Evolutii Macroeconomice In Romania In Perioada 2000 2013
LUCRARE DE LICENȚĂ
EVOLUȚII MACROECONOMICE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2000- 2013
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE ȘI METODOLOGICE PRIVIND
PRINCIPALII INDICATORI MACROECONOMICI
1.1 Principii de măsurare a rezultatelor macroeconomice
1.1.1 Sistemul Conturilor Naționale (SCN
1.1.2 Sistemul Producției Materiale (SPM
1.2 Inflația –fenomen negativ al economiei
1.2.1 Inflația –Aspecte generale
1.2.2 Forme de manifestare ale inflației. Măsurarea inflației
1.3 Șomajul –Dezechilibru pe piața muncii
1.3.1 Aspecte generale și forme de manifestare ale șomajului
1.3.2 Metode de combatere a șomajului
1.3.3 Inflație versus șomaj
1.4 Comertul exterior
1.5 Deficitul bugetar și datoria publică
1.6 Investițiile
1.6.1 Conceptul de investiții. Caracteristici
1.6.2 Factorii și clasificarea investițiilor
CAPITOLUL II ANALIZA STATISTICĂ A EVOLUȚIILOR MACROECONOMICE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2000-2013
2.1 Indicatorii economici privind populația ocupată
2.2 Principalele agregate pe locuitor
2.3 Tabelul intrări -ieșiri
2.4 Indicele prețurilor de consum și rata inflației
2.5 Rata șomajului(BIM
Capitolul III . POLITICI MACROECONOMICE ȘI DE DEZVOLTARE
ÎN ROMÂNIA
3.1 Teorii privind politicile macroeconomice
3.2 Politici monetare
3.2.1 Conceptul de politică monetară
3.2.2 Obiectivele politicii monetare
3.2.3 Instrumentele politicii monetare
3.3 Politici bugetare
3.3.1 Conceptul de politică bugetară. Funcții
3.3.2 Obiective și instrumente de realizare a politicii bugetare
3.4 Politici de ocupare
3.4.1 Considerații gnerale
3.4.2 Obiectivele politicii de ocupare
3.4.3 Mecanisme și instrumente ale politicii antișomaj
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
Cunoașterea economiei fiecărei țări necesită ca unitățile economice să fie grupate pe anumite categorii, astfel determinându-se rezultatele economice în ansamblu. În zilele noastre, măsurarea rezultatelor economice se face cu ajutorul indicatorilor economici specifici fiecărei ramuri economice în parte.
Scopul acestei lucrări este de a analiza evoluțiile la nivel macroeconomic în perioada 2000- 2013 în România, și factorii determinanți ai principalelor aggregate macroeconomice. Lucrarea este structurată în trei capitole, fiecare urmând o logică bine stabilită și suprinzând elemente ale evoluțiilor macroeconomice specifice țării noastre.
În primul capitol intitulat Aspecte teoretice și metodologice privind principalii indicatori macroeconomici sunt subliniate pe scurt unele aspecte teoretice cu privire la indicatorii macroeconomici, conținând prezentarea acestora. Am început prin a descrie Sistemului Conturilor Naționale , după care am detaliat noțiuni precum inflație, șomaj, investiții, comerț exterior.
Al doilea capitol intitulat Analiza statistică a evoluțiilor macroeconomice în România în perioada 2000-2013 cuprinde aspecte metodologice și date statistice cu privire la cațiva indicatori conform Institutului Național de Statistică.
Ultimul capitol intitulat Politici macroeconomice și de dezvoltare în România evidențiază un set de prevederi legislative ce vizează corectarea unor disfuncționalități ce au apărut în cadrul unei economii.
Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor studiului, evidențierea unor potențiale teme de cercetare viitoare și prezentarea referințelor bibliografice utilizate.
CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE ȘI METODOLOGICE PRIVIND
PRINCIPALII INDICATORI MACROECONOMICI
Principii de măsurare a rezultatelor macroeconomice
Pentru o bună desfășurare a activității economice este necesară măsurarea rezultatelor obținute la nivel macroeconomic, mezoeconomic și macroeconomic. Rezultatele microeconomice vizează activitatea desfașurată de agenții economici la nivelul unităților economice, iar rezultatele mezoeconomice reliefează activitatea desfășurată la nivelul ramurilor și zonelor teritorial-administrative. Rezultatele macroeconomice constituie principalul punct de plecare în luarea deciziilor privind atragerea și utilizarea factorilor de producție, stabilirii caracteristicilor definitorii ale cererii și ofertei.
Macroeconomia studiază comportamentul unei economii naționale în ansamblu și relațiile pe care le are cu alte economii naționale. Interesul macroeconomiei este centrat asupra producției, venitului, consumului total, nivelul circulației monetare, nivelul prețurilor, nivelul ocupării ți al neocupării forței de muncă etc. În înțelegerea comportamentului economiei naționale este necesară cunoașterea atît a performanței cât și a resurselor materiale și umane în vederea obținerii acestor performanțe, astfel sunt folosiți indicatori macroeconomici specifici.
Între macroeconomie și economia națională există o importantă corelație , deoarece economia națională participă din ce în ce mai mult prin componentele ei la nivel macroeconomic la schimburile internaționale. Economia națională reprezintă un sistem complex de activități economico- sociale , desfășurate între diferiți subiecși, grupuri, purtători ai unor interese eterogene, având ca scop satisfacerea interesului național, asigurând echilibrul general și al progresului.
Indicatorii economici reprezinta expresia cantitativă a rezultatelor activitații economice, reflectând numeric activitatea economică sau anumite aspecte precum fluxurile materiale si bănești. Acestia ofera informații necesare pentru orientarea și decizia în acțiunea economic, astfel putându- se compara diferite ramuri, activități, ramuri și economii naționale. Acești indicatori, denumiți și agregate economice pun în evidență diferite aspecte ale producției de bunuri materiale și servicii obținute într-o perioadă de timp de agenții economici. Cu ajutorul acestor indicatori se caracterizează și se analizează mărimea și structura producției naționale, evoluția ei în timp, Iar prin corelarea cu alți indicatori macroeconomici se calculează și se analizează eficiența valorificării potențialului economic atât la nivelul ansamblului economie naționale , cât și pentru clementele sale structurale (ramuri,sectoare economice ,etc )
Măsurarea rezultatelor macroeconomice în vederea caracterizării producției ,repartiției,consumului și economisirii, se realizează cu ajutorul a doua sisteme :
Sistemul Conturilor Naționale (SCN);
Sistemul Producției Materiale (SPM).
Atât SPM , cât și SCN au rolul de instrumente de sinteză și coordonare a datelor statistice , instrumente de cunoaștere și analiză economică pe perioada trecută și instrumente de fundamentare a deciziilor pe viitor.
1.1.1 Sistemul Conturilor Naționale
Sistemul Conturilor Naționale (SCN), denumit și Contabilitatea Națională(C.N.), reprezintă o metodă de evidență și analiză a economiei naționale. Contabilitatea Națională reprezintă un ansamblu complex de conturi ce reflect întreaga activitate economică a unei țări, o metodăde prezentare cantitativă a realității economice. Principalul obiectiv al SCN este acela de a sintetiza în cifre activitatea economică, fluxurilor în economie(material, de venituri și financiare), după anumite criteria. Practic SCN reprezintă atât o metodă de înregistrare, cât și o metodă de analiză a activității economice. Activitățile economice în cadrul C.N. se impart în 4 grupe fundamentale: cele care creează venituri prin producerea de bunuri economice care satisfac direct sau indirect trebuințele economice; cele care folosesc veniturile pentru consum; cele care folosesc veniturile pentru creșterea patrimoniului (acumulare) și cele care sunt legate de acordarea respective, angajarea de credite.
Contabilitatea Națională a fost supusă unor revizuiri urmărind adaptarea la condițiile și cerințele informaționale. Această revizuire avea ca scop clasificarea și simplificarea unor elemente ale sistemului. SCN este structurat în: agenți economici, operațiunile și conturile. ÎÎn analizarea fluxurilor financiare , la nivelul SCN, calculele macroeconomice au la bază agregarea agenșilor economici pe ramuri sau sectoare și anume: firmele, întrprinderilr, gospodăriile(familiile), administrațiile publice(guvernamentale) și străinătatea(restul lumii).
Firmele (întreprinderile)cuprind agenții economici care au ca scop producerea de bunuri economice destinate vânzării și ulterior obținerea de profit.
Gospodăriile (familiile/ menajele private) sunt acele personae care își desfășoară activitatea în comun, dețin și furnizează factori de producție și utilizează veniturile obținute pentru satisfacerea nevoilor. Veniturile gospodăriilor provin de la sectorul guvernamental și de la firme.
Administrațiile publice (guvernamentale) cuprind subiecții economici ce produc bunuri publice pentru populație, furnizează bunuri ți servicii non-piață pentru colectivitate. Administrațiile publice se impart în : administrația central, administrații locale și administrațiile de securitate socială.
Străinătatea (restul lumii) reprezintă un agregat de conturi ce evidențiază tranzacțiile cu alte țări.
Operațiunile însumează actele economice și financiare effectuate de agenții economici.
În C.N. , activitatea subiecților economici, a sectoarelor și a ramurilor este prezentată cu ajutorul conturilor. Conturile evidențiază fluxurile material ți cele financiare. În categoria conturilor sunt incluse :
– contul producție (pentru firme), ce stă la baza calculării unor indicatori sintetici ai producției de bunuri;
– contul consum (pentru gospodării), analizează formarea veniturilor, repartiției și utilizării acestora;
– contul administrația publică și străinătatea, evidențiază analiza patrimoniului și tranzacțiile cu străinătatea;
– contul acumulare (contul capitalului), în acest cont se adună toate economiile colectivității.
Principalii indicatori macroeconomici ce reflect mărimea rezultatelor macroeconomice pe baza informațiilor furnizare de SCN, sunt:
Produsul intern brut (PIB);
Produsul global brut (PGB);
Produsul național brut (PNB);
Produsul intern net (PIN);
Produsul național net (PNN);
Venitul național (VN).
Produsul intern brut (PIB)
În sistemul contabilitații naționale, baza măsurarii rezultatelor activității economice, o reprezintă produsul intern brut. El exprimă valoarea adăugată brută a producției finale a bunurilor și serviciilor create, în decursul unei perioade, de agenții economici care își desfașoară activitatea pe teritoriul țării și este destinat consumului, investițiilor, creșterea stocurilor și export.
Produsul intern brut este calculat atat ca produs final cat și ca valoare adăugată brută. În prima parte, evidențiază masa de bunuri și servicii produse pe teritoriul țării, precum și natura fizică a bunurilor și serviciilor produse, iar în cea de-a doua parte evidențiază rezultatele finaciare ale ativitații desfășurate de toți agenții economici din țara pentru care se face calculul. În expresie bănescă, PIB exprimă producția totală de bunuri economice, realizată de agenții economici pe teritoriul țării în decursul unei perioade de timp, de regulă un an.
PIB poate fi calculat prin 2 metode:
Metoda valorii adăugate, unde:
1) PIBpp= VABpf – SB + Inind + Iimport
2) PIBpp= VABpf – SB + Iimport
Metoda utilizării producției finale:
PIBpp = CP+ CPL + Ib + (Ex – IM)
Produsul global brut (PGB)
Reprezintă totalitatea bunurilor economice produse într-o perioadă de timp , de regulă un an. Produsul global brut se determină adăugând consumul intermediar la consumul final. Consumul final însumează bunurile și serviciile folosite pentru inătatea;
– contul acumulare (contul capitalului), în acest cont se adună toate economiile colectivității.
Principalii indicatori macroeconomici ce reflect mărimea rezultatelor macroeconomice pe baza informațiilor furnizare de SCN, sunt:
Produsul intern brut (PIB);
Produsul global brut (PGB);
Produsul național brut (PNB);
Produsul intern net (PIN);
Produsul național net (PNN);
Venitul național (VN).
Produsul intern brut (PIB)
În sistemul contabilitații naționale, baza măsurarii rezultatelor activității economice, o reprezintă produsul intern brut. El exprimă valoarea adăugată brută a producției finale a bunurilor și serviciilor create, în decursul unei perioade, de agenții economici care își desfașoară activitatea pe teritoriul țării și este destinat consumului, investițiilor, creșterea stocurilor și export.
Produsul intern brut este calculat atat ca produs final cat și ca valoare adăugată brută. În prima parte, evidențiază masa de bunuri și servicii produse pe teritoriul țării, precum și natura fizică a bunurilor și serviciilor produse, iar în cea de-a doua parte evidențiază rezultatele finaciare ale ativitații desfășurate de toți agenții economici din țara pentru care se face calculul. În expresie bănescă, PIB exprimă producția totală de bunuri economice, realizată de agenții economici pe teritoriul țării în decursul unei perioade de timp, de regulă un an.
PIB poate fi calculat prin 2 metode:
Metoda valorii adăugate, unde:
1) PIBpp= VABpf – SB + Inind + Iimport
2) PIBpp= VABpf – SB + Iimport
Metoda utilizării producției finale:
PIBpp = CP+ CPL + Ib + (Ex – IM)
Produsul global brut (PGB)
Reprezintă totalitatea bunurilor economice produse într-o perioadă de timp , de regulă un an. Produsul global brut se determină adăugând consumul intermediar la consumul final. Consumul final însumează bunurile și serviciile folosite pentru satisfacerea nevoilor individuale și sociale, dar și investițiile brute, pe când condumul intermediar cuprinde bunurile și serviciile utilizate în activitatea economică. PGB se calculează astfel:
PGB = Consum personal + Consum social + Investiții brute + Consum intermediar
Produsul național brut (PNB)
Deși măsoară rezultatul activității, PNB nu poate fi utilizat în aprecierea bunăstării economice dintr-o țară întrucât nu oferă nicio informație cu privire la modul de distribuire a produsului între gospodării, sau la economia „subterană” , nu conține elemente privind evoluția calității și prețurilor bunurilor și serviciilor , nu include unele componente ce influențează nivelul de bunăstare, cum sunt activitățile casnice și costul poluării, durata timpului liber, calitatea climatului social-politic etc.
PNB cuprinde totalitatea bunurilor și serviciilor realizate și utilizate în interiorul țării, la care se adaugă soldul pozitiv sau negativ al balanței raporturilor economice externe.
PNB = PIB +(-) S,
unde S reprezintă soldul pozitiv sau negativ al balanței raporturilor economice externe
Produsul intern brut (PIN)
PIN reprezintă valoarea netă totală de piață a bunurilor și serviciilor finale realizate de agenții economici interni într-o perioadă de timp , de regulă un an.
PIN este evaluat atât la nivelul prețurilor pieței, cât și la nivelul prețurilor factorilor. În prima parte indică valoarea netă a produsului final al consumatorilor, iar la nivelul prețurilor factorilor exprimă valoarea netă a produsului final al producătorilor.
S e calculează ca diferență între PIB și amortizare ( alocația pentru consumul de capital fix ).
1) PINpp = PIBpp – A
sau
2) PINpp = PIBpp – A – T
Produsul național net (PNN)
Dacă PIN , la prețurile factorilor, se corectează cu diferența dintre veniturile din activitatea economică și din patrimoniul agenților naționali ce iși desfășoară activitatea în străinătate și cele ale agenților străini din interiorul țării (SVABS), rezultă produsul național net la prețurile factorilor de producție.
Ca metode de calcul, avem:
PNN = PINpf + SVNS
PNN = PNBpp – A + PNBpf + Inind – A
PNNpp= PIBpp + SVABS – A
PNNpf = PIBpp – Inind + SVABS – A
Venitul național (VN)
Venitul național reprezintă un indicator macroeconomic ce exprimă suma veniturilor încasate de posesorii factorilor de producție , reflectând rezultatele activității anuale desfășurate într-o țară.
Venitul național cuprinde totalitatea câștigurilor brute ( nesupuse impozitării) obținute de către agenții economici naționali, cei care au contribuit la realizarea producției (venitul total trebuie să fie egal cu valoarea producției, iar încasările din vînzarea acesteia trebuie să revină, de drept, cuiva). Corespunzătorformei de venit realizată se identifică cinci componente de bază, venitul național reprezentând suma acestora:
Venituri salariale (retribuirea muncii) – includ salariile și alte câștiguri de această natură (sporuri, premii, etc), însușite de către angajați;
Profituri ale firmelor – reprezintă câștigul obținut de persoane juridice, dupănplata factorilor de producție (angajați, creditori, alți furnizori);
Venituri din activitatea economică desfășurată pe cont propriu de persoane fizice și asociații familiale (liber-profesioniști, avocați, notari, etc.);
Venituri ale proprietarilor – se referă la venituri de natura arendei sau chiriilor nete (mai puțin valoarea amortizării), dar și a celor din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, cum ar fi patentele de investiții;
Dobânzile nete – diferența dintre dobânzile încasate (active) și cele plătite (pasive) de către sistemul bancar.
Cunoașterea conținutului acestor indicatori are un rol deosebit de important pentru estimarea cantitativă a activității economice într-un anumit spațiu și într-o anumită perioadă de timp, aprecierea fluxurilor materiale și bănești dintr-o economie națională, furnizarea de informații, luarea de decizii ân activitatea economică, cât și compararea studiilor efectuate în ceea ce privește evoluția activității economice în timp și spațiu.
1.1.2 Sistemul Producției Materiale (SPM)
Atât în teorie , cât și în practica statistică s-au aplicat cele 2 sisteme de evidență și calcule macroeconomice . În timp ce SPM include bunuri și servicii materiale (rezultatele producției materiale), SCN mai cuprinde și serviciile de orice natură.
Indicatorii macroeconomici la care face referință SPM sunt produsul social (PS) și venitul național(VN).
Produsul social cuprinde totalitatea bunurilor și serviciilor materiale produse în decursul unui an. În concepția SPM , mărimea produsului social se obține prin agregarea indicatorilor ce exprimă producția unităților ce se concretizează în bunuri și servicii. Se poate calcula astfel:
PSG = ∑PG1 , unde:
∑PG1- sumă a produselor globale ale ramurilor productive
1,k ramuri
PSG = ∑CMi + ∑VPi , unde:
∑CMi- suma cheltuielilor materiale de producție
∑VPi –suma veniturilor primare
PSG = ∑VPMPi + ∑VPBCi, unde:
∑VPMPi – sumă a valori producției mijloacelor de producție
∑VPBCi – suma veniturilor producției bunurilor de consum
În cadrul produsului social se găsește o parte din valoarea sa, denumită venit național produs. VNP reprezintă acea parte din PS ce rezultă ca diferență între produsul social global și valoarea mijloacelor de producție consumate. Analizat sub aspect materia, venitul național cuprinde bunurile de consum și mijloacele de producție destinate acumulării și rezervelor, iar sub aspect valoric cuprinde veniturile primare ale populației ocupate în producția materială, veniturile primare ale unităților productive și pe cele ale statului .
Calcularea VNP însumează produsul net:
VNP = ∑(PGi – CMi) = ∑Pni
Un al treilea indicator în cadrul acestiu sistem este produsul social final (PSF), care constă în valoarea de schimb a bunurilor și serviciilor economice produse și ajunse în decursul perioadei de calcul în ultimul stadiu al circuitului economic. PSF = PS – Consumul intermediar
Deci, SPM acordă prioritate fluxurilor materiale, iar SCN pune accent pe fluxurile financiare între agenții dintre diferite sectoare instituționalizate.
1.2 Inflația
1.2.1 Inflația- Aspecte generale
Inflația reprezintă un fenomen economico-social, un dezechilibru de ansamblu al economiei naționale, făcut cunoscut prin discordanța dintre volumul de mărfuri și servicii prestate și masa monetară. Acest fenomen se manifestă prin deprecierea monedei naționale, creșterea durabilă, inegală și generalizată a prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor. Din punct de vedere etimologic, termenul „ inflație” provine din latinescul „inflațio”, ceea ce semnifică alterare a sistemului economic. Fenomenul a fost definit la nivelul conținutului și al modului de exprimare, printr-o exagerată creștere a prețurilor, toate țările cunoscând o perioadă de inflație.
La formularea teoriei monetariste (materialiste ) a inflației au contribuit cu lucrările lor, autorii: D. Laidler, W. Parkin, A. Meltzer, P. Bezbachk, H. G. Johson și K. Brunner.
Având ca punct de plecare multitudinea teoriilor și concepțiilor existente în literatură, economiștii americani M. Bronfenbrenner și F. D. Holzman au ajuns la concluzia că toate acestea pot fi încadrate în patru categorii:
Inflația este considerată de unii autori o stare de generalizare a excesului de cerere, în care “ prea mulți bani aleargă după prea puține bunuri” ;
Inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănești sau a veniturilor, creștere fie în sumătotală, fie pe cap de locuitor.
Inflația este privită ca o creștere a nivelului prețurilor, creștere ce presupune și următoarele caracteristici sau condi/ii adiționale: este anticipată cu lipsă de precizie; duce (prin creșterea costurilor) la noi creșteri de prețuri; nu sporește gradul de ocupare al forței de muncă și nici producția reală.
Inflația semnifică o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, scădere măsurată fie prin cursurile de schimb valutar, fie prin prețul aurului. Scăderea valorii banilor de este pusă în evidențăde un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.
1.2.2 Forme de manifestare ale inflației. Măsurarea inflației
Inflația poate fi diferită pentru fiecare categorie de bunuri sau servicii.
În funcție de intensitatea inflației, se disting:
inflație moderată-prețurile cresc cu 2-3% anual;
inflație galopantă-caracterizată prin ample dezechilibre în economie;
hiperinflație- creșteri foarte mari ale prețurilor;
inflație deschisă- creșterea anuală a prețurilor mai mică de 10%.
În funcție de factorii de influență:
inflația prin cerere- are la bază creșterea cererii agregate;
inflația prin monedă- are la bază teoria cantitativă a banilor;
inflația prin costuri- are la bază creșterea prețurilor factorilor de producție;
inflația structurală- cererea și oferta agregată se modifică in sens contrar.
Inflația prin cerere. Apariția acestei forme a inflației este determinată de creșterea cererii agregate. Inflația prin cerere reprezintă un proces inflaționist ce apare între cerere a și oferta de bunuri și servicii. Știind că cererea prezintă o creștere mai mare decât oferta, are loc o creștere a prețurilor . Acest dezechilibru se produce datorită insuficienței producției de bunuri și servicii (inflația reală). Practic sunt prea mulți bani și prea puține produse.
Inflația devine galopantă când masa monetară nu mai poate fi ținută sub control, oferta neputând să satisfacă cererea.
Inflația prin monedă. Această formă a inflației are la bază teoria cantitativă a banilor.
Teoria lui Irving Fisher exprimă concret formularea curentă a teoriei cantitative a banilor.
M x V = P x T, unde :
M – masa monetară aflată în circulație
V – viteza de rotașie a banilor
P – nivelul general al prețurilor
T – volumul tranzacțiilor ce urmează a fi asigurat.
Prin creșterea cantităților banilor , când viteza de rotație a banilor este constantă, superioară sporirii producției reale, va avea loc o creștere a nivelului general al prețurilor.
Când valoarea globală a schimburilor egalează cantitatea de bani aflată în circulație prețurile vor înceta să mai crească. Un alt model ce face referire la teoria cantitativă a banilor este cel al lui Alfred Marshal, denumit ecuația de la Cambridge.
M = k x P x Y
Conform acestiu model, masa monetară depinde de venitul net real și de nivelul general al prețurilor.
Inflația prin costuri. Se manifestă prin creșterea prețurilor factorilor de producție. Întreprinderile vor mări prețurile produselor oferite pe piața întreprinderilor și gospodăriilor populației, retribuțiile se vor mări, iar inflația se va menține.
Inflația prin ofertă. Cauza principală a acestei forme o reprezintă insuficiența producției. Scăderea ofertei este cauzată de dezastre naturale, dreptul exclusiv al producătorului (monopol), scăderea productivității muncii, creșteri nejustificate ale salariilor și profiturilor.
Inflația structurală. Reprezintă expresia dezechilibrelor cu nivel ridicat la nivelul economiei piață și poate apărea între agricultura subvenționată și celelalte ramuri, între sectorul primar subvenționat și celelalte sectoare.
Măsurarea inflației
Măsurarea inflației se face pe baza unui indice al prețurilor ce reprezintă o medie ponderată a prețurilor unui anumit bun număr de bunuri materiale și servicii.
Se pot folosi:
Indicele prețului de consum;
Deflatorul PIB;
Indicele costului vieții ;
Scăderea puterii de cumpărare a bunurilor;
Indicele prețurilor bunurilor de capital
Măsuri antiinflaționiste
Inflația afectează întreaga societate și relațiile dintre țări, direct sau indirect. Măsurile antiinflaționiste care se pot lua privesc:
măsuri de apărare sau protecție împotriva creșterii prețurilor și scăderii puterii de cumpărare a banilor: indexarea veniturilor, creșterea dobânzilor la depozite, acordarea compensațiilor, etc.
măsuri de diminuare și control al inflației , măsuri ce ajută la restabilirea echilibrului economic.
1.3 Șomajul- dezechilibru pe piața muncii
Conceptul de șomaj a fost analizat din mai multe perspective, formulându-se astfel diverse controverse. Șomajul arată cum funcționează piața muncii pe un anumit interval de timp.
1.3.1 Aspecte generale și forme de manifestare ale șomajului
Șomajul este o stare negativă a populației active disponibile, care nu găsește locuri de muncă, din cauza dereglării relației dintre dezvoltarea economică, ca sursă a cererii de muncă . În condițiile contemporane, șomajul este considerat ca un dezechilibru între cererea globală și oferta globală de muncă.
Practic șomajul reprezintă o stare negativă a economiei, un dezechilibru al pieței muncii la nivel național, prin care cererea de forță de muncă este mai mică decât oferta de muncă. Șomerul reprezintă acea persoană care face parte din populația activă disponibilă, care este apt de muncă, dorește să lucreze și caută un loc de muncă remunerat, deoarece în prezent nu are un loc de muncă.
Șomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internațional al Muncii (BIM), sunt persoane de peste 15 ani și peste care îndeplinesc simultan urmatoarele condiții:
nu au un loc de muncă și nu desfașoară o activitate în scopul obținerii unor venituri;
sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la agenția de ocupare și formare profesională sau la agenții particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunțuri și răspunsuri la anunțuri, apel la prieteni,rude, colegi,sindicate etc;
sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă și-ar găsi imediat un loc de muncă.
Privit ca fenomen macroeconomic, șomajul reprezintă stocul de populație activă disponibilă care nu are ocupație, însă caută un loc de muncă. Piața muncii se poate afla într-o stare de echilibru, fie într-o stare de dezechilibru. Situația de dezechilibru poate fi privită sub aspectul a 3 termeni:
ocupare deplină- reprezintă utilizarea resurselor de muncă, ce permite obținerea maximului de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor;
șomaj voluntar- reprezintă acea neocupare datorită persoanelor care refuză salariul oferit sau se află în imposibilitatea de a primi acest salariu;
șomaj involuntar- reprezintă acea neocupare datorată persoanelor care sunt dispuse să lucreze în schimbul unui salariu real mai mic decât cel existent, astfel la o creștere a cererii efective de muncă, va avea loc și o sporire a gradului de ocupare.
În analiza șomajului se utilizează indicatori precum masa șomajului , rata șomajului, durata șomajului. Masa șomajului reprezintă numărul persoanelor care la un moment dat îndeplinesc condițiile pentru a fi numiți șomeri. Rata șomajului este calculată ca raport procentual între masa șomajului și unul din parametrii de referință ai acestuia ( raport între numarul șomerilor și populația ocupată). Durata șomajului este considerată ca fiind perioada de timp dintre momrntul pierderii locului de muncă și reînceperea activității.
Tipuri de șomaj
Șomajul se clasifică după mai multe criterii:
a) după originea șomajului:
șomaj conjunctural, se formează ca reducere a activității economice în timpul recesiunii;
șomaj structural, format pe baza modificărilor ce au loc la nivelul activității economice;
șomaj tehnologic,este acela care se formează prin înlocuirea tehnologiilor vechi și reorganizarea întreprinderilor.
b) după cauze:
șomaj voluntar: persoanele acceptă orice salariu, dar nu găsesc un loc de muncă;
șomaj involuntar: persoanele nu doresc să muncească sau nu sunt mulțumite de salariul oferit;
șomaj fricțional: perioada de trecere de la o slujbă la alta;
șomaj de conversie: persoanele în cauză iși caută un loc de muncă pe baza studiilor terminate;
șomaj de inadecvare: referitor la cei care nu s-au obișnuit cu o anumită slujbă, dorind în continuare un loc de muncă potrivit.
c) după durată:
de scurtă durată;
de lungă durată.
d) după pregătirea șomerului:
șomajul muncitorului calificat;
șomajul muncitorului necalificat;
șomajul corespunzător specialiștilor într-un anumit domeniu.
1.3.2 Măsuri de combatere a șomajului
Măsurile luate în vederea combaterii șomajului sunt cele care privesc șomerii și populația ocupată.
Măsurile ce privesc șomerii presupun pregătirea,calificarea și reintegrarea acestora într-un anumit program,consultanțe gratuite în vederea sprijinirii șomerilor, crearea de noi locuri de muncă, acordarea de credite agenților economici care angajează șomeri,etc.
Măsurile care privesc direct pe șomeri sunt concretizate, de regulă în: acțiuni pentru pregătirea , calificarea și reintegrarea șomerilor proveniți din diferite ramuri , ca urmare a restructurărilor tehnologice și economice; facilități acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi și noi locuri de muncă, în special în zonele cu subocupare ridicată; trecerea la noi forme de angajare (pe timp parțial sau cu orar redus, angajarea cu contract de muncă pe durată determinată etc.); instituirea unui sistem de sprijinire a șomerilor care doresc să devină întreprinzători particulari (consultanțe gratuite, credite preferențiale); acordarea de credite avantajoase agenților economici care angajează șomeri; limitarea cumulului de funcții pentru ocuparea locurilor de muncă vacante cu prioritate de către șomeri ș.a.m.d
Măsurile ce privesc populația ocupată au ca scop protejarea acesteia împotriva șomajului, avînd loc astfel crearea posibilităților de menținere a locului de muncă.
Măsurile care privesc populația ocupată au ca scop prevenirea fenomenului de șomaj, prin crearea unpr posibilități suplimentare de “ împărțire a muncii” între cei angajați și menținerea astfel , a locurilor de muncă existente. Aceasta presupune o reîmpărțire a muncii la scara economiei și afirmarea unor noi principiii de organizare a muncii și producției. Desigur, acest deziderat nu trebuie să încalce principiul potrivit căruia nivelul salarizării trebuie să fie în concordanță cu dinamica productivității muncii. De asemenea, protejarea populației ocupate poate fi realizată și prin eforturile conjugate ale statului și angajatorilor de a facilita perfecționarea au recalificarea posesorilor factorilor de muncă , din acele unități (private sau de stat) confruntate cu problem de restructurare.
1.4.3 Inflație versus șomaj
Relația dintre șomaj și inflație este ilustrată cu ajutorul curbei lui Phillips. În urma unor cercetări facute de neozeelandezul A. Phillips, se pare că între rata inflației și rata șomajului există o relație negativă. În momentul în care șomajul are un nivel scăzut, salariul nominal este mai mare, cît și invers. Curba lui Phillips reprezintă un instrument de redare pe termen scurt a politicilor economiei ofertei , pe baza ei adoptîndu-se politica economiei de reglementare a cererii globale.Ca regulă relația negativă inflație-șomaj se manifestă atunci cînd:
structurile cererii de forță de muncă sunt inadecvate structurilor ofertei de muncă;
corelația dintre dinamica mai accentuată a productivității muncii și a salariului nu se respectă;
gradul de ocupare al forțeii de muncă nu se ajustează automat la dinamica cererii agregate;
șocurile externe nu pot fi anticipate și contracarate;
se perpetuează în timp o rată efectivă a șomajului sub cea naturală (în acest caz inflația moderată se transformă în inflație deschisă );
politicile monetare și bugetare sunt laxe.
Rată Graficul 1- Curba lui Phillips
creștere salarii
S/S (%) A
B C’ Rată șomaj
0 A’ U (%)
C
Phillips a presupus , de fapt, o corelație inversă între rata creșterii salariilor și cea a șomajului, reacția observată de el fiind non-liniară: un șomaj puternic este însoțit – potrivit lui – de o scădere a nivelului general al salariilor, așa cum- în cazul unor cote moderate ale șomajului- creșterea salariilor devine exagerată. Conform studiilor lui Phillips, există o rată a șomajului ( de 5,5%) , pentru care inflația salarială ar fi nulă. În baza unei asemenea judecăți, s-a ajuns mai apoi – la ideea că ar avea de ales între inflație și șomaj. Chiar în lipsa acțiunilor de stagflație și mai ales de slumpflație ( până la apariția cărora, teoria lui Phillips a avut șanse rezonabile de succes ), ne manifestăm rezerva față de o asemenea alegere, precum cea anterioară.
1.4 Comerțul exterior
Comerțul exterior reprezintă cea mai veche formă de realizare a legăturilor dintre statele lumii, cuprinzând totalitatea tranzacțiilor sub formă de import și de export. Comerțul exterior în țara noastră a evoluat în timp în funcție de evoluția economiei naționale.
În vederea adoptării deciziei de export în ceea ce privește pătrunderea pe piața externă, este necesară analizarea capacității firmelor de a exporta, bunurile economice ce sun destinate exportului, cât și modalitatea de export. Pentru adoptarea deciziei de import trebuie să se aibă în vedere plata prețului stipulat în contractul de vânzare, îndeplinirea obligațiilor vamale, preluarea mărfii, transferul riscului, etc
Rolul comerțului exterior în dezvoltarea și creșterea economică a fiecărei țări este complexă:
Prin exporturi se asigură o extindere a posibilităților de producție – și deci a scării la care se desfășoară activitatea de producție – peste limitele cererii interne, mărind astfel cererea agregată.
Prin importuri se procură factori materiali de producție deficitari și se diversifică oferta internă de bunuri de consum .
Comerțul exterior al unei țări creează posibilități de amplificare a specializării în producție, ceea ce reprezintă un factor de creștere a productivității muncii și, pe această bază, a venitului național. Comerțul exterior are efecte directe asupra PGB-ului, PNN-ului și a volumului valoric al acestuia.
Principalele caracteristici ale comerțului exterior sunt:
Comerțul exterior este întâlnit în special în țările dezvoltate din punct de vedere economic;
Comerțul exterior a înregistrat schimbări relevante în structura economiei mondiale, atât la nivelul exportului cît și la nivelul importului;
Comerțul exterior a evoluat într-in ritm considerabil , în comparație cu dinamica producției;
Comerțul exterior cunoaște noi forme de alianțe, fiind influențat de riscuri și de criza cu toate formele sale.
Exportul net reprezintă diferența dintre valoarea bunurilor și serviciilor exportate și valoarea celor importate. Exportul de bunuri însumează bunurile cu titlu oneros sau gratuit ce sunt destinate străinătății. Îm exporturi sunt cuprinse mărfurile naționale ce sunt exportate definitiv în străinătate , mărfurile naționale exportate pentru a face obiectul unor activități precum prelucrarea , finisarea,montarea ,etc, urmând a fi apoi reimportate din țară după ce au fost supuse finisării, montării,etc.
Exportul de servicii cuprinde serviciile de transport de bunuri și de călătorii, servicii de asigurări, servicii de telefonie, poștă, radio și televiziune, publicitate,etc.
1.5 Deficitul bugetar și datoria publică
Deficitul bugetar
În elaborarea proiectului de buget, au loc mai multe etape și anume:
Elaborarea proiectului de buget;
Aprobarea proiectului de buget;
Execuția bugetului;
Încheierea execuției bugetului;
Controlul bugetului;
Aprobarea încheierii execușiei bugetului.
În urma celei de-a treia etapă (execuția bugetului), bugetul se poate afla în una din situațiile:
Buget excedentar (venituri mai mari decât cheltuieli);
Buget echilibrat (venituri egale cu cheltuieli);
Buget deficitar (venituri mai mici decât cheltuieli).
Starea de deficit bugetareste produsă de modificarea condițiilor economice. În ultimii ani, deficitul bugetar și-a mărit dimensiunile. În vederea combaterii deficitului bugetar se dorește o creștere a veniturilor sau o diminuare a veniturilor, cât și apelarea statului la împrumuturi.
Datoria publică reprezintă o modalitate de acoperire a cheltuielilor, în vederea echilibrării acestora cu veniturile .
În general, datoria publică cuprinde totalitatea sumelor luate cu împrumut de stat, de unitățile administrativ-teritoriale și de alte instituții de drept public și nerambursabile la un moment dat, indiferent de data exigibilității lor. Se mai numește și datorie națională și cuprinde, în aceeași măsură, datoria față de persoanele fizice și juridice. Poate fi datorie internă, când împrumuturile sunt contractate din interior și datorie externă, provenită din împrumuturile efectuate din străinătate.
Datoria publică reflectă ansamblul de împrumuturi efectuate de stat. Mărimea datoriei publice se poate exprima cu ajutorul următorilor indicatori: raportul dintre datoria publică și PIB, serviciul datoriei publice , volumul absolut și mărimea medie pe locuitor.
Datoria publică poate conduce la accentuarea impozităriiatunci când statul plătește dobânzile prin colectare de taxe și impozite. Dacă plata dobânzilor se face prin împrumuturi, cresc proporțiile deficitului, ceea ce stimulează cererea agregată și sporește presiunea inflaționistă. Efectele acesteia sunt considerate mai ales atunci când Banca Centrală emite banii necesari statului pentru plata datoriilor. Statul poate plăti datoria internă și prin emisiune monetară care, peste o anumită limită, determină creșterea prețurilor. Dobânzile la datoria națională pot rezulta dintr-o redistribuire a veniturilor de la cei care suportă taxe și imozite către cei care posedă operațiuni guvernamentale.
Specialiștii consideră că datoria publică are consecințe minore în comparație cu efectele inflației și șomajului. Eficiența realizării obiectivelor politicii monetare , fiscale și bugetare duc la diminuarea datoriei publice.
1.6 Investițiile
Nevoia oamenilor de a investi a aparut cu mult timp în urmă, astfel putem spune ca investițiile au aparut odată cu conștientizarea oamenilor de condiția lor umană, activitățile investiționale cunoscând modificări permanente. Trebuie făcută diferența dintre investișie și economisire. Investiția reprezintă un consum sacrificat în prezent în vederea obținerii în viitor a unui consum mai mare, posibil și incert, iar economisirea reprezintă un simplu consum amânat. Practic investițiile fac legătura între prezent și viitor. Un element predominant îl reprezintă timpul (investiția în bonurile de tezaur), un altul este riscul (investiția SAFI), iar în unele cazuri ambele sunt foarte importante (achiziționarea acțiunilor întreprinderlor care se privatizează). Derularea oricărei investiții are la bază un proces decizional.
1.6.1 Conceptul de investiții. Caracteristici
Investițiile au un pronunțat caracter novator, prin ele se creează condițiile materiale necesare promovării progresului tehnic și a rezultatelor activității de cercetare științifică în toate domeniile de activitate, iar prin aceasta se asigură perfecționarea mijloacelor de producție, tehnologiilor, formelor de organizare a producției și înnoirea produselor. Promovarea progresului tehnic prin investiții trebuie privită din trei puncte de vedere- tehnic, economic și social. Din punct de vedere tehnic investițiile alocate conduc la perfecționarea bazei tehnice a unitații economice; sub aspect economic investițiile contribuie la creșterea volumului de produse pentru satisfacerea necesarului intern și pentru export, iar sub aspect social prin investiții se asigură creșterea eficienței sociale.
În sens restrâns, investiția este o utilizare a venitului care se materializează într-un avans la capital (sau patrimoniu) , în vederea obținerii unui venit . Intr-o acceptiune mai largă, investiția reprezintă orice decizie de cheltuire care conduce la dobândirea unui activ, în vederea obținerii ulterioare a unui flux de lichidități, și care are ca scop creșterea avuției proprietarilor întreprinderii.
Există investiții ce presupun tranzacții financiare între agenții economici (investiții financiare) și investiții ce implică în tranzacții bunuri materiale (investiții reale).
În cazul investițiilor financiare, investitorul intră în posesia unor active precum actiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur sau certificate de depozit, iar în cazul investițiilor reale activele îmbracă cu totul o altă formă: firme, magazine, companii de transport,etc . Activitatea de investiții se sprijina pe acțiuni, obligațiuni și credit.
Un alt aspect lămuritor asupra definirii investițiilor, constă în caracterul dual al investițiilor,în sensul că nu este suficientă doar considerarea investițiilor ca o simplă cheltuială bănească, ci trebuie avut în vedere, simultan, două sensuri care se coreleaza permanent:
-sensul valoric, adică investiția este o cheltuială reprezentând o resursă financiară avansată și consumată în prezent pentru a obține efecte viitoare.
-sensul fizic,adică investiția este o acțiune, o lucrare concretă în care sunt angrenate mijloacele materiale și tehnice, dar și oamenii cu cunoștintele lor, cu abilitațile și interesele lor.
Necorelarea celor doua aspecte duce la reducerea eficienței investiției sau nerealizarea acesteia. Activitatea investiționala acționeaza atât la nivel microeconomic cât și la nivel macroeconomic, iar trăsăturile principale ale investițiilor sunt analizate pe cele două axe, timp-spațiu.
Activitatea de investiții se desfașoară pe coordonatele unei strategii de dezvoltare economico-socială, bazată pe un proiect de investiții. Proiectul de investiții poate definit ca ansamblul de imobilizări bazate pe o planificare sectorială, globală și coerentă, ce urmărește realizarea sau dezvoltarea unei activitați sau a unui obiectiv economic. Pentru a fi aplicat, un proiect necesită un ansamblu de mijloace prestabilite , pentru aplicarea cărora trebuie întreprinse activităti (acțiuni) în mod coordonat. Potrivit concepției Băncii Mondiale pentru Reconstrucție și dezvoltare (BIRD) și concepției Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), precum și în viziunea altor organisme financiare internaționale, prin proiect de investiții se înțelege o activitate cu un punct de începere și un punct de încheiere, între aceste puncte realizându-se o serie de fluxuri de ieșiri și intrări și care, din punct de vedere economic sunt cheltuieli și venituri.
1.6.2 Factorii și clasificare investițiilor
În ceea ce privește factorii investițiilor, ne putem referii la:
-cererea de investiții, aflată sub influența eficienței marginale a capitalului și a nivelului ratei dobazii;
– riscul, pe care întreprinzătorul și-l asumă;
– fluctuațiile profitului la investițiile existente;
– politica statului, ce contribuie la creșterea sau diminuarea bunurilor investiționale;
– randamentul viitor al bunului capital,ce influențeaza apariția de noi investiții;
– situația economiei naționale,care avantajeaza sau încetinește tendința de a investii intr-o țara.
Investițiile se clasifică dupa mai multe criterii și anume:
a) după obiectivul investițiilor :
– reale
– financiare.
Aceste două tipuri de investiții se îmbină, făcându-se trecerea dintr-o categorie în alta , după cum o impune evoluția în mecanismul pieței . Tot după acest criteriu , investițiile mai pot fi grupate în :
– investiții productive , destinate activității de exploatare ;
– investiții strategice ,
– investiții de participare și plasament,destinate plasării disponibilităților și obtinerii de avantaje comerciale ;
– investiții obligatorii, au caracter obligatoriu, urmărind respectarea unor dispoziții legale sau a unor angajamente.
după destinația lor :
– investiții interne, când plasamentul de capital se face in domeniile interne ale unei întreprinderii;
– investiții externe, când plasamentele privesc alte întreprinderi.
c) după gradul de risc:
– investiții cu risc sporit sau investiții de extindere;
– investiții cu risc scăzut sau de menținere.
d) după modul de finanțare:
– investiții finanțate din surse proprii;
– investiții finanțate din surse străine.
e) după destinația bunurilor de capital achizionate:
– investiții nete, destinate creșterii volumului capitalului fix și a stocurilor materiale (capital real);
– investiții de înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital fix scoase din funcțiune, datorită deprecierii lor;
Suma investițiilor nete și a investițiilor de înlocuire formează investițiile brute.
In + Iî = Ib
La nivel național, investiția brută conține investiții în bunuri de capital și investiții în stocuri.
CAPITOLUL II ANALIZA STATISTICĂ A EVOLUȚIILOR MACROECONOMICE ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2000-2013
2.1 Indicatori macroeconomici privind populatia ocupată
Populația ocupată cuprinde persoanele (salariate și independente) angajate într-o activitate productivă conform SEC 1995. Salariații reprezintă toate persoanele care lucrează , pe baza unui contract formal sau informal, pentru o altă unitate instituțională rezidentă în schimbul unei remunerații în bani sau în natură. Lucrătorii independenți (pe cont propriu) reprezintă persoane care sunt unici proprietari sau coproprietari ai unei întreprinderi fara personalitate juridică, în care muncesc. Din această categorie mai fac parte: lucrătorii care exercită, individual sau colectiv, activități de producție destinate în întregime consumului final propriu sau formării proprii de capital. Aici sunt cuprinse:
Populația ocupată, pe activități ale economiei naționale;
Ore lucrate de populația ocupată, pe activități ale economiei naționale;
Productivitatea muncii pe persoana ocupată, pe activități ale economiei naționale .
În funcție de categoria de activitate economică practicată, populația activă este împărțită în 3 sectoare:
Sectorul primar (cuprinde activitațile legate de agricultură, silvicultură și pescuit );
Sectorul secundar (cuprinde activitățile legate de industrie și construcții);
Sectorul terțiar (cuprinde activitățile legate de comerț, servicii, transport).
Gradul de dezvoltare economică al țării este dat de numărul de persoane al populației ocupate. Cele mai multe persoane salariate, respectiv lucrători pe cont propriu își desfășoară activitatea în agricultură,silvicultură și pescuit , urmate de industrie și construcții (pentru date pe fiecatre activitate în parte în intervalul 2000-2013 a se vedea anexele 1,2 și 3).
2.2 Principalele agregate pe locuitor
Agregate macroeconomice – sunt valori sintetice care măsoară rezultatul activității economiei totale văzut dintr-o perspectivă particulară ( de exemplu, a producției, valorii adăugate, venitului disponibil, consumului final,etc).
Produsul intern brut (PIB)- este principalul agregat macroeconomic al contabilității naționale, reprezintă rezultatul final al activității de producție a unităților producătoare rezidente. Este egal cu suma valorilor adăugate brute ale diferitelor sectoare instituționale sau ale diferitelor ramuri de activitate, la care se adaugă impozitele și se scad subvenșiile pe produse (care nu sunt repartizate pe sectoare și ramuri de activitate ). De asemenea, acesta reprezintă soldul contului de producție al economiei totale.
Venit disponibil brut- măsoară venitul de care dispune națiunea pentru efectuarea operațiilor de consum final și economie brută.
Consum final efectiv-cuprinde bunurile și serviciile achiziționate de către unitățile instituționale rezidente pentru satisfacerea directă a nevoilor umane, atât individuale cât și colective.
Consum final individual efectiv al gospodăriilor populației- cuprinde cheltuielile gospodăriilor populației pentru cumpărarea de bunuri și servicii în scopul satisfacerii nevoilor membrilor lor, cheltuiala pentru consum individual al administrațiilor publice, și cheltuiala pentru consum individual al instituțiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor.
Capaciatatea sau necesarul de finanțare – reprezintă suma netă a resurselor pe care economia totală le pune la dispoziția restukui lumii (daca este pozitivă) sau pe care le primește de la restul lumii (dacă este negativă).
Tabel 4- Principalele agregate, pe locuitor- SEC 95 prețuri curente
Conform estimărilor făcute de INSSE, PIB pe locuitor în prețuri curente în anul 2000, era de 3609,7 lei. În anul 2001 se majorează cu 1653,8 lei, mai mic cu 1711,4 fața de anul 2002. Din anul 2003 pâna în 2005, PIB-ul crește cu aproximativ 2000 lei anual. În 2006 , PIB-ul a fost de 15967,6 lei, cu 2604,8 lei mai mare decât în anul 2005 și cu 3348,8 milioane lei mai mic decât în anul următor. În anul 2008 crește din nou, în 2009 scade cu aproximativ 500 de lei , iar în 2010 ajunge la 24435,9 lei. Anul 2011 este anul cu cel mai ridicat nivel al PIB-ului conform datelor INSSE.
Venitul disponibil brut-total pe locuitor în 2000 este de 3662 lei , iar pâna în 2005 va crește anual cu cca. 2000 lei. În 2006, venitul disponibil brut crește cu 2660,6 lei față de anul precedent și este mai mic cu 3173 lei față de anul 2007. În anul 2008 nivelul venitului disponibil brut este de 24323,5 lei, iar în anul următor scade cu 555,4 lei.
Consumul final individual al gospodăriilor populației pe locuitor în perioada 2000-2011 a presupus creșteri și scăderi de valoare. Astfel, în periada 2000-2003, consumul final individual a avut o eviluție crescătoare de la 2781,4 la 6874, aproximativ 1400 lei anual. Totuși, începând cu anul 2004 , consumul se majorează 1961,7 lei față de anul anterior. Pentru anul 2005, putem afirma că are loc o creștere a consumului final individual cu 1658,7 lei , cu aproximativ 2000 de lei mai mic decât anul 2006. La fel se întâmplă și în următorii 2 ani, când consumul final intermediar ajunge la 14543,1 lei, respectiv 17722,3 lei. Pentru anul 2009, putem spune că nivelul consumului a scăzut cu 936 lei ,însă în anul imediat următor se ajunge la aproximativ același nivel cu anul 2008. După cum putem observa, anul 2011 este anul cu cel mai mare consum final intermediar, respectiv 18831,2 lei, cu 986 lei.
Economia brută a gospodăriilor populației pe locuitor a cunoscut în primii doi ani valori pozitive, ajungând de la 132,8 lei la 210 lei. După cum se observă, anul 2002 este anul de început al valorilor negative, astfel că până în anul 2005, economia brută are o evoluție aleatoare.În anul 2006, economia brută scade cu 399,5 lei, iar în perioada 2007-2009 se observă evoluția pe un trend crescător.În 2010, economia brută scade din nou, același lucru întâmplându-se și în anul următor.
Capacitatea de finanțare a existat în intervalul 2000-2003, respectiv 2008, iar începând cu anul 2004, gospodăriile aveau nevoie de finanțare.
2.3 Tabelul intrări- ieșiri
Tabelul intrări- ieșiri constituie un cadru matriceal pentru prezentarea unei informații detaliate și coerente asupra fluxurilor de bunuri și servicii, ca și asupra structurii costurilor de producție. In acest tabel sunt cuprinse:
Tabelul intrări- ieșiri , echilibrul resurse- utilizări de produse, prețuri curente- SEC 95- CAEN Rev.1
PIB- metoda de producție, prețuri curente- SEC 95
PIB- metoda cheltuielilor, prețuri curente- SEC 95
PIB- metoda veniturilor, prețuri curente- SEC 95
Tabelul intrări- ieșiri, conturile de producție și de exploatare pe ramuri-utilizări pe produse și activități ale economiei naționale, CAEN Rev.1
PIB- metoda de producție, prețuri comparabile- SEC 95
PIB- metoda cheltuielilor, prețuri comparabile- SEC 95
PIB- metoda veniturilor, prețuri comparabile- SEC 95, etc
În continuare am adăugat 2 tabele în care sunt redate valori pe categorii de resurse in intervalul de ani 2000-2013.
Tabel 4. PIB- metoda de producție, prețuri curente- SEC 95 (2000-2007)
Tabel 5 PIB- metoda de producție, prețuri curente- SEC 95 (2008-2013)
În cadrul producției de bunuri și servicii ,cât și la nivelul valorii adăugate brute se observă o creștere considerabilă în fiecare an; la fel putem spune și despre consumul intermediar ,dar care în anul 2009 se diminuează cu 1118.2 milioane lei. Impozitul pe produs ,până în anul 2008,inclusiv, este într-o permanentă creștere , însă în 2009 se observă o scădere semnificativă (6241,8 milioane lei). În anul 2009, impozitul pe produs scade cu 6241,8 milioane lei , iar până în anul 2013 va cește în fiecare an. În ceea ce privește taxele vamale, nu avemm date decât pentru anul 2012 (2878,9 milioane lei). PIB-ul a înregistrat o valoare de 80984,6 milioane lei în anul 2000. În anul 2001 crește cu 39961,2 milioane lei, după care va crește considerabil până în anul 2013, ajungând la 628581,3 milioane lei.
2.4 Indicele prețurilor de consum și rata inflației
Indicele prețurilor de consum exprimă evoluția medie a prețurilor pentru menținerea unui anumit standars de viață. Este un indice de tip Laspeires și prezintă atât avantaje cât și dezavantaje.
Avantaje:
Se calculează foarte ușor, necesitând înregistrarea prețurilor din perioada curentă;
Baza fixă și ponderile constante îi ușurează comparabilitatea în timp;
Costurile impuse în obținerea datelor sunt mai mici.
Dezavantaje:
Nu măsoară modificarea prețurilor bunurilor de consum ce nu existau în perioada de bază în intervalul de la perioada de bază la cea curentă;
Supraestimează creșterea prețurilor;
Nu surprinde cît din creșterea prețurilor unor produse este rezultatul creșterii calității acestora.
IPC reprezintă una din modalitățile folosite în calcularea ratei inflației. Rata inflației reprezintă creșterea inflației în decursul unui an . IPC se calculează după formula matematică:
IPC =
Tabel nr. 6- IPC și rata inflației
Conform estimărilor relizate pe baza datelor ajustate , în anul 2000, România prezintă o rată a inflației de 45,7% . În anul 2001, rata inflației s-a redus considerabil comparativ cu anul 2000, cu 11, 2 procente, . În 2003, rata inflației a fost de 15,3%, cu 7,2 mai mică decât în anul 2002 și mai mare cu 3,4% decât în anul 2004. În anii următori, rata inflației manifestă scăderi relativ mici în comparație cu anii anteriori, astfel în 2005 rata inflației este de 9%, în 2006 ajunge la 6,56, iar în 2007 este mai mică cu 1.72%. iată că în anul 2008 este prima data când nivelul inflației crește, ca mai târziu în 2009 să scadă cu 2,26 %. Pentru anul 2010, inflația a crescut cu 0,5%. În anul 2011 , rata inflației scade din nou, ajungând la 5,79%, iar în anul 2012 atinge cel mai scăzut nivel (3,33%).
2.5 Rata șomajului (BIM)
Șomerii în sensul BIM (conform definiției Biroului Internațional al Muncii) sunt persoanele cu vîrsta de cel puțin 15ani care în decursul perioadei de referință îndeplinesc simultan următoarele condiții:
Nu au un loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii unor venituri;
Sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele patru săptămâni diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la oficiul de fprță de muncă și șomaj sau la agenții particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunțuri, apel la rude,prieteni, sindicate etc;
Sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă și-ar găsi imediat un loc de muncă.
Sunt incluse de asemenea:
Persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care așteaptă să fie rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă și urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referință;
Persoanele care în mod obișnuit fac parte din populația inactivă (elevi, studenți, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă ți sunt disponibile să înceapă lucrul.
Intensitatea șomajului se măsoară cu ajutorul indicatorului macroeconomic numit rata șomajului și se determină prin raportarea numărului total de șomeri la populația activă. Formula de calcul aratei șomajului este :
Rs = *100
În tabelul ce urmează vom prezenta evoluția ratei șomajului în intervalul 2000-2013:
Tabel nr. 7- Rata șomajului
Rata șomajului în România a fost estimată în anul 2000 la 6,9% din populația activă. În anul imediat următor are loc o scădere cu 0,4%, însă în anul 2002, rata șomajului crește de la 6,4% în 2001, la 8,4%(cu 2 %). Reprezintă cel mai ridicat nivel din acest interval. La finalul anului 2003, rata șomajului calculată în raport cu populația activă era de 7%, cu 1% mai mică decât în anul 2004, astfel că acest an înregistrează cele mai mari creșteri procentuale .În 2005 are loc o nouă scădere a șomajului cu 0,8% față de anul 2004. Anul 2006 manifestă cote similare cu cele anului 2010, respectiv o rată a șomajului de 7,3 %. Perioada cuprinsă între 2006- 2008 s-a caracterizat printr-o scădere continuă (anul 2008- cel mai scăzut nivel). În anul 2009, rata șomajului ajunge la același nivel cu anul 2000. În anul 2011 are loc o creștere relativ mică fața de anul 2010 (0,1%). Conform INSSE, în anul 2012, rata șomajului scade cu 0,4%, însă în anul 2013 are loc o nouă creștere cu 0,2%.
Capitolul III . POLITICI MACROECONOMICE ȘI DE DEZVOLTARE
ÎN ROMÂNIA
3.1 Teorii privind politicile macroeconomice
Politicile macroeconomice reprezintă ansamblul deciziilor adoptate de autoritățile publice , influențând economia, procesele și fenomenele economice, având ca scop orientarea activității economice într-un sens rezonabil pe teritoriul țării. Deci, se poate vorbi de politică macroeconomică, când se decide creșterea deficitului bugetar pentru a se asigura utilizarea forței de muncă sau când se stabilesc norme de creștere a prețurilor și veniturilor pentru a limita inflația.
S-au formulat mai multe teorii cu privire la politicile macroeconomice, astfel că în prima jumătate a secolului al XIX-lea, economițtii clasici considerau că utilizarea completă a forței de muncă va fi restaurată foarte rapid prin scăderea prețurilor de la P1 la P2 și trecerea economiei la un nou punct de echilibru fără nicio acțiune din partea Guvernului.
Adam Smith privea economia ca o ” investigație a naturii și cauzelor avuției națiunilor”, David Ricardo definea economia ca fiind ” legi a ceea ce reglează repartizarea a ceea ce se produce pe pământ ”, iar Karl Marx, ca fiind ” legile mecanismului capitalist”. Aceștia considerau că economia era alcătuită din piețele bunurilor, resurselor și banilor, care ajungeau la echilibrul dintre cerere și ofertă prin intermediul prețurilor de echilibru.
Revoluția keynesiană evidențiază sfârțitul doctrine ” laissez-faire-ului ”, că este nevoieca statul să-și facă apariția intrevenind în economie prin intermediul cheltuielilor publice, al impozitării și al măsurilor monetare.
Esența economiei keynesiene o reprezintă modelul IS-LM , elaborate de Hicks și Hausen (1937). Prin acest concept, fiecare componentă din cadrul venitului este ” explicată” cu ajutorul altor variabile.
Au apărut și alte concepte ce au influențat dezvoltarea teoriei economice. Teoria așteptărilor raționale presupunea utilizarea unui aparat matematic complex, bazat pe variabile aleatorii, estimări econometrice, teste și prognoze probabiliste. Această teorie nu explica complet modul de formare al prețurilor deoarece nu sunt suficient de flexibile pentru a duce piața către echilibru. Monetarismul a debutat prin elaborarea teoriei cantitative a banilor (Milton Friedman). Conform acestei teorii, masa monetară nu este influențată de rata dobânzii, reprezentând o variabilă endogenă folosită în politicile de relansare economică.
Conceptul de politică economică se definește prin raportarea la obiectul acțiunii de politică economică. Politica economică constituie un arbitraj între obiective și instrumente, un ansamblu al alegerilor făcute de autoritățile publice.
Obiectivele principale ale unei politici sunt reprezentate de progresul economic și social, bunăstarea populației, securitatea națională. Acestea se concretizează în nivelurile dorite ale mărimilor macroeconomice, precum gradul de ocupare al forței de muncă, rata de creșterea venitului national, rata inflației. Obiectivele majore ale politicii economice sunt:
Asigurarea creșterii echilibrate a economiei;
Realizarea unei piețe a forței de muncă echilibrate;
Realizarea echilibrului balanței de plăți;
Distribuirea echilibrată a veniturilor;
Controlul inflației;
Asigurarea protejării mediului înconjurător.
Regulile și principiile ce stau la baza stabilirii obiectivelor politicii economice sunt:
Obiectivele trebuie să fie ierarhizate în funcție de importanța, de rolul lor în rezolvarea problemelor economico-sociale ți de aria lor de cuprindere;
Prin obiectivele fixate trebuie să se țină seama de necesitatea atingerii scopurilor lor politice fundamentale, isr ierarhizarea lor să reflecte ierarhizarea scopurilor; la fixarea obiectivelor trebuie să se aibă în vedere termenele la care pot fi soluționate problemele- unele pe termen scurt, altele pe termen lung.
În luarea și aplicarea unor decizii de politică economică trebuie avut în vedere caracterul de complementaritate ți de interdependență al unor obiective, potrivit căruia formularea ți necesitatea atingerii unui obiectiv atrage după sine formularea și atingerea unor obiective;
În politica economică să se aibă în vedere existența conflictelor dintre obiective, conform cărora acțiunile pentru realizarea unor obiective atrag după sine apariția unor obiective contrare la alte obiective. Cazul tipic în această privință este cel dintre acțiunile pentru reducerea inflației. În principiu, aceste acțiuni au un caracter contradictoriu.
Instrumentele politicii economice reprezintă acele structuri cu ajutorul cărora se realizează obiectivele stabilite direct de către autoritățile publice. Combinarea mai multor instrumente în scopul realizării obiectivelor se numește strategie politică economică.
Analizarea relațiilor dintre obiective și instrumente arată multitudinea de posibilități pe care economistul le are la îndemână în formularea de probleme și proiectarea de modele de politici economice. Prin aplicarea instrumentelor pot apărea efecte directesau indirecte, favorabile sau nefavorabile.
Politici monetare
3.2.1 Conceptul de politică monetară
Prin aplicarea unor strategii economice alternative, sunt realizate obiectivele politicii în cadrul cărora sunt utilizate diverse combinații ale instrumentelor economice, în funcție de structura economică și conjunctura evoluției.
Politica monetară semnifică ansamblul de măsuri și metode prin care autoritățile publice abilitate influențează condițiile macroeconomice prin creșterea sau reducerea ofertei de bani. Cele 3 opțiuni pe care le au autoritățile monetare sunt: suplimentarea ofertei de bani prin tipărire de bancnote, controlul direct asupra deținerilor de bani de către sectorul monetar și operațiuni de open- market. Piața monetară este considerată de Keynes ca fiind cel mai bun instrument (”banii nu contează”) de influențare a economiei
În mod tradițional, politica monetară reflectă un ansamblu de acțiuni care utilizează controlul ofertei de monedă de către Banca Centrală ca un instrument de realizare a obiectivelor generale ale politicii economice (stabilitatea prețurilor, creșterea economiei, ocuparea forței de muncă și echilibrul extern).Din punct de vedere funcțional, politica monetară reprezintă ansamblul acțiunilor care influențează nivelul activității economice și prețurile prin intermediul volumului și costului monedei.
Având puterea de a crea cea mai mare parte a masei monetare, băncile supraveghează alocarea monedei , și astfel, instrumentarea politicii monetare trebuie să țină cont de acșiunea sistemului bancar care reprezintă nevoile economiei, precum și de acțiunea Trezoreriei, care reprezintă și exprimă cerințele statului. Sfera de cuprindere a politicii monetare este foarte largă și precisă. Prin reglarea cantității de monedă se acționează pentru a controla lichiditatea și pentru a satisface nevoile economiei.
Uneori, obiectivele politicii monetare se confruntă cu obiectivele politicii economice, unde politica monetară acționează ca mijloc, având ca scop asigurarea unui maximum de coerență între instrumentele politicii economice și cele ale politicii monetare.
Creșterea volumului de monedă în circulație duce la majorarea volumului de bunuri și servicii, favorizarea expansiunii economice realizându-se prin injectarea de mijloace de plată. Pot exista situații de risc atunci când majorarea masei monetare este foarte rapidă, antrenând dezechilibre economice și reacții în lanț. Conform abordărilor monetariste, în cadrul politicii de control al mijloacelor de plată, condusă de Banca Centrală, se urmărește armonizarea creșterii regulate a lichidităților. Cu alte cuvinte, politica monetară poate fi definită ca ansamblull intervențiilor monetare sau ale Bancii Centrale, care se efectuează asupra lichidității economiei, cu scopul de a realiza obiectivele politicii economice.
3.2.2 Obiectivele politicii monetare
Obiectivele monetare reprezintă obiective mijlocitoare pentru realizarea obiectivelor economice. Aceste obiective se impart în:
Obiective intermediare;
Obiective finale.
Obiectivele intermediare reprezintă conceptul reprezentativ al unui ansamblu de comportamente asupra căruia autoritatea monetară estimează că poate avea influență și cu ajutorul căruia dorește să atingă un obiectiv final. Obiectivul intermediar întrunește 3 condiții:
Evoluția sa este cunoscută într-o perioadă stabilită;
Evoluția sa este corelată cu cea a unei variabile reale (obiectiv final).
Evoluția sa este controlată de Banca Centrală.
Obiectivele intermediare sunt reprezentate de obiective cantitative (agregate de monedă sau de credit), rata dobânzii și cursul de schimb.
Agregatele monetare sunt prezentate fie ca nivel, fie ca dinamică, distingându-se 3 categorii de agregate:
Agregate ale masei monetare;
Agregate ale monedei Băncii Centrale sau bazei monetare;
Agregate ale finanțării sau îndatorării.
Agregatele masei monetare desfășoară o activitate la nivelul patrimoniului financiar cu scopul de a reduce indirect cererea de bunuri și servicii și anticipațiile antiinflaționiste. Reglarea cantitativă a monedei se referă în primul rând la populație și în al doilea rând la întreprinderi. Deoarece își exercită restricția într-un mod difuz și indirect prin intermediul disponibilitaților, portofoliilor sau anticipațiilor, prezintă o anumită continuitate. Având în vedere stabilirea agregatului monetar ca obiectiv intermediar, realitatea empirică este contradictorie.
Baza monetară . În ceea ce privește disponibilitatea statistică a datelor din bilanțul Băncii Centrale, sunt constituite agregate compuse din elementele de pasiv ale acestuia. Utilizarea noțiunii de bază monetară în politica monetară semnifică faptul că variațiile bazei controlabile de Banca Centrală dirijează cu ajutorul coeficientului multiplicator creașia monetară a băncilor.
Agregatele finanțării și îndatorării.În interpretarea și controlul variațiilor agregatelor masei monetare au apărut diverse dificultăți ce au condus la examinarea rolului ce l-ar putea avea agregatele finanțării și îndatorării ca obiective ale politicii monetare. Finanțarea economiei corespunde unei oferte de active financiare. Prin intermediul efectului de bogăție asupra deciziilor de cheltuială există o legătură între datorie și activitatea economică.
Rata dobânzii constituie obiectivul intermediar al politicii economice în vederea atingerii nivelurilor de activitate și prețuri căutate. În practică, băncile centrale au avut în vedere legăturile directe dintre ratele dobânzii și variabilele economice. Problemele întâlnite în fixarea și realizarea obiectivelor de masă monetară subliniază această tendință dându-i mai multă importanță relației dintre rata dobânzii și PIB-ul nominal.
Cursul de schimb. În funcție de regimul valutar aplicat, cursul de schimb este abordat sub 3 aspecte:
Flotarea pură;
Apărarea unei parități în sistemul ratelor de schimb;
Fixarea unui obiectiv în termenii ratei de schimb reale.
Fixarea obiectivelor cursului de schimb ca principal obiectiv intermediar s-a produs datorită dificultăților întâmpinate de țările deschise spre exterior pentru a aplica o politică monetară autonomă. Fluctuațiile cursului de schimb pot produce perturbații grave în economie.
Obiectivele finale ale politicii monetare coincid cu cele ale politicii economice. Acestea sunt : stabilitatea prețurilor, creșterea economică, echilibrul balanței de plăți și utilizarea completă a factorilor (pătratul magic).
Stabilitatea prețurilor. Unul din cei mai importanți factori îl constituie inflația deoarece determină redistribuirea venitului și a avuției în defavoarea creditorilor și a tuturor întreprinderilor ce încasează profit, alocarea eficientă a fondurilor de investiții este împiedicată, veniturile sunt redistribuite în cadrul fiecărei clase de venituri între familiile ce au solicitat împrumuturi defavorizate.
Creștere economică. Nivelul de trai al populației este influențat de creșterea economică, astfel politica monetară canalizează procesul de economisire și legat de acesta, investițiile. Prin menținerea ratei reale a dobânzii la un nivel foarte scăzut are loc creșterea investițiilor, însă, acest lucru duce la extinderea inflației, și deci, va trebui menținut un deficit mai mic.
Rata ocupării forței de muncă. Politica monetară dorește un nivel adecvat al șomajului. Obiectivul ratei șomajului pornește de la diferențiere șomajului:
Șomaj structural, determinat de schimbările intervenite în activitatea economico-socială destinate satisfacerii nevoilor sociale;
Șomaj fricțional, provocat de numărul persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă între două ocupări;
Șomaj ciclic, apărut în perioada de criză a ciclurilor economice.
Echilibrul balanței de plăți. Politica cursului de schimb valutar al monedei naționale influențează realizarea și menținerea echilibrului balanței de plăți.
3.2.3 Instrumentele politicii monetare
Pentru a-și duce la final obiectivele, politica monetară folosește instrumente specifice precum: taxa scontului, operațiuni de open-market și rata rezervelor obligatorii.
Taxa scontului. Banca Centrală utilizează ca instrumente de refinanțare facilități permanente și instrumentele pieței monetare. Prin intermediul operațiunilor de refinațare sunt modificate operațiunile de scontare. Prin scontare, dreptul de proprietate asupra colateralului este transferat către Banca Centrală până la maturitate. Raportându-ne la operașiunile de scontare, prin intermediul acestora s-au creat împrumuturi colaterale, respective operațiuni de răscumpărare asigurându-i băncii flexibilitatela alegerea maturității refinanțării.
Operațiunile de open-market. Aceste operațiuni permit stabilirea unor relații impersonale între participanții la piață, și permitevitarea ineficienței pieței și a economiei . Din punc de vedere al operațiunilor de politică inițiate de Banca Centrală, operașiunile de open-market oferă o flexibilitate sporită.
Rata creșterii rezervelor obligatorii. Această rată a fost instituită cu scopul de a asigura o lichiditate minimă în sistemul bancar, constând în obligația băncilor de a colecta depozite, de a consemna sume stbilite prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul în conturile lor deschise la Banca Centrală. Sistemul rezervelor obligatorii constituie sursa de venituri pentru Banca Centrală, reprezintă sursa de informații statistice în legătură cu bilanțurile băncilor, contribuie la stabilitatea financiară a acestora și la fluidizarea sistemului de plăți.
3.3 Politica bugetară
3.3.1 Conceptul de politică bugetară. Funcții.
Odată cu utilizarea bugetului de stat s-a cristalizat această componentă a bugetului de stat (secolul XX). Bugetul de stat poate fi utilizat în doua sensuri în ceea ce privește politicile de reglare a conjuncturii:
Vizează susținerea sau favorizarea activității economice (sens expansionist);
Se urmărește reducerea cererii agentului economic (sens restrictiv).
Politica bugetară reprezintă ansamblul de decizii bugetare luate de un centru de decizie publică ce utilizează cheltuieli publice, având finalități economice și sociale. La nivelul bugetului public, politica bugetară constituie complementarea funcțională a politicii fiscale.
În cadrul politicii bugetare, decidenții au la dispoziție o gamă largă de instrumente ca prestații sociale, cumpărări de bunuri și servicii, subvenții.
Intervențiile bugetare sunt complexe și rezultă din suprapunerea temporară a fenomenelor economice și financiare compuse din acțiuni și reacțiuni.
Funcțiile sistemului bugetar
Conform lui R. Musgrave, bugetul public îndeplinește anumite funcții a căror importanță variază cu evoluția politicii economice în ansamblul ei:
Funcția de stabilizare conjuncturală;
Funcția de alocare a resurselor;
Funcția de repartiție a veniturilor.
Aceste 3 funcții urmăresc căutarea unei creșteri echilibrate și relevarea căilor maximale de creștere.
3.3.2 Obiective și instrumente de realizare a politicii bugetare
Obiectivele la nivelul politicii bugetare sunt reprezentate de alegerile autorotăților publice, precum eficacitatea , bunăstarea, solidaritatea , securitatea. Gama de instrumente a politicii bugetare este foarte largă deoarece bugetul de stat regrupează foarte multe resurse și cheltuieli. Principalul instrument bugetar îl constituie practicarea unui anumit deficit bugetar. Când deficitul este produs voluntar prin măsuri de politică economică, se numește deficit structural, iar când rezultă doar din evoluția conjuncturii economice, se numește deficit conjunctural.
Politica bugetară constituie , totodată obiectul a trei mari categorii de critici:
Prima este legată de deschiderea economiilor către schimburile internaționale; astfel o politică de relansare economică fondată pe un deficit bugetar riscă să favorizeze întreprinderile străine;
Problema finanțării deficitului bugetar; dacă acesta este finanțat prin crearea de monedă, apare riscul inflaționist; dacă el este format prin împrumuturi de la agenții economici, se pune problema efectului de evicțiune.
O altă critică se referă la problema datoriei; înregistrarea deficitelor bugetare pe parcursul a mai multor ani a condus la acumularea datoriei publice (în caz de finanțare sau împrumuturi).
Rezultatele acestor efecte sunt : creșterea ratei dobânzii, frânarea cheltuielilor agenților economici sensibili la investiții, efectul de avalanșă a datoriei.
3.4 Politica de ocupare
3.4.1 Considerații generale
Ocuparea reprezintă situația globală a realizării forței de muncă pe o anumită perioadă de timp și pe un anumit teritoriu. Acest termen este folosit la nivel macroeconomic și desemnează activitatea globală ce face referire la personalul angajat într-o anumită activitate economico-socială și durata de lucru.
Realizarea unui nivel optim de ocupare reprezintă una din condițiile elementare greu de realizatale unei politici economice, astfel că ocuparea forței de muncă este abordată prin prisma politicii de ocupare. Politica de ocupare reprezintă ansamblul intervențiilor publice pe piața muncii, în vederea creării de noi locuri de muncă pentru a asigura flexibilitate și fluiditate pe piața muncii.
În elaborarea și promovarea în practică a unei politici cu un grad de coerență acceptabil se desfășoară un proces complex ce implică rezolvarea problemelor legate de studierea cererii forței de muncă, cunoașterea principalelor cauze de sporire a șomajului, determinarea modalităților specifice formării profesionale.
Nivelul ocupării forței de muncă depinde de:
Nivelul cererii de produse;
Nivelul ofertei de bunuri;
Nivelul producției;
Raportul export-import;
Raportul repartiției dintre consum și investiții;
Rata dobânzii;
Cursul de schimb;
Inflația;
Nivelul costurilor și al veniturilor.
Principalul obiectiv al politicii de ocupare este crearea de noi locuri de muncă și de a proteja veniturile obținute e gospodării de fluctuațiile extrem de mari cauzare de trecerea în șomaj a unuia sau mai multor membrii ai unei gospodării.
Manifestarea pe termen lung a perturbațiilor din economie duc la un declin permanent al producției, astfel bunurile și serviciile oferite sunt depășite și nu mai au cerere pe piață. Aceste manifestări duc la disponibilizarea muncitorilor, aceștia nu-și mai găsesc un loc de muncă ți stfel are loc o creștere masivă a ratei șomajului.
Șomajul prezintă implicații negative economice, sociale și umane deosebit de importante, constituind o problemă importantă de politică economică.
3.4.2 Obiectivele politicii de ocupare
Obiectivul primordial al unei economii este creșterea nivelului de trai al populației, dar pentru a putea îndeplini acest obiectiv , trebuie să existe suficiente locuri de muncă pentru a-și câștiga mijloacele de existență și de progresa. Se dorește o creștere economică continuă și un nivel de ocupare cât mai mare.
Mecanismele care dictează concomitent la nivel micro și macroeconomic, sunt mecanismele cererii și ale ofertei. Fiecare politică economică își stabilește obiectivele și instrumentele funcționării economice a pieței. La nivelul politicii ocupării, un loc important în stabilirea obiectivelor îl ocupă informația pe piața muncii. În funcție de informații se stabilește ordinea priorităților.
Obiectivele specifice politicii ocupării sunt:
– asigurarea locurilor de muncă;
– flexibilitatea pieței muncii;
– integrarea și adaptarea forței de muncă.
1. Asigurarea locurilor de muncă
Rolul cel mai important într-o economie îl are statul și guvernul, care prin puterea deținută folosesc măsuri de combatere a șomajului prin stimularea și favorizarea agentului economic pentru a menține și crea locuri de muncă. Stimularea cererii de noi locuri de muncă reprezintă obiectivul primordial.
2. Flexibilizarea pieței muncii
Flexibilizarea reprezintă un mijloc de atenuare a disfuncționalităților de pe piața muncii, contribuind la rapida aliniere a acestuia la nivelul celorlalte piețe.
Flexibilitatea poate fi enunțată ca fiind capacitatea de răspuns a pieței muncii la semnalele care vin din mediul social-economic., mărindu-și sfera prin introducerea elementelor legate de modificări în organizarea muncii.
3.Integrarea și adaptarea forței de muncă
Este promovat interesul de integrare a forței de muncă la condițiile pieței muncii, mereu în mișcare , cu ajutorul unor politici de formare profesională și reconversie. Sistemul de învățământ și al pregătirii profesionale presupun liberalizarea cererii, ofertei și salariilor.
3.4.3 Mecanisme și instrumente ale politicii antișomaj
Politicile antișomaj sunt cuprinse în sfera politicii de ocupare. Aceste politici pot fi împărțite în 2 categorii:
Politici active;
Politici pasive.
Politicile pasive sunt politicile prin care statul susține nivelul de trai al indivizilor care nu-și găsesc un loc de muncă, prin plata ajutorului de șomaj. Politicile pasive afectează cheltuielile statului, deficitul bugetar și datoria publică cresc, iar acestea contituie o sursă inflaționistă foarte puternică.
Politicile active sunt acele politici prin care se intervine direct, cu ajutorul unor măsuri și instrumente adecvate , realizându-se prin politicile de formare și prin alocarea de subvenții pentru crearea de noi locuri de muncă, cu scopul de a reduce rata șomajului.
În vederea punerii în practică a unei politici active de ocupare, mecanismele de promovare a ocupării forței de muncă se grupează în două mari categorii, indiferent dacăunul sau altul operează doar asupra cererii sau doar asupra ofertei de forță de muncă:
Mecanisme și dispozitive cu vocație de susținere prioritară a echilibrelor macroeconomice, în care se includ :
Relansarea investițiilor pentru:
Crearea de noi locuri de muncă;
Sporirea capacității de reținere a forței de muncă în activități utile, în condițiile de sporire a eficienței, competitivității și calității;
Extinderea și sprijinirea inițiativelor locale;
Crearea unui fond special de susținere a ocupării;
Modelarea politicii bugetare, monetare, de credit , fiscale și din optica cerințelor formulate pe piața muncii;
Credite pentru investiții productive cu dobânzi mai reduse;
Scutiri sau reduceri de imozite și taxe pentru agenții economici care crează locuri de muncă și, mai ales, pentru șomeriicare lansează în activități economice;
Subvenționarea, pentru o perioadă limitată, a unei părți a costului salarial pentru agenții economici care creează noi locuri de muncă sau angajează șomeri;
Asigurarea prin lege a unei facilități și stimulente specifice unor domenii economice având în vedere lipsa de capital, riscul și rezervele forței de muncă de a se angaja în activități productive pe cont propriu;
Aplicarea unor politici de venituri și salarii riguroase, care să favorizeze stoparea presiunii inflaționiste prin costuri salariale;
Stimularea creării unor noi locuri de muncă, mobilitatea și motivarea muncii; repunerea salariatului în poziție corectă, de preș al muncii și instrument al reglării cererii și ofertei de forță de muncă, respectiv scoaterea acestuia din sfera protecției sociale; promovarea unor sisteme de salarizare și a unor forme de participare a salariaților la profit, capabile să garanteze o flexibilitate crescută a salariilor și prin aceasta, a forței de muncă;
Urmărirea permanentă a evoluției raportului dintre creșterea prețurilor și cea a salariilor, în primul rând prin controlul prețurilor ți nu prin blocarea creșterii salariului real;
Dimensionarea mărimii ajutorului de șomaj și a modalităților de plată ale acestuia după criterii multiple, astfel încât săgaranteze un minimum de venit, dar totodată să stimuleze participarea la muncă;
Dispozitive cu vocație de echilibrare, de flexibilizare a pieței muncii, aplicabile la nivel microeconomic, în care se includ:
Dezvoltarea învățământului, a formării profesionale;
Stagii de formare și recalificare, în vederea inserției profesionale a noilor veniți pe piața muncii, a reocupării și reintegrării în activitatea economică a șomerilor;
Formarea profesională inițiată printr-o corelație mai strânsă cu evoluția previzibilă a pieței muncii, a reocupării și reintegrării în activitatea economică a șomerilor;
Dezvoltarea , pe baza unor studii ale pieței locale (teritoriale), a unor lucrări de utilitate publică ce pot oferi locuri de muncă temporare sau contracte pe durată determinată, sezoniere, unor importante efective de populație neocupată, inclusiv șomeri;
Amenajarea duratei munciiîn diferitele formule convenabile sub aspectul ocupării și flexibilizării pieței muncii: munca cu timp parțial; partajul locului de muncă, trecerea de la reglementarea duratei săptămânale a muncii la cea trimestrială, lunară sau chiar anuală;
Încurajarea și sprijinirea – prin variate modalități , altele decât diferențele de salarii – a mobilității forței de muncă (teritoriale, profesionale etc.);
Participarea pe bază de contracte , fie între state , fie între firme, la realizarea unor lucrări în străinătate, permitându-le astfel libera circulație a forței de muncă;
Soluționarea mai bună a unor probleme instituționale, legislativ-organizatorice, informaționale ale pieței muncii, referitoare la :
Raportul dintre liberalizarea pieței și practica ocupării;
Falimentul și concedierea colectivă;
Organizarea partenerilor sociali în procesul de renegociere și concertare; organisme bi sau tripartide în relațiilor de muncă la toate nivelurile începând cu firma și terminând cu cel național; rolul și funcțiile statului pe piața muncii- când și cum, prin ce mijloace să intervină, părăsirea atitudinii de nonintervenție, de lăsare a lucrurilor să meargă și să se rezolve de la sine, ca și când nivelul global de ocupare ar putea fi soluționat fară participarea sa.
Prin politicile antișomaj se încearcă să se stabilizeze rata ieșirii din șomaj și durata medie așteptată a rămânerii în șomaj, mărimi ce sunt influențate de starea de dependență a șomerilor.
Factorii ce determină starea de dependență sunt: locurile de muncă libere , care sunt în număr mai mare atunci când numărul șomerilor pe termen lung este mai mare; rata totală a ieșirilor din șomaj se apropie de rata ieșirii din șomaj a celor care și-au pierdut slujba recent, dacă numărul șomerilor pe termen lung în totalul șomerilor este mai mare; presiunea salarială crește atunci când numărul șomerilor pe termen lung în totalul șomerilor crește.
După cum se observă, în domeniul politicilor antișomaj trebuie studiate și numeroase lucruri fundamentale, la nivelul cărora se manifestă ezitări și oscilații, atât în practica politică cât și în cea economică.
Concluzii
În urma analizei făcute pe parcursul întrgii lucrări, am putut concluziona că activitatea economică a țării depinde de deciziile politice la nivelul întregii economii. Influențarea dezvoltării economiei naționale va influența la rândul ei viața întregii populații.
Creșterea economică este influențată de resursele existente , cât și de mai mulți factori precum: munca, , natura, capitalul, la care se adaugă progresul economic, cererea și oferta agregată, informația , nivelul exporturilor și al importurilor, forța de muncă.
Activitatea economică se desfășoară pe baza unor acțiuni ce presupun creșteri, scăderi ale proceselor și rezultatelor, dezvoltări. Pe baza progresului economic, activitățile economice trec de la trepte inferioare către trepte superioare.
Punctul de la care am pornit în elaborarea acestei lucrări îl reprezintă studiul referitor la buna desfășurare a activității economice și la fenomenele ce au loc la nivel de economie. Cu privire la acestea , am redat în primul capitol principalele sisteme de măsurare a rezultatelor economice , împreună cu pricipalii indicatori macroeconomici.
Următorul capitolal lucrării mele conține date statistice cu privire la câțiva dintre cei mai importante fenomene de influențare a economiei, evoluția acestora în decursul intervalului 2000-2013. Ulterior, am evidențiat ansamblul de măsuri luate prin politicile economice de către autoritățile publice, măsuri în vederea obțineriiunui echilibru economic.
Bibliografie
Constantin Popescu, Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Gheorghe H. Popescu-Teorie economică generală, Volumul II, Macroeconomie, Editura ASE
Vaduva Cecilia, Prețuri și concurență , Editura Academica Brancuși, Târgu-Jiu
Claudia Mungiu, Ilie Băbăiță –Macroeconomie Vol. I, Editura Academica Brancuși Târgu-Jiu, 2010
Diana-Mihaela Pociovălișteanu, Teorie economică generală. Elemente de macroeconomie,Editura Universitaria Craiova
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu- Economie,Editura economică, pag. 581
Constantin Popescu,Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Gheorghe H. Popescu, Teorie economică generală, Volumul II Macroeconomie,Editura ASE, pag. 700
Gheorghe Crețoiu, Viorel Cornescu, Ion Bucur- Economie, Editura All Beck, 2003
Văduva Mariana ,Văduva Cecilia Elena , Căruntu Constantin, Căruntu Genu Alexandru- Eficiența,investițiile și strategiile investiționale, Editura Academică Brâncuși, Târgu-Jiu ,2002
Claudia Mungiu-Pupăzan, Ilie Băbăiță- Macroeconomie,Vol. I, Editura Academica Brâncuși,Târgu-Jiu,2010
Claudia Mungiu-Pupăzan, Politici economice, Editura academică Brâncuși, Târgu-Jiu, 2008
Coordonator Gheorghe Manolescu, Politici economice, Editura Economică, 1997
Nora Chiriță, Emil Scarlat, Politici macroeconomice, Editura Economică, 1998
Ioan Eugen Țigănescu, Mihai Daniel Roman, Macroeconomie, Editura Economică, 2005
www.insse.ro
Anexe
Anexa 1, tabel 1
Anexa 2, tabel 2
Anexa 3 tabel 3
Bibliografie
Constantin Popescu, Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Gheorghe H. Popescu-Teorie economică generală, Volumul II, Macroeconomie, Editura ASE
Vaduva Cecilia, Prețuri și concurență , Editura Academica Brancuși, Târgu-Jiu
Claudia Mungiu, Ilie Băbăiță –Macroeconomie Vol. I, Editura Academica Brancuși Târgu-Jiu, 2010
Diana-Mihaela Pociovălișteanu, Teorie economică generală. Elemente de macroeconomie,Editura Universitaria Craiova
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu- Economie,Editura economică, pag. 581
Constantin Popescu,Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Gheorghe H. Popescu, Teorie economică generală, Volumul II Macroeconomie,Editura ASE, pag. 700
Gheorghe Crețoiu, Viorel Cornescu, Ion Bucur- Economie, Editura All Beck, 2003
Văduva Mariana ,Văduva Cecilia Elena , Căruntu Constantin, Căruntu Genu Alexandru- Eficiența,investițiile și strategiile investiționale, Editura Academică Brâncuși, Târgu-Jiu ,2002
Claudia Mungiu-Pupăzan, Ilie Băbăiță- Macroeconomie,Vol. I, Editura Academica Brâncuși,Târgu-Jiu,2010
Claudia Mungiu-Pupăzan, Politici economice, Editura academică Brâncuși, Târgu-Jiu, 2008
Coordonator Gheorghe Manolescu, Politici economice, Editura Economică, 1997
Nora Chiriță, Emil Scarlat, Politici macroeconomice, Editura Economică, 1998
Ioan Eugen Țigănescu, Mihai Daniel Roman, Macroeconomie, Editura Economică, 2005
www.insse.ro
Anexe
Anexa 1, tabel 1
Anexa 2, tabel 2
Anexa 3 tabel 3
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutii Macroeconomice In Romania In Perioada 2000 2013 (ID: 140097)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.