Evolutii ALE Raporturilor DE Putere LA Inceput DE Mileniu Iii

INTRODUCERE

La început de mileniu, omenirea se îndreaptă spre o nouă eră; fenomene complexe domină viața politică, economică, socială și culturală a lumii. Lumea contemporană este una a interdependențelor și a schimbării totale, reflectată în intensificarea fluxurilor comerciale, investiționale și tehnologice dintre diferite regiuni, dezvoltarea relațiilor interculturale, facilitarea contactelor interumane, în procesul de regionalizare și globalizare. Schimbările de la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului actual creează o lume străbătută de tendințe contrarii, o lume mult mai complexă și eterogenă, marcată de ambiguități. Astfel, lumea devine tot mai interdependentă, iar fenomenul globalizării prin democratizare se afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil.

Am ales tema de dezbatere și cercetare „Evoluții ale raporturilor de putere la început de mileniu III” din dorința de descifrare a evoluției și perspectivei dezvoltării raporturilor dintre marile puteri ale lumii – SUA, China, Rusia, Uniunea Europeană – dar și pentru o analiză detaliată a relațiilor de putere cu statele emergente, care pot dezechilibra stabilitatea politică mondială – Georgia, Kosovo, Iran, Siria, India, Pakistan, Irak, Afganistan, Brazilia, țări care au un rol semnificativ în contextul noilor schimbări politice, economice și sociale pe plan internațional.

Deși de-a lungul istoriei, intensitatea și substanța contactelor unui stat cu alte state au fost influențate determinant de factori de ordin geografic, etnic, religios, de interese de ordin material și strategic și, nu în ultimul rând, de ambițiile unor lideri politici și militari ai vremii, relațiile de putere dintre marii actori globali au cunoscut valențe multiple marcate de evoluția istorică, regimul politic, limbă, cultură, mentalitate.

Am structurat lucrarea „Evoluții ale raporturilor de putere la început de mileniu III” pe trei paliere semnificative – „Mondializarea și impactul acesteia asupra sistemului internațional actual”, „Noi raporturi de putere într-o lume afectată de criză” și „Zone de risc și conflict sporit pe harta politică a lumii”.

Astfel, în prima parte a lucrării, intitulată „Mondializarea și impactul acesteia asupra sistemului internațional actual” am analizat acest proces care reprezintă o rețea de interdependențe, dezvoltată între statele lumii, o sinteză a transformărilor radicale cu care s-a confruntat economia mondială în ultimele decenii. Legăturile transnaționale în sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, tot mai largi și mai variate, au dus la creșterea interdependențelor dintre statele naționale. Procesul mondializării nu este nou, el nu constituie o ruptură în evoluția seculară a economiei. După estomparea lumii a treia din politică și dispariția sistemului sovietic, unii credeau că pot anunța o viitoare convergență planetară sub semnul pieței. Toate acestea se referă în același timp la societăți, având drept miză în primul rând coeziunea socială, la sistemul internațional (căruia i se cere mai multă transparență) și la generațiile viitoare, pentru tot ceea ce privește gestionarea patrimoniului comun al omenirii.

În capitolul al doilea al lucrării sunt prezentate raporturile de putere într-o lume afectată de criză, proces analizat sub semnul pragmatismului. Anul 2009, a adus previziuni sumbre din partea economiștilor pentru care criza economică a devenit laitmotivul oricăror analize. Sistemul financiar din SUA încă mai are probleme, recesiunea nu a ocolit Rusia pentru care previziunile specialiștilor sunt și mai sumbre, pentru Uniunea Europeană s-a dovedit a fi o mare provocare, iar pentru statele mai mici, situația a devenit chiar critică. Ca urmare, lumea este în schimbare, nu datorită exclusiv unor decizii economice, ci intervenției deciziei politice din parlamentele lumii, urmărindu-se mai pregnant decât elaborarea unor măsuri anticriză care constau în redresarea economică, stabilitatea și evoluția.

Apariția și proliferarea, în ultimii ani, a fenomenului terorist se reflectă în capitolul al treilea „Zone de risc și conflict sporit pe harta politică a lumii”, în care am analizat interacțiunea dintre marile puteri cu țările emergente, fiecare dintre acestea fiind polarizate în jurul unui nucleu: SUA – Brazilia, China – India, Japonia și Coreea de Nord, Rusia – Orientul Mijlociu și țările din Caucaz și Uniunea Europeană – Kosovo și Turcia. Istoria arată că amplitudinea procesului de mondializare a propulsat sau a afectat interesele și activitățile economice ale diferitelor state implicate, mari sau mici, dezvoltate sau sărace.

Concluziile care au fost desprinse din această analiză a mediului internațional actual, încheie prezenta cercetare. Nu este pentru prima dată când abordarea mondializării conduce la studiul strategiilor intițiate de factorii politici, militari și economici. Când relațiile dintre actorii globali sunt echilibrate, se reușește, prin cooperare să se inhibe apetența hegemonică, imperialistă sau impulsurile la cuceriri și anexări de teritorii și să se rezolve unele interese economice. Când subliniem rolul marilor puteri în destinul omenirii, nu neglijăm desigur aportul altor state mici sau mijlocii sau al grupărilor regionale la funcționarea sistemului în ansamblu.

CAPITOLUL 1

MONDIALIZAREA ȘI IMPACTUL ACESTEIA ASUPRA

SISTEMULUI INTERNAȚIONAL ACTUAL

Interacțiunea și interdependența economică dintre statele lumii determină o coordonare concentrată a eforturilor pentru securitate. Astfel, s-a trecut de la confruntarea directă dintre marile puteri la realizarea unor parteneriate între acestea, cauzele principale fiind determinate, în primul rând, de dezvoltarea economică și tehnologică, decalajele uriașe care se mențin și se accentuează, reprezentând puternice surse de instabilitate și una dintre principalele probleme ale societății internaționale. Parteneriatele strategice presupun atât implicații politice, cât și economice. Parteneriatele sunt forme de cooperare care prevăd „desfășurarea unor activități, constituirea și punerea în aplicare a unor relații bazate pe egalitate, fair-play și avantaj reciproc”.

Modul în care partenerii cooperează le permite acestora să își păstreze identitatea și personalitatea: ei colaborează intens, găsesc soluții împreună, își respectă deciziile, se consultă atunci când le iau, având, totodată, grijă să le ia în așa fel încât să nu se incomodeze reciproc.

1.1. Conceptul de mondializare

Suntem martorii apariției unei noi lumi în care peisajul internațional este modelat neîncetat de puternice interese economice și în care națiunile lumii se confruntă cu problema capitală a identității. Mondializarea este un sistem complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit și analizat în mod diferit de către cei ce și-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voința sau opțiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol (semnalat și de către unii teoreticieni ai globalizării) pe care-l poate implica mondializarea este pierderea identității unora dintre cei pe care valul îi înghite pur și simplu. “Cucerită de piață, de televiziune, sport sau internet, lumea trăiește în același timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieții, un amalgam cultural și educațional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societății viitorului. Cultura tradițională a societăților dispare sau se preface în spectacol și marfă (McDonald-izarea), cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-știința invadatoare și transformată într-o pseudo-știință. Omul mondial sau mondializat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăiește numai pentru producție și consum, golit de cultură, politică, sens, conștiință, religie și orice transcendență. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluția umanității sau “ultimul om”. În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina mondializarea”.

Nu există o definiție a globalizării într-o formă universal acceptată, și probabil nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăți. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc. Haosul cu care ne confruntăm astăzi derivă din faptul că, pornind de la dezvoltarea tehnologică și economică, ale cărei origini provin în special din Statele Unite, un număr important al activităților umanității se situează pe o scală și un orizont atât de mari, încât au depășit granițele naționale, în limitele cărora statele suverane își exercită dreptul la guvernare. Acest fenomen a fost denumit globalizare, un termen care ascunde mai multe decât lasă să se înțeleagă. Pe măsură ce domeniul activităților umane se extinde dincolo de reglementările statului-națiune, legalitatea și regulile au devenit prea strâmte. Noii jucători au trebuit să facă față provocării iscate de guvernarea de tip monopol; au apărut corporațiile multinaționale, piețele financiare globale, organizațiile non-guvernamentale, dar și organizații criminale și rețele teroriste internaționale. Activitatea acestor noi jucători nu este acoperită de legile internaționale, care se bazează pe înțelegeri formale între statele-națiune, pentru că acestea nu au fost capabile până acum să gasească un teren comun pentru înțelegeri care vizează problema globalizării.

Între 1910 și 1950 o serie de schimbări economice și politice au redus dramatic volumul și importanța fluxurilor comerciale internaționale. Dar, începând cu primul război mondial și continuând cu cel de-al doilea război mondial, când au fost create FMI si GATT, trendurile s-au inversat. În mediul socio-politic de după cel de-al doilea război mondial, stimulat de către instituții economice internaționale și programe de reconstrucție și dezvoltare, comerțul internațional a crescut brusc. Începând cu anii ’70 efectele acestui tip de comerț deveneau mult mai vizibile atât în privința beneficiilor, cât și ca efecte distrugătoare. Chiar dacă aceste aspecte sunt întrețesute, se disting efectele globalizării în fiecare din mediile economice, politice și culturale. Alt aspect cheie al globalizării este schimbarea în tehnologie și inovație în special în sectoarele transporturilor și telecomunicațiilor, despre care se crede că au ajutat la crearea statului global primordial.

Mondializarea este o mișcare globală care nu include liberalizarea. Mondializarea este mai mult declararea unui teritoriu specific – un oraș, un municipiu, un stat, de exemplu – ca teritoriu internațional, mondial, cu responsabilități și drepturi la scară internațională.

„Globalizarea autentică implică un subiect, care nu poate fi decât comunitatea internațională. Care este identitatea acestei comunități și care sunt instituțiile în măsură să o reprezinte și să o exprime? Întrucât promovează ideea libertății sub diferitele ei forme, globalizarea trebuie ea însăși să se supună acestei cerințe: să fie acceptată, asumată, și nu impusă.” În toate mediile se pune întrebarea dacă globalizarea este un proces benefic, pozitiv sau negativ.

Ar putea fi un proces negativ prin: nesiguranța locului de muncă, subminarea sindicatelor, creșterea inegalității veniturilor, contracte de muncă nesigure din cauza relocalizării corporațiilor sau a filialelor acestora, dezastre ecologice cauzate de sporirea producției și localizarea ei în țările dezvoltate, accentuarea traficului cu arme, droguri, terorismul.

Proces benefic: Sudul sau cel puțin anumite țări din SUD au mult de câștigat din accesul sporit la piețele din NORD; desființarea industriilor demodate și înlocuirea lor cu unele noi, profitabile. Datorită mondializării puterea statului scade. Aceasta se datorează ,,schimburilor tehnologice și financiare și integrării accelerate a economiilor naționale îționale într-o singură economie pe piața globală”. Așadar, statele nu mai sunt singurii actori pe scena relațiilor internaționale și nici chiar cei mai importanți.

Integrarea europeană ca proces nu poate fi despărțit de fenomenul globalizării întrucât se referă la: mondializarea schimburilor, intensificarea competiției între industrii, între servicii, globalizarea rețelelor financiare. „În acest mediu în continuă schimbare, procesul integraționist european poate fi considerat ca o adoptare a statelor membre la o nouă realitate: acceptarea punerii în comun a suveranității pentru a atinge o mai mare independență și o marjă mai largă de acțiune” .

Prin integrarea în UE nu se desființează statul-națiune iar rolul său este o încercare dificilă pentru acestea. În Europa tendința este aceea a depășirii stadiului integrării pe baze pur comerciale și trecerea la un fundament politic, iar “Tratatul de la Mastricht este acela care încearcă să creeze puntea de legătură între Europa economică și Europa politică”.

Este posibil sa evităm globalizarea? Un posibil răspuns la acest subiect este dat de Paul Marc-Henry: ,,Globalizarea e cu noi. Nu putem face nimic. N-o să ne retragem din piața mondială. N-o să tăiem linia de telefon, n-o să ne întrerupem transferul banilor. Nu e posibil”.

1.2. Bipolarism versus multipolarism

Evenimentele din ultimul deceniu al secolului XX au dus la transformarea lumii bipolare (Vest – Est; Capitalism – Comunism; SUA și aliații săi – Uniunea Sovietică și lagărul socialist) într-o lume unipolară, cu o singură superputere, SUA, hegemon mondial, nu de puține ori numite “jandarmul mondial”. Deși analiștii politici americani, dar și oamenii politici, “propovăduiesc” pentru multă vreme un asemenea statut, unii mai moderați, precum Z. Brzezinski, vorbind de o predominare timp de încă o generație (așadar 20-25 de ani), este evident că viitorul aparține unei lumi multipolare. Referitor la țări (puteri, marile puteri) se vorbește de modelele:

• bipolar: SUA și Rusia, ultima căreia i s-a cântat prea mult prohodul, fiind într-o puternică revenire și având suficiente atuuri (întindere, populație, resurse fabuloase – mai ales în Siberia – potențialul militar, putere nucleară, putere cosmică, membru permanent al Consiliului de Securitate etc.);

• tripolar: SUA, Rusia și China, ultima având multe din atuurile Rusiei, ba chiar unele în plus (un dinamism economic și militar ieșit din comun);

• pentapolar: celor trei (SUA, Rusia și China), adăugându-li-se Japonia și Germania, țările cu cea mai puternică dezvoltare economică după cel de-al Doilea Război Mondial (ocupând locurile 2 și, respectiv, 3 în ierarhia mondială a marilor puteri economice), dar țări oarecum „deficitare” în privința potențialului militar (pe care, totuși, l-au ameliorat în ultima vreme);

• modelul cu și mai mulți actori, acestora adăugându-li-se, după caz, Australia, Brazilia, India, Indonezia, Arabia Saudită și alți „piloni” regionali.

În ultima perioadă, analiștii apreciază că s-au putea creea și de alte modele, respectiv cele în care și blocurile regionale să joace roluri principale. Astfel, se vorbește de modelele:

• SUA – Rusia – Uniunea Europeană;

• NAFTA (cu pionul SUA) – Uniunea Europeană (cu axa Germania – Franța – Marea Britanie) – Asia-Pacific (cu actorii: Japonia, Coreea de Sud, China, Australia, Indonezia ș.a.).

Este previzibil mai curând acest ultim model, în condițiile în care asistăm în prezent la o translatare a sferei de interes mondial dinspre „zona Atlanticului”, care a dominat timp de cinci secole și în care sunt localizate NAFTA și Uniunea Europeană, către „zona Asia-Pacific”, cea mai dinamică din punct de vedere economic, și nu numai.

Timp de câteva milenii a predominat, în relațiile internaționale, politica forței, așadar preeminența puterii militare. Chiar și în prezent diferențierile între statele lumii se fac tot primordial, pe baza capacității de “a purta război”, e adevărat nu în termeni clasici (număr de soldați, tancuri etc.), ci în cei moderni (rachete cu rază medie și lungă de acțiune, puncte de sprijin în cosmos etc.). Însă, cu o accentuare a procesului de globalizare, elementele puterii în relațiile internaționale se transferă dinspre latura politico-militară spre latura comercial-culturală. De aceea se vorbește despre geo-economie și geo-cultură, blocurile comerciale și ariile de civilizație devenind un fel de “cărți de identitate” ale lumii moderne. Din păcate, acest sens este supralicitat și chiar exploatat de unii analiști, gen Samuel Huntington cu al său “clivaj al civilizațiilor”.

Astăzi, în mod evident, puterea nu mai este bazată în mod exclusiv pe potențialul militar și pe controlul unui anumit teritoriu, mai mult sau mai în timp (funcție de “sfera de influență” clasică), ci pe abilitatea și capacitatea de integrare în economia globală.

Un analist în domeniu (Richard Rosecrance) afirmă, de pildă, că încă după Primul Război Mondial planeta s-a divizat în două entități distincte: pe de o parte, military-political-territorial world (“lumea teritorial-politico-militară”), bazată pe principiul maximizării suveranității statului și al creșterii gradului de autarhie, respectiv modelul sovietic și, de cealaltă parte, trading world (“lumea comercială”), bazată pe creșterea reciprocă a beneficiilor comerciale și pe integrare într-o piață liberă, globală, așadar modelul occidental. În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, numărul statelor din cea de-a doua categorie a crescut vertiginos, timp în care celelalte state au fost condamnate la eșec.

Apare o întrebare firească: este, oare, așa de simplă calea de la lumea conflictelor militare la cea a concurenței economice? Renunță, oare, așa de ușor, mari puteri/superputeri precum SUA, Rusia și alte state emergente (China, Japonia, Germania, India ș.a.) ori blocuri militare (chiar dacă și-au schimbat mobilurile inițiale) ca NATO la “dreptul” de a impune reguli pe scena internațională?

Este greu de răspuns, în prezent, la asemenea întrebări. Având în vedere faptul că proiectul integrării economice mondiale apare, se manifestă într-o formă parțială și fragmentară, unii analiști apreciază că “numai un proiect planetar de pace și armonie, bazat pe hegemonia culturii, ar putea reclama o existență durabilă” și ar putea înlătura “obstacolele care îi opresc de la o apropiere ce ar trebui tradusă prin solidaritate”.

Politicul, în această viziune, include diplomația clasică, aceasta urmărind convertirea folosirii eventuale a forței militare în surse de putere. Prin urmare, în noul context, exprimarea atitudinilor adversariale ale națiunilor-stat s-ar face, tot mai mult, cu ajutorul “armei economice”.

Într-un asemenea context apar mai multe incertitudini și, implicit, întrebări, care comportă răspunsuri destul de nuanțate:

Va avea loc o trecere rapidă de la geopolitică la geoeconomie? Deși ar fi de dorit în termeni “pașnici”, se pare că mai curând vom asista la creșterea ponderii fenomenelor economice în cadrul proceselor geopolitice decât la o modificare substanțială și rapidă a caracterului relației de bază;

Va excede economicul, politicul pe scară largă sau numai “local” (la nivelul statelor) ori regional (la nivelul blocurilor/asocierilor regionale)? Și într-un caz și în altul, cel puțin pe termen scurt, nici statul, nici blocul/asocierea regională nu sunt dispuse să renunțe la unele din prerogativele prin care s-au impus până în prezent;

Va dispărea războiul pe orizontală, așadar de extindere areală în zonele vecine sau în altele aflate mai mult sau mai puțin depărtate de “țara-instigatoare” și se va amplifica cel pe verticală (stratificarea “puterii economice”, care își impune regulile sale)?

Într-un asemenea context este de presupus că singurul mod în care un bloc economic, gen Uniunea Europeană, va dobândi forța necesară pentru această competiție globală este tocmai unitatea lui, și aceasta cu atât mai mult cu cât nu este exclus ca SUA să aplice astăzi, când “pericolul sovietic” a fost înlăturat, doctrina Spykman, care susține că SUA trebuie să împiedice formarea unui “hegemon european”, în acest caz procedând ca atare la o politică, relativ ciclică, de încurajare a celor slabi și subminare a celor puternici.

1.3. Actori vechi și state emergente în marile jocuri de putere

Procesul de definire a puterii naționale este unul atât complex cât și dinamic, constituind o provocare importantă pentru analiștii de politică externă și o informație extrem de căutată de către decidenții politico-militari.

Atunci când avem la îndemână elemente ușor măsurabile gen: suprafață, număr de locuitori, venituri pe cap de locuitori, volumul cheltuielilor etc, este relativ simplu de imaginat o scalare a acestor mărimi. În prezent însă, din ce în ce mai mult trebuie luate în calcul și alte elemente, adesea aprecieri calitative care pot implica uneori și un grad ridicat de subiectivitate.

Simplificând foarte mult lucrurile vom considera că în procesul de edificare a mediului de securitate trebuie avuți în vedere trei factori:

potențialul militar;

capacitățile economico financiare;

potențialul tehnico-economic și financiar de care dispun aceștia.

1.3.1. Statele Unite ale Americii

În perioada care a urmat războiului rece, Statele Unite (vezi Anexa 1) s-au confruntat cu provocarea și oportunitatea de a-și demonstra calitatea de lider mondial. Noua strategie de securitate acordă o importanță deosebită modelării mediului internațional de securitate conform intereselor americane și executării unor acțiuni armate preventive.

Datorită resurselor din ce în ce mai limitate, SUA atrag la colaborare state loiale care au diferite interese geostrategice în zonă. Una dintre priorități o constituie Orientul Mijlociu, cu extensie către Asia Centrală și zona caucaziano-caspică. Pentru controlul și gestionarea situației în zonă SUA solicită și o implicare a NATO (vezi Anexa 2). Este de presupus că în viitor, acțiunile sale politico- militare se vor desfășura într-o concepție unică și în etape succesive, urmărindu-se rezolvarea problemelor din Irak, Afganistan, Siria, Pakistan, India, Arabia Saudită, Asia Centrală. Conștiente de ostilitatea unei părți importante din lumea islamică, SUA vor căuta să impiedice formarea unei coaliții regionale în Orientul Mijlociu.

SUA vor continua să-și asume marile decizii politice și militare cu riscurile pe care le presupune o economie puternică și flexibilă dar încă dependentă de resursele strategice repartizate inegal pe glob.

Conștientizând faptul că nici o putere nu se poate apăra singură, SUA promovează o politică de securitate națională îndreptată în următoarele direcții:

susținerea unei Europe democratice, pașnice și nedivizate;

întărirea unei comunități puternice în Asia și Pacific;

menținerea SUA ca lider al politicii de securitate internațională;

dezvoltarea cooperării în problema amenințării granițelor naționale;

întărirea mijloacelor militare și diplomatice care sunt cerute de aceste provocări.

SUA reprezintă prima putere economică a lumii dispunând de resurse minerale foarte bogate și variate. Realizează mai mult de un sfert din producția energetică a lumii. Din punct de vedere tehnologic de detașează ca lider inclusiv în domeniile aeronauticii, informaticii, telecomunicațiilor, cercetări spațiale și petroliere, metalurgie etc. Venitul pe cap de locuitor este 36.300 dolari. Sunt megaputere militară nucleară, cosmică, aeriană, terestră și maritimă. Cheltuieli militare de 380 mld dolari în 2003 (3,2% din PIB), efectivele militare numără cca. 1.450.000 militari. SUA a deținut în anul 2008 primul loc mondial la capitolul investiții de natură militară, totalizând peste 41% din creșterea totală a cheltuielilor rezervate înarmării, suma ridicându-se la 607 mld dolari. La nivel mondial, cheltuielile militare au totalizat, în anul 2008, cifra de 1.464 mld dolari.

1.3.2. Uniunea Europeană

Uniunea Europeană va continua să se afirme din ce în ce mai clar ca o forță politică, economică, culturală și chiar militară ca factor de stabilitate capabil să-și promoveze propriile interese. Lărgirea NATO și decizia de extindere a Uniunii reprezintă garanții substanțiale pentru materializarea noii arhitecturi de securitate. Deschiderea către est a UE (vezi Anexa 3) care are loc aproape paralel cu lărgirea NATO creează premise clare pentru o Europă unită.

Chiar dacă între obiectivele inițiale ale creeării Uniunii era acela al transformării acesteia în superputere mondială, comparabilă cu SUA, care să fie capabilă să influențeze politica mondială, nici una dintre țările membre nu a fost dispusă să procedeze la o mărire consistentă a sumelor alocate pentru armată.

Uniunea Europeană cuprinde un spațiu de 4,2 milioane km2 și o populație de aproximativ 493 milioane locuitori, fiind pe locul trei în ierarhie după China și India. Împreună cu SUA, statele UE produc peste 60% din PIB-ul mondial deși au doar 15% din populație. UE s-a preocupat de crearea unei politici comune de securitate și cooperare în Europa (PESA). Se prevede crearea unei forțe militare de reacție rapidă capabilă să desfășoare 50-60.000 de militari. În prezent UE este în plin proces de redefinire a rolului său în planul politicii externe și de securitate și consolidarea capacității de apărare a acesteia.

Afirmarea Uniunii Europene ca putere globală este un proces aflat în derulare dar ea nu poate încă pretinde împărțirea puterii cu SUA. Materializarea capacității militare comune prevăzute a se înființa în cadrul Uniunii va conferi acesteia o nouă fizionomie și o nouă filozofie de abordare a competiției pentru putere.

1.3.3. China

China a declarat că sprijină campania antiteroristă cu două condiții: riposta la atentatele antiamericane să fie făcută prin intermediul ONU și să existe o reciprocitate a sprijinului față de propria sa luptă împotriva terorismului islamist din Xianjiang și respectiv împotriva separatismului taiwanez. Această atitudine subliniază o reticență față de prezența și influența tot mai mare pe care SUA o au în regiune. Motivele de îngrijorare ale Chinei sunt generate de:

perspectiva continuării menținerii trupelor americane la frontiera sa estică (Afghanistan și Irak);

strângerea relațiilor dintre Washington și Pakistan pe de o parte și India pe de altă parte reduc posibilitatea de manevră a Chinei care a sprijinit Pakistanul în eforturile sale de neutralizare a acțiunilor Indiei în Kashmir;

demersurile insistente ale Japoniei de a interveni cu capacitățile sale militare în străinătate.

China (vezi Anexa 4) are o economie modernă și din ce în ce mai eficientă și cu resurse naturale enorme. Ocupă primele locuri la principalele zăcăminte minerale și petroliere. Este pe primul loc în lume la producția de cereale, cât și în domeniul zootehniei. China este putere nucleară, terestră, maritimă, aeriană și cosmică, membră permanentă a consiliului de securitate a ONU. Cheltuielile militare sunt, conform cifrelor oficiale, de aproximativ 20 mld $, 1,6% din PIB. Efectivele militare numără 2,5 mil. militari, 1 mil. în forțele de poliție, 3 mil. rezerviști. Stagiul militar este de 2-3 ani. Carta apărării din octombrie 2000 identifică SUA ca pe o amenințare globală și regională pentru interesele Chinei și formulează direcțiile de modernizare a forțelor armate chineze, specifică o strategie activ defensivă și păstrează încă conceptul de război al întregului popor. Există și elemente de reală apropiere între SUA și China care rezidă în special în interese economice reciproce. Pentru moment China nu poate concura SUA din punct de vedere economic și nici militar.

1.3.4. Rusia

Federația Rusă s-a angajat într-o politică activă vizând limitarea consecințelor hiperputerii americane sau chiar contestarea acesteia fără a pierde din vedere însă că dialogul cu Washingtonul rămâne o preocupare majoră. Rusia este constrânsă la acest fapt având în vedere că valoarea datoriei externe și plățile dobânzilor fac să apese asupra ei o presiune permanentă.

Rusia (vezi Anexa 5) acordă o atenție deosebită colaborării cu SUA deoarece, conform afirmațiilor fostului președinte Putin, acestea reprezintă „cel mai important factor de stabilitate din lume”. Viitorul Rusiei depinde foarte mult de asigurarea ritmurilor de creștere economică și de rezolvarea pe această cale a problemelor sociale interne. Principala condiție a stabilității economice și politice a țării o constituie încrederea populației în conducerea economică și politică a țării, președintele rus, Dmitri Medvedev și echipa sa politică, urmărind îndeaproape politica promovată de Vladimir Putin, folosindu-se de oligarhia economico financiară a foștilor membri ai serviciilor speciale care operează la nivel global, au ca țintă finală transformarea Rusiei într-o mare putere economică. Creșterea prețului mondial al petrolului și gazelor naturale prin achiziționarea de către China de echipament militar rusesc în valoare de aproape 3 mld dolari reprezintă un semn al noului pericol strategic care se naște în Eurasia și care vizează în mod direct interesele americane.

În condițiile în care rolurile celorlalți actori nu sunt încă pe deplin clarificate, Rusia, împreună cu China, pe care SUA le-au determinat și le-au capacitat să coopereze în plan militar și politic în numele luptei împotriva terorismului reprezintă elementele de bază ale unei construcții multipolare.

Din punct de vedere economic, Rusia este un rezervor uriaș de materii prime cărbune și petrol care asigură baza energetică, dar și alte resurse minerale, resurse rare sau materiale strategice. Agricultura se face pe suprafețe foarte întinse iar pescuitul este extins în Marea Neagră și Oceanul Pacific.

Infrastructura este dezvoltată în special în vestul și centrul țării cu un sistem de comunicații extins și diversificat. Industria este dominată de ramuri ale industriei grele. Economia dă semne de redresare fiind apreciată de organismele internaționale ca o economie viabilă. Venitul pe cap de locuitor este 8300 dolari/cap de locuitor. Cheltuielile militare reprezintă cca. 10,5 mld$, aproximativ 2,6% din PIB. Rusia este deținătoare de armament nuclear, este putere cosmică, terestră, maritimă și aeriană, membră permanentă a Consiliului de Securitate al ONU. Efectivele militare numără aproximativ 1.100.000 militari+200.000 de rezerviști+160.000 forțe paramilitare. Armata este profesionalizată parțial. Ca răspuns la doctrina americană și Federația Rusă a elaborat o doctrină prin care își rezervă dreptul de a executa astfel de lovituri preventive.

1.3.5. Japonia

Japonia este în general considerată o monarhie constituțională, bazată în mare parte pe sistemul britanic și având puternice influențe ale unor țări din Europa continentală, cum ar fi Germania și Franța. Monarhia niponă este cea mai longevivă monarhie ereditară continuă din istoria lumii, care există și în ziua de azi. De exemplu, guvernul japonez a stabilit Codul Civil, Minpo, făcând referință la Codul Civil francez din 1896. Împreună cu modificările din al 2-lea Război Mondial, codul rămâne valabil chiar și în ziua de azi în Japonia (vezi Anexa 6). Economia e caracterizată de o piață stabilă, Japonia fiind una dintre marile puteri economice mondiale. Japonia este un actor major în Asia de Est – o regiune cu o importanță economică în creștere, în care cooperarea regională se îmbunătățește rapid, dar în care cresc și preocupările de securitate.

Pe măsură ce această regiune a Asiei de Est, inclusiv China, a devenit tot mai importantă pentru UE, o relație mai strânsă cu Japonia asigură echilibrul și include o cooperare sporită pe probleme regionale. Japonia reprezintă, de asemenea, unul dintre partenerii strategici ai UE. Deși Europa și Japonia se situează în părți opuse ale globului și au culturi complexe și foarte distincte, ele au și multe lucruri în comun. Ambele sunt entități economice majore, care doresc să-și extindă rolul pe plan internațional.

De când a semnat Tratatul de securitate cu SUA, în 1952, Japonia a fost apărată de forțele militare americane. Numeroasele baze militare americane din Japonia sunt subvenționate de japonezi. Portul principal al Flotei a VII-a a SUA este la Yokosuka.

De la finele Războiului Rece, guvernul de la Tokio a cheltuit peste 70 de miliarde de dolari pentru menținerea forțelor americane în Japonia. Japonezii își închipuie că singurul motiv pentru care forțele americane sunt staționate în țara lor este pentru a-i apăra pe ei. În realitate, Japonia nu are niciun control asupra modului în care SUA își utilizează forțele terestre, navale și aeriene staționate pe teritoriul său. După SUA, Japonia este a doua putere economică a lumii. În ultimii ani, expansiunea economică a Japoniei a fost modestă. Declinul populației japoneze nu favorizează creșterea economică. În ultima jumatate a secolului trecut, Japonia a refuzat categoric să mențină forțe armate cu capacitate ofensivă sau să se încadreze în alianțe militare de securitate colectivă conduse de SUA.

În decursul secolului XXI, este probabil ca Asia de Est să devină cel mai important centru economic din lume. Împreună cu vecinii insulari din Oceanul Pacific, Estul și Sudul Asiei găzduiesc o treime din populația umană.

1.3.6. India

Dezvoltarea economică a Indiei nu e un fenomen de ultimă oră, ci unul care a continuat lent, dar sigur, pe parcursul ultimilor 25 de ani. Astfel, cu o rată anuală a creșterii PIB în jurul valorii de 6% între 1980 și 2003 și 7,5-8% între 2004 și 2008, India a devenit practic una din cele mai performante economii din lume (numai China pare să o fi devansat în acești termeni). În termeni de paritate a puterii de cumpărare, India a ajuns a patra economie a lumii (după SUA – 12.360, China – 8.859 și Japonia – 4.018 mld. dolari, iar Japonia începe să nu se simtă bine pe acel – deocamdată – loc 3 al topului).

Fundalul empiric al unei analize a strategiei indiene de politică externă este unul triplu, compus din factori ocurenți la diferite niveluri de analiză: profunzi, la nivel domestic, precum principiile directoare ale politicii indiene – autonomia procesului decizional, menținerea de relații de prietenie cu toate statele, reglementarea pașnică a disputelor, echitate în abordarea chestiunilor internaționale și, mai recent, multipolaritatea sistemului internațional; intermediari, la nivel regional, în speță procesele extrem de complexe și de restructurare a structurii de putere a Asiei continentale, conjugate, la un nivel superior de analiză, încercării SUA de “îngrădire” a polului de putere emergent Rusia-China-Iran orientat spre multipolarism; proximi, la nivel subsistemic nonregional, având ca factor de referință semnarea acordului nuclear civil cu SUA, catalogat de unii comentatori drept o mișcare strategică spectaculoasă, cu impact semnificativ asupra însăși evoluției sistemului internațional în ansamblul său.

Din punct de vedere al configurației, acest continuum strategic, în care importanța prezenței militare americane este în descreștere după punctul culminant atins imediat după 9/11 prin instalarea de baze și facilități în Afghanistan, Pakistan, Uzbekistan și Kîrgîzstan, se prezintă tripolar sub aspect militar convențional și respectiv veritabil multipolar din punct de vedere nuclear și sub aspect economic (China, India, Japonia, Rusia) – o relaționare în termeni bipolari, de reală rivalitate între ASEAN și SCO , fiind pe termen mediu și scurt mai degrabă o utopie – PIB-ul agreat al ASEAN pe 2003, de 700 mld. USD, e de 2 ori mai mic decât al unui singur stat membru SCO – Rusia, aceasta pentru a nu arunca în derizoriu comparația aducând în discuție China. În această “țesătură”, parteneriatul strategic cu Statele Unite este considerat, pe bună dreptate, principala dimensiune a politicii externe a Indiei în plan bilateral.

Problema emergentă este posibilitatea Indiei (vezi Anexa 7) de a-și acomoda propriile interese regionale și în perspectivă globale cu cele cu manifestare regională, dar țintă globală ale SUA, recte poziția relativă a acestora față de și interacțiunea cu China și Rusia.

1.3.7. Brazilia

Brazilia este situată în partea central-estică a Americii de Sud. Ocupă locul al cincilea în ceea ce privește întinderea și locul al optulea din punct de vedere al dezvoltării economice. Țara este traversată de paralela 0, respectiv ecuator, în apropiere de Macapa și de Tropicul Capricornului în apropiere de Sao Paulo. Ecuador și Chile sunt singurele țări din America de Sud cu care Brazilia (vezi Anexa 8) nu are graniță comună, având 10 vecini: Guyana Franceza, Surinam, Guyana, Venezuela, Columbia, Bolivia, Peru, Uruguay, Paraguay și Argentina.

Puternica dezvoltare economică a generat un număr important de locuri de muncă dar a creat multe probleme de ordin social, probleme legate de protecția mediului înconjurător și probleme vizând politica demografică.

Crearea, dimensionarea corespunzătoare, dezvoltarea și întreținerea infrastructurii a reprezentat și continuă să reprezinte o problemă complexă, deosebit de serioasă atât pentru Brazilia cât și la nivel mondial.

Politica echilibrată adoptată de guvern privind încurajarea exporturilor, reducerea datoriei publice, creșterea puterii monedei naționale în raport cu moneda internațională de schimb valutar (USD), creșterea productivității muncii au condus la o politică fiscală echilibrată, la realizarea de profit din tranzacțiile internaționale. În anul 2006, președintele Lula da Silva a decis reinvestirea surplusului rezultat din tranzacțiile externe în dezvoltarea țării. Un alt vector al politicii sale l-a constituit continuarea procesului de reducere a taxelor și de sporire a investițiilor destinate infrastructurii, care s-au materializat în anul 2008.

Guvernele sud-americane, cu unele excepții, au practicat o anumită opoziție, uneori tacită, alteori deschisă ca în cazul poziției manifest anti-americane a președintelui Chavez al Venezuelei, în raport cu intențiile Statelor Unite de a dezvolta o alianță mai strânsă cu America de Sud. Rolul de lider în acestă zonă aparține Braziliei, care cu o populație de 180 milioane și beneficiind de orientarea discret independentă a președintele Lula da Silva se dezvoltă ca o putere emergentă, ocupând locul 10 în lume, dar sperând să treacă în curând pe locul 6.

În prezent, Brazilia face față crizei deoarece dispune de fond de rezervă de 215 miliarde de dolari. În virtutea poziției sale geoeconomice, Brazilia, împreună cu alte țări, conduce eforturile de integrare a țărilor sud-americane într-un unic mare spațiu economic, care se dorește a fi o variantă a Uniunii Europene. Noua situație, geoeconomică și geopolitică a Braziliei, care se reflectă în vocea acesteia, este din ce în ce mai decisă din cadrul reuniunilor grupului G-20.

1.3.8. Indonezia

Indonezia, o națiune poliglotă, a făcut progrese economice semnificative în administrarea de Președintele YUDHOYONO, dar se confruntă cu provocări care rezultă din criza financiară globală. Guvernul a introdus reforme importante în sectorul financiar, inclusiv a reformelor fiscale și vamale, utilizarea de Bonuri de tezaur, și o mai bună supraveghere a pieței de capital. De la ultima revizuire a politicii sale comerciale, în 2003, Indonezia (vezi Anexa 9) a continuat eforturile sale de a accelera ritmul economiei sale prin eliminarea constrângerilor impuse asupra schimburilor comerciale, de investiții și de producție, precum și simplificare a formalităților la frontieră.

Tariful este principalul instrument de politică comercială, în Indonezia, cu toate că acesta reprezintă o sursă de venituri relativ redusă de impozitare, reprezentând doar peste 4% din total. În medie, MFN tarifare aplicate în 2008, de 9,5%, au scăzut comparativ cu anul 2004 (9,9%). Indonezia trece printr-o gravă criză economică și politică, dar în caz de redresare a situației ea promite să devină o mare putere regională, avînd toate atuurile necesare pentru aceasta.

Cea mai mare comunitate este cea musulmană care domină în Indonezia, Malaesia, Brunei, pe insulele Mindanao și Sebu (Philipinele) și în Thailanda de Sud (istmul Kra). Islamul este confesat și de către unele popoare și triburi din Mianmar (fosta Birmanie), Vietnam, Kambodja și Laos.

În Indonezia problemele etno-confesionale sunt și mai acute decât în Malaesia, deoarece minorități de acest gen sunt mai multe. Insulele Molucele Mici și provincia Irian-Jaya sunt populate de către creștini, iar insula Bali – de către hinduiști. La fel ca și în țara vecină, persistă o sinofobie virulentă alimentată de situația dominantă a huaziao.

Prin tradiție, în Indonezia islamul a fost mai puțin radical decât în restul „Dar al Islam” („Lumea Islamului”). În ultimul timp însă lucrurile s-au schimbat foarte mult. Vahhabismul a câștigat teren mai ales după căderea dictaturii lui Suharto, când a avut loc o liberalizare a vieții politice și controlul din partea statului a slăbit. După intervenția americană în Irak și în Indonezia s-au început manifestații combinate cu acțiuni teroriste anti-occidentale (exploziile din discotecile și hotelurile vizitate de străini).

Asia de Sud-Est se află în pragul unei explozii demografice. Aceasta se referă în primul rând la Indonezia care și așa este cea mai populată țară a lumii musulmane. Din insulele sale (iar Indonezia este o țară insulară) cea mai mare densitate o are Java. Guvernul de la Jakarta a încercat să canalizeze excedentul populației javaneze pe alte insule însă fără rezultate vizibile. Tot mai mulți indonezieni aleg calea emigrației nelegale în Australia vecină care are un înalt nivel de viață. Aceasta se ferește de soarta statelor europene care au o numeroasă diasporă musulmană ce refuză de a se integra în societatea europeană și a devenit un adevărat focar de instabilitate politică și de criminalitate.

1.3.9. Turcia

Din punct de vedere al strategiei politice și economice, Turcia (vezi Anexa 10) a înregistrat în ultimii cincisprezece ani progrese pe scena politică internațională cum nimeni nu și-ar fi imaginat. Țara a devenit mai modernă, mai în ton cu vestul Europei și deci a dezvoltat o politică externă mult mai sofisticată. Turcia este membră NATO și a fost prezentă în coaliția din al doilea război din Golf.

După căderea comunismului, după ce s-a încheiat sistemul bipolar SUA-URSS, s-a format o nouă ordine mondială. S-au format trei state caucaziene; este vorba de Georgia, Armenia și Azerbaijan. De asemenea, s-a înlăturat ocupația statelor baltice: Estonia, Letonia, Lituania. În centrul Asiei s-a consolidat un bloc musulman puternic: Uzbekistan, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Turkmenistan și Tajikistan.

Ca urmare a acestor schimbări, Turcia a luat inițiativa în a transforma spațiul Mării Negre într-un spațiu de cooperare economică și politică. Poziția Uniunii Europene față de Turcia este următoarea: deși Turcia a mărit viteza reformelor, multe dintre acestea rămân să fie implementate efectiv în linie cu standardele Uniunii în ceea ce privește drepturile omului, libertățile, reconfigurarea relațiilor dintre armată și civili, cât și întărirea sistemului judiciar.

Turcia, deocamdată, nu garantează în mod complet drepturi politice, civile, economice, sociale, culturale din cauza unei slabe independențe a sistemului judiciar, a unei structuri a relațiilor civil-militare ce nu se potrivesc cu practica UE. La acestea se adaugă o insuficientă reflecție asupra reformelor și planurilor de implementare efectivă.

Deși Turcia a realizat progrese economice notabile pentru a avea șanse reale de a deveni membră a Uniunii Europene, aceasta trebuie să înregistreze rezultate pozitive și pe plan legislativ. Ultima perioadă de timp ne indică o nouă atitudine strategică a Turciei, care pe alocuri contrazice interesele regionale ale SUA, dar dependența puterii americane pe sprijinul turcesc – mai ales în ceea ce privește Irakul – este fundamentală.

Anumite rădăcini ale atitudinii antiamericane din Turcia pornesc treptat încă de la primul război din Golf. Acesta a determinat inflamarea chestiunii kurde și în același timp o profundă criză economică în Turcia. Această țară s-a comportat ca un aliat de nădejde al SUA, punând la dispoziție numeroase baze și alte facilități militare, iar un aspect foarte important l-a constituit închiderea conductei de petrol ce leagă Kirkuk și Yumurtalik la Marea Mediterană. Cifrele au indicat pierderi majore, aproape 30 de miliarde de dolari.

Crizele repetate în relațiile bilaterale au demonstrat lipsa de adaptabilitate a SUA la realitățile existente, neadaptarea față de ideea unei Turcii cu o poziție mai independentă capabilă să își urmărească cu atenție interesele naționale. În ciuda intereselor comune, în special din timpul Războiului Rece, Turcia a adoptat un raison d’etat normal în situația prezentă. Dincolo de asistența militară, sprijin pentru oleoductul din Marea Caspică, sprijinul pentru aderarea la UE, SUA nu au reușit să înțeleagă evoluțiile interne din Turcia ce se aflau într-o relație directă cu evoluția externă a evenimentelor.

Criza kurdă nu aduce decât un surplus de insecuritate regională și amenință însăși desfășurarea în condiții optime a misiunilor americane din Irak. Turcia își exprimă din ce în ce mai ferm poziția de a rezolva problema kurdă din Nordul Irakului, iar SUA sunt puse într-o situație-limită – au nevoie de Turcia mai mult decât oricând. Natura prezenței americane din Irak necesită numeroase linii de alimentare, pierderea Turciei ar avea efecte dezastruoase nu numai asupra Irakului, dar și asupra întregii regiuni a Orientului Mijlociu.

1.3.10. Iran

De o distinctivitate netă față de națiunile regionale din punct de vedere etnic, lingvistic, religios, cultural și civilizațional, moștenitor al unei tradiții vechi de milenii și de o istorie încărcată de figuri legendare și momente de referință, Iranul a promovat în mod tradițional o politică identificabilă în tiparele trilogiei clasice formulate de Morgenthau (menținerea-extinderea-demostrarea puterii) ca demonstrare a puterii, într-o politică externă orientată spre prestigiu. În plus, orientarea atenției asupra inimiciției față de SUA și Israel și spre achiziționarea de arsenal nuclear ar putea servi, în modelul actorului rațional, și distragerii atenției opiniei publice domestice de la situația economică precară a majorității populației.

Interesele subjacente poziției Iranului, presupunând că acesta ar urmări de facto înarmarea nucleară, ar putea fi sintetizate în triada următoare:

disuasiune a unor puteri nucleare ostile – SUA și Israel;

contracararea unor amenințări regionale convenționale;

beneficiile necuantificabile asociate mândriei naționale și statutului regional și internațional sub acest aspect. Practic, la nivelul bazal al intereselor se pot sesiza pe de o parte nevoia de securitate, iar pe de altă parte nevoia de recunoaștere.

Disuasiunea (deterrence) potențială ar viza cele două puteri nucleare percepute ca inamici de către Teheran – SUA și Israel. Trecând chiar dincolo de dobândirea teoretică în viitor a capacității, criteriile credibilității și comunicării ridică serioase semne de întrebare. Certă însă rămâne, ca principală motivație a unei potențiale înarmări nucleare, nevoia descurajării/ contracarării unui atac nuclear venit regional din direcția Israelului. În această privință, în decursul anului 2004, Israelul bunăoară a anunțat public că desfășoară operațiuni pregătitoare vizând un posibil atac asupra propriului reactor nuclear de la Dimona, atac posibil a fi întreprins de către un grup teorist sau chiar de către Iran (vezi Anexa 11), cel din urmă ca retaliere împotriva unui atac israelian preemptiv asupra reactorului de la Bushehr sau asupra uzinei de centrifugare de la Natanz. Dincolo de imprudența deliberată sau nu a Israelului și escaladarea suplimentară a tensiunii regionale prin această declarație, ostilitatea Iranului față de “micul Satan” israelian este de notorietate și imposibil de neglijat în calculele regionale de securitate.

Amenințările regionale la adresa securității regionale s-au diminuat în mod cert comparativ cu perioada războiului împotriva Irakului, când celui din urmă i s-au alăturat nu doar SUA, ci și statele arabe regionale, mai puțin Siria. Totuși, într-o regiune în care – așa cum afirma în urmă cu cîțiva ani un diplomat local – “everything is related to everything else”, formularea strategiei de securitate națională a Iranului ia în calcul posibile atacuri din partea statelor vecine, indiferent de relativa ameliorare recentă a relațiilor cu acestea. Turcia, cu care Iranul a înregistrat în decursul anilor ’90 o serie de dispute diplomatice mai mult sau mai puțin acerbe cauzate de susținerea de către Teheran (ca și Damasc de altfel) a gherilelor PKK, rămâne un stat membru al Alianței Nord-Atlantice dominate de SUA și se constituie într-o democrație seculară, ca tip de regim opus teocrației iraniene. În plus, ea furnizează unul din cei trei protagoniști ai triunghilui pentru supremație regională în Caucaz, triunghi completat de Iran și Rusia.

Mândria națională, deși necuantificabilă sau testabilă empiric, reprezintă o motivație deloc inferioară ca importanță pentru Iran în obiectivul desfășurării programului său nuclear. Sub acest aspect, achiziționarea de armament nuclear este percepută ca un mijloc de dobândire a unui statut regional și internațional superior.

CAPITOLUL 2

NOI RAPORTURI DE PUTERE

ÎNTR-O LUME AFECTATĂ DE CRIZĂ

Războiul Rece a fost o competiție între două mari strategii. Câștigătoare a fost cea care a realizat echilibrul ideal între dimensiuni și nu a recurs la improvizații, adică marea strategie a Occidentului, fundamentată mai ales pe valorile sale politice și economice. Cea sovietică a încercat să se construiască pe dimensiunea militară și pe ideologie, a neglijat economia competitivă, care nu a mai putut susține efortul militar și nu a mai oferit argumente ideologiei. Sfârșitul confruntării bipolare a marilor strategii a fost urmat de o situație interesantă. Toată lumea s-a considerat victorioasă. Occidentul se eliberase de o amenințare gravă și accepta să menajeze sensibilitățile unei Moscove rănite, dar dispuse să coopereze și care contribuise activ ori fără a se opune la destructurarea Războiului Rece; criza profundă a societății ruse, din care părea că nu va ieși prea curând și care prin, ea însăși, constituia un risc de insecuritate globală; procesele de autoidentificare ce se desfășurau pe ex-continentul sovietic și nu era înțelept să fie perturbate etc. Astăzi, când Europa seamănă atât de puțin cu cea de-acum două decenii, asistăm la inerții curioase ale mesajelor de-atunci, inerții ce reamintesc opiniei publice secvențe din atmosfera Războiului Rece. Pe de o parte, Rusia adoptă o retorică agresivă în puncte sensibile, pe de alta, Occidentul, purtat pe valul succeselor, încearcă să-și regăsească unitatea de altădată folosind această agresivitate.

Dinamismul mediului politic și economic din zilele noastre, caracteristicile noi, impuse de globalizarea fenomenelor care-l modelează, provoacă devalorizarea marilor strategii, cel puțin în opinia publică. Dar oamenii politici, adică cei care elaborează deciziile strategice, sunt foarte atenți la reacțiile opiniei publice sensibile la probleme mult mai apropiate de alegător decât finalitățile generoase ale marilor strategii, mai ales în perioadele electorale decisive. De aceea, sunt tentați să ofere dimensiuni strategice unor episoade minore. Pare normal, deoarece este o reacție politică la îngrijorările comunităților sociale puse în fața unor riscuri de tip nou, mai puțin violente, dar cu efecte pe termen lung. Pare și nefiresc, deoarece generează îndoieli asupra finalităților strategiei. Nu întâmplător, astăzi, domeniile cu influență directă asupra strategiilor securității naționale și politicilor de apărare sunt supuse unor minuțioase analize publice.

2.1. Recesiunea economică și politica de ieșire din criză inițiată de marii actori internaționali

Actuala criză financiară (și economica) internațională are câteva caracteristici importante pentru a fi relevate, deoarece de asta depinde atât înțelegerea naturii cât și a cauzelor și, ca urmare, a posibilelor remedii de absorbție a acesteia. Se poate aprecia că este o criză exclusiv financiară. Ea a apărut ca un rezultat necesar al autonomizării excesive a fluxurilor nominale în raport cu fluxurile economice. Este vorba despre o criză cu origine punctuală.

Ea a apărut într-o anumită parte a lumii (SUA) și în legatură cu o anumită zonă a activității economice (creditele bancare). Este vorba despre o criză de tip ciclic. Ea urmează logica apariției, dezvoltării și declinului unui fenomen economic oarecare, de natură infrastructurală, care se constituie în ancoră a necesității recalibrării bruște a sistemului economic. Este vorba despre o criză structurală.

Această caracteristică rezultă din faptul că nu numai anumite raporturi între dinamica (și structura) fluxurilor nominale și dinamica (și structura) fluxurilor reale au putut constitui cauze ale declanșării crizei, dar și anumite raporturi între activitatea financiară reglementată și cea nereglementată s-au putut constitui în cauze potențiale ale crizei. Este vorba despre o criză predictibilă. Predictibilitatea crizei cu care ne confruntăm rezultă, în mod logic, atât din caracterul ei structural cât și din caracterul ei ciclic. Criza este inerent globală. Globalitatea crizei nu este o globalitate de origine ci o globalitate de evoluție, de dezvoltare. În condițiile în care globalitatea financiară a lumii (a fluxurilor financiare – atât fluxuri de contrapartidă cât și fluxuri pur nominale) se află pe primul loc al proceselor de globalizare, transmiterea, la scară mondială, a crizei financiare și economice apărute punctual este doar o chestiune de timp și nu una de principiu. Mapamondul se află în fața uneia dintre cele mai mari provocări: criza economică. Și asta pentru că cea mai mare economie mondială, a Statelor Unite ale Americii, se află în pragul (unii analiști spun chiar că în mijlocul) unei recesiuni extrem de puternice. „Criza” a fost determinată de clivajul, și, în același timp, interacțiunea violentă, dintre indivizii care erau incluși în diferite instituții, fie că erau ele întreprinderi, fie că erau organisme ale statului. S-a trecut, astfel, de la setul de valori caracteristice individualismului, adică al participării reactive a individului în societate în mod rațional și individualist, la cel al înregimentării, adică la participarea proactivă pe baze de cooperare și includere în grupări.

Dacă sunt acceptate aceste baze de analiză a societății ca sistem și a indivizilor prin cele trei elemente caracteristice, atunci apar o seamă de întrebări cu privire la criza actuală pe care o traversăm:

Este această tranziție una care are în vedere ideile, aptitudinile sau interacțiunile umane? Poate fi una care să cuprindă toate cele trei elemente concomitent?

Dacă această trecere este una în domeniul ideilor, atunci costul social al transformării poate fi micșorat prin educație? Dar dacă se acceptă această ipoteză, în ce domenii ar trebui să se concentreze educația? Cum pot ajuta filosofia și religia din acest punct de vedere?

Dacă tranziția este de domeniul aptitudinilor, atunci care dintre științe ar putea oferi răspunsul? Biologia, sau mai exact genetica, tind să fie câștigătoarele în termeni financiari ai crizei în acest moment.

Dacă în sistemul global relațiile dintre indivizi sunt cele care se modifică, atunci întreaga criză denotă o trecere de la un sistem de putere bipolar (până în 1989) la cel unipolar (până în 2001), ajungându-se din nou la unul bipolar (SUA – China)? Industria de pe Wall Street este victima ritualului sacru al acordării de bonusuri, lipsite de principiul simetriei, în sensul că acestea ar fi trebuit date atunci când rezultatele erau bune și returnate atunci când pierderile cauzate deveneau tot mai evidente. Președintele Barack Obama a caracterizat grandoarea bonusurilor la care s-a ajuns la bursele de pe Wall Street ca pe o „culme a iresponsabilității”.

Potrivit Curții de conturi statale, companiile financiare din New York au oferit bonusuri de 18,4 miliarde de dolari în 2008, în ciuda faptului că au afișat cele mai mari pierderi. Coroborarea celor menționate mai sus duce, parcă, în derizoriu insistența numai pe cele trei eșecuri evocate de directorul general al FMI, Strauss Kahn, ca și cauze ale crizei financiare, atacând domeniile de reglementare și supraveghere financiară, managementul riscurilor instituțiilor financiare și disciplina mecanismelor de piață. Mai nou, chiar președintele Băncii Centrale Europene (BCE), Claude Trichet, după o puternică rezistență în apărarea obiectivului băncii– stabilitatea prețurilor – pare să accepte o dobândă de referință la euro apropiată de 0%, cu sublinierea că BCE trebuie să-și asume un rol mai mare în materie de supraveghere și reglementare a piețelor financiare, amintindu-și, parcă întâmplător, că, în tratatul de constituire al BCE, există un articol care creează premisele acestei implicări. Considerăm că răul, dacă îl considerăm ca atare, deja s-a făcut, iar el se rostogolește în sensul unor interese mult mai complexe și pe termen lung. Chiar și aceste considerente întăresc ideea predictibilității actualei crize printr-o succesiune de evenimente și acțiuni a căror înlănțuire ni se relevă cu totul diferit acum. Globalizarea a progresat până la pragul la care trebuie să admitem că suntem într-o lume în schimbare, la toate palierele sale.

Creșterea economică de acum încolo s-ar putea să nu se mai bazeze pe dobânzi și inflație scăzute, respectiv pe bani ieftini ca reprezentare a unei munci mai puține, iar reducerile fără precedent ale dobânzilor de referință ale principalelor bănci centrale ar trebui privite mai mult în contextul conjunctural al măsurilor de urgență, fără să știm încă ce va aduce viitoarea redresare economică, toate rapoartele și prognozele vorbind – oare în mod complet dezinteresat? – de neîncredere, incertitudine și evoluții eterogene.

O privire mai profundă în fondul intervențiilor guvernamentale de natură anticriză, ne face să observăm că s-a făcut apel practic la resursele sociale – ale contribuabililor – iar acest lucru este în primul rând o decizie politică și nu una economică. Mai mult, intervenția economică a depășit cadrul legal al resurselor posibil de mobilizat, ea necesitând un apel la legislativ, iar aici vorbim din nou de decizie politică. Ca urmare, lumea este în schimbare (vezi Anexa 12) nu datorită unor decizii economice, ci intervenției deciziei politice din parlamente politizate și ea urmărește mult mai mult decât se observă la prima vedere – măsura anticriză. Poate cauza economică și geografia crizei financiare ar trebui să ne îndrepte atenția mai mult către problema supremației și leadership-ului global, a chestionării continuării existenței unei lumi unipolare aflate în fața unor noi ambiții de supremație (China, Rusia, India, Brazilia) sau de activism planetar, poate în fața a noi provocări geostrategice și geopolitice devenite mai explicite decât s-ar fi dorit și pentru care se impunea o viteză de reacție mai mare. Nimic nu ne poate opri să credem că unele condiții economice propice declanșării crizei nu au avut stimulente de natura intereselor politice, după cum ne este greu să credem că ele nu ar fi fost gândite ca elemente de acompaniere în promovarea de noi interese sau că nu ar putea fi deturnate pentru cauze politice.

Un mesaj destul de direct în acest sens a fost cel lansat de fostul secretar de stat american, Henry Kissinger, în care acesta susținea că președintele Obama ar trebui să profite de actuala criză economică la nivel global și de tensiunile existente în diverse colțuri ale lumii pentru a modifica ordinea mondială. Iată argumentarea dată prin citate: „obiectivul principal al lui Obama ar trebui să fie acela de a dezvolta o strategie pentru America în această perioadă, când există o mare oportunitate pentru a crea o nouă ordine mondială”; „Obama poate să dea un nou avânt politicii externe americane, mai ales pentru că beneficiază de o ascensiune politică extraordinară”. Discursul președintelui SUA, Barack Obama, prezentat imediat după învestitură, relevă în mod clar necesitatea, chiar în fața marilor provocări globale – criză, terorism, încălzire globală etc. – de a nu separa idealurile democrației de teama pentru securitate, întrucât „idealurile părinților fondatori ai Americii luminează și azi omenirea, iar ele nu pot fi înlocuite cu experiențe; trebuie să se știe că America este un prieten al oricărei națiuni, bărbat, femeie sau copil în căutarea unui viitor caracterizat prin pace și demnitate, iar noi suntem gata să preluăm conducerea încă o dată”.

Audierea doamnei Hillary Clinton în Senatul SUA, pentru confirmarea numirii sale în funcția de secretar de stat, ne pune în fața unei declarații demne de luat în seamă: „America nu poate să rezolve singură problemele cele mai presante ale lumii, iar lumea nu poate să le rezolve fără America (…). Cred că puterea americană a lăsat de dorit, dar este încă dorită”. Fosta primă doamnă și-a asumat angajamentul de a reface puterea SUA, printr-o diplomație care să consolideze securitatea, să avanseze interesele și să reflecte valorile Statelor Unite. Iată că există o problemă de evaluare a viitoarei cooperări globale, care implică aspectul supremației de putere în pierdere sau nevoia de a împărți responsabilitățile globale.

Franța, prin vocea premierului, François Fillon, a sugerat că se așteaptă ca președintele Obama să-și ia un angajament în „renovarea guvernării mondiale”, că acesta “va recunoaște eșecul unilateralismului”, care „trebuie să-i cedeze locul multilateralismului”. Președintele francez, Nicolas Sarkozy, a declarat că abia așteaptă ca noul președinte american, Barack Obama, să înceapă să acționeze pentru „a schimba lumea”. Premierul britanic, Gordon Brown, consideră că actualele amenințări și provocări cu care ne confruntăm sunt „contracții dureroase ale nașterii unei noi ordini mondiale, iar sarcina noastră este aceea de a ne permite o tranziție spre o nouă ordine internațională, în beneficiul unei societăți mondiale în expansiune”.

Cu prilejul Forumului de la Davos, atât premierul rus, Vladimir Putin, cât și premierul chinez, Wen Jiabao, au argumentat rolul țărilor lor de puteri emergente, în contrast cu dezastrul creat de țările care au aplicat politici macroeconomice neadecvate și susținând un model de dezvoltare bazat pe perioade îndelungate de economisire redusă. Potrivit acestora, în calitate de noi puteri, Rusia și China „trebuie să joace un rol pe măsură într-o nouă ordine mondială”.

Dacă vom admite, numai ca și o variantă posibilă, resetarea ordinii mondiale, ca urmare a efectelor actualei crize economice, ar trebui să ne gândim și la marile oportunități care se deschid României. Examenul managementului propriei crize ar putea fi trecut cu succes, dar în lipsa unei viziuni care să nu includă posibilele modificări pe termen mediu și lung în echilibrul global de putere s-ar putea ca acest examen să pară fie un succes marginal, fie un eșec, acest management făcând abstracție tocmai de contextul marilor oportunități create de viitoarele transformări. Acest lucru înseamnă, în fapt, nevoia acută de resetare a propriei strategii naționale, incluzând posibilele transformări geopolitice și geostrategice, care ar putea absorbi și reflecta mai bine interesele României, aflată, măcar juridic, într-o altă postură: de stat membru al Uniunii Europene și al NATO, care se îndreaptă spre o abordare prioritar politică a conceptului de securitate colectivă.

2.2. Raporturi, evoluții și tendințe în actuala configurație de putere

Reprezentând comunitatea internațională în termenii lui Karl Deutsh ca pe o comunitate de securitate plurală, caracterizată ca atare de cei trei așa-numiți indicatori „i” – interdependență, identitate comună și instituții, relația pare actualmente deteriorată. Altfel, din punct de vedere al interdependenței, o analiză grosieră integrată pe ultimii ani a fluxurilor comerciale, a investițiilor străine directe (FDI) și a circulației transatlantice a capitalului sugerează nu slăbirea, ci chiar accentuarea interdependenței. Termenul „Occident”, în sens civilizațional, reprezintă realitatea unei identități distincte și coezive, agregate în jurul unor valori comune precum statul de drept, secularism, individualism, pluralism politic, social și cultural, etc.

Indicatorul instituțional sugerează existența unei crize (re)acutizate după 2002 și în special după intervenția militară cu iz pronunțat de unilateralism a SUA în Irak, din 2003.

Pornind în argumentare de la asumpția care identifică NATO ca principală, dacă nu chiar unică expresie instituționalizată de management al relațiilor internaționale, formele de manifestare ale crizei, amplu descrise atât în literatura de specialitate cât și în analizele strategice, se întind de la ineficiența operativă a Alianței în intervenția din Kosovo, în 1999, până la preferința SUA de a apela la forma alternativă a coalition of the willing în Irak în locul angrenării Alianței. În acest context, dezvoltarea unui argument în favoarea menținerii relațiilor în dimensiunea sa instituțională pornește necesarmente de la expunerea schematică, pe niveluri, a cauzelor crizei, a căror înțelegere fundamentează și posibilele soluții propuse.

Situația se explică, pe de o parte prin conjunctura istorică diferită a conceperii și ființării NATO față de circumstanțele internaționale actuale (europenii nu mai au nevoie de un NATO care să-i protejeze disuasiv față de pericolul proxim geografic al URSS), iar pe de altă parte prin pattern-ul tradițional antagonist al politicii externe a SUA (de la Woodrow Wilson încoace, administrațiile de la Washington pare a căuta cu obstinație probabile/posibile/iluzorii surse de amenințare la adresa lor care să justifice declanșarea de operațiuni militare – ba Germania nazistă, ba influența chineză în Coreea, ba Vietnamul comunist susținut de sovietici, ba Iranul, ba Irakul, ba Panama, ba Cuba, iar exemplele pot continua mult și bine). În aceste circumstanțe, sfârșitul Războiului Rece și destrămarea inamicului tradițional al Alianței – URSS, au ridicat pentru NATO așa numita problema „out of area, out of order”.

Amenințările din actualul sistem internațional sugerează inadecvarea funcțională și de misiune a NATO.Conceptul Strategic din 1999 se mărginește să menționeze inter alia terorismul, spre deosebire de importanța majoră pe care i-o acordă acestui flagel Strategia Națională de Securitate a SUA din 2002 – exceptând capitolele economice, frecvența etimonului “teror-” în document este de 69, adică de 3 ori pe pagină!

În opțiunea lor pentru acțiuni preemptive și unilaterale, SUA invocă dificultatea crescândă a obținerii consensului statelor membrilor pe măsura extinderii NATO (organism uneori îngreunat de regula nevoii consensului pentru adoptarea deciziei) în paralel cu lipsa capabilităților statelor UE, în vreme ce criticii impută SUA încercarea de instrumentalizare a în concordanță cu propriul interes național, de unde și nemulțumirea unora dintre statele membre, și de aici imposibilitatea consensului. Nu în ultimul rând, conexe tuturor acestor factori sunt și inițiativele de securitate ale UE din ultimii ani (Politica Externă și de Securitate Comună PESC, Politica Europeană de Securitate și Apărare PESA, Strategia Europeană de Securitate ESS).

În acest context, dacă într-adevăr – așa cum au avertizat unele “guri rele” – proiectul de tratat constituțional european respins de Franța și Olanda prevedea lăsarea sarcinii apărării Europei Alianței Nord-Atlantice, și nu inițiativelor europene, atunci cu atât mai mult raporturile de putere reclamă susținere.

Dincolo de cauzele obiective și subiective ale evoluției raporturilor de putere, dinamica problematică a acesteia și riscurile deteriorării ei pot fi mai bine înțelese iar soluțiile mai corect formulate în lumina a ceea ce putem numi două „state-pivot” ale axei celor doi poli transatlantici: unul intern, reprezentat de Marea Britanie, și unul extern, reprezentat de Federația Rusă. Ambele state-pivot s-au alăturat fără ezitări campaniei SUA împotriva terorismului.

Rusia, neobținând scontata temporizare a extinderii NATO spre Moscova ca recompensă pentru susținerea SUA după 11 septembrie 2001, a elaborat în 2004 un nou concept de securitate care prin linia sa agresivă pare o replică intenționată la SNS a SUA din 2002, și în plus încearcă să mențină și să speculeze divergențele transatlantice. Exemplul susținerii Iranului în dezvoltarea de către acesta a programului nuclear este elocvent în acest sens, dar nu singular. Acest comportament politic extern al Rusiei în căutarea reafirmării ca superputere, manipularea agresivă a problematicii energetice în zona extinsă a Mării Negre, recent soluționată, provizoriu, “criză a gazului” în care Gazprom a antrenat Ucraina, obținerea pe cale indirectă; alături de China a evacuării trupelor americane din Uzbekistan, trenarea implementării obligațiilor asumate la Istanbul și Porto, iar pe fond conturarea unei noi axe de putere China-Rusia-Iran, sunt elemente care furnizează un prim motiv pentru menținerea relațiilor de putere în echilibru. Deși Rusia nu se constituie într-o amenințare veritabilă pe termen scurt din punct de vedere militar, reobținerea poziției din Războiul Rece fiind o utopie, perspectiva pe termen mediu rămâne imposibil de neglijat; iar pe cont propriu, UE nu își poate asuma riscul unei confruntări militare clasice cu Rusia, chiar dacă, repet, scenariul în discuție nu comportă o probabilitate îngrijorătoare pe moment.

Cât despre SUA, unilateralismul lor, avantajos punctual, este păgubos pe fond și pe termen lung, întrucât actuala strategie de menținere a supremației poziționale și de acțiune generează exact pattern-ul internațional competitiv și multipolar pe care această strategie este de fapt menită și să-l prevină. Dincolo de amenințări convenționale de tipul celei din direcția Rusiei, un al doilea argument valabil pentru SUA și UE deopotrivă, îl constituie tocmai caracteristicile amenințărilor din realitatea internațională a momentului, „mai diverse, mai puținin vizibile și mai puțin predictible” în caracterizarea documentului Strategiei de Securitate Europeană (ESS).

Esența unei posibile soluții-remediu pentru echilibrarea raporturilor de putere pleacă exact de la reproșul adresat de SUA Europei privind incapacitatea ultimei de asumare a burden sharing (împărțirea poverii) la nivel global și vizează operaționalizarea PESA a UE în tiparul “Berlin plus” al relației cu NATO, conform formulei “separate, but not separable”. Astfel, PESA și NATO s-ar cuveni adaptate reciproc și armonizate într-o instituție cu anvergură globală de acțiune în așa fel încât ele să genereze nu rivalitate reciprocă, ci asumarea partajată de competențe, precum o “diviziune a muncii”.

O astfel de posibilă soluție comportă următoarele avantaje:

permite divizarea eforturilor de securitate euroatlantică între SUA și UE;

are potențialul de a elimina temerile manifestate cu câteva ocazii ale SUA privind subminarea NATO și implicit a RTA de către UE și să canalizeze progresele europene în domeniul securității sub aceeași umbrelă transatlantică;

ar determina SUA să fie mai interesată de preocupările de securitate ale UE ;

eludează totodată temerile privind instaurarea unei balanțe de putere (multipolare) între, opozant, SUA și UE, pentru că logica acesteia nu se aplică amenințărilor asimetrice și nici actorilor non-statali precum organizațiile teroriste sau rețelele de crimă organizată (în plus, conform estimărilor în domeniu, UE ar putea oricum deveni un rival al SUA, în termeni statici, de capabilități, abia peste cel mai devreme 20 ani);

în particular, permite statului-cheie Marea Britanie să-și valorifice mai bine influența, prestigiul și autonomia în promovarea palierului PESA al arhitecturii euroatlantice de securitate și să acționeze ca factor de coeziune și nu de divizare.

Pentru a elabora o politică externă competentă, liderii statelor au nevoie de acces la informații utile, de capabilitatea de a face analize raționale și de o cultură politică matură. Ambițiile, pretențiile și atitudinea celorlalte state și, mai ales, a statelor puternice, cu interese majore în regiunea respectivă, au o influență directă asupra celor care iau decizii de politică externă. Liderii trebuie să țină cont și de aspiratiile, opiniile și emoțiile colective ale populațiilor proprii. În orice sistem social în care autoritățile servesc interesele naționale, guvernanții au nevoie de susținere politică „acasă”. Politicienii tind să exagereze anumite aspecte politice pe care le consideră favorabile și să ignore informații reale care le-ar contrazice criteriile decizionale. Percepțiile publicului autohton, formate în parte de promisiunile nerealiste ale politicienilor, îi pot forța pe guvernanți să ia decizii politice eronate.

viagra
free viagra
buy viagra online
generic viagra
how does viagra work
cheap viagra
buy viagra
buy viagra online inurl
viagra 6 free samples
viagra online
viagra for women
viagra side effects
female viagra
natural viagra
online viagra
cheapest viagra prices
herbal viagra
alternative to viagra
buy generic viagra
purchase viagra online
free viagra without prescription
viagra attorneys
free viagra samples before buying
buy generic viagra cheap
viagra uk
generic viagra online
try viagra for free
generic viagra from india
fda approves viagra
free viagra sample
what is better viagra or levitra
discount generic viagra online
viagra cialis levitra
viagra dosage
viagra cheap
viagra on line
best price for viagra
free sample pack of viagra
viagra generic
viagra without prescription
discount viagra
gay viagra
mail order viagra
viagra inurl
generic viagra online paypal
generic viagra overnight
generic viagra online pharmacy
generic viagra uk
buy cheap viagra online uk
suppliers of viagra
how long does viagra last
viagra sex
generic viagra soft tabs
generic viagra 100mg
buy viagra onli
generic viagra online without prescription
viagra energy drink
cheapest uk supplier viagra
viagra cialis
generic viagra safe
viagra professional
viagra sales
viagra free trial pack
viagra lawyers
over the counter viagra
best price for generic viagra
viagra jokes
buying viagra
viagra samples
viagra sample
cialis
generic cialis
cheapest cialis
buy cialis online
buying generic cialis
cialis for order
what are the side effects of cialis
buy generic cialis
what is the generic name for cialis
cheap cialis
cialis online
buy cialis
cialis side effects
how long does cialis last
cialis forum
cialis lawyer ohio
cialis attorneys
cialis attorney columbus
cialis injury lawyer ohio
cialis injury attorney ohio
cialis injury lawyer columbus
prices cialis
cialis lawyers
viagra cialis levitra
cialis lawyer columbus
online generic cialis
daily cialis
cialis injury attorney columbus
cialis attorney ohio
cialis cost
cialis professional
cialis super active
how does cialis work
what does cialis look like
cialis drug
viagra cialis
cialis to buy new zealand
cialis without prescription
free cialis
cialis soft tabs
discount cialis
cialis generic
generic cialis from india
cheap cialis sale online
cialis daily
cialis reviews
cialis generico
how can i take cialis
cheap cialis si
cialis vs viagra
levitra
generic levitra
levitra attorneys
what is better viagra or levitra
viagra cialis levitra
levitra side effects
buy levitra
levitra online
levitra dangers
how does levitra work
levitra lawyers
what is the difference between levitra and viagra
levitra versus viagra
which works better viagra or levitra
buy levitra and overnight shipping
levitra vs viagra
canidan pharmacies levitra
how long does levitra last
viagra cialis levitra
levitra acheter
comprare levitra
levitra ohne rezept
levitra 20mg
levitra senza ricetta
cheapest generic levitra
levitra compra
cheap levitra
levitra overnight
levitra generika
levitra kaufen

2.2.1. Relația SUA-UE. Către o nouă abordare a relației transatlantice

În timpul razboiului rece, care a durat mai bine de 40 de ani, Statele Unite ale Americii s-au erijat în apărătorul Europei rămase în afara sferei de influență a Rusiei. Pentru a sprijini reconstrucția economică a Europei și pentru a stopa înaintarea blocului comunist catre Vest, SUA au inițiat Planul Marshall, Congresul american fiind convins că o cooperare economică este condiția esențială pentru o pace durabilă.

Ajutorul financiar al Statelor Unite ale Americii a fost oferit țărilor din Europa cu o condiție: inițierea de planuri de reconstrucție transfrontaliere și cooperare economică între țările Europei, ceea ce a dus la crearea în 1948 a Organizației Europene pentru Cooperare Economică. Un an mai târziu, tot la inițiativa SUA, majoritatea statelor libere vest-europene se alătură Americii și Canadei și formează Organizația Atlanticului de Nord (NATO), alianța militară care să se opună blocului Sovietic din Est. Tot Planul Marshall a fost unul dintre factorii importanți care au ajutat la punerea bazelor Planului Schuman și a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. La puțin timp de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris semnat de Franța, Germania, Italia și țările Benelux, au fost stabilite relații diplomatice între entitatea nou înființată și SUA. Pe măsură ce anii au trecut, și alte țări au aderat la Comunitatea Europeană transformând-o într-o putere politică și economică cu un rol din ce în ce mai important pe scena internațională.

În momentul în care, la sfârșitul anilor '80, blocul comunist s-a dezintegrat, Comunitatea Europeană avea deja 12 membri, iar apariția noilor democrații din estul Europei și reunificarea Germaniei, au propulsat CE într-o nouă eră a dezvoltării. Integrarea Germaniei de Est în Comunitatea Europeană precum și dorința de a sprijini statele Est-Europene în efortul lor de a stabiliza democrația și libertatea proaspăt câștigate au determinat conducătorii Comunității să ia în calcul extinderea (încorporarea în cadrul Comunității a statelor din Est) și adâncirea Europei (asigurarea unei structuri instituționale capabile să facă față potențialei extinderi).

Relațiile transatlantice  au căpătat și ele o nouă dimensiune, cooperarea dintre SUA și CE fiind formalizată la sfârșitul anului 1990 prin adoptarea Declarației Transatlantice. Un pas ulterior a fost adoptarea în decembrie 1995, a Noii Agende Transatlantice,  constituind de atunci baza relației dintre SUA și Uniunea Europeana.

Prin Declarația Transatlantică s-a stabilit cadrul instituțional pentru consultare între cele două puteri, întărind și intensificând cooperarea de ambele părți ale atlanticului. Astfel, au început să aibă loc întâlniri (în SUA și în UE) la nivel de președinți (Președintele Consiliului European și Președintele Comisiei Europene pe de o parte, și Președintele SUA pe de altă parte), precum și alte consultări anuale sau ad-hoc la diverse niveluri politice și de grupuri de lucru.

Prin Noua Agendă Transatlantică s-a stabilit Cadrul de Acțiune cu patru obiective majore de atins prin cooperarea transatlantică: promovarea păcii și stabilității, a democrației și dezvoltării la nivel mondial; rezolvarea problemelor globale; expansiunea comerțului mondial și întărirea relațiilor economice la nivel global; construirea de relații transatlantice pentru mediul de afaceri, pentru oamenii de știință și mediul academic.

În prezent, Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii formează cel mai mare parteneriat comercial bilateral. Numai comerțul cu bunuri între cele două puteri mondiale în 2007 s-a ridicat la peste 400 de miliarde de euro, iar cel cu servicii la 226 miliarde de euro, în 2008 cifra crescând cu 8%.

Mai mult, SUA și UE reprezintă cei mai mari investitori în spațiul partener: în 2007, 42% din totalul investițiilor făcute de UE au fost direcționate către SUA, iar peste jumătate din investițiile private americane și-au găsit destinația în țările din Uniunea Europeană. Investițiile străine directe au permis crearea de milioane de locuri de muncă atât în SUA cât și în Uniunea Europeană. În Statele Unite ale Americii, din cei peste 5 milioane de americani angajați de companii străine, 58% dintre ei munceau pentru companii europene.

La fel, în Europa, în filialele firmelor americane lucrau aproape 4 milioane de europeni (date la nivelul anului 2005). În 2008, valoarea investițiilor UE în SUA s-a ridicat la 149 miliarde euro, comparativ cu investiții de 171 miliarde dolari în 2007. Investițiile străine directe (ISD) din Uniunea Europeană în alte țări au scăzut cu 28%, de la 496 miliarde euro în 2007, la 354 miliarde euro în 2008, în timp ce ISD venite în Uniunea Europeană din restul lumii au scăzut cu 57% de la 400 miliarde la 173 miliarde în 2008, conform datelor biroului european de statistică Eurostat. De asemenea, investițiile venite din restul lumii către Uniunea Europeană au înregistrat scăderi: SUA au investit 45 miliarde euro în 2008, centrele financiare off-shore, 45 miliarde euro, Elveția 5 miliarde euro, Japonia 4 miliarde euro, India 2 miliarde euro.

Pentru a contribui la întărirea competitivității celor două economii, zeci de miliarde de euro sunt alocate anual pentru cercetare-dezvoltare de către firmele europene în SUA și de cele americane în UE. Volumul tranzacțiilor bilaterale precum și găsirea soluțiilor optime pentru întărirea relațiilor dintre cele două puteri diminuează sau chiar șterg neînțelegerile ocazionale între SUA și UE, apărute de-a lungul timpului în domeniul comerțului, cum ar fi problema subvențiilor pentru agricultură sau pentru domeniul aeronautic.

Relațiile dintre cele două părți nu se rezumă numai la domeniul comercial, la fel de importante fiind relațiile politice și militare. Fiind două super-puteri care domină scena internațională, ele nu pot rămâne indiferente la problemele care apar în diferite regiuni sau state ale lumii. „Cooperarea în domeniul afacerilor internaționale dintre SUA și UE este vitală, întrucât de cele mai multe ori problemele sunt prea complexe pentru a putea fi rezolvate numai de una dintre ele.” Nu există dispută internațională, zonă sau țară din lume în care Statele Unite și Uniunea Europeană să nu aibă interese și în care fiecare dintre ele să nu fie afectată de modul în care acționează cealaltă.

Este binecunoscut faptul că opiniile celor două sunt diferite în ceea ce privește o serie de probleme importante cum ar fi Curtea Penală Internațională, Tratatul de la Kyoto, producția și stocarea de mine antipersonal, pedeapsa capitală. Cu toate acestea, este de netăgăduit că ceea ce le desparte este mult mai puțin important decât ceea ce le unește: valorile și obiectivele pe care le împărtășesc și care se urmărește a fi atinse la nivel global, prin cooperare – respectul pentru statul de drept, drepturile omului și ale minorităților, democrația, lupta împotriva criminalității și a terorismului, pentru a numi doar câteva dintre ele.

Summit-urile anuale SUA-UE la nivel de președinți, numeroasele întâlniri la nivel ministerial și la nivel de grupuri tehnice de lucru oferă un cadru pentru ca cele două părți să își coordoneze acțiunile atunci când sunt de acord sau să minimizeze disputele atunci când nu ajung la un acord în privința unei probleme.

Relațiile din ultimii ani (de la începutul Administrației Bush și până în prezent, sub conducerea noului președinte american Barak Obama), deși uneori au fost tensionate ca urmare a neconcordanței de opinii între cele două entități (care au început cu amenințarea Statelor Unite de a se retrage din forțele de pace ale Națiunilor Unite dacă personalul lor nu era scos de sub jurisdicția Curții Penale Internaționale și continuând cu războiul din Irak) au trebuit să se modeleze în funcție de evenimentele care au avut loc la nivel mondial.

Astfel, cooperarea între Statele Unite și Uniunea Europeană a cunoscut o intensificare majoră în domeniul luptei împotriva criminalității și a terorismului ca urmare a atacurilor teroriste din 11 septembrie, cele două părți luând o serie de măsuri bilaterale: schimbul de informații privind amenințările teroriste, tipuri de crime și rute de trafic (2001), schimbul listelor de pasageri ai liniilor aeriene, pentru a depista potențialii teroriști (2004).

Cooperarea între SUA și UE a căpătat o nouă dimensiune și ca urmare a implicării din ce în ce mai mult a Uniunii Europene în securizarea zonelor de conflict din lume. Chiar dacă modalitățile de asigurare a securității oferite de UE (misiuni de menținere a păcii, ajutor umanitar, măsuri de prevenire sau rezolvare a conflictelor, reconstrucție și securizare post-conflict) sunt oarecum diferite de metodele forțelor armate ale SUA, în ultimul timp Uniunea Europeană se conturează ca o entitate importantă capabilă să ofere securitate în lume, complementând eforturile SUA. Puternic mediatizat, ultimul summit UE – SUA din timpul administrației Bush a avut loc la începutul lunii iunie 2008 la Brdo, în Slovenia, și a inclus pe agenda de discuții o gamă largă de subiecte de interes regional sau global, domenii în care SUA și UE au acționat sau urmează să acționeze în parteneriat.

Astfel, principalele probleme discutate s-au referit la asistența pentru dezvoltarea Kosovo, continuarea inițiativei de pace în Orientul mijlociu, inițiativa lansată anul trecut la Annapolis, realizarea unui acord global în ceea ce privește schimbările climatice, precum și problema eficientizării folosirii energiei.În domeniul economic au fost aduse în discuție întărirea cooperării economice și progresele înregistrate de Consiliul Economic Transatlantic, organism înființat la summit-ul anterior. De asemenea, un alt subiect de interes pentru toate statele membre ale UE l-a constituit discuția cu privire la includerea altor state membre UE în programul US Visa Waiver.

Dacă discuțiile cu privire la securitatea internațională, pacea, drepturile omului, democrația, precum și cele legate de relațiile economice între SUA și UE au dus la concluzii clare legate de acțiunile ce trebuie urmate în cadrul cooperării dintre cele două părți, câteva probleme s-au demarcat ca fiind mai sensibile și rezolvarea lor cerând mai mult timp.Prima dintre ele o constituie problema Tratatului de la Kyoto, pe care administrația Bush nu l-a ratificat. De asemenea, o altă divergență care nu și-a găsit încă soluția o reprezintă problema Curții Penale Internaționale.

Având în vedere că Statele Unite ale Americii și-au ales de curând un nou președinte, Uniunea Europeană speră că în viitorul apropiat SUA să își asume responsabilitatea soluționării acestor probleme. Deja, în ceea ce privește schimbările climatice, candidații la președinția SUA și-au luat angajamentul  de a aborda problematica emisiilor de gaze cu efect de seră de a ajunge la un acord internațional până în 2009 pentru perioada post 2012.

Un alt subiect sensibil pentru o parte din statele membre ale Uniunii Europene îl constituie regimul vizelor impus cetățenilor europeni. Având în vedere că numai 15 din statele UE pot intra pe teritoriul Statelor Unite fără viză (în scop turistic sau de afaceri pe o perioadă limitată de timp), Uniunea Europeană dorește ca SUA să ridice regimul în materie de vize și să trateze toți cetățenii europeni în mod egal, incluzând toate statele membre în Programul Visa Waiver (VWP). Programul VisaWaiver (VWP) facilitează cetățenilor statelor membre călătoria în Statele Unite în scop turistic sau de afaceri pentru o perioadă de 90 de zile sau mai puțin, fără a fi nevoie să obțină o viză. 27 de țări fac parte din Programul VisaWaiver: Andorra, Islanda, Norvegia, Australia, Irlanda, Portugalia, Austria, Italia, San Marino, Belgia, Japonia, Singapore, Brunei, Liechtenstein, Slovenia, Danemarca, Luxemburg, Spania, Finlanda, Monaco, Suedia, Franța, Olanda, Elveția, Germania, Noua Zeelandă, Regatul Unit al Marii Britanii.

Programul a fost înființat în 1986 cu obiectivul de a promova relațiile dintre SUA și aliații săi, să elimine barierele inutile în calea circulației persoanelor. Pentru a fi acceptat în programul Visa Waiver, un stat trebuie să îndeplinească o serie de condiții, printre care:

reciprocitatea – ridicarea necesității obținerii vizelor se face de ambele părți, de către Guvernul SUA și cel al țării incluse în program;

alinierea tehnologiei de verificare a pașapoartelor (toate statele din VWP trebuie să utilizeze aceleași scannere folosite pentru citirea pașapoartelor);

existența de programe biometrice de identificare a persoanelor și de citire a documentelor de călătorie, care să se ridice la standardele Organizației Internaționale a Aviației Civile;

rata scăzută de imigrație clandestină;

indice mic de refuz al aplicațiilor pentru viza (indicele de “violare” a termenilor de acordare a vizelor să fie mai mic de 2% din numărul total al cetățenilor din statul respectiv care au călătorit, în anul fiscal anterior, pe teritoriul SUA).

Mai mult, statele doritoare să adere la VWP trebuie să emită pașapoarte care să respecte standardele de securitate ale statelor membre din program, să aibă prevederi legale și cadru instituțional necesar luptei împotriva amenințărilor unui stat și luptei împotriva imigrației și contrabandei. Mai mult, statul candidat trebuie să aibă stabilitate politică și economică și să fie semnatari ai acordurilor de cooperare cu SUA și alți parteneri internaționali ai acesteia în domeniul luptei împotriva acestor amenințări, inclusiv tratate de extrădare.

Pentru a se asigura accesul liber tuturor cetățenilor europeni pe teritoriul Statelor Unite, în aprilie 2008, statele membre UE au autorizat Comisia Europeană să negocieze în numele lor acele condiții de includere în Programul Visa Waiver care cad sub incidența responsabilității Comunității Europene.

2.2.2. Relația UE-Rusia. Între un pesimism reținut și o voință comună de cooperare stabilă și prosperă

Stadiul actual al relațiilor UE-Rusia este pentru mai mulți observatori un izvor de pesimism. Chiar și într-o perspectivă pesimistă, există condiții de lansare a unor noi relații mai constructive pentru viitor. Dacă relațiile politice stagnează, la alte nivele se înregistrează un anumit dinamism. Astfel, mai mult de 50% din schimburile comerciale ale Rusiei sunt relaționate cu UE. Kremlinul dorește “o mare putere modernă”, obiectiv pentru care se impun a fi folosite cele mai potrivite mijloace. Eficiența mijloacelor se reiterează cel mai bine în vecinătatea comună. Relațiile UE-Rusia ar putea fi caracterizate ca fiind sub spectrul unui dialog cu prea puține realizări. Explicații se pot produce: fiecare dintre parteneri se cunosc prea puțin iar strategiile promovate de ambele părți nu s-au dovedit a fi ca aducătoare de beneficii incontestabile.

UE a pompat spre Rusia bani, bunuri și sfaturi, au fost împărtășite pachete de legi, politici și standarde de democrație nu numai pentru a deveni propice spațiul rusesc dar și pentru o integrare graduală în UE. Ultimii ani, mai ales după 2003, au început să contureze o Rusie care beneficiind de veniturile generate de exporturile de petrol și gaze coroborate cu o stabilitate politică fără precedent, acordă un discutabil respect libertăților civile, controlează media, se implică serios în sectorul energetic și face gesturi nervoase către micii ei vecini. Rusia cu o creștere de 7% și cu rezerve de peste 300 mld. dolari nu mai are nevoie de ajutorul Occidentului; după anii de haos și umilințe, rușii se bucură de stabilitate în interior și respect în exterior. Fostul președinte Putin le-a adus pe amândouă, dar nu în modul pe care le-au proiectat europenii. Administrația Putin sancționa criticii săi, controla posturile de televiziune, îngrădea activitatea ONG-urilor, renaționaliza companiile petroliere, anula alegerile locale.

Presa, partidele politice, parlamentul, procuratura implementează voința Kremlinului. Rusia actuală, condusă de Medvedev, poate fi caracterizată mai degrabă o “democrație suverană” decât o societate pluralistă și ca “stat capitalist” decât piața deschisă. Aceste valori nu sunt cele pe care UE-27 le-ar fi dorit în Rusia. Schimburile bilaterale au crescut cu peste 70% în ultimii 5 ani, la aproximativ 163 mld. euro în 2005. Din exporturile Rusiei, 60% sunt direcționate spre UE, realizând un surplus de 50 mld. euro anual. De asemenea, Rusia este cel mai mare exportator de petrol și gaze către EU, acoperind o cincime din consumul acesteia.

Giganții petrolieri olandezi și britanici investesc miliarde în Siberia, Sahalin precum și în alte locuri din Rusia. Investiții italiene în construcții, bănci austriece și producători de mobilă suedezi sunt în spațiul rusesc. Se constată o reorientare de opțiune a Rusiei, ea devenind parte a BRIC – grup format din statele cu creștere economică rapidă, independente, precum: Brazilia, India și China. Valori ca suveranitatea, egalitatea și promovarea intereselor naționale sunt prioritare față de cooperare și compromis. Chiar dacă se constată o abundență de acorduri de cooperare, grupuri de lucru și dialoguri, se înregistrează realizări insignifiante. Declarațiile care încheie marile reuniuni internaționale nu pot să ascundă faptul că cele două părți nu sunt de acord cu ceea ce ar fi putut să fie parteneriatul lor. Se observă prea multe neînțelegeri și neîncredere.

Diferențele de viziune încep să se multiplice, de pildă, asupra alegerilor din Ucraina și Belarus, asupra stopării livrării de gaze, privind costul survolurilor plătit de către companiile aeriene europene care zboară deasupra Siberiei. Cu toate că mai mulți observatori discută despre o “criză” în relațiile UE – Rusia, se constată o mutare de la diplomația declarativă la cooperare. Prin anii `90, Rusia nu estima consecințele lărgirii UE spre est. Comparativ cu extinderea NATO pe teritoriul ex-comunist, lărgirea UE se prezenta mai puțin periculoasă. Însă, în ultimul timp, Rusia și-a modificat punctul de vedere. Dacă la ora actuală Moscova este satisfăcută de cooperarea cu NATO, este îngrijorată de politicile UE. Rusia constată faptul că UE-27 este diferită de UE-15 și nu numai datorită mărimii. „Cei 12 noi veniți au fost înainte sub dominația Rusiei și ceea ce este notabil este ca au o viziune cel puțin diferită de cea a Rusiei, situație oarecum neconfortabilă pentru Moscova”.

Fricțiunile Moscovei cu noii membri UE-27 se pot răsfrânge asupra relațiilor, în sens larg, cu UE. Mulți ruși consideră că intrarea statelor din centrul și estul Europei fac UE-27 mai ostilă Rusiei. De aceea Moscova preferă să discute cu Berlin, Paris și alte capitale care critică mai puțin deschis Rusia. Rusia privește cu suspiciune politica estică pro-activă a Poloniei. Vecinătatea comună și agenda energetică sunt cele mai presante probleme ale relațiilor bilaterale.

Cooperarea de securitate fusese proiectată pe patru direcții: politici comune pentru operațiuni de menținere a păcii (după modelul NATO în Macedonia și Bosnia), o politică comună privind dezvoltarea armamentelor (pentru redirecționarea exporturilor rusești dinspre Iran, China și Coreea de Nord spre alte piețe), crearea unui forum comun pentru luarea deciziilor la care să participe Rusia și Ucraina (după modelul Consiliului NATO-Rusia), adâncirea cooperării cu Ucraina și Rusia în materie judiciară și de poliție (crimă organizată, migrația ilegală și terorismul internațional). Se aprecia că este important ca UE să nu se vândă sub prețul său, de club compus din state democratice (care trebuie să își exprime obiecțiile față de abuzurile din Cecenia). Rusia consideră construcția “Europa mare” formată din UE-27 și noile state independente din vestul fostei Uniuni Sovietice ca o asociere nefuncțională. Încercarea de a construi “un singur spațiu economic“ cu sau fără Ucraina este parte a acestui scenariu. Politica UE-27 față de noii săi vecini este de-abia la început. Lipsa de apetit pentru viitoare lărgiri este evidentă; atenția este concentrată spre dezvoltarea instrumentelor politicii europene de vecinătate. Totuși, instrumentele ENP se impun a fi eficientizate pentru perioada următoare astfel ca statele vecinătății comune să rămână interesate în opțiunea occidentală. Există oportunitatea realizării unor planuri complementare ale binomului UE-27 și Rusiei prin dialog constructiv privind vecinătatea comună. Acest spațiu nu trebuie privit ca o sursă de probleme. Există o multitudine de oportunități, mai ales pe secțiunea portuară. Statele din zonă pot fi parteneri pentru ambele părți din poziția de tranzit, de liant între UE-27 și Rusia.

Rusia continuă să aibă relații dificile cu statele baltice. Rusia acuză Letonia și Lituania că aplică o politică discriminatorie împotriva minorităților vorbitoare de limba rusă, mulți dintre aceștia continuând să nu aibă cetățenia statului în care locuiesc. Absența reconcilierii istorice a fost adusă la lumină în primăvara anului 2005, când Pactul Ribbentrop-Molotov, anexarea de către sovietici a statelor baltice și sprijinul acordat de unii baltici regimului nazist au fost reiterate cu ocazia aniversării a 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea razboi mondial. Deși Rusia și-a dat acordul final pentru tratatele de graniță cu Estonia și Lituania, a refuzat ulterior să le ratifice când cele două state au adăugat referiri la tratatele bilaterale legate de anii 1920-1921. Efectele existenței UE-27 pentru Rusia se reiterează în spațiul de vecinătate dintre cei doi parteneri.

Spațiul de vecinătate include Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia, Azerbaijan și Armenia. Aceste state cu elite de orientare pro-occidentală nu se așteaptă să fie primite în UE-27 prea curând. De reținut că, unele dintre acestea se caracterizează prin instabilitate politică și economică. UE-27 are o atitudine față de Ucraina bazată pe același motiv ca Noua Zeelandă să fie membru al UE după cum se exprima plastic Romano Prodi, fostul președinte al Comisiei Europene. Admiterea Ucrainei în UE-27 nu este o problemă de actualitate. UE-27 nu are la ora actuală o politică atrăgătoare pentru Ucraina și Moldova, neoferind o viitoare calitate de membru al său. Obiectivele declarate ale politicii europene de vecinătate sunt formulate în scopul de a ajuta statele fostei Uniuni Sovietice să devină mai stabile, democratice și prospere. Se oferă anumite stimulente – ajutoare financiare și un acces mai larg la piața forței de muncă a UE-27, solicitându-se statelor vecine implementarea de reforme politice și economice prin “planuri de acțiune”. Odată cu promovarea unei atitudini mai active a UE-27 dincolo de granițele sale – cum a fost cazul alegerilor din 2004 din Ucraina –, s-a făcut simțită și îngrijorarea Rusiei. Ceea ce nu înseamnă o reîntoarcere la stilul competiției de genul “războiului rece” în ceea ce privește influența în vecinătatea comună. Interesul UE-27 precum și al Rusiei în vecinătățile lor este nu numai natural dar și imperativ. Actuala UE-27 este departe de a deveni un imperiu “tradițional”, dar maximizarea influenței sale în fosta Uniune Sovietică este contrabalansată de refuzul de a oferi în viitorul apropiat calitatea de membru. Datorită acestei înfluențe aceste state nu gravitează spre Rusia, cu excepția Belarusului. În Ucraina, Georgia și Moldova, Rusia este angajată în acțiuni de prezervare a statutului său față de schimbările de orientare pro-occidentală.

În alegerile prezidențiale din Ucraina din 2004, Vladimir Putin l-a sprijinit pe Viktor Ianukovich în încercarea de preveni victoria lui Viktor Iuscenko pro-european și pro-atlantist. Încercarea s-a încheiat în mod umilitor prin venirea la putere a lui Iuscenko. La ora actuală, Iuscenko este conștient că opțiunea Ucrainei de a deveni membru UE nu este o variantă realistă, optând pentru obținerea calității de membru NATO. În mai 2005, Rusia acceptă retragerea ultimelor forțe militare din Georgia, după o prezență de 200 de ani. În ceea ce privește conflictele “înghețate” Rusia înregistrează succese limitate, în Transnistria, Osetia de Sud și Abkhazia.

Realitățile contracției Rusiei, în opinia oficialilor ruși, sunt rezultatul intrării SUA și UE în sfera tradițională de influență a Rusiei. Există suspiciuni că occidentul a orchestrat revoluțiile colorate din Georgia, Ucraina și Kirghistan. Elitele și popoarele lor au ales opțiunea pro – UE care nu înseamnă neapărat o opțiune anti-rusă. Totuși, în regiunea dintre Rusia și UE -27 vor continua să persiste o serie de riscuri semnificative și chiar pericole.

Politica europeană de vecinatate este considerată prea difuză, neatractivă și fără resurse pentru a lansa reforme economice și politice în statele care înconjoară UE. Dar nici Rusia nu are o politică de vecinătate eficientă. Rusia are doar câțiva aliați – Armenia, Belarus și Kazastan. Totuși, poate să le facă viața grea vecinilor care nu se aliază cerințelor sale (cum este cazul regimurilor separatiste din Georgia și Moldova). În octombrie 2006, Kremlinul închide legăturile de transport și comerț cu Georgia și a început să hărțuiască oamenii de afaceri, muncitorii și studenții georgieni, ca reacție la acuzațiile de spionaj împotriva unui cetățean rus împotriva Georgiei. Teoretic, atât UE-27 cât și Rusia sunt interesate să ajute din vecinătatea lor să devină mai stabile și prospere. În realitate, există un dezacord a unui număr crescut de probleme, cum sunt “revoluția portocalie” din Ucraina, autocrația din Belarus sau tranzitul spre enclava rusească Kaliningrad. Și acestea se pot înrăutăți. Fosta administrație Putin a refuzat să discute orice posibilă inițiativă comună cu UE. Rusia privește statele post-sovietice din vestul și sudul său, ca fiind în sfera sa de influență. UE joacă un rol limitat în Caucaz și în Asia Centrală, mult mai mic decât cel jucat de SUA. Rusia a acceptat implicarea militară și politică a SUA în Georgia și în câteva state din Asia Centrală pe considerentul că Vladimir Putin nu se angaja în lupte strategice în care știa că nu poate ieși învingător. Este clar că, Rusia nu este interesată ca UE să își asume vreun rol în medierea sau menținerea păcii în “vecinătatea sa apropiată”.

De remarcat că, în timp ce europenii doresc o reglementare a conflictelor din regiune, unii ruși preferă o “instabilitate controlată”, care le oferă un control asupra regimurilor fragile și a mișcărilor secesioniste. Rusia poate refuza să discute cu UE despre Moldova și Georgia, dar se teme de creșterea interesului UE-27 în vecinătatea comună. Politicienii ruși avertizează că implicarea occidentului în acordarea independenței provinciei Kosovo poate să aibă un impact uriaș asupra “conflictelor înghețate” din fosta Uniune Sovietică. De ce oare – se întreabă politicienii ruși – Kosovo trebuie să devină independent în timp ce Abhazia și Osetia de Sud, care au legături istorice strânse cu Rusia, să rămână cu Georgia. La ora actuală, Rusia le recunoaște ca părți ale Georgiei. Dar statutul incert al acestor regiuni combinat cu aspectele relațiilor dintre Moscova și Tbilisi nu scot din ecuație un eventual conflict. La fel, nu este întâmplător referendumul organizat în Transnistria, doar la câteva luni după referendumul din Muntenegru pentru independența de Serbia, din mai 2006. Rusia are un interes scăzut de a retrasa granițele din Caucaz față de interesul UE-27 din Balcani. Realitatea acestor tendințe impune deschiderea unui dialog constructiv între UE-27 și Rusia privind comuna lor vecinătate.

Relațiile UE-Rusia vor influența dezvoltările din statele care se situează între ele. O voință comună ar putea să ajute statele vecine aflate între UE-27 și Rusia să devină mai stabile și prospere; în caz contrar – dezacordurile și nervozitățile care se vor schimba între Bruxelles și Moscova –, pot să ducă la ignorarea nevoilor și aspirațiilor din teritoriul aflat între ele. În mai 2005, la Summit-ul de la St. Petersburg, cele două părți au stabilit “foile de parcurs” pentru crearea celor patru spații privind: adâncirea integrării în economie și comerț; securitatea internă și justiție; știință, educație și cultură; securitate externă. Foile de parcurs sunt formulate destul de vag, fără termene și nici proiecte specifice. Foile de parcurs însumează sute de măsuri posibile și de instituții, dar cu puține proiecte concrete și fără termene. Existența lor se constituie în punctul de plecare spre noi forme de cooperare (dialogul privind energia, început în 2000, ar putea fi integrat în spațiul economic comun).

Depolitizarea cooperării este o perspectivă benefică, cu toate că politicienii ruși consideră controversate normele și valorile UE, oficialii deja au început să se raporteze la unele dintre acestea, în special în materie de vamă, producție industrială. Privite într-o perspectivă pe termen lung foile de parcurs sunt cadrul unor măsuri intermediare, astfel, studenții și oamenii de afaceri ruși ar putea să primească mai ușor viza UE iar în contrapartidă Rusia să ia înapoi emigranții ilegali. UE deja a promis Rusiei acordarea vizei de călătorie pe termen lung. Datorită acestor foi de parcurs, există oportunitatea reală de a fi evitate discuțiile interminabile dacă anumite subiecte sunt sau nu pe agenda bilaterală. Spre pildă, UE și Rusia sunt de acord (cel puțin în principiu) că eforturile de rezolvare a “conflictelor înghețate” din Caucaz și Moldova trebuie să fie considerate ca fiind incluse spațiului comun pentru securitate externă. Programele de activitate ale foilor de parcurs vor asigura o mai substanțială consistență relațiilor UE-Rusia.

Până acum, președințiile individuale ale UE au propriile lor agende, de regulă, astfel înregistrându-se prea multe inițiative și prea puține realizări. Prin concepția unitară a acestor spații comune UE-Rusia se acoperă toate aspectele relațiilor bilaterale, fiind mult mai ușor de realizat conexiuni între diferite chestiuni, cum ar fi problema energiei și protecția mediului. Cum se știe, cadrul instituțional al indeplinirii acordului de parteneriat și cooperare (PCA) nu funcționează corespunzător intențiilor inițiale. Foile de parcurs depășesc ambiguitățile instituționale permițând organizarea de forum-uri, de la grupuri mici de experți până la reuniuni guvernamentale lărgite. În baza foilor de parcurs se impune implementarea a mai mult de 300 de proiecte potențiale, activitate care se dovedește mult mai dificilă decât s-a estimat inițial.

Aspectul pozitiv este generat de faptul că, cel puțin UE și Rusia realizează care instituții sunt funcționabile și care nu. Astfel, mai multe subcomitete prevăzute de acordul de parteneriat și cooperare (PCA) nu s-au reunit de cinci ani, ceea ce au zădărnicit raporturile UE-Rusia în colaborarea din zonele tehnice. Pentru implementarea spațiului comun economic, cele două părți au stabilit o serie de dialoguri la nivel de experți. Sunt stabilite prin foile de parcurs mai degrabă reguli de procedură și mai puțin progrese reale.

Ca o concluzie, se poate aprecia că este prea devreme ca cele patru spații comune de cooperare să fie declarate ca fiind un eșec. Chiar în cele mai bune circumstanțe, UE-27 și Rusia vor parcurge cel puțin 20 de ani pentru crearea mijloacelor “spațiilor comune”. Totuși, aspectele pozitive ale construcției nu trebuie total ignorat: pentru UE este benefic deoarece stabilește cadrul pentru viitoarea cooperare cu Rusia; este benefic și pentru Rusia în formularea reformelor în conformitate cu foaia de parcurs. Dincolo de acest acord general privind “spațiile comune”, între UE-27 și Rusia există puține puncte de acord. Încercarea UE de a influența dezvoltarea internă a Rusiei prin livrarea de sfaturi sau chiar prin diferite stimulente nu a fost încununată de succes. Rusia a perceput UE ca un actor arogant și băgăreț. De aceea, UE s-a plâns de absența cooperării din partea Rusiei afirmându-și îngrijorarea privind eroziunea standardelor democratice. Astfel de îngrijorări sunt alimentate de diferențele de mentalitate dintre cele două părți. Diferența de mentalitate este de natură istorică și nu ideologică. Elitele rusești au părăsit sec. al XX-lea pentru a se întoarce în sec. al XIX-lea. Modelul la care se raportează este al conducerii despotice din vremea țărilor, al puterii supreme absolute, însoțite de o birocrație coruptă și incompetentă și o societate civilă debilă. Această tendință este în binom cu tendința de evoluție spre capitalism și deschidere. Contradicțiile interne fac din problematica internă prioritatea numarul unu a Rusiei.

Alături de continuarea creșterii economice sustenabile, de diversificarea economiei dincolo de petrol și gaze, de stimularea investițiilor și inovațiilor, se simte nevoia modernizării sistemului de guvernare. Mai ales că se impune ca sistemul de guvernare și societatea civilă să gestioneze efectele demografiei negative. La rândul său, UE-27, după 20 de ani de schimbări rapide, integrări și lărgiri succesive trebuie să își reevalueze regulile de compoziție, politicile și rolul pe care dorește să îl joace în lume.

La sfârșitul anului 2008, geopolitica Rusiei a fost și este influențată, în conținut și finalitate, de anumiți factori:

tradiția; fostul său statut imperial și de superputere a lumii moderne și contemporane; nostalgiile dominației;

amenințările la adresa securității naționale prin extinderea NATO spre Est și politica evidentă de “îndiguire” practicată cu tenacitate de SUA;

disoluția fostei URSS și punerea Federației Ruse (succesoarea legitimă) în situația de face față singură sau în coaliție cu alte foste state sovietice sau din alte zone ale lumii unor provocări diverse: economice, culturale, militare, energetice sau etnice;

accentuarea rivalităților pentru supremație în spațiul eurasatic, miza geopolitică a noului mileniu;

oportunitatea valorificării avantajoase a statutului de mare deținător și producător de resurse energetice în contextul accentuării crizei hidrocarburilor pe piața mondială, necesitatea apărării lor în fața unor încercări de forță din afară (SUA și UE);

prezența activă a noii generații de geopoliticieni autohtoni nostalgici, adepți ai panslavismului, ortodoxismului și eurasismului.

2.2.3. Relația Rusia-China. O interrelaționare de contrabalansare în plan economic a influenței SUA și Japoniei în Asia

China a devenit o putere economică pe plan regional și internațional. Actualmente, China este considerată a patra putere economică în lume și în următorii ani s-ar putea situa pe locul trei în clasamentul de competitivitate economică.

Conform estimărilor preliminare ale Biroului Național de Statistică al Chinei, în 2006 produsul intern brut a constituit 2.7 trilioane dolari, înregistrând o creștere economică cu 10,7% anual, reprezentând cea mai rapidă ascensiune din ultimul deceniu. Economia chineză a crescut cu doar 9% în 2008 și cu 13% în 2007. Banca Mondială estimează că produsul intern brut al Chinei va crește cu 6,5% în 2009 și cu 7,5% în anul urmator.

Miracolul Chinez se datorează în mare parte investițiilor în dezvoltarea marilor întreprinderi din zonele populate de minorități naționale, fapt ce duce la dezvoltarea economiei locale. Potrivit statisticilor, în prezent, în regiunile populate de naționalități minoritare s-au afirmat o serie de firme mari și mijlocii cu care își valorifică avantajele și o puternică concurență pe plan intern și internațional, printre care circa o sută de întreprinderi din regiunile autonome, Mongolia Interioară, Tibet, Xinjiang, Guangxi și Ningxia sunt cotate la bursă. Acestea sunt întreprinderi ce folosesc tehnologii avansate, de manufactură tradițională și de fabricare a produselor specifice naționale, îmbrăcăminte, obiecte artizanale și de alimentație.

Pe de altă parte, China investește foarte mult în infrastructră, inovații tehnologice și în sectorul energetic. De exemplu, China are o piață de telefoane mobile estimată cu peste 300 milioane de clienți, mai mult decât populația SUA. Legătura dintre cele din urmă două sectoare fiind una vizibilă și durabilă exprimată prin căutarea surselor alternative energetice pentru o populație estimată la 2 miliarde de locuitori. Iar investițiile impunătoare în armată și în ingineria spațială determină practic statutul ei politic pe arena internațională.

În China sunt valorificate peste 54 miliarde dolari investiții străine. Totodată, rezervele valutare ale Chinei, cele mai mari la nivel mondial, au crescut în ultimul trimestru al anului 2006 cu 78,4 miliarde de dolari, la 1.066,3 miliarde de dolari, potrivit băncii centrale chineze. Banca Centrală Chineză a avut o creștere a produsului intern brut cu 9,8% în 2007, astfel depășind indicele produsului intern brut al Marii Britaniei și Germaniei.

În 2006 investițiile întreprinderilor chinezești au ajuns să fie peste 70 miliarde de dolari în mai mult de 160 de state, marcînd o creștere semnificativă cu 30% față de anul precedent. Aceste investiții vizează în special operații de export, rețele de desfacere, transport transoceanic, proiectare și cercetare. Astfel China s-a clasat de la locul 17 în 2005 la locul 13 în lume în 2006 la capitolul investițiilor în străinătate. Potrivit statisticilor, excedentul contului curent din 2008 realizat de China a fost de circa 440 de miliarde de dolari, cu o creștere de aproape de 20% comparativ cu anul precedent. Ritmul de creștere a coborât cu 27 de procente față de anul precedent. În ultimii ani rezervele de valute ale Chinei au crescut cu repeziciune. Acestea s-au apropiat până la sfârșitul anului 2008 de 2000 de miliarde de dolari.

La începutul secolului XXI s-au produs schimbări strategice pe harta energetică a lumii. La orizontul diplomației energetice au apărut China, India, Iranul și UE lărgită, care întâmpină dificultăți mari în politica lor energetică, fiind dependente de resursele energetice și de politica externă a țărilor vecine. China depinde de politica energetică a Rusiei. India depinde de politica Iranului cu privire la gazcoductul Iran-Pakistan-India, investiție estimată la 7,4 miliarde dolari. Iranul depinde de poziția Rusiei în contextul mai larg al situației din Orientul Mijlociu. UE depinde de gazul și infrastructurile rușesti la moment.

Geopolitica energetică a Chinei se dezvoltă în dependență de pozițiile marilor puteri din regiune, care, într-un fel sau altul, formează o balanță de forțe împreună cu China. Prin urmare, este vorba de Rusia și Arabia Saudită, care sunt puteri de influență în Asia (în cazul Rusiei în Eurasia) și importanța lor politică în regiune este axată pe menținerea resurselor energetice. Eventual acestora li se pot adera Iran și India, dar deocamdată acestea reprezintă parteneri strategici economici atât pentru China, cât și pentru Rusia și SUA. Cazul relației Iran-SUA nu se include în acest context.

Alianța energetică dintre Rusia și China se explică printr-un moderat temperament politic al Moscovei de a monitoriza politicile frontaliere, astfel încât acestea să fie preponderent deschise negocierilor pentru conducte de gaze rusești, care eventual pot fi trasate spre India și Coreea de Nord. Rusia recent a declarat că va oferi ajutor energetic Coreii de Nord echivalent cu un milion de tone de petrol și în același timp va anula datoria Coreii de Nord față de Rusia. Acordul de șapte puncte semnat dintre Rusia, China, Japonia, SUA și cele două Corei, prevede asistența energetică rusă în schimbul scoaterii din funcțiune a reactorului nuclear. Astfel, dacă Coreea de Nord va respecta acest acord, ea va primi ajutorul energetic promis de ruși. Poziția SUA în chestiunea dată ține de denuclearizarea Coreii de Nord, servind drept exemplu pentru Iran. Iar Japonia s-a declarat nedumerită față de pasivitatea guvernului de la Beijing în soluționarea problemei cetățenilor niponi răpiți, ceea ce reprezintă o condiție a guvernului de la Tokyo pentru Phenian, dacă acela are nevoie ca să-i fie acordat ajutor.

Rusia în alianță economică cu China formează o semnificativă contrabalansare Statelor Unite și Japoniei în Asia. Japonia caută noi piețe comerciale și Asia reprezintă un avantaj de excepție, luând în considerație atât rezervele energetice cât și forță ieftină de muncă pentru întreprinderile japoneze care, nu este exclus, se vor extinde pe tot continentul asiatic în umătorul deceniu. Poziția geografică a Chinei este una deosebită, mărginându-se cu unii din principalii actori ai politicii energetice de azi și mâine ca Mongolia la Nord, cu Rusia la Nord și Nord Vest, având la Nord și o fâșie strategic importantă ca un coridor format între Kazahstan (la Nord Est) și Mongolia (potențiar energetic în Asia), la Sud-Est cu India și la Est cu Coreea de Nord. Verosimil ca centrul de atracție economică din această regiune pentru următorul deceniu să devină China.

2.2.4. Relația Rusia-SUA. Spre o deschidere așteptată, cu inflexiuni de vigilență sporită

De la venirea la putere a lui Putin, din 2000, Rusia și-a revenit gradual economic. Creșterea economică în ultimii ani a fost de 7%, activitatea bursieră în continuă ascensiune, condițiile de viață s-au îmbunătățit vizibil (veniturile populației s-au dublat din 2000), Rusia este pe locul trei în lume în termeni de rezerve monetare (peste 300 de miliarde de dolari). Rusia se află printre primele 10 economii ale lumii, investițiile străine directe ajungând la 31 de miliarde de dolari anul trecut, față de 15 miliarde anul precedent. Nu mai avem de-a face cu Rusia care implora împrumuturi, ci cu Rusia care și-a plătit datoria externă și selectează și condiționează investitorii în domeniile strategice. Pe acest fundament, în discursul anual din Adunarea Federală, din aprilie 2008, Administrația Rusă a definit drept prioritate a planului strategic național asigurarea unui rol mai influent al Rusiei în afacerile globale. Persistă însa problemele demografice și disparitățile de dezvoltare.

Cum a avut loc revigorarea Rusiei? Mulți analiști converg în a așeza la baza acesteia consolidarea administrației publice centrale și locale, acaparată de foștii nomenclaturiști și membri ai serviciilor secrete care au preluat apoi controlul politic și economic, detronându-i pe oligarhii din rețeaua de solidaritate din jurul familiei Elțân. Aceștia ar fi construit un “capitalism birocratic”, prin privatizarea informală a statului. Într-un articol din Current History, Lilia Sevtova afirma că „regimul politic rus poate fi descris drept un regim birocratic-autoritar, care are la bază răsturnarea dominației oligarhilor din epoca Elțân și redistribuirea puterii politice și economice birocrației. Conducerea este exercitată, în genere, dar nu în situație de monopol, totuși, de așa-numiții “siloviki”, foști membri ai serviciilor secrete.”

Un studiu al Centrului pentru Studierea Elitelor din Moscova asupra unui numar de 1.016 persoane cu funcții politice de decizie în regimul Putin a relevat că 26% dintre aceștia au făcut parte din KGB sau din serviciile secrete succesoare. Putin însuși a fost ofițer KGB și apoi șef al serviciului, ca și Andropov. Directoarea Centrului susține că analizarea mai amănunțită a biografiilor celor chestionați indică faptul că 78% dintre aceștia sunt ex-KGB-iști. Totuși, acesta nu reprezintă un excepționalism rus, alte studii relevând o situație similară în Europa de Est (Ungaria, Polonia), unde nomenclatura comunistă și-a reconvertit pozițiile dominante în noul regim. Fără doar și poate, un studiu similar în Romania ar indica o situație nu departe de aceeași constatare de reproducere a elitelor. Tot așa cum politica, în multe democrații noi, se află sub semnul tentației monopolului puterii și distribuirii de avantaje clienților, al charismei personalităților și al patronajului partidelor care înțeleg primordial politica drept retorică și instrument de anihilare a oponenților.

Revigorarea economică s-a reflectat imediat în politica externă. Rusia joaca un rol major în Asia Centrală, Caucaz, Iran, Coreea de Nord, Siria, teritoriile palestiniene, Kosovo și în conflictele înghețate din zona sa de proximitate. Închistării interne și extinderii controlului asupra centrilor independenți sau concurenți ai birocrației i-a corespuns în mod reflex, și pe fondul dilatării visteriei din veniturile energetice, în urma creșterii prețului petrolului, o politică externă ofensivă, de remarcare a teritoriului și recucerire a influenței zonei din “vecinatatea imediată”, dar și de reafirmare a rolului mondial, în special în Asia, Orientul Apropiat și Europa de Est.

Mentalitatea reziduală de mare putere s-a manifestat în politicile energetice de șantaj și în episoadele de flexare a mușchilor politici și economici, în timpul episoadelor recente de ripostă la adresa Ucrainei, Moldovei, Georgiei sau Estoniei.

În relația cu Europa, Rusia își joacă cartea Kosovo cu abilitate. Rusia știe, după cum observă Dmitri Trenin într-un articol recent din The Washington Quarterly, să exploateze slăbiciunile decurgând din viziunile distincte ale membrilor UE, preferând să trateze separat cu membrii UE cu care are relații bune, precum Germania, Franța, Italia, Spania, Grecia și Portugalia, decât să trateze cu Bruxelles-ul.

În privința Asiei Centrale, un exemplu despre cum știe Rusia să manevreze cunoașterea regiunii este felul în care a reușit să profite de pe urma incidentului de la Andijan. În timp ce Moscova nu a obiectat față de înăbușirea mișcării de la Andijan, SUA și UE au criticat “masacrul forțelor antiguvernamentale” din mai 2005, ceea ce a alarmat regimul autoritar din Uzbekistan, aflat între dilema temerii față de reintrarea sub controlul rus și riscurile cooperarii cu Occidentul care le predica lecția democrației și a drepturilor omului. Rezultatul a fost semnarea, în iulie 2005, a unei declarații a Organizației de Cooperare Shanghai, din care fac parte, pe lângă Rusia și China, și Uzbekistanul, Kazahstanul, Kirgizstanul și Tadjikistanul, a unei initiațive a Moscovei de retragere a bazelor militare americane din Asia Centrală. Înființarea Organizației de Cooperare de la Shanghai are drept scop asigurarea stabilității și securității regionale în Asia, și nu agresiunea îndreptată împotriva unei anumite țări. Crearea organizației s-a declinat în favoarea stabilirii noului sistem internațional de securitate. Ca urmare, baza militară americană din Uzbekistan a fost închisă.

Nu în ultimul rând, Rusia privește cu atenție la testele la care este supusă marea superputere mondială a momentului în Irak. Toynbee, Spengler și alți istorici ai marilor civilizații au demonstrat că multe imperii au intrat în declin prin angajarea în eforturi militare ce le excedau capacitățile, prin declin economic subsecvent, și, pe plan simbolic, prin pierderea superiorității morale. Razboiul din Irak nu numai că absoarbe resurse uriașe financiare și umane, dar a zdruncinat pentru o bună parte a lumii încrederea în superioritatea militară și morală a puterii americane. Beijingul și Moscova asteaptă acutizarea unor fragilități ale SUA. O noua greșeală de politică externă, de pildă, o aventură eșuată în Iran, ar putea crea altor puteri emergente senzația că SUA ar putea intra în declin, sporindu-și pretențiile de influență proporțional cu percepția vulnerabilității americane.

Președintele american Barak Obama, la vizita efectuată în Rusia în iulie 2009, a invocat o cursă a înarmării nucleare în Orientul Mijlociu, dacă Iranul se va dota cu bomba atomică în „poate cea mai volatilă parte a lumii”. El a citat activitățile nucleare nord-coreene și a subliniat „amenințarea extraordinară” pe care o reprezintă riscul ca actori nestatali, precum organizațiile teroriste, să obțină arme nucleare. De asemenea, Obama a menționat necesitatea de a veghea la neproliferarea materialului nuclear și de a produce un nou Tratat de neproliferare revigorat.

“Prin urmare, am sugerat un summit mondial privind siguranța nucleară pe care intenționăm să îl găzduim anul viitor și am discutat cu președintele Medvedev despre posibilitatea mare ca Rusia să găzduiască un summit ulterior, în cursul căruia vom reuni toate țările planetei pentru a progresa în această problemă esențială”, a precizat Obama. Președintele american Barack Obama a precizat că SUA “asteaptă să vadă cum vor evolua lucrurile în Iran” și a precizat că legitimitatea alegerilor prezidențiale “ridică întrebări”.

Obama a cerut Teheranului “să guverneze prin consens, nu prin forța”, vorbind despre violențele din manifestațiile din Iran, soldate cu cel puțin 17 morți. Presedintele Mahmoud Ahmadinejad a fost declarat învingător în alegerile prezidențiale din Iran din iunie 2009, dar fostul premier Mir Hossein Moussavi a protestat față de neregulile care ar fi marcat derularea scrutinului. Declanșarea represiunii în Iran, materializată în intervenția violentă a poliției împotriva protestatarilor pro-reformiști, în arestarea a zeci de persoane și lideri ai opoziției și înăsprirea cenzurii a stârnit amplă îngrijorare în occident. În reacție la confirmarea oficială a realegerii în funcție a președintelui țării, Mahmud Ahmadinejad, validată de liderul suprem al țării, ayatolahul Kamenei, în Iran au izbucnit cele mai intense tulburări de la victoria revoluției islamice, acum 30 de ani încoace.

În urma validării oficiale a rezultatului alegerilor prezidențiale iraniene, rezultat salutat în lumea arabă de organizațiile extremiste sponsorizate de Iran, s-au spulberat mai toate speranțele occidentale. Vestul nădăjduise în șansa amorsării unui dialog fructuos între puterile apusene și regimul de la Teheran, pe tema programului nuclear al fundamentaliștilor islamici iranieni. Propunerea acestui dialog, derulat ani la rând, fără efect, la inițiativa puterilor europene, fusese recent reiterată de președintele SUA, Barack Obama. Șeful Casei Albe îi întinsese mâna  regimului iranian, cerând Teheranului să-și „descleșteze pumnul”.

Totodată, proporțiile protestelor antiguvernamentale și mai cu seamă reacția foarte violentă a regimului iranian împotriva opoziției, care contestă în continuare rezultatul oficial al votului, anunță o posibilă destabilizare profundă a Iranului. În aceste condiții se va pune cu o nouă acuitate problema pericolului reprezentat de ambițiile nucleare ale islamiștilor șiiți de la Teheran. Iar aceasta, deși încă înaintea alegerilor era clar că programul nuclear iranian nu depinde de prerogativele prezidențiale, ci de ale liderului suprem, ayatolahul Kamenei, nefiind defel probabilă anularea lui de către un eventual nou președinte. La urma urmei, principalul contracandidat al lui Ahmadinejad, Mir-Hossein Mousavi, susținuse ideea unei politici a destinderii între Iran și occident, dar nu se pronunțase câtuși de puțin împotriva programului de îmbogățire a uraniului promovat în mod accelerat de regimul iranian.

Conducerea de la Teheran a continuat în ultima vreme nu doar să-și extindă operațiunile de îmbogățire a uraniului, procedură necesară fabricării de arme nucleare, ci și să îngrădească accesul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică de la Viena la instalațiile atomice iraniene.  Există probabilitatea ca  președintele iranian să condiționeze în continuare un dialog cu vestul cerând prealabila anulare a sancțiunilor internaționale impuse de Consiliul de Securitate ONU în urma nerespectării de către Teheran a revendicărilor organizației mondiale.  Ceea ce nu înseamnă în mod necesar că Ahmadinejad va respinge  formal oferta de negocieri a SUA. În schimb, analiștii prevăd că va încerca în continuare să tragă de timp, așa cum a făcut-o în ultimul deceniu, în tratativele purtate în șase, cu participarea Germaniei și a celor cinci state cu drept de veto în Consiliul de Securitate.

Ultimul raport al AIEA reliefa, la începutul lunii iunie că Iranul și-a sporit, din martie, cu 25 la sută capacitatea de îmbogățire a uraniului. E posibil ca Teheranul să intre foarte curând în posesia unei cantități suficiente de material fisionabil în vederea fabricării unei prime ogive nucleare.  Ceea ce, în mod cert, va intensifica temerile israeliene și va amplifica eforturile statului evreu de a elimina riscul strategic iranian, complicând încercarea SUA de a dezamorsa pe cale diplomatică litigiul apărut pe marginea ambițiilor nucleare iraniene. Nu în ultimul rând, menținerea la cârmă a lui Ahmadinejad va potența și alarma din statele arabe sunite, care se tem de extinderea hegemoniei regionale a șiiților iranieni.

Rusia, ca succesor al Uniunii Sovietice, trebuie să își asume responsabilitatea pentru politicile de deportări, exterminări, pentru gulaguri și campania de rusificare și deznaționalizare a țărilor ocupate de sovietici. Mai recent, ceea ce a ignorat Putin să le spună istoricilor ruși, este centralizarea puterii politice la Kremlin și dominația legislativului și judiciarului, naționalizarea ascunsă a Iukos sau șantajul față de marile companii occidentale, care sunt amenințate, sub pretextul suspendării licențelor pentru nerespectarea mediului, că nu mai pot opera pe piața rusă dacă nu vând din acțiuni companiilor ruse controlate de stat.

Dacă Rusia nu trebuie ignorată, ea nu trebuie tratată cu îngăduință, atâta timp cât reînvie practici ale trecutului recent, și încearcă șantajarea țărilor vecine. Orice derapaj antidemocratic rus trebuie semnalat și sancționat de UE și SUA.

Rusiei nu îi trebuie lăsată nici impresia că poate reinstitui un imperiu cvasi-democratic la frontierele Uniunii Europene, dar nici nu trebuie pierdut din vedere că destinul Rusiei nu este în Asia, ci aproape de Europa, de care o leagă istoria, cultura și relațiile economice, mai mult decât China, pe care o percepe ca un rival în Extremul Orient. Nu în ultimul rând, relațiile interpersonale pot ancora Rusia mai puternic de Europa, profitând de forța de atracție și proximitatea geografică și culturală de UE.

2.2.5. Relația SUA-China. O intercondiționare reciprocă, cu acceptarea rolului secund pentru China

Cunoscutul analist politic, Henry Kissinger vorbea în 1994 despre o nouă ordine mondială, una post Război Rece, unde SUA nu putea nici să se retragă din lume nici să o domine. După colapsul URSS, Statele Unite s-au lovit cu o lume ex-sovietic cu nuanțe de gândire marxist-leninist care trebuia să fie modificată într-o formă rapidă și eficientă.

Supremația SUA devine categorică pentru Rusia și China, care încearcă să schimbe actuala configurație a sistemului internațional și să dețină un mai mare control în explorarea spațiului cosmic și în politica nucleară. Spre urmare, Rusia califică R.P. Chineză drept partener militar și strategic în spațiul Euroasiatic și are de ce, căci China a luat măsuri serioase în modernizarea marinei și performanței sectorului militar, iar excedentul balanței comerciale a Chinei pentru primele șase luni ale anului 2006 au atins cote maxime, circa 60 miliarde de dolari americani.

În Asia Centrală, China și Rusia au format “Shanghai Cooperation Organization” (SCO) împreună cu republicile ex-sovietice din zonă, bogate în resurse energetice – concurând astfel ambițiile expansioniste ale SUA din regiune. În centrul “SCO” stau rezervele uriașe de petrol și gaze naturale ale Rusiei și enorma forță de muncă foarte ieftină a Chinei. Nici China, nici Rusia nu doresc, desigur, o confruntare directă cu Statele Unite. Scopul organizației “SCO” – la care s-a alăturat recent Iranul și India – este o cooperare economică în stare să concureze dominația SUA într-o regiune a lumii atât de importantă energetic și strategic.

Ofensiva chineză nu se bazează, însă, numai pe sprijinul Rusiei. Strategia Beijingului este mult mai complexă. Și mai ambițioasă. O direcție foarte importantă o constituie dezvoltarea relațiilor cu Africa. În ultimii zece ani (între 1998 și 2008), schimburile comerciale dintre China și țările continentului negru au crescut de 10 ori, de la 3 la 30 de miliarde de dolari. Iar în 2009 ar putea atinge 100 de miliarde de dolari – a prognozat președintele Hu Jintao, cu ocazia summit-ului “China-Africa”, desfășurat la Beijing.

Washingtonul a exercitat presiuni asupra Beijingului, în februarie, pentru ca CNOOC – compania petrolieră de stat a Chinei – să renunțe la o investiție de 16 miliarde de dolari făcută în compania de gaz „Iran's North Pars”. O altă firmă chineză – CNPC – își anunțase deja intenția de a investi 3,6 miliarde de dolari la aceeași „Iran's North Pars”. Ca răspuns la presiunile americane, Beijingul a declarat că Statele Unite nu au dreptul să se opună unei cooperări normale, între state independente și suverane. Acesta este doar unul dintre exemplele multiple ale unui fapt indiscutabil: investițiile chineze din Orientul Mijlociu, Africa sau America Latină îngrijorează Washingtonul. O altă direcție strategică a Beijingului – extrem de îngrijorătoare pentru Statele Unite – vizează penetrarea economică a Americii Latine.

Washingtonul nu a privit cu ochi buni vizita efectuată în China de președintele Venezuelei – țara care este al cincilea mare exportator de petrol din lume. Vizita încheiată prin semnarea unor acorduri bilaterale extrem de avantajoase pentru ambele părți. Venezuela s-a angajat să crească exportul de petrol către China, de la 155.000 de barili pe zi, la 500.000 până în 2009, și la 1.000.000 de barili pe zi până în 2012. În schimb, China a promis oficialităților de la Caracas un substanțial ajutor economic și lansarea primului satelit venezuelean.

Aceste date demonstrează ambițiile globale ale Chinei, despre care mulți analiști consideră că va prelua, în jurul anului 2020, rolul de lider mondial de la Statele Unite. Spre deosebire de Statele Unite, China nu pune condiții politice atunci când împrumută sau investește într-o țară din lumea a treia. Sub deviza președintelui Hu Jintao “ascensiunea pașnică”, China a devenit practic – mai ales în ultimii zece ani – o nouă sursă de finanțare, alternativă, pentru țările în curs de dezvoltare. China oferă miliarde de dolari în ajutoare și împrumuturi, fără condiții politice, vizând doar obiective strategice pe termen lung.

Lipsa condiționării politice a atras ca un magnet lideri din țările acuzate de SUA de „lipsă de democrație” sau „autoritarism”, țări unde Washingtonul cere de multă vreme o „schimbare de regim”. Adică, aducerea la putere a unor lideri favorabili intereselor americane. Washingtonul a atacat frecvent Beijingul pe această temă, declarând că acesta ar susține „regimurile corupte” din Lumea a Treia. Astfel, SUA au denunțat sprijinul Chinei pentru țări ca Venezuela, Zimbabwe, Sudan, față de care Washingtonul nu-și poate impune pretențiile. SUA au luat și alte măsuri cu caracter strategic, față de ascensiunea fulminantă a Chinei în arena internațională. Astfel, Administrația Bush a încheiat un acord de cooperare nucleară cu India și încurajează acum New Delhi să acționeze împotriva Beijingului.

Washingtonul susține și Australia în escaladarea intervențiilor militare din țările Pacificului de Sud, pentru a răsturna unele regimuri care au înclinat prea mult spre China și investigațiile chineze. În plus, Administrația Bush a încurajat activ Japonia să joace un rol mult mai agresiv în spațiul Asiei de Nord-Est, contra Coreei de Nord și Chinei.

James Kynge, veteranul pe probleme chinezești al prestigioasei publicații “Financial Times”, este autorul unei noi cărți: “China Shakes the World: the Rise of a Hungry Nation” (“China zguduie lumea: ascensiunea unei națiuni flămânde”). Kynge afirmă că ascensiunea Chinei din ultimii 20 de ani seamănă foarte bine cu cea a Statelor Unite de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Mariajul dintre infrastructura modernă și vasta piață a muncii ieftine au transformat China în „noul centru industrial al lumii” – așa cum era odinioară SUA. Marele stat asiatic a investit masiv în cercetare și în industria high tech. În prezent, China ocupă locul cinci în topul mondial al patentelor și brevetelor privind noile tehnologii. Beijingul investește și în învățământ. În fiecare an, China produce mai mulți absolvenți de facultate decât SUA. Și are deja vreo 200 de milioane de cetățeni care vorbesc la perfecție limba engleză, scrie James Kynge, de la “Financial Times”.

Pe termen mediu și lung, China se poate dovedi pentru SUA un adversar geostrategic mult mai puternic decât își imaginează unii. Economia chineză este o oglindă care reflectă factorii ce au stat în spatele remarcabilului succes al economiei americane în ultimii 25 de ani. După cum s-a arătat anterior, China nu are un sector financiar modern, privat. SUA au cel mai avansat sistem financiar din lume, care oferă o gamă uneori năucitoare, dar foarte atractivă, de instrumente de depunere. Simbioza dintre sectorul financiar al SUA și economia americană reală a fost întărită de o reducere drastică a nivelului și a volatilității ratei inflației, schimbare concepută după 1980 de Sistemul Federal de Rezerve condus de Paul Volcker și susținută de Alan Greenspan. Simultan, liberalizarea a sporit capacitatea sistemului financiar american de a adopta măsuri inovatoare.

O monedă slabă favorizează exporturile chinezești, care inundă piețele occidentale și descurajează importurile. În plus, în acest mod, Beijingul a putut acumula rezerve valutare de peste 850 miliarde dolari, situându-se pe primul loc în lume din acest punct de vedere.
Comentatorii apreciază că, din moment ce nu este dispus să schimbe politica monetară a Chinei, Hu Jintao va încerca măcar să-i mai îmbuneze pe americani prin semnarea unor contracte de peste 15 miliarde dolari cu diverse firme. Responsabilii chinezi sunt interesați, în mod special, de afaceri în domenii de vârf, cum ar fi electronica, energia și telecomunicațiile, astfel că delegația sosită de la Beijing are programate întâlniri cu managerii unor companii precum General Electrics, Flexotronics sau Motorola.

Earth Policy Institute a anunțat că SUA au fost depășite de China în consumul de oțel, cărbune, carne și grâne. O competiție pentru resurse, un război economic e mai probabil decât o confruntare militară între SUA și China. Cele două țări concurează deja acerb pentru petrolul mondial. China produce 3,3 milioane de barili de petrol pe zi, jumătate din cât consumă în prezent. Iar nevoile Chinei cresc pe măsura ce economia sa se dilată. O economie în creștere are nevoie de energie.

Modernizarea Chinei și coeziunea sa internă depind de găsirea de noi resurse de petrol și gaze. China secondează deja SUA, fiind al doilea consumator de petrol din lume. Cele 20 de milioane de mașini din China vor ajunge, în 2020, 120 de milioane, pe măsura ce mai mulți chinezi o să aibă putere de cumpărare și vor renunța la tradiționalele biciclete. Chiar și așa, vor fi departe de cele 230 de milioane de mașini din SUA, în 2001, care consumă 21 de milioane de barili de petrol pe zi. Aceasta la o populație de aproape patru ori mai mică decât a Chinei. Nu numai China și SUA au nevoie de mai mult petrol. India și alte economii în expansiune împărtășesc setea de energie. Anumiți analiști prevăd deja decăderea SUA și triumful Chinei. Unii dintre ei s-au grăbit să anunțe ca, după dominația Europei asupra lumii începând din secolul al XVII-lea și cea a Americii începând din secolul al XX-lea, asistăm la următoarea mare schimbare de paradigma mondială prin mutarea centrului de putere în Asia, cu exponenții China, India și Japonia. SUA nu par să fie pregătite sau animate de dorința de a preda ștafeta Chinei. În topul celor 500 de mari companii din lume, doar 15 sunt chinezești, marea majoritate fiind americane și europene. În ciuda globalizării, SUA sunt în continuare cel mai mare producător mondial, acoperindu-și în proporție de 75% propriile nevoi de consum.

Alte țări și zone ale lumii pot prelua locul Chinei, daca vor reuși să producă mai ieftin și calitativ mai bine. India are în regiunea Bangalore un al doilea Silicon Valley, unde sunt localizate toate marile companii care produc și oferă servicii în domeniul tehnologiei de vârf. Arnold Toynbee, în studiul său comparativ asupra a 26 de civilizații care au marcat istoria omenirii, surprinde cauzele care au dus la geneza, creșterea și decăderea marilor imperii și civilizații dominante de-a lungul istoriei. Suntem avertizați că o sursă a ridicării puterilor dominante în lume, dar și a declinului lor, a fost dobândirea sau, respectiv, pierderea coeziunii sociale interne și a unei creativități și vitalități deosebite.

SUA încă nu par să ducă lipsă de acestea, în timp ce China nu poate pretinde că stă foarte bine la toate aceste capitole. Totuși, deficitul bugetar al SUA și prezența peste hotare a 500.000 de militari americani avertizează asupra disipării resurselor, extinderii și ambițiilor nemăsurate, cauze care au condus la prăbușirea altor mari puteri.

2.2.6. Relația UE-China. Actori ai unui joc precaut al rațiunii, evidenței și necesității de cooperare

China a suscitat extrem de multă atenție în ultimii ani în calitate de țară ce reprezintă o potențiala amenințare. Dar este această amenințare atât de mare precum pare sau este mai mult o exagerare. A nu se trage însă concluzii pripite; ultimele două decenii stau mărturie că guvernul de la Beijing poate fi acuzat de orice, numai de lipsă de viziune strategică nu. Iar unele din recentele sale politici interne și externe sunt grăitoare pentru încercarea vizibilă de minimizare a vulnerabilităților (interne) și contracare a potențialelor amenințări (externe). În plan intern, bunăoară, noile reglementări adoptate în 2005-2006 sunt indubitabil mai liberale față de minoritățile religioase. În plus – supriză posibil de înțeles corect numai în contextul intern – un amendament constituțional adoptat în 2004 stipulează că „statul respectă și protejează drepturile omului”. Raportul final publicat de către agenția americană guvernamentală NIC (National Intelligence Council) privind tendințele globale cu orizont în anul 2025 și evoluțiile atât probabile cât și certe ale societății umane în ansamblul ei, stau la baza strategiei economice și militare a Statelor Unite pe termen lung și analizează cauzele și efectele care vor conduce la o nouă ordine mondială.

Raportul analizează tendințele demografice, economice, politice, militare, ecologice dar și reorientarea consumului de resurse și bunuri și stresul socio-economic care va crește datorită concurenței din ce în ce mai mari pe resursele non-regenerabile.  Este luată în calcul și actuala criză financiară și efectul acesteia de catalizator al schimbărilor preconizate. Noii jucători vor face regulile, iar Vestul trebuie să se adapteze.

Criza economică din 2008 nu are un impact deosebit asupra tendințelor de interconectare și interdependentă a economiilor naționale, iar proiecția în viitorul apropiat ne înfățișează noi mecanisme de corecții și control. Fondurile monetare ca FMI vor fi tot mai vehement criticate și este foarte probabil ca puterile economice emergente, Rusia, China, India sau Brazilia să impună acceptarea de noi reguli al căror scop va fi reevaluarea economiilor naționale și a potențialelor regionale. Totuși, se pune problema de o nouă tranziție în acest proces, similar procesului de globalizare de la începutul secolului trecut, când într-o primă fază a acestui proces a intervenit războiul și recesiunea din 1929-1933 care au stopat într-o anumită măsură, pentru 20 de ani, globalizarea. Noua criză mondială, dar și orientarea multipolară a puterii globale vor duce la o anumită birocratizare a deciziilor în ceea ce priveste fluxul capitalurilor și liberarizarea piețelor. Totuși aceste piedici sunt predictibile a fi pe termen scurt, presiunea socio-economică impunând de facto un consens între marile puteri.

De asemenea, se va accentua concentrarea puterii economice în cele 3 mari alianțe economice, America de Nord (SUA, Canada și Mexic – NAFTA), Europa (EU) și Asia (ASEAN-5 + China) și se vor crea premisele transformării acestor federații economice în alianțe militare și mai mult ca sigur după 2025 vom avea o contrapondere serioasă la NATO.

O confruntare directă între puterile emergente și Vest este improbabilă. Vestul va reprezenta și în viitor principala piață de desfacere pentru economia Chinei și sursă principală de bunăstare, iar o confruntare directă va eroda întreg edificiul economic al țării.  Totuși, mitul superiorității Vestului va fi spulberat. Vestul nu va mai putea să ia decizii unilateral și este de presupus ca multe decizii ale sale vor fi contestate, conflictele diplomatice fiind tot mai dese. Iar una din aceste noi reguli se va adresa schimbării și reformării Națiunilor Unite, organizație contestată de China care nu vede în ONU decât un critic vehement și enervant al sistemului politic chinez, un fel de claxon zgomotos la care Occidentul apelează când dorește.

Și totuși, valorile sociale ale Vestului vor fi preluate de Orient și adaptate. Societatea umană din 2025 va fi cu mult mai bine informată decât în prezent. Internetul va face imposibilă folosirea propagandei în sensul ei clasic. Chiar și China va fi nevoită să liberalizeze accesul la internet ca o necesitate în competiția informațională. Menținerea actualei cenzuri este imposibilă în condițiile creșterii clasei de mijloc și dorinței acestei clase de a avea acces la resursele informaționale internaționale. În plus, accesul la informație este o condiție obligatorie pentru ambițiile Chinei în ceea ce privește dezvoltarea unei economii competitive din punct de vedere tehnologic și implementării înaltelor tehnologii. Ori o societate mai bine informată este în esență o societate mai liberală în gandire și valori, lucru care va intra în conflict cu doctrina comunistă chineză.

Este vorba despre TRANSNAȚIONALE, despre uriașe holdinguri corporatiste care încep să prindă rădăcini sub efectul de catalizator al crizei economice din 2008. Deja asistăm la achiziții uriașe, care transced granițele naționale și care se vor consolida în viitorul apropiat. Aceste transnaționale vor eclipsa bugetele naționale ale majorității țărilor și vor avea suficiente resurse financiare pentru a-și impune propriile viziuni.

În afară de India, toate celelalte economii emergente, China, Rusia și țările din Golf nu sunt democratice, iar politicile lor economice tratează uniform sectorul public și privat, și nici nu o vor face altfel, urmând un model propriu de capitalism diferit de cel liberal occidental. Acest capitalism de stat se va consolida și va concura în eficiență cu modelul occidental, fiind cert faptul că tot mai multe state vor adera la acest nou model. Vestul nu va avea un foarte mare spațiu de manevră, fiind nevoit să-și sprijine sectorul privat, a cărei eficiență productivă, deși superioară concurentului oriental, va fi eclipsată de subvențiile și intervențiile statului capitalist.

Măsurile protecționiste vor viza în ceea mai mare măsură restrângerea accesului bunurilor de consum produse în China, lucru care va tensiona și mai mult relațiile dintre cele două ideologii. În plus, capitalismul occidental folosește mai eficient capitalul, investind mult mai mult și mai bine în inovație și retehnologizare, principalele instrumente în creșterea eficienței, și nu vorbim doar de eficiența producției sau productivitate, ci mai ales, pe viitor, vorbim de creșterea “eficienței ecologice”, eficiență pe care Vestul mizează. În concluzie, în 2025 aceste două ideologii vor fi cele care vor genera 95% din produsul mondial brut. În consecință, majoritatea economiilor emergente sau consolidate, vor fi expuse la efectele competiției pe piața mondială energetică, fiind nevoite să-și reorienteze politicile externe în favorizarea statelor care au resurse mari de hidrocarburi, compromisul și șantajul devenind sinonime.

CAPITOLUL 3

ZONE DE RISC ȘI CONFLICT SPORIT

PE HARTA POLITICĂ A LUMII

Există zone de conflict etnic activ în Africa, Orientul Apropiat și Mijlociu, America Latină, Spania, Irlanda de Nord, Caucaz, Balcani, Indonezia, precum și în alte state și regiuni ale lumii, constatându-se o tendință generală de ascensiune a grupărilor naționaliste în rândul populațiilor indigene sau minoritare, care luptă împotriva a ceea ce ele consideră a fi in justiție, mizerie, prejudecăți și oprimare din partea statelor și a grupurilor sociale majoritare în societățile respective.

O caracteristică interesantă și totodată deosebit de importantă a mișcărilor etnopolitice de astăzi este reprezentată de existența unor populații indigene pe teritorii aparținând mai multor state, formând astfel domenii culturale transfrontaliere, care împărtășesc o moștenire culturală comună.

Având în vedere acest aspect, unul dintre scenariile pesimiste, posibile în viitor, are în vedere ciocniri violente între aceste culturi transfrontaliere sau civilizații globale, tot atât de distructive pe cât au fost ciocnirile ideologice dintre Est și Vest în timpul Războiului Rece. Referitor la acest aspect, există opinii deosebit de autorizate, conform cărora sfârșitul erei războiului rece, caracterizată ca fiind o perioadă de pace și stabilitate generată de structura bipolară a puterii, este de natură a anunța revenirea la multilateralismul sferelor de putere, în care naționalismul extrem și rivalitățile etnice ar putea conduce la răspândirea instabilității, conflictelor, precum și la resuscitarea unor vechi rivalități între state. În prezent, multe din zonele de conflict se interconectează și intercondiționează.

Drept urmare, confruntările etnice pot constitui un adevărat „cal troian”, pe care unele grupări interesate îl pot utiliza cu scopul de a grăbi sfârșitul erei supremației națiunilor-stat, fără însă a lua în considerare „efectul de bumerang” pe care l-ar putea avea aceste demersuri destabilizatoare. Bineînțeles că recrudescența fenomenelor etnice nu este exclusiv un efect al globalizării. Ele au multiple conotații și determinări istorice, culturale și, în special, economice. Se poate constata cu ușurință faptul că, acolo unde nu există probleme sociale și economice majore, nu există nici conflicte etnice.

Globalizarea este însă un fenomen mult mai complex și multidimensional, ale cărui urmări nu sunt în totalitate negative ci, dimpotrivă, contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea și extinderea tehnologiilor, la dezvoltarea comerțului la nivel global, facilitând afluxul de capital privat și investiții spre zone deficitare din acest punct de vedere, ceea ce determină și facilitează atingerea prosperității economice, răspândirea sau extinderea libertăților sociale și politice, precum și promovarea unei mai mari stabilități și securități regionale și, în mod implicit, globale.

3.1. Statele de pe axa răului – o amenințare credibilă

Paradoxurile istoriei funcționează – SUA au dorit să controleze domeniul nuclear cu ajutorul Iranului la jumătatea secolului al XX-lea, acum Teheranul joacă de unul singur. (vezi anexa 12)

Planurile nucleare americane în privința Iranului, cândva principalul lor aliat în Orientul Mijlociu, au fost date peste cap de revoluția islamică din '79 și de războiul Iran-Irak. Transformarea Iranului în putere nucleară echivala pentru Washington în anii '50 cu introducerea unui cal troian într-o regiune care cădea tot mai mult sub influența sovietică.

Acum, Iranul este perceput drept dușmanul public numărul unu. Propaganda funcționează de ambele părți. Iranul este demonizat, iar amenințările cu un atac nu mai sunt de multă vreme doar aluzive. La rândul său, Teheranul își pledează cauza, susține sus și tare că programul său nuclear este în scopuri civile, dar nu reușește să alunge suspiciunile, deși, potrivit Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, nu există dovezi clare că ar urmări obținerea bombei nucleare.

Cei care susțin că programul iranian este de fapt unul militar se întreabă de ce Iranul a refuzat propunerea europeană de a înlocui reactoarele care funcționează cu combustibil pe bază de uraniu îmbogățit cu reactoare care nu au nevoie de astfel de combustibil. Suspiciuni ridică și faptul că Teheranul a refuzat în repetate rânduri să primească uraniu gata îmbogățit de la europeni și ruși. Argumentul iranian a fost că nu vrea să depindă de nimeni.

Iranul se află din nou în centrul atenției, la 26 de ani de la producerea Revoluției islamice care l-a înlăturat pe șah, a rupt relațiile cu Statele Unite și a adus la conducere nomenclatura religioasă șiită în frunte cu ayatollahul Khomeini. Antiamericanismul feroce al revoluționarilor șiiți, care a culminat cu asediul prelungit al ambasadei SUA din Teheran, a șocat o Americă a cetățenilor obișnuiți, abia ieșiți din drama provocată de un alt loc “uitat de lume”, anume Vietnam. Președintele democrat Jimmy Carter va pierde în consecință alegerile din 1980 în favoarea viitorului idol al neoconservatorilor, Ronald Reagan, nu puține fiind speculațiile care au legat prelungirea crizei ostaticilor de manevrele taberei republicane de tergiversare a soluționării acesteia până după alegeri.

Un scandal real însă, așa-numita afacere Iran-Contras (subsidii secrete alocate de Washington gherilelor anticomuniste din Nicaragua și provenite din vânzarea de arme către adversarul principal din Orientul Mijlociu – Teheranul), reprezintă una din găurile negre ale administrației Reagan și o pată mare pe statutul de onorabilitate al Americii.

Controversatul articol al lui Seymour Hersh coroborat cu ultimele evoluții diplomatice pe eșicherul SUA-UE-Rusia-Siria-Irak-statele islamice (în genere) au readus amenințarea fundamentalistă, și mai nou nucleară, iraniană pe agenda interesului public. Intenția autorului nu este de a diseca nuanțele factologice ale conflictului rece americano-iranian, ci de a oferi cititorului câteva scenarii de viitor, care ar putea avea un impact major asupra securității euro-atlantice.

  Pentru justificarea opțiunii sale de schimbare a regimului politic de la Teheran, Washingtonul invocă amenințarea pe care o generează programul nuclear, dar și sprijinul constant acordat de Iran terorismului încă din anii '80, la care se adaugă informațiile privind implicarea masivă în recentele alegeri din Irak, de partea coreligionarilor șiiți.

Analistul american Kenneth Pollack, director de studii pe problematica Orientului Mijlociu la Brookings Institute, susține în ultima sa carte, The Persian Puzzle, ideea existenței a trei scenarii posibile pentru gestionarea crizei cu Iranul (“Triple-Track”). Astfel, în primul scenariu, SUA ar putea cere Iranului să abandoneze programul său nuclear, pe care să-l supună unui regim de inspecții și monitorizare similar celui încercat în Irak, să renunțe la sprijinirea organizațiilor teroriste (de genul Hezbollah) și să nu se mai opună procesului de pace din Orientul Mijlociu. În schimb, Washingtonul va stopa sancțiunile și blocada comercială la adresa Teheranului, va accepta să reglementeze toate litigiile datând din epoca șahului, va facilita accesul Iranului în Organizația Mondială a Comerțului, oferindu-i în același timp garanții de securitate. Aspectul critic al acestui scenariu constă în faptul că această ofertă nu este una nouă, ci a fost făcută în mod constant în ultimele două decenii, dar în zadar… Cel de-al doilea scenariu se bazează pe conceptul strategic american al “morcovului și bâtei” (carrot-and-stick policy), dar care este condiționat de atingerea consensului cu Uniunea Europeană și Japonia pe linia impunerii și respectării unui set de sancțiuni generale și foarte aspre care să lovească decisiv vulnerabila economie iraniană.

UE a dat semne în ultima vreme că nu mai tolerează eforturile nucleare iraniene, existând astfel premisele depășirii disensiunilor de strategie din trecut, atunci când Washingtonul folosea doar bâta, iar Bruxellesul doar morcovii economici pentru “domesticirea” Teheranului. În plus, acest scenariu oferă avantajul euroatlantic al unui front de lucru comun, atât de necesar pentru depășirea efectelor negative ale crizei irakiene. Kenneth Pollack însă este pesimist în privința capacității UE de a-și concerta viziunea și eforturile diplomatice cu SUA. Al treilea scenariu se bazează, prin urmare, pe conceptul “îndiguirii” (containment) Iranului a cărui validitate a fost probată în timpul Războiului Rece în fața unui adversar mult mai problematic și agresiv, ca URSS.

În viziunea analistului american, acest scenariu are cele mai mari șanse de reușită, fiindcă trasarea de limite clare pentru ceea ce iranienii pot, dar mai ales nu pot face, coroborată cu blocarea fluxului de tehnologie nucleară spre Teheran, va carantiniza vecinătatea persană, izolând astfel acest stat-problemă.

Triumful republicanilor la alegerile generale din 2004, majoritatea clară de care se bucură, prin urmare, președintele Bush și tabăra sa în ambele camere ale Congresului american par să confere suficiente atuuri pentru varianta soluționării pericolului nuclear iranian prin forță, având în vedere ineficiența presiunilor diplomatice.

Frenezia războiului dă semne de oboseală chiar și în sânul șoimilor neoconservatori siiți să accepte realitatea de zi cu zi a unui Irak încă nepacificat, în care soldatul american “eliberator” este privit cu maximă ostilitate. Perioada postconflict a dovedit clar cât de incorect au anticipat atât serviciile secrete, cât și planificatorii politici și militari de la Washington evoluția Irakului sub impactul mesajului democratizant american…

Schimbarea de regim în Iran prin forță ridică, în consecință, extrem de multe semne de întrebare privind reușita unei operațiuni militare de anvergură într-o țară cu o întindere geografică de trei ori mai mare ca a Irakului și cu o populație recunoscută pentru furia sa naționalistă.

Opțiunea limitării uzului forței la lovituri chirurgicale, prin care să fie aneantizate capabilitățile nucleare iraniene, prezintă, de asemenea, riscuri majore atâta vreme cât sursele de informații secrete se pot dovedi la fel de precare ca în cazul invadării Irakului. În plus, episoadele precedente gen Belgrad (1999) dovedesc că astfel de atacuri pot fi mai degrabă catalizatori de uniune națională în fața “agresorului” decât ocazia potrivită pentru o schimbare de regim din interior de către acea jumătate de populație tânără, mai puțin pătrunsă de spiritul Revoluției islamice a părinților. Un pericol subsecvent îl va constitui, desigur, arma terorismului antiamerican, iranienii fiind extrem de versați în acest domeniu, în care “s-au calificat la locuri de muncă” precum Liban, Arabia Saudită, Palestina și mai recent Irak, unde pot destabiliza decisiv situația, ținând cel puțin cont de majoritatea șiită.

  Pot coabita Statele Unite și lumea occidentală, în genere, cu un Iran nuclear? Din punctul de vedere al lui Kenneth Pollack, da, însă dintr-un punct personal de vedere, nu. Să analizăm însă fațetele acestei probleme… Estimările analistului american dau un interval de timp de 8-10 ani până la momentul în care Teheranul va poseda arme nucleare, perioada maximă pentru soluționarea diplomatică a acestei amenințări fiind de maximum doi ani. Tratatul de neproliferare nucleară și-a arătat din păcate limitele sale clare în contextul absenței unui mecanism clar de sancțiuni dure la adresa statelor-problemă, cazurile Indiei, Pakistanului și mai recent al Coreei de Nord fiind posibile din această cauză.

Două pot fi pericolele majore ale faptului că Iran (vezi Anexa 13) va poseda arme nucleare. În primul rând, facilitarea accesului organizațiilor teroriste sponsorizate de Teheran la astfel de high-tech de distrugere în masă a “infidelilor”, secundo, amenințarea regională pe care Iranul o va reprezenta mai ales în relația cu statele sunnite bogate din Golful Persic.

Argumentul lui Kenneth Pollack este că Teheranul posedă arme biologice și chimice de distrugere în masă de cel puțin 15 ani, fără ca acest fapt să fi însemnat accesul concret și folosirea acestora de către teroriștii proiranieni. Nu consider însă că acest element “garantează” viitorul și, de asemenea, nu ne putem asuma riscul de a paria pe raționalitatea actorului Iran supus atât jocurilor politice interne (în care tabăra moderaților a suferit anul trecut o înfrângere cvasidecisivă), cât și obiectivelor externe antiamericane și de realizare a califatului șiit.

În ceea ce privește stabilitatea regională, modelul jocului de poker nuclear practicat de India și Pakistan în zona Kargil în anul 2000 nu poate genera optimism internațional. SUA vor fi prinse în dilema clasică a prizonierului, statele arabe sunnite putând fi influențate decisiv de comportamentul Washingtonului în chestiunea armelor nucleare iraniene. Astfel, dacă hegemonul american va accepta finalmente situația de facto, pe modelul recent al statelor autoproclamate nucleare, statele din Consiliul Golfului vor putea fi determinate negativ, în sensul dezvoltării fie a unei replici nucleare proprii, fie a unei apropieri subite de Iran, ambele variante fiind în dezavantajul Statelor Unite.

Un alt stat inclus de autoritățile mondiale pe axa răului este Coreea de Nord. Situația din peninsula coreeană ilustrează desuetitudinea pactelor încheiate în timpul Razboiului Rece. Apropierea post război rece a Coereei de Sud de Rusia și China i-au permis acesteia să-și exprime mai liber antagonismul față de SUA. Astfel, există o serie de situații:

teama ca prezența trupelor americane crește posibilitatea unui război;

sentimentul de aservire față de SUA, în timp ce Coreea de Sud a devenit o putere industrială și un lider în exporturile de mașinării sofisticate și de echipamente;

iritarea față de aranjamente trecute: până în 1994, forțele militare ale Coreei de Sud erau plasate sub comandament ONU, condus de SUA;

probleme vechi revin în prezent în relațiile SUA-Coreea de Sud – rolul comandanților americani în masacrele comise împotriva civililor protestatari din Cheju ( 1948) și Kwangju (1980), altercațiile dintre soldații americani, dincolo de acțiunea legilor sud-coreene.

Pe măsură ce superioritatea Coreei de Sud asupra celei de Nord a crescut, puterea de persuasiune a argumentului necesității protecției americane a început să scadă. Deși Coreea de Nord deține superioritatea numerică în ceea ce privește capabilitățile militare – capital uman, tancuri, artilerie, aeronave militare – Coreea de Sud este calitativ mai bine echipată, beneficiind de ajutorul logistic și militar al SUA. Astfel,

Coreea de Sud alocă 2,8% din GNP cheltuielilor militare, comparativ cu 31,1% în Coreea de Nord;

Datoria externă foarte mare a Coreei de Nord ( 12 mld. dolari) o împiedică să cumpere arsenal modern;

Poziția strategică a Coreei de Nord s-a diminuat și ea, fiind izolată prin schimbarea priorităților de către patronii și furnizorii ei tradiționali, Rusia și China, care s-au îndreptat către Coreea de Sud.

Propunerile de a remodela alianța cu Coreea de Sud se pot împărți în două categorii:

Extinderea limitelor militare către furnizarea de securitate a unei regiuni mai extinse;

Menținerea misiunii tradiționale de „deterrence” și „war fighting” în peninsula coreeană corelată cu scopuri mai vaste, ca promovarea piețelor, a democrației și drepturile omului în Asia de Est.

Din cauza problemelor grave cu care se confruntă Coreea de Nord, nu trebuie estimată posibilitatea unei peninsule coreene unificate, lucru care pune în discuție existența bazelor americane permanente din Coreea de Sud.

Conflictul din Gaza apare astfel drept prologul unui conflict extins dintre Israel și Liban. Hezbollah-ul pro-iranian este aliatul din Liban al Hamas-ului palestinian. Ambele formatiuni țin sub bătaia rachetelor teritoriul Israelului. Atacarea Libanului – care acum se confundă cu Hezbollah-ul – de către Israel reprezintă acum pericolul unei escaladări în Orientul Apropiat. Din cauza dominoului înțelegerilor militare din regiune, un conflict între Israel și Liban reprezintă aprinderea “butoiului cu pulbere” din Orientul Apropiat.

Astfel, în caz că Libanul este atacat, prin tratatul bilateral semnat în 1991, Siria este obligată să intervină militar în apararea Libanului. În 2006, Israelul a purtat un razboi doar împotriva Hezbollah-ului din sudul Libanului și nu împotriva Guvernului sau armatei libaneze. În consecință, în 2006, Guvernul libanez s-a declarat neutru față de conflict, armata libaneză a primit ordinul să nu se amestece în luptele din sudul Libanului, astfel că nu a mai fost cazul să se aplice înțelegerea militară din 1991, iar Siria să intervină militar în Liban.

Hezbollah-ul este parte a Guvernului, Parlamentului și armatei libaneze, astfel încat liderii militari ai Israelului s-au pregătit pentru un atac total contra Libanului. Caz în care – după cum se așteaptă în Israel – Siria va interveni militar, iar Israelul va trebui să facă față unui “razboi pe două fronturi”. Intrarea Siriei în conflictul iminent dintre Israel și Liban/Hezbollah activează însă înțelegerea bilaterală militară dintre Siria și Iran. Această înțelegere obligă Iranul să reacționeze militar în sprijinul Siriei. Din acel moment, “butoiul cu pulbere” din Orientul Apropiat va exploda, exact cum a făcut-o cu un secol în urmă, în Europa. Asasinarea Arhiducelui Frantz Ferdinand la Sarajevo în 1914 a antrenat dominoul alianțelor, care a condus la Primul Război Mondial.

După aproape un secol, dominoul alianțelor pare să declanșeze un conflict escaladat de mari proporții. Căci intrarea Iranului în război de partea Siriei va antrena intrarea SUA în conflict de partea Israelului. Situație în care Iranul se va adresa Rusiei și Chinei pentru ajutor. Este notoriu faptul ca milițiile Hezbollah, poziționate în sudul Libanului, sunt finanțate și înarmate cu rachete de tip modern de către Iran și susținute politic de Siria. Iranul și Siria au înțelegeri de cooperare militară cu Rusia. Iar Iranul are o înțelegere militară bilaterală și cu China.

În plus, Iranul are statut de membru observator al “Shanghai Cooperation Organization” (”SCO”), care reunește politic, militar și economic Rusia, China plus alte cinci republici ex-sovietice: Kazahstan, Kirgistan, Daghestan, Izbekistan și Turkmenistan. India are și ea statutul de membru observator al “SCO”.

David Hale, asistentul Secretarului de Stat pentru Orientul Apropiat, a avertizat, în decembrie 2008, împotriva reînarmării Hezbollah de către Siria și Iran. “Reînarmarea Hezbollah de către Siria și Iran va reincita confruntarea cu Israelul, care va distruge Libanul din nou”, a declarat reporterilor David Hale. Acesta a sosit la Beirut pentru convorbiri cu oficialități libaneze, în cadrul cărora a dat asigurări că obiectivul SUA este “menținerea unui Liban liber, suveran și independent”. Hale a explicat că SUA și UE au solicitat Siriei să pună capăt interferențelor continue în afacerile Libanului, precum și în susținerea terorismului.

Oficialul american a pledat pentru implementarea completă a Rezoluției 1701 a Consiliului de Securitate al ONU. Damascul trebuie să probeze față de comunitatea internațională că implementează Rezoluția 1701 a Consiliului de Securitate, să procedeze la delimitarea graniței siriano-libaneze și să înceteze traficul cu arme în favoarea Hezbollah-ului.

3.2. Orientul Mijlociu și riscul crescând al unei curse a înarmărilor nucleare

După al doilea război mondial, Orientul Mijlociu a devenit una dintre cele mai importante regiuni pentru politica externă sovietică și securitatea sa națională, în condițiile în care avea granițe cu state din această zonă – Iran și Turcia –, iar pe teritoriul vastei URSS erau bine reprezentate o parte dintre grupurile etnice și religioase din zona menționată mai sus. Pe fundalul Războiului Rece, unul dintre obiectivele principale ale Moscovei a constat în minimalizarea pe cât posibil a influenței SUA în zonă, iar modalitățile utilizate au variat de la oferirea de asistență economică, militară și politică regimurilor ostile americanilor, mergându-se până la intervenții indirecte, mai exact finanțarea grupărilor ostile guvernelor arabe prooccidentale, astfel încât să se producă destabilizarea regiunilor aflate sub influență occidentală.

Independența a cinci foste republici sovietice orientale a dus la apariția unei bariere geografice între Rusia și statele Orientului Mijlociu, iar din punct de vedere al politicii sale în zonă, la începutul anilor ’90, a devenit tot mai răspândită ideea unui recul al capacității Rusiei de a-și structura și urmări propriile interese în această parte a lumii. În noile condiții, în opinia multor comentatori ai politicii externe ruse, părea firească și necesară ralierea politicii Moscovei la cea dusă de SUA și Uniunea Europeană, astfel încât Rusia să se poată menține prezentă în Orientul Mijlociu. Astfel, dacă imediat după căderea Cortinei de Fier, Rusia a acceptat în câteva probleme o politică similară statelor occidentale, nu înseamnă că a renunțat la propria viziune asupra Orientului Mijlociu, iar câteva puncte „fierbinți” – Siria, Iran și Autoritatea Palestiniană – arată că Moscova e departe a-și părăsi aliații tradiționali, iar apropierea Putin-Sharon demonstrează apariția unei linii noi în politica sa orientală.

Acțiunile Moscovei care au atras astfel de reacții sunt:

negocierile cu Iranul, demarate în 2006, al căror obiectiv este ajungerea la un acord în privința problemei îmbogățirii uraniului, astfel sprijinindu-se ambițiile nucleare ale Republicii Islamice Iran;

invitarea la Moscova de către președintele Putin, în 2007, a unei delegații Hamas, în condițiile în care Washingtonul și statele europene refuzau orice contact cu această grupare, până ce nu recunoștea statul Israel și se dezarma total,

vânzarea de armament Siriei.

Totodată, în opinia lui Ilan Berman, noua politică rusească amintește Occidentului de fosta epocă Evgheni Primakov, caracterizată prin agresivitate în atingerea obiectivelor statale. Încă din perioada anilor ’70-’80, Primakov s-a constituit într-un barometru al strategiei Kremlinului, iar când acesta a lansat un tur diplomatic în Orientul Mijlociu, toți observatorii politicii Rusiei și-au concentrat atenția asupra vizitelor sale din Iran, Siria, Liban și Iordania, unde a găsit un public absorbit de admirație față de Moscova în momentul declarării în public a solidarității Rusiei cu aceste state. Acest comportament a readus temerea că Rusia caută să-și maximizeze opțiunile politice în Orientul Mijlociu, reducând astfel posibilitățile de manevră ale SUA, și a amintit de perioada anilor ’80, când URSS era principalul furnizor de arme al Iranului lui Khomeini și al statelor arabe ostile americanilor, contribuind astfel la menținerea și amplificarea tensiunilor din zonă. În acest context, principalele puncte critice, unde Rusia poate obține succese, amenințând interesele americane, sunt: Siria, Autoritatea Palestiniană și Iranul.

Chiar dacă majoritatea analizelor pornesc de la premisa că interesele americane sunt amenințate o dată ce Rusia își consolidează legăturile cu aceste state, considerăm că Rusia nu-și stabilește acțiunile politice având drept obiectiv periclitarea relațiilor cu Washingtonul, însă e departe de a accepta să realizeze gesturi care contravin intereselor sale naționale.

Începând de la jumătatea anilor ’50 și până la disoluția sa, Uniunea Sovietică a jucat un rol fundamental în ajutarea îmbunătățirii tehnologiilor militare ale aliaților săi arabi. De-a lungul Războiului Rece, URSS a oferit unor state arabe, printre care Egipt (până în 1972, când Anwar el-Sadat, președintele Egiptului, a cerut Moscovei retragerea de pe teritoriul său a consilierilor și specialiștilor sovietici), Siria, Libia, Algeria, Yemen și Irak, echipamente militare avansate, consilieri militari detașați pe teritoriul lor, stagii de pregătire pentru ofițerii arabi în instituțiile de învățământ militar din URSS, precum și informații secrete pe baza cărora aceste state să-și stabiliească politicile de apărare. Asistența militară a fost oferită pe fundalul competiției SUA-URSS pentru influență în Orientul Mijlociu (vezi Anexa 14) și, în acest context, condițiile au fost extrem de favorabile statelor arabe, cel mai adesea luând forma unor împrumuturi pe termen lung cu dobânzi reduse. Deși sprijinul sovietic a fost important și consistent, din varii motive, majoritatea legate de problemele interne din statele asistate militar, arabii nu l-au valorificat astfel încât să obțină victorii semnificative în confruntările cu Israelul.

Moartea liderului Autorității Palestiniene, Yasser Arafat, în noiembrie 2007, a deschis o nouă perioadă de incertitudine în Orientul Mijlociu. Dispariția lui Arafat lasă cale deschisă atât păcii, cât și haosului. Până la sfârșitul vieții, Yasser Arafat a fost un personaj foarte controversat: un bărbat învăluit de mistere și paradoxuri, terorist, om politic, autocrat și promotor al păcii, revoluționar autoproclamat, nedespărțit de hainele militare și accesoriile tradiționale, unic, carismatic și, nu în ultimul rând, întruchiparea visului palestinienilor de a avea propriul stat. Atât israelienii, cât și palestinienii se confruntă acum cu o situație nouă. În perioada în care a fost președinte al Autorității Palestiniene, Arafat nu a abordat niciodată problema unui succesor, fapt care poate duce la izbucnirea unor tensiuni între facțiunile palestiniene, destul de scindate. Autoritatea liderului palestinian a scăzut puternic în ultimii patru ani de conflict cu Israelul. Arafat nu a putut controla ilegalitățile din Cisiordania și Fâșia Gaza. Cât timp s-a aflat internat la clinica militară din Franța, palestinienii de rând s-au rugat pentru însănătoșirea sa, dar, în același timp, și-au exprimat nemulțumirea față de faptul că liderul lor nu a reușit să le îmbunătățească viața.

Din punctul de vedere al Israelului, dispariția lui Arafat îl privează pe primul ministru israelian, Ariel Sharon, de principala scuză invocată până acum, și anume de a nu negocia cu palestinienii. Oficiali israelieni și americani l-au calificat pe Arafat ca fiind un obstacol în calea păcii. Mulți au susținut că fostul lider palestinian a fost contaminat de terorism și ambivalent în ceea ce privește recunoașterea statului și a dreptului acestuia de a exista. În noul context, scena politică israeliană va reveni în prim-plan. Teoretic, Ariel Sharon își va continua planul de retragere din Fâșia Gaza și din cele câteva colonii din Cisiordania, deși se confruntă cu o puternică opoziție a coloniștilor evrei care urmează să fie evacuați și a celor care văd în această decizie un act de slăbiciune.

Războiul lui George W. Bush împotriva terorismului a avut de suferit din cauza celor patru ani de violențe dintre palestinieni și israelieni, denumită noua Intifadă și declanșată în 2000, care i-a unit pe musulmani împotriva occidentalilor și a reaprins flacăra Jihadului în întreaga lume. Unii palestinieni sperau că al doilea mandat al președintelui american va pune Israelul la încercare, mai ales în ceea ce privește coloniile evreiești din teritoriile palestiniene. Maniera în care principalii oficiali palestinieni vor exercita efectiv puterea politică în locul lui Arafat contrastează cu felul în care o făcea liderul defunct. Actualul prim-ministru Ahmed Qorei și predecesorul său Mahmoud Abbas, care nu se bucură în mod deosebit de popularitate, vor avea nevoie de timp și de câteva realizări pentru a reuși să câștige încrederea necesară pentru relansarea procesului de pace. Problema puterii executive rămâne însă una dintre preocupările majore ale palestinienilor, care sustin că în Teritorii există mai multe centre de influență. Autoritatea Palestiniană condusă de Yasser Arafat a fost privită de către mulți palestinieni ca o instituție coruptă și incompetentă. Dar, în ciuda acestor aspecte, Yasser Arafat rămâne cel mai popular lider și figură emblematică a cauzei palestiniene. A fost singurul politician autorizat să negocieze sau să semneze un acord în numele tuturor palestinienilor.

În Teritoriile Palestiniene, încă înaintea izbucnirii crizei Arafat, una dintre problemele palestinienilor a fost existența mai multor centre ale puterii. De fapt, este vorba despre o dispută între generații, implicit ideologii. În prim-plan se află generația liderilor mai în vârstă, conduși de secretarul general al Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Mahmoud Abbas, iar în planul doi sunt liderii locali, cum ar fi fostul șef al securității, Mohamed Dahlan, și liderul Intifadei, Marwan Barghouti, care acum se află într-o închisoare israeliană. Acest conflict intern poate fi considerat o anticipare a evenimentelor care ar putea urma în lupta pentru succesiune ce va fi dusă între garda veche a Autorității Palestiniene și generația mai tânără, formată din membrii facțiunilor militare care doresc reformarea Autorității Palestiniene.

În ipoteza izbucnirii unei lupte violente pentru putere, principalul beneficiar ar putea fi gruparea militantă islamică Hamas, dominantă în Fâșia Gaza, care, după cum s-a putut vedea până acum, este foarte bine organizată și unită. În trecut, organizațiile Hamas și Jihadul Islamic au evitat un atac direct la adresa lui Yasser Arafat. Nu se știe însă cum vor reacționa față de un nou lider; problema este de ce parte a baricadei este succesorul. Dacă noii lideri palestinieni vor reuși acolo unde Arafat a eșuat, atunci grupări militante ca Hamas și Jihadul Islamic ar trebui aduse în sistemul politic. Acest fapt ar putea diminua atacurile asupra israelienilor sau, dimpotrivă, ar putea exercita o influență mult mai mare, intensificându-le.

În noul ciclu de violențe din Orientul Mijlociu, SUA s-au dovedit lipsite de inițiativă și de imaginație. În afară de repetarea formulelor, devenite clișee, despre „lupta împotriva terorismului“, Casa Albă nu a fost în stare să prezinte o soluție constructivă pentru noile tensiuni. Prinse în criza irakiană, al cărei sfârșit pare a fi mai îndepărtat ca oricând, SUA continuă să acționeze ca parte în conflictul din Orientul Mijlociu și nu ca mediator. Politica promovată de neoconservatori alimentează propaganda extremiștilor islamici, care găsesc tot mai lesne atentatori sinucigași, gata să îndeplinească cele mai abominabile misiuni.

Noua rundă a conflictului din Orientul Mijlociu nu s-a încheiat cu o pace, ci cu un armistițiu. Legătura care se întrevede între situația din Liban, conflictul israeliano-palestinian și problema iraniană îndreaptă această zonă atât de agitată spre o criză de proporții.

Orizontul este acoperit din toate părțile de norii furtunii. Numai o acțiune novatoare, lucidă și energică poate opri catastrofa ce se conturează. Anul 2008 a fost unul cu multe frământări și tensiuni pe scena politică israeliană. Scandalul de corupție în centrul căruia s-a aflat premierul Ehud Olmert și urmările acestuia, care au dus la organizarea de alegeri anticipate, lupta pentru succesiune în fruntea guvernului de la Ierusalim și complicarea negocierilor cu palestinienii erau subiectele care au ținut prima pagină a buletinelor informative de anul trecut. Cu doar câteva zile înainte de finalul lui 2008, situația devenea incendiară. Un alt obiectiv al armatei israeliene era distrugerea Axei Philadelphia, zonă din înprejurimile orașului Rafah – situat în sudul Fâșiei Gaza – la granița israeliano-egipteană.

Axa Philadelphia sau culoarul Philadelphia este porțiunea cea mai dificilă a graniței, împânzită de galerii subterane, prin care se face contrabandă cu arme de pe teritoriul Egiptului. Armata israeliană a bombardat peste 40 de tuneluri; multe dintre ele aveau ieșire chiar în imobile locuite sau depozite. Aproape totul a fost distrus, iar bilanțul victimelor creștea de la o oră la alta. Ministrul israelian de externe, Tzipi Livni, a cerut comunității internaționale să susțină ofensiva din Fâșia Gaza, care, în opinia sa, avea în vedere schimbarea situației din teren și revenirea la calm pentru sute de mii de israelieni care locuiesc în raza de acțiune a rachetelor lansate din Fâșia Gaza. Dar apelurile la încetarea focului veneau din toate colțurile lumii. Franța a condamnat actiunea israeliană în Gaza, în timp ce Uniunea Europeană aprecia că Israelul nu avea dreptul să angajeze acțiuni militare care afectează în mare măsură populația civilă. Statele Unite, care au blocat adoptarea unei declarații a Consiliului de Securitate privind condamnarea ofensivei, s-au pronunțat pentru o încetare durabilă a focului care să nu fie însă o revenire la status-quo. Spania a cerut și ea mișcării Hamas să înceteze lansarea de rachete, iar Israelului să pună capăt ofensivei terestre. Hamas, forma prescurtată de la Harakat al-Muqawamah al-Islamiyyah înseamnă Mișcarea de Rezistență Islamică și este o grupare palestiniană, cu o ideologie politică apropiată de cea a Fraților Musulmani din Egipt.

Terorismul este privit de liderii mișcării ca o modalitate eficientă de a rezolva problema palestiniană. Ei nu au ezitat să își exprime acest punct de vedere în declarații sau interviuri, încurajând în acest mod acțiunile sinucigașe și violențele împotriva forțelor de poliție și militare iasraeliene, dar și împotriva civililor. După câștigarea alegerilor din 2006, Hamas a exprimat prin vocea unuia dintre liderii săi continuarea a ceea ce ei numesc luptă de rezistență atât pe plan politic, cât mai ales prin aripa sa teroristă.

Alături de Mahmoud al-Zahar, Ismail Haniyeh este liderul Hamas în Gaza, fost prim-ministru al Autorității Palestiniene. A fost demis de către președintele palestinian Mahmoud Abbas în încercarea de a contracara influența crescândă a organizației în teritoriile palestiniene.
A refuzat însă să recunoască demiterea, iar Consiliul Legislativ Palestinian, în care Hamas a obținut majoritatea la alegerile din 2006, îi respectă autoritatea pe care și-o exercită de facto. După demiterea sa, președintele Mahmoud Abbas l-a numit pe Salam Fayyad. Această numire a fost considerată ilegală, deoarece, potrivit legii palestiniene, președintele poate demite un prim-ministru, dar nu poate numi un altul în locul său fără acordul Consiliului Legislativ, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul lui Fayyad.

Ismail Haniyeh este unul dintre cei mai tineri lideri ai organizației. A fost unul dintre apropiații lui Ahmad Yassin și a reprezentat Hamas de nenumărate ori la întâlnirile cu Autoritatea Palestiniană. În 2003 a supraviețuit unei tentative de asasinat. Mai mulți lideri au fost asasinați de-a lungul timpului de către forțele israeliene, de aceea, ca urmare a uciderii liderului fondator Ahmed Yassin în 2003 și a succesorului acestuia Abdel-Aziz Rantissi în 2004, s-a decis păstrarea secretului asupra numelui conducătorului organizației.

Hamas și-a atras foarte repede simpatizanți în rândul palestinienilor. Și-a extins apoi influența în sindicate, universități, organizații profesionale, dar și în politica guvernului local. Organizația Hamas este văzută de către Uniunea Europeană, Canada, Statele Unite și Israel  drept o grupare teroristă. În afara Orientului Mijlociu, gruparea Hamas este în primul rând cunoscută pentru atacurile cu bombă, îndreptate împotriva civililor și a zonelor urbane aglomerate din Israel. Este renumită și pentru recompensele bănești generoase pe care le plătea familiilor atacatorilor sinucigași. Pricipalul scop al oganizației este acela de a uni toate teritoriile israeliene și palestiniene sub o singură “umbrelă”, aceea a Statului Islamic, ceea ce ar însemna sfârșitul  Israelului.

Gruparea fundamentalistă nu recunoaște Israelul drept un stat suveran; vorbește despre o entitate sionistă, un termen comun, ostil, folosit în retorica politică arabă. Hamas consideră războiul arabo-israelian o luptă religioasă între Islam și Iudaism, care poate fi rezolvată doar prin distrugerea statului Israel. Pentru a-și atinge țintele, în special crearea unui stat palestinian, în locul Israelului, Hamas utilizează influența politică, dar și violența, așa cum a făcut-o în 2000, în timpul celei de-a doua Intifada, după ce Israelul a făcut presiuni asupra grupării islamice din Cisiordania. Organizația devine foarte populară printre palestinienii din Fâșia Gaza, care lansau tot mai mult acuzații de corupție la adresa formațiunii Fatah. Guvernul format de Hamas a fost imediat boicotat financiar și diplomatic de către comunitatea internațională, iar gruparea a fost trecută  pe lista organizațiilor teroriste de către Uniunea Europeană și Statele Unite.

3.3. Conflictele etnice – un semnal al „faptului împlinit”. Cazul Kosovo, un precedent periculos

Popoarele care ocupă în prezent teritoriul fostei Iugoslavii fac parte din ramura de sud a slavilor care s-au instalat aici în secolele al VI-lea și al VII- lea. Provincia Kosovo a apărut ca entitate politică în anul 1945. Până atunci, ținutul a aparținut parțial sau în întregime altor state: Albania (în perioada ocupației italiene), Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman și Imperiul Bizantin, Bulgaria și chiar Imperiul Roman. După 1921, peste 11.000 de familii sârbești au fost colonizate în regiunea Kosovo, fiecare familie primind în medie câte 9 hectare (în total peste 100 de mii de hectare au fost împărțite coloniștilor sârbi). Unii dintre acești coloniști au plecat după un scurt timp din regiune, din cauza mediului potrivnic sau a condițiilor de viață prea dure. Propaganda sârbească aprecia că ei au fost alungați de către majoritarii albanezi, dar se uita de misiunea lor colonizatoare în zonă.

Intervenția NATO în zona Kosovo-Metohja, în anul 1999, a produs un nou val de refugiați în regiune, ceea ce a accentuat problema refugiaților. La nivelul spațiului ex-iugoslav, sârbii sunt prezenți ca minorități într-un spațiu continuu pe teritoriul mai multor state: Croația (Krajina), Bosnia-Hertegovina (Republica Srpska), Muntenegru și Kosovo (districtele din nord Leposaviq, Zvecan si Zubin Potok, precum și jumătatea nordică a districtului Mitrovica). Albanezii sunt prezenți ca minoritari în regiunile adiacente din Muntenegru (sud-est), sudul Serbiei (districtele Presevo – cu 95% albanezi, Mujanovac – 65%, si Medveza –35%) și Macedonia (circa 25% din populația țării, ocupând un teritoriu compact în nord-vest, dar prezenți intr-un număr considerabil si în capitala Skopje).

Sârbii din provincia Kosovo au decis pe 15 februarie 2008 să își constituie un parlament propriu, prin organizarea de alegeri municipale în acord cu Belgradul, în luna mai 2008, respingând astfel independența provinciei. ,,Adunarea municipalităților și localităților sârbe din Kosovo” a decis să organizeze în coordonare cu Belgradul, la 11 mai 2008, alegeri locale și regionale pentru a alege parlamentul din Kosovo, potrivit concluziilor unei reuniuni a adunării, desfășurată la Kosovska Mitrovița, în nordul provinciei.

Peste jumătate dintre sârbi locuiesc în enclave protejate de forța NATO (KFOR) desfășurată la sfârșitul războiului pentru a asigura pacea. Cea mai mare parte a acestora este concentrată la Kosovoska Mitrovița, un oraș divizat de o parte și de alta a râului Ibar. În nord locuiesc 40.000 de sârbi, iar în sud 80.000 de albanezi. Autoritățile din Kosovo au inițiat la sfârșitul lunii ianuarie 2008 o dezbatere publică privind textul unei noi Constituții. Potrivit acestuia, Kosovo se declară o republică parlamentară, iar textul cuprinde toate recomandările conținute în planul mediatorului ONU, Martti Ahtisaari, privind statutul Kosovo, care preconizează o independență supravegheată a provinciei, o societate ,,multietnică” și garanții puternice pentru drepturile minorităților. În document se afirmă că exercițiul ,,autorității este fondat pe respectul drepturilor omului în cazul tuturor cetățenilor și tuturor persoanelor din interiorul frontierelor sale”, pe ,,egalitatea tuturor cetățenilor și respectarea cu strictețe a libertăților fundamentale recunoscute pe plan internațional”. Sandjakul (împărțit în anul 1913 între Serbia și Muntenegru) este un punct extrem de sensibil, aflat la frontiera dintre Serbia și Muntenegru. Conform recensământului din anul 1991, teritoriul său era locuit de 230.000 musulmani, 110.000 muntenegreni și 100.000 de sârbi.

După data de 10 decembrie 2008, Kosovo și-a dinamizat acțiunile în direcția stabilirii statutului Kosovo și a recunoașterii independenței acestuia pe plan internațional. După cum s-a declarat anterior, termenul limită pentru desfășurarea negocierilor pe tema stabilirii statutului provinciei Kosovo a expirat. Din acest moment, Pristina se lansează în acțiuni orientate spre acceptarea de către Europa și SUA, dar și a întregii lumi, a statalității acesteia. Această poziție este susținută de 90% din populația kosovară albaneză a provinciei Kosovo, dar și de majoritatea statelor europene, precum și de SUA. Principala dificultate a acestui proces este opunerea viguroasă din partea Serbiei, susținută de Federația Rusă. De asemenea, pentru o recunoaștere deplină a Kosovo va fi necesară adoptarea unei poziții favorabile pe această temă de către Consiliul de Securitate a ONU, unde va trebui să confrunte „veto-ul” greu al Rusiei.

Negocierile în cadrul formatului “troika”, alcătuit din UE, SUA și Rusia, nu au atins rezultatele scontate. Părțile sârbă și cea kosovară nu au ajuns la un numitor comun continuând să insiste aupra unor soluții divergente privind viitorul regiunii Kosovo. Principalul rezultat pozitiv al acestor negocieri poate fi considerat dialogarea directă dintre sârbi și albanezii kosovari, dar și faptul că aceste părți au declarat că nu vor recurge la acțiuni violente pe marginea problemei Kosovo. Cu toate acestea, negocierile au finalizat cu o “sumă nulă”, iar mediatorii (UE, SUA și Rusia) și părțile în divergență (Serbia și provincia Kosovo) își canalizează toate eforturile în vederea stabilirii statutului final al Kosovo.

Uniunea Europeană își dorește foarte mult recunoașterea independenței Kosovo, dar este împiedicată de o serie de obstacole interne și externe. În primul rînd, putem scoate în evidență opinia eterogenă în cadrul UE privind statalitatea Kosovei. Sub insistența și persuasiunea diplomatică a Bruxelles-ului practic toate „țările europene sceptice” au fost convinse să nu se opună recunoașterii independenței regiunii Kosovo. Grecia, Slovacia, Spania și Cipru sunt statele care cel mai mult s-au împotrivit acestei decizii a UE. Dar ponderea și cuvântul greilor UE (printre care Germania, Franța, Țările Benelux etc.) a oscilat „balanța europenilor” în favoarea unui stat kosovar indepedent. Unicul stat care, deocamdată, refuză să se alinieze poziției generale a țărilor UE este Cipru. În al doilea rând, UE va trebui să manevreze cu retorica critică și divergentă a Rusiei, care va sprijini în continuare cauza Serbiei.

De asemenea, Bruxelles-ul trebuie să convingă comunitatea internațională de faptul că soluția pentru Kosovo nu poate fi alta decât acordarea și recunoașterea independenței. În acest sens, UE va fi pus în situația să minimizeze impactul precedentului Kosovo asupra altor exemple de manifestare a luptei pentru independență din alte colțuri ale lumii. Totodată, diplomația europeană va trebui să obțină din partea ONU o aprobare a acțiunilor europenilor cu privire la Kosovo, ocolind în acest sens Consiliul de Securitate a ONU și veto-ul periculos din partea Rusiei. Or, UE trebuie să dea dovadă de unitate, viziune strategică pragmatică și diplomație inteligentă, altfel Kosovo (vezi Anexa 15) ar putea să ducă la destabilizarea situației din interiorul UE și din vecinătatea acesteia.

Pentru început Bruxelles-ul a convins Priștina de necesiatetea coordonării recunoașterii independenței Kosovo. În acest sens, a fost elaborat un Plan de Acțiuni referitor la procesul de recunoaștere a independenței Kosovo. Conducerea provinciei Kosovo a convenit și s-a obligat să nu declare independența până în februarie 2008, când au fost finalizate alegerile electorale din Serbia. Acest pas a fost necesar pentru a preveni accederea la putere a reprezentanților partidelor politice naționaliste radicale în Serbia. În al doilea rând, Bruxelles-ul va oferi Belgradului o serie de ajutoare în vederea aprofundării reformelor și facilitării procesului de integrare europeană a Serbiei. În acest fel, UE intenționează să tempereze atitudinea tensionată și dură a Belgradului față de problema Kosovo, prin acordarea unor promisiuni concrete referitoare la integrarea europeană a Sebiei. Priștina va trebui să îndeplinească o serie de condiții stabilite de UE. Printre acestea se numără garantarea respectării drepturilor minorităților naționale și adoptarea Constituției Kosovo care deja a fost elaborată. Or, Bruxelles-ul dorește ca în Kosovo să se instituiască cadrul legal fundamental pentru existența și funcționarea oricărui stat (constituția) și să asigure conviețuirea pașnică a tuturor minorităților pe teritoriul viitorului stat. În final, Bruxelles-ul se declară pregătit de a prelua controlul (inclusiv cel militar) asupra Kosovo îndată după declararea independenței. Cu toate acestea, UE trebuie să preia de la NATO funcția de control pe care o realizează această organizație la moment. Pentru a efectua acest transfer de competențe este nevoie de o rezoluție nouă a Consiliului de Securitate a ONU, care cu certitudine va fi sancționată de către Rusia. În acest caz, UE intenționează să obțină controlul asupra Kosovo prin intermediul aprobării din partea Secretarului General al ONU, Pan Gi Mun. Totodată, planul propus de UE este destul de riscant și puțin realizabil, deoarece trebuie să înfrunte pozițiile puternice ale Serbiei și Rusiei. În contextul recunoașterii independenței Kosovo, diplomația moldovenească trebuie să conlucreze cu Bruxellul în vederea stabilirii condițiilor de constituire a noului stat, cu scopul de a identifica conținutul precedentului Kosovo.

Efectele interpretării acestui precedent trebuie să fie anticipate și de aceea se cere o conștientizare a acestui fapt din partea Chișinăului. Diplomații moldoveni trebuie să întocmescă un document oficial privitor la stabilirea incoincidenței și asimetriei dintre cazurile Kosovo și cel al raioanelor de Est a Republicii Moldova. Acest act ar trebui să fie circulat pe la capitalele europene pentru a fi aprobat de oficialitățile europene. De asemenea, acesta va trebui să fie pus în dezbatere și sprijinit în cadrul formatului “5+2” pentru a amplifica efectul acestuia și a obține garanții din partea mediatorilor. Această inițiativă trebuie desfășurată alături de alte măsuri de informare, dezbatere etc. pe plan național și internațional în vederea minimizării impactului precedentului Kosovo asupra integrității teritoriale a Moldovei.

Consecințele proclamării și recunoașterii independeței Kosovo pot fi drastice pentru Moldova, care de fapt nu deține controlul asupra raioanelor de Est. Ineficiența și impotența politică și diplomatică a Moldovei s-a manifestat recent în cazul deschiderii secțiilor de votare (24 de secții de votare) pentru alegerile din Duma rusească în contradicție cu normele interne și internaționale.

În acest context, dar și reieșind din implicarea regulată a Rusiei în afacerile interne a Moldovei prin acordarea sprijinului regimului de la Tiraspol, raioanele de Est sunt avantajate în utilizarea precedentului Kosovo în favoarea sa. Acestă situație reprezintă un semnal la adresa Chișinăului privind ponderea și primordialitatea Rusiei în problema transnistreană. În acest sens, R.Moldova trebuie să-și asigure sprijinul din partea UE și SUA și să ceară de la Rusia nerecunoașterea necondiționată a independeței raioanelor de Est în baza precedentului Kosovo.

De asemenea, diplomații moldoveni trebuie să elaboreze un document relevant referitor la precedentul Kosovo și Moldova, care să fie întărit de semnăturile cancelariilor europene, inclusiv de Bruxelles. Asemenea acțiune ar fi binevenită chiar în cadrul Planului de Acțiuni RM-UE, demonstrând competența și dorința Moldovei privind reglementarea reală și eficientă a conflictului transnistrean.

Opoziția Rusiei în ceea ce privește recunoașterea independenței Kosovo rămâne o realitate și fiind membru ONU, OSCE precum și al Consiliului Europei, aceasta va avea numeroase oportunități de afirmare și menținere a poziției sale. Rusia pare să nu ia în considerare faptul că poziția sa de nerecunoaștere a independenței Kosovo va avea un impact negativ asupra relației sale cu Vestul. În ianuarie 2008, liderii sârbi și ruși au semnat la Moscova un acord politic care prevede preluarea până la sfârșitul anului a 51% din Compania de stat NIS de către Gazprom, pentru suma de 400 de milioane de Euro. NIS, care produce un milion de tone de petrol și rafinează alte șapte milioane de tone pe an, include două rafinării la Pancevo și Nis, o conductă de petrol care intră în Serbia de pe teritoriul Croației precum și o rețea de distribuție care deține majoritatea pe piață. Potrivit acordului, Gazprom urmează să investească 500 de milioane de Euro în compania sârbă până în 2012 pentru modernizarea acesteia. Dacă tranzacția se va încheia, compania rusească va prelua 78% din piața Serbiei de retail pentru produsele petroliere și practic, Rusia va controla peste 90% din piața petrolieră sârbă. La Belgrad s-a încheiat un contract care prevede participarea Serbiei la Proiectul South Stream care va aduce două miliarde de euro economiei sârbești pe perioada construcției conductei și 200 de milioane de Euro anual din tranzitul gazelor pe teritoriul său. South Stream este principalul adversar al Proiectului Nabucco al cărei principal scop este reducerea dependenței UE de gazele rusești și aducerea acestora în Europa din Caucaz.

Susținerea Moscovei nu are nici o legătură cu solidaritatea slavă și nici cu ortodoxia, ci vizează strict dorința sa de a fi prezentă în Balcani și în proximitatea Mării Mediterane și este evident că această tranzacție îi va întări semnificativ poziția în zonă în condițiile în care obține active strategice la preț redus, valoarea NIS fiind estimată în 2007 la 1,9 miliarde de Euro.

Identificarea unei soluții practice și viabile pentru rezolvarea conflictului din Kosovo a determinat implicarea mai multor organizații internaționale, deși Rusia a susținut și susține în continuare că aceasta este o afacere internă a Belgradului. Statul Kosovo va trebui să demonstreze însă că se poate guverna singur și că această independență nu va destabiliza întreaga zonă. Primul ministru Thaci și Președintele Sejdiu vor trebui să se asigure că un Kosovo independent va depune toate eforturile pentru a se dezvolta economic, politic, social și vor trebui să convingă state ca România, Grecia, Slovacia, Spania și Cipru că această independență nu reprezintă doar un precedent secesionist nefericit generator de instabilitate.

3.4. Afganistan, Pakistan și Irak – traiectorii locale și interese externe

Întotdeauna marile puteri au considerat Afganistanul drept o țară săracă, incapabilă să facă față cerințelor războiului modern și ca atare ușor de îngenunchiat militar. Această eroare de concepție a stat la baza înfrângerii Marii Britanii în 1879 la Kabul, înfrângere ce a avut drept urmare menținerea independenței Afganistanului în următorii 100 de ani. În 1979 URSS a crezut că va spulbera rezistența unui popor slab înarmat și abia ieșit din evul mediu. Au urmat 10 ani de înfruntări militare disperate și în iarna 1988/1989 soldații sovietici părăseau înfrânți Afganistanul. În 2001 Statele Unite cădeau în aceeași capcană invadând Afganistanul fără suficiente efective. Opt ani mai târziu trupele SUA luptă încă împotriva unui dușman tot mai puternic. Lecția istorică a citadelei Afganistan, extrem de dificil de cucerit, este predată încă o dată, și cu mii de victime.

Cea mai mare problemă de securitate a Afganistanului o reprezintă lipsa efectivelor militare ale NATO în această țară. Armata SUA solicitată la maximum de conflictul din Irak și angajamentele din Peninsula Coreeană nu are la dispoziție noi trupe, iar aliații europeni din NATO nu sunt dispuși la creșterea efectivelor și implicit a victimelor. La ora actuală în Irak se află circa 175.000 militari SUA, 20.000 militari britanici și 5.000 efective diverse, plus o armată privată a SUA: Blackwater cu efective de circa 200.000 de soldați, adică un total de aproape 400.000 de soldați. În același timp în Afganistan (țară cu o suprafață cu 50% mai mare ca a Irakului) se află doar circa 50.000 de militari din diverse națiuni.

Această disproporție a trupelor ne dă o primă explicație a cauzelor eșecului din Afganistan: insuficiența trupelor. Asta înseamnă imposibilitatea de a controla teritoriul, de a păzi infrastructura și de a efectua operațiuni militare de amploare. A doua problemă militară este cea a armatei afgane. De la început s-a dorit ca în condițiile unei prezențe militare a NATO destul de redusă, sarcina principală a luptei antiteroriste să revină armatei afgane. Această speranță nu s-a materializat, efectivele armatei afgane au crescut cu greu la circa 10.000 de soldați, numărul voluntarilor e redus, presiunile asupra celor care se înrolează sunt mari, iar armamentul distribuit armatei afgane este vechi și face ca numărul victimelor să fie extrem de ridicat în confruntările cu talibanii, ceea ce reduce apetitul trupelor afgane de a lupta.

Prost înarmate, prost pregătite și mai ales demoralizate de faptul că în Afganistan toată lumea înțelege că NATO e trecător, talibanii sunt veșnici, armatele afgane sunt incapabile să reprezinte ajutorul sperat în lupta antiteroristă.

Starea deplorabilă a armatei afgane este doar oglinda stării Afganistanului la opt ani de la invazia americană. Cel mai frapant lucru rămâne transformarea țării în sursa mondială a comerțului cu opiu. Sub paza trupelor NATO talibanii cultivă sute de mii de hectare de canabis, în aceste zone trupele NATO nu intră niciodată pentru a nu deranja cultivarea pământului cu… canabis, apoi talibanii recoltează producția și o vând filierelor occidentale și pakistaneze care inundă piața occidentală.

Comerțul este atât de profitabil încât anumite rapoarte arată că au intrat pe filieră chiar și comandanți inferiori ai NATO, care livrează talibanilor armament și muniție  cu care aceștia atacă trupele occidentale. Un raport al Departamentului de Stat arată că în Afganistan procentul armamentului distrus depășește 30%. După câteva luni, în raidurile anti-talibane trupele NATO au avut surpriza să captureze armament SUA. Enigma armelor distruse în registrele SUA și regăsite în tabăra talibanilor persistă încă. 

Importanța Afganistanului pentru piața mondială a drogurilor este ilustrată de faptul că, în luna noiembrie 2007 când trupele coaliției au lansat o operațiune anti-drog, în Afganistan prețul cocainei s-a dublat la New York, iar statisticile criminalității în orașele din SUA au crescut atât de mult încât surse din Pentagon au afirmat că au existat intervenții pentru sistarea operațiunilor antidrog din Afganistan deoarece ridicau grave probleme în SUA. Atâtea miliarde provenite din traficul cu narcotice nu puteau să nu dea naștere unei noi elite corupte.

Toate rapoartele agențiilor internaționale ilustrează eșecul reformei politice în Afganistan. Aici nu există încă societate civilă, partidele sunt formate pe bază de clanuri, administrația locală e în mâinile „baronilor locali”, personaje militare implicate în traficul cu droguri ce întrețin puternice miliții locale și care colaborează cu talibanii. Mecanismele democratice sunt cu desăvârșire necunoscute, iar puterea ulemalelor (sfetnici religioși, apropiați talibanilor) e mai mare decât oricând. Legislația implementată în Afganistan la opt ani de la căderea talibanilor este la fel de dură ca a acestora, femeile sunt lipsite de drepturi, educația este de tip radical islamic, portul vălului islamic complet este obligatoriu, iar în 2005, când un afgan a vrut să treacă la creștinism, pentru a nu fi ucis, a trebuit scos din țară. Dacă pentru asta a trebuit invadat Afganistanul atunci multă lume se întreabă de ce soldații occidentali nu pleacă de acolo. Legi talibane păzite de soldați NATO, asta fiind destul de greu de digerat, este măsura eșecului NATO în Afganistan. La opt ani de la invazie, bilanțul este clar negativ: un stat dominat de ineficiență, corupție, droguri, sărăcie cumplită (peste 80% din populație este sub limita de subzistență) și  legi  talibane.

În timpul summit-ului NATO din aprile 2008 de la București a avut loc o conferință militară dedicată efortului aliat din Afganistan. Soluția pentru Afganistan se află doar în colaborarea cu Pakistanul. În mai, când candidatul Barack Obama a prezentat această idee, a fost acuzat de incompetență în materie de politică externă. Astăzi însă tot mai multă lume privește spre Islamabad ca spre salvatorul situației din Afganistan. În primul rând, din punct de vedere militar, intervenția NATO din Afganistan nu poate fi menținută fără sprijnul Pakistanului: aprovizionare, survol aerian, sprijin logistic. Apoi  granița cu Pakistanul este locul de unde vin luptătorii talibani, provincia de Nord-Vest fiind leagănul rezistenței anti-SUA din Afganistan. Intervenția armatei pakistaneze ar putea stabiliza zona. Fără armata  Pakistanului nu există o opțiune militară satisfăcătoare în zonă. Bineînțeles Pakistanul are interese strategice și politice în zonă și trebuie mărturisit că timp de decenii Afganistanul a putut fi eliberat de sovietici datorită armatei pakistaneze, apoi stabilizat tot datorită Islamabadului. Această experiență merită reeditată. Similitudinea de populații între nordul Pakistanului și Afganistan, dorința Islamabadului de a se bucura de bogățiile Asiei Centrale ca zonă de dezenclavizare spre Oceanul Indian, toate arată că geopolitic Pakistanul și Afganistanul trebuie să coopereze. Actuala politică a NATO de smulgere a Kabulului din alianța cu Islamabadul nu poate duce decât la eșec.

Începerea rapidă a unui proiect de nation building, distrugerea traficului cu narcotice, construirea unui stat laic, cooperarea cu Pakistanul și creșterea efectivelor militare în Afganistan la circa 200.000 de soldați pe o perioadă de 15-20 de ani pot asigura stabilizarea țării. Retragerea NATO acum ar însemna prăbușirea aproape imediată a guvernului de la Kabul și revenirea la putere a talibanilor. Menținerea efectivelor actuale nu permite decât controlul câtorva mari orașe, lăsând 80% din țară sub controlul narcotraficanților și talibanilor, ceea ce ar echivala cu un război pierdut. Numai creșterea masivă a efectivelor și a investițiilor în zonă ar putea reechilibra Afganistanul. Deocamdată nimeni nu pare a fi gata să contribuie la această substanțială sporire de efective și de fonduri. Până atunci Afganistanul rămâne un stat eșuat și un exemplu de cum nu trebuie reconstruit un stat. Adâncind războiul în “cel mai periculos loc din lume“, președintele Barack Obama a lansat la sfârșitul lunii martie un nou efort de a înfrânge teroriștii al-Qaeda atât în Pakistan, cât și în Afganistan. Planul președintelui american a fost bine primit pretutindeni, purtători de cuvânt ai Afganistanului și ai Pakistanului salutând planul ca fiind “un semn extraordinar de pozitiv”. SUA vor trimite încă 4.000 de militari și vor furniza programe de antrenament pentru armata și poliția afgane.

Stârnind ecouri ale atacului terorist de la WTC din 11 septembrie 2001, Obama a avertizat că al-Qaeda planifică activ lovituri în SUA din locații secrete aflate în Pakistan. A mai adăugat că stabilește noi standarde și că va trimite încă 4.000 de militari și sute de civili în Afganistan și va mări bugetul unui război de șase ani care pare să se reducă în Irak, dar al cărui sfârșit nu este încă aproape. Se are în vedere furnizarea de programe de antrenament pentru armata și poliția afgane.
Scopul propus de noua strategie este acela de a bloca, desființa și înfrânge trupele al-Qaeda în Pakistan și Afganistan. Strategia este construită pe scopul ambițios de a mări armata afgană de la 80.000 la 134.000 de militari până în 2011 și de a-i spori substanțial nivelul de pregătire cu ajutorul trupelor SUA care o însoțesc astfel încât armata afgană să poată învinge insurgenții talibani și să preia controlul asupra războiului. Așa, a concluzionat Obama, “ne vom putea aduce în cele din urmă militarii acasă.” Nu există un calendar pentru retragere, iar Casa Albă a declarat că încă nu a estimat câte miliarde de dolari va costa planul.

Esența strategiei lui Obama este stabilirea de ținte clare pentru un război care a scăpat de sub control, obținerea sprijinului poporului american pentru aceste ținte, furnizarea de mai multe resurse și obținerea unui sprijin extern sporit. Exact ca și în Irak, efortul de război în Afganistan este mult mai îndelungat și mai costisitor decât se așteptau liderii americani. La Conferința ONU privind Afganistanul, desfășurată în luna martie, la Haga, planul președintelui Obama pentru Afganistan și Pakistan a fost bine primit. Potrivit unei sinteze Reuters, purtători de cuvânt ai Afganistanului și ai Pakistanului au salutat planul ca fiind “un semn extraordinar de pozitiv.” Planul îl face pe președintele afgan Karzai să se simtă extrem de recunoscător. În SUA, președintele Comisiei pentru Relații Externe din Senat, John Kerry, ca și Dick Lugar, membru important al comisiei din partea republicanilor, și-au exprimat susținerea pentru planul președintelui. În Camera Reprezentanților, președintele Nancy Pelosi a lăudat accentul “înțelept” al planului.

La summit-ul NATO, din luna aprilie 2009, președintele Obama a obținut suplimentarea de forțe pentru planul său. Britanicii promit mai multe trupe, întrucât până în toamnă își vor retrage contingentele din Irak. Singurele noi detașamente care vor ajunge în Afganistan vin din Australia. Această țară se retrage deja din Irak, după înfrângerea categorică în alegeri a prietenului lui Bush, conservatorul John Howard. Desigur că Australia, fiind departe de Europa, nu este membru NATO. Dar Turcia este. Hillary Clinton a vizitat Turcia la începutul mandatului de secretar de stat. Iar Obama, după ce a vizitat Marea Britanie, Franța, Germania și Cehia în primul său mare turneu în străinătate, s-a oprit în Turcia unde a avut convorbiri cu liderii acestei țări. Turcia este o importantă putere islamică, poziționată strategic, cu un guvern stabil, o economie puternică și o armată redutabilă. Poate fi de mare ajutor SUA în Orientul Mijlociu și în Afganistan. Până în prezent, Turcia s-a ferit de teatrele de luptă din Afganistan, deși participă la apărarea capitalei Kabul.

Membrii Organizației pentru Cooperare Shanghai (SCO), formată din Rusia, China și fostele republici sovietice din Asia Centrală (Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan și Uzbekistan), participanți la întâlnirea de la Moscova, în luna martie 2009, au anunțat că vor susține noua strategie a președintelui Obama. SUA și Iranul, care nu sunt membre SCO, au participat la nivel de adjunct al secretarului de stat. Conferința de la Moscova a fost o reafirmare a sprijinului Rusiei pentru războiul SUA în Afganistan, Rusia și aliații săi din Asia Centrală promițând linii de aprovizionare pentru trupele SUA și NATO care luptă în Afganistan, suplimentând, dacă nu înlocuind, traseele tradiționale prin Pakistan, care sunt amenințate tot mai mult de jihadiștii din această țară profund tulburată.

Participanții au fost de acord că, dată fiind amenințarea traficului masiv de droguri și a jihadismului islamic care le bate la ușă, este o prioritate pentru ele să ajute SUA să stabilizeze Afganistanul. Președintele Dmitri Medvedev a vorbit apreciativ despre Obama, iar Kârgâzstanul își poate amâna planurile de a expulza trupele SUA din baza de lângă capitala Bișkek. În anii Bush/Cheney, au fost înființate câteva baze pentru trupele SUA după 9/11, dar trupele americane au fost date afară, doar baza din Kârgâzstan rămânând în activitate, după câteva incidente urâte între americani și localnici.

Factorul istoric, ca întotdeauna, are o importanță deosebită, deși de obicei este puțin discutat. SUA au câștigat două războaie în Afganistan – așa-numitul “cimitir al imperiului” – în ultimul sfert de secol. Întâi împotriva fostei Uniuni Sovietice, apoi împotriva islamiștilor radicali talibani alungați de la Kabul. Dar de fiecare dată, victoriile s-au dovedit efemere. În ambele cazuri, SUA au colaborat îndeaproape și s-au bazat pe forțele afgane, care luptau pentru propriile motive. În timpul acestor războaie, pe teritoriul Afganistanului nu erau decât forțe reduse americane și britanice. Valoarea adăugată furnizată de SUA a constat în tehnologie, trupe de operațiuni speciale și avioane. Care sunt foarte eficiente în luptă, dar nu construiesc guverne eficiente.

Diferențele față de abordarea Bush/Cheney sunt semnificative, dar nu copleșitoare. Cea mai mare diferență este că Obama s-a concentrat întotdeauna asupra Afganistanului și a Pakistanului ca amenințări pentru SUA și aliații occidentali, în timp ce Bush și Cheney au fost mult mai interesați de Irak și Iran, care însă nu au avut nici o legătură cu atentatele din 11 septembrie 2001. Obama se concentrează asupra Afganistanului și a Pakistanului privite împreună, în timp ce George W. Bush și Dick Cheney priveau Pakistanul ca pe un aliat de încredere, deși fantezia lor nu avea nimic de-a face cu realitatea. Iar sub Obama, SUA se concentrează mai mult pe antrenarea armatei și a poliției afgane. Obama spune că actuala misiune este de a “bloca, desființa și înfrânge al-Qaeda în Pakistan și Afganistan și a o împiedica să renască”. Dar politicile pe care le urmărește pentru a stabiliza Afganistanul au o componentă serioasă de construcție națională.

De asemenea, este probabil fericit că așa-numita abordare “minimalistă” față de Afganistan – concentrată aproape exclusiv asupra combaterii terorismului, în detrimentul economiei și al societății civile – nu a fost adoptată. Reacția Pakistanului este favorabilă, președintele Asif Ali Zardari salutând noua strategie Obama, promițând o colaborare mai strânsă împotriva jihadiștilor și permițând unui partid rival să preia puterea în cea mai mare provincie a țării, Punjab. Obama a promis să nu folosească trupe de teren americane împotriva forțelor al-Qaeda și a talibanilor care folosesc teritoriul pakistanez ca bază de operațiuni, fără a se consulta cu guvernul pakistanez, deși atacurile aeriene cu rachete teleghidate par să se fi înmulțit. Zardari trebuie să fie încântat de prima promisiune – deși nu și de a doua –, precum și de promisa triplare a ajutoarelor americane pentru dezvoltarea economiei și a societății civile.

Reacția Indiei este favorabilă, rivalul încrâncenat al Pakistanului afirmând că va sprijini noua politică americană în Afganistan și Pakistan. Vom vedea cum va proceda India în realitate după întâlnirea lui Obama cu primul ministru indian Manmohan Singh de la Londra. Deosebit de util este ceea ce nu a făcut India, și anume nu s-a răzbunat pe entitățile pakistaneze acuzate de legături cu atentatul din Mumbai din toamna trecută. Asta ar fi putut face ca tot castelul de cărți de joc din Pakistan și Afganistan să se prăbușească, în cazul în care ar fi început un război între India și Pakistan. 

3.5. Caucazul de Sud, o zonă clasică a conflictelor înghețate

Acțiunile prezente ale Rusiei de contestare a unor instrumente esențiale și care definesc interacțiunea Rusiei cu Occidentul trebuie lecturate din perspectiva logicii unei mari puteri aflate în căutarea recunoașterii prestigiului de altădată. Mai mult, Rusia introduce dimensiunea militară în jocul de putere și, după cum se pare, a ieșit din conflictul din Caucaz mult mai puternică. Criza georgiană, cu reverberațiile sale regionale și globale, va intra în istorie ca moment simbolic pentru sfârșitul ordinii unipolare27, cel puțin pentru imensul spațiu eurasiatic. Deocamdată, Rusia pare a fi singură. Ea a ales o conduită pentru care nu are susținători și nici aliați. Dar nici inamici fermi – Statele Unite și NATO fiind angajate pe alte fronturi.

Rusia cultivă însă parteneriatul strategic și, în același timp, ripostează ferm la tot ce consideră afront la adresa ei. Iar acest lucru nu poate fi ignorat. Or, o construcție realistă și o configurare benefică și pe termen lung a mediului de securitate impune ieșirea elegantă și realistă din acest joc, în favoarea angajării ferme și benefice a tuturor țărilor și, mai ales, a marilor puteri în crearea unei sistem internațional eficient de gestionare a conflictualității și de asigurare a securității internaționale, prin efortul tuturor. Statele Unite, care păreau a fi câștigat Războiul Rece și care au trecut la „exportarea” propriului sistem de valori, au ajuns în situația de a-și dispersa repoziționarea, adică de a-și anula (disipa) propria putere. În aceste condiții, a reînceput bătălia pentru putere, influență și resurse. Dependența de resurse, îndeosebi energetice, „obligă” marile puteri să-și dispute controlul zonelor de extracție și a rezervelor, pentru a preveni „colapsul” propriilor economii.

Mișcările militarilor americani din Orientul Mijlociu și din Balcanii de Vest, culminând cu independența Kosovo, au favorizat o poziție tranșantă a Rusiei pe zona heartland-ului (pivotul geostrategic asiatic). Mișcarea Rusiei din Caucaz creează un „fapt împlinit” în această bătălie pentru repoziționare geostrategică. Aparent câștigă Rusia, pentru că nimeni nu poate contracara.

Așadar, Războiul din Caucaz poate însemna cu adevărat sfârșitul Războiului Rece sau să însemne un alt război rece, lipsit de componenta ideologică, amintind mai mult de multipolaritatea lumii secolului al XIX-lea? Ar putea fi acest război începutul unui nou ciclu, care se va asemăna cu lumea multipolară a secolului al XIX-lea? Adică un ciclu de reconsacrare a actorilor individuali, într-o distribuție cu adevărat multilaterală a puterii reale în sistemul interstatal? Opinii interesante pe această temă au fost exprimate și la sesiunea anuală internațională de comunicări științifice cu participare internațională „Politici și strategii în gestionarea conflictualității” din 20-21 noiembrie 2008, care a avut loc la Universitatea Națională de Apărare ( CSSAS). Comunicarea cu titlul Caucazul – început sau sfârșit de ciclu? se găsește în volumul dedicat acestei manifestări științifice organizate de Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate.

Ținutul actual al Georgiei a fost populat încă din paleoliticul mediu. În secolul al VI-lea î.Hr. a luat ființă statul georgian de vest, Colchis, și în secolul al IV-lea î.Hr. cel de est, Iberia. Cele două regate georgiene din antichitatea târzie, Iberia în estul țării și Egrisi în vest, au fost printre primele state din lume care au adoptat creștinismul (în anul 337, respectiv 523). Iberia a devenit curând după aceea o parte a Imperiului Persan. Egrisi a fost de multe ori un teatru de război pentru două imperii rivale: Persia și Imperiul Bizantin, fiecare dintre ele reușind să cucerească vestul Georgiei de câteva ori. Ca rezultat, aceste două regate au fost dezintegrate în mai multe principate feudale în epoca feudală timpurie. A fost ușor pentru arabi să ocupe Georgia în secolul al VII-lea. Principatele răzvrătite au fost eliberate și apoi unite în Regatul Georgia la începutul secolului al XI-lea. Începând cu secolul al XII-lea, autoritatea acestui regat se extindea asupra întregului Caucaz de sud, în partea nord-estică și aproape pe toată coasta de nord a Turciei de azi și, de asemenea, în câteva districte din Persia. Perioada de înflorire a regatului a fost curmată de invazia mongolă din secolul XIV. După o îndelungată perioadă de cuceriri otomane și lupte împotriva turcilor, regatul est-georgian al Kartuliei-Kakhetiei va accepta, în anul 1783, protecția Rusiei.

Rusia va ocupa treptat, de-a lungul secolului al XIX-lea, toate provinciile georgiene. După o scurtă perioadă de independență după Revoluția din Octombrie, Georgia va fi anexată în 1921 de Uniunea Sovietică și își va recâștiga independența în anul 1991 urmare a Revoluției Trandafirului. Invadarea Georgiei de către Rusia a scos la lumină în mod dramatic confruntarea strategică între Rusia și Occident. Georgia se găsește în epicentrul unei lupte în creștere între o Rusie renăscută și expansionista și instituțiile occidentale, care acționează ca un magnet pentru democrațiile în evoluție din Europa largită.

Bătălia pentru Georgia, indiferent ce a declanșat evenimentele acum, se cocea de câțiva ani. Pornind de la premisa că reacția Occidentului va fi slabă, divizată și nefocusată, administrația Vladimir Putin – Dmitri Medvedev a conchis că acțiunea în forță împotriva tentativei întreprinse de Tbilisi pentru recâștigarea teritoriului secesionist Oseția de Sud va servi trei scopuri strategice.
În primul rând, Moscova folosește pretextul apărării populațiilor ruse din Oseția de Sud și regiunea rebelă a Abhaziei pentru a trunchia Georgia, a-i submina capacitatea militara, a slăbi guvernul pro-occidental și a descalifica Georgia de la apropierea de aderarea la NATO. În al doilea rând, atacul împotriva Georgiei trimite un semnal puternic către alte state învecinate cu Rusia, care le spune acestora că orientarea strategică pe care o vor face nu va fi o decizie suverană. Criza georgiană servește drept avertisment pentru țări ca Ucraina și Moldova, că ar trebui să se abțină de la solicitarea aderării la NATO. În caz contrar, Moscova poate interveni pentru protejarea intereselor așa-zis amenințate ale populației ruse. În al treilea rând și foarte important, prin acțiunile sale în Georgia, Rusia își reafirmă capacitatea trans-regională, barând în mod activ continuarea expansiunii zonei Occidentale și Euro-atlantice și încercând să răstoarne situația, prin diminuarea influenței SUA în regiunile Caucaziană, Caspică și a Mării Negre.

NATO este considerată o amenințare de către Kremlin nu pentru poziția agresivă, ci pentru că oferă un anumit nivel de protecție țărilor care se tem de ambițiile Rusiei, după cum o spun capitalele Central-Europene și Baltice. Și Uniunea Europeană este văzută ca o amenințare de către Moscova, în primul rând pentru că standardele de guvernare democratică, supremația legii și transparența în business subminează strategia Rusiei de corupere politică și monopolizare energetică.

Autoritățile Rusiei cred că Statele Unite au trecut de punctul maxim de putere globală și că trebuie construită o nouă lume multipolară. Preocuparea Washingtonului pentru Irak, Afganistan și terorismul jihadist oferă o oportunitate prețioasă Rusiei resurgente pentru a-și extinde influența în regiuni adiacente cheie pentru teritoriul său, mai ales în zona Europei largite. Moscova estimează că Washingtonul nu va susține Georgia militar și că alți aliați americani vor și mai reticenți în a susține SUA în agenda globală extinsă a acestora.

În calculele pe termen lung, ambițiile Moscovei sunt să extindă „spațiul eurasiatic” în care Rusia devine jucătorul politic dominant. Asta ar implica transformarea Europei într-un jucător minor sau un apendice al sferei rusești și slăbirea spațiului euroatlantic prin subminarea conexiunilor Europei cu Statele Unite. Rusia a activat o serie de instrumente menite să submineze lărgirea zonei NATO-UE și să slăbească eficiența și coerența acestuia. Printre acestea: diplomația de dezbinare, subversiunea politică, razboiul informațional, capcana energetică – în timp ce Rusia transforma dependența energetică în influență interguvernamentală. De asemenea, Moscova câștigă insule în Europa prin achiziționarea de active strategice, care îi permit să preseze liderii din lumea afacerilor să  aquieseze la interesele Rusiei în numele „pragmatismului”. 

Războiul în Georgia (vezi Anexa 16) a mai adaugat o săgeată în tolba Moscovei. Folosirea forței împotriva unui stat independent pro-occidental va trimite unde de șoc în tot spațiul foștilor sateliți sovietici. Kremlinul calculează că puține capitale Occidentale vor avea puterea și curajul de a prelungi confruntarea cu Rusia și capitalizează pe divizarea și indecizia statelor UE, la care se adaugă președinția americană într-o fază slabă. Războiul Rusia-Georgia a devenit un test pentru unitatea UE și a NATO și al eficienței administrării unei crize majore în Europa lărgită. Inabilitatea de care ar da dovadă în a presă Rusia să-și retragă trupele, de a accepta o misiune internațională de menținere a păcii în teritoriile disputate din Georgia sau de a reface integritatea teritorială a Georgiei va trimite un semnal negativ tuturor statelor aflate în proximitatea Rusiei și amenințate de expansionismul rusesc. Și va încuraja Moscova să-și continue agenda „eurasiatică”.

Georgia nu dispune decât de puține resurse de energie, ceea ce creează o dependență față de gazele naturale din Rusia, care au provocat multe situații de conflict. Problemele energetice au favorizat în ultimul timp o colaborare mai strânsă cu Turcia și Azerbaidhjan. Georgia este legată deja de aceste țări prin oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan, care transportă petrolul de la Marea Caspică în Turcia. Acest oleoduct, va fi în curând însoțit de o conductă de gaze naturale și o cale de linie ferată care va avea un rol crucial în comerțul dintre Asia și Europa.

Principale obiective ale politicii energetice a Georgiei sunt: orientarea majoră a politicii energetice pe termen lung a Georgiei constă în satisfacerea cererii de electricitate în industrie și domeniul consumului casnic, diversificarea surselor de obținere a resurselor energetice, dobândirea unei independențe energetice cât mai mari și asigurarea securității din punct de vedere energetic. Dezvoltarea treptată a principalelor resurse energetice interne, în mod special a resurselor hidroenergetice, este în prezent un obiectiv căruia i se acordă prioritate datorită potențialului natural remarcabil. Asigurarea securității energetice implică rezolvarea unor probleme, precum:

modernizarea și retehnologizarea bazei tehnice actuale;

construirea de noi uzine de obținere a energiei electrice și dezvoltarea infrastructurii de transport al energiei electrice și al gazului;

diversificarea surselor de import al produselor energetice (gaz, petrol, electricitate);

stabilirea unui model economic al sectorului energetic care să fie profitabil.

Datorită poziționării sale geografice, Georgia poate și trebuie să fie mult mai implicată în operațiunile de tranzit energetic în regiune. Pentru a se realiza acest obiectiv, trebuie reabilitată rețeaua internă de transport al resurselor energetice, simultan cu alte obiective, cum ar fi: interconectarea liniilor de electricitate cu sistemele țărilor vecine, construirea de noi linii de transport al electricității și construirea de noi gazoducte.

În toată această ecuație complexă de posibilități și jocuri, Georgia ocupă un rol nodal. Lecțiile învățate din Irak ar trebui să arate nevoia că acest actor – chiar și actuala formă ciunțită, fără Abhazia și Osetia de Sud – să ramână pe scenă pentru a menține echilibrele în zonă.

O Georgie explodată în bucăți, federalizată, subiect al unui război civil sau eșuată, sub controlul nimănui ar permite atât autonomii în Adjaria și Samske Javaketi, dar și noi culoare de trasnport direct de armamente și trupe spre Armenia, controlul complet al Azerbadjanului și blocarea coridoarelor energetice sudice de la Asia Centrală via Caspică și Caucazul de Sud via Turcia și Marea Neagră spre Occident.

3.6. Terorismul – un flagel mereu în actualitate

Oricât de mult ar fi dezagreat terorismul de către comunitatea internațională, aceasta trebuie să înțeleagă că existența și „evoluția” lui sunt legate de însăși existența și evoluția omenirii pe care, a însoțit-o de-a lungul existenței și evoluției ei. Tăria terorismului este dată de ură, intoleranță, fanatism religios, poziția geografică a unor state cu potențial terorist ridicat precum și de resursele umane și materiale de care dispun. Aceste avantaje permit ca, cel puțin în următorii 10-15 ani organizațiile teroriste să își diversifice și intensifice activitățile, urmărind să-și extindă acțiunile în întreaga lume, chiar dacă împotriva lor luptă o largă și puternică coaliție internațională. O recrudescență mai mare o vor avea acțiunile teroriste de natură fundamentalist-islamică.

Comunitatea internațională nu a ajuns la un consens în ce privește definirea terorismului. Definirea acestui flagel în funcție de interese geo-politice economice, ideologice sau de orice altă natură oferă posibilitatea fenomenului în sine de a-și perfecționa formele, metodele, mijloacele precum și de a-și ascunde adevărata față sub masca bunelor intenții și la adăpostul unor entități dispuse să ofere spații de pregătire, resurse materiale și chiar umane.

Deși a luat o amploare îngrijorătoare, fiind considerat unul dintre cele mai mari pericole la adresa păcii, apreciem că, după o anumită perioadă de ascensiune, terorismul se va atenua până la eliminarea totală, întrucât modelul de societate propus de către ideologii integriști este anacronic și nu oferă soluții viabile. Acest lucru va depinde însă și de o schimbare de atitudine din partea coaliției antiteroriste în ce privește redirijarea eforturilor de pe direcția înlăturării efectelor, pe direcția înlăturării cauzelor fenomenului terorist, concomitent cu folosirea unor mijloace nonviolente care, să conștientizeze factorii generatori de terorism de necesitatea unei schimbări.

Având în vedere evoluția procesului de pace din Orientul Mijlociu și declarațiile de ultimă oră ale liderilor statelor-pivot din regiune (Iran, Israel, Siria, Arabia Saudită, Liban etc.), se conturează faptul că regiunea va continua să rămână un adevărat „focar” al terorismului internațional, cu sprijinul statelor recunoscute ca fiind sponsori ai terorismului.

Focare teroriste vor continua să existe și în țările din nordul Africii (Sudan, Egipt, Algeria, Libia), Turcia, țările din nordul Caucazului și chiar în Europa (Bosnia-Herțegovina, Albania, Kosovo și Macedonia) cu posibilități de extindere în orice moment.

Asupra Iranului, Siriei, Coreei de Nord și chiar Myanmarului (Birmaniei) se impun măsuri urgente, de o amploare pe măsura pericolului pe care ele îl reprezintă pentru pacea, democrația, stabilitatea și poate însăși existența vieții pe Pământ.

În următoarea perioadă, pericolul ca organizațiile teroriste să apeleze la mijloace de acțiune neconvenționale ce aparțin sferei nuclear-biologice va crește, cu atât mai mult cu cât, la aproximativ 17 ani de la destrămarea blocului sovietic, controlul asupra fostului arsenal militar al URSS este deosebit de deficitar. Migrația ilegală se va amplifica și va face tot mai multe probleme Europei în identificarea potențialelor elemente teroriste. Putem afirma că Europa este supusă pericolului islamizării într-o măsură mai mare decât orice altă zonă a lumii occidentale.

În actualul context, SUA, ca lider al coaliției antiteroriste, nu vor precupeți niciun efort pentru răspândirea democrației de tip occidental și asigurarea respectării drepturilor omului, atât în Orientul Mijlociu și Asia, cât și în orice alt loc de pe glob unde se impune.

CONCLUZII

Cea mai bună ipoteză pentru un traseu final reușit este aceea a absenței unui conflict global, a unui mare război regional și acceptarea ideii că unele conflicte locale vor persista, dar nu se vor extinde.

La prima vedere, la această oră, lumea se poate mândri cu:

Progresul științei și inovațiile tehnologiei;

Rețelele de comunicare instantanee pe glob și generalizarea utilizării calculatorului;

Proiecte comune de vârf în explorarea spațiului cosmic, în biologie și medicină. Abordarea problematicii globale ce adună temele vitale ale omenirii.

Caracteristici negative se remarcă:

Falii și prăpăstii între țări, societăți și regiuni privind stadiul dezvoltării, cu un nivel incredibil al gradului de sărăcie pentru un sfert din omenire;

Numărul ridicat al conflictelor sângeroase, al litigiilor grave nerezolvate, insecuritatea globală, locală și a individului;

Boli și epidemii, lipsa de protecție în cataclismele naturale și cele provocate de om.

În ciuda proceselor integrative, armonia e stricată de stridențele fracțiunilor separatiste. Sunt atât de grave opoziția și tensiunea între cele două curente, încât putem să ne întrebăm dacă integrarea vs. fragmentarea nu va fi marea temă de preocupări a următoarelor decenii. E foarte probabil ca soarta „familiei unice a omenirii” și „consolidarea strategiilor ei de supraviețuire” să fie decise într-un astfel de „război al celor două roze”, cum se numea un conflict dinastic celebru în istoria Angliei.

Experții se pun de acord în a aprecia că criza globală a economiei este rezolvabilă și că eradicarea ei se va produce într-un termen previzibil, care oricum nu depășește anul 2030 și se situează  în anii mai apropiați (2020 de pildă). Oricum criza va fi depășită în perioada vizată de scenariu. Se poate înregistra la începutul anului 2010 crearea unui climat propice conlucrării internaționale, privit peste tot ca o condiție necesară pentru stingerea crizei. Semnele înregistrate cu nuanțe și rețineri normale dau speranțe că acest climat se va consolida. El s-ar putea dovedi apt să favorizeze și să rezolve criza politica, ce acoperă o pletoră de disfuncționalități ale sistemului internațional, inclusiv conflictele în curs sau potențiale.

Cea mai importantă convertire a climatului de încredere sporită (sau risipire graduală a unor stări încordate) ar consta în urmărirea unui scop mai ambițios: conciliere la nivelul marilor puteri. Nu este pentru prima dată când pacea lumii depinde de relațiile între ele. Când relațiile erau bune, s-a reușit prin cooperarea lor să se inhibe apetența hegemonică, imperialistă sau impulsurile la cuceriri și anexări de teritorii și să se rezolve unele interese economice. Când subliniem rolul marilor puteri în destinul omenirii, nu neglijăm desigur aportul altor state mici sau mijlocii sau al grupărilor regionale la bunăstarea sistemului în ansamblu. Faptul că marile puteri, păstrându-și poziția lor de lideri, lărgesc cercul partenerilor, așa cum s-a întâmplat la Conferința celor 20 de țări de la Londra, din aprilie 2009, este un semnal că schimbarea configurației puterii pe glob este un fenomen perceput, susceptibil de negocieri și discuții.

Candidata la poziția întâi în ordinea abordării problemelor politice pare a fi dezarmarea. Am văzut de atâtea ori că un proiect integrativ începe ca prim pas prin abordarea unei teme tehnice. Dezarmarea există pe ordinea de zi, dar a fost scoasă unilateral de Bush. Deci e o inițiativă simplă a o relua. Este susceptibilă de a fi negociată, într-un moment  în care armamentele au devenit o povară costisitoare pentru state, iar eficacitatea lor e pusă sub semnul îndoielii. Discutarea dezarmării conduce la deschiderea dosarului securității globale și al celei mai grave amenințări pentru întreaga omenire: armele nucleare. Această ultimă temă, veche de peste o jumătate de veac, n-a avut niciodată soluții satisfăcătoare și s-a agravat continuu. Ea se află acum din nou pe agenda nescrisă a summit-urilor.

Nu se strâng marile puteri laolaltă fără a-și reînvia declarațiile de nebeligeranță. Și de a-și lua angajamente noi cerute de condițiile vremii și de schimbările posibile. Relațiile încordate, cum erau între SUA și URSS, au exclus posibilitatea unui conflict nuclear și chiar a unuia convențional, care ar fi putut escalada, timp de decenii. Un subiect ce a apărut spre sfârșitul Războiului Rece a fost acela al angajamentului părților de a nu folosi greutățile interne ale unora  pentru a avansa interese proprii sau a le slăbi poziția în lume. Într-un moment în care își asumă sarcina de a garanta pacea în lume, e natural ca marile puteri să excludă, ca prim pas, posibilitatea conflictelor între ele.

Toate statele au interesul de a nu avea dușmani la frontierele lor, iar remediul sigur constă în constituirea unor relații reciproce de bună vecinătate. S-ar putea ca această soluție să aibă un ecou atât de consistent la toate statele mari și mici, încât proiectul să fie botezat pentru istorie: Pacea vecinilor. Același fir pe care au fost înșirate problemele păcii și securității mai face să se mai ivească una. Să ne amintim că după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, s-au făcut încercări mari de a întrona un regim stabil de pace. Două elemente esențiale au intrat în soluție: normele (obligațiile statelor, angajamentul de a nu recurge la forță și celelalte prevederi ale Cartei ONU) și instituția (ONU), prin care statele membre erau obligate să contribuie la represiunea agresorului prin sistemul securității colective. Este principiul care stă și la baza NATO: te atingi de unul, te atingi de toți. Sistemul nu a funcționat din cauza disensiunii marilor puteri, normele nu au mai fost respectate, iar instituția a slăbit continuu.

Din momentul în care sistemul internațional al statelor este dezbătut, iar criza a obligat statele să dezbată instituțiile economice și financiare internaționale, înseamnă că sunt toate elementele de a răspunde la înscăunarea globalității, dotarea ei cu norme și instituții adecvate. Stâlpii civilizației fiind știința și tehnologia sprijinite de economie și societatea cunoașterii, se așteaptă ca noua configurație globală a păcii să le solicite proiecte internaționale pentru care acum lipsesc sponsori. Ele sunt nu doar grandioase, ci și fezabile. Poduri peste strâmtori, construirea de insule artificiale, extinderea altora prea mici, amenajări de căi feroviare, acțiuni antideșertificare, proiecte vizând hrana și apa.

Climatul de pace constituit pe căi politice și diplomatice va da șanse noi culturilor și dreptului  lor   inalienabil la diversitate. Știința va avea rolul ei amplificat, dar și culturilor li se va deschide perspectiva etalării și comunicării specificității lor. Acest orizont larg va face să slăbească (și poate chiar să dizolve) confiscarea culturilor și folosirea lor în jocurile de putere vicioase și criminale. Reînvierea tradiției unui Bagdad care timp de cinci secole a stat în centrul culturii lumii își așteaptă actorii alungați de clici și triburi. Multe populații ale lumii vor să folosească prilejul de a aminti omenirii că la formarea patrimoniului comun al umanității au contribuit și ele.

 Un om politic de mare notorietate și-a câștigat adepți în tara sa și în afara granițelor ei: Barack Obama. Prezența sa activă în campania mondiala anti-criză îl asociază scenariului, dar mai ales faptul că în această operă a lansat cea mai mare parte a problemelor post-criză. În contactele sale din această perioadă (preia postul de președinte al SUA imediat după izbucnirea crizei) el folosește momentele de conlucrare și încredere pentru a lansa proiecte viitoare privind rezolvarea crizei politice. Cu Rusia enunță disponibilitatea pentru negocieri de dezarmare, în Caraibe vorbește despre „buna vecinătate” aplicabilă la relațiile externe și interne al Americii Latine, întinde mâna celorlalte mari puteri și apoi statelor prinse în conflicte și care uneori se află de cealaltă parte a baricadei față de SUA.

Un lucru aproape cert este închiderea dosarelor de rezolvare a conflictelor perene (durabile, netratabile sau cronice) pentru o nouă perioadă de așteptare. În urma unei crize politice care a golit masa soluțiilor, nu ne putem aștepta la un status-quo, ci la o înrăutățire. Lista conflictelor deschise va fi în creștere, iar ardoarea luptei va avea noi puseuri. Țările aflate chiar și acum în afara sferei rezonabile vor găsi noi îndemnuri la opera lor de a mări insecuritatea în lume, putând da a doua perioadă de înflorire a terorismului și a subminărilor oculte. Contracararea crizei va fi mult îngreunată în acest scenariu, mergând până la prelungirea ei în timp și extinderea ei orizontală în domeniul hranei și apei. Colaborarea între marile state fiind blocată, controlul domeniului infracțional va fi diminuat, iar „pirații” crizei vor reapărea ca o nouă specie de profitori. Dezamăgită și neputincioasă, pătura de mijloc va mări prin teamă și angoasă gravitatea eșecului „post-criză”, care o va reduce la situația de care credea că s-a debarasat. La acest punct apare primejdia unui nou fenomen, care fusese redus anterior la o stare letargică. Este vorba de naționalism, a cărui existență se mulțumea anterior la agitații internaționale, de tip european sau global. Explorarea culturilor în scopuri politice și războinice va continua și după toate probabilitățile se va extinde. Tinerii  vor fi mândri că aparțin unei culturi superioare celorlalte, adverse și rivale, și vor sufoca ideea apartenenței la o mare familie solidară umană pe care toate națiunile au servit-o cu ce au avut mai bun din sacul lor. Insecuritatea externă, eșecurile inițiativelor pe plan global vor aduce un public larg la vechea agendă domestică, pe care o va trata cu pasiunea localismului și în tradiția conflictului tribal.

Evenimente care pot aduce slăbirea curentului de schimbare în următorii 10 ani sunt:

Realizarea sau nu a unei soluții de pace în Orientul Mijlociu între israelieni și palestinieni;

Avansul sau reculul terorismului și al curentelor extremiste islamice în lumea arabă;

Opinia sau acceptarea accesului la arma atomică a Iranului și Coreei de Nord;

Creșterea sau diminuarea numărului de conflicte locale și al războaielor identitare;

Evenimente destabilizatoare în sânul marilor actori –  Rusia, China și Europa în relațiile lor în zona de vecinătate;

Nu pot fi omise bineînțeles nici catastrofele naturale.

Avantajul celui care nu socotește timpul istoriei în zile și ani, ci în decenii și secole este acela de a rămâne un optimist, oricât l-ar contrazice realitatea imediată.

ANEXE

ANEXA 1

ANEXA 2

ANEXA 3

ANEXA 4

ANEXA 5

ANEXA 6

ANEXA 7

ANEXA 8

ANEXA 9

ANEXA 10

ANEXA 11

ANEXA 12

ANEXA 13

ANEXA 14

ANEXA 15

ANEXA 16

BIBLIOGRAFIE