia riscurilor.

Grupul ING în strategia de expansiune internațională apelează la două modalități distincte, în funcție de nivelul de dezvoltare economică și a sevicilor financiare, după cum urmează:

1. prin achiziționarea unor firme existente pe piețele mature în țările în care sectorul asigurărilor, al investițiilor și cel bancar este solid și bine reprezentat de firme care funcționează deja pe piață;

2. prin crearea de noi societăți cunoscute sub denumirea de “greenfield operations” specific pentru țările relativ mici (Asia, America Latină, Europa Centrală și de Est). Numele acestor companii noi au avut legatură cu numele grupului ING sau a societății de asigurări Naționale- Nederlanden.

ING își desfășoară activitatea în mai multe domenii, în centrul acțiunilor sale aflându-se orientarea către client și principiile solide de business.

Asigurări în Europa, America și regiunea Asia/Pacific

Desfășoară activități operațiuni de asigurări și alte activități importante în mai multe țări din Europa, America de Nord și de Sud și regiunea Asia-Pacific.

Servicii bancare pentru persoane juridice (Wholesale Banking)

Desfășoară la nivel global operațiuni bancare pentru companii. Are 5 divizii: Clienți, Rețea, Produse, Corporate Finance& Equity Markets și Piețe Financiare. Această divizie oferă o gamă completă de produse și servicii pentru corporații și instituții.

Servicii bancare pentru persoane fizice (Retail Banking)

Desfășoara operațiuni bancare pentru persoane fizice în România, Olanda, Belgia, Polonia și India. Această divizie oferă servicii de private banking în piețe selectate: nu doar în România ci și în Olanda, Belgia, Elveția, Luxembourg și mai multe țări din Asia.

ING Direct

Desfășoară activități de retail banking direct pentru clienții săi individuali din Australia, Canada, Europa și Statele Unite. Principalele produse oferite sunt cele de economisire și credite imobiliare. O activitate separată este constituită de ING Card, care administrează portofoliul de carduri de credit din Benelux.

CONCLUZII

Gesturile, hotărârile, faptele și activitățile omului sunt supuse elementelor de risc. Consecințele riscurilor cu care ne confruntăm zilnic în viața personală și în afaceri, nu dau naștere numai la suferință, durere, necazuri. Aceste consecințe sunt și de ordin financiar și pentru acest motiv există asigurarea : pentru a înlătura sau diminua pierderile financiare ale unui dezastru. În funcție de cauzele ce stau la baza producerii pagubelor, unele dintre acestea sunt independente de voința omului, adică au un caracter obiectiv, în timp ce altele sunt legate de comportamentul omului, adică au un caracter subiectiv. Prevenirea apare astfel ca cel mai bun mijloc de protecție, dacă permite suprimarea riscurilor. În realitate s-a dovedit însă, că ea are destul de rar un efect radical, îndeosebi atunci când riscurile sunt generate de forțele naturii.

Amploarea riscurilor de toate categoriile, care afectează un număr tot mai mare de persoane fizice sau juridice, impune ca fiind strict necesară sporirea activității de asigurare.

În contextul economiei de piață asigurările și reasigurările se constituie într-o ramură de activitate, un sector al serviciilor cu caracter financiar, cu multiple valențe. Dezvoltarea industriei asigurărilor și reasigurărilor prezintă conotații economice complexe, ce implică nu doar persoanele asigurate sau firmele reasigurate, ci întreaga societate.

Lucrarea de față și-a propus să evidențieze ultimele evoluții ale pieței de asigurări și reasigurări la nivel internațional.

Desigur că tema aleasă este deosebit de complexă, caracteristicile pe care am dorit să le analizez fiind foarte multe și foarte variate, însă prezenta lucrare are rolul de a atrage atenția numai asupra unor aspecte și tendințe recente ale piețelor de re/asigurări.

Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii sunt cei mai mari jucători de pe piața asigurărilor, dar din punctul de vedere al valorii volumului de prime subscrise, fiecare își revendică supremația pe segmente diferite, prima pe sectorul asigurărilor de viață, iar cea de-a doua pe sectorul asigurărilor generale, astfel, în 2007, Uniunea Europeană deținând 34,4% din totalul primelor subscrise la nivel mondial, iar Statele Unite ale Americii, 33,8% din totalul subscrierilor.

În perioada analizată, 2006 – 2009 la nivelul țărilor Uniunii Europene s-a înregistrat un volum total de prime subscrise de peste 896,7 miliarde euro, sectorul asigurărilor de viață generând prime în valoare de peste 529,3 miliarde euro, iar cel al asigurărilor non – life de 367.6 miliarde euro.

Pe de alta parte, în State volumul total al primelor subscrise în anul 2004, a fost de peste 883,8 miliarde euro, dar aici a ieșit în evidență sectorul asigurărilor generale care a generat prime în valoare de peste 485,4 miliarde euro. Valoarea primelor subscrise din asigurări de viatță a depășit 398,3 miliarde euro.

Piața din S.U.A. este caracterizată de dimensiunile foarte mari ale asigurărilor interne care au încurajat dezvoltarea unei puternice piețe interne de reasigurare. Activitatea de reasigurare este o componentă vitală a pieței de asigurare din S.U.A., ce a asigurat în 1995 peste 63% din surplusul industriei.

Portofoliul intern divers a atras multe companii din afara granițelor americane. Deși mulți asigurători cedează în reasigurare pe piața internă, cea mai mare parte a ofertelor de reasigurare sunt sponsorizate de fapt din exteriorul S.U.A. În 2007 erau peste 2000 de companii străine de reasigurare răspândite în peste 90 de jurisdicții, companii ce și-au asumat răspunderi de peste 45 miliarde de dolari de la asigurătorii americani. În schimbul acoperirii, aceștia au cedat sub formă de prime de reasigurare aproape 17 miliarde de dolari.

Situația financiară a pieței asigurărilor din Europa diferă semnificativ de cea din Statele Unite ale Americii. Asigurătorii europeni și-au diversificat riscurile prin metode mai conservatoare, având investiții mult mai stabile. Rezultatul este faptul că acestea au structura unor instituții de asigurări mult mai bine gestionate pentru riscuri pe termen lung. De aceea este foarte puțin probabil să fie afectate de o lichiditate scăzută pe termen scurt.

CEA reprezintă federația asigurări și reasigurări din Europa. Scopul său este acela de a reprezenta societățile de (re) asigurări în mod eficient, atât în Europa, cât și internațional, și de a fi recunoscute definitiv în întreaga industrie. Membrii consiliului CEA sunt asociațiile de asigurări naționale . CEA are în prezent 33 de membri: cei 27 de membri al UE, și șase state non-UE (Croația, Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveția și Turcia). De asemenea, are doi membri de observator, Rusia și Ucraina.

În perioada crizei financiare este important să se sublinieze faptul că societățile de asigurări europene în anul 2008 au fost marcate puternic de deprecierea anumitor monede vis-à-vis de euro, în special de lira sterlină.

Uniunea Europeană a scăzut în termeni reali, de la 2,9% în 2007 la 0,9% în 2008, cu inflației prețurilor de consum în creștere de la 2,4% la 3,7% față de aceeași perioadă de timp.

Legislația țărilor din estul Europei și Europa Centrală este în continua mișcare la fel ca și domeniul asigurărilor și reasigurărilor.

Pe aceasta piață asigurările non-viață au reprezentat 75% din totalul primelor încasate, datorită asigurărilor de autovehicule care totalizează cea mai mare parte a veniturilor din prime.

În ultima parte a acestei lucrări, am încercat să exemplific evoluția și participarea marilor jucători de pe piața asigurărilor și reasigurărilor, prin intermediul marii societăți de asigurări din lume, și anume, ING Group.

ING Group este o instituție financiară internațională de origine olandeză care oferă servicii bancare, de asigurări și de management al activelor unui număr de peste 85 de milioane de clienți individuali, companii sau instituții din peste 50 de țări.

ING are două niveluri – structură care constau în Consiliul de Conducere și al Consiliului de Supraveghere. În viziunea lui ING, crearea a două niveluri este cea mai bună cale de a realiza controale și soldurilor cât mai bune în cadrul companiei.

ING are șase linii de afaceri: Europa Asigurări, America asigurări sociale, asigurările sociale Asia / Pacific, Wholesale Banking, Retail Banking și ING Direct. Un client de afaceri foarte sigur și puternic este elementul cheie în această structură.

În Europa, bazat pe cota de piață, ING este numarul unu ca furnizor de asigurări de viață și de pensii. Piețele din Europa Centrală tind să fie bogate, cu o creștere a clasei mijlocii: în condițiile în care creșterile demografice conduc la creșterea economică a asigurărilor de viață și a serviciilor de pensionare. În 2008, ING în Europa Centrală și restul Europei a demonstrat rezultate financiare solide, în general în urma vânzărilor. Portofoliul ING Asigurări din Europei este bine diversificat și cu fundamente solide.

Asigurările ING – ului din S.U.A. au realizat o creștere rezonabilă în vânzări și în noile afaceri, în 2008, având în vedere circumstanțele de piață. În 2009, ING se va concentra pe schimbări agresive de capital și de pentru a asigura companiei o poziție pentru a se destinde pe pieță. Pe termen lung, asigurările din America vor echilibra creșterea profitului și va crearea valoari de gestionare capital, continuând să pună accent pe servicii de pensii, asigurări de viață și investiții.

Pe piața internațională a asigurărilor și reasigurărilor, anul 2009 pare să continue proiectele începute în 2008, în ciuda crizei financiare la care sunt supuse toate țările. Această situație de criză, pe care eu aș numi-o provocarea anului 2009, poate constitui, atât o piedică în activitatea companiilor de asigurări și reasigurări, dar, în același timp, acesta poate să ajute prin oferirea de noi oportunități și dezvoltări în cadrul societății, pentru noile generații. Așa cum este vorba „Fie ca cel mai bun să câștige”, pe piața asigurărilor și reasigurărilor, câștigătorul va fi cel care va trece peste criză cu brio.

BIBLIOGRAFIE

1. Alexa C., Ciurel. V., Asigurări și reasigurări în comerțul internațional, București, 1992

2. Ciurel Violeta, Asigurări și reasigurări: Abordări teoretice și practice internaționale, Editura ALL BECK, București, 2000

3. Constantinescu D.A., Dobrin M., Bejenaru A., Gherciu A., Dicționar de Asigurări, Editura SEMNE1994 SRL, 1998

4. Văcărel Iulian, Bercea Florian, Asigurări și reasigurări, partea I, Editura Expert, București, 1998

5. Văcărel Iulian, Bercea Florian, Asigurări și reasigurări, partea II Editura Expert, București, 2007

6. Ciuncan A. – Managementul Riscului – factor de creștere economică în revista Primm, anulIV, nr. 4/2002

7. Gănescu D. – Riscurile naturale – în revista XPrimm, anulVI, nr. 4/2006

8. Ghețu D. – Riscul – O ‘materie primă’ dificilă în revista XPrimm, anulVII, nr. 2/2006

9. Huber Michael – Conceptualising insurance : risk management under conditions of solvency- 2002

10. Sauer G., Dinamică și consolidare în Revista Xprimm, anul VI, nr. 2/2006

11. ***RAA, Alien Reinsurance in the Market: 1995 Data, 1997.

12. ***RAA, Reinsurance Underwriting Report, 2006

13. ***ING – 372261_EN_ING_2008AnnualReport – Insurance Europa 2008

14. ***ING – 372261_EN_ING_2008AnnualReport – Insurance America 2008

15. ***ING – 372261_EN_ING_2008AnnualReport – Insurance Asia/Pacific 2008

16.http://regielive.ro/proiecte/asigurari/evolutii in_cadrul_pietei_de_asigurari_si_reasigurari

17. www.preferatele.com/…/managementul-risculu17.php

18. www.marsh.com/risk/index.php

19. http://www.fiar.ro/ro/participanti.php, 2009

20.http://www.euractiv.ro/uniuneaeuropeana/articles%257CdisplayArticle/articleID_6240/Uniunea-Europeana-lider-pe-segmentul-asigurarilor-devita.html+Uniunea+Europeana+si+Statele+Unite = ro

21.http://www.wall-street.ro/articol/International/23814/Criza-asigurarilor-din-SUA-determina-crearea-unei-noi-companii-in-Insulele-Bermude.html

22. www.1asig.ro, Marian Mardare, 05.2009

23. http://www.ing.com/xpedio/internet/history/index_en.html

24. http://www.ing.com/group/showdoc.jsp?docid=074177_EN&menopt=abo|his

25. http://www.ingim.com/RO/AboutINGIM/OrganisationStructure/index.htm

26. www.ing.com/ING_Update_May_2009_-_English

27. http://www.ingromania.ro/wps/portal/!ut/p/.cmd/cs/.ce/7_0_A/.s/7_0_P8/_s.7_0_A/7_0_P8

28.http://www.ingromania.ro/wps/portal/!ut/p/.cmd/cs/.ce/7_0_A/.s/7_0_410/_s.7_0_A/7_0_410domenii /activ

29. www.cea.com1245396718_annual-report-2009-web

BIBLIOGRAFIE

1. Alexa C., Ciurel. V., Asigurări și reasigurări în comerțul internațional, București, 1992

2. Ciurel Violeta, Asigurări și reasigurări: Abordări teoretice și practice internaționale, Editura ALL BECK, București, 2000

3. Constantinescu D.A., Dobrin M., Bejenaru A., Gherciu A., Dicționar de Asigurări, Editura SEMNE1994 SRL, 1998

4. Văcărel Iulian, Bercea Florian, Asigurări și reasigurări, partea I, Editura Expert, București, 1998

5. Văcărel Iulian, Bercea Florian, Asigurări și reasigurări, partea II Editura Expert, București, 2007

6. Ciuncan A. – Managementul Riscului – factor de creștere economică în revista Primm, anulIV, nr. 4/2002

7. Gănescu D. – Riscurile naturale – în revista XPrimm, anulVI, nr. 4/2006

8. Ghețu D. – Riscul – O ‘materie primă’ dificilă în revista XPrimm, anulVII, nr. 2/2006

9. Huber Michael – Conceptualising insurance : risk management under conditions of solvency- 2002

10. Sauer G., Dinamică și consolidare în Revista Xprimm, anul VI, nr. 2/2006

11. ***RAA, Alien Reinsurance in the Market: 1995 Data, 1997.

12. ***RAA, Reinsurance Underwriting Report, 2006

13. ***ING – 372261_EN_ING_2008AnnualReport – Insurance Europa 2008

14. ***ING – 372261_EN_ING_2008AnnualReport – Insurance America 2008

15. ***ING – 372261_EN_ING_2008AnnualReport – Insurance Asia/Pacific 2008

16.http://regielive.ro/proiecte/asigurari/evolutii in_cadrul_pietei_de_asigurari_si_reasigurari

17. www.preferatele.com/…/managementul-risculu17.php

18. www.marsh.com/risk/index.php

19. http://www.fiar.ro/ro/participanti.php, 2009

20.http://www.euractiv.ro/uniuneaeuropeana/articles%257CdisplayArticle/articleID_6240/Uniunea-Europeana-lider-pe-segmentul-asigurarilor-devita.html+Uniunea+Europeana+si+Statele+Unite = ro

21.http://www.wall-street.ro/articol/International/23814/Criza-asigurarilor-din-SUA-determina-crearea-unei-noi-companii-in-Insulele-Bermude.html

22. www.1asig.ro, Marian Mardare, 05.2009

23. http://www.ing.com/xpedio/internet/history/index_en.html

24. http://www.ing.com/group/showdoc.jsp?docid=074177_EN&menopt=abo|his

25. http://www.ingim.com/RO/AboutINGIM/OrganisationStructure/index.htm

26. www.ing.com/ING_Update_May_2009_-_English

27. http://www.ingromania.ro/wps/portal/!ut/p/.cmd/cs/.ce/7_0_A/.s/7_0_P8/_s.7_0_A/7_0_P8

28.http://www.ingromania.ro/wps/portal/!ut/p/.cmd/cs/.ce/7_0_A/.s/7_0_410/_s.7_0_A/7_0_410domenii /activ

29. www.cea.com1245396718_annual-report-2009-web