Evolutia Ue Dupa Brexit

=== 621d1fe1b0bd795688cadd8bcf94cd88e0d8baa1_117911_1 ===

Capitolul 4

MAREA BRITANIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

4.1 ISTORICUL ADERĂRII MARII BRITANII LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Pentru a înțelege întârzierea aderării Marii Britanii la cele două comunități europene din anii `50 trebuie să vedem ce motive i-au determinat pe britanici să ducă o astfel de politică și dacă expresia folosită la un protest împotriva implementării sistemului metric în Marea Britanie în anul 2001 este impartașită de majoritatea locuitorilor: “I am British.I am not European.”

Omul care a spus asta nu este filosof, politician sau un istoric, și nu se referea la Uniune, nici la imperiul și nici la continent, ci se referea la el, ca individ, este britanic, având valori diferite față de ceilalti și cere să-i fie respectate aceste valori.

În continuarea o să prezint factorii importanți care au facut că Marea Britanie și locuitorii săi să aibă o politică temătoare față de orice proiect de construcție europeană.

În primul rând factorul geografic. Arhipeleagul Britanic aparține Europei, dar are ceva distinctiv: are granițe teritoriale naturale, ceea ce o face să-i fie ușor să evite disputele teritoriale. Alte țări Europene n-au granițe naturale execeptând râurile și munții și astfel există pericolul de dispute teritoriale. Schimbările politice în Marea Britanie au venit din interior, ultima dată când a fost cucerită de o forță exterioară a fost în 1066 pe când în Europa de atunci harta politică și teritorială s-a schimbat de nenumarate ori.

Factorulul geografic al Marii Britanii are un căracter deosebit, deoarece făcând parte dintr-un arhipeleag pentru a face comerț cu alte state avea nevoie de nave și practic asta era singura modalitate, fapt ce a facut imperiul să construiască o flotă uriașă și puternică Marina Roială (Royal Navy) pentru a apăra-o. Astfel a devenit un jucător major în comerț și în descoperirea de noi teritorii. Aceste realizări i-au facut pe britanici să se considere superiori față de alte țări, fiind un model în practicarea comerțului, dezvoltare socială și industrializare.

În afară de diferențele geografice ruperea culturală față de Europa a favorizat reformele protestante din secolul XVI. Dupa Gamble “pierderea legăturilor intelectuale, politice și religioase cu Franța, Spania, Austria și Italia au exclus Anglia din Lumea Catolică și i-au încurajat pe englezi să se considere o națiune cu instituții, doctrine și caracter distinctiv.”

Un alt factor decisiv de-a lungul secolelor au fost războaiele cu Europa “care au ajutat la definirea identității naționale engleze și apoi pe cea britanică[…].”

Pe de altă parte pe timp de război alianțele trebuiau încheiate repede, iar ideea că Anglia este singura impotriva restului Europei e în mare parte un mit.”Războiul greu impotriva lui Napoleon nu ar fi putut fi niciodată câștigat fară alianțele cu Prusia, Rusia, Austria și Spania. Germania nu ar fi putut fi înfrântă în cel de-al 2-lea Razboi Mondial fara alianța cu Franța sau în Primul Război Mondial fară alianța cu Rusia. Anglia a avut nevoie de aliați în Europa pentru a-și înfrânge aliații din Europa”.

Factorul religios trebuie să fie văzut că factor politic, pentu că are influență asupra politicii căsătoriei aristrocratice.

Cel de-al doilea Război Mondial poate fi văzut că un punct de cotitură din punctul de vedere al relașiei anglo-americană cât și din punctul de vedere al apariției unei Noi Europe, cu țări precum Franța și Germania care erau pregătite să piardă din suveranitatea națională, cât și nașterea Războiului rece au forțat Marea Britanie să-și redefinească rolul. În continuare o să încerc să arăt de ce procesul de integrare al Marii Britanii a întarziat peste doua decenii.

Marea Britanie înainte de 1945

Imaginea de mare imperiu unde “soarele nu apune niciodată” era un fapt în secolele XIX și începutul secolului XX. Dupa 300 de ani de expansiune începută cu creșterea puterii navale, afacerile coloniale cu Noua Lume și India sau declarația Commonwealth-ului din 1649, Regatul Unit al Marii Britanii era cel mai mare imperiu pe care omenirea l-a vazut până atunci, întinzându-se de la coasta de vest a Americii până în Noua Zeelandă, de la Cercul Polar până la Căpul Bunei Speranțe în sudul Africii. Cu lira sterlină fiind cea mai respectată monedă și o flota uriașă, forța comercială și navală a Marii Britanii rivaliza cu întinderea teritoriului. Savanții englezi erau primii în dezvoltarea tehnică și au facut din Marea Britanie modelul industrial al lumii secolului XIX.

La începutul secolului XX Statele Unite ale Americii au devenit cea mai mare economie devansând Marea Britanie, dar datorită imperiului colonial putea să-și manifeste statutul de mare putere în Europa. " În anul 1948 produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor era jumatate față de cel american, iar in urmă cu un deceniu diferența era doar de 10% și Marina Americana a intrecut numeric Marina Royală la toate categoriile de corabii până 1945, iar cu 6 ani mai devreme îi întrecuse la numarul de submarine[..].

Nu a fost înfrantă în Primul Razboi mondial și spre deosebire de Franța, a rezistat cu succes invaziei germane. În perioada interbelică Marea Britanie a început să decadă atât politic cât și economic. Primul semn a fost separarea Irlandei în 1921 urmată de independența Egiptului în anul 1922 și apoi căderea standardului aur, linia directă între lira sterlina și aur până în 1931.

După cel de-al Doilea Război Mondial balanța puterii în Europa s-a schimbat iar, Marea Britanie a realizat o relație stransă cu Statele Unite ale Americii din punct de vedere economic și militar. Cu Germania sub ocupație și majoritatea țărilor europene căutând o soluție de durată pentru evitarea unei alte conflagrații mondiale pe teritoriul său și cu URSS care se ridică că o supraputere, Europa înfrunta o noua situație, iar cel de-al "treilea mare" al conferinței de la Yalta, Marea Britanie avea un rol important.

19 4 5 – 1961 (Marea Britanie laburista)

Dintre marile țări ale Europei occidentale, Marea Britanie este singura care și-a păstrat instituțiile antebelice. În fruntea unui Cabinet de Uniune Națională din 1940 Churchill iși condusese țară spre victorie cu prețul unor grele sacrificii. Rezervele se ridică la doar 500 de milioane de lire față de o datorie de 3,5 miliarde mai ales către Statele Unite și Commonwealth.

La alegerile din 1945 teama de o revenire la perioada de criză și somaj dintre cele doua razboaie va domina. Astfel conservatorii se bazează pe prestigiul lui Churchill,iar laburiștii pe raportul Beveridge din 1942 prin care s-ar instaura un “Stat providențial” prin care ar trebui să i se asigure fiecărui cetățean bunastare “din leagăn până în mormânt”.

Astfel Atlle devine prim-ministru datorită unei victorii zdrobitoare 393 de mandate din 540, laburiștii fiind votați de clasa muncitoare, dar și de majoritatea clasei de mijloc.

Laburistii fac reforme în economie, naționalizând Bancă Națională și industria minieră (1946), transporturile și telecomunicățiile (1946-1947), gazul și electricitatea (1947-1948), siderurgia (1949). În domeniul social, au creat Asigurarea Naționala care acoperă riscurile de boală, accidentele, șomaj, un serviciu medical gratuit. Însă costul acestor măsuri sociale agravează dificultățile fînanciare ale țării. India iși proclamă independența în 1947 și situația se înrăutătește, lira devalorizează în 1949, iar dependența față de Statele Unite este tot mai mare. Cu toate acestea laburiștii căstigă alegerile din 1950.

Însă slaba lor majoritate și dezbinările interne il determină pe Atlle să provoace noi alegeri în 1952. Scrutinul majoritar cu un singur tur și inegalitatea circumscripțiilor joacă o festă laburiștilor care, cu 200 de mii de voturi mai mult decăt conservatorii obțin cu 26 de deputați mai puțin. Conservatorii revin deci la putere, pe care o vor pastra timp de 13 ani sub conducerea lui Winston Churchill (1951-1955), Anthony Eden (1955-1957), Harold Macmillan (1957 -1963), Alex Douglas-Home ( 1963 -1964).

În domeniul economic, conservatorii nu vor repune în discuție moștenirea laburistă, denaționalizând numai siderurgia( 1953) și transporturile rutiere (1956). Mult mai atenți la respectarea regulilor ortodoxiei financiare, ei nu ezită să frâneze uneori dezvoltarea economică printr-o politică deflaționistă dusă cu scopul de a menține precarul echilibru al balanței de plăți și paritatea lirei sterline. Astfel Marea Britanie cunoaște un proces de creștere economică cu dinți de fierastrău (Stop and Go), progresând mai lent decât "Europa celor șase". În domeniul social, reformele laburiste beneficiînd de un larg consens, conservatorii se mulțumesc doar să le amelioreze funcționarea și să controleze mai bine costurile serviciilor sociale instaurate de guvemul Atlle , care se dovedise costisitoare din punct de vedere electoral.

Nivelul general de trai se ridică considerabil: Marea Britanie conservatoare pare să fie în marș spre " societatea abundenței ", în ciuda câtorva puncte slabe: stagnarea industriilor tradiționale, regiuni care rămân în afara avântului general, deteriorarea balanței de plăți.

Primele planuri britanice pentru retrasarea hărții Europei dupa război nu au avut

efectul așteptat printre puterile egale. Ernest Bevîn, Mînistrul de Externe al Guvernului

laburist din 1945-1951 a urmărit " politica puterii a treia " (third power policy) care însemna că Marea Britanie este independentă și egală cu Statele Unite într-un sistem vestic de alianță anti – comunistă.

În 1950 Ministrul de Externe al Franței a inițiat CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului) statele care au format-o fiind Franța, Germania, ltalia, Belgia, Olanda și Luxemburg. În ciuda faptului că Marea Britanie avea o industrie a cărbunelui și oțelului dezvoltată, o cooperare cu CECO nu a reprezentat un avantaj tactic din multiple motive:

* Marea Britanie nu avea aceleași interese în controlarea Germaniei;

*Marea Britanie încă făcea jumatate din comerț cu Imperiul- Commonwealth.O cooperare de durată între Franța și Germania nu i se parea realizabilă;

* Ideea pierderii suveranității i se părea de neconceput ,iar relațiile sale cu Statele Unite i

se păreau foarte importante;

Statele Unite au primit călduros ideea " celor șase ", pentru că erau interesate ca

Europa să fie stabilă, astfel fiind o parteneră de încredere impotriva amenințării comuniste. Planurile pentru construirea unei armate comune a " celor șase ", Comunitatea Europeană de Aparare nu a fost ratificătă datorită faptului că francezii se temeau de ideea reînarmării germane într-un timp atât de scurt de la razboi și nu doreau să renunțe la controlul asupra forțelor lor armate.

În același timp Marea Britanie nu a putut rezolva criza Canalului Suez din 1956

astfel pierzându-și reputația de actor de încredere pe scena mondială. În 1952 prim-ministrul conservator Anthony Eden a dat un motiv pentru scepticismul său în privința

participării Marii Britanii într-o Europa federală" […] asta e ceva ce știm până în adâncul

oaselor că nu o putem face "

Marea Britanie se temea de un superstat european. Nu a putut să-și pastreze influența în Egipt, pierderea controlului Canalului Suez, principala conexiune între Europa, Orientul Mijlociu și sudul Asiei a însemnat un pas înapoi în reprezentarea intereselor vestice în Orientul Mijlociu, nevoia statutului de partener al Statelor Unite a crescut, iar CECO se pronunță că fiind noul punct de referință în Europa.

Avand îndoieli cu privire la relațiile strânse propuse de Monnet și Shuman, Marea

Britanie s-a decis în schimb să susțină o cooperare, numita Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) .

Având drept obiectiv liberul schimb mai degrabă decăt integrarea politică, AELS a fost înființată în ianuarie 1960, prin semnarea Convenției de la Stockholm de către Austria, Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia și Elveția. Spre deosebire de clauzele contractuale ale CEE, statutul de membru era voluntar și nu implică alte instituții în afara de Consiliul de Miniștri care se reunea de 2, 3 ori pe an, precum și un grup de reprezentanți permanenți, asistați de un mic secretariat înființat la Geneva.

AELS a contribuit la reducerea tarifelor, dar a obținut realizări mici pe termen lung, în special din cauză că mulți dintre membrii săi faceau comerț mai mult cu CEE decăt cu partenerii din AELS. Marea Britanie a realizat rapid că influența politică în Europa era exercitată de CECO și nu de AELS, precum și că ea însăși riscă izolarea politică dacă rămanea în afara CEE.

Orgarizația CEE funcționa întradevar, statele membre realizaseră un progres economic și politic impresionant, iar industria Mării Britanii dorea acces la bogata piață CEE.

Marea Britanie cu tot mai multe colonii care devin independente și performanțele sale economice crescând foarte lent a realizat că dacă nu se alatura CEE poate fi o pierdere pe termen lung. Astfel Regatul Unit sub șefia prim-mînistrului conservator Harold Macmillan și-a depus candidatura în august 1961 Ia 15 luni de la crearea AELS.

1961-1975

Dupa decizia Mării Britanii de a deveni un membru al CEE, din perspectiva țării asupra negocierilor, chiar dacă statutul de membru ar fi fost acceptat pe loc, ar fi fost dezavantajată. Britanicii s-ar fi alaturat unei alianțe a cărei tratate erau deja realizate. Ar fi trebuit să accepte acele tratate fără un " trade mark " Britanic.

Uzura puterii favorizează întoarcerea laburiștilor, învingători în alegerile din 1964, a căror slabă majoritate va fi consolidată doi ani mai tarziu cu ocazia unor alegeri anticipate. Adeptul unui socialism moderat și realist, noul lider al partidului laburist, Harold Wilson, va guverna de o manieră foarte pragmatică din domeniul economic ca și în politică externă. Încă de la sosirea lor la putere, laburiștii se găsesc într-o gravă, criză financiară, care le monopolizează eforturile în detrimentul aplicării programului lor, care prevedea în principal modernizarea industriei. Enormul deficit al balanței de plăți lăsat de conservatori, determină guvernarea lui Wilson să ia măsuri energice (suprataxe pe

importuri, politică deflationistă…) care vor frâna expansiunea economică și vor nemulțumi sindicatele, fără totuși a putea evita o devalorizare a lirei sterline, cu 14,3 % în noiembrie 1967. Absența marilor reforme structurale (cu excepția renaționalizării siderurgiei în 1966- 1967), eșecul unei noi cereri de admitere în Piața Comună în decembrie 1967 în fața unui nou veto francez antrenează o scădere de popularitate a guvernului laburist, care pe de altă parte este nevoit să facă față unor noi violente tulburări în Irlanda de Nord în toamna anului 1968 .

În afară de scepticii britanici aderarea a fost blocată de puterile Europene, în special de președintele Franței de Gaule. El ca și altii, vroiau o Europa egală economic cu Statele Unite, și independentă militar de aceasta. Îngrijorarea în legatură cu legatura puternică dintre Londra și Washington a fost confirmată de afacerea Polaris. Neputând să-și dezvolte un program nuclear Marea Britanie, a cumparat rachete polaris de la Statele Unite, astfel "supărându-l " pe de Gaule și facând aderarea imposibilă pe termen scurt. Acesta planuia o CEE axați pe Franța și Germania, și vedea Marea Britanie ca pe un rival pentru influența franceză în comunitate.

Monnet însă era dornic că Marea Britanie să devină membru, încercând chiar să-l

convingă pe cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer.Acesta însă împărtășea anglofobia lui de Gaule .

Comportamentul arogant și agresiv al Marii Britanii în timpul viitoarelor negocieri au facut că cererea să-i fie din nou respinsă, acum opunându-se și Germania.

" La conferința sa de presă de Gaule nu a restricționat intrarea Britaniei pentru totdeauna, dar a atacat insistența extraordinară și graba lui Harold Wilson (Prim-ministru 1964-1970, 1974-1976) în căutarea acceptării și credea că Marea Britanie nu vroia statutul de membru decât pentru a putea să-și compenseze slabiciunea[…] a fost pusă presiune mare pe germani că să ajute Marea Britanie sa intre în Europa. Brown (George Brown, Ministru de Externe 1966-68) s-a plâns chiar patetic lui Willy Brandt, care era în vizită, în Britania, ' Willy, trebuie să ne bagi ca să putem lua șefia CEE.' În ciuda unei asemenea aroganțe naive, Consiliul de Miniștri al CEE a căzut de acord pe 19 decembrie 1967 ca cererea Marii Britanii nu poate fi luată în considerare. " După demisia lui de Gaule din 1969, Marea Britanie a aplicat pentru a treia oara, de aceasta dată solicitarea fiindu-i acceptată, impreună cu cea a Irlandei și Danemarcei. Învingători în alegerile din 1970, conservatorii, sub direcția lui Edward Heath, se străduiesc să relanseze expansiunea economică printr-o politică neo-liberală. Însă gravitatea situației economice determina noul guvem să întervină într-o manieră adeseori dirijată (naționalizarea sectorului aeronautic de la RollsRoyce în l971) și să se integreze în Piața Comună, dupa semnalul pozitiv acordat de Georges Pampidou.

Abia în anul 1973, Marea Britanie a devenit membru al CEE. Această opțiune europeană survine în plină criză" politico-socială, guvernul Heath ciocnindu-se de puternicul sindicalism. Numeroasele greve agită țară până la marea încercare de forță dintre Trade Unions și Guvern (sfarșitul lui 1973 – începutul lui 1974) când în față amenințării unei greve pe termen nelimitat a minerilor, Heath este nevoit să dizolve Camera Comunelor.

Chiar și atunci, dezacordurile dintre pro-europeni și euro-scepticii din clasă politică existau și au decis organizarea unui referendum în 1975 pentru a decide asupra acestei probleme. Referendumul a confirmat calitatea de membru cu o medie DA-NU de 67,2 la 32,19.

1975-1990

Cu toate că toate partidele politice au fost de acord cu statutul de membru al CEE în 1973, contradicțiile au fost lămurite odată pentru totdeauna printr-un referendum în 1975.

Britanicii au parut să fie "un partener ciudat […], căutand să-și promoveze interesele izolându-se de celelalte state membre, în Europa sub șefia prim-ministrului Edward Heath și succesorii săi. Marea Britanie părea în principal interesată de beneficiile săle și nu de întărirea instituțiilor. Legatura transatlantică, era încă prioritară în viziunea următorilor prim-miniștri, deci încă unul din multele motive care arata egocentrismul britanic.

Guvernul laburist s-a opus Uniunii Monetare care a fost aprobată la Bruxelles în

1978 deoarece considera Europa un " club căpitalist " fără interese în politică socială și nu numai că nu au vrut să intre în Uniune, ci chiar au decis să se retragă din Comunitate în 1983.

În fruntea conservatorilor victorioși în alegerile din mai 1979 Margaret Thatcher, iși impune puternica să personalitate care ii va atrage prenumele de "doamna de fier". Thatcher este adepta liberalismului cvasi absolut, acțiunea guvemului trebuind să se orienteze la controlul monedei. Aceasta schimbare de orientare a politicii economice se manifestă mai ales printr-o tentativă de restructurare industrială (de naționalizări, închiderea interprinderilor nerentabile…) și printr-o atitudine foarte ferma față de sindicat. Margaret Thatcher era cunoscută ca unul din cei mai putemici opozanți ai unei viitoare integrări europene, chiar dacă a susținut statutul de membru în 1975 pe când era în opoziție. Odată ajunsă la putere a redus contribuția la Fondul European Comun la care Marea Britanie era un contributor principal. Thatcher a venit cu o nouă politică de suveranitate și a reînnoit relațiile cu Statele Unite. Cu toată opozanța care o caracteriză, totuși a fost de acord cu Piața Comună și cu Actul Unic European (AUE).

1990

Odata cu Tratatul de la Maastricht din 1991, Comunitatea Europeană a căzut de acord pentru un sistem de aparare și o politică externă comună și mai puține controale vamale între țările membre. A fost introdus noul termen de Uniune Europeană și încă odată Marea Britanie s-a opus. Bugetul comunitar trebuia să fie mărit, ceea ce însemnă plați mai mari din partea tuturor statelor membre și era nevoie de noi instituții supranaționale, iar cele vechi trebuiau intărite, ceea ce însemna transferul suveranității spre Bruxelles și Strasbourg.

O alta problemă era acordul spre o Uniune Monetară Europeană, cu o singură moneda ca țintă. Renunțarea la lira sterlină și să se subordoneze unei bănci centrale era inimaginabil pentru Thatcher și succesorul său John Major. El a mers pe o politică care se împotrivea " retragerii de suveranitate".Thatcher a încercat renegocierea tratatelor și la fel ca predecesorii săi laburiști din urmă cu 10 ani a discutat retragerea din Uniune.

Se știa că Thatcher avea o relație puternică cu Washington-ul și o relație specială cu președintele Ronald Reagan, sub șefia lui Major acestea nu au mai putut fi menținute. Când Guvemul Conservator a fost înlocuit de cel Laburist sub conducerea lui Tony Blair,

guvernele Europene sperau la o politică pro-europeană din partea acestuia.

Evenimentele recente în jurul Cruciadei Americane impotriva terorismului și

războiul din Irak a aratat cât de putemice au ramas relațiile anglo-americane, cu Marea

Britanie fiind una din puținele țări europene care s-au alaturat alianței impotriva "axei

răului" .

Capitolul 5

Uniunea Europeană după BREXIT

5.1 CUM S-A AJUNS LA BREXIT?

EUROSCEPTICISMUL SI EUROBAROMETRELE

Euroscepticism este termenul folosit pentru a defini mișcarea de opoziție în cadrul

procesului de integrare europeană. Termenul este originar din Marea Britanie și se referea la acei membri ai Partidului Laburist și Partidului Conservator care erau sceptici cu privire la sustinerea oficială pe care o arătau partidele în privința apartenenței Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană. De atunci, termenul s-a extins și cuprinde tot ce ține de opoziția relativă la Uniunea Europeană, politicile acesteia, introducerea monedei unice euro și la constituirea oricărei entități pan-europene sub forma unui superstat European centralizat, federație sau confederație. Termenul a pătruns și în alte limbi europene ca un cuvânt împrumutat, de exemplu Europaskepsis în limba germana. Euroscepticismul este deseori asociat cu susținerea suveranității naționale, motivat de faptul că Uniunea Europeană erodează această suveranitate.

Referindu-ne la Marea Britanie, dezbaterile cu privire la euroscepticism au constituit o chestiune de importanță politică majoră încă de la începuturile Uniunii Europene și nu au încetat nici în prezent, când Marea Britanie este stat membru al acesteia.

În anul 2004, 37 de membrii ai Parlamentului Britanic, polonez și danez și suedez au fondat un nou grup Parlamentar European, numit Independență și Democrație, având că țel respingerea Constituției unice în cadrul Europei și a oricăror alte procese de integrare europeană. Câteva delegații ale acestui grup, inclusiv Partidul Independent al Marii Britanii, au optat pentru retragerea defînitivă din cadrul Uniunii Europene.

Pentru a clarifica în ce masură euroscepticismul este prezent în Marea Britanie și pentru a completa cadrul apartenenței la Uniunea Europeană a fost conceput un sondaj care sa atingă principalele probleme legate de relația cetățenilor Regatului față de Uniunea Europeană și moneda unică euro.Acest studiu se numește Eurobarometru, iar pentru anul 2009 se numește Eurobarometru 72. Principalele aspecte precum și rezultatele relevante pentru cercetarea noastră sunt prezentate în continuare.

EUROBAROMETRU 72

Cercetările privind atitudinea Marii Britanii față de Uniunea Europeană, zona euro sau înlocuirea lirei sterline cu moneda unică europeană au fost rezumate și publicate în ultimii ani în rapoarte denumite eurobarometre. Documentele sunt realizate pentru Comisia Europeană fiind solicitate și coordonate de Directoratul General al Comunicării. Perioada de referința a analizei pentru Eurobarometrul 72(ultimul sondaj realizat și publicat) a fost 30 octombrie 2009 – 17 noimbrie 2009. Sondajul a fost realizat de TNS Opinion & Social pe un eșantion de 1322 persoane. Raportul publicat a abordat mai multe aspecte cheie și anume: beneficiile apartenenței la Uniunea Europeană, rezultatele pozitive ale integrării, Constituția Europeană, gradul de cunoaștere al Uniunii Europene, încrederea în instituțiile naționale și în cele ale Uniunii Europene, educație.

Graficul 3.1 Gradul de încredere in instituțiile statului și ale UE

Sursa: Eurobarometer 72 United Kingdom – anexa

Procentajul celor, care au încredere în Guvernul Marii Britanii era în anul 2004 de 31% ajungand în anul 2009 la 19%. O descrestere șimilara s-a produs și în căzul încrederii în Parlamentul Marii Britanii de la 38% ajungandu-su în 2009 la 19%.

În privința instituțiilor Uniunii Europene, analiza s-a realizat cu privire la Parlamentul European și Comisia Europeană. Procentele s-au modificat în timp, dacă în anul 2004 un procent de 38% dintre cetățenii britanicii au manifestat încredere în Parlamentul European, 41% au fost foarte sceptici (nu au acordat nici un vot de încredere), iar restul de 21% au considerat că nu sunt suficient de informați și prin urmare nici o parere cu privire la acest subiect, în anul 2009 doar 24% dintre cetățenii britanici mai acordă încredere Parlamentului European, restul fiind foarte sceptici sau îndeciși. În ceea ce privește Comisia Europeană, dacă în anul 2004 un procent de 38% au considerat-o una dintre instituțiile de încrederea ale Uniunii Europene, restul cetățenilor respingând aceasta idee sau nefiind capabili să dea un raspuns concret motivând lipsa de cunoștiințe în domeniu, în anul 2009, doar 20% dintre cetățenii britanici mai au încredere în Comisia Europeană.

Graficul 3.2 – Gradul de incredere in UE, calitatea de membru este un lucru bun și calitatea de membru aduce beneficii

Sursa: Eurobarometer 72 United Kingdom -anexa

După cum se poate observa în grafic între anii 2004 și 2009 gradul de încredere în UE a scăzut continuu, în anul 2009 doar 23% dintre cetațenii britanici acordau încredere UE, restul fiind sceptici sau indeciși (față de media europeană de 53% în 2009).

În privința beneficiilor apartenenței la Uniunea Europeană sondajul a relevat că dacă în anul 2004, 38% dintre cei intervievați considerau apartenența pozitivă din toate punctele de vedere, restul cetățenilor considerau că Marea Britanie nu a beneficiat de pe urma aderării la Uniunea Europeană sau erau indecisi sau insuficient informați, în anul 2009 se observa o descreștere cu două procente doar 36% dintre cetățenii britanici mai considerau că apartenența este benefică.

În ceea ce privește faptul că UE este un lucru bun dacă în anul 2004 38% dintre cetățenii britanici apreciau pozitiv acest fapt, în anul 2009 doar 30% dintre ei mai aveau aceeași parere.În aceeași masura 30% dintre cetățenii britanici credeau că UE este un lucru rău.

5.2 Brexitul. Argumente pro si contra?

În Uniunea Europeană, pozițiile Marii Britanii între cele 27 de state membre baleiază într- un spectru larg de specificități.În prezent, țara beneficiind de două clauze de ,opt-out’, respectiv derogări sau excepții de la legislația comunitară (acquis), care iau dat dreptul să rămână în afara, zonei euro" și a ,,zonei Schengen”. A beneficiat, de asemenea, de o mică excepție de la acquis, respectiv returnarea unei părți din contribuțiile fînanciare la politica agricolă comună (așa numitul ,,rebate" obținut de Margaret Thatcher în 1984).

Marea Britanie a mai beneficiat de o excepție, aceea de la ,,Protocolul Social”, negociată de premierul John Major în anul 1991, abandonată de Tony Blair, imediat dupa preluarea puterii în 1997. Același Tony Blair a reușit cu abilitate, în timpul președinției britanice a U.E. în semestrul II 2005 să mențină ,,rebate"-ul, din 1984. Negociată cu abilitate, politică de ,,opt-out", deși descurajată și dezavuată de instituțiile europene, aduce beneficii țării, reflectând, în opinia susținătorilor, ,,eurorealismul” britanic.

Pe diverse paliere de integrare își formulează, poziții bine conturate, conforme intereselor propriei economii. Într-un jargon dihotomic al intergrării, Marea Britanie se poziționeaza mai degrabă de partea metodei interguvernamentale decât a celei federaliste. Susține extinderea U.E., inclusiv cu Turcia, poziție pusă uneori, neoficial, pe seama înclinației spre,,diluarea" procesului integraționist.

Fiecare vot în Consiliu în favoarea unei decizii trece prin filtrul interesului național. Când un subiect nu o privește direct, iși amanetează votul în schimbul unui beneficiu viitor. Corelațiile se fac uneori indirect, ca în cazul recent al preaderării Irlandei. Orice concesie ce se va face acestei țări în domeniul pescuitului va fi solicitată și de Marea Britanie, cel puțin și pentru Scoția, unde politică comună în domeniul pescuitului (PCP) a distrus stocurile de pește. Dacă Irlanda va semna tratatul de aderare cu clauza de ,,opt-out” de la PCP, atunci probabil, și Marea Britanie va solicita o asemenea excepție.

Apartenența la Uniunea Europeană induce în Marea Britanie un substanțial spor de competitivitate, stabilitate economică și reacție concertată la criza economică, deschizându-i accesul pe piețe și conferindu-i mai multa vizibilitate pe glob. Timp de peste 36 de ani de când a aderat la uniunea Europeană, țara s-a integrat puternic în structurile economice ale continentului. Fluxurile comerciale, de capitaluri, investiționale, de forță de muncă și de servicii au țesut o pânză densă a interdependențelor economice. Chiar dacă nu a preluat moneda unică, Regatul Unit s-a conectat solid la zona euro, obținând prin aceasta multiple beneficii.

Criza economică globală a demonstrat gradul de integrare europeană a Marii Britanii, prin modul în care măsurile săle de salvare a unor bănci și stimulentele fiscale s-au armonizat cu ale altor state membre. Deținând președenția G -20 în anul 2009 și organizând summit-ul din 2 aprilie, Marea Britanie s-a dovedit, din nou, un actor central în Uniune, contribuind la buna cooperare intracomunitară în combaterea recesiunii.

Integrarea europeană a Regatului Unit a provocat un adevarat cerc virtuos al competitivității, prin noi oportunități deschise investițiilor și o mai eficientă alocare a resurselor, facilitând astfel crearea unei piețe pan-europene, cu companii active în întreaga Uniune.

Discuția despre avantajele apartenenței la zona euro ar trebui totuși să suporte o contra-argumentație în care să se puncteze dezavantajele aderării la aceasta zona monetară.

Dupa cum se știe, țările din Uniunea Europeana care nu au o strategie clara de adoptare a euro sunt Marea Britanie, Danemarcă și Suedia. Ma voi referi în acest sens numai la Marea Britanie, deoarece este o economie dominantă în lume, ce influențează “decizional” și celelalte state ce nu și-au propus adoptare euro.

Astfel, în acest sens, în noiembrie 1997, guvernul Gordon Brown a stabilit cinci teste economice prin care poate fi măsurată pregătirea țării pentru adoptarea euro. Fiecare test evalua dacă economia Marii Britanii va beneficia sau va suferi în urma acestei schimbări de regim monetar și nu numai. Astfel, au analizat dacă: – ciclurile de afaceri și structurile economice sunt compatibile cu ratele dobânzii din zona euro pe termen lung, astfel încăt să asigure un anumit nivel de trai atât în Marea Britanie, cât și în celelalte țări din zona euro, – există suficientă flexibilitate pentru a rezolva eventualele probleme aparute? – intrarea în UEM creează condiții mai bune pentru investitorii pe termen lung în economia britanică? – ce impact ar avea adoptarea euro asupra poziției competitive a serviciilor fînanciare ale Marii Britanii? -și dacă intrarea în zona euro va genera creștere economică mai mare, mai multa stabilitate și o creștere pe termen lung a numărului de locuri de muncă?

Responsabilitatea privind evaluarea fînală este a Trezoreriei Marii Britanii care și-a început activitatea cu privire la acest obiectiv în octomb rie 1997. Atunci s-a decis că economia Marii Britanii nu este în deajuns de convergentă cu cea a celorlalte state membre ale zonei Euro și că este deficitară la capitolul flexibilitate. Guvernul a pledat pentru o reevaluare a Marii Britanii prin prisma acestor teste, care a început în iunie 2001 și a fost publicată în iunie 2003.Aceasta noua evaluare a fost mult mai amplă decât predecesoarea sa, cuprinzând 250 pagini și fiind susținută de 18 studii practice elaborate pentru piața imobiliară, flexibilitatea pieței muncii și cadrul monetar și fiscal al Zonei Euro. Numai unul din cele "5 teste economice"a fost trecut și anume ,cel de-al 4 Iea, serviciile fînanciare, iar concluziile au fost în mare masură aceleași ca în 1997. Deși s-a dovedit un progres semnificativ în ceea ce privește convergența există încă importante diferențe structurale că de exemplu cele din piața imobiliară, care nu pot fi trecute cu vederea. Cu toate că flexibilitatea Marii Britanii s-a imbunătățit aceasta nu a atins nivelul necesar aderării. Printre concluziile studiului a fost și faptul că The City, centrul financiar al Marii Britanii va fi cel care va beneficia imediat și pe termen lung de pe urma aderării la euro.

Gordon Brown a susținut necesitatea unei noi reevaluări prin cele 5 teste, care să ia în calcul perioada 2004-2007, însă până la aceasta dată nu a început o asemenea activitate. Subiectul este unul fierbinte atât în mass-media cât și în dezbaterile politicieniior.

Rezultatele acestei analize nu au fost complet în favoarea sau, în defavoarea introducerii monedei euro, însă problema nu a fost nici macăr supusă referendumului. Totuși, de remarcat că anterior a existat o experiență dureroasă a Marii Britanii în privința adoptării euro. AstfeI, Marea Britanie a fost obligată să-și retragă moneda națională din Mecanismul ratelor de schimb( MRS), după doi ani de funcționare în cadrul acestui sistem, în 16 septembrie 1992 din cauza neconcordanței dintre paritatea de referință a monedei naționale și performanțele ei economice Marea Britanie intrând în recesiune economică că urmare a speculațiilor valutare, în care a fost implicat George Soros.

Prin urmare, guvernul britanic nu a putut menține lira sterlină deasupra limtei inferioare a intervalului de fluctuație stabilit, deși a cheltuit enorm din rezervele valutare pentru a-și menține moneda națională între limitele bandei de fluctuație permise în MRS. Chiar și în prezent, opinia publică din Marea Britanie este impotriva adoptării euro și susține în continuare păstrarea lirei. Acest lucru este natural și de înteles, schimbarea primind rezistența din diferite motive, unele sunt de ordin istorico-cultlural, iar altele de ordin pur economic.

Factorul istorico-cultural este întărit de faptul că Marea Britanie este încă o Monarhie. Acest lucru face că ruptura de structura UE cu tentă federalistă să fie și mai puternică în aceasta țară. Astfel, în monarhie, moneda reprezintă un puternic simbol național, iar sistemul de valori britanic, bine cunoscut, nu poate fi înlocuit de un sistem de reguli, valorile prezentând o probitate morala permanentă fiind îmbrățișăte în absenăa oricăror constrângeri. Faptul că Marea Britanie este o insulă se adaugă la rezevele pe care le au britanicii privind acest subiect. O țără cu vechi rădăcini istorice, fost imperiu colonial iși păstrează încă o monedă puternică și credibilă precum lira sterlină, aceasta existând de mult mai mult timp decât monedele multor altor națiuni europene.

Dezbaterea privind adaptarea euro în Marea Britanie este unică la nivel european în sensul unei dezbateri largi, bine argumentată privind avantajele și dezavantajele introducerii acestei monede. Sustinătorii euro cred că o monedă comună europeană le va permite britanicilor să compare mai usor prețurile și veniturile lor cu cele ale partenerilor europeni și aceasta va duce la o mai mare convergență eonomică. Alaturându-se zonei euro, cu siguranță condițiile pentru afaceri, privite pe termen lung, vor fi mai bune, opinie impărtășită mai degrabă de multinaționale.

Contra-argumentele adoptării euro sunt la fel de puternice. O opinie în acest sens este că, adoptarea euro trebuie evitată și pentru că înseamnă cheltuieli fînanciare mari, reforme și presiuni privind adaptarea la noul sistem.O monedă comună înseamnă o rată a dobânzii pan-europeană ce limitează abilitatea guvemului de a imprumuta bani. Rata dobânzii pentru zona euro este stabilită de Bancă Centrală Europeană la Frankfurt, iar Bancă Angliei va avea doar , un vot, la fel ca și celelalte bănci din zona euro. șocurile asupra economiei fac greu de găsit o rată corectă a dobânzii pentru toate statele din zona euro. Unele simulări privind instabilitatea eonomică indică o creștere spectaculoasă a acestui indicător din cauza pierderii independenței monetare. În consecință, problema pierderii identității economice de către Marea Britanie este dezbătută aprins. De exemplu, dupa evenimentele din 11 septembrie 2001 din SUA, Marea Britanie a ieșit mai puternică decăt celelalte țări europene, argument care ar putea face că Marea Britanie să nu dorească să-și lege economia de a altor țări europene. Încetinirea economiei și dificultății în a reacționa la anumite șocuri macroeconomice din cauza pierderii autonomiei asupra ratei dobânzii și a cursului de schimb reprezintă doar căteva exemple pentru care Marea Britanie se menține conservatoare în privința adoptării euro.

De asemenea, similaritățile economiei britanice cu cea a SUA fac că aderarea la euro să fie dificilă și poate chiar de nedorit. Astfel, piața imobiliară din Marea Britanie este foarte sensibilă la variațiile ratei dobânzii, în UE preferându-se rate de dobândă cu structura fixa și prin urmare creșterea inflației în Marea Britanie; poate avea efecte mult mai neplacute asupra debitorilor britanici decât în restul Europei.

Totodată putem observa că flexibilitatea pieței muncii și existența unor rate ale dobânzii reduse semnifică în principal mai multe locuri de muncă. Marea Britanie a implementat cu decenii în urma o serie de reforme economice și sociale ce i-au permis o bună flexibilitate a salariilor din economie, flexibilitate ce nu există în egală măsură în Uniunea Europeană. Uniunea Europeană are o structură birocratică dificilă și stufoasă, cu reglementări rigide privind funcționarea pieței muncii și cu o putere a sîndicatelor sporită comprarativ cu a altor țări, fapt ce face dificilă o evoluție suplă a pieței muncii, flexibilitatea salariilor depinzând mai degrabă de negocierile sindicale decât de cele dintre angajator și angajat.

Amploarea schimburilor comerciale cu strainatatea face ca Marea Britanie să fie foarte vulnerabilă la șocurile asupra euro, legatura comercială puternică cu toate țările lumii inclusiv cu SUA., fac ca o variație mare a cursului EURO -USD să provoace fluctuații puternice ale prețurilor bunurilor care fac obiectul schimburilor comerciale în Marea Britarrie, inducând un fenomen inflaționist în această economie.

5.3 Marea Britanie în UE și ce va pierde aceasta ăn urma BREXITULUI

Un studiu la ,,think-tank"-ului londonez, “Business for New Europe”, publicat în 2009 (“An Indispensable Relationship: Economic Linkages between the UK and the rest of the European Union"- a report by Oxford Economics commissioned by Business for New Europe), evidențiază beneficiile apartenenței Marii Britanii la U.E., îndeosebi cele cuantificăbile.

Studiul estimează dividendele totale rezultate din piața unică europeană la 2,2% din PIB-ul total al U.E. (223 mld. euro) și 1,4% din totalul forței de muncă a U.E. (2,5 milioane locuri de muncă).

Peste 52% din exporturile de mărfuri și servicii ale Marii Britanii se dirijează către U.E. (peste 400 mld. L, de trei ori mai mult decât spre Statele Unite). Spre comparație, China deține doar 4,2% din comerțul exterior al Marii Britanii, iar India doar 1,3 %.

Graficul.3.3. Ponderea exporturilor de mărfuri ale Marii Britanii

Sursa:”Business for New Europe”- a report by Oxford Economics-2009

In comerțul cu mărfuri, Marea Britanie înregistrează un deficit cronic cu restul U.E. de peste 41 mld. L – anual, depășit însă atât în termeni relativi cât și absoluți, de deficitul comercial cu statele din afara U.E.

Structura pe mărfuri a comerțului cu statele U.E. diferă substanțial de cea a comerțului cu terțe state. De exemplu, ”combustibilii minerali și uleiurile” reprezintă principala grupă de mărfuri la importul din afara U.E., în timp ce din interiorul U.E. – grupa de,,vehicule și componente" este dominantă.

Comerțul cu servicii aduce constant Marii Britanii un excedent, atât cu statele U.E. (4,6 mld. Lire), căt și cu cele din afara Uniunii (37,6 mld.Lire ). cea mai mare parte a excedentului provine din comerțul cu servicii financiare, realizate prin city-ul londonez.

Noua Directivă europeană a serviciilor va crea în Marea Britanie aproape 80.000 de locuri de muncă, aducând un spor la PIB de 4-6 mld. L, conform estimărilor ,,Clifford Chance". Aproximativ 3,5 milioane de locuri de muncă din Marea Britanie depind de comerțul cu celelalte state membre ale U.E.

,,lndicele de schimb" în comerțul exterior este favorabil Marii Britanii. Importurile încorporează mai multă manoperă decât exporturile, acestea din urmă continând un grad înalt de tehnologie și o înaltă valoare adaugată. Se apreciază astfel că, dacă importurile ar fi înlocuite cu producție locală, s-ar produce o realocare ineficientă a resurselor, care în prezent alimentează sectoarele cu avantaje competitive ale economiei britanice.

Comerțul contribuie și la un standard de viață sporit al consumatorilor britanici, prin accesul neîngrădit la produse din întreaga U.E.

Circa 1,6 milioane britanici trăiesc și lucrează în alte state membre ale U.E., în timp ce în Regatul Unit se găsesc aproape 2 milioane de cetățeni nebritanici ai U.E. (3,3% din totalul populației britanice). Dintre aceștia din urmă, 1,25 milioane provin din cele 14 state vechi ale U.E., iar 750.000 din statele care au aderat după 2004). Cetățenii U.E. reprezintă 4,46% din totalul forței de muncă a Marii Britanii (circă 1,2 milioane lucratori), ceea ce dovedește un grad mai scăzut de angajare a britanicilor în raport cu cei veniți din afara țării.

Rezidenți U.E. din Marea Britanie sunt mai tineri decât media populației locale.

Cetățenii proveniți din cele 14 vechi state membre ale U.E, au un nivel de calificare superior mediei britanice, cu mai multe șanse să ocupe poziții manageriale. Cetățenii din noile state membre dețin o calificare tehnică peste media britanicilor, deci cu șanse mai bune de angajare.

În general, se consideră că impactul cetățenilor proveniți din alte state U.E. asupra economiei britanice este pozitiv, majoritatea fiind tineri și gata calificați, scutind prin aceasta sistemul de învațământ britanic de o serie de cheltuieli.

În sectorul turismului, în anul 2007 au vizitat Marea Britanie un numar de 21,8 milioane de cetățeni din U.E. (67% din totalul influxului turistic), cheltuind 7 mld. L (impact direct de 0,5% în PIB). În sens invers, U.E. reprezintă principala destinație pentru turiștii britanici, cu 51,2 milioane de vizitatori (74% din totalul deplasărilor britanice în strainatate).Apariția liniilor aeriene,,low-cost" a încurajat mult călatoriile de scurta durată, stimulând astfel și afacerile intracomunitare.

Graficul.3.4.- Ponderea turiștilor în Marea Britanie

Sursa:”Business for New Europe”- a report by Oxford Economics-2009

Învestițiile straine directe (ISD) provenite din U.E. reprezintă 50% din totalul influxului în Marea Britanie, creând locuri de muncă, stimulând inovația și concurența și facilitând accesul la tehnologiile din alte țări.

ISD provenite din U.E. creează din Marea Britanie 50-60.000 de locuri de muncă (echivalând cu 0,34% din totalul forței de muncă).

Graficul 3.5. Proveniența ISD in Marea Britanie

Sursa:”Business for New Europe”- a report by Oxford Economics-2009

Din totalul firmelor straine înregistrate în U.E., 26% iși au sediul în Regatul Unit. Marea Britanie se situează pe locul 2 în lume la influxul de ISD, dupa Statele Unite, o bună parte din aceste investiții folosind-o drept poartă de intrare în U.E. Pe lângă accesul la piața unică europeană, investitorii străini aleg Marea Britanie și pentru accesul la piețele bancare, pentru resursele umane bine calificate ale city-ului fînanciar londonez, pentru baza solidă de cercetare și dezvoltare precum și pentru nivelul scăzut de reglementare.

Învestițiile de portofoliu în Marea Britanie depăsesc de 2,5 ori PIB-ul total anual, iar din acestea 41% provin din celelalte state ale U.E. lnvestițiile de portofoliu contribuie la ameliorarea deficitului de cont curent al Marii Britanii, ele însumând 1.300 mld. dolari dinspre U.E. și numai 1.150 mld. dolari în sens invers, rezultând un sold activ de 150 mld dolari.

Cetățenii și firmele din U.E. dețin o treime din totalul depozitelor bancare străine în Regatul Unit și pe de altă parte, 48% din totalul împrumuturilor acordate în aceasta țară străinilor. Comerțul britanic cu servicii fînanciare înregistrează un excedent de 12 mld. Lire, din care serviciile bancare în relația cu statele U.E. ă circa 1 mld.Lire.

Apartenența la U.E. conferă Marii Britanii stabilitate instituțională și beneficii rezultate din coordonarea politicilor economice, elemente esențiale pentru câștigarea încrederii piețelor fînanciare, îndeosebi acum, în perioada de criza. Dividendele integrării și interdependențelor economice pot fi surse de inspirație pentru eventuale soluții la o reformă a piețelor globale de capital, în condițiile în care proiectul european se dovedește nu numai viabil, dar și destul de rezistent la recesiune.

Inventarierea riguroasă a beneficiilor integrării europene dovedește preocuparea Marii Britanii pentru o acțiune concertată la nivel european într-un an în care Uniunea Europeană traversează o recesiune economică profundă, când Regatul Unit deține presedinția G-20 și când summit-ul de la Copenhaga din decembrie 2009, privind schimbările climatice, poziționează central U.E. între actorii globali.

Concluzii

Este de așteptat ca, în primii ani ai ieșirii Marii Britanii din UE, toate aceste efecte cumulate: deteriorarea balanței comerciale, scăderea competitivității firmelor, creșterea prețurilor produselor agricole, identificarea de fonduri pentru cofinanțarea proiectelor de dezvoltare regională, contribuția la bugetul comunitar, să determine un efect net negativ. Efecte pozitive ale ieșirii Marii Britanii din UE, de stabilitate și crestere economică, vor prevala în cele din urmă, dar ele se vor face simțite numai pe termen mediu si lung.

BIBLIOGRAFIE

1.Andert, Ludwig, Great Britain and European Integration – The Reluctant nation, B.A. Literary, Cultural and Media Studies 2006

2. Jinga, Ion, Uniunea Europeană în căutarea viitorului, Ed.CH Bech, 2008

3. Munteanu, Irena, Moneda si operațiunile instituțiilor de credit, Ed.Ex Ponto, 2008

4.Maurois, Andre, Istoria Angliei, Vol II, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 2006

5. Mccormick, John, Să înțelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, Bucuresti, 2006

6.Milza, Pierre/Serge Berstein, Istoria secolului XX.Vol.II., In căutarea unei noi lumi, Ed. All, Bucuresti, 1998

7. Tribuna Economică 2009, nr.33

8. Eurobarometer 72 United Kingdom

9. www.financiarul.ro

10. www.uniuneaeuropeana.ro

11.www.bnro.ro

12.www.europeana.ro

13.www.ecb.eu

14. www.europarl.europa.eu