Evolutii Geopolitice In Zona Marii Negre Si a Caucazului de Sud Dupa Sfarsitul Razboiului Rece

„Evoluții geopolitice în zona Mării Negre și a Caucazului de Sud după sfârșitul Războiului Rece“

CUPRINS

Introducere

Cap.1 Evoluția mediului de securitate internațional după sfârșitul Războiului Rece

Evoluții geopolitice la sfârșitul secolului xx

Evoluții geopolitice după atentatele teroriste din 11 septembrie

Mediul de securitate internațional în prezent

Cap.2 Zone de instabilitate și conflict în regiunea Mării Negre și a Caucazului de Sud

Scurt istoric al zonelor de instabilitate

Tipul conflictelor post Război Rece

Conflictele înghețate din regiunea Mării Negre

Cap.3 Actori internaționali cu interese în zona Mării Negre și a Caucazului de Sud

Federația Rusă

N.A.T.O.

O.S.C.E.

U.E.

Cap.4 Studiu de caz –Criza geopolitică din Ucraina

Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL 1. EVOLUȚIA MEDIULUI DE SECURITATE DUPĂ SFÂRȘITUL RĂZBOIULUI RECE

Diversele mutații, ce uneori au fost radicale, care au fost remarcate în ultimii ani la nivel global au determinat o reechilibrare a forțelor politice, cu efecte ce s-au reflectat asupra vieții internaționale, ce a intrat într-un con de complexitate fără precedent.

Evenimentele care au zguduit lumea la 11 septembrie 2001 au atras după ele numeroase schimbări majore, interesul pentru factorii ce pot determina, atât la nivel global cât și la nivel regional, crize de amploare în planul politic, în planul economic, în cel social sau chiar și în planul spiritual crescând exponențial. Din păcate, toate crizele ce au urmat după 11 septembrie 2001 au avut forme de manifestare asimetrice la nivelul relațiilor internaționale, fapt ce a atras în timp numeroase necunoscute în domeniul mediului de securitate internațional.

În mod tradițional, orice problemă de insecuritate (o criză, un conflict, etc), ca și toate problemele ce sunt legate de securitate (stabilitate, cooperare) sunt în strânsă dependență cu capacitatea unui anumit stat de a le gestiona, de la le controla.

La nivel global, în anul 2015, puterea unui anumit stat (indiferent de dimensiunea acestuia și de locul ocupat pe mapamond) nu mai poate fi cuantificată doar avându-se în vedere dimensiunea militară a acestuia (respectiv potențialul maxim de putere), ci și prin alăturarea potențialului economic al statului, dar și a celui tehnico-informațional.

Așa se face faptul că, pentru a se reuși asigurarea unui echilibru de securitate și de stabilitate la nivel global, se impune analizarea imaginii de ansamblu caracteristice fiecărui stat (mare sau mic), potențialul economic, militar, tehnico-informațional al acestuia putând genera fluctuații majore la nivelul sistemului de relații internaționale.

Politica la nivel internațional, cu tot ceea ce implică aceasta, a devenit un subiect extrem de interesant nu doar pentru marii analiști ai lumii, ci și pentru cetățenii de rând ai diferitelor state implicate activ sau pasiv în diversele transformări geopolitice.

Fenomenul politic contemporan a cunoscut modificări majore, tehnicile de analiză specifice acestuia fiind într-un proces continuu de reevaluare. Indiferent dacă în centrul atenției se află politica din interiorul unui stat sau relațiile politice dintre diversele state ale lumii, un interes deosebit este acordat :

Evaluării permanente a evoluției pe care o au, pe scena politică internațională, marii „actori” ai lumii, dar și a celor poziționați în zonele predispuse coflictelor

Analizării reușitelor, ca și a eșecurilor caracteristice marilor state ale lumii

Identificării tuturor surselor ce pot genera la un moment dat o criză militară, o criză politică sau o criză economică

Identificării și analizării tuturor cauzelor care stau la baza inducerii unui comportament axat pe folosirea forței, de către anumiți „actori”, în relațiile dintre diversele state ale lumii

Mediul internațional actual este mult mai complex și mai dinamic, comparativ cu cel de acum doar câțiva ani, ceea ce a determinat în timp și o multiplicare a perspectivelor și tehnicilor de analiză.

Instabilitatea tot mai frecventă sesizată la nivelul mediului internațional, ce este generată de diverse procese și fenomene ce nu pot fi anticipate, previzionate, a dus la o dezvoltare de tip exponențial a explicațiilor aferente cauzelor ce ar putea sta la baza acestora.

Subcapitolul 1. 1 Evoluții geopolitice la sfârșitul secolului XX

Sfârșitul Războiului Rece a atras după sine numeroase consecințe, pe planuri diverse, cel mai afectat fiind cel politic. Mulți au fost cei care au refuzat să creadă că sfârșitul Războiului Rece va avea influențe majore și de durată la nivelul vieții politice internaționale, în timp ce diverși politicieni și analiști de renume s-au grăbit să le supraevalueze.

Astfel, la finele anilor 80 s-a ajuns la compromiterea totală a sistemului comunist, ca și a ideologiei acestuia, la nivelul Europei de Est. Marea putere comunistă, URSS-ul, a renunțat și ea la statutul de lider politic, la scurt timp producându-se și destrămarea.

Pe lângă dispariția bipolarismului la nivelul statelor europene, s-a constatat și evaporarea echilibrului destul de precar existent între statele impropriu delimitate Est-Vest. Întreg spațiu euroatlantic s-a înscris într-o tranziție de durată, spre noul sistem de securitate, permanent modificat de raporturile de putere aflate într-o stare continuă de fluență.

Personajul principal ce a stat la baza tuturor schimbărilor ce s-au produs pe scena vieții politice internaționale, la finalul Războiului Rece, a fost nimeni altul decât liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, considerat de mulți analiști drept „omul marilor erori strategice”.

Liderul sovietic susținea, la finele anilor '80, că scena politică se află „în pragul unor mutații radicale”, previzionând „o cotitură care privește sensul și scara istoriei”, spre ceea ce avea să devină „o nouă civilizație”.

La finalul Războiului Rece nici un politician sau analist politic nu a știut care va fi redefinirea spațiului european, cum va evolua geopolitic super puterea fostei URSS, dar și ce influență va avea aceasta. Puțini au fost cei care au reușit să presupună în ce fel va fi afectată scena politică internațională de dispariția bipolarismului, în condițiile mutațiilor frecvente din zona Pacificului, dar și natura relațiilor ce se vor stabili între marile puteri occidentale, declarate câștigătoare la finalul Războiului Rece ori care va fi evoluția parteneriatului euroatlantic.

Toate evenimentele s-au desfășurat cu rapiditate și au avut o amploare cu mult peste cea prognozată, toate marile puteri încercând să găsească noi soluții de impunere în noua eră ce se deschidea.

Statele Unite ale Americii, cu siguranță cel mai mare câștigător din conflictul dintre Est și Vest, a intrat în panică, încercând să prevadă care va fi viitorul alianței NATO, dar și soluțiile rezonabile pentru asigurarea securității la nivel european, după căderea în bloc a regimului comunist și dizolvarea URSS.

Cele „două lumi” ale Europei, ce luaseră ființă la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, au dispărut ca urmare a procesului de uzură, statele europene fiind din nou puse în postura remodelării după noile standarde geopolitice impuse, în vederea identificării soluției ideale pentru realizarea securității la nivel global.

Lucrurile nu au stat, din păcate, deloc conform previziunilor, principalii poli de putere multiplicându-se rapid, ceee ce a atras o creștere exponențială a viziunilor privind mediul de securitate și implicit făcând foarte dificil procesul de identificare a unei soluții de securitate, unanim acceptate.

La nivel global, transformările au fost destul de mari, dar și accelerate, context în care a scăzut semnificativ capacitatea marilor „actori” ai lumii internaționale de a controla factorii ce puteau determina adevărate crize la nivel politic, nivel economic sau social.

Pe lângă fenomenul de multiplicare al centrilor de putere, s-a remarcat și predilecția tot mai crescută a diverșilor subiecți implicați în ecuația de putere la nivel global de a se manifesta asimetric. Astfel, pe lângă potențialul militar al fiecărui stat implicat în ecuația de putere, s-au adăugat și potențialul tehnico-științific, dar și potențialul economic.

Fenomenul Europei unite poate fi considerat, pe bună dreptate, ca fiind în topul evenimentelor de amploare din ultimii ani ce a dus la o reașezare a hărții polilor de putere la nivel global. Și tocmai de aceea, atât restul lumii, cât și cel al europenilor, depind de capacitatea și abilitatea manifestată de principalii poli de putere în rezolvarea problemelor inerente de securitate, dar și de capacitatea de a-și echilibra interesele pe spații diverse.

Orice eliminare a interesului unui centru de putere poate genera un dezechilibru major la nivelul securității globale, în ciuda scenariilor geopolitice ce ar sta la baza unei astfel de decizii.

La nivel european pot fi evidențiate mai multe așa zise formule de organizare, prima aparținându-i fostului lider comunist, Mihail Gorbaciov.

Acesta a gândit și lansat proiectul geopolitic al Casei Comune Europene, pe care l-a definit, cu ocazia mitingului desfășurat în 1987 la Praga, ca fiind :„cunoașterea unei anumite integralități, cu toate că este vorba despre state ce aparțin unor sisteme sociale diferite și fac parte din blocuri militar-politice opuse”. Ulterior, liderul sovietic a redefinit conceptul, fără însă a explica clar cum se definește arhitectura ideală de securitate pentru europeni. Astăzi însă mare parte dintre ideile lui Gorbaciov par a se regăsi în fondul principalelor teze ale eurasianismului.

Proiectul geopolitic al Casei Comune Europene a fost primit destul de bine de către unii importanți lideri politici din Occident, liderul Mihail Gorbaciov bucurându-se de un uriaș capital de simpatie, ca urmare a deciziei pe care a luat-o cu privire la statele ce proveneau din fosta URSS.

Astfel, prima care a reacționat a fost „doamna de fier”, primul ministru britanic, Margaret Thatcher. Invitată la Moscova în cursul lunii aprilie a anului 1887, aceasta a declarat că susține proiectul Casei Comune Europene, promovat de Gorbaciov, acesta fiind realizabil în condițiile amplificării procesului demarat la Helsinki (1975).

La rândul său, și fostul președinte al Franței, Francois Mitterand s-a arătat încântat de ideea liderului sovietic, el declarând că "dacă ai imaginație și curaj intelectual, nu este greu să-ți închipuicontinentul european, toate țările aflate pe el ca o nouă comunitate legată prin relații noi, în cadrul căreia fiecare rămâne el însuși, dar toți colaborează în numele unor țeluri care coincid".

Mihail Gorbaciov a reușit să îi stârnească interesul și politicianului german Willi Brandt, care a declarat în luna aprilie a anului 1988 că este posibilă o integrare economică europeană, dar și deschiderea Europei Occidentale către „sora vitregită”.

Și fostul șef de cabinet Manfred Brunner, ce i-a stat alături comisarului german al C.E., aprecia că Uniunea Europeană „nu poate fi decât o confederație de state europene suverane. Uniunea Europeană creată pe baza tratatului de la Maastricht nu va putea deveni un stat nici centralizat, nici federal”.

De departe însă, cea mai amplă și pertinentă analiză, legată de scenariul geopolitic ce a fost generit denumit „Cămin european comun”, a fost realizată de către fostul consilier al președintelui Kennedy pe probleme de politică externă pentru Europa de Est, Zbigniew Brzezinski. Prezent la Moscova la finele lunii octombrie a anului 1989, Zbigniew Brzezinski (și șef al Consiliului pentru Securitate Națională în administrația Carter) și-a expus pe larg punctul de vedere în cadrul conferinței sovieto-americane, denumite "Schimbarea Europei: atitudinea

americană și cea sovietică".

Brzezinski a susținut că ideea liderului sovietic este viabilă, în condițiile acceptării de către toate statele a faptului că "există interese geopolitice comune, dar nu și o ortodoxie ideologică comună". În opinia fostului cocomun”, a fost realizată de către fostul consilier al președintelui Kennedy pe probleme de politică externă pentru Europa de Est, Zbigniew Brzezinski. Prezent la Moscova la finele lunii octombrie a anului 1989, Zbigniew Brzezinski (și șef al Consiliului pentru Securitate Națională în administrația Carter) și-a expus pe larg punctul de vedere în cadrul conferinței sovieto-americane, denumite "Schimbarea Europei: atitudinea

americană și cea sovietică".

Brzezinski a susținut că ideea liderului sovietic este viabilă, în condițiile acceptării de către toate statele a faptului că "există interese geopolitice comune, dar nu și o ortodoxie ideologică comună". În opinia fostului consilier, proiectul lui Gorbaciov nu putea fi realizat fără implicarea activă atât a URSS, cât și a SUA, Brzezinski considerând că "Europa nu este o realitate geografică, ci –în primul rând – o realitate filozofică și culturală. Europa, din această perspectivă, include SUA și Uniunea Sovietică, în măsura în care ambele țări împărtășesc valori culturale și filozofice ce țin de civilizația europeană, de tradiția creștină”. Astfel, politologul a intuit perfect potențialele probleme ce ar fi putut apărea la implementarea proiectului lui Mihail Gorbaciov.

Ideea liderului sovietic nu a putut fi pusă în practică în principal din cauza problemelor de natură economică, decalajul dintre dezvoltarea economică a Europei de Vest și cea a Europei de Est fiind foarte mare. Acestui decalaj i s-a mai alăturat și complexul proces de tranziție spre economia de piață al statelor foste comuniste, proces ce s-a dovedit nu doar dificil, ci și foarte greoi.

De asemenea, proiectul geopolitic al lui Gorbaciov a fost împiedicat și de criza unui echilibru de putere ce s-a semnalat la nivelul Europei Occidentale, atât ca urmare a imploziei fostului colos sovietic, URSS, cât și din cauza reunificării Germaniei. După unificarea Germaniei de Vest cu Germania de Est, Germania reunită nu s-a concentrat asupra ei, ci asupra repoziționării pe scena politică europeană, astfel că în timp s-a ajuns la o remodelare și repoziționare a centrului de greutate european.

Astfel, "ofensiva germană a conturat limpede un spațiu geopolitic de influență și control germane", Germania implicându-se "politic, diplomatic și (indirect) militar în sprijinul Croației și Sloveniei în războiul de secesiune din Iugoslavia". Pe lângă aceasta, Germania "s-a inserat în fluxurile economice ale fostei RDG cu fostele țări socialiste, în special cu Ungaria și Republica Cehoslovacă”.

Implozia colosului de putere pe care îl reprezenta URSS-ul, dar și finalul Războiului Rece au generat modificarea atitudinii statelor puternice în ceea ce o privea pe Rusia, care peste noapte nu mai reprezenta un pericol de temut. Marile puteri occidentale nu au reușit să se lase impresionate de ofesiva rusească, ce a inclus numeroase strategii pentru acceptarea Rusiei în „Căminul european comun”.

După doar numai câțiva ani (1994), un raport elaborat de diverși analiști și experți ruși evidenția faptul că fostul stat sovietic se află într-un proces accelerat de eliminare/izolare din Europa, polii de putere europeni încercând să formeze între ei și Rusia o zonă tampon, zona statelor independente.

Și tot în anul 1994, Rusia a constatat nu doar că nu se dorește prezența sa în interiorul așa-numitului „Cămin comun european”, ci și că se încearcă o limitare a accesului la mările deschise, acces pentru care fuseseră făcute eforturi deosebite de-a lungul timpului. Toate eforturile au avut la bază o strategie geopolitică bine definitiă și clară, principalele fluvii ale Rusiei vărsându-se în Oceanul Înghețat sau în Fundătura Caspicii. Limitarea accesului la mările deschise i-ar genera Rusiei serioase neplăceri, aceasta fiind cunoscută pentru spațiile continentale foarte vaste.

Și tocmai din aceste considerente analiștii ruși au apreciat în acea perioadă că tentativa de eliminare a Federației Ruse din cadrul european (la nivel instituționalizat) reprezenta o greșeală foarte mare, privind geopolitic, Federația Rusă fiind cunoscută încă din vechi timpuri ca fiind așa numita „zonă pivot”.

De asemenea, nici propunerile lui John Collins legate de modernizarea prin schemă clasică, în cadrul proiectului lui Mihail Gorbaciov, nu i-a încântat pe liderii europeni, în ciuda faptului că în discuție se afla și avantajul spațial deținut de Rusia în raport cu europenii occidentali.

De altfel, în cadrul studiului intitulat Military Space Forses; The Next 50 Years, celebrul John Collins preciza faptul că "puterea aeriană și puterea spațială au aruncat în desuetitudine ipotezele geopolitice ale începutului de secol". Specialistul a luat în discuție și teoria Mackinfer privind spațiul circumterestru, făcând o prognosticare a capacității de dominare militară în prima jumătate a secolului XXI.

Astfel, Collins considera că:

Puterea militară care domină asupra spațiul circumterestru (altitudinea aproximativă de 50.000 de mile) are controlul și asupra Pământului

Puterea care domină Luna, are dominația și asupra spațiului circumterestru

Puterea care domină L4 și L 5 (puncte de librație lunară – pozițiile din spațiu în care atracția gravitațională a Lunii este egală cu atracția gravitațională a Pământului) deține supremația și asupra complexului sistem Pământ-Lună

Teoreticienii susțin că în cazul unor baze militare ce ar fi instalate în zona L4 și L5 s-ar obține supremația militară a statului respectiv, bazele putându-și menține poziția o lungă perioadă, fără un consum de resurse ridicat. Aceste baze militare pot fi considerate drept „terenuri înalte” pentru așa zișii viitorii „războinici spațiali”.

Așa se face faptul că mulți analiști au considerat formulele geopolitice propuse de E.A. Pozdneakov și de Alexandr Dugin (în încercarea de justificare a nevoii sferei de influențe rusească) ca fiind depăsite. Categoric, Federația Rusă nu va putea fi nici ignorată și nici eliminată din nici o ecuație de putere la nivel european, fără însă a se avea în vedere ipotezele impuse de Pozdneakov și Dugin.

La rândul său, cunoscutul filozof și sociolog, Edgar Morin consideră că toate transformările ce au fost înregistrate la nivelul Europei după finalul Războiului Rece au determina o reașezare pe scena politică internațională, continentul nemaifiind privit drept centrul lumii, ca în urmă cu patru sute de ani, ci el devenind „fragment din Occident”.

Așa numita „lume bipolară”, ce a guvernat pe perioada Războiului Rece, a fost înlocuită treptat de trei poli de putere, respectiv Europa, America de Nord și Asia-Pacific. Continentul european este însă mult mai mic, comparativ cu ceilalți doi centrii de putere, motiv pentru care el va fi obligat, în concepția lui Morin, să treacă prin "două convertiri aparent contradictorii, dar în fond complementare. Una prin care să depășim Națiunea și alta care ne reduce la Provincie".

Morin consideră că Europa are șanse să se transforme într-un continent cu identitate polivalentă numai dacă reușeste să devină în același timp și „provincie”, dar și o „meta-națiune”.

Realizarea așa-numitelor „Statele Unite ale Europei” s-a aflat și în atenția președintelui Partidului Popular European. Wilfried Martens a venit și el cu o propunere în acest sens, invocând o depășire a „egoismului naționalist sau egoismului regionalist”, în același timp cu un amplu proces de extindere a Comunității spre est. În opinia politicianului, continentul european unit ar avea o "natură evolutivă, dar nu nedefinită, de la Atlantic și până dincolo de Ural”. Și asta deoarece „comunitatea nu are vocația să devină o structură de primire la scară continentală, pan-europeană, după modelul forumurilor politice multilaterale cum este Consiliul Europei sau Conferința pentru Cooperare și Securitate în Europa".

Wilfried Martens propune astfel o arhitectură ce are la bază nu un raport de subordonare între Europa și statele membre ale acesteia, ci un raport de federalizare, competențele statale fiind repartizate urmând principiul subsidiarității. În acest fel, intervențiile Europei unite vor fi doar subsidiare, raportate la intervențiile statelor, ca și cele ale regiunilor.

După unificarea Germaniei și implicit căderea Zidului Berlinului s-a remarcat un interes deosebit la toate statele europene de a identifica noi formule de cooperare la nivelul tuturor domeniilor (politic, economic, social, informațional, etc), implict de identificarea unei soluții ideale pentru realizarea unei uniuni continentale politice, economice, culturale, etc. Și mulți au fost de-a lungul anilor oamenii politici care au propus diverse forme pentru realizarea unei uniuni politice și economice ideale. Din nefericire însă, nici una dintre variantele propuse nu a reușit să întrunească susținerea tuturor statelor, Europa neavând încă, în acest moment, un cadrul optim de funcționabilitate în complexul ce include politicul, economicul, dar și securitatea.

În opinia unor geopoliticieni și analiști politici, după finalizarea Războiului Rece, arhitectura de securitate ideală ar putea fi fundamentată prin diverse strategii și scenarii ce au la baza regionalismul. Acesta este tot mai frecvent considerat o soluție optimă, o alternativă demnă de luat în calcul, analiza geopolitică, ca și discursurile unor importați lideri politici promovând proiectul continentului regiunilor, așa zisa teorie a regiunilor de tip etno-religios, dar și teoriile ce vizeaza cooperarea de tip transfrontalier.

Mulți sunt analiștii care au ajuns la concluzia că arhitectura de securitate a Europei nu se poate întemeia pe cunoscuta formulă „continentul națiunilor” ci pe ideea continentului regiunilor, tratată pe larg de cunoscutul Jean Fouéré, în cadrul lucrării denumite l'Europe aux cent drapeaux. Astfel, autorul reușește să scoată în evidență faptul că, de-a lungul evoluției sale, Europa și-a consolidat structura, dar și arhitectura pe baza relațiilor dintre state, având la bază trei modele. Primul dintre acestea, creștinismului, a determinat o structura uniformă din punct de vedere spațial, modelul statului națiune având și el un rol deosebit pe parcursul a trei secole (incluzând și finalul de secol XX).

Cel de-al treilea model evidențiat în lucrarea sa de către Jean Fouéré are în vedere Europa regiunilor, idee menționată deseori de către numeroși geopoliticieni și analiști politici. Noțiunea „identității regionale” reprezintă, în opinia multor geopoliticieni și analiști politici, un ansamblu de spații și peisaje istoric-culturale, cu care se identifică anumitele regiuni.

Demn de semnalat este faptul că aceste regiuni "din punct de vedere geografic, nu coincid întotdeauna cu actualele granițe ale unui stat", o anumită colectivitate putându-se identifica drept parte din mai multe structuri teritoriale, iar în cadrul unei regiuni putând coexista numeroase colectivități ce sunt distincte ca și apartenență la o anumită arie de lingvistică ori de spiritualitate.

Luând ân calcul aceste considerente, teoriile geopoliticii evidențiază mai multe tipuri de regiuni, cele mai des întâlnite fiind regiunile etnice și regiunile transfrontaliere. Trebuie precizat faptul că atât teoria, cât și înțelesul sensului regiunii sunt variabile, ele depizând de perioadă, dar și de așa numitele presiuni modelatoare, ce pot fi generate atât de o „stratificare a spațiului în centre și periferii”, cât și de „zonele în care nu s-a stins niciodată nostalgia imperiilor”.

Una dintre soluțiile considerate de analiști ca fiind viabilă pentru o nouă organizare la nivelul Europei este regionalizarea, aceasta incluzând etnia ce este evidențiată în cadrul statului de tip clasic. Este bine cunoscut faptul că într-un stat de tip națiune, guvernarea se dovedește deseori a fi foarte complicată, cu administrații deosebit de birocratizate, planificări deficitare, dar și oprimarea indivizilor de diverse statute de tip social si/sau economic. La polul opus statului-natiune se poate afla statul-regiune, acesta având capacitatea de a le asigura indivizilor posibilitatea de a participa activ la viața publicâ, aflându-se în deplină cunoștiință de cauză.

Europa de tip comunitar nu poate fi însă realizată în cadrul statului-națiune, bazându-se pe federalizarea regională, consideră cunoscutul Wilfried Martens, care apreciazâ comunitățile locale ca fiind „celulele democratice de bază”, iar regiunea drept o „prefigurare a acelei lumi în care gestiunea oamenilor va înlocui administrarea lucrurilor”.

Modelul regionalismului, ca și regionalismul, s-au aflat, la finalul Războiului Rece, în centrul multor scenarii geopolitice ce au fost generate în vederea realizării unui echilibru de securitate ce se impunea la nivelul Europei Centrale, Europei de Est, dar și Europei Sud-Estice.

Unul dintre scenariile generate de-a lungul timpului a fost scenariul neutralității, el fiind conceput pe experientele statelor Finlandia și Austria, state ce sunt neutre și care s-au aflat în vecinătarea fostului colos sovietic, URSS.

Scenariul neutralității a luat în calcul și posibilitatea de garantare de către diverse organisme și organizații internaționale a statutului de neutralitate. Scenariul neutralității s-a dovedit a fi un eșec, cele două state vizate, respectiv Polonia și Cehoslovacia solicitând aderarea la NATO.

Realizarea noii arhitecturi de securitate s-a axat ulterior pe extinderea NATO, acest scenariu geopolitic fiind tot mai des agreat de către toate statele aflate în spațiul exterior al fostei URSS. Astfel, rând pe rând, diverse state aflate în Europa Centrală, Europa de Est și chiar din fostul imperiu sovietic au solicitat integrarea în NATO, luând în calcul atât reformele de natură economică, politică și morală, cât și avantajul imens conferit de aderarea în cadrul structurii politico-militare nord-atlantice, avantaj regăsit în principal în atenuarea și eliminarea riscurilor de securitate zonale.

Scenariul geopolitic de extinderea NATO a fost permanent contestat de către Rusia, fostul stat URSS considerând că aceasta extindere reprezintă nu doar o amenințare la adresa sa, ci și o modalitate de umilire a sa și de excludere din spațiul european. Ignorând toate aceste aspecte, mai marii alianței NATO au refuzat să recunoască așa zisul drept de veto invocat de Rusia în problema extinderii NATO, extinderea fiind considerată o problemă de natură internă a alianței.

Așa se face faptul că, în luna mai a anului 1997, președintele Federației Ruse, Boris Elțîn, și șefii statelor incluse în cadrul Alianței Nord-Atlantice au semnat la Paris așa numitul "Act de bază al relațiilor cooperării și securității dintre Alianța Nord-Atlantică și Federația Rusă", prin care NATO și-a luat angajamentul că nu va construi infrastructuri în apropierea frontierelor Federației Ruse și nici nu va desfășura armament de tip nuclear pe teritoriul fostelor state comuniste. Și tot cu aceeași ocazie a luat ființă și cunoscutul „Consiliu Permanent NATO – Rusia”.

Alianța Nord-Atlantică a generat de-a lungul timpului numeroase contradicții, cele mai multe dintre acestea vizând locul și rolul pe care NATO îl are în cadrul viitoarei arhitecturi de securitate. Cunoscutul Javier Solana a declarat că NATO trebuie să aibă capacitatea de a „pune pe rol un parteneriat puternic, stabil și durabil cu Rusia, incluzând un proces de cooperare și consultare asupra unui larg evantai de probleme legate de securitatea europeană, ca și solide mecanisme de consultare și legătură”.

Și mulți au fost analiștii care au considerat că gestul liderului de la Kremlin a reprezentat o recunoaștere a înfrângerii, rușii acceptând extinderea Alianței Nord-Atlantice în schimbul unor numeroase avantaje de ordin strategic și economic ce le-au fost oferite de către partenerii din Occident.

Extinderea NATO a vizat, în prima fază, statele incluse în așa numitul grup „Vișegrad”, respectiv Polonia, Ungaria și Cehia, la baza acestei decizii stând criterii de ordin politic, dar și criterii de natură tehnică, respectiv influența politicului în puterea militară, starea forțelor armate, etc). Decizia a fost luată pe baza unor complexe considerații de natură geostrategică și geopolitică ale SUA, Franța și Italia având poziții diferite cu cele ale americanilor în ceea ce privea admiterea respectivelor state candidate.

Faza a doua a extinderii NATO s-a realizat într-un mediu de securitate modificat, ca de altfel și coordonatele geopolitice. Fenomenul globalizării a generat permanent diverse modificări, ce s-au reflectat în special la nivel politic, nivel militar, nivel economic, nivel social, dar și cultural.

Este deja bine cunoscut faptul că fenomenul globalizării implică numeroase procese ce pot fi deseori contradictorii, precum desfințarea barierelor, fundamentalismul ori protecționismul limitat. Așa se face și faptul că în acest moment provocările și amenințările la adresa securității au început să capete din ce în ce mai frecvent un caracter global, acestoa adăugându-li-se amenințări și provocări noi, respectiv armele de distrugere în masă ori terorismul.

La nivel global, se produc tot mai multe acte de violență ce sunt motivate (sau nu) de diverse neîntelegeri de natură etnică sau religioasă. Pe fondul prăbușirii structurilor economice de tip tradițional, al extinderii economiei globale, al noilor modele ale autorității politice, ca și al disfuncționalităților ce sunt generate de diversele tehnologii informaționale de ultimă generație, aceste acte de violență oit cu destul de multă ușurință să depășească granițele statale, ceea ce duce la o majorare semnificativă a rolului și locului ce îi revine Alianței Nord-Atlantice.

Așa se face faptul că, în condițiile actuale ale mediului de securitate, Alianța Nord-Atlantică are un rol major în asigurarea stabilității spațiului euro-atlantic, dar și al spațiului global. Prin diversele acțiuni militare sau prin cele specifice managementului diverselor crize, organizate fie în nume propriu, fie sub egida Organizației Națiunilor Unite, ca și prin colaborarea pe care o are cu diversele organisme de securitate internațională, Alianța Nord-Atlantică poate fi considerată drept organizația politico-militară de securitate și de apărare colectivă.

NATO este personajul principal al spațiului de securitate la nivel global, stabilitatea zoneu euroatlantice extinzându-și permanent aria de influență și asupra altor spații strategice în interioul cărora se remarcă diverse situații de criză, conflicte și tensiuni.

Mediul de securitate actual, care uneori se dovedește a fi unul extrem de fragil, impune colaborarea strânsă dintre Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană, în acest fel reușindu-se contracararea diverselor riscuri și amenințări la adresa securității globale.

Subcapitolul 1.2. Evoluții geopolitice după atentatele din 11 septembrie 2001

11 septembrie 2001 – zi de cotitură în istoria Statelor Unite ale Americii. Cea mai mare putere a lumii s-a cutremurat după atacurile teroriste comise de 19 membri ai cunoscutei grupări Al-Qaeda, în urma cărora aproape 3.000 de persoane și-au pierdut viața.

Coșmarul americanilor a început la ora 08:45, când un avion deturnat de teroriști a izbit în plin Turnul de Nord al complexului de clădiri World Trade Center (WTC). La doar câteva minute distanță, un alt aparat de zbor deturnat de membrii aceleiași grupări a lovit și Turnul de Sud, șocul fiind resimțit de toți cei 50.000 de oameni aflați în acel moment la serviciu in WTC. Marile agenții de știri din întreaga lume au început să transmită îmagini cutremurătoare de la fața locului, milioane de telespectatori din întrega lume urmărind consternați imaginile șocante.

După doar o oră de la atac, Turnul de Sud al WTC s-a prabușit, o jumătate de oră mai târziu căzând și Turnul de Nord, ce fusese lovit primul. Ambele clădiri au căzut în mai puțin de 10 secunde, bucăți imense din acestea fiind aruncate și la distanțe de câteva sute de metri. În urma impunatoarelor Turnuri Gemene a rămas doar o imensă grămadă de moloz.

Explicația autorităților cu privire la prăbușirea celor două turnuri a fost aceea că focul declanșat în urma exploziei a aprins și câteva tancuri de combustibil din interiorul clădirilor.

Și după opt ore de la atacul terorist s-a prăbușit și clădirea cu nr. 7 din cadrul complexului World Trade Center, ce era închiriată și asigurată pentru suma de 7 miliarde de dolari, imobilul având 47 de etaje și fiind situat la 100 de metri distanță față de Turnul Nordic.

În aceeași zi teroriștii au mai deturnat încă două avioane, unul dintre acestea căzând asupra clădirii Pentagonului, iar celălalt prăbușindu-se pe un câmp din sudul statului Pennsylvania. Atacurile teroriste au bulversat întreaga lume, tot traficul internațional civil fiind blocat pentru trei zile.

Tragedia ce a lovit Statele Unite ale Americii în ziua de 11 septembrie 2001 a avut numeroase consecințe atât pe plan intern cât și pe plan internațional, cu implicații multiple și efecte ce se resimt și astăzi la nivel global. Evenimentele din septembrie 2001 s-au resimțit puternic asupra economiei SUA, disciplina fiscală de la Washington fiind grav afectată, iar deficitul federal a avut serios de suferit.

Marele căștigător al atentatelor teroriste comise asupra SUA în 11 septembrie 2001 este cu siguranță lobby-ul militar și industrial. Bugetul militar al Americii, care fusese micșorat periodic după prăbușirea Uniunii Sovietice, a cunoscut o creștere fără precedent.

Pe lângă creditele suplimentare acordate în regim de urgență, imediat după evenimente, și creșterile bugetare semnificative, în primii doi ani de la atentate cheltuielile militare au crescut cu 25%.

În condițiile în care cursa înarmărilor era finalizată și nu exista un inamic de proporții, administrația prezidențială a alocat bugetului militar al SUA peste 2.000 de miliarde de lei, în primii cinci ani de la tragicele evenimente. Astfel, bugetul armatei americane a ajuns să fie egal cu suma bugetelor celor mai mari 25 de armate de pe glob.

În același timp, într-un timp record și prețul aurului a ajuns de la 250 de dolari/uncie (cât era înainte de 11 septembrie), la recordul de 1.900 de dolari pe uncie. Iar războiul declanșat împotriva terorismului a dus la creșterea rapidă a prețurilor obiectelor de larg consum.

Efectele atentatelor teroriste continuă să se resimtă și astăzi, când numărul americanilor ce apelează la creditele pentru nevoi personale este tot mai mare, ca și datoriile ipotecare.

În vreme ce populația Statelor Unite ale Americii este în creștere, găsirea unui loc de muncă devine din ce în ce mai dificilă, datoria publică a guvernului fiind și ea una deloc de neglijat.

Bancherii au fost primii care s-au mobilizat după septembrie 2001 și au adoptat politici monetare expansioniste, Banca centrală americană (Fed) scazând dobânda de politică monetară cu câteva procente, pe care le-a menținut timp de câțiva ani. În plus, menținerea politicii monetare a condus la apariția unor riscuri ridicate și o creștere semnificativă a creditării, efectul pe termen mediu fiind colapsul imobiliar din anul 2007.

11 septembrie 2001 a schimbat și harta geopolitică a lumii, implicarea trupelor armate americane în Irak mărind considerabil instabilitatea în zonă, în special în Pakistan și Afganistan. Economia americană a avut și ea mult de suferit din această cauză, deplasarea trupelor în zonele de conflict costând aproximativ 2.000 de miliarde de dolari. În paralel, dolarul american a început să piardă din putere, lucru ce s-a reflectat serios asupra standardului de viață al americanilor.

Imensul efort financiar pe care SUA a trebuit să-l facă pe perioada desfășurării conflictelor armate a dus la mărirea politicilor monetare expansioniste și la creșterea prețurilor bunurilor de larg consum. Economia globală a intrat în declin, prețul barilului de petrol a explodat și s-a practicat tot mai mult scăderea artificială a dobânzilor.

Efectul major pe care atentatele l-au avut asupra economiei globale a constat într-o relaxare monetară și fiscală fără precedent, ce a dus la cunoscuta prăbușire de pe piața imobiliară, la panică financiară și ulterior la recesiune.

Atentatele teroriste comise la data de 11 septembrie 2001 au avut un impact economic imediat asupra piețelor financiare din întreaga lume. Primele care au avut de suferit au fost Bursa de acțiuni New York (NYSE), Bursa Americană de Acțiuni (AMEX), dar și NASDAQ care au rămas închise timp de șapte zile. În tot acest timp bursele de acțiuni s-au prăbușit, indicele Dow Jones înregistrând o scădere record într-o singură zi de 7,1%, într-o singură săptămână procentul ajungând la 14,3%.

Lovită în plin, surprinsă și șocată, America a reacționat violent, vrând să demonstreze lumii întregi că încă reprezintă cea mai mare forță armată și economică. Implicațiile atentatelor de la 11 septembrie 2001 au fost multiple, pornind de la măsurile sporite de securitate până la modificări majore în practica și teoria relațiilor internaționale, ce au redimensionat ordinea geopolitica globală.

Prima reacție a Statelor Unite ale Americii a fost declanșarea războiului împotriva Afganistanului, țară etichetată ca fiind susținătoare a terorismului islamic, pe teritoriul acesteia adăpostindu-se cunoscutul lider terorist, Osama Bin Laden.

Și cum președintele George Bush a decretat că cine nu susține America, este considerată ca fiind împotriva ei, multe au fost țările care s-au grăbit să se alăture în războiul declanșat împotriva terorismului, Franța, Germania, Canada, Rusia, India, China sau Indonezia luându-și și ele numeroase măsuri împotriva teroriștilor.

Statele Unite ale Americii și-au reconsiderat rapid poziția și relațiile internaționale, declanșând acțiuni fără precedent ce au stârnit reacții contradictorii:

Războiul contra terorismului – The War on Terror

Războiul preventiv – Preemptive War

Axa răului – Iran, Irak și Coreea de Nord

SUA a luat decizia să extindă considerabil și zona de conflict din Irak, în ciuda faptului că doi dintre aliații săi de nădejde, Franța și Germania, s-au opus. Sub pretextul că în Irak există arme de distrugere în masă, forțele americane i-au atacat preventiv pe irakieni, efectele fiind devastatoare de ambele părți.

În vreme ce relațiile diplomatice internaționale au devenit din ce în ce mai încordate, sub presiunea intervenției armate în forță, regimul dictatorial impus de liderul irakian Saddam Hussein se prăbușea, tensiunea în zonă păstrându-se însă vreme îndelungată.

Și în ciuda războiului contra terorismului declanșat de SUA, gruparea teroristă condusă de liderul Osama bin Laden, Al-Qaeda, a continuat seria atacurilor sângeroase în întreaga lume, stârnind panica și inducând frica în rândul civililor.

Statele Unite ale Americii nu s-a mulțumit numai cu intervențiile armate, Congresul adoptând legea Homeland Security Act, ce a dus la înființarea celebrului Departament al Securității Interne, instituție ce va restructura din temelii guvernul american.

Iar ca urmare a atentatelor teroriste din 2001, este adoptată și promulgată și USA PATRIOT, legea ce a stârnit cele mai numeroase controverse privind respectarea drepturilor omului pe teritoriul american.

Uniting and Strengthening America by Providing Appropiate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism (USA PATRIOT) este legea ce le-a conferit autorităților americane drepturi uriașe, întărind în același timp și forța legislativă.

Pe primul loc a fost pusă protejarea cetățenilor americani de eventualele planuri ale teoriștilor, pe teritoriul american, astfel că toți cei care erau considerați suspecți de activăți de gen terorist au avut parte de un tratament și o detenție specială.

Dacă înainte de adoptarea acestei legi, autoritățile aveau dreptul să supravegheze și investigheze persoanele suspectate de comiterea unor infracțiuni obișnuite doar cu permisiunea instanțelor, USA PATRIOT le-a lărgit considerabil puterile și drepturile, acestea putând solicita mandate instanțelor vizând accesul la numeroase înregistrări financiare, suspectate că ar avea legătura cu activități de terorism.

PATRIOT ACT a introdus pedepse deosebite pentru cei care comit acte de terorism, adăpostirea cu bună știință a teroriștilor sau suspecților de terorism fiind pedepsită cu ani grei de închisoare. Legea a atras criticile majorității organizațiilor pentru apărarea drepturilor omului, acestea considerând că USA PATRIOT invadează intimitatea persoanelor și le limitează drepturile.

În tot acest timp administrația prezidențială americană a continuat să intercepteze fără mandat comunicațiile de tot felul dintre cetățenii americani și restul lumii, totul sub pretextul apărării intereselor cetățenilor.

Mai mult, la baza militara din Golful Guantánamo din Cuba, Statele Unite ale Americii au inființat un centru de detenție special unde au fost închise toate persoanele considerate suspecte de terorism. Metodele de interogare ale deținutilor și tehnicile utilizate de anchetatori în interiorul bazei americane au stârnit numeroase reacții, cele mai vehemente răzbătând de la tribuna Parlamentului European.

Consecințele atentatelor de la 11 septembrie 2001 sunt resimțite și în zilele noastre, în prețul barilului de petrol, în criza economică globală, sau în tensiunile mocnite din principalele zone potențiale de conflict.

După septembrie 2001 sectorul american de securitate națională a cunoscut o dezvoltare fără precedent, peste 7 trilioane de dolari fiind cheltuiți în mai putin de 10 ani. Serviciile de Informații, Ministerul Apărării și fronturile de luptă din Irak și Afganistan au primit sume considerabile, în condițiile în care nu exista nici un inamic potențial imediat. Mulți au fost cei care s-au îmbogățit după septembrie 2001, industria de securitate americană înregistrând o creștere a cifrei de afaceri de câteva zeci de miliarde de dolari.

Înainte de atentatele de la 11 septembrie 2001, pe plan global cadrul geopolitic era considerat ca fiind unul echilibrat. Atacul terorist asupra Statelor Unite ale Americii au afectat serios atât relațiile internaționale, cât și regulile diplomatice dintre țările lumii, SUA devenind vulnerabilă în fața dușmanului nevăzut, organizația teroristă Al-Qaeda.

De cealaltă parte, cealaltă mare putere a lumii, Rusia reușește să facă față cu greu organizațiilor extremiste de pe teritoriul său ori organizațiilor teroriste cecene.

Iar Uniunea Europeană riscă să devină instabilă dacă nu va reuși să gestioneze eficient problema milioanelor de islamiști de pe teritoriul său.

Mulți sunt analiștii care consideră că actuala dezordine geopolitică, instaurată după sfărșitul Războiului Rece, s-ar datora în principal eșecului suferit de trupele americane în Irak.

Adevărata amenințare pentru securitatea geopolitică vine însă din partea unor pioni politici non-statali, ce și-au propus să intervină semnificativ în existenta unor civilizații, state și culturi ce interacționează negativ cu unele precepte religioase.

Noua ordine geopolitică ce se prefigurează este cel puțin ciudată, la prima vedere. În Rusia, Vladimir Putin beneficiază de sprijinul maselor, cărora nu pare să le mai pese de încălcarea tot mai frecventă a drepturilor constituționale, în timp ce în marea Chină cunoscuți miliardari capitaliști optează pentru aderarea la regimul comunist. În întreaga lume pare că începe să renască extremismul de stânga, fascismul și neo-fascismul (aparând chiar și curentul islamo-fascist).

Ordinea geopolitică are un dușman de nevăzut atât în ideologiile radicale cât și în forțele oculte ce urmăresc destabilizarea generală. În viitor se preconizează că statele care vor reuși să se intărească și să reziste în fața provocărilor de orice tip vor putea domina și vor fi recunoscute, la nivel global existând însă riscul instaurării anarhiei.

Înainte de 11 septembrie 2001 la statutul de mare putere a lumii aspirau Statele Unite ale Americii, Japonia, China și Uniunea Europeană.

Iar cel mai important actor în geopolitica Asiei Centrale, până la data de 11 septembrie 2001, a fost Rusia, ale cărei trupe staționau pe teritoriul Tadjikistanului, în timp ce teritoriul său era folosit ca și cale de tranzit pentru principalele resurse energetice provenite din fostelor republici sovietice.

Rusia era singura putere cu adevărat influentă în zonă, geopolitica Asiei Centrale însemnând pentru ea câștiguri absolute, rezultate în special din resursele energetice uriașe. În paralel însă talibanii reprezentau o reală amenințare pentru securitatea Rusiei, care a încercat zadarnic să inițieze cu China un parteneriat de intervenție rapidă, menit să combată terorismul în Afganistan.

Statele Unite ale Americii se puteau lăuda cu o capacitate militară deosebită, o economie puternic dezvoltată, cu resurse umane nelimitate, dar și cu tehnologii avansate și experiențe militare semnificative. La polul opus se găsea Uniunea Europeană, care în acel moment nu avea capacitatea să demareze nici o acțiune militară la nivel internațional.

Cel mai puternic concurent al SUA era cu siguranță Japonia, țară puternic dezvoltată economic, dar cu lipsuri la capitolul capacitate nucleară și militară.

În vreme ce China refuza să renunțe la regimul comunist, implicându-se însă activ într-o reformă de tip economic, Rusia făcea eforturi pentru a-și redobândi forța economică, criza financiară din 1998 și războiul din Cecenia zdruncinând-o destul de serios.

După atacurile teroriste din 2001, Japonia și Uniunea Europeană au făcut un pas înapoi, anunțând că nu intenționează să se impună pe harta geopolitică a lumii, China încercând să se impună în Asia, în paralel cu dezvoltarea puterii militare.

SUA se autoimpune ca lider al unei coaliții de luptă împotriva terorismului, iar fostul său rival, Rusia, i se alătură, spre uimirea tuturor statelor europene.

Războiului împotriva terorismului declanșat de americani reprezintă începutul unui nou parteneriat ăncheiat între cele două mari puteri mondiale, președintele rus Vladimir Putin anunțându-și public susținerea necondiționată a SUA în lupta acesteia împotriva teroriștilor mondiali.

Rusia a fost unica mare forță politică ce s-a alăturat Americii în războiul declanșat împotriva terorismului, ea dându-și acceptul chiar și pentru prezențe militare la granițele ei. La doar câteva zile de la atentatele teroriste are loc la Moscova o întâlnire considerată de grad zero, Richard Armitage și Viaceslav Trubnikov punând bazele unei colaborări de durată.

Vladimir Putin și-a dorit cu orice preț refacerea economică a Rusiei, implicarea economiei acesteia în fluxurile internaționale fiind condiționată de calitatea de membru al OMC, inconvenient care a fost rapid rezolvat cu ajutorul noului partener, SUA.

În plus, America era recunoscută pentru consumul masiv de petrol, astfel ca aceasta a putut fi o foarte bună piață de desfacere pentru hidrocarburile rusești. Intenția americanilor de a elimina regimul taliban din Afganistan a fost pe placul Rusiei, care întâmpina mari probleme de securitate cu grupările teroriste islamice, ce periodic lansau atacuri sângeroase pe teritoriul său, dar și în Caucaz și Asia Centrală.

În primii doi ani de la comiterea atentatelor teroriste, SUA și Rusia colaborează foarte bine, parteneriatul fiind invidiat de multe dintre statele lumii. Moscova și Washingtonul ajung și la un acord când americanii anunță că vor să se retragă din Tratatul ABM, încheind un nou tratat la Moscova, în anul 2002.

Tratat-Missile Defense, încheiat in luna mai a anului 2002, vizează neproliferare nucleară, acesta având ca principal obiectiv apărarea intereselor de securitate ale SUA.

În momentul încheierii atacului, amenințarea nucleară la adresa Americii venea din tabăra statelor ce dețineau armanent nuclear ca Iranul, Siria, Libia, India, Iranul, Pakistanul sau Coreea de Nord. Statele respective sunt considerate ca reprezentând o amenințare dublă la adresa securității Americii. Pe lângă că dețineau tehnologii nucleare considerate periculoase, aceste state ar fi putut să le ofere sprijin oricând organizațiilor teroriste, inclusiv accesul la tehnologia nucleară.

După atentatele din 2001 SUA a ales să se retragă din Tratatul antirachete balistice (ABM), ce interzicea desfășurarea unui sistem global de apărare antirachetă pe teritoriul american. Iar după numai un an SUA a anunțat oficial că reia programul național de apărare antirachetă, acesta fiind încredințat spre implementare Agenției pentru Apărare Antirachetă, ce funcționează în interiorul Departamentului Apărării.

La doi ani de la atentatele de la WTC, SUA începe să discute cu câteva țări europene, printre care și Polonia, pentru a pune bazele unei colaborări vizând intercerceptarea rachetelor cu rază lungă de acțiune, după patru ani fiind demarate negocieri oficiale cu Varșovia și Praga pentru extinderea scutului antirachetă pe teritoriul american.

Acestea nu au fost deloc pe placul Rusiei, care a decis să nu mai participe la Tratatul pentru Forțele Convenționale în Europa (CFE). Iar un an mai târziu, când se semnează acordul între SUA și Polonia pentru staționarea unui scut anti-rachetă american pe teritoriul polonez, relațiile cu Rusia par să se deterioreze și mai mult.

Președintele de atunci al rușilor, Dmitri Medvedev, a susținut public că potențialul scut antirachetă ar putea avea ca țintă Federația Rusă.

Detensionarea situației s-a făcut destul de repede, în anul 2009 proaspătul președinte american Obama renunțând la proiectul scutului antirachetă inițiat de George Bush.

În tot acest timp Vladimir Putin găsește în SUA cel mai important susținător în intenția sa de a face ca Rusia să ajungă membru al Organizației Mondiale a Comerțului(OMC). Mai mult, la doar un an de la parteneriatul ruso-american, în cadrul summit-ul de la Roma la care au participat membrii NATO, dar și reprezentanții Federației Ruse, s-a luat decizia refacerii cooperării cu Rusia în cadrul NATO 20.

Înaintea atacurilor teroriste, Statele Unite ale Americii suspectau Pakistanul că ar susține grupările teroriste ce aveau legături cu Al-Qaeda. După 11 septembrie 2001 Pakistanul își anunță public sprijinul în lupta americanilor împotriva terorismului, demersul fiind susținut și de Arabia Saudită, care de decide să își retragă susținerea acordată regimului taliban.

Toate statele lumii care nu s-au alăturat coaliției inițiate de SUA au fost plasate de aceasta într-o așa numită „axă a răului”. În fruntea listei a fost plasată Coreea de Nord, americanii apreciind că aceasta preferă să înfometeze populația pentru a-și procura arme de distrugere în masă și rachete.

Locurile următoare sunt ocupate de Iran și Irak, țări despre care SUA susține că s-ar preocupa și ele intens pentru dezvoltarea armelor nucleare și de distrugere în masă.

În același timp, Statele Unite ale Americii, nemulțumite de creșterea continuă a prețului petrolului, practicată de membrii OPEC, se reorientează asupra resurselor energetice din Asia Centrală, ponderea acestora reprezentând aproape un sfert din resursele mondiale.

Cum consumul energetic crește aproape exponențial de la un an la altul, SUA începe să facă investiții în zonă, pentru a-și asigura noi surse de import al resurselor energetice. Cu Rusia de partea sa, America are deschisă calea la cele mai mari rezerve de gaz și petrol din lume, aflate pe teritoriul Turmenistanului, Uzbekistanului și Kazahstanului.

CAPITOLUL 2. ZONE DE INSTABILITATE ȘI CONFLICT ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE ȘI A CAUCAZULUI DE SUD

Toate transformările care s-au produs de-a lungul ultimilor ani în întreg mediu de securitate internațional au atras atenția întregii comunități internaționale cu privire la securitatea la nivel global și implicit la identificarea unor soluții viabile pentru menținerea și consolidarea unei stări de pace, mai ales în zonele considerate ca având un important potențial de conflict.

Astfel, importanții lideri politici au în vedere identificarea unor soluții care să ducă la diminuarea stărilor conflictuale (indiferent de natura acestora), în parallel cu diminuarea și eliminarea tuturor cauzelor generatoare ale acestora. În vederea realizării acestor deziderate, se urmărește în permanență identificarea (la nivel global) a tuturor vulnerabilităților, ca și a eventualelor amenințări și posbile riscuri ce ar putea genera în timp fie apariția unor noi surse de instabilitate la nivel global, fie agravarea stărilor de instabilitate deja constatate.

Pe lângă acestea, se are în vedere și realizarea periodică a unor analize care să le permită autorităților cu rol de decizie posibilitatea de a crea instrumentele necesare realizării acestor obiective, scopul principal urmărit constând în obținerea unei stări generale de stabilitate, indiferent de nivel (nivel global, nivel regional, dar și nivel național), dar și în stoparea apariției unor surse noi de instabilitate.

2.1 Zonele de instabilitate. Clasificare, istoric.

La nivel global, sursele de instabilitate pot fi de mai multe tipuri, respectiv, după modul de manifestare și după natura lor identificăm:

Surse de instabilitate economico-financiare

Surse de instabilitate politice

Surse de instabilitate militare

Surse de instabilitate de mediu

Surse de instabilitate sociale și culturale

Toate aceste surse de instabilitate pot reprezenta cauzele generatoare ale unor conflicte între state, fie pentru controlul unor potențiale resurse energetice, fie pe motive de rivalitate etnică ori religioasă.

Din nefericire, nu de puține ori, aceste rivalități de natură etnică sau religioasă pot genera conflicte deosebit de violente, care uneori pot chiar să depășească granițele naționale. Astfel, instabilitatea se accentuează în zona de graniță a statului implicat, existând și posibilitatea extinderii respectivului conflict de natură etnică sau religioasă pe teritoriul unor alte state (sau chiar posibilitatea de descompunere, defragmentare a statului respectiv).

Pe lângă sursele de instabilitate anterior menționate, în ultimii ani s-au mai identificat noi surse de instabilitate ce pot fi generate de către :

Terorism

Trafic de arme, trafic de droguri

Fenomenul imigrației ilegale

Fenomenul de proliferare al armelor, ca și tehnologiilor speciale pentru armele de distrugere în masă

Toate aceste noi surse de instabilitate sunt considerate ca fiind mai speciale. Și asta datorită faptului că urmările acestora nu sunt nici pe departe limitate la un anume nivel (precum nivelul politic, nivelul economic, nivelul social, nivelul cultural, etc), ci dimpotrivă, ele se manifestă la nivel general.

Acesta este și motivul pentru care toate aceste surse de instabilitate sunt considerate surse majore, cărora li se acordă o atenție deosebită, ele putând avea multiple repercursiuni atât la nivelul securității naționale, cât și la nivelul securității regionale și a celei globale.

În acest moment, în Europa, principala sursă de instabilitate se află în zona fostei URSS, Ucraina reprezentând un potențial factor declanșator pentru un confict de amploare. În restul teritoriului european mai sunt uneori sesizate diverse revendicări teritoriale, cele mai frecvente venind din partea fostei Federații a Iugoslaviei, unde anumite grupări, ce au un caacter extremist-naționalist destul de puternic, își fac periodic simțită existența.

Și țara noastră a reprezentat la un moment dat o posibilă sursă de instabilitate, generată de aspectul teritorial ce implică minoritatea maghiară, în special cea din partea de sud-est a Transilvaniei. În ciuda evenimentului nefericit ce s-a înregistrat imediat după Revoluția din 1989 la Târgu Mureș, România a reușit să prevină până în acest moment incidentele entice.

2.2 Tipul conflictelor post Război Rece

La nivel european, o atenție deosebită este acordată domeniului economico-financiar, mai ales din cauza dezechilibrului încă existent între Europa Vestică și Europa Estică (cele mai afectate fiind statele din fostul colos sovietic, URSS).

Dezechilibrul economic dintre statele europene ar putea reprezenta la un moment dat o important sursă de instabilitate, ce ar putea genera o criză de proporții la nivelul Uniunii Europene. Fostele state comuniste sunt, din punct de vedere economic, mult în urma celor din Europa Vestică, Războiul Rece fiind principalul motiv al instabilității economice.

Demn de semnalat este faptul că problemele economice au fost cel mai mult resimțite în momentul în care unele state din zona estică a Europei au fost angrenate în diversele programe pre-aderare (Polonia, România, Bulgaria, Ungaria), situație în care au fost înregistrate întârzieri semnificative în domeniul economic.

Demn de menționat este și faptul că, o principal sursă de instabilitate la nivelul Europei ar putea fi generată de dependența acesteia de anumite resurse energetice din exterior, multiplii fiind factorii ce pot duce la o creștere a riscului privind atât infrastructura, cât și securitatea la nivelul granițelor.

Datorită dependenței sale energetice, spațiul european poate fi grav afectat de diversele potențiale atacuri la nivelul infrastructurii, atacuri în urma cărora s-ar putea înregistra, pe lângă o înrerupere a procesului destinat asigurării unui flux energetic normal, și fluctuații majore la nivelul prețului diverselor resurse majore. În această categorie întră atât prețul petrolului, cât și prețul energiei, acestea putând înregistra creșteri excesive în cazul unui potențial conflict, situație în care s-ar putea declanșa și o criză majoră la nivelul sistemului energetic european.

Diverse surse de instabilitate pot fi identificate și avându-se în vedere locul de manifestare ori cel de apariție al importantelor crize, apte să genereze crize de amploare la nivelul spațiului european. Astfel, putem identifica:

Diverse surse de instabilitate care se pot manifesta la nivelul spațiului U.E.

Diverse surse de instabilitate ce se pot manifesta în afara spațiului aferent U.E.

Sursele de instabilitate ce se pot manifesta în spațiul U.E.

Principalele surse de instabilitate care se pot manifesta in interiorul spațiului Uniunii Europene sunt amplasate în Spania (binecunoscutul conflict basc) și în Irlanda de Nord (stat în cadrul căruia se semnalează frecvent diiverse conflicte între susținătorii unionismului – protestanții și susținătorii naționalismului – catolicii).

De altfel, Irlanda de Nord este binecunoscută pentru numeroasele conflicte ce s-au derulat de-a lungul timpului între locuitori și liderii conducerii Marii Britanii, presiunile accentuându-se mai ales în momentul în care s-a pus problema acordării independenței. Cu toate că independența (de tip limitat) a fost obținută încă din anul 1921, conflictele nu s-au încheiat, locuitorii Irlandei de Nord militând permanent pentru instaurarea guvernării statutare, in disensiune cu irlandezii protestanți din zona nordică, ce și-au dorit o menținere a relației de uniune cu guvernul britanic.

Protestanții irlandezi și-au exprimat tot timpul temerea că, în eventualitatea non-menținerii uniunii cu Anglia, se vor trezi într-un stat majoritar catolic, existând astfel riscul atenuării libertății religioase pe care aceștia și-au dorit-o. Pe lângă problema libertății religioase, se mai afla și situația economică a regiunilor amplasate în partea sudică a Irlandei, aceasta fiind incomparabil mai proastă, față de regiunea nordică.

După diverse discuții și manifestări, Marea Britanică a luat decizia delimitării Irlandei în două, șase ținuturi (amplasate în partea nordică) rămânând în continuare unite cu ea, iar alte douăzeci și șase de ținuturi fiind declarate ca devenind independente. Din păcate însă această hotărâre a dus la declanșarea unui conflict intens între irlandezii naționaliști ce nu își doreau divizarea Irlandei și cei care au acceptat această decizie a Marii Britanii.

Demn de semnalat este faptul că în momentul declanșării conflictului irlandezii protestanți reprezentau aproape două treimi din numărul total al locuitorilor din zonă, ulterior ei reușind să se tranforme într-o forță majoritară. Starea conflictuală a fost ulterior accentuată și de declarațiile unor lideri politici, care au început să îi susțină fățiș pe protestanți, în condițiile în care populația majoritară era preponderent catolică. De altfel, aceste declarații au fost privite de către catolici drept forme de manifestare ale discriminării, atât din punct de vedere al reprezentării politice, cât și din punct de vedere social.

Treptat, s-a remarcat o reprezentare și implicit o influență tot mai mare a uniniștilor irlandezi în cadrul conducerilor locale, fapt justificat de așa-zisul refuz al catoliciolor de a coopera activ cu statul nou format. După ani de zile de tensiuni, starea de fapt s-a stabilizat în Irlanda, procesul de pace fiind parafat prin semnarea renumitului Acord de la Belfast ( în data de 10 aprilie a anului 1998). Ulterior semnării acestui Acord, s-a luat decizia înființării Parlamentului de Nord, Armata Republicană Irlandeză (IRA) declarând la finele lunii octombrie a anului 2001 că a luat decizia de a iniția un amplu proces de dezarmare.

Situația din Irlanda de Nord nu este încă pe deplin stabilizată, ea fiind privită de către specialiști ca fiind în continuare periculoasă. În ciuda numeroaselor promisiuni pe care politicienii le fac în timpul campaniilor electorale, unioniștii refuză să colaboreze în toate domeniile (în special în cele decizionale) cu irlandezii republicani. La acestea se mai adaugă și diversele probleme legate de neînțelegerile ce vizează procesul de demilitarizare.

Sursele de instabilitate care se manifestă în exteriorul spațiului UE

Stabilitatea Europei poate fi serios amenințată de diversele conflicte din zona fostelor state comuniste, ce ar putea genera o adevărată criză „în lanț”, cu implicații ce pot fi deosebite. Printre cele mai serioase amenințări pot fi menționate Albania și Serbia care emit diverse pretenții vizând provincia Kosovo, problemele etnicilor de origine albaneză ce se remarcă în Macedonia, dar și statul ungar, cu solicitările sale legate de minoritatea maghiarilor care trăiesc în Voievodina.

Perioada Războiului Rece nu a rămas fără urmări pentru statele aflate în cadrul spațiului balcanic (în principal), motiv pentru care, în permanență, comunitatea internațională face eforturi deosebite pentru stabilizarea zonală, în amplul proces fiind implicate și numeroase organizații de securitate, atât din Europa, cât și din spațiul euro-atlantic. La nivel general, se remarcă:

Existența unor anumite dificultăți de natură economică, ce pot declanșa diverse tensiuni în randul anumitor categorii sociale ale societății

Cadrul legal se află într-o permanentă transformare, în vederea limitării la maxim a oricăror potențiale riscuri

La nivel instituțional, în multe dintre statele europene se remarcă încă un proces amplu de reformă, în vederea instituirii unor societăți de tip democratic

În acest moment, în spațiul european sunt identificați o serie întreagă de factori ce pot genera conflicte și implicit o afectare a stării de stabilizare, aceștia fiind de natură politică, economică, dar și istorică. Toți acești factori sunt determinați în special de viziunile diferite asupra spațiului european, implicând atât naționalismul, cât și încercările repetate de conlucrare, de cooperare.

Demn de menționat este faptul că atît viziunile de tip naționalist, cât și tensiunile de natură etnic-religioasă sunt accentuate deseori de problemele de natură economică, probleme intensificate în ultimii ani de criza economică fără precedent ce s-a manifestat în întreg spațiul european. Pe lângă acestea mai pot fi adăugate și numeroasele sancțiuni dispuse unor state, din motive diverse.

Chiar dacă există și voci care par să încerce să nege existența problemelor de tip naționalist, în acest moment naționalismul reprezintă încă o mare problemă la adresa securității europene, numeroasele tentative de redesenare ale unor granițe având deseori efecte nedorite – un exemplu edificator îl reprezintă tentativa de formare a Albaniei Mari.

Etnia albaneză se caracterizează, printre altele, printr-o arie de răspândire destul de vastă, ea fiind semnalată în state precum Serbia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Grecia. De altfel, prezența acestei etnii a fost deseori folosită drept pretext pentru diversele mișcări de tip naționalist (cum ar fi Armata de Eliberare – Kosovo, Armata de Eliberare Națională, etc) ce au degenerat în momentul inițierii unor acțiuni de tip violent, acțiuni ce s-au dorit a fi justificate de așa-zisul pretext al dobândirii unor drepturi pentru membrii minorității etnicilor albanezi.

La începutul anilor 2000 s-a revigorat ideea Albaniei Mari, fiind semnalate numeroase manifestări, după înființarea unei noi organizații, ANA – Armata Națională Albaneză. Principalul obiectiv al ANA a vizat realizarea unei uniunii generale la nivelul etnicilor albanezi, organizația propunându-și reunirea acestora într-un teritoriu clar delimitat. În ciuda tuturor eforturilor ce au fost realizate de-a lungul anilor, Armata Națională Albaneză nu a reușit să se bucure de suportul popular consistent și necesar în cadrul nici unei regiuni în care se află cetățeni de etnie albaneză, situația acestora fiind clar delimitată de către Acordul de la Ohrid.

Problema albanezilor se află într-un con de stabilitate fragilă, spațiul balcanic putând fi oricând perturbat de eventualele stări de conflict ce ar putea fi generate de diverse ambiții de tip naționalist (genul Albania Mare, Serbia Mare, Croația Mare, etc). Toate aceste posibile stări conflictuale ar putea fi susținute și de către statutul controversatei provincii Kosovo.

În ambele situații, spațiul european s-ar putea confrunta nu atât cu diverse surse de instabilitate nou identificate, cât mai ales cu o agravare a stării de instabilitate deja existente. Nu mai puțin de trei milioane de albanezi trăiesc în acest moment în Albania, etnicii albanezi fiind prezenți în aproape 90 % din total localinicilor din provincia Kosovo. În partea de vest a Macedoniei (la granița cu Kosovo și Albania), trăiesc peste 500.000 de etnici albanezi, iar alții câte 60.000 de albanezi aflându-se în partea sudică a Serbiei, dar și în Muntenegru. De asemenea, etnicii albanezi pot fi întâlniți și în Bulgaria, Grecia, în Turcia, dar și în Italia, comunitatea lor fiind delimitată în cadrul a două grupuri distincte, atât ca dialect, cât și ca structură socială – Tosci și Ghegi.

Marea majoritate a etnicilor albanezi fac parte din grupul Gheg, acesta fiind, la randul său, format din musulmani majoritari (aproximativ 90%), dar și din romano-catolici (aproape 10%). În cadrul grupului Tosci, numărul musulmanilor deține un procent de 80%, restul etnicilor albanezi fiind de religie ortodoxă.

Această delimitare a etniei albaneze poate constitui la un moment dat un factor de natură inhibitoare, dar și un factor ce poate genera conflicte nebănuite, știut fiind faptul că etnia, în asociere cu religia, a declanșat deseori numeroase probleme în zona Balcanilor, zonă în care se întrepătrunde creștinismul ortodox cu creștinismul catolic și islamul.

Unul dintre principalele motive ce ar putea sta la baza declanșării unor conflicte este reprezentat de religie, știut fiind faptul că aceasta reprezintă un factor determinant al definirii unei națiuni, indiferent de gradul de constituire al acesteia.

De cele mai multe ori, marea majoritate a ierarhiilor religioase respectă cu strictețe normele de funcționare existente în cadrul unui stat modern. Există însă și așa-zisele curente de tip fundamentalist, în cadrul unor grupuri musulmane de etnie albaneză, aflate pe teritoriul fostei Iugoslavii, ce au legături mai mult sau mai puțin strânse cu Arabia Saudită, Iranul, Turcia sau Libia.

Marea majoritate a crizelor, dar și a conflictelor armate ce au avut loc în ultimii 25 de ani pe teritoriul fostului stat iugoslav au fost generate atât de contradicțiile politice și naționale, cât și de contradicțiile de natură economică, la care s-au adăugat și factorii de natură religioasă.

În urma numeroaselor analize realizate, specialiștii au ajuns la concluzia că în zona balcanică s-ar putea identifica o sursă posibilă de instabilitate, determinată de fundamentaliștii islamici, ce sunt cunoscuți pentru atitudinea duplicitară pe care o manifestă aproape permanent.

Formarea unui așa zis „nucleu de putere” islamic în zona balcanică (în Albania, Kosovo, vestul Macedoniei, Sandjeak, teritorii din cadrul Bosniei-Herțegovinei), ce ar putea să manifeste atitudini contrare celor adoptate majoritar în Occident, ar putea reprezenta o potențială amenințare pentru sistemul de securitate european.

Încadrarea acestui „nucleu de putere” islamic în cadrul spațiului de securitate al NATO, într-o zonă delimitată ca fiind la frontiera cu Uniunea Europeană, zonă bine-cunoscută pentru numeroasele tensiuni și conflicte de natură inter-etnică, dar și religioasă, ar putea reprezenta numeroase probleme la adresa spațiului de securitate euro-atlantic.

De altfel, în ultimii ani, în zonă s-a remarcat prezența unor numeroase grupări de tip fundamentalist, grupări ce se bucură de susținerea unor lideri din Orientul Mijlociu. Semnalarea existenței acestor grupări se produce pe fondul existenței în zona Albaniei și a provinciei Kosovo a unei prezențe impresionante a clerului și a școlilor islamice, în paralel cu numeroasele probleme economice existente, ce pto accentua tensiunile și implicit conflictele.

2.3 Conflictele înghețate din regiunea Mării Negre

Este bine cunoscut faptul că marea majoritate a evenimentelor de tip geopolitic majore, ce s-au derulat de-a lungul timpului în zona regiunii Mării Negre, sunt în strânsă dependență cu evoluția geopolitică globală. Astfel, mare parte dintre acestea au fost determinate de avansarea spre Asia Centrală a frontierei euro-atlantice, în condițiile de indecizie ale instituțiilor abilitate de a delimita granițele cât mai amplu, astfel încât să se realizeze includerea unor state ce își doresc să facă parte din acest nou spațiu euro-atlantic.

De altfel, în ultimii ani, s-a remarcat o tot mai mare preocupare a oficialilor SUA pentru așa zisul concept al revenirii în Europa, liderii americani militând, în diverse ocazii, pentru o Europă „întreagă și liberă”, respectiv pentru extinderea spre zona Estului a cadrului instituțional occidental reliefat de NATO și/sau Uniunea Europeană.

Extinderea NATO și acceptarea noilor democrații europene în cadrul instituțiilor UE se înscriu pe lista priorităților marilor lideri politici ai lumii, ideea eliminării granițelor europene fiind deseori sinonimă cu procesul de extindere NATO. Frontiera este deseori cea care determină aspectul dinamic al evoluției de tip geopolitic, fixarea artificială a acesteia (indiferent de tipul de manifestare) putând genera diverse manifestări, cele mai frecvente fiind pretențiile de apartenență.

Frontiera din zona regiunii Mării Negre este, din punct de vedere geopolitic, un spațiu euro-atlantic de frontieră, spațiu ce înaintează periodic, cu toate consedințele ce decurg din aceasta.

Axele geopolitice – Nord-Sud/Est-Vest

Înaintarea frontierei euro-atlantice spre zona estică a spațiului european a atras după sine o delimitare a spațiului geopolitic pe două axe strategice, atât din punct de vedere geopolitic, cât și economic. Astfel, s-a creat :

Axa Nord-Sud – ce include Rusia, Armenia, dar și Iranul

Axa Est-Vest – ce include Caucazul și Marea Neagră și ce delimitează marea majoritate a resurselor energetice caspice, ce au ca destinație principală statele occidentale

Această delimitare imaginară se întrepătrunde în zona Azerbaidjan-ului, cunoscută ca fiind o zonă fundamentală de securitate, ce stârnește permanent interesul marilor puteri ale lumii.

Mulți sunt specialiștii care consideră că așa numita zonă extinsă a Mării Negre ar trebui să includă statele caucaziene, respectiv Georgia, Azerbaidjanul și Armenia, state prin care trece emblematicul „coridor energetic”, ce face legătura între sistemul euroatlantic și statele aflate în zona Asiei Centrale, implicit rezervele energetice ce se găsesc în zona Mării Caspice.

Zona Mării Negre include și sistemul stabil ce este asigurat în partea nordică de către Transnistria, Suhumi și Odesa, sistem ce implică, pe lângă atenuarea și soluționare așa-numitelor „conflicte înghețate” din zona arcului de nord-est, și accesul nelimitat la fluviile de tip comercial, ce ajung în Marea Neagră, respectiv Dunărea, Niprul și Nistrul.

Cele două axe geopolitice și economice aferente regiunii corespunzătoare Mării Negre au început să fie tot mai clar delimitate odată cu venirea la putere a actualului lider sovietic Vladimir Putin, omul care pare să își dorească tot mai mult să se impună în fața celorlalți parteneri de pe scena politică globală.

Procesul de integrare în cadrul Uniunii Europene a numeroaselor state fost comuniste nu face decât să contribuie simțitor la întărirea mediului de securitate în zona europeană, ca și în cea euro-atlantică. Integrarea poate fi însă cu ușurință privită și ca fiind o apropiere a UE de zonele posibile de instabilitate, motiv pentru care marea majoritate a liderilor europeni au tot interesul de a susține în zonele expuse (în principal zona mediteraneană și zona Europei de Est) statele respective, astfel încât să poată lega cu acestea atât relații de colaborare, cât și de susține, în caz de nevoie.

Cele mai sensibile zone din spațiul Uniunii Europene sunt zona Balcanilor, dar și zona Mării Negre, motiv pentru care liderii europeni fac toate demersurile pentru menținerea mediului de securitate, colaborând în acest sens atât cu SUA, cât și cu NATO. O lungă perioadă de timp s-a considerat că în aceste zone nu există un pericol iminent pentru conflicte majore.

„Episodul Ucraina”, despre care se va vorbi pe larg în cadrul STUDIULUI DE CAZ al prezentei lucrări reprezintă, din păcate, o dovadă în plus a faptului că în materie de securitate națională și globală niciodată nu se poate vorbi de estimări exacte și pe termen lung.

Liderii europeni nu au nici un fel de interes să genereze linii noi de diviziune în spațiul european, în procesul de extindere al Uniunii Europene. Securitatea Europei reprezintă prioritatea nr. unu pe lista principalilor actori politici europeni, fapt demonstrat și de renumita „Strategie europeană de securitate”, pe care cunoscutul Javier Solana le-a propus-o spre adoptare șefilor de state și de guverne încă de acum 12 ani (12 decembrie 2003). Solana a precizat, în repetate rânduri, faptul că o atenție deosebită trebuie acordată tuturor problemelor ce sunt sesizate în Caucazul de Sud, acesta urmând ca la un moment dat să devină o zonă vecină cu Uniunea Europeană.

Pe lângă aceasta, o altă problemă aflată pe lista de priorități a liderilor politici europeni este reprezentată de conflictul arabo-israelian, conflict ce ar putea avea implicații majore la nivelul securității globale.

În ciuda faptului că spațiul european pare în acest moment un spațiu sigur, nu trebuie scăpat din vedere faptul că, de-a lungul timpului, acesta a fost scena a numeroase conflicte armate, multe dintre ele declanșate fără nici un fel de avertisment.

Migrația masivă, interesul marilor state pentru redefinirea granițelor statale, cele două Războaie Mondiale (ce au avut efecte nebănuite la nivel global), ca și acumularea perpetuă de tensiuni (dar și de arsenal militar) pe perioada Războiului Rece au avut numeroase implicații negative la nivelul continentului, care de-a lungul timpului a suferit modificări radicale.

Astăzi, statele europene reunite sub cupola Uniunii Europene reprezintă împreună o mare putere la nivel global, în interiorul acestora fiind realizat aproape ¼ din totalul produsului național brut la nivel mondial. Uniunea Europeană este considerată ca fiind printre importanții pioni mondiali ce au responsabilități la nivelul securității globale, motiv pentru care aceasta trebuie să fie pregătită în orice moment să reacționeze conrespunzător în situația declanșării unui eventual conflict, cu efecte la nivelul securității europene, dar și a celei globale.

Trebuie precizat faptul că, în eventualitatea declanșării unui conflict major, nici un stat nu are capacitatea de a reacționa de unul singur, fapt remarcat și în cadrul „Strategiei europene de securitate”.

Numeroasele conflicte ce s-au declanșat de-a lungul anilor în zona balcanică reprezintă dovada faptului că la nivelul continetului (și nu numai) mediul de securitate nu este niciodată bine stabilit, conflictele politice, economice, etnice, religioase sau de alta natură putându-se declanșa în orice moment.

În ciuda faptului că în ultimii ani, pe continentul european (dar și la nivel global), au fost sesizate numeroase diferende, acestea nu au avut un efect deosebit asupra mediului de securitate general, mai ales datorită faptului că ele s0au desfășurat în interiorul unor state și nu între diverse state. Indiferent însă de locul de desfășurare al acestor conflicte, în toate cazurile numărul victimelor din rândul civililor a fost cu mult mai mare decât celor din rândul forțelor militare.

La nivel global, statisticile sunt destul de îngrijorătoare, respectiv din totalul victimelor înregistrate după sfărșitul Războiului Rece (peste patru milioane) un procent de peste 90 % este reprezentat de către civili.

De asemenea, trebuie semnalat și faptul că, urmare a conflictelor și diferendelor sesizate de-a lungul anilor, aproape 20 de milioane de persoane s-au văzut obligate să își părăsească locuințele și chiar statul de origine. Conflictele accentuează și gradul de sărăcie la nivel mondial, anual fiind înregistrate peste 45 de milioane de decese datorate infometării sau malnutriției.

Iar în ultimii ani, cea mai mare amenințare la adresa securității mondiale este reprezentată de terorism.

2.4 Terorismul, amenințarea globală și ordinea geopolitică

Terorismul se află în topul listei amenințărilor grave cu care se confruntă societatea actuală, acesta devenind în ultimii ani un fenomen transnațional. Atacurile teroriste ce au avut loc în data de 11 septembrie 2001 în SUA, au generat redefinirea conceptului de terorism.

Terorismul este considerat de specialiști ca fiind cea mai clandestină formă a unui război, el fiind încadrat în categoria generației a patra de conflicte, în care se încearcă folosirea forței adversarului împotriva acestuia.

Principala amenințare la adresa societății actuale, dar și asupra stării de siguranță națională a țărilor lumii o constituie terorismul internațional, acesta putând avea efecte devastatoare atât asupra securității statelor, cât și asupra cetățenilor acestora.

Pe plan global, în ultimii ani organizațiile teroriste s-au asociat cu cele ale crimei organizate, forța și puterea acestora crescând considerabil. Multe dintre atacurile acestora implică armele nucleare și biologice, explozibilii de ultimă generație cu putere inimaginabilă de distrugere, dar și virușii dezvoltați și promovați în mediul online pentru inducerea și propagarea rapidă a panicii si terorii.

Terorismul a devenit din păcate un cuvânt cunoscut în lumea întreagă, el generând permanent un sentiment de instabilitate, panică și groază. Terorismul este aproape întotdeauna asociat cu lumea islamică, flagelul acestuia afectând tot mai multe state ale lumii, în ciuda eforturilor internaționale depuse.

Războiul împotriva terorismului (sau cel de-al patrulea război mondial – cum este denumit de către unii specialiști) va fi cu siguranță cel mai greu de câștigat.

11 septembrie 2001 a rămas în istoria recentă a lumii ca fiind ziua în care cel mai puternic stat al lumii s-a cutremurat, atacurile teroriste comise de 19 membri ai cunoscutei grupări teroriste Al-Qaeda, provocând moartea a aproape 3.000 de persoane.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au bulversat tot mapamondul, tot traficul internațional civil fiind blocat timp de trei zile. 11 septembrie 2001 a constituit momentul de cotitură în percepția mondială asupra terorismului.

Terorismul este acum considerat ca fiind o noua formă de „război neconvențional și asimetric”, acțiunile teroriste fiind catalogate drept „acte de război”. Astfel, dacă înainte de atacurile asupra teritoriului american terorismul reprezenta doar un conflict armat care ar fi putut duce la un potențial război, după 11.09.2001 fenomenul terorist a devenit „o nouă formă de război”, ce are capacitatea să genereze probleme cu consecințe deosebit de grave, similare cu cele ale unui război clasic.

Urmare a atentatelor teroriste din 2001, SUA se află într-un permanent război cu terorismul global, principali inamici fiind considerați cei vinovați de violențe premeditate, motivate politic sau religios și răsfrânte asupra persoanelor nevinovate. Lupta demarată împotriva terorismului global se poartă pe mai multe fronturi împotriva unor inamici nevăzuți, extrem de bine pregătiți și mereu neprevăzuți.

Starea geopolitică, dar și cea geostrategică au cunoscut transformări radicale după 2001, acestea având consecințe majore asupra stării de securitate a tuturor statelor lumii, dar și asupra modului și capacității in care acestea reușesc să-și protejeze și promoveze interesele naționale.

În plus, accentuarea decalajelor economice, dar și a celor tehnologice, ca și procesele de globalizare ce au dus la complexitatea mediilor de securitate, generează permanent noi amenințări si riscuri.

La nivel mondial, securitatea este destul de fragilă, diversele acțiuni teroriste ce au loc sporadic influențând negativ relațiile dintre state, dar și stabilitatea la nivel mondial. Statele Unite ale Americii au încheiat mai multe parteneriate cu Rusia, menținându-și influența crescută cu precadere în țările balcanice, printre care se află și Romania.

După atentatele din 11 septembrie 2001 echilibrul geopolitic a fost serios zdruncinat, mai ales din cauza numeroaselor organizații si societăți civile ce ignoră atât relațiile dintre state cât și regulile elementare de diplomație.

SUA continuă să fie permanent în alertă din cauza organizațiilor teroriste ce amenință teritoriul și poporul american, iar cea de-a doua mare putere, Rusia, are încă mari batăi de cap cu organizațiile teroriste din Cecenia sau alte formațiuni extremiste. Nici Uniunea Europeană nu stă mai bine la capitolul siguranță, pericolul venind din partea sutelor de mii de cetățeni de origine islamică ce se află pe teritoriul acesteia.

Mulți sunt specialiștii care susțin ca ordinea geopolitică instaurată după sfarșitul Războiului Rece a fost destabilizată cu precădere de eșecul intervențiilor trupelor americane în Irak sau Afganistan. Principala amenințare vine însă din partea unor așa ziși “actori” politici fără țară, ce și-au propus să intervină semnificativ în existența unor state, civilizații și culturi ce nu corespund ideilor preconcepute radicale.

Țări ca Franța, Germania, Canada, Rusia, India, China sau Indonezia au început să-și ia și ele măsuri împotriva terorismului, una dintre acestea fiind înghețarea conturilor bancare ale persoanelor și organizațiilor suspectate a avea legături cu rețeaua teroristă Al-Qaeda.

Terorismul contemporan se dovedește a fi mult mai prezent în țările dezvoltate, unde accesul la arme sofisticate, de ultimă generație, este destul de facil. În ultimii ani țări puternic dezvoltate precum Germania, Franța, Spania ori Italia s-au transformat în adevarate “raiuri” ale teroriștilor, comparativ cu state din Orientul Mijlociu ori America Latină.

Terorismul modern este considerat un război de lungă durată, purtat prin orice mijloace (convenționale și/sau atipice), care este mediatizat selectiv în funcție de interesele grupărilor teroriste, ce dispun de informații diverse, având ținte strategice și nerespectând nici un fel de regulă.

Terorismul contemporan se manifestă pe verticală, complexul de informații, tehnologii și operațiuni fiind asimetrice. Extrapolând, societatea actuală este amenințată de super-terorism, acțiunile îndreptate împotriva populației fiind realizate de multe ori prin folosirea armelor de distrugere în masă. Se poate spune că terorismul s-a transformat într-o armă strategică, terorismul chimic, terorismul biologc ori terorismul nuclear fiind cele mai mari amenințări actuale la adresa omenirii.

Printre cauzele care au dus la amplificarea fenomenului terorist se numără:

Conflictele sociale dintre diferitele state ale lumii, generate de situații interne diverse, precum rasism, extremism, religie, xenofobie, naționalism, politică, economie

Accentuarea, atât pe plan internațional, cât și pe plan intern, a așa-numitului terorism de stat, respectiv de finanțările primite de diverse grupuri și organizații din partea persoanelor interesate ori chiar a unor servicii secrete

Creșterea accentuată a violențelor și intensificarea fenomenului crimei organizate

Dezintegrarea unor forțe armate provenite din state foste socialiste

Conflicte militare și politice din diverse țări și zone de pe mapamond, generate de interese diferite, la baza cărora stau lupta pentru putere și interesele financiare

Creșterea gradului de sărăcie a populației, slăbirea accentuată a economiilor unor state, scăderea nivelului de trai, inflația, șomajul

Expansiunea accentuată a fundamentalismului islamic

Luptele interne pentru înlăturarea unor reginuri politice

Lipsa de organizare în interiorul instituțiilor ce au atribuții în identificarea și combaterea acțiunilor teroriste

Comunicarea modernă între diferite organizații și grupuri teroriste și criminale, cu convingeri și ideologii diferite

Din păcate violența și amploarea actelor teroriste pe plan mondial a crescut foarte mult în ultimii ani, securitatea națională a numeroase state democratice fiind serios afectată.

Printre atentatele sângeroase, care s-au soldat cu sute de mii de victime și dispăruți, efectele acestora fiind pe termen lung catastrofale, putem enumera:

Violențele din Kosovo, Pakistan, Algeria, India, Sri Lanka, etc

Atacurile asupra diferitelor ambasade ale statelor puternice

Exploziile din Irlanda de Nord, Israel, Africa de Sud

Atacurile din 11 septembrie 2001 (New York și Washington)

Atentatele cu bombe în state din fosta URSS (cel mai sângeros fiind comis în martie 2010 în Moscova)

Atentatele de la Madrid (martie 2004) și Londra (iulie 2005)

Teroriștii moderni vor, prin acțiunile lor, să demonstreze lumii întregi că pot constitui o amenințare permanentă și demnă de luat în seamă la adresa oricărui stat, indiferent de mărimea acestuia, de forța economică și militară de care dispune. Un exemplu semnificativ în acest sens îl reprezintă organizația teroristă Al-Qaeda.

Organizația Al-Qaeda a apărut in anul 1979, imediat după invadarea Afganistanului de către URSS. Nu la mult timp de la invazie, Osama Bin Laden ajunge si el în Afganistan unde primește sprijin din partea guvernului american, organizându-i pe mujahedinii arabi și inființând organizația Maktab al-Khidamat (MAK) de rezistență antisovietică.

Când sovieticii s-au retras din Afganistan în anul 1989, MAK se transformă într-o „forță de reacție rapidă”, un fel de jihad indreptat împotriva guvernelor din întreaga lumea musulmană. Osama Bin Laden se radicalizează sub conducerea lui Ayman al-Zawahiri, în anul 1996 el cerându-le public soldaților americani să părăsească teritoriul Arabiei Saudite.

Doi ani mai târziu, liderul de temut al teroriștilor își exprimă dezacordul față de politica externă a Statelor Unite față de Israel, criticând și prezența prelungită a trupelor americane în Arabia Saudită, după încheierea Războiului din Golf.

Instigarea la violență împotriva armatei americane și a cetățenilor SUA s-a făcut întotdeauna prin folosirea textelor islamice, Bin Laden lăudându-se mereu că organizația sa este activă în 15 țari, printre care Marea Britanie și Rusia.

Osama Bin Laden s-a născut în Arabia Saudită, în anul 1957, fiind al șaptesprezecelea copil al unei familii yemenite. Tatăl său era un prosper om de afaceri în domeniul construcțiilor civile, el aflându-se în anturajul familiei regale saudite. Bin Laden s-a specializat în acțiuni teroriste la începutul anilor 1990, când a început să lanseze numeroase atacuri la adresa intereselor americane din diferite regiuni de pe glob. Plasat de FBI în topul listei celor mai cautați zece oameni de pe planetă, Osama Bin Laden a fost omul pe capul căruia s-a pus un preț de 25 de milioane de dolari.

Deși inițial a negat implicarea în atentatele de la 11 septembrie 2001, liderul Al-Qaeda a recunoscut ulterior rolul major pe care l-a avut în atacurile teroriste.

Organizațiile teroriste știu că devin cu atât mai puternice cu cât acțiunile, convingerile și amenințările lor ajung la cunoștiința publicului larg, motiv pentru care permanent au grijă, manipulând într-un fel mass-media, să inducă și gestioneze frica, modificând astfel nu numai starea de spirit generală, cât și sentimentul de securitate.

Terorismul mediatic reprezintă una dintre marile amenințări atât la nivel național, cât și internațional, acesta având implicații majore asupra populației. Din păcate, în ultimii ani mass-media a devenit o metodă dar și un mijloc bun de utilizat de organizațiile teroriste, care uzeaza la ea pentru a comunica, negocia, răspândi și răspândi ideologii, informații sau teroare.

Cercetătorii din media au atras atenția asupra faptului că nu există nici o zi în care într-un jurnal de știri din lume sa nu fie prezentate acte sau atentate teroriste petrecute în diverse colțuri ale lumii. Din păcate acestea sunt tot mai violente, cu victime tot mai multe și implicații deosebite atât pe plan politic, cât și internațional.

Transmiterea atacurilor teroriste pe posturile de televiziune măresc gradul de instabilitate a opiniei publice, ele influențând în același timp și multe dintre deciziile liderilor politici ale marilor state ale lumii. Organizațiile teroriste s-au obișnuit să trasmită diferite mesaje în interviuri dedicate televiziunilor preferate, să facă revendicări prin intermediul acestora, să influențeze curente sociale și militare, erodând uneori atât stabilitatea economică cât și pe cea politică a unor state.

Terorismul în și prin mass-media a devenit calea cea mai sigură de a influența negativ populația, actele de terorism fiind prezentate ca mijlocul ideal de rezolvarea problemelor conflictuale de orice tip. Ori de câte ori va fi comis un atac terorist, media se va grăbi să-l mediatizeze, pentru a satisface nevoia audienței de nou.

Teoriștii se bazează pe mass-media în primul rând pentru subminarea sentimentului de securitate la nivelul populației, pentru scurt-circuitarea rutinei zilnice a acesteia, dar și pentru direcționarea opiniei publice spre mai marii statelor lumii, exercitând presiuni pentru satisfacerea ori promovarea dorințelor și solicitarilor teroriste.

Multe sunt organizațiile teroriste în cadrul cărora se studiază cu atenție mijloacele mass-media ale statului vizat ca țintă, din dorința de a se informa care sunt cele mai bune metode de punerea în practică a amenințărilor, cum se poate mări o situație de criză ori cum poate fi stimulată la maxim panica și insecuritatea în randul populației.

Prin manipulare psihologică se obține panica generală, amplificându-se și sentimentul de amenințare la nivelul securității umane. Multe sunt organizațiile teroriste care nu urmăresc victime imediate, ele realizându-și scopul fără a comite un atac, doar prin mediatizare permanentă a amenințărilor.

Teroriștii reușesc, cu ajutorul voit sau nu al mass-mediei, să instituie teroarea în rândul oamenilor, pe care îi folosește ca un factor de presiune pentru conducătorii, pentru atingerea scopurilor dorite.

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare din ultimii ani a dus la îmbunătățirea tacticilor și metodelor teroriste, principalele organizații de pe mapamond făcând schimb de informații diverse, în special prin intermediul internetului.

Mulți analiști sunt de părere că terorismul este doar o tehnică de luptă ce se bazează pe violență și folosirea terorii, încadrându-se într-o strategie denumită „de la slab la puternic”. Astfel terorismul este văzut ca o simplă tehnică, teroriștii folosindu-se de aceasta pentru a-și atinge diverse scopuri. În viziunea altor specialiști terorismul reprezintă o modalitate de luptă, legitimată de diverse obiective politice obscure.

Printre cauzele care au stat la baza dezvoltării exacerbate a terorismului, într-o perioadă de timp relativ scurtă, se află anomaliile sociale, degradarea relațiilor naționale și internaționale, dar și interese de natură economică, morală sau etnică.

Acțiunile teroriste sunt foarte atent și bine organizate, strategiile sunt bine puse la punct, se utilizează toate mijloacele posibile, fiind vizate toate planurile societății – politic, economic, psihologic, militar, informațional. Cele mai sângeroase atentate au fost comise de grupuri mici de terorisți, bine pregătiți și determinați.

Marea majoritate a atentatelor teroriste au la bază crize identitare și politice, teroriștii dorind ca prin acțiunile lor să instaureze alte raporturi sociale, alte ordine economice și ideologii, alte regimuri politice, alte ordine militare. Experiența și studiile efectuate de-a lungul vremii asupra fenomenelor teroriste au demonstrat faptul că mulți sunt liderii organizațiilor teroriste care sunt interesați mai mult să instaureze teroare în rîndul populației, să-și impună propriile idei și concepții.

În ciuda părerilor controversate, terorismul nu poate fi considerat nici o criză și nici o reacție la o situație de criză, el fiind un produs al societății moderne, ce trece prin diferite faze, manifestându-se complex și foarte dinamic și având uneori evoluții total imprevizibile.

După ani de la apariția în literatura de specialitate a noțiunii de terorism fundamentalist islamic (urmare a atacurilor teroriste asupra teritoriului SUA, comise de organizația Al-Qaida), mulți sunt teoreticienii care consideră că fenomenul terorismului își are locul bine definit și în cadrul crizei economice și financiare ce zguduie din 2007 principalele state ale lumii și nu numai, prin cheltuielile masive cu dotările și tehnicile militare și de intelligence.

Amenințările de tip terorist nu cunosc limite, spectrul fenomenului fiind unul extrem de larg. În contextul actual, amenințările teroriste din Europa, pe fondul instabilității din Africa de Nord, vizează țări ca Italia și Franța. Și asta datorită numărului mare de persoane aflate pe teritoriul acestor state, ce ar putea provoca acțiuni de tip radical, în condițiile unor ingerințe politice în Egipt, Libia ori Tunisia. state care au susținut și sprijinit prăbușirea regimurilor dictatoriale africane.

O altă amenințare teroristă o reprezintă membrii Jihad aflați pe teritoriul Africii de Nord, eventualele atacuri putând fi prevenite prin intermediul operațiunii navale de securizare antiteroristă a Mării Mediterane, „Active Endeavour”, desfășurată de NATO.

De asemenea, organizațiile afiliate Al Qaeda, ce operează pe teritoriul unor state din Africa de Nord și Peninsula Arabă (Yemen, Arabia Saudită, Somalia, Mali, Nigeria, Mauritania, Libia) pot reprezenta un pericol terorist la adresa statelor occidentale, generat în special de insecuritatea la nivel național a regimurilor politice autohtone.

Terorismul nu se reduce numai la acțiunile unor grupuri sau organizații, el putând fi exercitat atât de factori economici, cât și de factori politici ori ideologici. Grupurile teroriste pot fi:

Naționaliste, regionaliste sau etnice

Autointitulate revoluționare

Anarhiste – nu au scopuri exacte, ideologiile diferind de la o situația la alta

Neofasciste – de extremă drepta

Patologice – nu revendică nimic, actele lor fiind o reacție la imposibilitatea de a se adapta unei situații, societăți, organizații

Mercenare – cel mai des întălnite, în special în acțiunile transnaționale

Riscurile și amenințările teroriste au devenit, din păcate, nelimitate, multe dintre acestea neputând fi previzionate. Terorismul este prezent, in diverse forme, în orice stat, indiferent de gradul de dezvoltare al acestuia, printre amenințările la adresa siguranței și stabilității mondiale numărându-se:

Posibilitatea achiziționării și utilizării, în diverse scopuri, de către grupări ori organizații diferite, a armelor de distrugere în masă

Elaborarea, pregătirea și desfășurarea unor acte teroriste asupra principalelor obiective strategice ale unui stat, cu scopuri precise. În atenția teroriștilor moderni se află diversele baze nucleare, laboratoare chimice și biologice ori bazele militare, fie pentru procurarea armelor de distrugere în masă (armament nuclear, armament biologic sau chimic), fie pentru distrugerea acestora, efectele fiind incomensurabile.

Reacții și acțiuni de răzbunare împotriva unor state și/sau a cetățenilor acestora, ce au declarat război terorismului, ori sunt membre ale alianței antiteroriste

Intensificarea atacurilor teroriste în statele preocupate de eradicarea flagelului crimei organizate ori a traficului de droguri, ce reprezintă surse de finanțare pentru gurpări teroriste

Atentate teroriste la adresa siguranței mediului înconjurator, prin provocarea de catastrofe ecologice, acestea putând fi realizate fie prin distrugerea diverselor baraje strategice, fie prin deversarea/contaminarea în puncte considerate vitale a deșeurilor radioactive și/sau toxice

Atacuri la adresa diverșilor oameni politici de pe mapamond care prin acțiunile ori ideologiilor aduc atingeri grave fenomenului terorist

Generarea de diversiuni diverse, în locuri publice ori de importanță strategică, cu scopul clar de a amplifica starea de frică, nesiguranță, instabilitate

Atacuri teroriste cu bombe artizanale ori cu explozivi plastici de ultimă generație, în spații publice foarte aglomerate (în gări, la metrou, în piețe, la diverse întâlniri și conferințe), fiind preferate evenimentele la care sunt prezenți și reprezentanții presei (impactul în aceste situații este mult amplificat)

Atacuri teroriste în sistemele de comunicații ale marilor state ale lumii, distrugerea ori virusarea bazelor de date ale principalelor bănci de pe mapamond, defectarea ori distrugerea sistemelor de control și de comandă, la nivel global

Războiul împotriva terorismului (sau cel de-al patrulea război mondial – cum este denumit de către unii specialiști) va fi cu siguranță cel mai greu de câștigat. Terorismul este considerat de specialiști ca fiind cea mai clandestină formă a unui război, el fiind încadrat în categoria generației a patra de conflicte, în care se încearcă folosirea forței adversarului împotriva acestuia.

Pe plan global, în ultimii ani organizațiile teroriste s-au asociat cu cele ale crimei organizate, forța și puterea acestora crescând considerabil. Multe dintre atacurile acestora implică armele nucleare și biologice, explozibilii de ultimă generație cu putere inimaginabilă de distrugere, dar și virușii dezvoltați și promovați în mediul online pentru inducerea și propagarea rapidă a panicii si terorii.

Terorismul a devenit din păcate un cuvânt cunoscut în lumea întreagă, el generând permanent un sentiment de instabilitate, panică și groază. Terorismul este aproape întotdeauna asociat cu lumea islamică, flagelul acestuia afectând tot mai multe state ale lumii, în ciuda eforturilor internaționale depuse.

Noile obiective geopolitice vizează de altfel diversificarea mijloacelor de pregătire, promovare și acțiune ale războiului global împotriva terorismului, în toate regiunile considerate de interes. Diversificarea schimbului de informații și dezvoltarea relațiilor diplomatice între statele lumii permit dezvoltarea mecanismelor de limitare și eradicare a acțiunilor teroriste, cu rezultate incurajatoare în ultimii ani.

Pe plan global, în lupta împotriva terorismului, dușmanii cei mai de temut sunt reprezentați de organizațiile fundamentaliste și extremiste, gruparile antiguvernamentale și rasiste, ca și sectele și cultele religioase.

Terorismul modern capătă noi înfățisări și adepți pe zi ce trece, formele acestuia fiind diversificate:

Terorismul genetic

Bioterorismul

Terorismul mediatic

Cyberterorismul

Terorismul patologic

În cadrul terorismului modern, adepții grupărilor pot acționa în orice mediu își doresc, au libertatea de acțiune și un număr infinit de ținte.

În termeni largi, terorismul poate fi definit ca un fel de strategie politică ce prin acte de violență permanentă menține starea de insecuritate generală, provocând instabilitate, teamă și frică. Căștigarea războiului anti-terorist poate fi destul de facilă, dacă statele lumii vor acționa concentrat, pe mai multe direcții.

Astfel, marii strategi în domeniu ar trebui să exploateze la maxim greșelile făcute de teroriști în timpul misiunilor, în vreme ce mai marii sistemului bancar mondial ar putea găsi cea mai buna metodă pentru blocarea fondurilor financiare ale organizațiilor teroriste.

Autoritățile statelor lumii ar trebui să-și inițieze și dezvolte forțe militare de reacție și diversiune rapidă, similiare cu cele ale organizațiilor teroriste. Nu trebuie neglijată nici tehnologia de ultimă oră, știut fiind că sistemele de supraveghere de performanță reprezintă un punct forte în fața oricărui inamic.

Din păcate pentru statele lumii, organizațiile teroriste actuale nu mai au o structură piramidală, tehnologia informațiilor permițându-le acestora să se organizeze în module de tip rețea. Organizațiile teroriste din întreaga lume se dezvoltă, comunică, colaborează și se coordonează permanent, structura acestora fiind similară rețelelor de internet.

Terorișii acționează în comun, concep strategii și planuri eficiente, au mai multe centre de comandă și mai multe potențiale ținte, pentru distrugerea definitivă a sistemului vizat. Fiecare rețea teroristă poate avea mai mulți reprezentanți, grupurile și organizațiile putând avea simultan mai mulți lideri. Teroriștii nu se grăbesc niciodată să acționeze, ei așteaptă până când toate imprejurările le sunt favorabile, pregătindu-și în cele mai mici detaliile loviturile. În acțiunile lor, organizațiile teroriste utilizează tehnici și metode cunoscute, ele făcând deseori apel la armele biologice, nucleare sau chimice, cu acțiune covârșitoare asupra țintelor.

Experții în domeniu consideră că terorismul actual este doar un rezultat al globalizării, el nemaiputând fi de multă vreme controlat. În plus, noile descoperiri ale tehnicii comunicării le facilitează teroriștilor din orice colț al lumii comunicarea directă, rapidă și de cele mai multe ori extrem de sigură.

Teroriștii sunt adepții mijloacelor neconvenționale de luptă, preferând atacuri surprinzătoare, direct asupra țintelor civile și ocolind aproape întotdeauna armata inamică. Organizațiile teroriste au început să-și unească forțele și resursele pentru atingerea unui scop comun, acestea atacând cu toate mijloacele pe care le au la indemână.

Liderii acestora urmăresc producerea unor distrugeri materiale de proporții, dar și efecte psihologice în masă ca frică, panică, tensiune și incertitudinea. Iar pentru ca efectul să fie maxim, nu sunt neglijate nici tehnicile de răspândire și propagare a terorii în rândul civililor, organizațiile teroriste colaborând permanent cu diverși specialiști în arta comunicării și postând periodic, pe diferite site-uri de pe Internet, mesaje de amenințare ori de propagandă. Astfel, cu eforturi minime și costuri reduse impactul asupra populației este major, aceasta fiind aproape tot timpul sub efectul panicii, al șocului ori al confuziei.

Acțiunile de tip terorist nu sunt aproape niciodată făcute la întâmplare, acestea fiind atent gândite, cu pregătiri minuțioase, planuri bine stabilite și oameni antrenați special. În vreme ce țarile lumii învață încă tehnicile de luptă cu teroriștii, aceștia au deja strategiile bine definite, utilizând diferite tactici și metode pentru a-și atinge scopurile.

Teroriștii sunt adepții războiului psihologic de mare dimensiune, ei preferă să atace cu precădere cultura statului considerat dușman, se folosesc din plin de drepturile democrației conferite de statele asupra cărora țintesc, dar și de libertatea de mișcare conferită de acestea, preferând să atace instituțiile slab protejate ori civilii, asupra cărora impactul psihologic este mult mai puternic.

În ciuda multor afirmații, teroriștii nu sunt nici pe departe psihopați, instabili psihic sau marcați de un comportament extrem de violent. Toate organizațiile teroriste folosesc violența doar ca armă pentru atingerea scopurilor finale, teroriștii fiind ghidați în acțiunile lor de sentimente de atașament, dreptate divină, loialitate, dăruire și altruism.

Nemulțumiți de societate sau doar de anumiți indivizi, teroriștii ajung să fie convinși că sunt nedreptățiți, cad pradă frustrărilor de tot felul și simt nevoia de a se dedica, a se afilia, de a relaționa și a fi apreciați și susținuți moral, ei devenind astfel dependenți emoțional de un grup, de ideea de apartenență.

După aria în care acționează, actele teroriste pot fi interne sau internaționale. Terorismul intern este susținut din nevoia de intărire a statului, în vreme ce terorismul internațional are ca scop compromiterea sau distrugerea instituțiilor unui stat. Principala amenințare la adresa societății actuale, dar și asupra stării de siguranță națională a țărilor lumii o constituie terorismul internațional, acesta putând avea efecte devastatoare atât asupra securității statelor, cât și asupra indivizilor.

Terorismul intern poate fi de mai multe feluri:

Terorism de stat – statul instaurează un regim de teroare

Terorism ideologic – de stânga sau de dreapta

Terorism naționalist

Terorism separatist

Țintele atacurilor teroriste sunt diverse, în funcție de scopurile și obiectivele organizațiilor: lideri politici, cadre militare, diplomați, foști sau actuali conducători de stat, demnitari, funcționari internaționali, membrii ai forțelor NATO sau ONU, oameni de afaceri, ziaristi sau parlamentari.

Lupta împotriva terorismului, considerată de unii specialiști ca fiind un al patrulea război mondial, poate fi definită ca cea mai clandestină formă a unui conflict, în care se încearcă folosirea forței adversarului împotriva acestuia.

Terorismul a ajuns în topul amenințările extreme la adresa securității naționale și regionale, dar și a celei internaționale, el prejudiciind siguranța lumii întregi, potrivit lui Kofi Annan, Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite (ONU): “Teroriștii care au atacat Statele Unite la 11 septembrie vizau o națiune, dar au rănit o planetă întreagă. Atacul a fost lansat practic împotriva întregii umanități și este în interesul umanității să nu lase să triumfe forțe care i s-ar împotrivi”.

Terorismul internațional, principala amenințare la adresa statelor lumii, poate genera conflicte și reacții fără precedent, cu efecte devastatoare atât la nivelul securității globale și naționale a statelor, cât și asupra cetățenilor acestora.

Din păcate, în ultima perioadă s-a constatat că tot mai multe organizații teroriste încep să se asocieze cu cele ale crimei organizate, forța și puterea reunită a acestora crescând astfel exponențial. Și tot mai multe atacuri teroriste, ale căror victime sunt de cele mai multe ori cetățeni nevinovați, includ și arme biologice, explozibili de ultima generație cu o capacitate uriașă de distrugere și arme nucleare, dar și viruși dezvoltați și promovați în mediul online ce au capacitatea de a se propaga instantaneu, cu inducerea și instaurarea panicii și a terorii la nivelul maselor.

Locul terorismului clasic a fost luat de bioterorism și cyberterorism, de terorismul genetic si terorismul mediatic, pericolele iminente la adresa securității globale venind din partea grupărilor antiguvernamentale și rasiste, organizațiilor fundamentaliste și extremiste, dar și din partea unor culte și secte religioase.

Din păcate teroriștii moderni au libertatea și pot acționa în orice mediu, țintele acestoa fiind practic infinite, motiv pentru care uneori lupta împotriva terorismului se dovedește a fi uneori destul de dificilă.

Teroriștii sunt adepții mijloacelor neconvenționale de luptă, preferând atacuri surprinzătoare, direct asupra țintelor civile și ocolind aproape întotdeauna armata inamică. Organizațiile teroriste au început să-și unească forțele și resursele pentru atingerea unui scop comun, acestea atacând cu toate mijloacele pe care le au la indemână.

Iar liderii acestora urmăresc producerea unor distrugeri materiale de proporții, dar și efecte psihologice în masă ca frică, panică, tensiune și incertitudinea.

Și pentru ca efectul să fie maxim, nu sunt neglijate nici tehnicile de răspândire și propagare a terorii în rândul civililor, organizațiile teroriste colaborând permanent cu diverși specialiști în arta comunicării și postând periodic, pe diferite site-uri de pe Internet, mesaje de amenințare ori de propagandă. Astfel, cu eforturi minime și costuri reduse impactul asupra populației este major, aceasta fiind aproape tot timpul sub efectul panicii, al șocului ori al confuziei.

Acțiunile de tip terorist nu sunt aproape niciodată realizate la întâmplare, acestea fiind atent gândite, cu pregătiri minuțioase, planuri bine stabilite și oameni antrenați special.

În vreme ce țările lumii învață încă tehnicile de luptă cu teroriștii, aceștia au deja strategiile bine definite, utilizând diferite tactici și metode pentru a-și atinge scopurile.

Teroriștii sunt adepții războiului psihologic de mare dimensiune, ei preferă să atace cu precădere cultura statului considerat dușman, se folosesc din plin de drepturile democrației conferite de statele asupra cărora țintesc, dar și de libertatea de mișcare conferită de acestea, preferând să atace instituțiile slab protejate ori civilii, asupra cărora impactul psihologic este mult mai puternic.

CAP.3 ACTORII INTERNAȚIONALI CU INTERESE ÎN ZONA MĂRII NEGRE ȘI A CAUCAZULUI DE SUD

3.1 FEDERAȚIA RUSĂ

Ultimul deceniu nu a fost deloc unul prielnic Federației Ruse, mai ales în contextul crizei deosebite pe care aceasta a traversat-o, criză în urma căreia Federația Rusă și-a pierdut statului mult râvnit, acela de a doua super putere la nivel global.

Dacă în perioada 1990-1991 celebra Moscovă a pledat intens în vederea realizării unui așa numit „directorat” în zona Balcanilor, dedicat „Marilor Puteri”, dar și pentru menținerea fostului stat iugoslav, ulterior pretențiile acesteia s-au diminuat considerabil.

Un rol esențial a fost jucat de către evoluțiile înregistrate pe teritoriul fostei Republicii Federale Iugoslavia și impactul crizei generate de aceasta la nivelul geopolitic și geostrategic din zona Europei Estice și nu numai.

În societatea contemporană, mulți sunt specialiștii care sunt de părere că Federația Rusă se concentrează în mod deosebit asupra diverselor probleme de restructurare de la nivel național, în paralel cu întărirea CSI. Nu sunt ignorate nici parteneriatele pe care Federația Rusă le are încheiate cu Statele Unite ale Americii, dar și cu diversele state ale Uniunii Europene, parteneriate pe care aceasta intenționează nu doar să de diversifice, ci și să le dezvolte, în ciuda evoluțiilor înregistrate în ultimile luni.

De asemenea, Federația Rusă încearcă din răsputeri să își întărească relațiile cu statele din zona Extremului Orient, cu atât mai mult în contextul generat de criza din Ucraina, criză ce a atras atenția în mod deosebit a principalilor lideri europeni.

În ceea ce privește parteneriatul pe care Federația Rusă îl are cu Statele Unite ale Americii, acesta este privit cu destul de mult optimist, liderul Federației Ruse întrevăzând o posibilitate de colaborare la nivel global, cu atenuarea relațiilor încordate din ultima perioadă, ce s-au datorat în principal mult-disputatului conflict din Ucraina.

Federația Rusă nu intenționează să își deterioreze relațiile și așa fragile pe care le are cu Alianța Nord-Atlantică, ea având tot interesul să le mențină în limitele accceptabile de ambele părți, mai ales în contextul exacerbării terorismului, a criminalității transfrontaliere, ca și a proliferării diverselor arme nucleare.

Chiar dacă în faza inițială Federația Rusă a privit cu destul de multă ostilitate intenția de integrare totală a zonei Balcanilor, ca și a spațiului dintre Marea Baltică și Marea Neagră, în stucturile alianței euro-atlantice, ulterior aceasta a revenit, acceptând procesele de transformare și adoptând, gradual, o așa zisă strategie de acomodare.

Așa se face faptul că, în situația în care statele din zona est-europeană se înscriu treptat în procesul integrării în cadrul Alianței Nord-Atlantice, dar și al Uniunii Europene, Federația Rusă încearcă din răsputeri să își mențină influența deținută pe plan cultural, dar și economic în zona Balcanilor.

Mai mult, Federația Rusă a făcut eforturi deosebite pentru a-și consolida relațiile generale pe care le are la nivelul Uniunii Europene, în același timp cu amplificarea relațiilor de tip bilateral cu diversele state din regiunea centrală a continentului, dar fără a lua prea mult în considerare diversele reglementări de natură juridico-economică impuse de UE.

Federația Rusă face multiple demersuri pentru a-și menține și consolida pozițiile economice strategice pe care le domină în cadrul principalelor piețe europene, cu precădere în:

Distribuirea și prelucrarea petrolului

Piețele transnaționale de transport

Distribuirea și prelucrarea gazelor naturale

De asemenea, Federația Rusă are în permanență în vedere menținerea și consolidarea influenței pe care le are în Republica Moldova, dar și Ucraina, în paralel cu specularea la maxim a tuturor revendicărilor de natură rusofonă din teritoriile acestor state.

Liderul Federației Ruse, Vladimir Putin, continuă să acțiuneze după bunul plac atât pe teritoriul Federației Ruse, cât și în zonele de influență, pentru care invocă diferite motive în încercarea de a devia atenția liderilor internaționali de la adevăratele sale intenții.

De altfel, zona Mării Negre a reprezentat un adevărat punct de interes pentru partea sovietică, atât din punct de vedere geostrategic și geopolitic, cât și din punct de vedere geoeconomic, poziționarea Mării Negre fiind una ideală diverselor fluxuri comerciale, economice.

Zona Mării Negre a reprezentat dintotdeauna o frontieră tampon, o zonă de tranzit dintre Est și Vest, Sud și Nord, un punct vital de legătură pentru varietatea circuitelor comerciale, dar și pentru teritoriilor bogate în diversele resurse energetice.

Iar investițiile majore realizate de către Statele Unite ale Americii în cazul celor două conducte strategice, conducte al căror traiectorii nu traversează teritoriul Federației Ruse nu fac decât să alimenteze reacțiile liderului rus Vladimir Putin.

Federația Rusă continuă să privească partea sudică a Caucazului drept o proximitate prietenoasă, Putin luând-o în calcul în eventualitatea unei potențiale necesități, situația în care Sudul Caucazului ar putea să fie transformat în zonă de intervenție. Ceea ce ar putea transforma zona într-una deusebit de conflictuală, cu implicații deosebite la nivel internațional.

3.2 N.A.T.O.

În condițiile de securitate actuale, manifestate atât la nivelul zonei Mării Negre, cât și la nivelul Uniunii Europene și chiar la nivel global, Alianța Nord-Atlantică deține un rol major în cadrul procesului complex de asigurare a stabilității spațiului euro-atlantic, ca și a securității și stabilității la nivelul spațiului global. Prin diversele acțiuni militare pe care le derulează în mod constant, ca și prin acțiunile ce sunt specifice managementului diverselor crize, acțiuni organizate în nume propriu, sub egida ONU ori prin colaborarea bilaterală cu nomeroasele instituții și organisme de securitate de la nivel global, NATO este în acest moment considerată organizația cea mai puternică din punct de vedere politico-militar, în cadrul procesului complex de menținerea securității și apărării naționale.

Alianța Nord-Atlantică se menține în topul liderilor ce guvernează actualul mediu al spațiului de securitate la nivel mondial, ea extinzându-și în permanență aria de influență, atît la nivel european, cât și la nivel global. De asemenea, NATO continuă să deruleze acțiuni specifice în zonele considerate sttategice, zone ce reprezintă potențiale arii de manifestarea unor situații de criză, tensiuni diverse și chiar conflicte.

În societatea contemporană, atât mediul de securitate balcanic, cât și mediul de securitate european și global sunt caracterizate de un grad de fragilitate destul de semnificativ, situație în care trebuie mențiunite relațiile de colaborale multilaterale dintre Alianța Nord-Atlantică și diversele alte structuri similare de la nivelul Uniunii Europene. Acționând împreună, aceste structuri de securitate dobândesc astfel capacitatea de a contracara precoce și mult mai eficient toate eventualele conflicte și tensiuni semnalate la nivel global, în paralel cu eliminarea complexului de riscuri și de amenințări ce gravitează contant în jurul securității naționale.

Consolidarea structurii de securitate actuală reprezintă un deziderat nu doar pentru Alianța Nord-Atlantică, ci și pentru toate statele Uniunii Europene, atenuarea și eliminarea riscurilor de securitate zonală ocupând un loc important pe lista de priorități ale acesteia.

Federația Rusă, ca și fosta URSS, nu vede deloc cu ochi buni scenariile geopolitice elaborate de NATO, Alianța fiind contestată de nenumărate ori de foștii lideri sovietici, care reclamau extinderea NATO, considerând-o o amenințare la adresa securității mondiale.

Ulterior, sovieticii și-au mai diminuat criticile , ei declarându-se nemulțumiți de o așa zisă „excludere” din spațiul european, prin extinderea NATO.

În cadrul amplului proces de redefinire a continentului european și de transformare/adaptare a Alianței Nord Atlantice, zona Mării Negre capătă noi influențe pe scena geopolitică, dar și pe cea geostrategică și geoeconomică.

Zona Mării Negre reprezintă o adevărată provocare nu doar pentru liderii europeni, ci și pentru Alianța Nord-Atlantică, proiectele viitoare comune având în vedere optimizarea procesului de securizare zonal, în paralel cu ancorarea la diversele valori de tip democratic, în vederea consolidării procesului de stabilitate global.

Iar intenția Uniunii Europene de a se extinde în zona Georgiei, a Armeniei ori a Azerbaidjanului are în vedere în principal, pe lângă consolidarea statală în zona nord-estică a Mării Negre, ci și o stabilitate strategică, economică și comercială.

Transformarea statelor din zona nord-estică a Mării Negre în state caracterizate de stabilitate strategică și politică va avea rolul de a întări aria de securitate zonală.

Regiunea extinsă a Mării Negre reprezintă pentru Alianța Nord-Atlantică o linie de front imaginară în lupta cu principalele amenințări ale secolului XXI, terorismul, traficul de arme, traficul de droguri, traficul de ființe umane.

Pe lângă acestea, NATO are în vedere și așa numitele conflicte înghețate, conflicte ce pot degenera oricând, după cum a demostrat-o recent cazul Ucrainei.

În condițiile presiunilor deosebite pe care le manifestă periodic Federația Rusă în vederea integrării fostelor state ale URSS în cadrul CSI, o stabilitate în zona Mării Negre implică cooperarea multilaterală între organismele Alianței Nord-Atlantice și cele ale Uniunii Europene, în paralel cu privatizarea și liberalizarea piețelor din zonă, ca și fluidizarea relațiilor transfrontaliere comerciale.

Zona Mării Negre se anunță a fi una destul de sigură din punct de vedere geostrategic, în situația menținerii succesului tranziției interne a statelor zonale, cu includerea treptată a acestora în cadrul complexului de securitate euro-atlantic.

3.3 O.S.C.E.

Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană se bucură în acest moment de o credibilitate destul de mare în zona Mării Negre și a Caucazului de Sud, ea neavând din păcate nici capacitatea și nici mijloacele specifice necesare soluționării diverselor probleme apărute în zonă.

Așa se face faptul că OSCE joacă la nivelul arhitecturii europene de securitate, rolul de observator, Federația Rusă apreciind deseori că aceasta este doar o organizație ce veghează la prevenirea unor potențiale conflicte.

Din fericire, statele aflate în vecinătatea Mării Negre și a Caucazului de Nord, și care nu se bucură de „protecția” Alianței Nord-Atlantice sau al Uniunii Europene, sunt implicate și în diverse alte organizații internaționale, al căror principal scop este reprezentat în principal de menținerea stabilității, a păcii și a securității zonale și globale.

În contextul fluctuațiilor permanente de securitate semnalate la nivel european, dar și la cel global, generate atât de transformările politice, cât și de transformările militare și economice, regimul juridic aferent Mării Negre rămâne și el neschimbat, comunitatea internațională conturându-și direcțiile de acțiune principale în vederea atingerii scopurilor de integrare europeană, dar și euro-atlantică.

La nivelul Mării Negre se are în vedere o gestionare ideală a potențialelor surse de conflict, cu soluționarea acestora în cel mai scurt timp, în situația declanșării, în paralel cu desvoltare economică, ca și dezvoltarea instituțională a statelor aflate în regiune.

Prin abordarea de tip multi-dimensional ce o caracterizează, OSCE le poate oferi numeroaselor state din zona sa de influență forumul ideal de dialog și de negociere pe diverse teme ce privesc problemele de securitate la nivelul stațiului euro-atlantic, dar și a spațiului euro-asiatic.

OSCE continuă să manifeste o abordare extinsă a complexului concept de securitate, organizația având în vedere acțiuni complexe, canalizate pe linia politico-militară, linia economică, dar și pe linia resurselor umane.

În contextul actual, OSCE reprezintă platforma ideală dedicată dialogurilor politice la nivel înalt, ce are în vedere spectre largi de securitate. Organizația conferă statelor interesate și intrumentele necesare pentru avertizările precoce în cazul semnalării unor tensiuni zonale, în paralel cu o prevenire a potențialelor conflicte, dar și un management complex al eventualelor crize și o reabilitare post-conflictuală.

Prin intermediul diverselor sale instituții specializate, OSCE are competențe în numeroase domenii considerate ca fiind de impact în domeniul securității comune, de la controlul strict al armelor convenționale, la măsuri ce vizează creșterea securității zonale, ca și la măsuri specifice de combatere a amenințărilor de tip trans-național.

OSCE joacă un rol deosebit în zona Mării Negre și a Caucazului de Nord, capacitatea și experiența complexă în domeniul diplomației de tip preventiv permițându-i să prevină potențialele conflicte în regiune, dar și să gestioneze eventualele crize declanșate. Prin acțiunile specifice diverse, OSCE contribuie la menținerea și dezvoltarea spațiului comun de securitate, în paralel cu consolidarea încrederii la nivelul politicii militare, dar și cu promovarea mediului de securitate.

3.4 U.E.

Continentul european este traversat de o perioadă destul de plină de provocări diverse, acestea fiind generate atît de multiplele transformări derulate la nivelul mediilor de securitate zonale, regionale, dar și globale, cât și de numeroasele reconfigurări de pe scena geopolitică și geostrategică.

Zona Mării Negre reprezintă în acest moment o țintă principală pentru toate porcesele aflate în derulare ori în curs de prognosticare, motiv pentru care se impune mai mult ca oricând:

Evaluarea complexă a tuturor vulnerabilităților și a riscurilor potențiale în zona

Evaluarea și prognosticarea amenințărilor și a pericolelor zonale, ce privesc securitatea regională, dar și pe cea globală

Formularea unor politici regionale complexe de către principalii actori de pe scena geopolitică și geostrategică privind menținerea securității în zonă

În acest context, un rol deosebit este jucat de Agenția Europeană de Apărare (AEA), instituție înființată în anul 2004 de către Consiliul European la data de 12 iulie 2004, ce are drept principal scop coordonarea operațiunilor diverse de apărare.

Lărgirea spațiului Uniunii Eupene prin aderarea unor noi state au crescut considerabil rolul și importanța zonei Mării Negre atât în contextul european, cât și în contextul internațional.

Astel, în acest moment, zona Mării Negre este considerată a fi un centrul sensibil de stabilitate, ea reprezentând o punte – tampon între statele balcanice și zona Caucazului de Sud.

La nivelul Uniunii Europene se are în vedere menținerea unei stabilități politice regionale, în paralel cu dezvoltarea și consolidarea accesului la diversele resurse energetice din zonă.

În zona aferentă Mării Negre se semnalează două tendințe total contradictorii, respectiv:

Includerea acestui spațiu în cadrul structurilor Uniunii Europene și al NATO, cu creșterea atractivității la nivelor organizațiilor complexe

Încercarea disperată a Federației Ruse de a include în blocul său economic și politico-militar a Ucrainei, dar și a Republicii Moldova

Federația Rusă uzează de toate mijloacele pentru a-și menține poziția în problemele legate de „vecinătatea imediată”, în paralel cu tentativele de conservarea prezenței militare în zona Mării Negre, dar și a Transnistriei.

Iar dependența energetică a statelor din proximitatea zonei Mării Negre pare să favorizeze tot mai mult planurile Federației Ruse cu privire la reformarea fostului bloc sovietic URSS.

STUDIU DE CAZ – SOLUȚIONAREA CONFLICTULUI DIN UCRAINA

În cadrul studiului de caz al prezentei lucrări se va avea în vedere atât prezentarea cronologică a evenimentelor ce au dus la declanșarea și acutizarea crizei din Ucraina, cât și reacțiile principalilor lideri politici, cu prezentarea perspectivelor imediate in domeniul securității zonale.

Scurtă introducere în istoria zonei

Numeroasele reașezări de tip geopolitic și geostrategic din zona aferentă Europei estice par să nu se fi rezolvat încă, în ciuda faptului că aceste procese au fost demarate la începutul anului 1990, la scurt timp de la căderea cortinei comuniste din zona estică europeană.

După destrămarea regimurilor comuniste și ulterior prăbușirea colosului sovietic, URSS, Federația Rusă nu pare nici pe departe dispusă să renunțe la numeroasele sale pretenții de tip hegemonic din cadrul spațiului dedicat Comunității Statelor Independente.

În ciuda numeroaselor asigurări și promisiuni declarate de-a lungul timpului, nici principalii lideri europeni occidentali nu s-au arătat dispuși, cel puțin până în acest moment, să le ofere statelor din această parte a continentului european întregul sprijin politic, economic, social, dar și militar, în vederea accelerării procesului de democratizare, ce se dovedește a fi încă incomplet.

Aceste aspecte devin cu atât mai mult de neînțeles cu cât, cel puțin la nivel formal, unele state din zona anterior menționată sunt membre ale Alianței Nord-Atlantice, dar și ale Uniunii Europene.

Prezentul studiu de caz și-a propus să scoată în evidență principalele determinări de tip geopolitic, dar și istoric ce au generat ulterior criza politică din Ucraina, criză declanșată la începutul anului trecut.

Denumită „primavara ucraineană”, această criză politică a avut numeroase efecte și consecințe la nivelul marilor state ale Europei, dar și asupra SUA, acestea continuând încă să se manifeste.

Cauza istorică generatoare a crizei din Ucraina

Analiza complexă asupra diverselor evoluții ce au fost înregistrate de-a lungul ultimilor ani în principalele zone ale Ucrainei (în special zona estică și cea vestică), scoate la iveală faptul că, la nivel de stat, se identifică existența unei anumite diviziuni de tip teritorial, dar și politic, cultural, social și religios.

Ca urmare a acestor diviziuni complexe, s-a constatat acutizarea problemelor în zonă, acestea începând să se manifeste cu precădere după căderea comunismului, destrămarea fostului colos URSS, ca și după actul de declarare a independeței Ucrainei în data de 24 august 1991.

Trebuie precizat și faptul că această diviziune se datorează în mare parte și contextelor din trecut, știut fiind faptul că partea estică a Ucrainei s-a aflat sub suveranitatea celebrului imperiu rus începând cu anul 1654, odată cu credința jurată țarului rus Alexei de către hatmanul Hmelnițki, în vreme ce partea de vest a Ucrainei a aparținut Imperiului Habsburgic, dar și Poloniei (din perioada interbelică), aceasta fiind ulterior ocupată de către URSS în anul 1939.

Și din punct de vedere religios se poate constata o divizare clară a celor două regiuni aferente Ucrainei, partea vestică a acesteia fiind catolică majoritar, în vreme ce partea estică a țării se caracterizează prin religia de tip ortodox.

În perioada regimului condus de Nikita Hrușciov s-a reușit unirea celor mai multe teritorii ale Ucrainei, acestea tranformându-se într-un adevărat stat unitar. Hrușciov, care ulterior a reușit să devină conducătorul URSS, a reușit ca în perioada inclusă în intervalul anilor 1939-1945 să includă în componența teritoriului Ucrainei regiunile din apus (în anul 1939), nordul Bucovinei (1940), sudul Basarabiei (1944), Transcarpatia (1945), dar și Peninsula Crimeea, în anul 1954.

În acest fel Ucraina a devenit al doilea mare stat (după Rusia) ca întindere, dar și ca populație din continentul european. Datorită poziției geografice pe care o ocupă, Ucraina este deseori considerată drept statul „tampon” între partea de răsărit a Europei și statele europene occidentale, în situația unor confruntări diverse : politice, religioase, culturale, dar și lingvistice.

Și în ciuda faptului că are o datare istorică deosebită, Ucraina a reușit să își stabilizeze frontierele abia după finalului celui de-al Doilea Război Mondial.

Cercetările realizate de-a lungul timpului au scos la iveală date statistice deosebite, Ucraina având în cursul anului 1990 o populație de aproape 52 de milioane de locuitori, dintre care 21 % erau ruși.

În ciuda faptului că pe teritoriul ucrainian trăiesc numeroși români, aceștia nu sunt considerați ca fiind minorități principale, cetățenii de origine română ocupând abia locul 9 în cadrul ierarhie întocmite în acest sens.

Ucraina este considerată de către mulți analiști politici drept factorul declanșator al eșecului procesului de reformă declanșat în fosta URSS, proclamarea independenței acesteia (de Rada Supremă), în ziua de 25 august a anului 1991 (ziua națională a Ucrainei) stând ulterior la baza lansării proiectului CSI, respectiv a Comunității Statelor Independente.

Ulterior momentului declarării independenței, marea majoritate a populației s-a arătat încrezătoare în ceea ce ar fi urmat să reprezinte ideea unui stat național. Istoria a demonstrat însă că în ciuda perspectivelor deosebite, pot apărea frecvent situații neprevăzute, situații din cauza cărora în timp s-a ajuns la o scădere dramatică a nivelului de trai în rândul populației ucrainiene, care și-a pierdut de altfel și inițiala euforie națională.

Atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere geopolitic, Ucraina este considerată de către specialiști, datorită granițelor actuale, un stat deosebit de fragil, principala problemă fiind generată de lipsa unor elemente de unitate națională.

Privind strict din punct de vedere geopolitic, starea de instabilitate în teritoriul ucrainian poate atrage după sine și un potențial pericol de dezintegrarea statului, principalele amenințări venind din interiorul acestuia, amenințări ce pot fi generate de:

Repercursiunile crizei economice mondiale din anul 2007

Actuala situație politică

Diversele neînțelegeri dintre principalele grupuri de pe scena politică

Numeroasele conflicte ce se produc în mod spontan în diversele regiuni ale teritoriului ucrainian

În ceea ce privesc zonele principale ale Ucrainei, partea vestică a acesteia este reprezentatp de naționaliștii ucrainieni, care și-au exprimat deja intenția pentru o independență deplină față de capitala Rusiei.

Pe lângă aceasta se dorește orientarea spre Europa occidentală, în paralel cu integrarea în cadrul diverselor structuri euroatlantice.

La polul opus acestor opțiuni se află rusofonii din zona estică și sudică a Ucrainei (cu precădere cei din bazinul Donețk și din peninsula Crimeea), care și-au exprimat dorința de a demara și dezvolta diverse relații de cooperare cu Federația Rusă.

Pe lângă aceasta, se dorește și o integrare a Ucrainei în cadrul diverselor structuri economice, dar și politice și de securitate în cadrul Comunității Statelor Independente (CSI).

Conform analiștilor, aceste dezacorduri între populația formată exlusiv din ucrainieni și populația aflată în diversele regiuni ale statului, pot amenința destul de grav atât independența Ucrainei, cât și integritatea acesteia.

În plus, numeroasele tensiuni de tip regional s-au tranformat în timp în diverse cereri destul de insistente privind autonomia, cele mai acute venind din zona rusofonilor aflați în Crimeea și în zona estică a teritoriului ucrainian.

Datorită fragmentării politice fără precedent, Ucraina a fost divizată arficial în două părți (zona vestică și zona estică), fiecare dintre acestea încercând, prin diverse căi și metode, să identifice cea mai bună soluție pentru a reuși să supraviețuiască din punct de vedere economic.

Merită menționat și aspectul că în ultima vreme Kievul este tot mai mult interesat de tentativa Rusiei de a-și întări și menține sfera de influență din cadrul CSI, ca și asupra fostelor state din blocul socialist. Iar din acest punct de vedere se poate considera pe bună dreptate faptul că Ucraina deține o poziție strategică deosebită, ea fiind considerată țara „tampon” sau „cap de pod” dintre Europa occidentală și spațiul euro-asiatic.

În cadrul unui stat, criza se poate defini ca schimbarea radicală a diverselor situații naționale ori internaționale, ea fiind caracterizată în principal prin apariția unor multiple amenințări la adresa diverselor obiective de securitate, amenințări ce sunt directe și vizează, pe lângă securitatea unui stat și interesele și valorile fundamentale ale acestuia.

Privind din această perspectivă se poate afirma cu certitudine că recenta criză din Ucraina, i-a afectat acesteia nu doar principalele obiective de securitate, ci și interesele naționale și valorile, consecințele manifestându-se pe multiple planuri, inclusiv în izolarea pe plan internațional a Ucrainei.

Principala problemă în ceea ce privește Ucraina este reprezentată de Crimeea, respectiv de poziția strategică deosebită pe care aceasta o deține în cadrul granițelor sudice ale Rusiei și ale CSI. Astfel, mișcarea de tip secesionist pro-rusă a Crimeei a afectat grav integritatea teritoriala a statului ucrainian, la aceasta adăugându-se și legăturile strânse care există între Crimeea și Rusia, legături în domeniul economic, militar, dar și cultural.

Este bine cunoscut faptul că peninsula Crimeea reprezintă un teritoriu rus (istoric), ce a fost transferat statului ucrainian în cursul anului 1954 prin intervențiile fostului conducător de atunci, Nikita Hrușciov. Așa se explică faptul de ce secesiunea peninsulei a devenit una reală, aceasta generând în cadrul regiunii un adevărat conflict de proporții, cu efecte ce s-au reflectat în special asupra potențialului economic, care a intrat într-un trend descendent.

Conflictul din Ucraina. Factorii declanșatori

Criza din Ucraina, declanșată în Crimeea la începutul anului 2014, a fost semnalată după plecarea președintelui Viktor Ianukivici de la putere, plecare ce a fost determinată în special de numeroasele proteste de tip anti-guvernamental derulate în perioada 2013-2014.

Factorul care a stat la baza declanșării acestui proces a fost reprezentat de abrogarea legii ce viza limbile ce aveau statut regional, printre care se numărau diversele limbi utilizate în statul ucrainian, limbi ce au fost eliminate din cadrul uzului oficial.

În ceea ce privește criza ucrainiană, pot fi remarcate mai multe așa zise tabere, reprezentate de :

Diversele grupări rusofone – acestea nu erau de acord cu noile schimbări politice impuse de Kiev, solicitând alipirea peninsulei Crimeea de Rusia

Diversele grupuri de ucrainieni și de tătari crimeeni – acordau tot sprijinul așa numitei mișcări Euromaidan

În data de 23 februarie a anului 2014, Rada Supremă a statului ucrainian a decis aborgarea legii ce privea bazele politicii statale în domeniul complex al lingvistice. Aceastp lege conferise limbii ruse statutul de limbă regională în aproape jumătate din regiunile administrative ucrainiene (13 din 27) în cadrul cărora membrii diverselor comunități etnice erau în procent de peste 10 % din totalul populației.

Exact în aceeași zi, Rusia a decis să mobilizeze numeroas forțe de intervenție rapidă în zona frontierelor cu Ucraina, dar și în Crimeea, după alte două zile militanții pro-ruși strângându-se în fața clădirii Parlamentului nou înființatei republici autonome din localitatea Simferol pentru a solicita organizarea unui referendum național și implicit a respinge puterea centrală de la Kiev.

În ziua de 24 februarie a anului 2014 mai multe persoane înarmate din grupul pro-rus au ocupat atât sediul Parlamentului, cât și pe cel al Guvernului din peninsula Crimeea, unde au fost arborate drapelele Rusiei.

Iar în noaptea de 27/28 februarie 2014 numeroase persoane înarmate din grupul rusofon au ocupat aeroporturile din peninsula Crimeea.

La începutul lunii marie, Serghei Aksionov, noul premier al Crimeiei, i-a cerut Rusiei, prin intermediul cunoscutului președinte Vladimir Putin, să îi ofere asistența necesară pentru a asigura pacea și stabilitatea în teritoriu, în vederea preluării controlului asupra securității acestuia.

De asemenea, premierul Crimeei a precizat ca toate uatoritățile sunt obligate să se supună tuturor ordinelor sale, în caz contrar ele având opțiunea de a demisiona.

Prima care a reacționat a fost SUA, președintele Barack Obama vertizând Rusia cu privire la implicațiile, consecințele și riscurile unei eventuale intervenții de tup armat în peninsula Crimeea și în partea estică a Ucrainei.

În aceeași zi în care a primit solicitarea de la premierul Crimeei, liderul rus Vladimir Putin a solicitat la rândul său permisiunea de la Camera Superioară din cadrul Parlamentului rus de utilizarea forței armate în teritoriul ucrainian, permisiune ce i-a fost acordată fără nici o rezervă.

Vladimir Putin și-a motivat solicitarea invocând așa zisa situație extraordinară ce se afla în derulare pe teritoriul ucrainian, situație ce ar fi pus în pericol viața persoanelor din cadrul Federației Ruse. Pe lângă aceasta, Putin a adus în discuție și siguranța trupelor pe care déjà le desfășurase la granițele Ucrainei și Crimeei, cerând permisiunea de a acționa în forță pentru a ajuta la normalizarea stării politice și sociale din Crimeea.

În paralel cu demersurile liderului rus Vladimir Putin și membrii Consiliului Suprem al nou-inființatei Republica Autonoma Crimeea au dispus, prin vot (6 martie 2014) organizarea la nivel național a unui referedum în vederea stabilirii statutului regiunii, dar și pentru ieșirea într-un cadru oficial de sub componența ucrainiană și afilierea la Federația Rusă.

Mai mult, după cinci zile, parlamentarii Crimeei au adoptat o declarație pricind independența în fața Ucrainei. Iar Camera inferioară a Parlamentului Federației Ruse, Duma, a adoptat la rândul ei o așa zisă declarație de susținerea poporului din peninsulă, cu promisiunea că va ava în vedere asigurarea securității tuturor locuitorilor din Crimeea, fără a ține cont de originea etnică, de religie sau de limbă.

Liderul rus Vladimir Putin nu s-a putut abține să nu compare intervenția țării sale în peninsula Crimeea cu acțiunea derulată în provincia Kosovo de statele occidentale, precizând încă că în situația Crimeei nu s-a folosit intervenția armată.

Considerente legate de conflictul din Ucraina

Având în vedere contextul național de securitate, dar și pe cel regional, problema peninsulei Crimeea poate căpăta diverse valențe, respectiv valențe politice, militare, economice, dar și etnice.

La nivel strict politic, conflictul din Crimeea se limitează la o confruntare fățisă între numeroasele grupări pro-ruse și categoria pro-ucrainiană a populației ucrainiene. Sprijinite de forțele armate rusești, grupările pro-ruse au reușit să își instituie cartierul general la Sevastopol, principalul obiectiv al grupărilor pro-ucrainiene constnd în menținerea integrității teritoriale, inviolabilitatea absolută a granițelor statale, ca și menținerea statutului Republcii Crimeea, drept parte integrantă din teritoriul ucrainian. În ceea ce provește alianța ucrainiano-tătară, aceasta rămâne în continuare una destul de fragilă, mai ales din cauza reminiscențelor de natură istorică, când deportarea tătarilor nu a reprezentat un interes deosebit pentru naționaliștii ucrainieni, aceștia nefiind de altfel deloc interesați de autodeterminarea tătarilor.            În contextul actual, situația peninsulei Crineea se dovedește a fi una destul de complicată, mai ales privind prin prisma numeroaselor probleme de natură economică cu care se confruntă statul ucrainian, dar și a lipsei totale de reforme economice viabile, cu șanse de reușită.

În ultima perioadă s-a constatat o deteriorare continuă a nivelului de trai din peninsula Crimeea, ceea ce a atras după sine și numeroase nemulțumiri din partea marii majorități a populației, nemulțumiri îndreptate în principal spre guvern, dar și spre administrația centrală. În plus, mișcarea secesionistă de tip pro-rus a început să atragă din ce în ce mai mulți adepți în rândul ei, în special din cauza dominației economice manifestată de Moscova.

La toate acestea se mai adaugă și natura etnică a populației Crimeei, ca și exploatarea situației demografice a acesteia de diverse grupuri politice ce au un interes direct și imediat în atingerea scopurilor personale. Conform recensământului din anul 2001, în Crimeea marea majoritate a populației este compusă din ruși (aproape 60 %), în vreme ce 77 % din totalul populației din peninsulă și-a declarat drept limbă maternă, limba rusă.

Cu siguranță cea mai mare problemă a acestei crize este reprezentată de factorul militar, Federația Rusă continuând să își exercite constant pretențiile de influență absolută în ceea ce privește fosta flotă sovietică a Mării Negre.

Rusia, sub conducerea lui Vladimir Putin, continuă să considere că are un drept strategic în ceea ce privește regiunea Crimeea, în special în a-și menține prezența în cadrul acesteia, motiv pentru care trupele armate de care aceasta dispune pot constitui un adevărat pericol.

Pe lângă toate acestea, Ucraina se confruntă cu un declin economic fără precedent, în absența unor reforme de tranziție spre o economie de piață reală, constatându-se diminuarea volumului producției industriale, dar și o creștere deosebită a inflației.

În aceste condiții, Ucraina a ajuns să fie inclusă pe lista statelor care nu au reușit să implementeze cu succes diversele programe de relansare economică, după prăbușirea blocului est-sovietic, eșecul datorându-se nu unei lipse de democrație, ci mau cu seamă faptului că în cadrul acesteia continuă să guverneze sechele ale regulilor sovietice, ce au un impact deosebit asupra relansării economice.

Principalele cauze care au stat la baza eșecului diverselor reforme au fost reprezentate în principal de prezența în cadrul forurilor legislative ucrainiene a numeroșilor ideologi din perioada regimului comunist, aceștia respingând constant atât programele de reformă economică, cât și importurile de țiței și de gaze naturale rusești (a căror valoare se ridica la suma aproximativă de un miliard de dolari ăe an), cu păstrarea mentalităților de tip comunist în cadrul administrației (centrale, locale și regionale), ce s-au reflectat printre altele și la nivelul corupției și al crimei organizate.

În anul 1992 Parlamentul ucrainian a aprobat o strategie economică de vizând ruperea de sub influența rusească, ieșirea din zona aferentă rublei rusești, ca și derularea diverselor schimburi comerciale cu Federația Rusă la prețuri comparabile cu cele de pe piața mondială. Această strategie, adoptată sub regimul condus de Leonid Kravciuk, s-a dovedit a fi total nepotrivită Ucrainei, economia acesteia intrând în cădere liberă, în paralel cu declanșarea procesului de hiper-inflație (peste 50 % pe lună), ceea ce a generat efecte sociale catastrofale.

Acesta a fost motivul pentru care spre finalului anului 1993 s-a luat decizia renunțării la această strategie, Ucraina alegând integrarea sub CSI, deziderat accelerat de venirea la putere a noului președinte Leonid Kucima. Astfel, s-a dat startul:

Unei stabilizări pe plan financiar a țării

Realizării reformei fiscale și a reformei monetare – a fost pusă în circulație o nouă monedă națională, grivna

Diminuarea cheltuielilor bugetare

Eliminarea diverselor subsidii

Instaurarea unui regim de taxe mai diminuate pe venituri

Instaurarea unor taxe mai reduse în domeniul exportului

O anumită dependență semnalată la nivelul Băncii Naționale ucrainiene

Liberalizarea prețurilor pentru toate produsele

Acumularea capitalului de stat și a capitalului privat – încurajarea investițiilor

Privatizarea vânzărilor în domeniul en-gros – creșterea competitivității

Noile sisteme politice ucrainiene au avut o evoluție de asemenea destul de complexă și de controversată, numeroasele tensiuni de pe scena socială, ca și diversitatea platformelor și a strategiilor politice modificând în mod radical imaginea pe care Ucraina o avea atât la nivel internațional, cât și la nivel intern.

Trebuie menționat și faptul că sistemul relațiilor sociale, ca și așa numita ideologie comunistă continuă să persiste, în mare parte din cauza diminuării permanente a nivelului de trai a populației, care în acest fel a început să aibă abordări nostalgice cu privire la comunism.

În ciuda faptului că oficial, partidele politice din Ucraina au început să se formeze începând cu anul 1990, nici până în acest moment nu s-a reușit realizarea sistemului multipartit real, formațiunile politice diverse, ca și mișcările politice înregistrate în Ucraina neputând să determine o stabilizare a sistemului democrat politic.

Pe lângă acestea, trebuie menționat și aspectul că marea majoritate a partidelor din Ucraina, ca și numeroasele organizații, nu au obiective politice precise, acestea modificându-se radical în funcție de diversele interese de tip unilateral, de situațiile de conjunctură. În lipsa unor programe și a unor doctrine reale, forțele politice ucrainiene nu au reușit din păcate să își consolideze poziția privind politica externă, dar nici politica de securitate.

În acest moment, diversele organizații politice ucrainiene pot fi delimitate avându-se în vedere numeroasele poziții adoptate în fața problemelor acute ale statului, respectiv:

Statutul de independență al țării

Includerea Ucrainei în fostul imperiu rus (cu precădere Federația Rusă)

Atitudinea statului în fața Federației Ruse, dar și a CSI – Comunitatea Statelor Independente

Formele de regim politic adoptate

Formele, scopurile și metodele reformelor economice

Etc

Având în vedere toate acestea, la nivelul teritoriului ucrainian pot fi remarcate partide de centru, partide de stânga, Blocul Național Democratic, Blocul Național Liberal, etc.

Ucraina are toate șansele să devină o viitoare zonă „tampon” între diversele spații de securitate occidentale și spațiul rusesc. De asemenea, ea trebuie să aibă în vedere în permanență să își consolideze mult mai bine independența politică, principala direcție vizată constând într-o contrabalansare a dependenție economice pe care o are față de Rusia cu o relație de colaborare politică și militară cu Alianța Nord-Atlantică, dar și cu statele Uniunii Europene, în acest fel putând miza pe o garantarea a independenței politice, ca și a integrității teritoriului din partea SUA.

Având în vedere poziția geografică deținută de Ucraina, ca și dimensiunile sale teritoriale și resursele naturale de care deține, această țară și-a propus și are șanse de a deveni în viitorul nu tocmai apropiat un stat important în contextul european. Prin integrarea Ucrainei în cadrul Uniunii Europene se poate asigura, pe lângă multe altele, și creșterea nivelului de trai a populației, la un nivel comparabil cu cel din statele occidentale.

Din păcate însă, politica externă și cea internă dusă de Ucraina în ultimii ani se reflectă cu precădere în fenomenul divizării teritoriale, a divizării politice și sociale, această țară neavând în acest moment capacitatea de a restructura economia și nici de a scăpa de dependența în fața CSI și a Rusiei, în special pe problemele de natură economică și nucleară.

Consecințele crizei geopolitice ucrainiene

            Criza geopolitică deosebită din Ucraina continuă să se afle în centrul atenției numeroaselor organizații și instituții internaționale, cum ar fi NATO, O.N.U, UE, SUA, O.S.C.E, dar și a Federației Ruse. În ceea ce privește politica statelor occidentale față de Ucraina, se are în vedere rezolvarea pe cale pașnică (politică) a diferentelor semnalate în ultimele luni, cu menținerea unor raporturi de vecinătate ruso-ucrainiene, în paralel cu controlul permanent al organismelor internaționale asupra armanentului nuclera ce se află pe teritoriul Ucrainei.

Toate procedurile Organizației Națiunilor Unite privind prevenirea și gestionarea crizei politice ucrainiene, ce sunt prezăvute în cadrul art. 34 din Carta ONU, au fost derulate, cu realizarea în timpi optimi a legăturilor de tip operațional încheiate între diversele organisme abilitate pe probleme politice și organismele de alertă rapidă aferente ONU.

În acest fel s-a reușit monitorizarea ideală a crizei, în paralel cu conceperea și folosirea tuturor instrumentelor special dedicate unor crize de genul celei semnalate în Ucraina.

Având în vedere instrumentele juridice de care dispune, ONU poate lua în timp optim toate măsurile ce se impun în cazul exacerbării crizei geopolitice ucrainiene, acestea fiind de altfel prevăzute în cadrul Cartei Națiunilor Unite.

De altfel, conform articolului 40 din cadrul Cartei Națiunilor Unite, se precizează expres faptul că pentru a se reuși prevenirea agravării unei situații conflictuale, Consiliul de Securitate le poate solicita tuturor părților implicate respectarea unor măsuri de tip temporar, măsuri ce sunt considerate drept necesare sau dorite.

În acest sens, Adunarea Generală a ONU a și aprobat o rezoluție vizând recunoașterea inviolabilității privind integritatea teritorială ucrainiană, rezoluție care a fost votată cu 100 de voturi „pentru” și 11 voturi „împotrivă”, voturile negative fiind acordate de state precum Rusia, Belarus, Armenia, Coreea de Nord, Cuba, Bolicia, Siria, Sudan, Venezuela. Trebuie menționat și faptul că un număr de 58 de state, printre care s-a aflat și China, s-au abținut de la vot.

Astfel, se poate afirma cu certitudine că Organizația Națiunilor Unite are un rol deosebit în gestionarea în limite rezonabile a crizei geopolitice ce caracterizează Ucraina, acest fapt realizându-se nu doar prin folosirea procedurilor privind adoptarea deciziilor și a mandatului, ci și prin intermediul diverselor dispozitive de prevenirea crizelor și metodele aferente gestionării acestora, dispozitive și proceduri elaborate la nivel complex, în cadrul sistemului de securitate internațional.

La rândul ei, și OSCE este interesată direct să asigure o stabilitate politică, dar și militară în Ucraina, ceea ce se traduce prin eliminarea diverselor motivații pentru potențialele conflicte armate, ca și în reținerea diverselor structuri militare în a folosi forța pentru a se reuși rezolvarea acestei crizei geopolitice. De altfel, numeroșii observatori trimiși de această organizație pe teritoriul ucrainian au întâmpinat serioase dificultăți din partea organelor de securitate, aceștia fiind deseori împiedicați să își facă treaba sau chiar reținuți și arestați.

De altfel, OSCE a militat activ pentru o promovare a deschiderii și a unei transparențe totale în cadrul discuțiilor oficiale ce poartă între autoritățile ruse și cele ucrainiene, principalul scop urmărit în cadrul acestei crize geopolitice fiind negocierea cu toți factorii de dezicie importanți în vederea identificării unei rezolvări pașnice a conflictului.

Cum este un instrument important de securitate prin intermediul cooperării, OSCE are în vedere în permanență furnizarea diverselor mecanisme de înțelegere și de negociere care să îi permită Ucrainei traversarea acestei situații fără precedent atât punct de vedere geopolitic, cât și din punct de vedere geostrategic, ân acest fel încercându-se evitarea degenerării crizei într-un conflict de tip regional.

Situația Ucrainei este privită cu deosebit interes și de către liderii Uniunii Europene, aceasta având, printre altele, și mandatul de a preveni conflictele și de a gestiona crizele. La scurt timp de la declanșarea crizei din Ucraina, numeroși lideri importanți din cadrul Uniunii Europene s-au deplasat la Kiev, pentru a se menține un control asupra politicii de securitate, ca și a politicii de apărare la nivelul UE.

În ceea ce privește situația din Ucraina, Uniunea Europeană are în vedere:

Dezvoltarea și întărirea principiilor și a instituțiilor democratice din acest stat

Respectarea tuturor drepturilor omului, dar și pe cele ale minorităților

Promovarea unei stabilități la nivelul politicii regionale

Promovarea unei bune guvernări și sprijinirea acesteia

Realizarea unei mai bune coordonări la nivel internațional, în acest fel reușindu-se o intervenție mai rapidă și mai eficientă în cazul situațiilor de urgență

Este bine cunoscut faptul că Uniunea Europeană nu dispune în acest moment de o armată unică, dar aceasta promovează PSAC, respectiv Politica de Securitate și Apărare Comună, ce este de altfel o componentă directă a PESC – Politica Externă de Securitate Comună.

În cadrul Politicii de Securitate și Apărare Comună, toate statele membre dețin un rol decisiv în domeniul operațiunilor militare și civile ale Uniunii Europene, suveranitatea națională fiind de altfel principiul prioritar, în timp ce apărarea europeană este de tip declarativ, la nivelul regulilor și a principiilor incluse în cadrul Tratatului de la Lisabona.

Astfel, în situația unui atac asupra unui stat membru al Uniunii Europene, intră în vigoare clauza de solidaritate reciprocă, în problemele privind constituirea forțelor de apărare europeană mizându-se pe o cooperare ce este structurată în permanență pe statele deosebit de dezvoltate din punct de vedere militar, ce se constituie într-un nucleu pentru toate intervențiile europene militare. Pe lângă acestea, merită menționat și avantajul deosebit pe care îl deține apărarea Uniunii Europene, în contextul tehnologiei militare de ultimă generație, derulată prin intermediul diverselor programe ale Agenției Europene de Apărare.

CONCLUZII

Numeroasele evenimente de tip geopolitic majore, care s-au derulat de-a lungul timpului în zona regiunii Mării Negre, sunt strâns legate de cu evoluția geopolitică globală, mare parte dintre acestea fiind determinate de avansarea spre Asia Centrală a frontierei euro-atlantice, în condițiile de indecizie ale instituțiilor abilitate de a delimita granițele cât mai amplu, astfel încât să se realizeze includerea unor state ce își doresc să facă parte din acest nou spațiu euro-atlantic.

La nivelul ultimilor ani s-a remarcat o tot mai mare preocupare a oficialilor SUA pentru așa zisul concept al revenirii în Europa, liderii americani militând, în diverse ocazii, pentru o Europă „întreagă și liberă”, respectiv pentru extinderea spre zona Estului a cadrului instituțional occidental reliefat de NATO și/sau Uniunea Europeană.

Extinderea NATO și acceptarea noilor democrații europene în cadrul instituțiilor UE se înscriu pe lista priorităților marilor lideri politici ai lumii, ideea eliminării granițelor europene fiind deseori sinonimă cu procesul de extindere NATO. Frontiera, cea care determină aspectul dinamic al evoluției de tip geopolitic, poate genera diverse manifestări, mai ales în cazul unei fixări artificiale, când se remarcă pretențiile de apartenență.

Iar frontiera din zona regiunii Mării Negre este, din punct de vedere geopolitic, un spațiu euro-atlantic de frontieră, spațiu ce înaintează periodic, cu toate consedințele ce decurg din aceasta.

Diversele mutații, multe dintre ele radicale, ce au fost semnalate în ultimii ani la nivel global, au generat o reechilibrare a forțelor politice pe scena politică internațională, cu efecte ce s-au reflectat în mod direct asupra vieții internaționale, ce a intrat într-un con de complexitate fără precedent.

Și evenimentele generate de atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, comise asupra SUA, au atras după ele numeroase schimbări majore, cu modificarea radicală a interesului pentru factorii ce pot determina, atât la nivel global cât și la nivel regional, dar și a crizelor de amploare în planul politic, în planul economic, în cel social sau chiar și în planul spiritual.

Toate crizele ce au urmat zilei de 11 septembrie 2001 au avut forme de manifestare asimetrice la nivelul relațiilor internaționale, fapt ce a atras în timp numeroase necunoscute în domeniul mediului de securitate internațional. În mod tradițional, orice problemă de insecuritate (o criză, un conflict, etc), ca și toate problemele ce sunt legate de securitate (stabilitate, cooperare) sunt în strânsă dependență cu capacitatea unui anumit stat de a le gestiona, de a le controla.

Așa se face faptul că, la nivel global, în societatea internațională a anului 2015, puterea unui anumit stat (indiferent de dimensiunea acestuia și de locul ocupat pe mapamond) nu mai poate fi cuantificată doar avându-se în vedere dimensiunea militară a acestuia (respectiv potențialul maxim de putere), ci și prin alăturarea potențialului economic al statului, dar și a celui tehnico-informațional. Și tocmai de aceea, pentru a se reuși asigurarea unui echilibru de securitate și de stabilitate la nivel global, se impune analizarea imaginii de ansamblu caracteristice fiecărui stat (mare sau mic), potențialul economic, militar, tehnico-informațional al acestuia putând genera fluctuații majore la nivelul sistemului de relații internaționale.

Mediul internațional actual este mult mai complex și mai dinamic, comparativ cu cel de acum doar câțiva ani, ceea ce a determinat în timp și o multiplicare a perspectivelor și tehnicilor de analiză. Instabilitatea tot mai frecventă sesizată la nivelul mediului internațional, ce este generată de diverse procese și fenomene ce nu pot fi anticipate, previzionate, a dus la o dezvoltare de tip exponențial a explicațiilor aferente cauzelor ce ar putea sta la baza acestora.

Atentatele din 11 septembrie 2001 au modificat și harta geopolitică a lumii, implicarea trupelor armate americane în Irak mărind considerabil instabilitatea în zonă, în special în Pakistan și Afganistan. Economia americană a avut și ea mult de suferit din această cauză, deplasarea trupelor în zonele de conflict costând aproximativ 2.000 de miliarde de dolari. În paralel, dolarul american a început să piardă din putere, lucru ce s-a reflectat serios asupra standardului de viață al americanilor. Imensul efort financiar pe care SUA a trebuit să-l facă pe perioada desfășurării conflictelor armate a dus la mărirea politicilor monetare expansioniste și la creșterea prețurilor bunurilor de larg consum. Economia globală a intrat în declin, prețul barilului de petrol a explodat și s-a practicat tot mai mult scăderea artificială a dobânzilor. Iar efectul major pe care atentatele l-au avut asupra economiei globale a constat într-o relaxare monetară și fiscală fără precedent, ce a dus la cunoscuta prăbușire de pe piața imobiliară, la panică financiară și ulterior la recesiune.

Consecințele atentatelor de la 11 septembrie 2001 se resimt și astăzi, în prețul barilului de petrol, în criza economică globală, sau în tensiunile mocnite din principalele zone potențiale de conflict. După septembrie 2001 sectorul american de securitate națională a cunoscut o dezvoltare fără precedent, peste 7 trilioane de dolari fiind cheltuiți în mai putin de 10 ani. Serviciile de Informații, Ministerul Apărării și fronturile de luptă din Irak și Afganistan au primit sume considerabile, în condițiile în care nu exista nici un inamic potențial imediat. Mulți au fost cei care s-au îmbogățit după septembrie 2001, industria de securitate americană înregistrând o creștere a cifrei de afaceri de câteva zeci de miliarde de dolari.

Înainte de atentatele de la 11 septembrie 2001, pe plan global cadrul geopolitic era considerat ca fiind unul echilibrat. Atacul terorist asupra Statelor Unite ale Americii au afectat serios atât relațiile internaționale, cât și regulile diplomatice dintre țările lumii, SUA devenind vulnerabilă în fața dușmanului nevăzut, organizația teroristă Al-Qaeda. De cealaltă parte, cealaltă mare putere a lumii, Rusia reușea cu greu să facă față â organizațiilor extremiste de pe teritoriul său ori organizațiilor teroriste cecene. Iar UE riscă să devină instabilă dacă nu va reuși să gestioneze eficient problema milioanelor de islamiști de pe teritoriul său.

Mulți sunt analiștii care consideră că actuala dezordine geopolitică, instaurată după sfărșitul Războiului Rece, s-ar datora în principal eșecului suferit de trupele americane în Irak.

Adevărata amenințare pentru securitatea geopolitică vine însă din partea unor pioni politici non-statali, ce și-au propus să intervină semnificativ în existenta unor civilizații, state și culturi ce interacționează negativ cu unele precepte religioase.

Noua ordine geopolitică ce se prefigurează este cel puțin ciudată, la prima vedere. În Rusia, Vladimir Putin beneficiază de sprijinul maselor, cărora nu pare să le mai pese de încălcarea tot mai frecventă a drepturilor constituționale, în timp ce în marea Chină cunoscuți miliardari capitaliști optează pentru aderarea la regimul comunist. În întreaga lume pare că începe să renască extremismul de stânga, fascismul și neo-fascismul (aparând chiar și curentul islamo-fascist).

De asemenea, ordinea geopolitică are un dușman de nevăzut atât în ideologiile radicale cât și în forțele oculte ce urmăresc destabilizarea generală. În viitor se preconizează că statele care vor reuși să se intărească și să reziste în fața provocărilor de orice tip vor putea domina și vor fi recunoscute, la nivel global existând însă riscul instaurării anarhiei.

Toate transformările care s-au produs de-a lungul ultimilor ani în întreg mediu de securitate internațional au atras atenția întregii comunități internaționale cu privire la securitatea la nivel global și implicit la identificarea unor soluții viabile pentru menținerea și consolidarea unei stări de pace, mai ales în zonele considerate ca având un important potențial de conflict.

Așa se face faptul că importanți lideri politici au în vedere identificarea unor soluții care să ducă la diminuarea stărilor conflictuale (indiferent de natura acestora), în parallel cu diminuarea și eliminarea tuturor cauzelor generatoare ale acestora. În vederea realizării acestor deziderate, se urmărește în permanență identificarea (la nivel global) a tuturor vulnerabilităților, ca și a eventualelor amenințări și posbile riscuri ce ar putea genera în timp fie apariția unor noi surse de instabilitate la nivel global, fie agravarea stărilor de instabilitate deja constatate. Pe lângă acestea, se are în vedere și realizarea periodică a unor analize care să le permită autorităților cu rol de decizie posibilitatea de a crea instrumentele necesare realizării acestor obiective, scopul principal urmărit constând în obținerea unei stări generale de stabilitate, indiferent de nivel (nivel global, nivel regional, dar și nivel național), dar și în stoparea apariției unor surse noi de instabilitate.

În acest moment, în Europa, principala sursă de instabilitate se află în zona fostei URSS, Ucraina reprezentând un potențial factor declanșator pentru un confict de amploare. În restul teritoriului european mai sunt uneori sesizate diverse revendicări teritoriale, cele mai frecvente venind din partea fostei Federații a Iugoslaviei, unde anumite grupări, ce au un caacter extremist-naționalist destul de puternic, își fac periodic simțită existența.

Alte surse de instabilitate care se pot manifesta in interiorul spațiului Uniunii Europene sunt amplasate în Spania (binecunoscutul conflict basc) și în Irlanda de Nord (stat în cadrul căruia se semnalează frecvent diiverse conflicte între susținătorii unionismului – protestanții și susținătorii naționalismului – catolicii). Irlanda de Nord este de altfel cunoscută pentru numeroasele conflicte ce s-au derulat de-a lungul timpului între locuitori și liderii conducerii Marii Britanii, presiunile accentuându-se mai ales în momentul în care s-a pus problema acordării independenței. Cu toate că independența (de tip limitat) a fost obținută încă din anul 1921, conflictele nu s-au încheiat, locuitorii Irlandei de Nord militând permanent pentru instaurarea guvernării statutare, in disensiune cu irlandezii protestanți din zona nordică, ce și-au dorit o menținere a relației de uniune cu guvernul britanic.

Stabilitatea Europei poate fi serios amenințată de diversele conflicte din zona fostelor state comuniste, ce ar putea genera o adevărată criză „în lanț”, cu implicații ce pot fi deosebite. Printre cele mai serioase amenințări pot fi menționate Albania și Serbia care emit diverse pretenții vizând provincia Kosovo, problemele etnicilor de origine albaneză ce se remarcă în Macedonia, dar și statul ungar, cu solicitările sale legate de minoritatea maghiarilor care trăiesc în Voievodina. Perioada Războiului Rece nu a rămas fără urmări pentru statele aflate în cadrul spațiului balcanic (în principal), motiv pentru care, în permanență, comunitatea internațională face eforturi deosebite pentru stabilizarea zonală, în amplul proces fiind implicate și numeroase organizații de securitate, atât din Europa, cât și din spațiul euro-atlantic.

În acest moment, în spațiul european sunt identificați o serie întreagă de factori ce pot genera conflicte și implicit o afectare a stării de stabilizare, aceștia fiind de natură politică, economică, dar și istorică. Toți acești factori sunt determinați în special de viziunile diferite asupra spațiului european, implicând atât naționalismul, cât și încercările repetate de conlucrare, de cooperare. Demn de menționat este faptul că atît viziunile de tip naționalist, cât și tensiunile de natură etnic-religioasă sunt accentuate deseori de problemele de natură economică, probleme intensificate în ultimii ani de criza economică fără precedent ce s-a manifestat în întreg spațiul european. Pe lângă acestea mai pot fi adăugate și numeroasele sancțiuni dispuse unor state, din motive diverse.

Chiar dacă există și voci care par să încerce să nege existența problemelor de tip naționalist, în acest moment naționalismul reprezintă încă o mare problemă la adresa securității europene, numeroasele tentative de redesenare ale unor granițe având deseori efecte nedorite – un exemplu edificator îl reprezintă tentativa de formare a Albaniei Mari. Etnia albaneză se caracterizează, printre altele, printr-o arie de răspândire destul de vastă, ea fiind semnalată în state precum Serbia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Grecia. De altfel, prezența acestei etnii a fost deseori folosită drept pretext pentru diversele mișcări de tip naționalist (cum ar fi Armata de Eliberare – Kosovo, Armata de Eliberare Națională, etc) ce au degenerat în momentul inițierii unor acțiuni de tip violent, acțiuni ce s-au dorit a fi justificate de așa-zisul pretext al dobândirii unor drepturi pentru membrii minorității etnicilor albanezi.

Spațiul european s-ar putea confrunta nu atât cu diverse surse de instabilitate nou identificate, cât mai ales cu o agravare a stării de instabilitate deja existente. Unul dintre principalele motive ce ar putea sta la baza declanșării unor conflicte este reprezentat de religie, știut fiind faptul că aceasta reprezintă un factor determinant al definirii unei națiuni, indiferent de gradul de constituire al acesteia.

BIBLOGRAFIE

Autori români:

A. Andreescu, N. Radu, Organizațiile teroriste, Editura Artprint București, 2007

Anghel, N., Miza europeană în jocul actual de putere, vol. "Crizele Europei", Institutul de Teorie Socială Academia Română, București, 1992

C. Barna, “Al Qaida vs. Restul lumii. După 10 ani” , Editura Rao, București, 2011

Bădescu, I, Dungaciu,D., Sociologie și geopolitica frontierei, vol. II, Edit. „Floarea Albastră", 1995

D. Chican, A. Robinson, Bin Laden dincolo de masca teroristului, Editura Corint, București, 2011

C. Delcea, Ad terorismul – relația de simbioză dintre terorism și mass-media, Editura A.S.C.I., Cluj Napoca, 2007

Dugin, A., Bazele geopoliticii, Editura Polirom, București, 2011

Grigore, I., Geopolitica și sociologia integrării europene: teorii și doctrine – "Euxin. Revistă de sociologie geopolitică și geoistorie", numerele 1-2/1997, București

Hlihor, C., Confruntarea Est-Vest la începutul războiului rece, "Dosarele istoriei", an. III, nr. 20

Hlihor, C. Noua arhitectură de securitate în Europa, "Strategii XXI", Supliment al Buletinului AISM, nr. 2/1997

G, Girleanu, Terorismul și securitatea statelor în epoca globalizării, Editura Vladimed-Rovimed, București, 2011

G. Iordache – Olaru, B.G., NATO and Stability’s Projection. New Missions, New Procedures, Romanian Military Thinking, no. 1, 2005

Niculescu, I. Geopolitica – un nou început?, "Euxin. Revista de sociologie și geoistorie", nr. 1-2/1997, București

V. Paul, I. Coșcodaru, Centrele de putere ale lumii, Editura All, București, 2003

S.Petrescu, Amenințări primare – Terorism. State la rascruce. Conflicte locale și regionale. Sărăcie și migrație ilegală, Editura Militară, 2008

Vlădescu, R. Geopolitica entităților, "Euxin. Revista de sociologie și geoistorie", nr. 1-2/1997, București

Autori străini:

Kofi Annan, „Să rămânem uniți împotriva terorismului”, Revista Română de Drept Umanitar, nr.3/38

Brzezinski, Z. Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci, Editura All, București, 2002

Blumenwitz, D., Regionalismul transfrontalier – un instrument posibil de atenuare a conflictelor, "Strategii XXI …" nr. 3 / 1998

Bush, G, Scowcroft, B, A World in Transformation, Vintage Book, New York, 1998

Gorbaciov, M., Memorii, traducere de Pontbriant R., ediție îngrijită, note și anexe de Dan P., Editura Nemira, București, 1994

East European Security Reconsidered, Edited by John R. Lampe and Daniel N. Nelson in colaboration with Roland Schönfeld, published by the Woodrow Wilson Center Press and Südesteuropa-Gesellschaft, 1993

Easthern Europe: Challenges – Problems – Strategies, Bertelsmann Foundation Publichers Gütersloh, 1993

Enlargement, Russia, and European Security, McGill-Queen’s University Press, Montreal, London, Ithaca, 1999

Fontaine, A., Istoria războiului rece, vol. I, II, București, 1992 – 1994

Gârz, F,,Expansiunea spre vest a NATO. Bătălia pentru Europa, Editura Publirom, București, 1997

Gorbaciov, M., Memorii, traducere de Pontbriant R., ediție îngrijită, note și anexe de Dan P., Editura Nemira, București, 1994

Kaiser, K., Les responsabilités internationales de l'Allemagne unifiee, Geopolitique, Revue de l'Institut International de Geopolitique, Hiver, 1993-1994

Kissinger, H., Are nevoie America de o politică externă?Către diplomația secolului XXI, Editura Incitatus, București

Martens, W., O Europă și cealaltă. Discursuri europene, prefața Helmut Kohl, Editura Metropol, 1995

Messmer, P., Le noveau contexte geopolitique, "Defense nationale", nr. 2, 1995

Morin, E., Penser l'Europe, Paris, Gallimard, 1990

Plekhanov,S., NATO Enlargement as Issue in Russian Politics, vol. Charles-Phillippe David and Jaques Levesque, The Future of NATO

Rostov, W., Despre regionalism în context global, "From Globalism to Regionalism"

Stafford, R. W., NATO and the NE Europe, in Germany and the United States Facing the Post-Communist World, edited by Neyerhofer, N. J, Library of Congress Catalog Card Number 93-91 600

Toffler, H., Toffler A., Război și Anti-Război, Supraviețuirea în zorii secolului XXI, traducere Columbeanu, M, București, 1955

I. Tugmuruz, Crima organizată transfrontalieră. Factor de insecuritate pentru națiuni, Editura Universitară, 2011

A. Wilkes, Terrorism – The Rise of Terror Tactics in the Modern World S, Folens Publishers

Site-uri consultate:

http://usgovinfo.about.com/library/weekly/aa061702a.htm

http://www.economist.com/node/998140

http://fas.org/sgp/library/quist2/app_e.html

http://www.cfr.org/russian-federation/instability-russias-north-caucasus-region/p9021

http://en.wikipedia.org/wiki/Ohrid_Agreement

http://ro.wikipedia.org/wiki/Demografia_provinciei_Kosovo

http://origineagherga.blogspot.ro/2011/09/ghega.html

http://www.iss.europa.eu/uploads/media/solanae.pdf

http://www.eeas.europa.eu/csdp/about-csdp/european-security-strategy/

Girokonto

http://www.thucydide.com/realisations/comprendre/terrorisme

http://www.rmes.be

http://worldwildewar.3x.ro/Atentate.htm

http://www.mc.nato.int/ops/Pages/OAE.aspx

http://www.eeas.europa.eu/csdp/about-csdp/european-security-strategy/

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf

http://www.armyacademy.ro

=== BIBLOGRAFIE ===

BIBLOGRAFIE

Autori români:

A. Andreescu, N. Radu, Organizațiile teroriste, Editura Artprint București, 2007

Anghel, N., Miza europeană în jocul actual de putere, vol. "Crizele Europei", Institutul de Teorie Socială Academia Română, București, 1992

C. Barna, “Al Qaida vs. Restul lumii. După 10 ani” , Editura Rao, București, 2011

Bădescu, I, Dungaciu,D., Sociologie și geopolitica frontierei, vol. II, Edit. „Floarea Albastră", 1995

D. Chican, A. Robinson, Bin Laden dincolo de masca teroristului, Editura Corint, București, 2011

C. Delcea, Ad terorismul – relația de simbioză dintre terorism și mass-media, Editura A.S.C.I., Cluj Napoca, 2007

Dugin, A., Bazele geopoliticii, Editura Polirom, București, 2011

Grigore, I., Geopolitica și sociologia integrării europene: teorii și doctrine – "Euxin. Revistă de sociologie geopolitică și geoistorie", numerele 1-2/1997, București

Hlihor, C., Confruntarea Est-Vest la începutul războiului rece, "Dosarele istoriei", an. III, nr. 20

Hlihor, C. Noua arhitectură de securitate în Europa, "Strategii XXI", Supliment al Buletinului AISM, nr. 2/1997

G, Girleanu, Terorismul și securitatea statelor în epoca globalizării, Editura Vladimed-Rovimed, București, 2011

G. Iordache – Olaru, B.G., NATO and Stability’s Projection. New Missions, New Procedures, Romanian Military Thinking, no. 1, 2005

Niculescu, I. Geopolitica – un nou început?, "Euxin. Revista de sociologie și geoistorie", nr. 1-2/1997, București

V. Paul, I. Coșcodaru, Centrele de putere ale lumii, Editura All, București, 2003

S.Petrescu, Amenințări primare – Terorism. State la rascruce. Conflicte locale și regionale. Sărăcie și migrație ilegală, Editura Militară, 2008

Vlădescu, R. Geopolitica entităților, "Euxin. Revista de sociologie și geoistorie", nr. 1-2/1997, București

Autori străini:

Kofi Annan, „Să rămânem uniți împotriva terorismului”, Revista Română de Drept Umanitar, nr.3/38

Brzezinski, Z. Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul douăzeci, Editura All, București, 2002

Blumenwitz, D., Regionalismul transfrontalier – un instrument posibil de atenuare a conflictelor, "Strategii XXI …" nr. 3 / 1998

Bush, G, Scowcroft, B, A World in Transformation, Vintage Book, New York, 1998

Gorbaciov, M., Memorii, traducere de Pontbriant R., ediție îngrijită, note și anexe de Dan P., Editura Nemira, București, 1994

East European Security Reconsidered, Edited by John R. Lampe and Daniel N. Nelson in colaboration with Roland Schönfeld, published by the Woodrow Wilson Center Press and Südesteuropa-Gesellschaft, 1993

Easthern Europe: Challenges – Problems – Strategies, Bertelsmann Foundation Publichers Gütersloh, 1993

Enlargement, Russia, and European Security, McGill-Queen’s University Press, Montreal, London, Ithaca, 1999

Fontaine, A., Istoria războiului rece, vol. I, II, București, 1992 – 1994

Gârz, F,,Expansiunea spre vest a NATO. Bătălia pentru Europa, Editura Publirom, București, 1997

Gorbaciov, M., Memorii, traducere de Pontbriant R., ediție îngrijită, note și anexe de Dan P., Editura Nemira, București, 1994

Kaiser, K., Les responsabilités internationales de l'Allemagne unifiee, Geopolitique, Revue de l'Institut International de Geopolitique, Hiver, 1993-1994

Kissinger, H., Are nevoie America de o politică externă?Către diplomația secolului XXI, Editura Incitatus, București

Martens, W., O Europă și cealaltă. Discursuri europene, prefața Helmut Kohl, Editura Metropol, 1995

Messmer, P., Le noveau contexte geopolitique, "Defense nationale", nr. 2, 1995

Morin, E., Penser l'Europe, Paris, Gallimard, 1990

Plekhanov,S., NATO Enlargement as Issue in Russian Politics, vol. Charles-Phillippe David and Jaques Levesque, The Future of NATO

Rostov, W., Despre regionalism în context global, "From Globalism to Regionalism"

Stafford, R. W., NATO and the NE Europe, in Germany and the United States Facing the Post-Communist World, edited by Neyerhofer, N. J, Library of Congress Catalog Card Number 93-91 600

Toffler, H., Toffler A., Război și Anti-Război, Supraviețuirea în zorii secolului XXI, traducere Columbeanu, M, București, 1955

I. Tugmuruz, Crima organizată transfrontalieră. Factor de insecuritate pentru națiuni, Editura Universitară, 2011

A. Wilkes, Terrorism – The Rise of Terror Tactics in the Modern World S, Folens Publishers

Site-uri consultate:

http://usgovinfo.about.com/library/weekly/aa061702a.htm

http://www.economist.com/node/998140

http://fas.org/sgp/library/quist2/app_e.html

http://www.cfr.org/russian-federation/instability-russias-north-caucasus-region/p9021

http://en.wikipedia.org/wiki/Ohrid_Agreement

http://ro.wikipedia.org/wiki/Demografia_provinciei_Kosovo

http://origineagherga.blogspot.ro/2011/09/ghega.html

http://www.iss.europa.eu/uploads/media/solanae.pdf

http://www.eeas.europa.eu/csdp/about-csdp/european-security-strategy/

Girokonto

http://www.thucydide.com/realisations/comprendre/terrorisme

http://www.rmes.be

http://worldwildewar.3x.ro/Atentate.htm

http://www.mc.nato.int/ops/Pages/OAE.aspx

http://www.eeas.europa.eu/csdp/about-csdp/european-security-strategy/

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.pdf

http://www.armyacademy.ro