Evolutia Teatrului Si a Literaturii Dramatice Romanesti

C U P R I N S

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. PRIMELE TEXTE DRAMATICE

Școala de la Blaj, C. Conachi, Iordache Golescu, Gh. Asachi, V. Alecsandri, Gh. Sion, Iacob Negruzzi – prezentare generală

Epoca de maximă importanță pentru apariția literaturii dramatice naționale

Contribuții importante la dezvoltarea teatrului și a dramaturgiei naționale

Importanța operei dramatice a lui Vasile Alecsandri

B.P. Hașdeu și prima mare dramă istorică

CAPITOLUL 2. POEZIA VERSUS TEATRU ȘI DRAMATURGIE

Mihai Eminescu – autor dramatic

I.L.Caragiale – universul comic vs. universul tragic

CAPITOLUL 3. STUDIU PRIVIND UNELE ASPECTE ALE EVOLUȚIEI FENOMENULUI LITERAR ȘI PARTICULARITĂȚI ALE TEATRULUI ROMÂNESC ÎN AFIRMAREA SPIRITUALITĂȚII LITERARE NAȚIONALE ÎNTRE MARILE CULTURI EUROPENE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE:

INTRODUCERE

Încă din vremuri străvechi locuitorii teritoriului nostru național au simțit și trăit atât bucuriile de zi cu zi cât și evenimentele tragice din viața lor prin practicarea unor obiceiuri și rituri în ale căror forme de manifestare colectivă deslușim elemente cu un evident caracter spectacular, respectiv necesitatea jocului teatral, așa cum Mircea Eliade le denumea ,, tradiție folclorică”.

Motivația mea pentru alegerea acestei teme constă în încercarea de a demonstra vitalitatea și unitatea culturii noastre literare, care, învingând obstacolele impuse de poziția sa geopolitică, a reușit, chiar dacă mai lent decât alte culturi europene, în câteva decenii, după 1850, să se afirme definitiv în ansamblul culturilor moderne europene.

Lucrarea pune accent prioritar pe spiritul de sinteză al izvoarelor, pe structura internă a literaturii din epoca respectivă, cu accent primordial pe evoluția teatrului românesc și a literaturii dramatice dintre 1850-1900, cu valorile și inegalitățile lor, cu momentele importante care au impus anumite influențe și orientări estetice și ideologice și au consolidat genurile și speciile literare.

În primul capitol am dezvoltat din punct de vedere conceptual începuturile literaturii dramatice și în mod implicit evoluția teatrului național cu accent pe epoca de mare importanță pentru apariția acestui tip de gen literar și a mișcării teatrale românești.

Urmărind în continuare evoluția literaturii române din această jumătate de secol, am acordat o atenție deosebită creațiilor marilor clasici: M. Eminescu, I.L. Caragiale și, în special, ale scriitorilor care au urmat Revoluției de la 1848, V. Alecsandri și B.P. Hașdeu.

Ultimul capitol cuprinde un studiu privind unele aspecte ale evoluției fenomenului literar și particularități ale teatrului românesc, din această perspectivă, am intenționat să aprofundez unele particularități ale creației din această frământată epocă de renaștere și afirmare a spiritualității noastre naționale între marile culturi europene.

CAPITOLUL 1. PRIMELE TEXTE DRAMATICE

Școala de la Blaj, C. Conachi, Iordache Golescu, Gh. Asachi, V. Alecsandri, Gh. Sion, Iacob Negruzzi – prezentare generală

Literatura dramatică și, implicit evoluția teatrului național au avut aceeași dezvoltare lentă, deseori întârziată cu câteva decade față de Europa vestică, alături de celelalte zone literare românești. Începuturile ei au fost timide și proveneau în mod ocazional de reprezentațiile teatrale organizate în Țările Române de trupe străine.

Aceste manifestări au răzbătut peste ani și ani, peste perioade istorice selenare, până în viața contemporană a țăranului român și au avut ca principală menire, utilizând diferite procedee de natură magică, fertilitatea pământului (,,paparudele”, ,,caloianul”, ,,drăgaica”), pe de altă parte contribuția la îmbelșugarea traiului zilnic, precum și consemnarea momentelor calendaristice sau ciclul de evenimente ale vieții și ale morții (,,brezaia”, ,,călușarii”). Sub aceste influențe, pline de improvizații ale textelor și mediocre ca valoare literară, au apărut în a doua jumătate a sec. XVIII, în Transilvania, unele reprezentații teatrale organizate de elevii liceului și ai seminarului clerical românesc din Blaj (Comedia ambulatoria alumnorum, Occisio Gregori în Moldavia Vodae tragedice expresso – lucrare în patru limbi și cu unele replici țigănești).

Printre primii autori dramatici s-a remarcat Costache Conachi, care în 1804 scria textele satirice Giudecata femeilor, Serdarul din Orhei și Cavaler Cucoș.

Epoca de maximă importanță pentru apariția literaturii dramatice naționale

Prima jumătate a sec. XIX a deschis drumul aparițiilor scrierilor cu adevărat semnificative. Cel mai important scriitor dramatic, cu unele încercări superioare, ca valoare literară, față de textele apărute până atunci, a fost Iordache Golescu (1768-1848) cu câteva lucrări remarcabile, de natură satirică, cum ar fi Starea Țării Românești acum în zilele Măriei Sale Caragea Voevod, scrisă în 1818, în care autorul prezintă o puternică satiră socială împotriva unor partide boierești instalate la putere și care jecmănesc țara cu cinism și agresivitate. Deasemenea farsa Tarazurile cele ce așează domnia (1821) descrie câteva evenimente despre asasinarea lui Alexandru Șuțu.

După 1840, odată cu organizarea Teatrelor Naționale, creațiile dramatice se înmulțesc ca urmare a avântului mișcării pașoptiste și a intensificării contactelor cu țările europene, unde teatrul se bucura de prestigiu și experiență, dezvoltându-se îndeosebi comedia satirică..

Prima reprezentare teatrală în limba română, actul de naștere al teatrului național, a fost organizată de Gh. Asachi la Iași, cu piesa Mirtil și Hloe de Gessner și Florian, la 27 decembrie 1816. Personalitate complexă, Gh. Asachi a scris mai multe piese de teatru, fiind socotit întemeietorul dramei istorice românești. El a scris dramele: Petru Rareș, Voichița de Românie, Elena Dragoș de Moldova, Petru I, țarul Rusiei la Iași.

Consider că aceste piese de teatru, destul de prozaice de altfel și fără calități scenice deosebite, reieșite din arhivele literare ale vremii, au totuși meritul de a fi stimulat creația și de a fi promovat o mișcare scenică dezvoltată ulterior, mai ales prin evoluția dramei romantice.

Contribuții importante la dezvoltarea teatrului și a dramaturgiei naționale

1.3.1 Importanța operei dramatice a lui Vasile Alecsandri

Principala contribuție la dezvoltarea dramaturgiei originale o aduce Vasile Alecsandri (1821-1890), personalitate complexă și reprezentativă a culturii naționale: poet, prozator, memorialist și dramaturg, animator de viață literară și teatrală .

Format în spiritul culturii franceze, el și-a încercat inițial pana de dramaturg prin prelucrarea unor teme din literatura pariziană a vremii, găsindu-și însă în curând tonul original.

Începutul îl constituie Iorgu de la Sadagura (1844) și Iașii în carnaval (1845). Ambele lucrări, împreună cu Piatra din casă (1847) și O nuntă țărănească (1848) constituie ceea ce am putea numi prima fază de creație a lui Alecsandri în domeniul comediei. Anii care au urmat îi aduc lui Vasile Alecsandri maturizarea talentului, dramaturgul sintetizând din creațiile anterioare un personaj nou – Coana Chirița. Cele două realizări principale din această serie Chirița în Iași (1850) și Chirița în provincie (1852), relevă poziția critică a lui Alecsandri față de viața socială a vremii dar și perfecționarea mijloacelor sale de creație (construcția decisă a personajelor, precizia replicii, efectele comice) până într-atât încât personajul principal a rămas multă vreme legendar, iar piesele respective rezistă încă reprezentării în zilele noastre .

Dorința de apublica o dramaturgie ,,serioasă” și-a exprimat-o Alecsandri într-o scrisoare către prietenul său Ion Ghica. El declara: ,,Aducând pe lume în tinerețea mea un întreg repertoriu de piese ușoare, doresc să devin serios la bătrânețe și, dacă se poate, să mă mențin în regiunile literaturii grave”.

Încheindu-și pe la 1877 activitatea comediografică, Alecsandri creează drama în versuri, în cinci acte, Despot – Vodă (1879) și în care care continuă linia dramei romantice românești.

Putem afirma că Alecsandri reprezintă punctul cel mai înalt atins în dezvoltarea comediei satirice la jumătatea veacului al XIX–lea (1840-1879) calitățile (spiritul viu de observație, pitorescul personajelor, verva, umorul) definind omul dar și personajul întregii dramaturgii premergătoare.

1.3.2 B.P. Hașdeu și prima mare dramă istorică

Momentul afirmării dramei istorice în teatrul românesc îl datorăm ilustrului cărturar Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838-1907). După ce contribuise prin numeroase articole la îndrumarea teatrului, pledând pentru un repertoriu original, pentru sinceritate și firesc în interpretarea scenică, el elaborează drama Domnița Ruxandra și tragedia Răposatul postelnic, exerciții teatrale fără valori deosebite. Le urma însă în 1867 poemul dramatic Răzvan și Vidra, rod al maturizării artistice, al acumulărilor importante la care ajunseseră cercetările sale istorice.

CAPITOLUL 2. POEZIA VERSUS TEATRU ȘI DRAMATURGIE

2.1 Mihai Eminescu – autor dramatic

Creator total, spirit de amplitudine renascentistă, M. Eminescu a dovedit încă din epoca primelor sale preocupări poetice o mare pasiune pentru teatru și dramaturgie, ilustrată prin numeroasele manuscrise și proiecte rămase în diferite stadii de lucru. În aceste gânduri poetice întâlnim primele zone ale unor simboluri și motive care au circulat în opera sa și au fost imortalizate în creația lirică.

Poetul își propusese să scrie o operă prin care să redea eposul istoric național, un ,,decameron dramatic” – cum îl numește G. Călinescu.

Autorul, recreând faptele brute ale istoriei, transpune adevărurile la marginea legendei și a unei zone străvechi cu dimensiuni mitologice. Rămase în manuscris, nefinalizate din motive puțin cunoscute, aceste drame forează la izvoarele istoriei, la motivația interioară a evenimentelor și proiectează gândirea artistică eminesciană pe mari dimensiuni.

Abandonarea în manuscris a majorității proiectelor dramatice au drept cauză, în opinia majorității criticilor, exigența poetului și credința sa că fiorul liric dominant îndepărta textul de condițiile scenice și dramatice necesare.

2.2 I.L.Caragiale – universul comic vs. universul tragic

Scriitorul a marcat în teatrul și în proza românească nivelul de geniu, pe care Eminescu l-a ilustrat în poezie, așa cum relevă T. Vianu, ,,Printr-un neașteptat dar al soartei, în timp ce poezia română câștigă în Eminescu expresia ei cea mai înaltă, proza narativă și teatrul ating același nivel în opera lui I.L. Caragiale.

Este primul mare scriitor obiectiv în opera căruia este reflectată în profunzimea ei viața societății românești, văzută ca o ,,comedie umană” și așternută pe cel mai autentic document literar al epocii. De la comedii la drame, nuvele, schițe și povestiri, cu al său timbru inconfundabil, specific spiritului său neliniștit și nestatornic, opera sa plină de diversitate cuprinde două emisfere literare, aparent contrare, două universuri distincte: unul comic și altul tragic.

Nota originală a universului comic este reflectată atât prin comediile O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului cât și prin majoritatea schițelor, acele ,,momente” de viață nemuritoare.

Comediile lui Caragiale au ca intenție finală critica moravurilor unei burghezii prezente, fără tradiție și lipsită de cultură.

Teatrul lui Caragiale, așa cum remarca Pompiliu Constantinecu, ,,este o mare secțiune tăiată în corpul societății românești”.

Universul tragic, din ultima etapă a creației sale, este ilustrat atât în dramaturgie, prin drama Năpasta, cât și în schițe, nuvele și povestiri, ca O făclie de Paște, Păcat, În vreme de război, Abu Hasan, Kir Ianulea, La hanul lui Mânjoală.

Parcă prea îndestulat de ceea ce se întâmpla într-o lume cunoscută în mod direct, aceea a micii și marii burghezii bucureștene și provinciale, Caragiale a trecut brusc la o nouă reflecție: cea a unei lumi oprimate, încremenită în cutume și uitată în tradiție, o lume plină de sentimente dramatice și tragice, specifice mediului rural, în sensul lui pur, căutând răspunsuri la marile probleme economice și sociale în care se zbate satul românesc și acumularea de ură și revoltă din acest mediu.

Cele două universuri, comic și cel tragic, pot părea distincte unul față de celălalt, însă Caragiale, un maestru al improvizației, știe să jongleze cu personajele și cu trăirile acestora, astfel încât ajunge să întrepătrundă cele două universuri prin însăși naturalismul creațiilor sale, prin insistență pe procesele afective, folosind construcții clasice, împletind strălucit comicul cu tragicul, realismul cu fantasticul, influențat de lumea balcanică și cea europeană deopotrivă.

CAPITOLUL 3. STUDIU PRIVIND UNELE ASPECTE ALE EVOLUȚIEI FENOMENULUI LITERAR ȘI PARTICULARITĂȚI ALE TEATRULUI ROMÂNESC ÎN AFIRMAREA SPIRITUALITĂȚII LITERARE NAȚIONALE ÎNTRE MARILE CULTURI EUROPENE

În acest studiu mi-am propus să realizez o analiză a unor aspecte ale fenomenului literar și unele particularități ale creației din această frământată epocă de renaștere și afirmare a spiritualității noastre naționale redate prin textul scris de către marii noștri clasici ca Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Vasile Alecsandri și B.P.Hașdeu, ca e etapă de maturitate deplină a literaturii române.

Prin studierea, analizarea și înțelegerea fenomenului literar al secolului al IX-lea, o epocă de mare răsunet în conștiința tuturor generațiilor românești, am căutat să scot în evidență modul în care a evoluat literatura națională, prin teatru și am dorit să evidențiez importanța folclorului, tradițiilor și simbolurilor naționale care, în oarecare măsură, s-au păstrat până în zilele noastre.

Obiectivul principal al lucrării este acela de a prezenta importanța teatrului românesc în înțelegerea fenomenului nostru literar între marile culturi europene.

Studiul a fost realizat prin metoda descriptivă și pe baza observației, respectiv, a analizei literare și a explicației unor evenimente.

C O N C L U Z I I

Contribuția teatrului și a literaturii dramatice românești la îmbogățirea tezaurului literaturii noastre e una dintre cele mai mari. Legătura dintre literatură și celelalte genuri ale spiritualității naționale, folclorul, moralitatea neamului exprimate atât în mediul urban cât și rural sunt mereu izvoare din care-și trage seva și trăinicia creației acestei epoci.

Marii scriitori ai acelori vremuri nu au vrut numai să ne transmită simple povești și trăiri, ci să demonstreze ce înalte valori de expresivitate are literatura română, ce putere de a fermeca cititorii prin limbajul simplu, comic și tragic dar în esență atât de profund.

Legăturile cu Europa Occidentală (prin Balzac, Victor Hugo, Byron ș.a.) în completare cu cele răsăritene, care datau anterior, precum și evenimentele istorice de la 1848 și, mai apoi, de la 1877, și-au pus definitiv amprenta pe stilul artistic al scriitorilor ,,epocii de aur” care s-au aplecat aproape în totalitate în operele lor, pe literatura populară și frumusețile patriei, pe istoria națională, pe virtuțile strămoșești și care au constituit principala temă a epopeei neamului, oglindită în prim plan în poezie, proză și dramaturgie.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

FLOREA Gh., IACOB Simona, Literatura română în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Sinteze și comentarii, Editura Fund. România de Mâine, București, 2006.

MÂNDRA Vicu, Istoria literaturii române. Evoluția genului dramatic, Editura Universității, București, 1977.

PIRU Alexandru, Literatura română premodernă, E.P.L.,1984, p. 86.

VIANU Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Orizonturi, București, 2011.