Evoluția urbană în secolele al XlX -lea și al XX -lea [611722]

TEORIA ORAȘULUI .
TEORIA ORAȘULUI GRĂDINĂ
SUBURBII DIN DIFERITE ORAȘE ȘI
SUBURBIILE GRĂDINĂ

MASTERAND: [anonimizat] 2016 -2017
UPT – MASTER URBANISM AN I. / SEM. II.

TEORIA ORAȘULUI GRĂDINĂ

Evoluția urbană în secolele al XlX -lea și al XX -lea
Explozia demografică urbană. Dacă populația lumii a crescut în mod uimitor în ultimele două
secole, creșterea populației orașelor a fost încă și mai rapidă. În timp ce populația globului s -a mărit
de patru ori din 1850, numărul locuitorilor orașelor a crescut de zece ori. Această enormă creștere a
populației citadine este consecința progreselor științifice și tehnice realizate începând cu mijlocul
secolu lui al XVIII -lea. Europa occidentală este cea care declan șează acest proces, urmată curând de
Statele Unite. În țările în care progresul tehnic s -a făcut simțit, creșterea producti vității muncii a
antrenat o mărire a producției globale, ceea ce a făcut posibi lă o creștere demografică și o ridicare a
nivelului de viață. În paralel, structura populației active s -a transformat. În timp ce la începutul
secolului al XIX -lea, 80% din populația activă era ocupată în sectorul primar (agricultură), 8% în
sectorul secu ndar (industrie) și 12% în cel terțiar (servicii), în țările industrializate a avut loc o veri –
tabilă topire a sectorului primar în beneficiul celui secun dar și celui terțiar. Apoi, datorită noilor
progrese ale produc tivității în industrie, sectorul secu ndar s -a micșorat la rân dul său în beneficiul
celui terțiar, care este marele beneficiar al dezvoltării economice1.
Astfel, în țările dezvoltate, un număr restrâns de agri cultori, de ordinul a 5 până la 10% din
populația activă, este de ajuns pentru a h răni întreaga populație. Or, acum două secole aceștia
constituiau 80%. Ceea ce înseamnă că toți cei care erau în plus, care exploatau terenurile cele mai
puțin rentabile, au trebuit să plece. Exodul rural i -a făcut orășeni fără voia lor. Depopularea satelo r a
umplut orașele. În seco lul al XIX -lea, acest lucru se făcea în beneficiul industriei.
Geneza urbanismului modern
Urbanism ul așa cum îl cunoaștem, care se vrea o știință a așezărilor umane, s -a născut ca o
consecință a Revoluției Industriale. Aceasta, care începe în Anglia încă din secolul al XVIII -lea,
aruncă o întregă populați e muncitorească în orașe care nu sunt pregătite să o primească. Rezultă de
aici o proliferare a locuințelor mizere, a cocioabelor. Familiile muncitorilor se în ghesuie în localuri
strâmte și fă ră confort, atunci când nu locuiesc în pivnițe nesănătoase, ca la Lille, Liverpool sau
Manchester. Numeroase voci se ridică pen tru a denunța mi zeria locuinței populare; printre ele cea a
doctorului Villerme în raportul său din 1840 și cea a lui Engels în cartea sa: Situația clasei
muncitoare din Anglia (1845).
În ochii contemporanilor, orașul întreg este bolnav. El este considerat ca un țesut pa tologic,
nesănătos. în Iluzii pier dute, Balzac numește Parisul „un șancru“ Medici, filantropi, sociologi,
economiști, romancieri, confruntați cu epidemi ile și cu delincvența văd în ele fructele otrăvite ale
cociobelor , purulențele orașului mizerabil, care este acuzat că face să degenereze rasa umană, că
secretă viciul și cri ma.
O întreagă seri e de gânditori ajung să repudieze noțiu nea tradițională de oraș și elaborează
modele care să permită regăsirea ordinii tulburate de mașinism.

Mișcarea culturalistă . Ea se bazează pe ideea, unor scriitori ca Max Weber sau Sombart, care
afirma ca orașul european preindustrial a reprezentat un moment excepțio nal al istoriei și a permis

1 Despre toate aceste teme, a se vedea lucrarea clasică a lui J. FOURASTIE, Le grctiul espoir du XX' siecle, Paris,
1963, ca și La realitâ economique , Paris, 1978, p. 76

realizarea individului și înflorirea culturii, grație climatului particular al comunității urbane.
Această mișcare s -a născut în Anglia secolului al XlX -lea, impulsionată de Pugin, Ruskin
și Morr is. Estetica și cultura ocupă la ei locul pe care îl avea igiena la Owen și Fourier. Este o
gândire anti -industrialistă, hrănită de nostalgi a pen tru orașul trecutului, ale cărui căldură umană
și calitate arhi tecturală se cereau reînviate. Din aceste motive trebuia revenit la orașe mici, cu
limite precise, cu drumuri sinuoase, în res pectul sitului. Acești autori cred că urâțenia răspândită
de societatea industrială este rezultatul unei carențe culturale care nu poate fi combătută decât
prin întoarcerea la o artă inspi rată din Evul Mediu, în directă legătură cu renașterea arti zanatului.
Aceste concepții nu au condus la realizări veritabile. Dar viziunea lor arhitecturală inspiră
satul-grădină de la Port – Sunlight, creat în 1887 de industriașul Lever pentru munci torii din
fabricile lui de săpun. Admirator al lui Ruskin, pasionat de gotic, el a construit 600 de case în
stilul early English.
Către sfârșitul secolului al XlX -lea, mișcarea culturalistă trece la stadiul de urbanism
propriu -zis. P rincipiile de amena jare a orașelor sunt studiate cu clarviziune de arhitectul ger man
Stübben, care publică în 1880 lucrarea Städtebau , tratat despre construirea orașelor. El trage
învățăminte din greșe lile comise de predecesorii săi care încercaseră să suprapună un oraș
modem peste unul vechi. Conform ideilor sale, sin gura soluție constă în respectarea trecutului și
în constru irea orașului nou alătu ri de cel vechi. O carte purtând același titlu este publicată în
1889 de marele urbanist austriac Sitte, care denunță mediocritatea orașului modem și își propune
să facă un studiu minuțios al orașelor vechi, extrăgând de aici principii inspiratoare
pentru responsabilii creației și extin derii urbane. El vrea să înlocuiască reușitele intuitive ale
epocilor „în care respectul pentru artă era o tradiție“ printr -un demers conștient. Nu este vorba de
a copia orașele vechi, ci de a examina „ceea ce este esențial î n creația lor“ și adap tabil
„circumstanțelor modeme“. Pentru Sitte, planul unui oraș este o operă de artă. El trebuie să se
ordoneze în funcție de locurile de trecere și de întâlnire, care sunt străzile și piețele. Acestea
trebuie să reia modelul străzii și pieței medievale, spațiu vizual închis și adesea neregulat.

ORAȘELE GRĂDINĂ
În reacția contra mediului urban haotic, precum și împotriva mașinii – responsabilă de toata relele – la
sfârșitul sec. XIX se revine cu nostalgie la natură, la viața satului, la sentimentele și la comunitățile
de odinioară; este un apel la “referin ța ideală".2

Utopia orașelor grădină se înscrie în această tendință de recrea re a Edenului etern. Impresionismul
sau mișcarea Arts and Crafts s unt martorii acestei atitudini în esență anti -urbană. Mișcarea orașelor
grădină este creată în Marea Br itanie grație acțiunilor complementare ale lui Ebenezer Howard și
Raymond Unwin.

Proiectul de oraș -grădină prezentat în 1898 într -o carte intitulată To Morrow :A Peaceful
Path to Real Reform deEbenezer Howard, corespunde une i viziuni romantice care opune dezvoltării
anarhice și anonimatului orașului industrial claritatea aparentă și spir itul comuniar a l aglomerațiilor
tradiționale, propune o nouă formă de așezare urbană la care nimeni înaintea lui nu se gândise și care
a influențat mult gândirea urbanistică contemporană. A pornit de la celebra dia gramă a celor trei
magneți, meritul ei es te acela că rezumă într -o singură pagină un set de argumente complexe.

2 “Mitul cetății ideale în cultura europeană e marcat de raportul fața de Paradis și d e dorința abolirii
istoriei.I maginea Paradisului se conturează dincolo de timp.''; cf. V. I. Stoichi ță, La cite ideale. Prehistoire du texte
utopique, în; LesSYMB OLES. p. 234

Ideea de „oraș – grădină” va rămâne una dintre cele mai importante idei ale urbanismului
modern. Howard și -a dat seama pornind de la observarea directă a realității sociale din propr ia țară,
cum populația în creștere puternică și continuă era atrasă de centrele industriale existente și în mod
particular de marile orașe deja supraaglomerate. El a dedus că planurile filantropice ale orașelor
industriale descentralizate și mai ales falan sterele nu numai că erau irealizabile, dar sfârșeau prin a -i
lăsa mai săraci și mai puțin liberi pe cei cărora le erau destinate. Tot atunci a descoperit că zonele din
afara orașelor erau supuse unui proces rapid de despopulare, pierzându -și orice atracție din punct de
vedere economic și social.
Din analiza celor două fenomene, acela de suprapopulare a orașelor industriale și acela de
despopulare a provinciilor, Howard a dedus că soluția problemelor specifice orașului și exteriorului
său trebuia să fie găsi tă în mod unitar. Aceasta a făcut ca Howard să propună guvernului englez să
realizeze așezări urbane noi, de interes regional, cumulând avantajele legate de igiena cu cele de
mediu ale așezărilor rurale, cu cele socio -culturale ale orașului.
Soluția lui Howard urmărea împiedicarea emigrării populației din zonele rurale și oprirea
aglomerării exagerate a orașelor. Acestei noi forme de așezare umană i s -a dat numele de
„oraș -grădină” unde, așa cum a spus de multe ori Howard, urbanul și ruralul s e unesc și din unirea lor
se naște o nouă viață, o nouă civilizație.
Orașele -grădină propuse de el erau autonome din punct de vedere economic, bogate în spații
verzi, înconjurate de o zonă agricolă și destinate unu/ număr relativ mic de locuitori, cca. 32. 000.
Proiectul lui Howard conține o distincție foarte netă între cele 400 ha urbane și centura verde
agricolă de 2 000 ha care le înconjoară. Spațiul urban cu prinde în centru un spațiu comercial și
administrativ; apoi, o zonă inelară consacrată locuințel or, fiecare avându -și pro pria grădină. La
periferie se află o zonă industrială. Pentru a împiedica specula funciară, comunitatea locuito rilor va fi
proprietara terenului urban, fără a fi însă și proprietara caselor și întrepinderilor.
Ideile de baza ale orașului – grădină au fost trei:

a) terenul destinat fiecarui oras – gradina (400 ha pentru terenul de constructie si 2000 ha pentru
terenul agricol) nu era fractionabil si trebuia sa ramana in proprietatea comunitatii;

b) comunitatea asigura controlul asupra cresterii si limitarii cresterii populatiei din fiecare oras –
gradina. Ajunsa la numarul stabilit de locuitori (maxim 32.000), cresterea ulterioara nu trebuie sa
duca la supraaglomerare, asa cum se intampla in cazul oraselor existente, ci trebuia sa aiba loc
numai prin intemeierea unui alt oras – gradina, conform acelorasi principii. Aceste orase, izolate
prin definitie unele de altele prin centuri verzi, puteau fi eventual grupate la periferia unui oras
central (aflat la o distanta cuprin sa intre 5 si 32 km).

c) orasul – gradina trebuia sa asigure un echilibru intre urban si rural, iar in dezvoltarea sa interna

trebuia sa stabileasca un echilibru intre localitati, activitati productive si tertiare si intre
functiunile politice, social e si recreative.
Fiecare oraș -grădină trebuia să aibă 32 000 locuitori și Howard a propus ca ele să se dezvolte în
grupe de 6 orașe în jurul unui oraș -grădină central, de 58 000 locuitori pentru a constitui sisteme
urbane total planificate de 250 000 locui tori. Orașul -grădină așa cum l -a conceput Howard era o
adevărată utopie, un mediu în care toate valorile materiale, morale și spirituale puteau să se realizeze.

Orașul era gândit ca fiind alcătuit dintr -o serie de cercuri concentrice, cu clădirile publice în
centru, în jurul unei piețe, înconjurate de un inel de parc, apoi de un mare bulevard circular, de
asemenea cu foarte multe spații verzi, de o parte și de alta a acestuia se găseau locuințele. (fig. 1);

Figura 1 – Schema de
organizare a orașului gr adină
gândită de E. Howard.
Sectorul circular (figura din
dreapta) sugereaza aplicarea
schemei în zona londoneză.

La periferie exista o centură de dotări industriale. În principiu, Howard imaginează
coabitarea diferitelor categorii sociale într -un teritoriu delimitat, care ar duce la înțelegere reciprocă
și la sentimentul de apartenență la un grup.

Howard dorea să reunească avan tajele orașului și satului, realizând totuși un veritabil oraș și
nu o suburbie difuză, lipsită de centru și de limite .
Pe măsură ce s -ar muta acolo din ce în ce mai mulți oameni, orașul -grădină ar ajunge la
numărul limită de locuitori; apoi, la o distanță nu prea mare, s -ar începe construcția altui oraș. În
timp, s -ar dezvolta o vastă rețea urbană, care s -ar întinde aproape fără limite; în cadrul aces tei rețele,
fiecare oraș -grădină ar oferi o mare varietate de slujbe și ser vicii, dar, în același timp, fiecare ar fi
legat de celelalte printr -un sistem de transport rapid (o linie ferată inter -municipală, așa cum a
numit -o Howard), putându -se ajunge astfel la toate oportunitățile sociale și eco nomice oferite de
orașul metropolă. Howard a numit această viziune policentrică Orașul Social.
Howard putea susține astfel că soluția sa era un al treilea sistem socio -economic, superior
atât capitalismului victorian, cât și socialismu lui birocratic centralizat. Esența sa era administrația
locală și auto -guvernarea. Serviciile urmau să fie oferite de municipalitate sau de întreprinzători
particulari, soluție care s -a dovedit a fi mult mai eficientă.
Acest lucru urma să se realizeze totuși fără intervenții pe scară mare din partea statului.
Acest tip de abordare este o viziune americană, adus înapoi în Anglia industrială. Un spirit
comunitar, îmbrăcat în hainele noii tehnologii, pentru a crea o nouă ordine socio -economică: o
viziune remarcabilă, ce l puțin pentru uimitoarea sa modernitate, chiar și acum, cu aproape un secol
mai târziu.

Una dintre trăsăturile strălucitoare ale planului era aceea că putea fi reali zat în mod progresiv,
printr -o serie de inițiative locale separate care urmau apoi să se susțină grad at una pe alta.

Utopia consta din fa ptul că Howard își închipuia că va putea populaastfel întreg păm ântul și
că va putea transplanta populații întregi din orașele supraaglomerate către aceste orășele, legate între
ele în rețea.
În 1905 reformiștii au pus bazele Asociației orașelor -grâdmâ pentru a promova ideile lui
Howard. Acest grup, numit mai tîrziu Asociația pentru sistematizare urbană și orașul -grădină și în
final Asociația pentru sistematizare urbană și rurală , și-a lărgit treptat interesul cuprinzînd
restructurarea urbană și protecția zonei rurale. în 1901 și respectiv 1920 Asociația a început
construcția a două orașe -gră- dină, Letchworth și Welwyn , iar după cel de -al doilea război mondial,
administrația a co nstruit noi orașe inspirate din ideea orașului -grădină.

Primul oraș grădină construit este Letchworth l ângă Londra (proiectat de Unwin în 1903), a
vegetat mult timp din lipsa de entuziasm în a fi populat. După o jumătate de secol deîncercări eșuate,
orașele grădină au fost realizate, dar într -un mod diferit ( de exemplu Harlow), gâ ndite mai puțin rigid
și cu o planificare care să ia în considerare evoluția în timp, deci neînghețate într -o formă
determinată, așa cum erau inițial la Howard.

Letchworth, situat la 34 de mile depărtare de Londra, într -o zonă afectată de criza din
agricultură și unde prețurile la terenuri erau foarte scăzute, a întrunit condițiile cerute pentru
implementarea ideilor.

Lucrările avansau greu. În primii doi ani, au venit să s e stabilească aici numai 1000 de
oameni. Industria s -a dovedit a fi greu de atras. Pri mii locuitori au fost artiști și idealiști din clasa de
mijloc, care i -au conferit noului oraș o reputație de excentricitate. Curând totuși, excentricii din clasa
mijloc ie au fost covârșiți de muncitori. Ca o ironie a soartei, în loc să își însușească spiritul între –
prinzător co -operativ, ei au îmbrățișat sindicalismul și socialismul. Mulți dintre ei, printr -o mișcare
ce are ironia ei specială, s -au alăturat navetiștilor din orașul vecin, Hitchin, în cadrul fabricii gigant
Spirella .

Ceea ce a rămas din toate acestea a fost totuși esența viziunii lui Howard. Orașul a început să
plătească dividende după un deceniu , a continuat să se dezvolte, mai încet decât au sperat inițiatorii
săi, până când a atins numărul de 15 000 de locuitori – mai puțin decât jumătate din cifra stabilită
inițial în 1938; după ce de -al doilea Război Mondial, spri jinit de programele de descen tralizare
finanțate de guvern, orașul s -a întregit în cele din urmă, la o scară puțin mai mică decât cea proiectată
inițial. Ca o ironie a soartei, din acest moment el a devenit o victimă a afacerilor cu terenuri, de care
a fost salvat printr -o lege emisă de Parlament în 1962, care așeza administrația sa în mâinile unei
corporații speciale. În cele din urmă, orașul a atins forma sa perfectă în mâinile lui Raymond Unwin
(1863 -1940) și Barry Parker (1867 -1947). Amândoi au crescut într -un mediu efervescent, al e cărui
idei proveneau în mare măsură de la William Morris, care urma să le influ ențeze apoi întreaga operă.
Ei credeau că creativitatea provine dintr -o înțelegere plină de imaginație a trecutului; că Evul Mediu
a oferit un stan dard istoric; că vechile c lădiri se ridicau din pământul pe care se aflau; că satul era o
întrupare organică a micii comunități, construită pe relații interpersonale; că arhitectul și urbanistul
erau păstrătorii vieții sociale și estetice, menținând și cultivând valorile tradiționa le ale comunității

pentru generațiile viitoare.3
Unwin a devenit de timpuriu un socialist , înainte de 1900, el lucra la proiectarea caselor
pentru satele minere din zona sa de baștină.27 De aici s -a născut cartea sa Cottage Homes and
Common Sense (1902), o pledoarie arzătoare în favoarea unor condiții de locuit mai bune pentru
clasele muncitoare: 'Se pare că nu s -a înțeles căsute de mii de femei își petrec cea mai mare parte a
vieții neavând nimic mai bun de făcut decât să supravegheze priveliștea oferită de aceste curți, a
căror urâțenie plină de mizerie nu este împrospătată de un petic de verdeață care să amintească de
sosirea primăverii sau de căderea unei frunze care să vorbească de venirea toamnei. Totuși, dacă în
loc să se irosească sub forma unor cur ți înghesuite și ulițe murdare, spațiul din jurul caselor ar fi unit,
ar putea alcătui o curte sau o grădină foarte respectabilă'; casele, proiectate în așa fel încât să dea un
aspect însorit camerei principale, ar urma să fie așezate în jurul unor 'patrul atere care ar da unul în
altul, după modelul colegiilor de la Oxford și Cambridge.28
În acel an, Unwin și Parker lucrau deja la prima lor sarcină majoră: satul -grădină de la New
Earswick, care urma să fie ridicat pentru familia fabricanților de ciocolată R owntree, nu ca o operă
de caritate, ci sub forma unui trust independent, aproape de fabrica acestora de la mar ginea de nord a
York -ului. Proiectul încorpora multe trăsături care urmau să fie realizate pe o scară mai mare la
Letchworth și Hampstead. Satul este separat de fabrică și de oraș printr -o centură verde îngustă, dar
foarte distinctă, care este în parte naturală, în parte artificială. Casele sunt dispuse în terase și sunt
grupate fie în jurul unor spații verzi comune, fie de -a lungul unor alei – anticipând astfel aranjamentul
Radburn cu mai mult de un sfert de secol. Trăsăturile principale care ies în evidență sunt abundența
spațiilor verzi și clădirea unui cămin cultural. Peste tot, trăsăturile naturale – copacii, un mic pârâu –
sunt integrate în de sign. Locul posedă într -o măsură supremă ceea ce chiar Unwin și Parker au numit
'primul aspect esențial în privința formei și designului oricărui obiect decorativ… o atmosferă de
calm';28 vizitatorul, în orice stare psihică s -ar afla, ajungând aici, capă tă imediat o extraordinară
senzație de calm, impresia unei ordi ni informale, dar naturale a lucrurilor care cuprinde totul.
Conservat excelent, restaurat într -un atent acord cu intențiile originale ale lui Unwin și Parker, New
Earswick este o mică bijuter ie, care încântă ochiul chiar și acum, la mai mult de optzeci de ani de la
ridicarea lui. Realizarea sa a eșuat într -o singură privință: standardele proiectului au fost atât de
ridicate, încât cei cu venituri reduse nu și -au putut permite să se stabileasc ă aici. Acesta urma să se
dovedească într -adevăr un defect recurent.
La Letchworth, Unwin și Parker s -au confruntat cu o problemă mai mare și mai complexă. în
principiu, problema a fost aceea că zonele industriale trebuiau să se integreze în designul de
ansamblu al zonelor de locuințe. Locul unde urmau să fie plasate clădirile industriale a fost deter –
minat de existența unei linii de cale ferată care tăia în două întreaga zonă. Spre deosebire de căminul
cultural modest și de șirul de magazine de la New Ears wick, aici trebuia proiectat un întreg centru al
orașului. în cadrul celebrei lui lucrări despre urbanism, scrisă mai târziu, Unwin va analiza planurile
urbanistice ale trecutului, concluzionând că atât abordările for male cât și cele informale aveau
merit ele lor. Deși nu s -a îndoit niciodată de faptul că gusturile sale se îndreptau în direcția unei
abordări infor male, Letchworth are mai multe elemente formale sub forma unor străzi radiale,
rond -points, și, mai presus de toate, marea piață centrală a orașu lui, dominată de principalele clădiri
municipale. Această combi nație nu a funcționat însă prea bine. Majoritatea aranjamentelor infor male
ale clădirilor sunt la fel de reușite ca și cele de la Earswick, unele – proiectate în jurul unor spații verzi
imense – chiar mai reușite. Iar fabrica Spirella este o încântare, proiectată – probabil pentru a încerca
și a evita asociațiile – într-un Jugendstil vienez foarte liber. În schimb, centrul orașului este o

3 Creese, 1966, 169 -70; Miller, 1981, 74; Jackson, F„ 1985, 41,168.

harababură teribilă, cu străzi care par să nu ducă în vre o direcție anume, împodobite (la o bună
perioadă după plecarea lui Unwin și Parker) de un amestec amorf din cele mai proaste ornamente
comer ciale în stil neo -georgian din perioada dintre cele două războaie și, chiar mai rău, din anii
șaizeci.
Este semnifi cativ că Unwin mărturisea că pe vremea când lucra la acest proiect încă nu citise
cartea lui Camillo Sitte Die Städtebau nach der künstlerischen Grundsätzen , publicată cu mai mult
de un deceniu în urmă, care scotea în evidență calitățile informale ale orașelor medievale. Era o lecție
pe care Unwin nu avea să o uite; Town Planning in Practice, publicată în 1909 – la doar o jumătate de
deceniu după Letchworth – este o lucrare memorabilă în primul rând pentru schițele strălucite ale
vechilor orașe și s ate engleze, franceze și germane, pe baza cărora își va elabora propria sa concepție
despre relațiile dintre clădiri și spațiile libere. Sau, mai bine spus, concepția lor: împreună, Unwin și
Parker au adus urbanismul la nivelul artei pure, după care totul avea să pară un anti -apogeu. Ei au
afirmat în mod explicit că sarcina lor era, mai presus de toate, aceea de a promova frumosul sau
agreabilul, termeni care pentru ei e rau sinonimi . Dar, de asemenea, ideile lor erau întotdeauna
îndreptate către oamenii car e urmau să locuiască și să folosească clădirile, aleile și spațiile de
agrement create de ei. Și această orientare mergea până la cele mai mărunte detalii individuale: o
urbanistică și o arhitectură reușită însemna pentru ei multiplicarea detaliilor potri vite:
Ei voiau, de asemenea, să urmeze și obiective sociale. „Atât în urbanistica locală, cât și în cea
regională, este important să se prevină separarea completă a diferitelor categorii sociale, care este o
trăsătură atât de accentuată a orașului englez modern. Atât la Letchworth, cât și la Hampstead, există
zone pentru „locuințe”, separate de marile case ale celor din clasa mijlocie: sunt așezate destul de
aproape unele de altele, dar nu pre a aproape.
Hampstead a fost un punct culminant, atât pentru mișcarea orașului -grădină englez în
general, cât și pentru Unwin în particular. Pentru că, așa cum se putea observa, nu era un
oraș-grădină, ci o subur bie-grădină; nu avea industrie proprie și e ra dependent de o stație de metrou
din vecinătate, care a fost deschisă exact când se proiecta orașul. Pentru corectitudine și pentru
mărturia istorică, trebuie spus că nu era singurul și nici măcar primul oraș de acest gen. Ealing
Tenants Limited, prima a sociație cooperativă londoneză pentru locuințe, fusese înființată în 1901 și
cumpărase terenul de 32 de acri de la Brentham Estate, de la capătul lui The Mount Avenue, în 1902,
chiar înainte de Letchworth; aso ciația îi angajaseră pe Unwin și Parker pentru a proiecta un
sat-grădină model prin 1906, un an înainte de Hampstead. Era un sat -grădină subur bie, puțin diferit
ca dimensiuni de New Earswick, diferit prin calitatea ridi cată a designului său, aspectul său
inimitabi l de așezare domestică pașnică și de centura sa verde incipientă, formată de malurile
înverzite ale râului Brent, aflat în imed iata vecinătate.
Totuși Ealing este interesant nu numai pentru designul său. El reprezintă direcția în care
urmau să fie c onstruite orașele -grădină și su burbiile -grădină: libertatea și cooperarea lui Howard, în
plină desfășurare. Unwin lăuda cartierele d e locuințe construite pe baze coo peratiste într -un pamflet
din 1901, susținând că, în acest fel, grupuri de proprietari potențiali ar putea ridica locuințe la prețuri
scăzute, pe terenuri cumpărate la valoarea lor agricolă: din nou, argumentul lui Howard. Dar, în plus,
„casele puteau fi grupate laolaltă și aranjate astfel încât fiecare să capete un aspect î nsorit și o
priveliște deschisă, și pentru a asigura această priveliște și aspectul însorit, anumite porțiuni din teren
puteau fi lăsate permanent liber e".
La Hampstead încă de la început, suburbia avea obiective sociale îndrăznețe , urma să fie un
loc „unde săracii îi vor învăța pe cei bogați, iar ace știa, îi vor ajuta pe săraci să se ajute singuri” . În
curând însă, valoarea terenurilor și chiriile au început să crească .

Dintre cele trei organizații antreprenoriale care au ridicat cea mai mare parte a caselor, două
erau co -partenere. Dar obiectivul urmărit, „coexistența cotidiană care va vindeca curând înstrăinarea
claselor”, a fost frustrat de succesul suburbiei propriu -zise; astăzi, chiar și micile case ale artizan ilor
sunt gentrificate.
Unwin era liber să demonstreze în realitate ceea ce cu câțiva ani mai târziu, în pamfletul său
extrem de influent, Nothing Gained by Overcrowding, a demonstrat pe hârtie: anume că o urbanistică
adecvată va oferi fiecăruia mult mai m ult spațiu, fără să folosească mai mult teren. Cheia acestei
soluții -minune era reducerea spațiului necesar pentru drumuri de la 40 la sută (ca în pla nurile
obișnuite ale administrației) la 17 la sută, mărind astfel suprafața terenurilor disponibile pentr u
grădini și spații deschise de la 17 la nu mai puțin de 55 la sută din suprafața totală. Această libertate
este folosită la Hampstead pentru a produce un aranjament tipic informa l, cu străzi curbe neregulate,
și o mare varietate a tipurilor de case; Unwin dorea, încă de pe atunci, să elimine traficul aglomerat și
chiar și astăzi traficul se desfășoară cu un calm respectabil. Iar designul rea mintește în mod fidel și
chiar reușit de modelele medievale germane .
Hampstead, luat ca întreg, creează confuzie în mintea celor fideli mișcării orașului -grădină.
Încă de la început, avea ca obiective, pe lângă „construirea de noi orașe în districtele rurale, pe baza
unor principii bine întemeiate” și „crearea de suburbii grădină, pe baza unor principii similare, pentru
decongestionarea rapidă a orașelor existente”, „con struirea de sate -grădină , pentru a putea oferi
condiții corespunzătoare de locuit membrilor claselor muncitoare în apropierea locurilor de muncă.”
Întrebarea care se punea din ce în ce mai pronunțat era dacă nu cumva binele era dușmanul mai
binelui.
Problema era aceea a „unui număr de stul de ridicat de proiecte care poartă în mod dubios
numele de „Oraș -Grădină”, fără să prezinte nici un motiv pentru aceasta, spiritul lor fiind străin de
concepțiile întemeietorilor mișcării.”
În 1919, Asociația – Garden Cities and Town Planning Associat ion – a adoptat o definiție
foarte restrictivă a „lucrului însuși”; anul următor, stânjenită de achiziționarea de către bătrânul
Howard, care avea șaizeci și nouă de ani, a unui vas t teritoriu la Welwyn și au început aici
construirea celui de -al doilea oraș grădină. Proiectat de Louis de Soissons în stilul georgian, proiectul
este mult mai formal decât Letchworth sau Hampstead, în special prin imensa sa piață cent rală în stil
Lutyens, de aproape o milă lungime: un fel de Oraș -Grădină Frumos. Arhitectura arată în schimb cât
de reușit poate să fie un oras dacă se află pe mâini bune.
Între timp, în 1918 și 1919, mișcarea s -a confruntat cu o dublă criză. Intr-o prelegere ținută la
Manchester University, Unwin a susținut construirea de „orașe -satelit” în jurul orașelor, suburbii
grădină care urmau să depindă de orașe în privința locurilor de muncă. Rezultatul a fost acela că, din
aproximativ un milion de locuințe, construite cu bani publici de către autoritățile locale între cele
două războaie, n ici una – cu excepția câtor va la Letchworth și Welwyn – nu a fost construită în stilul
adevărate lor orașe grădină.
Așa că atunci când Howard a obținut Welwin prin metode neconvenționale, în provincie au
început să se construiască orașe -satelit, iar ideea construirii de orașe noi pe scară largă a fost dată
înapoi cu treizeci de ani. Poate că acest lu cru era inevitabil: obiecțiile politicienilor față de mutarea
locuitorilor din cartierele sărace ale marilor orașe în provincie, împreună cu amenințarea extinderii
rapide a granițelor orașelor, erau se pare un factor foarte important .
Problema se datora un ei lipse de imaginație. Unele din tre așa -numitele așezări -satelit – în
primul rând cea aparținând de LCC (London County Council ) de la Becontree, în Essex – erau foarte
mari, având un număr de locuitori de câteva ori mai mare decât cifra plănuită de Howard, fiind egal e
ca suprafață cu un oraș englez de dimensiuni medii, și se aflau la o dis tanță mare de autoritatea

centrală. În plus, le lipsea industria, necesară pentru a -și căpăta autonomia – deși, după 1928,
Becontree deținea avan tajul neașteptat al fabricii Ford D agenham – și nu aveau nici măcar o rețea
decentă de transport urban. În multe cazuri, aceste orașe aveau și defecte de proiectare. Clădirile de
locuințe erau destul de bine făcute și se conformau cărților model ale lui Unwin; dar împreună cu
aranja mentele din care făceau parte erau pur și simplu stupide.
Sateliții din provincie reprezentau excepții parțiale. Iar Wythemshawe, proiectat de Barry
Parker pentru Manchester în 1930, este într -adevăr o excepție notabilă. I s-a dat mână liberă să
proiecteze un or aș nou, pe un teren imens, de 5 500 de acri. Până în 1938, având peste 7 000 de
corporații și 700 de case particulare, era deja mai mare decât Letchworth sau Welwyn și nu se
atinsese decât un sfert din cifra stabilită inițial, de 107 000 de locuitori. Parker însuși îl descria, în
1945, ca fiind „la ora ac tuală un perfect exem plu de oraș grădină.” în realitate, este un exemplu
imperfect. Numărul de locuitori era de trei ori mai mare decât cel recomandat de Howard, deși este
apropiat de acela al marilor orașe nou construite după cel de -al doilea război mond ial. Cu toate că
terenul fusese cumpărat aproape la valoarea lui agricolă, era separat de oraș printr -o porțiune de teren
cu o lățime de numai o jumătate de milă, o centură verde de 1 000 de acri de -a lungul râului Mersey.
În plus, deși a fost proiectată o vastă zonă industri ală – ca și la Letchworth, de -a lungul unei linii de
cale ferată care taie în două întreaga zonă – aceasta nu a putut oferi locuri de muncă pentru toți
locuitorii , era necesară astfel o linie de autobuze către oraș.
Principala sa reali zare o constituie introducerea a trei principii urba nistice americane,
împrumutate de Parker direct din zona New York -ului, pe care l -a vizitat în 1925. Primul dintre
acestea era principiul cartierului unita r. Al doilea era principiul aranjamentului Radbu rn, pe care
Clarence Stein și Henry Wright l -au elaborat în cadrul proiectului lor pentru orașul grădină cu același
nume, în 1928, un principiu pe care aceștia din urmă l -au discutat cu Parker încă din 1924. Al treilea
era principiul aleilor cu copaci, pe care Parker l -a observat în zona New York -ului, dar pe care l -a
folosit într -o manieră complet originală.
Aleile originale din New York -Aleea Bronx Riverdin 1914 și cele proiectate de Robert
Moses ca parte a planurilor sale pentru parcurile de recreere din anii 1920 – erau străzi cu acces
limitat, desemnate doar pen tru un trafic auto particular și amenajate în așa fel încât să ofere un peisaj
recreativ4 . Geniul lui Parker la Wythenshawe a constat în combinarea acestui model cu o altă tradiție
americană a a leilor, mai veche, con cepută de Frederik Law Olmsted și folosită pe scară largă de
urbaniștii din tradiția Orașului Frumos la începutul secolului: ideea aleilor cu dru muri de acces către
zonele de locuințe, legate de parcurile publice – o idee care a fos t folosită cu prudență în Marea
Britanie, de către Soissons la Welwyn și de către arhitectul peisagist T. H. Mawson în jurul lui
Stanley Park, Ia Blackpool, în anii 1920 – pentru a oferi elementul principal al planului de trafic
pentru un întreg oraș grădi nă. Astfel, el a încercat să evite unul dintre principalele defecte de
proiectare ale anilor 1930, atât de accentuat în împrejurimile Londrei, acela al dezvoltării liniare de -a
lungul noilor artere rutiere. La Wythenshawe artere le rutiere au fost încadrate de spații verzi
devenind nu doar simple șosele de tranzit. Arterele rutiere au fost proiectate pentru a înconjura par –
curile existente, viitoarele terenuri de recreere, terenurile de joacă ale școlilor, crângurile și
dumbrăvile existente, terenul de golf propus spre a fi construit, cursurile de apă și tot ceea ce ar spori
farmecul lor și le -ar permite să se extindă către marile zone libere din provincie. Aceste drumuri,
argumenta el, ar trebui să fie numite, în mod adecvat, după terminologia americană, „șo sele”, pentru
că ele nu vor fi folosite numai pentru recreere ci, dimpotrivă, vor putea fi folosite pentru orice gen de
trafic. Odată termi nată, principala arteră nord -sud a lui Parker a fost numită Aleea Prințesei. Soarta ei
a fost ironică: proiectată inițial cu joncțiuni cu sistemul local de străzi, treizeci de ani mai târziu ea a
4 Caro, 1974, 10 -11; Jackson, K.., 1985, 166 -7.

fost modernizată și transformată în autostradă de specialiștii în urbanistica transporturil or.
Apropiindu -se de oraș printr -o rețea încâlcită ca de fire de spaghetti, ea este acum, ca o răzbunare
parcă . Cealaltă alee proiectată a fost abandonată la jumătate, în mod inexplicabil.
În realitate, Manchesterului nu pre a i-a păsat de piesa sa de rezistență. Centrul comercial a
fost terminat în anii 1960 cu multă întârziere . Al doilea și al treilea val de locuitori nu au tratat locul
la fel de bine ca primii veniți; există mult prea multe urme, pentru cei care ar dori să creadă că niște
împrejurimi civilizate vor atrage un com portament civilizat . Totul arată o decădere în manieră tipic
englezească, ca și cum s -ar fi renunțat la această zonă; deși în această privință nu diferă de restul
Manchesterului. Dar, în pofida eforturilor, nu a putut fi complet ștearsă amprenta lui Parker. Imensul
spațiu verde de la Wythenshawe Park a întors aproape pe dos con ceptul de centură verde; aici există
un veritabil centru verde al orașului. Locuințele, care combină cu talent motive georgiene cu stilul de
la Lethchworth, sunt grupate cu ingeniozitate în jurul unei multitudini de mici spații verzi. În pofida
decăderii d e mai târziu, locul merită, pe bună dreptate, apelativul de al treilea oraș grădină.

Între timp, adepții fideli ai mișcării și -au continuat campania. Chamberlain, care atâta vreme
cât a fost în funcție a fost un prieten al orașelor grădină, a obținut subsi dii guvernamentale
promulgate prin Legile din 1921, 1925 și – în pofida opoziției Ministerului de Finanțe – 1932.
Prin 1930, secretarul perma nent al Ministerului Sănătății, sir Arthur Robinson, mărturisea
deschis, " deși la început a fost un suporter al ora șelor -grădină, ca atare, în decursul timpului s i-a
schimbat opiniile despre ele – în teorie, totul arată foarte bine, dar în practică, nu funcționează. O
abordare mult mai potrivită ar fi reprezentată de ceea ce se cheamă orașul – satelit… Un oraș -satelit nu
este altceva decât rezultatul mai multor proiecte vaste de locuințe ale autorităților locale și direcția
normală este astăzi aceea de a le încuraja ".
Odată ce Chamberlain a reușit să creeze comisia Barlow, Unwin, aducând dovezi în fața
acesteia, în 193 8, putea argumenta că, în mod evi dent, cea mai mare contribuție a lui Howard a fost
suburbia -grădină, și nu orașul grădină; de aceea, construirea orașelor -satelit ar fi suficientă pentru a
împiedica extinderea nelimitată a Londrei.

Osborn atrăgea în van a tenția asupra consecințelor: „A construi locuințe proprietate
personală în afara orașului înseamnă a le oferi oame nilor posibilitatea de a trăi într -un mediu mai
bun, dar, în același timp, ar însemna să îi supunem unor greutăți intolerabile datorate timpu lui
petre cut în mijloacele de transport, banilor cheltuiți cu acestea, energiei și tim pului liber irosite. De
asemenea, ar însemna izolarea întregii Londre de spațiile de recreere și de terenurile deschise de la
periferie.” Singura cale de a evita aceste consecințe negative, argumenta el în 1938, era aceea de a
înființa o Comisie de Planning Regional pentru Londra, care să aibă autoritatea de a întemeia consilii
executive a căror sarcină va fi aceea de a construi noi orașe sau de a le extinde pe cele exis tente, pre –
cum și de a dispersa industria și afacerile pe o suprafață lărgită. Acestui punct de vedere i se aduce
desigur obiecția că Londra era un oraș spe cial; pentru orașele de provincie, mult mai mici, sateliții –
ca Wythenshaw, de lângă Manchester, s au Speke, de lângă Liverpool – reprezentau o idee foarte
bună.

Comparativ cu Anglia în Europa continentală, ideea orașului grădină a devenit curând foarte
diluată . Una dintre probleme era aceea că mai multe țări aveau fiecare câte un susț inător al ideei unui
oraș grădi nă, care susținea că a ajuns la această idee în mod independent.
Primul din punct de vedere cronologic a fost fără îndoială inginerul spaniol Arturo Soria y

Mata (1844 -1920) care a avansat ideea sa despre La Ciudad Lineal într-un arti col de revistă din 1882
și pe care a elaborat -o apoi sub forma unui plan detaliat în 1892.
Esența ideii sale era aceea că tramvaiele sau calea ferată, sisteme de transport care pornesc
din marile orașe, ar putea conferi o accesibilitate lineară extraordina ră, care ar permite dezvoltarea
unui oraș -grădină linear. Dar orașul linear nu a fost niciodată mai mult decât o suburbie de navetiști,
dezvoltată pe temeiuri comerciale. Începută în 1894 și ter minată în 1904, prima secțiune a orașului
de 48 de kilometri se întindea pe o rază de 5 kilometri între două autostrăzi radiale principale la est de
Madrid; pe ambele părți ale axei principale, de 40 de metri lățime, pe care circula tramvaiul (care
inițial era tractat de cai și care a fost electri ficat abia în 1909 ), erau așezate vile construite sub forma
unor blocuri imense, care măsurau aproximativ 200 de metri adâncime și o lățime frontală cuprinsă
între 80 și 100 de metri . Aceste clădiri sunt singurele care au fost construite, iar în 1934 Compania
Madrilena de U rbanizáción a abandonat orașul -fantomă.
După cel de -al doilea Război Mondial, dezvoltarea spectaculoasă a zonei aproape că a
îngropat trăsăturile orașului linear; călătorii care veneau de la aeroport treceau pe lângă el aproape
fără să -l observe. Cei destu l de curioși pentru a se angaja în explorări vor putea descoperi că orașul
linear poate fi încă recunoscut aici, cu singura deosebire că tramvaiele au fost înlocuite de metrou;
una dintre stații a fost denumită, în semn de considerație, Arturo Soria.
Unel e dintre vilele inițiale mai pot fi și ele încă observate; dar ele sunt înlocuite pe rând de
blocuri de apartamente și în curând orașul linear va rămâne doar o amintire. Soria visa la mari
orașe -lineare de -a lungul întregii Europe, vise care, în 1928, după moartea sa, au inspirat înființarea
unei Association Internationale des Cites Lineaires, concepută de influentul urbanist francez
Georges Benoit -Levy; ecouri ale proiectului său mai pot fi întâlnite la deurbaniștii ruși din anii 1920
și în gândirea lui Co rbusier din anii 1930.
Echivalentul francez al lui Howard a fost Tony Garnier (1869 -1948), un arhitect din Lyon,
care se pare că a conceput lucrarea Cite industrielle în 1898, anul publicării lui To -morrow, deși a
publicat -o abia în 1918; este posibil, deș i foarte improbabil, ca el să fi citit lucrarea lui Howard.
Formația sa intelectuală provine din gândirea regională franceză a Iui Le Play și din școala
franceză de geografie, cu accentul său anti -metropolitan pus pe dezvoltarea unei culturi provinciale
viguroase de meșteșugari; este o formație de orientare anarhistă, prin accentul pe care îl pune pe
proprietatea comună și prin respingerea secțiilor de poliție, tribunalelor, închisorilor și bisericilor,
care sunt văzute ca sim boluri ale represiunii burghez e, și, de asemenea, prin ideea construirii unor
clădiri centrale imense, unde se puteau aduna până la 3000 de per soane odată. Nu mai este astfel de
mirare că orașul lui Garnier depinde, din punct de vedere economic, de o singură fabrică metalurgică
imensă (deși problemelor economice nu li s -a acordat o prea mare atenție), iar proiectul său este
dominat de puternice bulevarde axiale și de clădiri de locuințe în formă rectangulară; asemănăto r cu
stilul lui Camillio Sitte.
Dacă concepția lui Garnier nu este tocmai unitară, cea a omo logului său german este și mai
ciudată. Theodor Fritsch a publicat Die Stadt der Zukunft cu doi ani înainte de apariția cărții lui
Howard, în 1896; el era obsedat de gândul că Howard i -a furat ideile, deși era clar că Howard și -a
elaborat propria concepție în mod independent, înaintea lui Fritsch. Este adevărat însă că, din punct
de vedere al aspectului fizic, există similarități între orașul -grădină și orașul viitorului: forma
circulară, parcelarea terenului, spațiul deschis din c entru și centura verde încon jurătoare, casele
joase, periferia industrială, proprietatea comună asupra terenului. Dar aceste idei apar și în alte
proiecte, inclusiv în cel al lui Buckingham, ceea ce Howard recunoaște în mod explicit. În plus,
orașului lui Fritsch, „eine Mischung von Grosstadt und Gartenstadt”, îi lipsește funcția specifică a
descentralizării urbane care ocupă un loc important în gândirea lui Howard; orașul lui Fritsch urma

să fie mult mai mare, de până la un milion de locuitori. Dar mai im portant este faptul că ideologia de
bază este diferită: Fritsch, un propagandist violent al rasis mului, proiectează un oraș în care fiecare
individ își cunoaște precis locul în cadrul unei ordini sociale rigide și segregaționiste. In ansamblu,
orice asemă nare între Fritsch și Howard este numai una de suprafață; și, așa cum am văzut deja,
Howard era preocupat de acest lucru.
De fapt, ideile lui Howard au fost acelea care – spre mâhnirea lui Fritsch – au trecut dincolo
de canal și au influențat gândirea Euro pei con tinentale; dar, odată ajunse aici, ele au fost aproape de
la început înțelese greșit. Una dintre primele interpretări ale ideilor lui Howard, La Cite -Jardin de
Georges Benoit -Levy, a făcut o confuzie elementară între orașul -grădină și suburbia -grădină, o
confuzie din care urbaniștii francezi nu vor mai reuși să iasă niciodată după aceea. Sau poate ei
credeau că evanghelia originală a lui Howard nu s -ar fi putut aplica în cazul unei țări atașate incurabil
de urbanitate. Henri Sellier, care, în calita te de director al Office Public des Habitations â Bon
Marche du Departement de la Seine a proiectat șaisprezece cites-jardins în jurul Parisului între anii
1916 și 1939, a înțeles cu siguranță că interpretarea sa nu era în acord cu ideile origi nale ale lu i
Howard, ci cu varianta lui Unwin de la Hampstead; el l -a vizi tat pe Unwin în Anglia, împreună cu
arhitecții săi, în 1919, și a folosit tex tele lui Unwin ca bază pentru proiectele sale.
Ceea ce au împărtășit totuși cu toții au fost anumite aspecte ale r ecomandărilor lui Unwin,
traduse totuși în termeni francezi: dimensiuni mici, între 1000 și 5500 de unități; terenuri situate în
afara orașelor și cumpărate la valoarea lor agricolă; densități (care pentru Paris erau mici) de 95 -150
de persoane pe o supraf ață de un hectar (40 -60 la un acru) și mult spațiu liber. Apoi, datorită ridicării
prețului terenului și a costurilor locuințelor, plus presiunea populației, au apărut și diferențele: au fost
incluse în proiect din ce în ce mai multe blocuri cu apartamente de cinci etaje; densitatea a crescut la
200-260 de persoane la o suprafață de un hectar (80 -105 la un acru), păstrând totuși spațiul liber și
serviciile sociale. Astăzi, un exemplu tipic pentru un astfel de oraș cum este Suresnes – la șase mile
de centrul Parisului și la doar o milă de Bois de Boulogne – arată aproape la fel ca un cartier de
apartamente din Londra. Apoi, în anii 1930, pe măsură ce numărul blocurilor cu apartamente a
crescut și mai mult și arhitecții s -au alăturat acestei tendințe moderne, deosebirea față de
orașul -grădină al lui Howard a devenit definitivă.
În Germania, lucrurile au mers mai bine. în 1902, un comerciant care vizita Anglia, Heinrich
Krebs, a achiziționat cartea lui Howard, a comandat traducerea ei, apoi a organizat o conferi nță și a
inițiat un echivalent german al Asociației Orașului -Grădină. Inițiativa a primit un răspuns entuziast:
aproape incredibil, industriașii germani credeau că mișcarea orașului -grădină îi vor ajuta să -și
explice de ce relațiile de muncă din industria britanică funcționau atât de bine. Aceasta era un fel de
obsesie pentru industriașii germani.
Înainte de primul Război Mondial expresia cea mai proeminentă a acestei inițiative era
satul-grădină Margarethenhöhe, la marginea orașului Essen, în Ruhrgebiet, ridicat de familia Krupp,
în 1912, și ultimul dintr -un întreg lanț de astfel de așezări industriale, a căror construcție a început
încă din 1863. De dimensiuni reduse, cu numai 5300 de locuitori la sfârșitul anilor 1930, satul este o
copie fidelă a lui New Earswick. Arhitectul său, Georg Metzendorf, a urmat cu conștiinciozitate
tradiția Unwin -Parker pentru a crea un orășel magic, separat de metropolă printr -o mini -centură
verde împădurită, cu poarta sa de intrare, cu piața centrală, cu aspectul medieval, cu străzile înguste,
sinuoase pe care era interzis traficul de tranzit.
Gartenstadtbewegung țintea totuși mai sus: membrii asociației doreau să realizeze un
Letchworth în variantă germană, așa cum spunea liderul lor, Hans Kampffmeyer, în 1908. Dar n -au
reușit niciodată să rea lizeze acest ideal, deși s -au apropiat destul de mult. Orașul -grădină de la
Hellerau, situat la 8 kilometri de Dresda, era, în principiu, ca și Margarethenhöhe, o suburbie -grădină

la capătul unei linii de tramvai. Dar, ca și Letchworth în primii săi ani de existență, orașul era – și
mișca rea în general – impregnat de principiile Mișcării Reformei Sociale: nu doar locuințele, ci și
hrana, hainele și stilul de viață urmau să fie simplifi cate și eliberate de reziduurile secolului
nouăspreze ce. La Hellerau funcționau Deutsche Werkstätte für Handbaukunst și chiar o Societate
pentru Ritmică Aplicată.
Călătorul de mai târziu, vizitând orașul, poate avea impresia că se întoarce în timp. Orașul
este izolat de metropolă printr -o centură verde natur ală în mijlocul unui spațiu deschis s i totuși,
probabil datorită faptului că nu au existat resurse pentru a folosi așezarea, ea a reușit în mod inefabil
să-și păstreze, în acest proces de decădere lent, spiritul original. Terasele Iui Heinrich Tressenow și
casele semi -separate, fidele în întregime tradiției Unwin – Parker, își poartă vârsta cu demnitate.
Există chiar și o alee pentru pietoni în stilul lui Radburn, care îl anticipează pe Radburn însuși cu
două decenii. Aceasta duce la Werkstätte, devenite după cel de -al doilea Război Mondial o
întreprindere populară. Piața centrală, amintind de Margarethenhöhe – pe care Tressenow l -a vizitat
cu siguranță – reușește să realizeze ceea ce Unwin și Parker ar fi trebuit să facă la Letchworth și
Hampstead, dar în mod inexplicabil nu au reușit. Este o ciudată mică bijuterie.
Așezarea reprezintă ceea ce s -ar putea numi aripa de stânga a mișcării germane a
orașului -grădină; dar a existat întotdeauna și o altă aripă, care de -a lungul timpului a devenit din ce în
ce mai in sistentă. Ea a apărut din temerile față de orașul gig ant; ea vorbea de declinul biologic al
populației din marile orașe și de nevoia de a recoloniza provincia, aflată în declin, în special zonele
situate la granițele Germaniei cu Europa slavă. Pe la mijloc ul primului Război Mondial, cuvântul
Lebensraum era deja folosit în mod amenințător; el trimitea la eliminarea acelor categorii de
populație care erau dăunătoare pentru „caracterul național’’. In anii '20, aceste teme urma să devină
un element puternic al ideologiei naziste.
Dar deocamdată totul se desfășura pe terenul speculației inte lectuale. în lumea reală, imediat
după primul război mondial, își făcuse apariția, ca și în Marea Britanie, teama de revoluție. Și poate
că în Germania această teamă avea tem eiuri mai solide. în Frankfurt, ca și în alte părți, scena politică
a fost dominată timp de un an după armistițiul din 1918 de un Consiliu al Muncitorilor și Soldaților.
Când social – democrații au reușit în cele din urmă să preia puterea în oraș, strategia lor pe timpul
mandatului primarului Ludwig Landmann (1924 -1933) a fost aceea de a reinstaura pacea socială
printr -un pact implicit între patronat și muncitori, o temă care urma să revină în crearea
Wohlfahrtsgesellschaft după cel de -al doilea Război Mondi al. Centrul de afaceri din Frankfurt urma
să fie refăcut și lărgit pentru a deveni princi palul centru financiar al Germaniei; malurile Mainului
urmau să fie ocu pate cu întreprinderi ale industriei de înaltă tehnologie. în același timp, pentru a
satisface cerințele muncitorilor, orașul urma să elaboreze o politică activă în direcția construcției de
locuințe.
Landmann l -a atras pe arhitectul -urbanist Emst May (1886 -1970), care și -a făcut o reputație
considerabilă cu planurile sale pentru orașul Breslau (Wro claw). Datorită strategiilor vizionare ale
celebrului primar antebelic al Frankfurtului, Franz Adickes, orașul a achi ziționat terenuri imense, la
prețuri foarte scăzute, în zonele înconjură toare. Astfel, când a venit aici în 1925, May avea tot ceea
ce îi trebuia pentru a demara un plan ingenios de dezvoltare.
May, ca și Sellier, în Paris, era puternic influenț at de mișcarea orașului -grădină. Ideea sa
origi nală se înscria precis în tradiția orașului -grădină, cu orășele situate la o distanță de 20 -30 de
kilometri, separate de marele oraș printr -o centură verde. Această idee s -a dovedit însă imposibil de
realizat din punct devedere politic; May a făcut un compromis, rămânând la ideea unor orașe satelit
(Trabantenstädte ), separate de metropolă doar printr -o centură verde îngustă, sau un „parc al
poporului”, locuitorii urmând să depindă, în privința slujbelor și a cumpărăturilor, de metropolă, care

urma să fie legată de sateliți printr -o rețea de transport public. Dar acești sateliți urmau să fie
construiți de către orașul principal, sub forma unor cartiere de locuințe; în acest sens, programul
seamănă cu programul britanic pentru construcția de locuințe de după Legea din 1919 și nu cu
primele orașe -grădină și suburbii -grădină britanice.
May s -a îndepărtat comp let de maestrul să u Unwin și de întreaga tradiție britanică a anilor
1920 și într -un alt aspect important: orașele sale satelit urmau să beneficieze de un design în stilul
arhitecturii moderne, sub forma unor terase lungi de case cu acoperișuri plate, cu g rădini pe acoperiș,
unde oamenii puteau servi micul dejun, puteau face plajă sau puteau cultiva flori. Dar această
diferență este doar una superficială: prin insistența sa asupra caselor cu grădină pentru o singură
familie, aranjate cu grijă în funcție de lumina soarelui, May s -a dovedit un elev destoinic al
maestrului său Unwin.
Programul, în ansamblu, avea dimensiuni reduse: 15 000 de case, deși această cifră era
echivalentă cu numărul caselor existente într -un oraș obișnuit în perioada 1925 -1933. Planuri le
individuale, în pofida faimei lor de atunci și din perioada următoare, erau minuscule, multe dintre
așezări fiind dispuse într -o manieră obișnuită, în grupuri mici, în jurul orașului; numai câteva dintre
ele, așezate în lungul văii râului Nidda, la nord -vest de oraș, erau propriu -zis sateliți și chiar și
acestea erau sur prinzător de mici: 1441 de locuințe la Praunheim, 1220 la Römerstadt. Ceea ce le -a
făcut totuși celebre era dispunerea caselor în șiruri de -a lun gul râului, așezarea școlilor și grădiniț elor
pe terenurile mai joase și folosirea văii ca o zonă verde naturală, căreia i s -au dat toate tipurile de
utilizări: o parte din terenuri au fost date în arendă, au fost amenajate terenuri de sport, parcele
comerciale, școli cu parcuri pentru tineri, ch iar și un parc de distracții. Proiectul nu a fost însă
niciodată realizat așa cum a fost inițial, banii s -au terminat, iar clădirile comunitare – un ecou,
probabil, al lui Unwin – nu au fost terminate niciodată.
După război, Frankfurtul s -a purtat foarte b rutal cu mica sa biju terie: acum valea este
secționată de două autostrăzi, una dintre ele taie Romerstadt în două, sateliții sunt îngropați complet
într-un amorf oraș – satelit mult mai mare, numit – cu un potrivit accent impersonal – Nordweststadt.
Zona a fost aproape în întregime gentrificată, numai 11 la sută din locuitorii care trăiesc aici mai sunt
muncitori din categoria gulerelor albastre, pentru care s -a realizat proiectul; dar, cu toate acestea,
zona s -a păstrat excelent. Acum, după mai bine de jumă tate de secol, vegetația este matură, făcând
din întreaga zonă un oraș -grădină așa cum și l -a imaginat May. În lumina soarelui de vară, liniile
accentuate ale lungilor terase albe sunt mascate, aproape înghițite de flori și copaci; de -a lungul văii,
fumul industrial albăstrui face ca noile clădiri ale orașului să pară aproape ca o lume magică.
Ceea ce a dispărut însă este spiritul. Acum este greu chi ar și numai să ne imaginăm cum ar fi
fost. May era diferit în mai multe pri vințe de celălalt mare urbanist din epoca Weimar, berlinezul
Martin Wagner (1885 -1957); dar amândoi împărtășeau credința într -un nou parteneriat social între
industriași și muncitori și în reintegrarea muncii cu traiul domestic. Ei împărtășeau această credință
și cu Howard și Unwin; dar exista, în același timp, și o deosebire crucială. Varianta May – Wagner era
una colectivistă, foarte dif erită de sursele anarhist -coope ratiste ale tradiției lui Howard și Unwin: așa
cum spunea May, varianta lor urmărea „organizarea colectivă a elementelor d e trai.” Pentru May, un
mediu rezidențial bine proiectat era comp lementar cu obiectivul unei efi ciențe sporite la locul de
muncă și – pentru a l cita din nou pe May – „formele uniforme ale grădinilor de pe acoperișuri
simbolizează idea unui trai colectiv în tr-un stil uniform, asemeni căsuțelor identice ale fagurelui de
miere, simbolizând condițiile uniforme de trai ale locuito rilor.”
Wagner, ca și May, a coordonat un program important de urbanizare și de construcție de
locuințe, deși la o scară mult mai mar e. Principala trăsătură care îl deosebește de May privește rolul
și, prin aces ta, caracterul și localizarea noilor așezăminte. Wagner nu credea deloc în sateliți; idealul

său era Siedlung – atât conceptul cât și termenul au fost folosite pentru prima dată de marii baroni ai
industriei cărbunelui și fieru lui din Ruhrgebiet – în cadrul căreia casele erau grupate în jurul unei
fabrici, dar fără să fie independente – nici măcar semi -independente – de restul orașului.
Transpunerea ideală în practică a acestei i dei este Siemensstadt, ridicat de o mare companie electrică
în jurul complexului său de clădiri, în sectorul de nord -vest al orașului, între 1919 și 1931. Este un
Grosssiedlung, un complex de zone de locuințe, proiectate și execu tate la o scară exagerată; fiecare
nume din arhitectura germană a anilor 1920 și -a adus contribuția sa aici; este un loc de pelerinaj
reverențios, clădirile fiind restaurate de către guvernul federal și protejate ca monu mente istorice.
Pelerinii sosesc la stația U-Bahn Siemensdamm, un bule vard urban aglomerat, aflat la doar 20 de
minute de centrul Berlinului de vest; zona se anunță încă de la început ca o dezvoltare urbană. Și
totuși, la două minute de mers, vizitatorii se trezesc într -o lume complet diferită: maeștrii – Scharoun,
Bartning, Häring, Gropius – au așezat aici blocurile lor de locuințe cu patru sau cinci etaje în mijlocul
unei grădini imense, a cărei vegetație – ca și în cazul blocurilor de două etaje din Römerstadt – a
crescut atât de mult în timp, încât acum aproape c ă acoperă clădirile.
Impresia covârșitoare, ca și în cazul oricărui oraș -grădină englez, este aceea de calm.
Scepticul din Marea Britanie sau Statele Unite care crede că aceste cartiere formate din blocuri cu
apartamente duc în mod inevitabil la apariția m ahalalelor, sau cel care crede că un oraș -grădină
alcătuit din blocuri de apartamente este o contradicție în termeni, ar tre bui să viziteze mai întâi
Siemensstadt și apoi să se mai gândească. Suburbia -grădină reinterpretată de maeștrii moderni ai
mișcării , May în Frankfurt, Gropius și Taut în Berlin: funcționalismul, chiar și sub forma unor
blocuri cu apartamente de patru etaje, se poate dovedi satisfăcător. Concluziile la care ar trebui să
ajungă ar fi următoarele: în primul rând, este evident că apartame ntele moderne, atâta vreme cât sunt
construite sub forma unor clădiri moderate ca înălțime și așezate ferm pe orizon tală, pot să fie la fel
de odihnitoare – acea calitate specială pe care au reușit să o creeze Unwin și Parker – ca și casele
moderne sau ce le tradiționale. în al doilea rând, calitatea spațiului verde înconjurător este extrem de
importantă. în al treilea rând, conservarea este totul. Siemensstadt funcționează, ca și Romerstadt,
pentru că se află pe mâini bune.

BIBLIOGRAFIE
1. Dana Vais, LOCUIRE, E ditura Universitatea Tehnica din Cluj Napoca , 1997
2. Jean Louis Haroul, ISTORIA URBANISMULUI, Editura Meridiane, Bucuresti 2001
3. Peter Hall, ORAȘUL GRĂDINĂ
4. Paravicini Ursula, HABITAT AU FEMININ, Presses Polytechniques et Univesitaires
Romandes, Lausanne, 1990
5. B. W. Tuchman, Trufașa citadelă, Ed.Politică, București, 1977
6. Geoffrey Broadbent, Emmerging concepts in urban space design, 1990
7. E.D. Hulsbergen, Stedelijke trends, Delft 2001, culegere de texte
8. Patrick Malone, City, Capital and Water, Routledge, London -NY, 1996 (rolul
managementului în cazul Dublin)
9. Peter Neal, Urban Villages and the Making of Communities, Spon Press, London NY,
2003