Evolutiei Constitutionale a Romaniei, de la Unirea Principatelor

Parcurgerea chiar succintă a evoluției constituționale a României, de la Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 până la Revoluția Română din 16-22 decembrie 1989, impune de la sine o împărțire în patru perioade distincte.

O primă perioadă, cea de așezare a instituțiilor constituționale în țara noastră, precedată de lucrările Adunărilor Ad-Hoc, are ca punct de plecare Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 și ca punct final Constituția din 1 iulie 1866.

O a doua perioadă, care începe cu Constituțiunea din 1 iulie 1866 și se încheie cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea de la 20 februarie 1938, este perioada deplinei continuități constituționale a României. Ea coincide din punct de vedere istoric cu marile realizări politice, Independența națională la 10 mai 1877 și Întregirea neamului la 1 decembrie 1918 și totodată cu atingerea maximei dezvoltări economice, sociale și culturale.

A treia perioadă, cea mai frământată din punct de vedere politic, cu dese schimbări politice structurale, s-ar putea numi „perioada loviturilor de stat”. Ea debutează cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea, la 20 februarie 1938 și se încheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947. E perioada marilor dezastre naționale.

A patra perioadă, cea mai întunecată din istoria României, începe cu acea nefastă lovitură de stat din 30 decembrie 1947 și se încheie cu Revoluția Română de la 16-22 decembrie 1989. Este perioada dictaturii comuniste, a aservirii totale a țării până în 1964 față de Uniunea Sovietică, mai nuanțată după această dată, dar caracterizată printr-o represiune internă continuă și o desconsiderare totală a normelor constituționale a drepturilor omului.

Desigur, de la 22 deecmbrie 1989 a început o nouă perioadă a istoriei constituționale a României, ale cărei trăsături au deocamdată un caracter tranzitoriu, dar acțiunile puterii instalate pot fi apreciate prin prisma concordanței lor cu regulile statului de drept.

Pentru detalierea acestor perioade este necesară analizarea fiecărui act fundamental. Este necesară prezentarea modului de adaptare a actului, prevederile și revizuirea sa.

PRIMA CONSTITUȚIE A ROMÂNIEI

După primirea doleanțelor exprimate de cele două Adunări Ad-Hoc, puterile garante au elaborat un act fundamental pentru țările române, denumit Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei și Valahiei, care, pe lângă prevederile citate privind relațiile dintre cele două Principate, organiza și puterile de stat și asigura drepturile cetățenilor, așadar era o adevărată constituție.

Convențiunea pune la baza organizării Principatelor Unite principiul separației puterilor în stat, încredințând Domnului puterea executivă, iar puterea legislativă în mod colectiv Domnului, câte unei Adunări Elective de fiecare Principat și unei Comisii Centrale comune. Puterea judecătorească era încredințată magistraților , dar

1

inamovibilitatea judecătorilor era prevăzută numai pentru magistrații Înaltei Curți de Justiție și Casație, care era comună celor două Principate. Această limitare era justificată fără îndoială de lipsa de juriști pregătiți, la nivel local.

Domnul era ales pe viață, trebuia să fie pământean și guverna cu ajutorul miniștrilor.

Adunarea Electivă era aleasă pe o durată de 7 ani, care era și durata mandatului membrilor Comisiei Centrale.

Se prevedea egalitatea în fața legii, se garantau libertatea individuală, proprietatea, drepturile civile și politice, se desființau privilegiile.

Forma de guvernământ era monarhia electivă. Al.I.Cuza se intitula în actele oficiale „A.I. I, Din mila lui Dumnezeu și voința națională Domn Principatelor Unite Române” și continua cu „La toți de față și viitori, Sănătate!”

Convențiunea avea mai multe anexe, dar cea mai importantă era cea de-a doua. Aceasta se intitula „Stipulațiuni electorale anexate la Convențiunea din 19 august 1858” și era o adevărată lege electorală.

Scrutinul era secret, iar votul cenzitar, deci în funcție de venituri. De altfel, sufragiul universal la acea vreme era o raritate în Europa. Alegătorii puteau fi, în funcție tot de cens, primari, care alegeau printr-un delegat și direcți care alegeau nemijlocit. Celelalteprevederi ale anexei se referă la procedura alegerii.

Adunările Elective constituite funcționau ca orice parlament, votau și adoptau legile, care apoi erau supuse sancțiunii domnești.

Cât privește forma de stat a Principatelor Unite Române, aceasta a fost la început o uniune personală. Singurele puteri constituite erau persoana Domnitorului, impus de Adunările Elective împotriva intenției puterilor garante, Comisia Centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație, dar existau câte un guvern separat, câte o adunare electivă separată în fiecare Principat și două capitale, București și Iași.

Prin stăruință și abilitate politică, Al.Ioan I. Reușește să obțină de la puterile garante ca această uniune personală să se transforme într-o uniune reală, cu un singur guvern, o singură adunare legislativă și o singură capitală, București, dar numai pe timpul vieții sale. La 22 ianuarie / 3 februarie 1862 se formează primul guvern unitar român, în frunte cu Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie / 5 februarie 1862 cele două Adunări Elective se contopesc într-o Adunare Generală.

Țara este guvernată în mod democratic, pe baza principiului separației puterilor în stat, conform Convențiunii, până în primăvara anului 1864, când o dispută între puterea executivă, domn și guvern, pe de o parte, și puterea legiuitoare, Adunarea Generală, pe de altă parte, provoacă o criză politică.

Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu propune o lege agrară, care se lovește însă de împotrivirea Adunării Generale. Aceasta, la 10 aprilie 1864, dă vot de blam guvernului. Constituțional, guvernul trebuia fie să demisioneze, fie să propună domnitorului dizolvarea Adunării și ținerea de noi alegeri pe baza aceleiași legi electorale. Susținut de domnitor guvernul nu demisionează, iar Al.Ioan I, care devenea arbitru, nu-l demite și nici nu dizolvă Adunarea. În această situație, Adunarea Generală, la 13 aprilie 1865, dezaprobă guvernul și declară că nu mai poate lucra cu el. Criza

2

constituțională era deschisă, deoarece colaborarea dintre puterea executivă, Guvern și puterea legislativă, Adunarea Generală, era blocată.

Sprijinind guvernul în continuare, Al.Ioan I prorogă mai întâi lucrările Adunării Generale până la 2 mai 1864, sub prezextul sărbătorilor Paștelui. La redeschiderea lucrărilorAdunării, aceasta este însă dizoșvată prin decretul din 2 mai 1864. Prin același decret, domnitorul supune aprobării poporului Statutul Desvoltător Convențiunii din 7 / 19 august 1858 și reforma legii electorale, chemând poporul să se pronunțe prin da sau nu asupra lor. Votul era însă oral, deschis și nominal, cu liste separate pentru opozanți.

Statutul și Așezământul electoral, cum este denumită inițial noua lege electorală, sunt aprobate în bloc prin plebiscit în zilele de 10 / 22 mai 1864.

Statutul nu intră însă automat în vigoare o dată cu aprobarea lui prin plebiscit, deoarece el trebuia să fie aprobat și de puterile garante, care, cu unele rezerve, își dau acordul prin Protocolul Conferinței de la Paris din 16 / 28 iunie 1864, concretizat într-un Act adițional la Convenția din 7 / 19 august 1858.

Statutul Desvoltător Convențiunii din 7 / 19 august 1858, împreună cu Modificațiuni Îndeplinătoare Statutului, care cuprindea rezervele puterilor garante la unele dispoziții ale acestuia, și cu noua lege electorală sunt promulgate de Domnitorul Alexandru Ioan I la 3 / 15 iulie 1864.

Statutul Desvoltător Convențiunii din 7 / 19 august 1858 este cunoscut îndeobște sub numele de Statutul lui Cuza și este considerat de unii ca un act de sine stătător. Mai mult, unii îl consideră prima Constituție a României, făcând implicit aluzie la caracterul străin al Convențiunii. Însă, Statutul este numai un act adițional la Convențiune, care continuă să fie Constituția României până la 1 iulie 1866, rămânând în vigoare în măsura în care Statutul nu o modifica.

Statutul prevedea că „puterile publice sunt încredințate Domnului, unei Adunări Ponderatice și Adunării Elective”, care exercită în mod colectiv puterea legiuitoare, dar numai Domnul are inițiativa legilor. Se introduce deci sistemul bicameral, prin înființarea unei a doua adunări, care în Statut este numită când Adunare Ponderatică, când Corp Ponderator, iar în Modificațiunile Îndeplinătoare Statutului pur și simplu Senat.

Constituția capătă prin aceste modificări și încă altele un caracter autoritar, deoarece sporea mult prerogativele puterii executive în dauna puterii legiuitoare.

O lege importantă din punct de vedere constituțional, adoptată sub imperiul Statutului Desvoltător Convențiunii din 7 / 19 august 1858, a fost Legea pentru organizarea judecătorească. Convențiunea prevedea inamovibilitatea numai pentru magistrații Înaltei Curți de Justiție și Casație. Noua lege, prefigurând crearea unor juriști competenți, prevede posibilitatea extinderii treptate a inamovibilității și la magistrații de la curțile de apel și de la tribunale, desigur în măsura în care posturile respective aveau să poată fi ocupate de juriști competenți.

De asemenea, în această perioadă a avut loc o activitate rodnică de modernizare a legislației române. În primul rând, se pune în vigoare, la 1 decembrie 1865, Codul civil român, tradus în cea mai mare parte după Codul lui Napoleon din 21 martie 1804. Adaptată în oarecare măsură legislației civile anterioare, această mare operă legislativă,

3

cu unele modificări, a rămas în vigoare până astăzi. Tot la 1 decembrie s-a pus în vigoare și Codul de procedură civilă, având ca model procedura civilă din 1819 a cantonului Geneva din Elveția. Acesta a fost modificat de nenumărate ori în mod substanțial (1879, 1900, 1921, 1948, 1952), dar multe texte din forma sa inițială sunt și astăzi în vigoare. Tot în această scurtă perioadă, s-au pus în vigoare un Cod penal și un Cod de procedură penală, care s-au aplicat până la 20 mai 1937.

CONSTITUȚIUNEA DIN IULIE 1866

Ca urmare atât a promulgării Statutului, cât și a Legii agrare adoptate subsecvent, antagonismul dintre susținătorii domnului și adversarii săi se adâncea continuu și totodată se accentua tendința spre un regim autoritar al puterii executive.

La 11 / 23 februarie 1866, în urma loviturii de stat, Cuza este obligat să abdice și să plece în exil. Se constituie o locotenență domnească, formată din trei persoane, generalul Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și colonelul N.Haralambie, care reia vechea doleanță a Adunărilor Ad-Hoc de a aduce pe tron un prinț dintr-o dinastie domnitoare din Europa apuseană.

Procedând imediat la îndeplinirea scopului pentru care dăduse lovitura de stat, locotenențe domnească adresează propunerea de a urca pe tronul României contelui Filip de Flandra, din dinastia domnitoare a Belgiei, pe care Adunarea Electivă îl și proclamă domn sub numele de Filip I. Deoarece oferta este declinată, locotenența domnească propune pe principele Carol-Ludovic de Hohenzollern și cheamă națiunea să-și exprime adeziunea printr-un plebiscit.

După validarea mandatelor deputaților, în ședința din 1 mai 1866, Adunarea Constituantă proclamă pe principele Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen principe ereditar al României sub numele de Carol I și, ca răspuns la obiecțiile puterilor garante, exprimă totodată voința nestrămutată a națiunii de a rămâne pururi unită, sub acest principe străin și cu o monarhie ereditară.

Prima măsură luată de noul domn a fost amnistierea crimelor și delictelor politice. Încă în drum spre București, la Pitești, prințul își manifestă dorința de a se situa mai presus de conflictele politice dintre oamenii de stat, îndeplinind rolul de arbitru. Măsura se referea în primul rând la ultimul guvern al lui Alexandru Ioan I ai cărui membrii fuseseră trimiși la judecata Înaltei Curți de Justiție și Casație prin decretul din 29 martie 1866 al Locotenenței domnești. Bine informat, prințul a luat o măsură care prevenea eventualele conflicte politice.

Abia după aceea, prințul Carol I primește demisia Locotenenței domnești și numește noul Consiliu de Miniștrii, prezidat de Lascăr Catargiu.

La mai puțin de două luni de la depunerea jurământului noului domn, la 29 iunie / 1 iulie 1866, Adunarea Constituantă votează și adoptă o nouă constituție, inspirată din Constituția belgiană din 7 februarie 1831, una din cele mai liberale din Europa, adaptată de însăși națiunea română, prin reprezentanții ei aleși prin vot secret și liber, la realitățile vieții românești.

Constituția a fost promulgată de Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 și a intrat în

4

vigoare la 1 iukie 1866, data publicării în Monitorul oficial.

Calificativul de indivizibil era un răspuns la insistența puterilor garante ca Principatele să se separeu prin alegerea unui nou domn. De asemenea, denumirea de România, în contradicție cu prevederile Convențiunii de la Paris, sublinia hotărârea de-a aduce la îndeplinire toate doleanțele exprimate de Adunările Ad-Hoc.

Ca formă de guvernământ, România se transforma dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară.

Se enunța principiul că toate puterile statului emană de la națiune și era dezvoltat principiului separației puterilor în stat. Puterea era încredințată domnului, puterea legislativă în mod colectiv domnului și Reprezentanței Naționale, iar puterea judecătorească tribunalelor și curților.

Reprezentanța Națională se compunea din Senat și Adunarea Deputaților. Se adopta deci sistemul bicameral.

Titlul II, prevedea cele mai largi libertăți: libertatea conștiinței, a presei, a învățământului, a întrunirilor. Privilegiile și titlurile de noblețe străine erau desființate. Inviolabilitatea persoanei și a domiciliului erau garantate. Se interzicea pedeapsa cu moartea și confiscarea averii. Se asigura secretul corespondenței.

Libertatea presei era garantată foarte eficient, specificându-se că ziarele n-aveau nevoie de autorizație pentru a se apărea, nu puteau fi puse sub regimul avertismentelor și nici nu puteau fi suprimate sau suspendate. De asemenea nu se puteau vota legi excepționale în materie de presă.

O singură interdicție era pusă cetățeanului român, aceea de a nu intra în serviciul altui stat fără autorizația guvernului, sub sancțiunea pierderii cetățeniei române și o singură discriminare era impusă cetățenilor străini: numai cei de rit creștin puteau cere împământenirea.

Drepturile electorale se bazau tot pe cens, alegătorii fiind împărțiți în patru colegii electorale în funcție de venit, profesiune și demnități deținute.

În afară de curțile și tribunalele ordinare, mai erau înființate și curțile cu juri (jurați), care judecau crimele, precum și delictele politice și de presă. Se interzicea înființarea de tribunale excepționale.

În mod numai aparent surprinzător, în această constituție liberală era omisă inamovibilitatea și stabilitatea judecătorilor.

Erau enumerate prerogativele domnului și se prevedea în mod expres că „Domnul nu are alte puteri, decât acelea date lui prin Constituție”.

Se prevăd imunitatea și inviolabilitatea deputaților și senatorilor, precum și răspunderea ministerială, cu interdicția ca domnul să poată apăra de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris.

O prevedere importantă a noii Constituții era modalitatea de revizuire a ei.

Pentru a se evita ca reprezentanța națională ordinară să acă propuneri din motive de oportunitate politică, se prevede că propunerea de revizuire trebuie citită de trei ori din 15 în 15 zile în ședință politică și să fie adoptată de ambele adunări.

La 23 octombrie 1866, Înalta Poartă recunoaște alegerea lui Carol I ca Domn al Principatelor Unite Române și totodată acceptă unirea definitivă. Din acest moment ,

5

România are o Constituție proprie și se emancipează de sub tutela puterilor garante.

Această constituție a suportat o serie de revizuiri: cea de la 12 octombrie 1879, cea de la 8 iunie 1917. A existat și o tentativă de revizuire în 1914.

CONSTITUȚIA DIN 29 MARTIE 1923

Noua situație socială, economică și politică a țării impunea un nou pact fundamental.

Constituțiunea din 29 martie 1923 care a fost în cele din urmă acceptată în mod unanim și aplicată de toți factorii politici.

O comparație între textul Constituțiunii de la 29 martie 1923 și cel al Constituțiunii din 1 iulie 1866 este necesară spre a determina dacă s-a instituit o nouă ordine constituțională.

Constituția revizuită are 87 de articole vechi, intacte sau nesemnificativ schimbate, 21 de articole revizuite în fond și 24 de articole noi, dar în urma renumerotării și a contopirii unor articole, concomitent cu divizarea altora, ea are 130 de articole de fond și 8 dispoziții tranzitorii și suplimentare.

Dreptul de proprietate încetează de a fi un drept absolut, ca sub incidența textului din 1866, căpătând și o funcție de utilitate socială. Pe această idee, bogățiile subsolului sunt declarate proprietate de stat, iar căile de comunicație, apele navigabile și flotabile și spațiul atmosferic sunt incluse în domeniul public.

În unele articole se inserează o precizare, impusă prin tratatele de pace: „fără deosebire de origine etnică, de limbă și de religie”.

Se garantează astfel drepturile minorităților naționale, dar în același timp s-a considerat necesar, ca o contrapondere și o măsură preventivă în eventualitatea unor tendințe separatiste, să se enunțe în alt mod caracteristicile statului român: „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil.”

Deci în 1866, se accentua caracterul indivizibil al statului român, deoarece puterile garante insistau asupra menținerii diviziunii celor două Principate, acum era necesar să se insiste asupra caracterului național, în contrast cu plurinațional și unitar, în contrast cu statul federativ.

În domeniul organizării administrative teritoriale, nu mai sunt prevăzute plășile, ca unități teritoriale intermediare între comună și județ.

Se acordă un statut aparte bisericii greco-catolice, precizându-se că este o biserică românească, având întâietate față de alte culte.

Se adaugă două aliniate, care stabilesc deplina egalitate între sexe și preconizează legiferarea prin legi speciale a drepturilor femeilor.

Libertatea presei este menținută întru-totul.

În Titlul II mai găsim două revizuiri: se suprimă obligativitatea căsătoriei religioase și se generalizează obligativitatea învățământului primar, deoarece între timp se realizase sarcina de a se înființa școli în toate comunele.

În ceea ce privește puterea executivă, se reglementează guvernul ca un corp distinct.

6

În privința puterii legislative, în afara importanței revizuirii prin introducerea sufragiului universal, schimbările nu sunt de esență.

O importantă modificare în legătură cu activitatea legislativă o constituie înființarea Consiliului Legislativ.

Un capitol mai amplu revizuit, din titlul III „Despre puterile statului”, este capitolul IV „Despre puterea judecătorească”. Se specifică faptul că nu se pot crea comisii și tribunale extraordinare „în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecării unor anume persoane”. Se mai menționează că vechea Curte de Casație devine acum Curte de Casație și Justiție. S-au introdus articole legate de jurisdicția ordinară, acestea privesc controlul judecătoresc al constituționalității legilor, inamovibilitatea magistraților, înființarea justiției militare și privind contenciosul administrativ.

Legea electorală din 27 martie 1926

După adoptarea Constituției din 29 martie 1923, s-a adoptat și o nouă Lege electorală pentru Adunarea Deputaților și Senat, legea din 27 martie 1926, care reducea într-o oarecare măsură efectele sufragiului universal asupra unei reprezentări proporționale a națiunii în Parlament.

Această lege a introdus așa-numita „primă electorală”, iar repartizarea mandatelor se făcea într-un mod ingenios, dar complicat.

Mai întâi se totalizau rezultatele alegerilor pe țară și se calcula procentul obținut de fiecare grupare politică. Gruparea politică ce obținea cel mai mare procent, dar nu mai mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte se numeau grupări minoritare.

Se calculau apoi procentele obținute în fiecare circumscripție, iar acolo unde una dintre grupările politice obținea majoritatea absolută (deci cel puțin 50%) acea grupare primea în acea circumscripție numărul de mandate conform procentului realizat. Se scădea din numărul total al mandatelor pe țară numărul mandatelor atribuite în circumscripțiile în care se realizase o majoritate absolută, iar mandatele rămase din aceste circumscripții, împreună cu mandatele din circumscripțiile în care nici o grupare nu realizase majoritatea absolută, se totalizau și se împărțeau astfel: gruparea declarată majoritară primea 50% din aceste mandate, „prima electorală”, iar celelalte 50% erau împărțite proporțional între toate grupările, inclusiv cea majoritară. Grupările politice care nu obțineau cel puțin 2% pe țară nu luau parte la această împărțeală, dar primeau, mandatele din circumscripțiile în care avuseseră majoritatea absolută.

Prin acest sistem se putea realiza în mod teoretic și o adevărată reprezentare proporțională strictă, în cazul în care în toate circumscripțiile una din grupări obținea o majoritate absolută. De asemenea, prima electorală putea fi neglijabilă, dacă numărul circumscripțiilor în care nu se obținuse o majoritate absolută era mic.

CONSTITUȚIUNEA DIN 27 FEBRUARIE 1938

Prin Decretul regal din 27 februarie 1938, Carol al II-lea a promulgat noua Constituție.

7

Noua Constituție reprezenta un abuz. Aceasta „abrogă” de ls data promulgării ei „Constituția promulgată de Decretulregal din 28 martie 1923”,.

În fond, deși reproduce din vechea Constituție un mare număr de texte referitoare la drepturile românilor, cu multe restricții însă, principiile sale nu sunt câtuși de puțin liberale. Rostul unei constituții este să garanteze drepturile cetățenilor în caz de abuzuri ale puterii, iar nu să le impună datorii. Datoriile se stabilesc prin legea ordinară, care trebuie respectată de toți cetățenii.

Separația puterilor în stat era de fapt desființată și se produce o concentrare masivă a puterii în mâinile regelui, care devine capul statului. Puterea legislativă se exercită de rege prin reprezentațiunea națională, iar puterea executivă este încredințată tot regelui care o exercită prin guvernul său, preponderența regelui fiind clar formulată.

Inițiativa legislativă este tot de competența regelui, limitând inițiativa parlamentară numai la legile de interes obștesc.

Regele putea convoca, închide, dizolva ambele Adunări sau numai una din ele, desigur cea mai puțin obedientă, și le putea amâna lucrările.

Senatorii erau fie numiți de rege, cei de drept (deci nu mai erau de drept!), fie aleși de corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonați organelor puterii executive care îi alegea.

În materie judecătorească, se desființează Curțile de Juri, iar inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită prin legi speciale, încetând deci de a mai fi principiu constituțional, fiind lăsată la discreția legiuitorului ordinar. Ea avea să fie însă recunoscută prin articolul 96 din Legea pentru organizarea judecătorească din 20 august 1938.

În privința împărțirii administrative a țării, se suprimă împărțirea pe județe, precum și toate articolele care se refereau la această materie, fiind înlocuite cu un singur articol prin care împărțirea administrativă trecea în competența legilor ordinare.

Puterea politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanților națiunii de către aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetățenilor la obediență, instituindu-se o disciplină severă pe plan național. După desființarea partidelor politice, avea să se introducă partidul unic, la început Frontul Renașterii Naționale, apoi Partidul Națiunii.

Chiar dacă nu se poate vorbi de o monarhie absolută (condițiile istorice nu mai făceau posibil un asemenea sistem de guvernământ), era totuși o monarhie autoritară, în care regele nu numai că domnea, dar și guverna.Dacă în fapt Carol al II-lea a pus capăt unei continuități constituționale de aproape 72 de ani, în drept Constituțiunea din 1 iulie 1866, revizuită la 29 martie 1923, rămânea singura legitimă, astfel încât a putut fi repusă în vigoare printr-un simplu decret regal, la 31 august 1944.

Numai după doi ani și câteva luni de la promulgarea Constituției lui Carol al II-lea, se produce dezastru național declanșat de nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea României „să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia” și „să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit cu harta alăturată”. Această notă constituia un act de agresiune conform Convenției de definire a agresiunii din 3 – 5 iulie 1933 , încheiată la Londra , la care atât

8

România, cât și Uniunea Sovietică erau părți.

Prin Decretul – lege din 5 septembrie 1940, regele suspendă propria sa Constituție din 27 februarie 1938 și dizolvă Corpurile Legiuitoare. Totodată prin Decretul regal nr.3053 din septembrie 1940 învestește pe președintele Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu, cu depline puteri în conducerea statului.

În aceeași zi, generalul Ion Antonescu continuă consultările, în vederea alcătuirii noului guvern, cu șefii celor două partide tradiționale, pe de o parte, șefii mișcării legionare, pe de altă parte: toți cereau abdicarea lui Carol al II-lea.

Iuliu Maniu, președintele Partidului Țărănesc, avea să declare textual în articolul „Cauzele prăbușirii fostului regim” în ziarul Universul:

„Având viziunea clară că regele Carol al II-lea nu mai are prestigiul și autoritatea necesară pentru a continua să domnească, în perfectă înțelegere cu domnul C. I.C.Brăteanu am declarat domnului general I.Antonescu, care între timp fusese însărcinat să formeze guvernul și care cunoștea de mai înainte vederile mele, că primul lucru care trebuia să-l facă este să propună regelui să abdice, declarându-i că nu voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub domnia regelui Carol”.

În urma cererii unanime a noului guvern și a celor două partide tradiționale, generalul Ion Antonescu îl somează printr-o scrisoare pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta cedează în cele din urmă și semnează actul de abdicare la 6 septembrie 1940.

Fiul lui Carol al II-lea devine rege al României, sub numele de Mihai I, același pe care îl purtase și între anii1927-1930, în lipsa unei reprezentanțe naționale, depune jurământul în fața generalului Ion Antonescu, ca președinte al Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim și a prim-președintelui Înaltei Curți de Casație, D.G.Lupu.

Regele păstrează prerogativele pur formale și de protocol: el este capul oștirii, bate monedă, conferă decorații, primește și acreditează ambasadori și miniștri plenipotențiari și acordă amnistia și grațierea. În primul decret regal, numărul 3053 din 5 septembrie 1940, Carol al II-lea își rezervase, pe lângă prerogativele enumerate, încă două: de a încheia tratate și de modificare a legilor organice, de a numi miniștri și subsecretari de stat. Prin primul decret regal semnat de Mihai I sunt suprimate drepturile regelui de a încheia tratate, de a acorda amnistia și grațierea și de a numi miniștri și sbsecretari de stat, rămânând doar acela de a numi pe primul – ministru. În sfârșit, prin ultimul decret regal din 6 septembrie 1940, se răpesc regelui prerogativele de a modifica legile organice (cea mai mare limitare a prerogativelor sale!), în schimb i se redă prerogativa de a acorda amnistia și grațierea.

În urma loviturii de stat se instaurează Statul Național Legionar.

Blocul Național Democrat, realizează actul de la 23 august 1944, prin care se pune capăt guvernării personale a mareșalului Ion Antonescu și se revine la regimul constituțional dinainte de 27 februarie 1938.

Mihai I, prin Înaltul decret regal din 30 august 1944, restabilește drepturile românilor așa cum sunt ele „recunoscute de Constituțiunea din 29 martie 1923”. Din acest decret rezultă că „puterile statului se vor exercita după regulile așezate în Constituția din 29 martie 1923”. Regele exercită puterea legislativă până la organizarea Reprezentanței Naționale. Inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită printr-o

9

lege specială, dar juriul rămânea desființat. Se abrogau toate decretele regale prin care se acordau puteri depline generalului Ion Antonescu.

Deci vechea Constituție din 1866, cu revizuirile ei din 29 martie 1923, începe din nou să se aplice efectiv, iar domeniile în care ea nu se putea aplica în mod practic pentru moment sunt arătate expres și statornicite soluțiile provizorii.

Astfel, la 23 august 1944, România redevine în drept un stat constituțional, căruia îi lipseau însă parlamentul și consiliile comunale pentru o viață constituțională integrală. Partidele politice, care fuseseră dizolvate la 30 martie 1938 și după 6 septembrie 1940 își restrânseseră în mod voluntar activitatea, se reorganizează. În Europa, la acea dată erau numai patru state constituționale: Elveția, Suedia, Anglia și România. De asemenea, la 23 august 1944, România era un stat bine organizat, cu o administrație intactă, cu o economie sănătoasă, cu o armată puternică, fiind a patra putere militară a Europei, după Germania, Anglia și Uniunea Sovietică.

Acest stat avea toate șansele să renască, nimic nu-i lipsea pentru a deveni un stat cu adevărat democratic, dacă n-ar fi fost comunismul. Presiunea sovietică și cea comunistă încep să se exercite din primul moment, treptat dar tenace, în sensul nesocotirii Constituției, pretinzându-se continuu derogări și „modificări” ale Constituției, ca și cum ar fi fost o lege ordinară oarecare, pretextându-se, în ultimă instanță și în lipsa altor argumente, rațiuni de război.

Puterea comunistă se socotește destul de puternică pentru a distruge democrația în România, în două etape: prima, înlăturarea opoziției reprezentate de partidele istorice și anihilarea armatei, în scopul izolării regelui, a doua, răsturnarea monarhiei și alungarea regelui.

Atacul se declanșează la 29 iulie 1947, când, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștrii, invocându-se tentativa de plecare ilegală din țară a unor fruntași țărăniști, se dizolvă Partidul Național Țărănesc. Rămas singur în opoziție și cu o pondere mai mică, Partidul Național Liberal al lui C-tin I.C.Brătianu este nevoit să se autodizolve.

Al doilea pas se face la 1 septembrie 1947, când sunt trecuți în cadrul disponibil al armatei 37 de generali, un contraamiral și mii de ofițeri superiori și inferiori, eliminându-se din armată elementele fidele tradiției monarhice.

La 30 decembrie 1947, prin amenințare și șantaj, se obține semnătura Regelui Mihai I pe un act de abdicare dinainte redactat. În urma acestei acțiuni este proclamată Republica Populară Română, prin adoptarea legii din 30 decembrie 1947. Legea din 30 decembrie 1947 nu avea nici o valoare constituțională, chiar dacă ar fi fost adoptată de Adunarea Deputaților, cum se pretindea, deoarece aceasta nu putea adopta decât legi ordinare și îi era interzis, în mod expres, atât prin Constituție, cât și prin legea contrasemnată de toți membrii guvernului, să se pronunțe asupra chestiunilor constituționale.

Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care combat în mod deschis și direct regimul constituțional și deci nu au constituții, dictaturile de stânga se pretind regimuri democratice, chiar și cele mai democratice posibile, și deci au și constituții. Analiza acestor constituții și a modului în care ele sunt adoptate și aplicate va dezvălui în ce măsură acestea sunt adevărate constutiții sau pot fi considerate cel mult legi organice statale.

10

În perioada dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948), s-au succedat fără întrerupere trei constituții: Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, Constituția Republicii Populare Romne din 24 septembrie 1952 și Constituția Republicii Populare Române din 21 august 1965.

Constituția din 13 aprilie 1948 a avut un caracter provizoriu de la început, în care prevederile economice prelevau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.

Dacă prin Constituția din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare totală a economiei naționale și o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii economice a locuitorilor României, în Constituția Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, făcându-se bilanțul transformărilor eonomice, predomină realizarea intereselor politice ale Partidului Muncitoresc Român.

Constituția Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952 este constituția totalei aserviri a României față de Uniunea Sovietică.

Drepturile în ordinea din Constituție, erau: dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la pensie, dreptul la învățătură, egalitatea în fața legii, drepturile minorităților, egalitatea în drepturi a sexelor, libertatea de conștiință.

O modificare minoră a Constituției din24 septembrie 1952 s-a făcut prin legea din 29 ianuarie 1953 pentru organizarea unor ministere și includerea președintelui Comitetului de Miniștrii al Republicii Populare Române.

Inovația constă însă în aceea că o lege ordinară dispune să facă modificări în Constituție: „Se vor face modificările corespunzătoare articolelor 45 și 50 din Constituția Republicii Populare Române”.

La 22 aprilie 1964 se adoptă Declarația cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Această nouă atitudine impune însă schimbarea Constituției Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, care consacra în textul ei dependența României de U.R.S.S.

Se fac alegeri la 7 martie 1965 pentru Marea Adunare Națională, care adoptă la 21 august 1965 o nouă constituție, ce proclamă țara noastră „Republica Socialistă România”.

Asimilarea totală a constituției cu legile ordinare a făcut ca această Constituție să cunoască până la suprimarea ei la 22 decembrie 1989 nu mai puțin de zece modificări și șase republicări, mai mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1859 până la 1965.

Constituția Republicii Socialiste România din 21 august 1965 mai aduce o noutate: pe lângă o formațiune politică privilegiată, partidul comunist, se creează o categorie de cetățeni privilegiați, membrii partidului comunist. Aceștia sunt considerați la nivel constituțional „cetățenii cei mai avansați și mai conștienți ai societății”, și astfel devine principiu constituțional însăși împărțirea societății în cetățeni de rangul I, superiori și deci privilegiați, și cetățeni de rangul II, considerați per a contrario inferiori și deci neprivilegiați. Și această împărțire a societății în cetățeni inferiori și superiori nu se baza pe vreun criteriu de valoare, ci pe cel mai arbitrar dintre criteriile posibile, acela al adeziunii și obedienței.

11

Constituția din 13 aprilie 1948 a fost publicată cu mai mult de o lună înainte de adoptarea ei de către Marea Adunare Națională în organul de presă al partidului comunist.

Lunga perioadă de dictatură și abuzuri, cea mai neagră din istoria României, s-a încheiat la 22 decembrie 1989, prin victoria Revoluției Române începute la 16 decembrie 1989 la Timișoara.

În cazul Revoluției Române din 16-22 decembrie 1989, voința poporului a fost exprimată în Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989, care a fost însușit de toți și nu a fost contestat de nimeni. Acesta are semnificația unui act instituțional care trebuia să stea la baza întregii activități statale până avea să fie rezolvată problema constituțională.

Primul act important al puterii constituite la 22 decembrie 1989 este Decretul-lege din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și Consiliilor Teritoriale ale Frontului Salvării Naționale.

Următorul act important din punct de vedere constituțional al puterii constituite în România a fost Decretul-lege din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice și organizațiilor obștești în România, care a pus capăt regimului partidului unic și a creat bazele dezvoltării pluralismului politic în țara noastră.

Următorul act important din punct de vedere constituțional al puterii constituite a fost Decretul-lege din 9 februarie 1990 privind Consiliul provizoriu de Uniune Națională, care înlocuiește Consiliul Frontului Salvării Naționale. Noul organ al puterii de stat este organizat pe bază paritară, din el făcând parte un număr de membrii ai Frontului Salvării Naționaleegal cu numărul reprezentanților tuturor celorlalte partide la un loc (câte 3 reprezentanți de fiecare partid).

Cel mai important act al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională a fost Decretul – lege din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României.

Sub numele de Tezele pentru elaborarea proiectului de Constituție a României, principiile și structurarea pe capitole a Constituției au fost date publicității la 12 decembrie 1990 și apoi dezbătute și adoptate în Adunarea Constituantă între 12 februarie 1991 și 20 iunie 1991.

Proiectul de constituție a fost dat publicității la 10 iulie 1991, iar dezbaterile aveau să înceapă la 10 februarie 1991. Discuția pe articole se va încheia la 14 noiembrie 1991, când se și fixează votarea prin vot nominal la 21 noiembrie 1991, dată la care Constituția în întregul ei, este adoptată cu 414 voturi pentru și 95 de voturi contra.

Deși Adunarea Constituantă avea competența deplină pentru alegerea Parlamentului și Președintelui României de a adopta Constituția țări, totuși ea a adoptat, la votarea pe articole, condiționarea intrării în vigoare a Constituției de aprobare a sa prin referendum popular.

Ceea ce caracterizează „Constituția din 1991” este ruptura totală cu tradiția constituțională românească și lipsa unei concepții unitare, ea fiind rezultatul unei alătu –

12

rări de texte luate în mod separat din mai multe constituții europene și chiar din Convenția europeană a drepturilor omului din 3 septembrie 1953 și în consecință, deși unele din ele au conținut acceptabil în sine, absența unei legături concrete a dus la un rezultat mediocru.

Ignorând complet tradiția constituțională românească, deși această tradiție fusese verificată pe parcursul a mai mult de 7 decenii „Constituția din 1991” nu produce absolut nici un articol din Constituțiunea din 29 martie 1923. În schimb reproduce texte întregi din Constituția franceză din 4 octombrie 1958, și se inspiră, în special cu privire la prerogativele Președintelui României, din Constituția Republicii Socialiste România din 21 august 1965.

În general, Constituția, încă de la prima vedere, se observă că are un caracter abstract, iar textele împrumutate nu sunt aprofundate.

Inspirându-se din Constituția suedeză, s-a rezervat un capitol întreg Avocatului Poporului.

Drepturile și libertățile cetățeanului sunt scrupulos enumerate, dar insuficient garantate. În plus, imitarea exercițiului lor prevăzut în art.49, o enumerare prea amplă și elastică, deschide calea abuzurilor atâta timp cât nu este prevăzută nici o procedură pentru instalarea unor atare limitări și nici organul care o poate decide, astfel că ele pot fi invocate în mod abuziv fără ca să ofere cetățeanului nici o cale constituțională sau legală pentru a se putea opune în caz de abuz.

De vreme ce se reduce principiul separației puterilor în stat la o simplă sintagmă, s-ar putea crede că a fost doar o substituire de termeni, fără influență asupra fondului, dar se risipește această supoziție. Prin urmare, Adunarea Constituantă a trădat principiile liberale ale revoluției înlocuindu-le cu principiul comunist al unicității puterii.

Abătându-se de la acest principiu, se înlocuiește termenul de „putere de stat” cu „autăritățile publice” (termen specific puterii executive).

Puterea executivă apare în Constituție sub forma a trei autărități publice distincte: președintele, guvernul și administrația publică.

Opțiunea pentru republica semiprezidențială este, de asemenea criticabilă.

Dacă se analizează atributele Președintelui României, dezvoltate într-un capitol mai amplu, se regăsesc, doar ușor reelaborate, prerogativele Președintelui Republicii Socialiste România din Constituția din 21 august 1965.

O altă inovație a constituantului din 1991, pe lângă aceea a Avocatului Poporului, este crearea Curții Constituționale.

În textul Constituției se observă multe inadvertențe juridice. Astfel, în articolul 15(2) se prevede că numai legea penală mai blândă poate avea caracter retroactiv, omițându-se legile interpretative.

Istoria constituțională a României a fost și ea marcată de convulsiile inerente așezării constituționale a oricărei țări, care trebuia să creeze concomitent și o societate civilă la nivelul instituțiilor moderne introduse.