Evolutia Studiului Gramatical Romanesc In Muntenia

Diverse2

Evolutia Studiului Gramatical Romanesc In Muntenia

Byadmin ianuarie 1, 2024

Evoluția studiului gramatical românesc în Muntenia

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – CONDIȚIILE SOCIALE, POLITICE, CULTURALE ALE DEZVOLTĂRII LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN PERIOADA SECOLELOR AL XVIII-LEA ȘI AL XIX-LEA

CAPITOLUL al II-lea – TERMINOLOGIA ȘI NORMELE LIMBII LITERARE ÎNREGISTRATE ÎN EVOLUȚIA STUDIULUI GRAMATICAL ROMÂNESC DIN SECOLELE AL XVIII-LEA ȘI AL XIX-LEA – REPERE GENERALE

CAPITOLUL al III-lea – IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU, OBSERVAȚII SAU BĂGĂRI DĂ SEAMĂ ASUPRA REGULELOR ȘI ORÂNDUIELELOR GRAMATICII ROMÂNEȘTI (1787)

1. Descrierea structurii gramaticii lui Ienăchiță Văcărescu

2. Modelele străine și influența lor asupra materialului gramatical

3. Terminologia scrierii normative a lui Ienăchiță Văcărescu

4. Normele limbii literare reflectate în gramatica din 1787

CAPITOLUL al IV-lea – ION HELIADE RĂDULESCU – GRAMATICA ROMÂNEASCĂ (1828)

1. Gramatica lui Ion Heliade Rădulescu, între tradiție și modernitate

2. Cercetarea izvoarelor străine ale lucrării normative din 1828

3. Evoluția terminologiei gramaticale românești reflectate în Gramatica românească

4. Aspecte ale normelor limbii române literare la Heliade Rădulescu

CAPITOLUL al V-lea – IORDACHE GOLESCU, BĂGĂRI DE SEAMĂ ASUPRA CANOANELOR GRAMĂTICEȘTI (1840)

1. Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești (1840), o continuare a direcției muntene în studiul gramatical românesc

2. Influența modelelor străine asupra lucrării normative a lui Iordache Golescu

3.Progres sau regres în realizarea terminologiei gramaticale din Băgări deseamă asupra canoanelor gramăticești

4. Reflectarea normelor limbii române literare în gramatica din 1840

CAPITOLUL AL VI-LEA – STUDIUL GRAMATICAL ROMÂNESC DIN MUNTENIA – IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU, ION HELIADE RĂDULESCU, IORDACHE GOLESCU – PREZENTARE COMPARATIV

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Orice demers analitic care se plasează sub tutela unui arc spațial și temporal vast, încercând să detașeze coordonatele fundamentale și specifice scopului său reprezintă o nouă tentativă de a redefini, de a nuanța, de a recompune fizionomia unei epoci. Despre subiectul supus analizei, s-au scris opere solide, de referință. Cu toate astea, viabilitatea subiectului permite spiritului interogativ să contureze noi accente la nivelul dinamicii ideilor.

Fixându-se pe evoluția studiului gramatical românesc în Muntenia, lucrarea de față a fost interesată nu doar de universul relativ închis al unei preocupări intelectuale, gramatica, ci și de ariile culturale care au generat și au stimulat acest proces evolutiv. Ele au concretizat în acest plan al cunoașterii, codificarea limbajului, mutațiile din planul conștiinței, corelative celor din domeniul economic ori social.

Lucrarea noastră își propune să studieze evoluția studiului gramatical din Muntenia, cu referire la primele trei gramatici scrise și tipărite în limba română în această provincie, gramatici ale căror avataruri subliniază eforturile constante ale autorilor lor de a moderniza limba română. Prin decuparea celor trei scrieri lingvistice reprezentative pentru Muntenia, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orânduelelor grammaticii rumânești (1787) ale lui Ienăchiță Văcărescu, Gramatica româneaască (1828) a lui Ion Heliade Rădulescu și Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești (1840) ale lui Iordache Golescu, dorim să relevăm importanța pe care o au pentru cultura națională asemenea momente întemeietoare.

Din bibliografia de specialitate consultată reiese că au existat preocupări legate de studierea gramaticilor scrise în limba română, începând din anul 1914, când Romulus Ionașcu publică lucrarea Gramaticii români. Tractat istoric despre evoluțiunea studiului limbei române dela 1757 până astăzi 1914. Studiul Marianei Costinescu, apărut în anul 1979, evoluează pe un palier dedicat Normelor limbii române literare în gramaticile românești. Totodată, sub raport terminologic, studiul gramatical românesc, constituie obiectul unei alte lucrări, care a apărut în anul 2005, intitulate Evoluția terminologiei gramaticale românești în perioada 1757-1877, aparținând Mihaelei Marcu. Pentru orice demers referitor la începuturile terminologiei, un studiu de bază îl reprezintă cel al lui N.A.Ursu, Formarea terminologiei științifice românești, publicat în 1962.

Parcursul evolutiv al primelor gramatici românești confirmă încrederea în forțele spirituale, singurele creatoare, cărora Paul Hazard, la finalul unei cercetări de o deosebită importanță științifică, le dedică un emoționant omagiu: ,,Studiind nașterea ideilor sau cel puțin metamorfozele acestora, urmărindu-le de-a lungul itinerarului lor, cu începuturile modeste, în felul în care se afirmă și se consolidează progresiv, în victoriile lor succesive și în triumful lor final, ajungem la convingerea profundă că forțele intelectuale și morale și nu cele materiale sunt acelea care dirijează și comandă viața”. Din acest punct de vedere, cu tot aspectul lor, adesea desuet ca terminologie de specialitate și ca efort speculativ-teoretic, operele la care va face referință lucrarea noastră, deschid o nouă ramură a cunoașterii, pe fundalul fertilei, eternei antinomii dintre vechi și nou. Spiritul lor inovator derivă din modul în care, receptive la ideile simpomatice ale timpului, ele ajută la cristalizarea unor noțiuni gramaticale, a unei abordări sistematice și pragmatice a fenomenelor lingvistice.

Redevabile ideologiei luminilor sau celei romantice, aceste prime gramatici încearcă a se supune unor exigențe științifice precum rigoarea informației, scientismul pozitivist, criteriul comparativ, fiecare cu un coeficient de originalitate prin care putem recompune fizionomia spirituală a autorilor, dar și a întregii epoci. Fără a aluneca pe panta unei abordări encomiastice, credem că mobilurile interioare care au condus la scrierea gramaticilor dezvăluie la autorii lor o anumită curiozitate intelectuală, dorința de a impune în materialul lingvistic ordine, relaționare a elementelor constitutive, stabilitate.

Aceste intenții care deschid orizontul cunoașterii și în planul lingvisticii se înscriu pe traiectoria unui tip de gândire definitorie prin primatul rațiunii. Răsfrânte în oglinzile timpului lor, primele gramatici se fixează într-o zonă de convergență definită plastic de Paul Hazard, la nivelul culturii europene, prin antinomia dintre rațiune și obscuritate: ,,Acesta este rolul rațiunii; în prezența obscurului și a îndoielnicului ea se pune pe treabă, judecă, compară, folosește o măsură comună, descoperă, decide. Nu există funcție mai înaltă decât a ei, pentru că ea este însărcinată să releve adevărul, să denunțe eroarea. De rațiune depinde întreaga știință și întreaga filosofie”. Pentru a-și realiza idealul, ,,analiza este metoda ei favorită. În loc să pornească de la principii apriorice […] ea este legată de real; prin analiză ea își deslusește elementele, apoi le colecționează în tihnă. Aceasta este prima ei muncă; a doua constă în a le compara, în a le descoperi raporturile, în a formula legi pe baza lor”. De aceea, Hazard consideră drept o deviză a epocii ,,Sapere audi”/,,Îndrăznește să cunoști!”. Într-o epocă lipsită de tradiția cercetării, primii noștri autori de gramatici ,,se pun pe treabă”, apoi ,,judecă, compară, descoperă”, pentru ,,a decide”. Iar linia investigativă este inductivă, de la elementele reale la principii. De aceea, referitor la faptele de limbă, ei le colecționează, le compară, descoperă raporturi, iar în final formulează legi. Această ierarhie a demersurilor intelectuale îi plasează pe gramaticii munteni într-o geografie a ideilor mai amplă, nu numai în diacronia culturii naționale, ci și în sincronia europeană.

,,Se pun pe treabă” și au conștiința pionieratului. Efortul lor, interpretat între coordonatele politice și culturale care l-au modelat, este un reflex al iluminismului preocupat să înzestreze culturile cu instrumentul necesar comunicării, limba națională, dar care să se articuleze pe structura unei gramatici, ceea ce reprezenta temeiul acumulărilor culturale ulterioare.

Din dedicația primei gramatici scrise și tipărite în limba română, cu cele două ediții ale sale, de la Râmnic și de la Viena, în 1787, Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduielelor gramaticii românești deducem urgența întocmirii unei asemenea opere științifice. Ea nu este un demers teoretic detașat de problematica umană, dimpotrivă, subliniază Ienăchiță Văcărescu, se va ocupa de limba patriei noastre. Lipsită de o gramatică, ea poartă, totuși, marca unei dimensiuni ontologice, din moment ce ne definește ca oameni care petrecem viețuirea aceasta vremelnică și nădăjduind dobândirea acei staornice ne străduim a o câștiga. Apelul la Divinitate și la inflexiunile retorice nu impietează asupra mobilului creator: principiul supraordonator pe care îl presupune o viziune științifică asupra limbii îi conferă acesteia, implicit celor care o utilizează, o altă dimensiune existențială: ,,Dar cându și gramatica aceasta sau mai bine să zicu Observații asupra idiotzmii limbii noastre în starea ce să află acum după regulile gramaticești, nu iaste dă altă limbă ce fieșteșcare nu au câte puține gramatici, ci iaste de limba rumânească ce nu are în starea ei nici una până acum, limba patriei noastre prin care cuvântăm, limba cu care ne închinăm marelui Dumnezeu proslăvindul întru închinăciunea Troiții cei dă o ființă, limba cu care cuvântându, petrecem viețuirea aceasta vremelnică și nădăjduind dobândirea acei staornice ne străduim a o câștiga”.

,,Judecă, compară, descoperă”, căci cunoașterea este o acțiune progresivă, mediată de limbaj. O idee remarcabilă în efortul de a integra limba română în procesul cognitiv se referă la starea limbii și, corelativ, la cei știitori dă știențe și dă filosofie. Pentru Ienăchiță Văcărescu, circulația ideilor, pe un implicit fundal european, presupune obligatoriu o gramatică și un dicționar, instrumente pe care cultura din Muntenia nu le avea încă. Prin ele, cărțile dă știență vor fi accesibile celor ce vor pohti o valorizare a existenței lor, plasată astfel pe orbita cunoașterii: „nu să află vreun omu ca să grijească să coprinză starea limbii prin mijlocul a vreunii gramatici și să adune termenii filosofii prin vreun dicționaru ca să poată tălmăci cu înlesnire cărțile dă știență în limba rumânească și să nu mai pue în osteneală pă lăcuitorii acestor eparhii ce vor pohti să fie știitori dă știențe și dă filosofie ca să învețe altă limbă streină întru care să le afle acestea”.

Apoi ,,decide.” Racordurile subtile ori manifeste presupun un spirit asociativ, care sparge cadrele stricte ale cercetării unei limbi pentru a stabili analogii, interferențe, puncte de contact, linii ideatice care îl vor conduce spre decizie. Pe parcursul gramaticii sale, fidel unei descrieri cât mai aproape de adevăr și, prin el, de rațiune, Ienăchiță Văcărescu stabilește, pe baza analizei meticuloase a faptelor de limbă, diferențe, dar și analogii, iar aserțiunea științifică se fixează într-un câmp de investigație mai amplu: ,,Acum dar arătăm că limba rumânească nu are orânduelele graiurilor ce are limba grecească și latinească […] ci urmează limbii talienești și celorlalte ce sânt asemenea aceștia, carele au începutul dân limba latinească și izvorul dân limba grecească”.

Prima lucrare de lingvistică a lui Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească de D.I.Eliad', dată la typar' cu cheltuial'a D. coconului Scarlat' Roset' și publicată în 1828, este considerată cea dintâi gramatică normativă a limbii române. Dedicația care o precedă invocă vremile cele pline de neodihnă, dar și triada sentimentelor care animă inteligențele timpului, prin Societatea Literară, căldură, dorire și silință.

,,Orânduielile” lui Ienăchiță Văcărescu, asemenea unui ferm întocmai al lui Heliade, care definește gramatica drept un meșteșug ce trebuie aprofundat, își au ecoul în ceea ce Paul Hazarprinză starea limbii prin mijlocul a vreunii gramatici și să adune termenii filosofii prin vreun dicționaru ca să poată tălmăci cu înlesnire cărțile dă știență în limba rumânească și să nu mai pue în osteneală pă lăcuitorii acestor eparhii ce vor pohti să fie știitori dă știențe și dă filosofie ca să învețe altă limbă streină întru care să le afle acestea”.

Apoi ,,decide.” Racordurile subtile ori manifeste presupun un spirit asociativ, care sparge cadrele stricte ale cercetării unei limbi pentru a stabili analogii, interferențe, puncte de contact, linii ideatice care îl vor conduce spre decizie. Pe parcursul gramaticii sale, fidel unei descrieri cât mai aproape de adevăr și, prin el, de rațiune, Ienăchiță Văcărescu stabilește, pe baza analizei meticuloase a faptelor de limbă, diferențe, dar și analogii, iar aserțiunea științifică se fixează într-un câmp de investigație mai amplu: ,,Acum dar arătăm că limba rumânească nu are orânduelele graiurilor ce are limba grecească și latinească […] ci urmează limbii talienești și celorlalte ce sânt asemenea aceștia, carele au începutul dân limba latinească și izvorul dân limba grecească”.

Prima lucrare de lingvistică a lui Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească de D.I.Eliad', dată la typar' cu cheltuial'a D. coconului Scarlat' Roset' și publicată în 1828, este considerată cea dintâi gramatică normativă a limbii române. Dedicația care o precedă invocă vremile cele pline de neodihnă, dar și triada sentimentelor care animă inteligențele timpului, prin Societatea Literară, căldură, dorire și silință.

,,Orânduielile” lui Ienăchiță Văcărescu, asemenea unui ferm întocmai al lui Heliade, care definește gramatica drept un meșteșug ce trebuie aprofundat, își au ecoul în ceea ce Paul Hazard definește a descoperi raporturile, a formula legi pe baza lor. Convingerea că firea unei limbi îi determină o anumită configurație, relevă ideea de construcție și structurarea unui model. În capitolul Grămmatică Rumânească. Ce este Grammatic'a și în câte se-împarte? Heliade scrie: ,,Grămmatic'a este unu meșteșugu prin care învățămu să cunoaștemu o limbă a o vorbi și a o scri întocmai după însușirile și firea ei”.

Recuperarea valorii științifice a gramaticilor timpului, tentativa de a le atribui o dimensiune pe măsura efectului pe care acestea l-au avut asupra contemporanilor lor, pe linia dialectică dintre planul conceptual și cel empiric sunt posibile fiindcă, adesea, din paginile acestor gramatici, iradiază dinspre trecut spre modernitate, idei ce își desfășoară latențele pozitive, toate contopindu-se cu efortul general al timpului. Din această perspectivă, faptul că este subliniat aspectul scris, corelat celui oral, amintește de originea termenului gramatică: ,,Etimologic, termenul gramatică (< gr. grammatiké techné ,,arta de a scrie și de a citi literele = grammata) este legat de limba scrisă, deci de aspectul cult al exprimării.” De asemenea, ideea de normă, se conturează la toți, sub aspectul „meșteșugului” intuind și regulă și artă: ,,Oricum ar fi definită gramatica, între ea și noțiunea de regulă sau de normă este o legătură atâtde strânsă, încât termenul gramatică a ajuns să fie folosit cu sensul general de <<ansamblu de reguli>> în diferite alte domenii (arte, jocuri), vorbindu-se de gramatica poeziei, a jocului de tenis etc. Și dacă orice fel de gramatică încearcă să degajeze și să descrie regulile obiective, implicite, constitutive ale structurii gramaticale, gramaticile normative formulează reguli explicite și prescriptive, adăugând judecăți de valoare cu privire la folosirea unei forme sau construcții apreciate drept corectă sau greșită în varietatea literară a limbii”.

Ideile prefețelor, relaționate și plasate într-o perspectivă diacronică, le așază pe un suport care lasă a se întrevedea ideea constituirii unei structuri, dincolo de activitatea de inventariere și de ordonare. Crearea ,,codului” care să fie apoi consfințit de tradiție implică prezența indicațiilor normative, autoritatea normelor gramaticale. Aspirația spre acest plan conceptual este atitudinea principială a autorilor timpului, care aveau conștiința importanței gramaticii pentru constituirea unei culturi moderne și stabileau punți spre toate instituiile care aveau forța de a educa și de a impune, în special școala.

Lucrarea noastră a urmărit nu numai elementele structurale ale gramaticilor analizate, ci și elemente structurante, acelea care, prin interferențe și intercondiționări, au condus spre noi configurări ale studiului gramaticii. Gramatica lui Heliade apare, apoi, într-un context de efervescență intelectuală și de intensificare a preocupărilor pentru studiul limbii: ,,Anul 1828, an în care Ion Heliade Rădulescu își tipărește gramatica, este un moment de referință în istoria filologiei românești, care marchează și începutul unei etape noi în studiul gramatical al limbii. Influența occidentală directă, în primul rând franceză, exercitată în Principate înainte și după jumătatea secolului al XIX-lea, împletită cu o influență occidentală indirectă, venită din Transilvania prin intermediul reprezentanților curentului latinist, a determinat un interes deosebit pentru gramatică, în special pentru gramatica limbii române. Se scriu și se tipăresc foarte multe gramatici, majoritatea manuale școlare, care se remarcă prin caracterul lor științific, prin preocupările autorilor de a teoretiza, de a rezolva și de a clarifica numeroasele probleme ale gramaticii românești. În acestă perioadă, gramatica s-a constituit ca știință a limbii, datorită unor cărturari de prestigiu din epocă, ca Heliade, Câmpeanu, Laurian, Cipariu, dar și ca disciplină școlară de primă importanță în procesul de învățământ, prin meritul unor zeloși profesori-cărturari, ca același Heliade sau ca Săulescu, Bălășescu, Măcărescu, Hill și mulți alții”.

Pe acest fundal, al „zeloșilor profesori-cărturari”, când gramatica are o certă dimensiune propedeutică, eforturile „de a teoretiza, de a rezolva și de a clarifica” se fixează pe tipul de atitudine specific iluministă, prelungită în societatea românească și în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Este ceea ce Pierre Chaunnu numește ,,multiplicator”: ,,Alfabetizarea masivă este corolarul marii victorii asupra morții”, căci ,,populația fiind dublă, proporția celor ce citesc este dublă (și este vorba de un minimum). Proporția celor ce ating un nivel eficace de lectură sporește încă și mai mult, materialul pus la dispoziția celor care citesc se înzecește”. Mai mult, aceste opere de fundamentare a gramaticii ca știință sunt străbătute de un anume optimism civilizator, de încredere în drumul ascendent al cunoașterii, tip de gândire de asemenea specific iluministă: ,,În secolul al XVIII-lea, europenii au experimentat progresul […] , progresul, nu răsturnarea […]. Niciodată un text din Secolul Luminilor nu comunică un sentiment dominant de înstrăinare. Depeizarea ce are loc odată cu schimbările presupune conștiința unui înainte și a unui după”.

În peisajul gândirii și al inițativelor culturale pașoptiste, acordurile prefeței lui Iordache Golescu (la Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești de D. Vornicul Iordache Golescul, fiul răposatului banului Radul Golescul, în zilele prea-înălțatului nostru Domnu Alecsandru Dim. Ghika Voevod și tipărită cu însuși cheltuiala Dlui Vornicului. București În tipografia lui Eliad.1840) par a avea, uneori, un aer desuet. Prin adresarea lor directă către viitorul lector, aceste idei au un evident rol de sensibilizare, de fuzionare afectivă, nu doar intelectuală, căci cercetarea lingvistică din Muntenia evolua pe alte coordonate și într-un alt ritm decât cea din Transilvania. În același an, 1840, a fost publicat și Tentamenul lui August Treboniu Laurian. Diferențele sunt foarte mari și pe multiple paliere, deoarece gramaticul muntean era încă, predominant, la faza pe care Paul Hazard o definea prin „colecționează”.

„Principiile apriorice” sunt în afara preocupărilor lingvistice din Muntenia. Radiografia unei lumi, ea însăși nedesprinsă complet de mentalitatea orientală, implică și acceptarea decalajelor, a contrastelor, a faptului că o lucrare științifică este un plocon, dar de esență culturală, mai ales în absența canoanelor grămăticești: ,,Iată-mă și eu cu acest plocon către iubirea voastră de învățătură, plocon ce poate fi folositor la lipsa canoanelor grămăticești în care ne aflăm acum”.

Gramatica, prin natura ei fiind construct rațional și echilibrat, trebuie să se se subordoneze rigorii științifice, dar observăm prevalența scopului educativ. Respectul principiilor, al ,,temeiului”, se articulează nu pe logica unei motivări teoretice, cât pragmatic-educative și estetice. Pentru Iordache Golescu, rostul gramaticii este „înpodobirea” vorbirii și a scrierii: să o vorbească, șâ să o scrie cu mai bună înpodobire șâ mai frumoasă frumusețe. Și acest meșteșug se numește gramatică. Remarcăm, mai ales, sintagma mai frumoasă frumusețe, a cărei radiere semantică are similitudini cu forțele intelectuale și morale la care medita Paul Hasard.

Dar autorul este conștient de faptul că rațiunea guvernează buna funcționare a unei unelte precum limba și că nicio cuvântare nu poate accede la resorturile sale adânci fără a cunoaște normele, comparate just cu actul zidirii. Cumpăna zidarului își are echivalentul în normă, în cunoașterea și în utilizarea ei: Dintr-acestea să cunoaște că, precum la toate meșteșugurile fără de uneltele cele trebuitoare nu ne putem înlesni spre cuvântare. Gramatica dar fiind cea mai trebuincioasă unealtă șâ la limba noastră, prea acestea mai întâiu să o îmbrățișăm și să o punem înaintea fieș-căruia vorbe, precum zidarul pune cumpăna înaintea fiecăriia zidiri.

Necesitatea unei cunoașteri în plan teoretic, dar ale cărei răsfrângeri se află în planul expresiei verbale ori scrise este pusă în lumină printr-o secvență ce redă plastic – vizual raportul dintre gramatica teoretică și rostul ei pragmatic: să o îmbrățișăm și să o punem înaintea fieș-căruia vorbe.

Lucrarea noastră și-a propus să evidențieze, pe lângă ideea directoare, aceea de evoluție, și relația de continuitate dintre gramaticile care constituie corpusul de texte. Iluminismul, prin paradigma sa cognitivă, concepe progresul ca pe o linie evolutivă, nu ca pe o suită de individualisme izolate, ci ca pe un efort colectiv, grație unei mentalități ,,optimiste”, melioriste, privind realizarea marile proiecte civilizatoare, emancipatorii: ,,Solidar cu trecutul, secolul al XVIII-lea este totuși secolul mișcării, al progresului practic, la nivelul lucrurilor. […] Originalitatea secolului al XVIII-lea nu rezidă în modificări individuale, ci în propensiunea pe care o capătă acum schimbarea de a aduce după sine alte schimbări”. Pentru cultura română este de remarcat faptul că această concepție definește și romantismul pașoptist.

Dinamica evolutivă a lucrărilor este prezentă și în organizarea lucrării, structurată pe un principiu al simetriei. Introducerea și Concluziile încadrează, pe lângă un capitol dedicat Condițiilor sociale, politice, culturale ale dezvoltării limbii române literare în perioada secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, câteva repere generale despre Terminologie și despre normele limbii literare înregistrate în evoluția studiului gramatical românesc din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Gramaticile pe care s-a fixat analiza detaliată sunt abordate din următoarele perspective: descrierea structurii gramaticilor în scopul expunerii pe dimensiuni mai ample a cuprinsului acestora; prezentarea modelelor străine utilizate de gramaticieni în vederea realizării unei evaluări corecte a influențelor pe care le-au exercitat modelele străine asupra materialului gramatical; analiza terminologiei gramaticale întrebuințate în cele trei gramatici în vederea evidențierii achizițiilor terminologice/elementelor de progres înregistrate la fiecare autor; descrierea modului în care se reflectă normele limbii literare în lucrările celor trei cărturari munteni în vederea stabilirii ponderii formelor conforme/neconforme cu normele limbii literare de astăzi, în cadrul fiecărei gramatici; prezentarea în paralel a celor trei gramatici, cu precădere din punctul de vedere al structurii și al terminologiei lingvistice utilizate, cu scopul surprinderii modificărilor suferite de fiecare lucrare în parte în direcția modernizării.

Un astfel de studiu va avea la bază cele două metode „clasice” de cercetare, sincronică și diacronică, precum și perspectiva descriptivă, asociată cu o inevitabilă coordonată comparativă. Analiza termenilor lingvistici utilizați în cele trei gramatici se va realiza din perspectivă paradigmatică, dar și sintagmatică, urmărind comportamentul acestora în contexte ce au rolul de a învedera o anumită dinamică a terminologiei.

Aceste axe directoare vor pune în lumină modul în care studiul gramatical s-a concretizat, pe linia progresului, prin interferența majoră dintre o anumită dezvoltare socială, politică, culturală și trebuințele intelectuale, proces progresiv și care definește iluminismul de esență, sub ale cărui auspicii, pe linia unor constante europene, s-a dezvoltat și studiul gramatical: ,,progresul decurge deci din întâlnirea a două structuri, o nouă structură intelectuală și o nouă structură a mediului înconjurător. Progresul nu este numai afirmat, el este trăit în viața cotidiană. Progresul se opune îndelungii întemnițări constituită de o stagnare seculară, triumful aparent al parametrilor trecutului. […] În secolul al XIX-lea, progresul nu mai este trăit, el este doar proclamat. Progresul, ca percepere a unei schimbări trăite ca ameliorare, presupune deci un minimum de stabilitate. Secolul al XVIII-lea va fi fost, pentru o fracțiune tot mai mare, alcătuită din oameni care citesc, secolul perceperii generalizate a unei ameliorări”.

NOTE

CAPITOLUL I

CONDIȚIILE SOCIALE, POLITICE, CULTURALE ALE DEZVOLTĂRII LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN PERIOADA SECOLELOR AL XVIII-LEA ȘI AL XIX-LEA

Fiind un fenomen viu, limba oricărui popor este supusă, de cele mai multe ori, unor abordări polemice, una dintre temele comune fiind aceea a explicării originilor și evoluției acesteia.

Apreciind că limba se află în continuă schimbare, George Ivănescu atrage atenția că modificările lingvistice nu se produc cu aceeași intensitate în toate epocile. De exemplu, unele limbi romanice au cunoscut cele mai multe transformări în primele secole ale existenței lor. În opinia autorului, „epocile de mari transformări lingvistice, care fac trecerea de la o limbă la alta, sunt epocile de geneză a noilor limbi, sunt epocile de glotogeneză (glotogonie)”. De altfel, a vorbi despre un proces de etnogeneză (etnogonie) înseamnă a vorbi despre un proces de glotogeneză (glotogonie), fiind învederat că poporul este cel care creează limba. Stabilitatea, fie și relativă, a unei limbi este dată de epocile caracterizate prin tehnica avansată, prin circulația intensă, acesta putând fi momentul propice apariției limbilor comune (limbilor literare unitare). În epoca modernă, de exemplu, limba literară cunoaște o dezvoltare aparte, deosebindu-se de limba populară. Limba literară „este mai conservatoare decât limba populară, mai convențională, dar și mai receptivă la inovațiile impuse de dezvoltarea economiei, a științelor și a tehnicii”.

Apariția primelor dicționare (secolul al XVII-lea) și gramatici (secolul al XVIII-lea) poate fi considerată un indiciu al unificării și fixării normelor literare, cu observația că „până târziu de tot (secolul al XIX-lea), majoritatea gramaticilor limbii române și numeroase dicționare ale limbii române erau – mai mult sau mai puțin – rupte de dezvoltarea generală a limbii literare, căutând să impună norme anacronice sau care nu puteau fi unanim acceptate…”. Autorii apreciază că aceste fenomene se explică prin evoluția concepțiilor asupra problemelor limbii, care, la rândul lor, sunt condiționate de complexa dinamică a transformărilor timpului, identificată sub multiple aspecte. Contextul, epoca pot fi factori hotărâtori în configurarea mijloacelor de exprimare de care dispune limba unui popor la un moment dat.

Începând cu cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea și continuând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, cultura română și, ca parte componentă a acesteia, limba română literară, trec printr-un proces complex de modernizare. Progresul culturii a fost determinat de progresul economico-social, influențat, la rândul lui, de contextul politic în care se aflau Țările Române în această perioadă.

Trecerea lui Dimitrie Cantemir la ruși, în anul 1711, i-a determinat pe turci să încredințeze tronul Moldovei unui grec, Nicolae Mavrocordat, ușor influențabil. Același domn va fi numit și în Muntenia, în locul lui Ștefan Cantacuzino, începutul Epocii fanariote fiind astfel legat de numele unui singur domn în cele două țări. După cum apreciază istoricii, această epocă, având o durată de mai bine de un secol, a însemnat pe plan politic un adevărat regres: „Dominația Porții se accentuează concomitent cu presiunea economică. Domnii sunt numiți direct de cuantumul și numărul contribuțiilor, prestațiilor și darurilor către puterea suzerană…”.

Fiind un fenomen complex și, adesea, contradictoriu, în literatura de specialitate se precizează că Epoca fanariotă a avut și câteva aspecte pozitive: „în ordinea socială, se desființează rumânia, adică situația de dependență a țăranului de un stăpân, Țara Românească fiind primul stat din Europa orientală și sud-estică, unde are loc această eliberare; se înființează școli și spitale, se fac apoi legiuiri noi, apar primele manufacturi de mari proporții; începe procesul de destrămare a vechilor relații sociale și de acumulare a capitalurilor…”. Pe de altă parte, Lazăr Șăineanu condamnă vehement metodele promovate de școlile și de dascălii greci, considerându-le antiromânești.

Epoca fanariotă (1711-1821) este considerată perioada de intensitate maximă a influențelor neogreacă și turcească asupra limbii române literare, cele două influențe completându-se reciproc, după cum s-a putut constata: „Pe când din turca osmalâe ne-au venit foarte mulți termeni referitori la cultura materială, din neogreacă au fost împrumutați termeni referitori mai ales la viața intelectuală […]. Cu toată amploarea sa, influența neogreacă asupra limbii române literare din secolul al XVIII-lea și din prima jumătate a secolului al XIX-lea a avut, în general, un caracter trecător”.

Deși Țările Române au fost private, de-a lungul secolului al XVIII-lea, de legături directe cu Apusul, împrejurările istorice (legate de venirea domnilor fanarioți în aceste provincii) au permis ca asupra culturii și limbii române să se exercite și altfel de influențe. Fanarioții doreau să-și însușească limba franceză, deoarece aceasta era exponenta unei bogate culturi. În contextul unei asemenea mentalități, toți cei care își permiteau aveau în casă preceptori din Franța, iar printre cărțile din bibliotecile bogate un număr însemnat era reprezentat de autori francezi. În anul 1775, Alexandru Ipsilant, de exemplu, adaptează învățământul din Muntenia la modelul francez și introduce, ca limbă obligatorie în școală, limba franceză, alături de greacă, latină, slavonă și română. În al doilea rând, influența franceză a pătruns, în timp de război, prin armatele rusești venite în Țările române. În urma tratatului de – Kainargi, s-a creat un consulat rus. Rusia intervenea adesea prin vocea consulului de către Poartă în scopul reducerii impozitelor/ convențiilor atât în Moldova cât și în Țara Românească, limba oficială folosită în relațiile diplomatice fiind franceza.

Mutațiile cardinale ce au loc la nivel european, la mijlocul secolului al XVIII-lea și începutul secolului următor, se reverberează și asupra societății românești, care, după o lungă perioadă de desincronizare culturală, se înscrie pe direcția unei similarități tot mai clare cu sensul evoluției europene. În plan politic, prin pierderea gloriei sale, Imperiul Otoman va face importante concesii Rusiei, noua putere care se remarcă în această conjunctură și care pentru Principatele Române va avea statutul de ,,putere protectoare”. Pacea de (1774), încheiată între Imperiul Țarist și Imperiul Otoman, generează schimbări esențiale în plan economico-social, de exemplu, libera navigație pe Dunăre care favorizează dezvoltarea comerțului. Prin deschiderea acestor oportunității, europenii au posibilitatea de a intra tot mai des în contact direct cu Țările române, documentele epocii îmbogățindu-se, de exemplu, cu numeroase memoriale de călătorie.

Un moment marcant al trecerii spre epoca modernă a istoriei poporului român îl reprezintă revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821), prin care se pune capăt domniilor fanariote în Țările române. După aceasta, atât influența turcească, cât și cea neogreacă asupra limbii române literare scad în intensitate, până la dispariție.

Procesul de detașare de sub tutela grecească – premisă a renașterii culturale în toate țările locuite de români – este puternic influențat de spiritul Luminilor, factorul ideologic dominant spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Ideologia Luminilor, cu ecouri și în cele trei provincii românești, a favorizat, în știința și cultura noastră, spiritul modern și a determinat înscrierea lor într-o etapă calitativ nouă, ce-și va menține efectul benefic și în secolul al XIX-lea. Secolul Luminilor își va imprima noua dinamică și în țara noastră, la nivelul Școlii Ardelene, înclinată predilect ,,spre domeniile științelor, considerate necesare progresului societății românești”.

Ca o reflectare a deschiderii românilor către spațiul european, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, este înregistrarea, la nivelul culturii materiale, a unei tendințe de occidentalizare, care se va propaga și la nivelul culturii spirituale. Fiind integrați, până în secolul al XIX-lea, în spațiul oriental, românii aveau o cultură pătrunsă mai mult de ideea ortodoxă, și mai puțin de ideea națională. Lucian Boia apreciază că „prima breșă importantă a fost, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, opera Școlii Ardelene, a unor intelectuali greco-catolici, cu studii și , conduși de ideea și chiar de obsesia originilor latine, și de necesara lor reactualizare. Demersul lor a constituit o sursă importantă a orientării spațiului românesc spre Occident…”.

Revendicându-și originea latină, românii se orientează spre Occident, spre izvoarele romane, dar și spre ideea de latinitate a acelui timp. Demn de reținut este faptul că ,,în Transilvania (ca și în Principate, de altfel), asemenea celorlalte țări ale Europei Răsăritene, Iluminismul, spre deosebire de forma pe care o îmbracă în țările Occidentului european, de cosmopolitismul acestuia, este un amestec de legi naturale și raționalism, elementul național reprezentând nota particulară, distinctivă. În dezacord cu iluminiștii țărilor din Apus, care negau trecutul, pe care-l considerau inferior, promovând constituirea unei societăți bazate pe rațiune și știință, pentru cei din Țările Române – unde națiunea era împărțită sub stăpâniri sau dominații diverse – trecutul de glorie era apreciat drept superior prezentului”. În opinia lui Nicolae Manolescu, Apusul și Răsăritul, un amestec inextricabil de particularități, revelează, dincolo de spectacolul contrastelor, ,,fața dublă a societății românești de la 1800, care nu privește pur și simplu spre Occident, după cum nu-și întoarce cu totul ochii de la Orient”.

Punctul de plecare al Școlii Ardelene l-a constituit nemulțumirea românilor din Transilvania, care, sub aspect social, politic și cultural, erau ținuți în inferioritate față de celelalte naționalități. Noul curent răspundea astfel „unei necesități de prim ordin, aceea de afirmare și demonstrare a ideii de îndreptățire legitimă, din punct de vedere istoric, a poporului român de a i se recunoaște drepturi cu nimic mai prejos decât cele acordate celorlalte naționalități, între altele și dreptul de a se bucura de binefacerile culturii și răspândirea ei prin școli în limba națională”. Desprins din modelul european, iluminismul românesc este unul militant, întrucât reprezentanții săi luptă pentru afirmarea și demonstrarea drepturilor poporului român.

În cronologia curentului, au fost distinse două epoci. „Cea dintâi este perioada de constituire a doctrinei lingvistice și e ilustrată, în primul rând, de numele lui Samuil Micu și Gh. Șincai. Meritul lor de frunte este acela de a fi afirmat în modul cel mai categoric cu putință descendența românei din latină și de a fi susținut înrudirea ei cu idiomurile romanice de astăzi”. Aceștia consideră că limba română este „urmașa latinei clasice”. Așadar, anul 1780, când apare gramatica lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae, este considerat momentul inițial al amplei mișcări născute în Transilvania. Dimitrie Macrea afirmă că meritul gramaticii lui Micu și Șincai a fost acela „de a face cunoscut în lumea științifică străină a vremii caracterul latin al limbii noastre”. Samuil Micu a desfășurat, totodată, o bogată activitate educativă și didactică în vederea împlinirii unui deziderat, acela al luminării poporului. „Munca de luminare a poporului a fost dusă de Micu și prin opere didactice. Între aceste menționăm o Bucoavnă pentru <<pruncii românești>>, scrisă c litere chirilice în 1781, și o Aritmetică, rămasă netipărită […] Dar cea mai importantă parte a activității educative și didactice a lui Micu o formează traducerile și prelucrările de manuale de filozofie. În 1799 el publică o Logică, iar în 1800, și politica sau filozofia cea lucrătoare, ambele fiind prelucrări după manualele profesorului austriac Baumeister”.

Unirea unei părți a bisericii ortodoxe române cu Roma a avut numeroase efecte pozitive, printre acestea numărându-se înființarea de școli în limba română pentru pregătirea viitorilor preoți și trimiterea celor mai buni dintre ei la școlile superioare din Viena sau din Roma. Deși Inochentie Micu-Klein nu a putut vedea terminate școlile pe care a vrut să le înființeze, urmașul său, Petru Pavel Aron, a continuat demersul acestuia și a inaugurat, în 1754, trei școli (Școala de obște, Școala latinească și Școala de preoție) al căror rol în dezvoltarea învățământului din Transilvania va fi unul însemnat. Viitorii preoți, care își desăvârșesc pregătirea în Apus, studiază limba latină și intră în contact cu izvoarele istoriei românilor, ceea ce constituie un nou prilej de afirmare a ideilor referitoare la originea romană a poporului român și latinitatea limbii noastre. Aceleași convingeri fuseseră avansate și de către umaniștii din perioada clasică (de până , Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir), acum fiind continuate și analizate mai intens, cu argumente lingvistice și istorice incontestabile, de către reprezentanții Școlii Ardelene.

Cea de-a doua perioadă identificată în cronologia Școlii Ardelene se referă la „dezvoltarea și perfecționarea ideilor puse în circulație în . Petru Maior și Ion Budai Deleanu sunt considerați „cei mai de seamă reprezentanți ai noii promoții de filologi. Ei nu s-au rezumat să dezvolte crezul lui Micu și Șincai, ci au înțeles să așeze afirmațiile predecesorilor pe un fundament științific solid. Cea mai importantă precizare pe care Maior și Budai Deleanu o aduc concepției precursorilor este afirmarea ideii că româna provine, nu din latina clasica, ci din cea populară” .

La granița dintre secolul al XVIII-lea și al XIX-lea noile orientări în procesul de unificare și de modernizare a limbii și-au găsit expresia, pe de o parte, în pătrunderea unor cuvinte predominant din limbile roamnice, dar și din limba rusă, pe de altă parte, în părăsirea ,,turcismelor, a neogrecismelor și a elementelor livrești inutile”. Aceste tendințe s-au materializat prin tipărirea a numeroase cărți tehnice, lucrări de istorie, calendare, scrieri filologice și beletristice originale sau traduse. Având cunoștințe filologice solide, reprezentanții Școlii Ardelene erau conștienți că modernizarea limbii române literare nu se putea realiza în afara contactului cu limba latină sau cu limbile romanice, din familia cărora aceasta făcea parte. Era necesar, totodată, să fie elaborate principiile ortografice care să permită introducerea alfabetului latin. Și, cum deplina unificare a limbii se realizează atunci când toți vorbitorii respectă anumite norme, în epocă, una dintre preocupările esențiale ale reprezentanților Școlii Ardelene a fost elaborarea scrierilor normative. Aparția primelor gramatici în această perioadă este, deci, în acord cu necesitatea acută a unificării și codificării limbii literare, a creării unei norme supradialectale. Acum se realizează, totodată, ,,trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă, aceasta din urmă închegându-se abia după 1830, perfecționându-se și îmbogățindu-se treptat până în zilele noastre. În istoria limbii române literare cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea a fost numită fază de tranziție spre epoca modernă”.

Deceniile al IV-lea și al V-lea ale secolului al XIX-lea reprezintă, atât pentru istoria limbii literare, cât și pentru istoria literaturii române, etapa de început a epocii moderne, limitele politice convenționale fiind considerate revoluția condusă de Tudor Vladimirescu (1821) sau Tratatul de (1829) și Unirea Principatelor (1859).

Revoluția lui Tudor Vladimirescu, prin care se pune capăt domniilor fanariote în Țările române, are drept consecință asimilarea rapidă de către români a ritmului civilizației europene. În dorința de a-și afirma voința națională de autodeterminare, aceștia acționează influențați de moment, dar și de modelul oferit de Revoluția Franceză sau de imperiul napoleonian.

„În Principate, modificarea structurilor sociale, accelerarea transformărilor în sens burghez au impus lărgirea mișcării naționale; aceasta cuprinde noi pături, creează noi solidarități. Definirile patriei, ale patriotismului și ale cetățeanului sunt reluate cu un nou bagaj semantic, cu cel al Revoluției franceze”.

Pe fundalul marilor evenimente politice se grefează spiritul înnoitor al numeroaselor programe reformatoare. Eufrosin Poteca va milita prin Proiectul de reforme (1827), în numele primei generații de studenți români formați în Occident, pentru desființarea privilegiilor (fiscale), pentru egalitatea la numirea în slujbe, pentru libertatea tiparului, pentru înmulțirea școlilor etc. .

Pe plan economico-social, epoca modernă a însemnat cristalizarea treptată a unui alt complex relațional, desprinderea Principatelor Române din piața regională a Imperiului Otoman și intrarea lor în circuitul comerțului european.

În Transilvania, realitățile social – economice sunt diferite față de cele din Muntenia și Moldova, deoarece românii din această provincie se află, în continuare, în inferioritate, din punct de vedere politic și economic, față de celelalte populații din fostul Imperiu austro-ungar. Răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan, recunoscută drept moment culminant al luptelor pentru cucerirea drepturilor legitime ale populației din Transilvania, își va găsi corespondentul în mișcarea de la 1848 sub conducerea lui Avram Iancu.

În ciuda condițiilor diferite din Transilvania, se observă o concentare a eforturilor de a păși pe drumul nou al prefacerilor majore pe care Europa le anunța la începutul secolului al XIX-lea. Având o tot mai clară conștiință a revendicărilor sociale și politice, fiind puternic influențați de ideile promovate de iluminismul european, românii sunt pregătiți să-și afirme spiritualitatea națională, și să-și creeze o cultură națională modernă, solidă în toate articulațiile sale. Conștiința etnică evoluează spre conștiința națională, perspectiva fiind deschisă, pe de o parte de Revoluția de la 1821, pe de altă parte de direcția spre care se îndrepta Europa în ansamblu: ,,În societatea românească, în care cultura, limba română sunt instituționalizate, conștiința națională, axată pe realitățile sociale și politice ale vremii, devine un veritabil motor al dezvoltării istorice. Panromânismul, formarea unui stat românesc unitar și independent, este integrat în arsenalul luptei politice”.

Transformările majore reflectate în plan cultural și artistic în epoca modernă au contribuit la progresul societății în ansamblul ei. Corelativ, în slujba idealului de emancipare și de înnoire, sunt puse acum, cu prioritate, învățământul, presa, teatrul, societățile literare și artistice. Dintre acestea, învățământul și presa în limba națională vor contribui decisiv la înălțarea edificiului culturii române moderne. Școala grecească (în opinia lui Lazăr Șăineanu acesta fiind „antiromânească” și având efecte „dezastruoase” asupra spiritului omenesc) era deja condamnată, locul ei fiind luat de școlile în limba română.

Dacă, în timpul domniilor pământene limba română s-a afirmat cu prioritate, procesul de dezvoltare și de modernizare a învățământului s-a intensificat în perioada Regulamentului organic: „Prin regulamentele organice, învățământul, care trebuia destinat ambelor sexe, cădea în sarcina statului, limba de predare trebuind să fie limba română. Prin regulamentele școlare din 1833 – în Țara Românească – și 1835 – în Moldova – s-a prevăzut organizarea instrucțiunii publice în patru cicluri, stabilindu-se funcționarea în cele două capitale, de școli medii, urmând a fi dezvoltat treptat și un învățământ superior”.

Începuturile învățământului în limba română se datorează lui Gheorghe Lazăr, urmat de Petrache Poenaru în Muntenia, și lui Gheorghe Asachi în Moldova. În privința rolului covârșitor pe care l-au avut în dezvoltarea învățământului și culturii naționale Gheorghe Asachi și Gheorghe Lazăr, Alexandru Piru aprecia că ,,demonstrând posibilitatea predării științelor în limba română, ei au pus bazele renașterii culturii românești, a unei culturi naționale, eliberată de mentalitatea mistică, înapoiată, feudală”. La inițiativa sau sub imboldul acestora se înființează multe școli sau se reorganizează cele existente. Școala de , de exemplu, s-a constituit în colegiu, având datoria de a-i atrage pe elevii merituoși din alte județe, dar și de a-i pregăti pe cei care urmau să plece în străinătate. De asemenea, , plecându-se de la gimnaziul vasilian, s-a constituit Academia Mihăileană, cu trei secții: filosofie, drept, teologie, aceasta din urmă fiind urmată de În Țara Românească, în anul 1831, s-a dezvoltat, ca școală centrală, Școala Obedeanu de , a doua ca însemnătate după cea de În perioada regulamentară, plecarea tinerilor în Occident pentru studii universitare era unul dintre semnele emancipării culturale, cu atât mai mult cu cât la noi nu se dezvoltase încă un învățământ universitar adecvat. În apropierea Revoluției de la 1848, aproximativ o sută de tineri bursieri români aflați înființează Societatea studenților români. Efectul benefic pe care l-a avut deplasarea în străinătate a acestor tineri „bonjouriști” s-a reflectat în ritmul rapid pe care l-au imprimat numeroaselor mutații petrecute în epocă. Nu a fost lipsită de importanță organizarea ,,școlilor de arte și meserii” în Moldova și Țara românească. De asemenea, în 1834, , a fost creat Conservatorul filarmonic și dramatic, la conducerea sa aflându-se Gheorghe Asachi și Vasile Alecsandri – tatăl.

Efervescența culturală din cele trei provincii românești este una de tip competitiv, inițiativele luate într-una dintre acestea provocând acțiuni asemănătoare în celelalte. Modernizarea culturii, în toate articulațiile sale, devine astfel un fenomen aproape sincron pentru toate provinciile românești.

Reluând discuțiile cu privire la modernizarea și dezvoltarea învățământului, considerăm că un rol esențial l-a avut dotarea cu manuale școlare. În Muntenia, spre exemplu, se tipăriseră în 1838, la 11 ani de la publicarea Gramaticii românești a lui Ion Heliade Rădulescu, 15 manuale diferite.

După 1848, învățământul continuă să se dezvolte și în direcția ciclului superior, în 1860 înființându-se Universitatea din Iași, iar în 1864, Universitatea din București, în timpul domniei lui Cuza. Învățământul românesc se extinde rapid și în Transilvania, unde „funcționau, în 1843, 298 de școli românești între care patru licee: , Beiuș, Brașov și Năsăud. Numărul acestora se dublează în decurs de zece ani”.

Pe fundalul acestei emulații, pe lângă învățământ, presa a avut un rol hotărâtor. După cum apreciază Ariton Vraciu, presei i-a revenit un rol important ,,în îmbogățirea rațională a vocabularului, în modernizarea și unificarea limbii române literare, în difuzarea terminologiei tehnico-științifice, administrative și politice”. În cele trei provincii au apărut foarte multe publicații, chiar dacă unele dintre ele au avut o existență efemeră. Primele „gazete politico – culturale de lungă durată”, cu un rol important în transmiterea noilor idei în limba română, au apărut în anul 1828. Acestea au fost: „Curierul românesc”, care a apărut sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu și „Albina românească” , care a apărut sub conducerea lui Gh.Asachi. În 1838, își face apariția în Transilvania „Gazeta de Transilvania” condusă de Gh. Bariț. Acestor publicații li s-au adăugat, cu timpul, suplimentele lor literare, de exemplu: ,,Curierul de ambe sexe” pentru „Curierul românesc”, „Alăuta românească” pentru „Albina românească” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură” pentru „Gazeta de Transilvania”.

Deși au avut o existentă vremelnică, unele publicații, precum „Dacia literară”, editată în 1840 de Mihail Kogălniceanu sau „Propășirea”, aflată sub conducerea lui M. Kogălniceanu, I. Ghica, V. Alecsandri și D. Balș, „au reușit să impună o direcție nouă, pe baza unui program care orienta limba română literară și creația literară spre izvoarele ei firești și populare, ca formă de manifestare a unei culturi specific naționale reprezentând toate provinciile locuite de români”.

Presa românească din Transilvania este reprezentată de „Organul luminării”, editat , în 1847, de Timotei Cipariu și „Telegraful român” din Sibiu (1853), care s-a alăturat ca periodic românesc „Gazetei de Transilvania”. Tot va apărea, din 1867 până în 1872, sub conducerea lui Timotei Cipariu, revista „Arhiva pentru istorie și filologie”, aceasta fiind prima publicație filologică specializată.

În această perioadă de mare efervescență culturală, un rol esențial în acțiunea de cultivare a limbii române literare l-a avut și teatrul. Ajungând să ocupe o poziție specială în viața societății, acesta a contribuit „la formarea nu doar culturală, ci și social-politică, atât a boierimii, cât și a păturilor mijlocii”. Impunându-se cu necesitate, teatrul devine nu numai un instrument de modernizare, ci și un mijloc de răspândire a ideilor veacului.

Spectacolele de teatru românesc se aflau în concurență cu trupele străine, care erau superioare, atât din punctul de vedere al actorilor cât și al repertoriului. S-au intensificat astfel eforturile de îndreptare a atenției publicului spre reprezentațiile în limba română prin alcătuirea unui repertoriu adecvat, la realizarea căruia au contribuit C. Faca, C. Bălăcescu, Al. Pelimon în Muntenia, M. Kogălniceanu, Al. Russo, V. Alecsandri în Moldova.

Până la crearea unor piese originale, traducerile au ocupat un loc important pe scenele românești. Tinerii care fuseseră la studii în străinătate, la întoarcerea în țară, au început să traducă din operele pe care le-au citit, majoritatea traducerilor făcându-se din limba franceză. Aceste traduceri au facilitat pătrunderea în societatea românească a operelor marilor scriitori ai secolului al XVIII-lea sau a operelor romanticilor francezi din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Totodată, prin acest demers, valorificându-și potențialul expresiv, limba română a avut de câștigat, deoarece „transpunerea ideilor din operele literare, dar și din scrierile, științifice străine, obligau pe traducător să găsească termenii echivalenți și expresiile corespunzătoare din limba română. În felul acesta, materialul limbii române era supus unei prelucrări, de pe urma căreia posibilitățile de expresie trebuiau să fie în câștig, să se multiplice, să se mlădieze”.

Cultivarea limbii române, realizarea unei uniuni a culturii se află acum în sfera de preocupări a multora dintre cărturarii români, din a căror inițiativă se înființează societățile științifice și culturale. Pe fundalul acestor inițiative, în timpul evenimentelor de la 1821, boierii munteni refugiați înființează Societatea literară, a cărei activitate va fi reluată în Țara Românească, în 1827, avându-l în frunte pe Dinicu (Constantin) Golescu, ajutat de Ion Heliade Rădulescu. Revigorarea Societății literare românești a fost prilejuită de întoarcerea lui Dinicu Golescu, împreună cu numeroși adepți ai ideilor noi, din călătoria întreprinsă în străinătate în perioada 1824-1826. Vastul program de emancipare culturală urmărea: dezvoltarea și transformarea în colegiu a Școlii de și înființarea unor școli similare în Craiova; crearea de școli normale în capitatele de județ; crearea de școli primare în fiecare sat; întemeierea de gazete în limba română; abolirea monopolului tipografic; încurajarea de traduceri „în limba patriei”; „Formarea unui teatru național”.

În anul 1833, s-a constituit filarmonică din inițiativa lui Ion Heliade Rădulescu și a lui Ion Câmpineanu, iar în anul fost înființat filodramatic condus de Gh. Asachi. În anul 1844, , se înființează o nouă Societate literară, care, în anul 1845, va avea titulatura de Asociația Literară a României. În rândurile acestei societăți se regăseau Heliade, frații Golescu, frații Bălcescu, August Treboniu Laurian. Nu au lipsit, de asemenea, Alecsandri, Negruzzi, Kogălniceanu, Cipariu, Barițiu.

În jurul anului 1860, tot mai mulți intelectuali români își exprimă dorința de a realiza unitatea culturală timp în care în Transilvania se înființează Asociația pentru cultura poporului român din Transilvania (ASTRA). Adunarea de constituire a Societății a avut loc , în anul 1861. În același an, , Societății din Sibiu i se asociază „Asociația națională pentru cultura poporului român din Maramureș”.

„De problemele limbii se leagă primele preocupări și încercări de realizare a unei societăți academice sau literare, care să dea întregii națiuni o ortografie, o gramatică și un dicționar”. Filologiei i se acordă un loc privilegiat în cadrul științelor umaniste, întrucât aceasta a avut un rol însemnat în procesul afirmării națiunii moderne. Cadrul favorabil pentru afirmare l-a reprezentat constituirea Societății Literare (Academice) Române, a cărei misiune era aceea punerii bazelor procesului de fixare a limbii române moderne pe tot cuprinsul spațiului românesc, prin ortografie, gramatică și dicționar. Eforturile depuse pentru constituirea unui for cultural și științific al tuturor românilor, mult mai intense în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-au finalizat, în aprilie 1866, „când, la inițiativa lui C. A. Rosetti, în acel moment al instrucțiunii publice, Locotenența domnească a decretat întemeierea Societății Literare Române. În noua societate, expresie a națiunii, au fost desemnați și doi membri aromâni”. Prin acest decret, activitatea noii societăți se limita doar la problemele de limbă. Un rol foarte important în existența societății l-a avut baza materială, care era asigurată prin diverse donații (în 1866, Alexandru Constantin Bodescu, consilier imperial, ,,dona Societății Academice Române suma de 200 de ruble, pentru încurajarea învățăturii în România”.

Neputându-se desfășura la data stabilită, 1 august 1866, Adunarea Societății va avea loc un an mai târziu. În anul 1867, când, de fapt, își va desfășura prima sesiune, Societatea Literară își va schimba titulatura în Societatea Academică Română. Cel dintâi președinte ales a fost Ion Heliade Rădulescu, iar până în anul 1872, societatea a avut două secții: literară și istorică; apoi i s-a adăugat și cea de științe naturale.

Astfel, ,,societatea își începea activitatea. Participă, la început, un număr restrâns de membri; numai ardelenii, care reprezintă curentul etimologic, participă masiv și vor fi totdeauna prezenți la lucrările sesiunii […]. Totuși membri societății lucrează efectiv zi de zi. Cipariu ține o cuvântare despre istoria limbii române, Eliade rostește un discurs asupra fazelor de dezvoltarea unor limbi, iar Laurian face istoricul ideii formării unei societăți literare”.

În încercarea de a stabili un sistem ortografic, Societatea Academică s-a caracterizat, la început, prin confruntarea dintre două principii, cel etimologic, reprezentat prin proiectul ortografic al comisiei, și cel fonetic, aparținând proiectului Sbierea. ,,Va avea câștig de cauză principiul etimologic, susținut de Barițiu, Heliade, Ionescu, Massim și Laurian”.

În opinia lui Timotei Cipariu, unificarea limbii literare putea fi asigurată, în primul rând, printr-o ortografie etimologică unitară. De altfel, el este considerat „autorul primei noastre ortografii etimologice oficiale, pe care a reușit în 1869 s-o impună grație majorității latinizante din Societatea Academică Română. După Cipariu, fonetismul însemna o poartă deschisă anarhiei în scriere […]. Elaborând acest sistem ortografic, Cipariu, ca și Micu, Șincai și Maior, n-a înțeles să schimbe și pronunțarea limbii române. Scrierea etimologică a fost pentru latiniști un mijloc important pentru recunoașterea prin scris a originii latine a cuvintelor”. Ortografia academică se va menține mai mult de un deceniu, pe direcția etimologizantă promovată de Cipariu, prin sistemele elaborate în 1867 și 1869, creându-se, totodată, premisele apariției unui număr destul de mare de sisteme ortografice individuale, neoficiale.

Polemicile care au avut loc în cadrul Academiei în privința ortografiei au fost de lungă durată, dar cu fiecare modificare pe care o cunoștea sistemul ortografic, principiul fonetic avea câștig de cauză. Creatori ai unor curente în filologie, prin lucrările de ortografie elaborate, sunt considerați Ion Heliade Rădulescu și Aron Pumnul. Începându-și programul ortografic sub influența latinistă a lui Cipariu și mai ales a lui Laurian, Aron Pumnul devine, în a doua parte a secolului al XIX-lea, unul dintre principalii susținători ai principiului fonetic în ortografie. Începând cu anul 1828, Ion Heliade Rădulescu susține aplicarea acestuia, dar în a doua parte a activității sale lingvistice devine reprezentantul înflăcărat al curentului italienizant în cultura română. Atât principiul etimologic în ortografie, cât și cel fonetic susținut de Aron Pumnul vor fi combătute de către Titu Maiorescu în lucrarea Despre scrierea limbei române, apărută în anul 1866. El propune un altul cu caracter de normă alfabetică numit principiul intelectual, care, teoretic, reprezintă principiul fonematic sau fonologic. „După ce s-a trecut la alfabetul latin, printre cei dintâi care au introdus în scrisul românesc au fost și cei de literare, care s-au lăsat călăuziți în această privință de Titu Maiorescu […]. Ortografia fonetică a fost acceptată în sesiunile generale din 1880 și 1881 ale Academiei române, după ce Societatea Academică Română a fost reorganizată sub numele de Academia română și a fost recunoscută, prin legea din 1879, ca Institut național”. Noua comisie care a supus dezbaterilor noul proiect de norme în fost prezidată de G. Barițiu, raportor fiind Titu Maiorescu. Proiectul a fost votat în 1881. „Acesta este primul proiect ortografic definitiv și oficial al Academiei”. În felul acesta, încercarea de normare a ortografiei, după principii etimologice, ,,este învinsă, de-a lungul timpului, de direcția ortografiei fonetice”.

În cele trei provincii românești, după apariția Lexiconului de , asistăm la o bogată activitate lexicografică (de la dicționare bilingve, plurilingve până la cele de neologisme, de sinonime, explicative sau enciclopedice), precedând perioada „marilor dicționare”, din ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea. Între anii 1866 și 1870, din inițiativa Societății Academice Române, A. T. Laurian și G. Massim elaborează Dicționarul limbei române, avându-i colaboratori, în ultima perioadă, pe G. Bariț și I. Hodoș. Acesta este un dicționar explicativ, cu un material foarte bogat, foarte bine organizat tehnic, dar, din cauza purismului latinist în care se angajaseră primii doi autori, „și-a făcut o tristă faimă”. Totodată, „se cristalizează în această lucrare lexicografică, care încheie o etapă din istoria filologiei românești, una dintre cele două direcții principale ale teoriei lingvistice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: direcția puristă, normatoare și constructoare, pe cale artificială a limbii, ecou întârziat al filozofiei limbii din secolul al XVIII-lea”.

În afară de fixarea unui sistem ortografic și elaborarea unui dicționar, Societatea Academică Română a avut și misiunea de a alcătui cel de-al treilea instrument lingvistic, necesar ca operă de cultură a momentului: gramatica limbii române. Merite deosebite, în evoluția studiului gramatical românesc, îi revin lui Timotei Cipariu, care publică în 1847-1848, în „Organul luminărei” din Blaj, Principia de limba și de scriptura, o serie de studii care vor sta la baza lucrării Elemente de limbă română după dialecte și monumente vechi din 1854, considerată „prima lucrare de gramatică istorică a limbii noastre”. Activitatea în această direcție este continuată prin publicarea primei ediții a Compendiului de gramatică a limbii române (1855). Având experiența acestor lucrări, Cipariu participă „la ambele concursuri organizate de Societatea Academia Română pentru rezolvarea sarcinii ei statutare de a elabora Gramatica limbii române și este declarat câștigător”. Prin cele două volume apărute la un interval de opt ani (I Analitica, 1869; II Sintetica, 1877), Cipariu publică „prima gramatică academică a limbii române”. Dimitrie Macrea apreciază că această lucrare, însușită de Societatea Academică Română „cu intenția de a o așeza la baza acțiunii de normare a limbii, alături de dicționarul lui Laurian și Massim, a avut meritul de a stârni studiul istoric și descriptiv al limbii noastre, ca și celelalte lucrări menționate”.

Primită elogios de Societatea Academia Română, gramatica lui Cipariu a avut, după cum s-a remarcat, și părți care au fost contestate. Dacă principala vină este orientarea sa etimologistă, „parțial în strânsă legătură cu aceasta poate fi pusă critica justificată a faptului că, în special la morfologie, lucrarea prezintă un amestec de istorie și dialectologie, un conglomerat de forme vechi și dialectale puse pe același plan cu cele existente în uzul curent modern sau chiar preferate acestora în paradigme”.

Gramatica lui Timotei Cipariu are, conform cerințelor Societății Academice Române, un caracter descriptiv și normativ, istoric, dialectal și, parțial, unul comparativ, deoarece autorul se referă la fenomenele analoage din alte limbi – romanice și neromanice.

Trecând peste începuturile timide ale activității sale, chiar și peste unele eșecuri, Societatea Academică Română, transformată în 1879 în Academia Română, devine unicul for de cultivare și normare a limbii și desfășoară o intensă activitate în domeniul științei și culturii românești.

Pentru secolele al XVIII și al XIX-lea, o preocupare constantă a cărturarilor o reprezenta angajarea responsabilă în ,, procesul de creare a unui instrument lingvistic adecvat culturii și vieții sociale moderne”, aceasta presupunând existența unor norme unice. Cele mai multe gramatici și a dicționare, având un caracter normativ marcat, ,, au propus nu o dată soluții practice, acordându-și preferințele, de la caz la caz, uneia sau alteia dintre formele aflate în concurență”. Scrierile normative de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și din prima jumătate a secolului al XIX-lea marchează, în mod cert, un proces de deschidere și de înnoire permanentă, devenit ulterior o necesitate legitimă în dezvoltarea limbii române literare, căci, după cum se știe, cele mai însemnate încercări de normare a limbii se fac prin intermediul gramaticilor. Pentru generația iluministă, de pildă, elaborarea și publicarea de gramatici aveau o însemnătate culturală și educațională. Avatarurile, pe care le-au cunoscut scrierile în cauză, subliniază eforturile constante ale autorilor de gramatici de moderniza limba română.

NOTE

CAPITOLUL al II-lea

TERMINOLOGIA ȘI NORMELE LIMBII LITERARE ÎNREGISTRATE ÎN EVOLUȚIA STUDIULUI GRAMATICAL ROMÂNESC DIN SECOLELE AL XVIII-LEA ȘI AL XIX-LEA – REPERE GENERALE

Terminologia gramaticală românească a cunoscut o evoluție lentă, fiind legată, în primul rând, de constituirea terminologiei științifice ai cărei germeni se pot identifica în operele cronicarilor, cu precădere, Cantemir. Fără a propune ca exclusivă această ipoteză, putem adăuga aprecierea că ,,trecând peste încercarea lui Dimitrie Cantemir de a pune bazele unei terminologii științifice și filozofice[…], vom spune că începuturile stilului științific, sub forma terminologiei sau a vocabularului de specialitate, datează din primele decenii ale secolului al XVIII-lea. El s-a format în prima etapă prin traducerea unor cărți de știință popularizată și a unor manuale școlare folosite în Transilvania, Banat și Principate”.

După pacea de la Kuciuk Kainargi (1771), prin creșterea exportului de mărfuri, economia rurală este reconsiderată, iar, ca o consecință firească, încep să se tipărească diverse broșuri sau cărți cu tematică agrară, ponderea acestora deținând-o, până la 1840, Transilvania (10 broșuri/cărți), spre deosebire de Muntenia, unde apare o singură scriere. N. A. Ursu menționează că în tipăriturile românești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în primele trei decenii ale secolului al XIX-lea, terminologia științifică este săracă, autorii evitând utilizarea neologismelor deoarece, pe de o parte, se adresau elevilor care se aflau la cursul elementar sau populației rurale, iar, pe de altă parte, se avea în vedere că limba nu poseda așa de multe cuvinte proprii culturii și civilizației moderne. În Muntenia și în Moldova se înființează școli speciale de agricultură și de economie rurală, calitatea învățământului promovat în această perioadă datorându-se, în primul rând, profesorilor care, grație pregătirii dobândite în Apus, îmbogățeau literatura de specialitate cu diverse traduceri sau prelucrări.

În aceste circumstanțe, învățământul și cărțile de popularizare a științei creau premisele îmbogățirii vocabularului românesc cu termeni noi. Tot acum, terminologia din sfera agronomiei, dar și din celelalte domenii ale științei și culturii vor purta amprenta limbii franceze, ca urmare a influenței puternice a culturii franceze care a modelat toate formele culturale românești ale secolului al XIX-lea. Izolat, la traducătorii cu o formație culturală mai veche, se vor întâlni termeni neogrecești sau din limbile germană și italiană. Neologismele vor pătrunde masiv în limba română prin asimilarea lor în terminologia fizico-chimică, școala și presa fiind factorii principali care favorizau acest fenomen. După cum s-a apreciat, ,,progresul în vocabular se manifestă, în primul rând, prin îmbogățire, ca rezultat al dezvoltării culturii materiale și spirituale a vorbitorilor. Ritmul de creștere este inegal pe limbi și pe epoci, depinzând de factori extralingvistici”.

Vocabularul limbii române literare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea se reconfigurează în condițiile în care terminologia științifică inedită este puternic reprezentată de neologisme, prin care trebuie să înțelegem, așa cum explică N.A.Ursu, ,,atât împrumuturile din limbile străine foarte numeroase, cât și cuvintele noi, mult mai puține, create pe teren românesc”. Curentele de opinie care susțineau împrumuturile aveau în vedere ,,necesitatea de a împrumuta cuvinte pentru a rezolva problemele de expresie ale unei societăți și ale unei culturi în deschidere spre modernitate”. Adaptarea neologismelor va însemna însă un proces dificil, mai ales că limba română literară nu dispunea, la acea dată, de norme stabile care să faciliteze încadrarea fonetică și morfologică a împrumuturilor.

Profilul eterogen al noului limbaj se poate explica prin faptul că acesta se afla sub semnul etimologiilor multiple, împrumutul termenilor științifici realizându-se ,,pe căi numeroase și întrucâtva diferite de la o perioadă sau de la o regiune la alta” și chiar de la un autor la altul.

Dacă în jurul anului 1800, în Muntenia și Moldova limba română era influențată de limbile neogreacă și rusă, iar în Transilvania, de latină, germană sau neogreacă, puținii termeni științifici existenți în limba română aveau, corelativ, origine neogreacă, rusă, latină, germană sau maghiară. În același timp, prin filieră rusă, germană, maghiară sau neogreacă, în limba română pătrund și termeni de origine latină sau romanică. Pornind de la constatarea că împrumuturile latine și romanice se folosesc foarte rar în limbajul curent de până la 1808-1810, Alexandru Niculescu apreciază că ,,neologismele sunt un atribut al limbii culturii, tehnicii și științei, o problemă de terminologie. Atât reprezentanții Școlii Ardelene cât și cei câțiva înalți prelați, intelectualii moldo-valahi (traducători, copiști, tipografi) nu rețineau din cultura modernă decât elemente terminologice, științifice, filozofice și tehnice. Limbajul cotidian, corespondența privată, vorbirea curentă nu prezentau încă semne ale occidentalizării moderne […]. Occidentalizarea romanică a fost, mai întâi, o problemă de necesitate stringentă științifică și tehnică, decurgând dintr-o normală utilizare a vocabularului administrativ și ecleziastic de pe teritoriul austro-ungar […] și abia mai târziu, o problemă de cultură”.

Cu o intensitate scăzută, asupra limbii române se exercită și influența italiană, care va cunoaște o scurtă perioadă de înflorire, între anii 1840-1860, prin Ion Heliade Rădulescu și colaboratorii săi, după cum remarca N. A. Ursu. După 1830, influența neogreacă este înlocuită de cea franceză, care va fi întâlnită pe tot parcursul secolului al XIX-lea și care este considerată ,,cea mai puternică dintre toate influențele moderne exercitate asupra limbii noastre. De asemenea, prin contactul pe care îl au, în această perioadă, Țara Românească și Moldova cu limba și cultura germană, se traduc din limba germană numeroase cărți, în special manuale școlare”. Structura predominant romanică pe care o capătă limba română literară după 1830 se explică, așa cum precizează Manuela Saramandu, atât prin numărul mare al neologismelor latino-romanice cât și prin modul în care s-au adaptat aceste împrumuturi.

Majoritatea termenilor științifici aparțin registrului internațional, aceștia având un etimon latin ori grec, sau creându-se pe baza unor elemente din limbile de cultură sub influența cărora limba română se afla. N.A. Ursu atrage atenția că problema originii neologismelor nu poate fi pe deplin înțeleasă dacă nu se ia în considerație etimologia multiplă. Pe de altă parte, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și primele trei – patru decenii ale secolului al XIX-lea, terminologia românească era puternic marcată de calcurile lingvistice, acest fenomen explicându-se printr-o atitudine puristă, manifestată tendențios mai ales în Transilvania, dar și prin influența exercitată asupra limbii române de către limbile germană și maghiară în Transilvania și neogreacă sau rusă în Muntenia și Moldova, limbi care, comparativ cu româna, au mai mute posibilități de îmbogățire a vocabularului prin derivare și compunere. Ignorând aceste insuficiențe ale limbii române, intelectualii români au încercat să imite limbile menționate, utilizând calcuri cu un aspect greoi și chiar comic. Dacă le privim de pe versantul lor luminos, ,,curentele puriste și cel italienist au mai adus și altă contribuție la unificarea limbii literare: neologismele. Latinismul și italienismul au introdus, cum am văzut, o însemnată cantitate de termeni noi, cari cu vremea au pătruns din ce în ce mai adânc la scriitorii noștri”. O altă opinie referitoare la procedeul calchierii este aceea că el reprezenta ,,un mijloc de a evita excesul de neologisme și de a pune astfel la adăpost limba de primejdia înstrăinării ei prin introducerea nerațională a unui lexic de împrumut, fără a se renunța totusi la ideea perfecționării exprimării în spirit modern”.

Fenomenul împrumutului neologic, cu o frecvență scăzută la începutul secolului al XVIII-lea, ,,reușește, la începutul celui următor să elimine total calcul, fenomen lexical la care recurgeau mai ales traducătorii, și după ei, și autorii”, realizându-se astfel debutul procesului de constituire conștientă a terminologiilor pentru numeroase domenii, printre care și gramatica.

Gramatica, spre deosebire de celelalte științe care aveau în vedere publicul larg, se adresează unui cerc mai restrâns de indivizi prin gradul mai mare de abstractizare al terminologiei utilizate. Demersul conceperii gramaticilor a fost favorizat, după cum afirmă Nicoleta Petuhov, de ,,nașterea ideilor de conștiință națională, de relevare a legăturilor cu latinitatea și romanitatea, de ridicare spirituală a neamului”, idei ce se regăsesc în majoritatea prefețelor gramaticilor din această epocă. Esențială pentru progresul culturii, ,,gramatica reprezenta un mijloc pentru dezvoltarea celorlalte științe, fiind situată la temelia acestora”.

Autorii de gramatici, buni cunoscători a numeroase limbi, majoritatea beneficiind de educație în străinătate, intuiesc miza culturală majoră reprezentată de gramatici și apelează, pentru această operă de pionierat, la modelele de gramatici pe care le cunoșteau: slavone, grecești, latinești, nemțești sau franțuzești. Este de la sine înțeles că noua terminologie creată va fi una greoaie și calchiată. Dincolo de aceste dificultăți inerente începutului, actul de naștere a studiului gramatical românesc, relativ la entuziasmul intelectualilor din Transilvania, a fost considerat analog preocupărilor pentru elaborarea dicționarelor în Franța, în secolul luminilor: ,,S-ar putea afirma că dacă pentru cultura franceză secolul luminilor a fost veacul dicționarelor enciclopedice și al filozofiei, pentru stadiul de dezvoltare a culturii române din Transilvania, iluminismul a fost epoca istoricilor neamului și a gramaticienilor”. Caracterul paneuropean al iluminismului nu poate anula totuși diferențele specifice, înregistrate de la o țară la alta, după cum apreciază Romul Munteanu.

Pentru o abordare atentă a începuturilor terminologiei gramaticale românești este necesar să avem în vedere modelele de la care au plecat autorii, care, așa cum observă Nicoleta Petuhov, variază ,,în funcție de cultura autorului, de conștiința lingvistică a acestuia, de provincia în care își concepe lucrarea, de influențele lingvistice pe care le suportă aceasta, de contextul lingvistic european”. În continuare, se vorbește despre două orientări, prima fiind către slavonă, având în vedere factorii de natură culturală și faptul că primele gramatici care circulă în Țările Române (este vorba, în primul rând despre Muntenia și Moldova) sunt cele slavonești; a doua orientare, către latinitate, favorizată de o mai largă deschidere către tendințele iluministe ale Europei, care caracterizează, evident, Transilvania. În schimb, la începutul secolului al XIX-lea, provinciile române se vor evidenția prin preferința comună pentru romanitate.

Având în vedere că începuturile terminologiei gramaticale românești, sub forma vocabularului de specialitate, se raportează la mijlocul secolului al XVIII-lea, când apar cele dintâi gramatici ale limbii române, vom încerca să evidențiem, într-o prezentare generală, elementele de progres înregistrate în terminologia utilizată de cei trei gramatici români din Muntenia, Ienăchiță Văcărescu, Ion Heliade Rădulescu și Iordache Golescu, elemente care se articulează firesc cu procesul de înnoire și modernizare a limbii române literare. Luând în considerație câmpul investigativ complex și vast pe care îl presupune o asemenea cercetare, dorim să subliniem opțiunea noastră pentru analiza terminologiei lingvistice a celor trei gramatici prin următoarea aserțiune: ,,Limba română are astăzi posibilitatea de a exprima cu claritate și precizie orice noțiune științifică, dar drumul parcurs de la calcurile greoaie și lipsite de precizie, aparținând secolului al XVIII-lea, și până la stadiul actual a fost destul de greu”.

Pentru a avea o imagine clară a evoluției normelor limbii literare în gramaticile din Muntenia, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, ne-am propus, în lucrarea noastră, ca formă de abordare, metoda diacronică, a cărei eficiență a fost probată de lucrări fundamentale, ca: Baza dialectală a limbii române literare de Ion Gheție, Normele limbii române literare în gramaticile românești de Mariana Costinescu sau Influența ortografiei asupra pronunțării literare românești de Flora Șuteu, fără a neglija, însă, aspectele pe care le poate releva metoda sincronică, întrucât, așa cum aprecia Eugen Muntean, ,,o limbă poate fi privită ca un rezultat, ca un obiect constituit la un moment dat, care poate fi observat în toată complexitatea sa […] , dar și ca proces, ca o realitate dinamică”. O formă veche nu poate fi înlocuită cu alta nouă instantaneu, fiind vorba despre un ,,proces care se desfășoară în timp și spațiu”.

Demersul nostru are ca premisă și suport amplul studiu pe care l-a realizat Mariana Costinescu în Normele limbii române literare în gramaticile românești, relativ la sesizarea modului în care realitatea lingvistică (uzul literar și, adesea, cel popular-norma obiectivă) se articulează cu idealul de limbă cultivată, fie al epocii, fie al individului (norma erudită) în configurarea normei literare, înțelese ca ,,model lingvistic convențional, căruia i se conformează, în exprimarea cultivată, de obicei scrisă, oamenii aparținând unei comunități”.

În cercetarea pe care o propunem, vom apela la o parte din selecția faptelor de limbă din domeniul foneticii și al morfologiei realizată de Mariana Costinescu, ilustrând cu exemple din Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduielelor gramaticii românești de Ienăchiță Văcărescu, Gramatica românească de Ion Heliade Rădulescu și Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești de Iordache Golescu. Aceste exemple, aflate în atenția autoarei Normelor vor fi reluate în cercetarea noastră, fiind, de cele mai multe ori, dezvoltate/completate, în lumina unor considerații suplimentare menite să evidențieze modul în care cei trei gramatici munteni au promovat și/susținut normele limbii literare.

O atenție specială va fi acordată oscilațiilor de ordin fonetic, ezitărilor autorilor înșiși în alegerea sau folosirea unor forme, având în vedere că uzul lingvistic al secolului al XIX-lea pare, în varianta lui literară, așa cum afirma Flora Șuteu, ,,un caleidoscop cu elemente în plină dispersie”. În examinarea unei astfel de dispersii pot fi delimitate, totuși, ,,anumite constante prin frecvența cu care apar fenomenele oscilante, care capătă astfel un caracter relativ organizat și permit interpretarea lor ca factori de stabilizare”, subliniază aceeași autoare.

NOTE

CAPITOLUL al III-lea

IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU, OBSERVAȚII SAU BĂGĂRI DE SEAMĂ ASUPRA REGULELOR ȘI ORÂNDUELELOR GRAMMATICII RUMÂNEȘTI (1787)

1.Descrierea structurii gramaticii lui Ienăchiță Văcărescu

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul celui următor, pătrunderea masivă a culturii și a civilizației occidentale în societatea românească, articulată cu ideologia iluministă (asimilată întâi de intelectualii transilvăneni, dar reverberată apoi și în Principate), a marcat în mod cert trecerea spre perioada modernă a culturii române.

Ca o consecință firească, în această etapă, alături de alte inițiative culturale, scrisul românesc a cunoscut o dinamică și o diversitate de expresie fără precedent: „un avânt nemaiîntâlnit până atunci, numărul cărților tipărite în limba română […] depășind cu mult numărul total al cărților tipărite până atunci”. Totodată, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, își fac apariția, pe fundalul unei veritabile emulații intelectuale, clarificările teoretice privind limbajul, „ primele încercări de codificare a limbii române în gramatici, precum și cele dintâi teorii asupra modului în care ea urma să fie perfecționată, pentru a deveni instrumentul de exprimare a unei culturi moderne”. Aceste demersuri sunt dependente de reconfigurarea spațiului intelectual național în climatul ideologic al secolului al XVIII-lea, când integrarea culturii române în lumea romanică occidentală devine marele deziderat al generațiilor de intelectuali. În acest sens, în Istoria lingvisticii românești, se precizează că începuturile lingvisticii românești nu pot fi fixate înaintea celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea, cu toate că este posibil ca și înainte de această dată să fi existat unele preocupări referitoare la limba română, dar izolat.

În cartea sa, Gramaticii români, Romulus Ionașcu recunoaște existența a patru epoci în evoluția studiului gramatical românesc:

– epoca I, de la 1757 – 1780, de Brașoveanul până la Samuil Micu;

-epoca a II-a, de la 1780 – 1854, de până la apariția gramaticii lui Cipariu;

-epoca a III-a, de la 1854 – 1882, de până ;

-epoca a IV-a, de la 1882 până în momentul apariției studiului lui Ionașcu.

Prima epocă, după cum apreciază autorul, este caracterizată de influența „culturei și literaturei slavone și grecești asupra literaturii române, prin urmare și asupra studiului gramaticei limbii române”.

Din anul 1757 datează cea dintâi gramatică certă, cunoscută a limbii române, Gramatica rumânească a lui Dimitrie Eustatievici Brașoveanul, elaborată în perioada în care acesta era dascăl la școala românească din Șcheii Brașovului, dar rămasă în manuscris. Intuind necesitatea unei asemenea lucrări, Eustatievici consideră că „a toatei învățături începutul este gramatica, de ceea ce pînă în ceasul de acum în rumânescul dialect lipsire au fost, neauzindu-să, nepovestindu-să, necerându-se pentru folosul ei.” Este remarcabil accentul clar plasat pe dimensiunea întemeietoare a gramaticii, învestită cu forță cognitivă, căreia i se subsumează toate celelalte forme de cunoaștere. Intuiția rolului cuvântului sugerează finalitățile nu numai strict pragmatice ale gramaticii, ci sensul ei generator. Gramatica lui Eustatievici a fost alcătuită după modele slavone, grecești și latinești (în special pentru partea consacrată morfologiei, dar și pentru cele dedicate sintaxei și prozodiei), după cum opinează N. A. Ursu.

O altă gramatică, rămasă tot în manuscris, este cea alcătuită în Moldova de ieromonahul Macarie, în anul 1772.

Terminologia celor două gramatici, puternic influențată de modele slavone și grecești, este numită de către Romulus Ionașcu vechea terminologie gramaticală, autorul deosebind-o de terminologia de esență romanică (latină, italiană și franceză), pe care o numește noua terminologie gramaticală. S-a observat, totuși, că, în intenția de a alege corect norma lingvistică, cei doi autori au avut capacitatea de a nu rămâne prizonierii unei anumite amprente dialectale. Mariana Costinescu apreciază că, „exceptând unele particularități ardelenești provenite din uzul autorului, originar din sud-estul Transilvaniei, aspectul lingvistic al gramaticii lui Eustatievici reflectă tradiția literară muntenească”, iar „norma lingvistică după care se orientează Macarie este atât cea din Moldova cât și cea din Muntenia”.

Cea de-a doua epocă, identificată de Romulus Ionașcu, în evoluția studiului gramatical românesc, cuprinzând intervalul 1780-1854, se remarcă prin „introducerea principiului etimologic în studiul limbei române și ca urmare înrâurirea gramaticelor latine, italiene, franceze și chiar germane asupra limbei și literaturei române”, Samuil Micul fiind primul gramatic, „care a inaugurat principiul etimologic latinist în studiul gramaticei limbei române”.

Fără a mai cunoaște o abordare izolată, ca până atunci, studiul limbii române se va afla curând în sfera coerentă de preocupări a învățaților Școlii Ardelene, care, în demersul de a demonstra originea latină a limbii române, se folosesc de argumente filologice. Nu este întâmplător faptul că nucleul genetic al Școlii ardelene este o gramatică, Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae, care „s-a impus, înainte de toate, prin formularea, pentru întâia oară și în termenii cei mai clari cu putință, a crezului lingvistic al mișcării transilvane”.

Conștient de necesitatea unei norme literare de exprimare, ca și în cazul lui Gheorghe Șincai, Samuil Micu încearcă să fixeze câteva repere privind întrebuințarea corectă a limbii române într-o operă lingvistică de referință, Elementa Linguae Daco-Romanae sive Valachicae. Se presupune că scrierea a fost începută de Samuil Micu , înainte de 1779 și apoi a fost completată și prefațată de Gheorghe Șincai , unde va apărea în 1780. Elementa… este, în peisajul gândirii și al practicii lingvistice a timpului, „cea dintâi gramatică a limbii române în care pentru scrierea limbii române se folosesc litere latine și cea dintâi gramatică românească tipărită (gramaticile anterioare, a lui Dimitrie Eustatievici Brașoveanul și a lui Macarie, sunt scrise cu caractere chirilice și au rămas în manuscris)”. Totodată, gramatica lui Samuil Micu și Gh. Șincai a avut un rol însemnat în formarea terminologiei gramaticale românești. Ca element de noutate, s-a putut observa că, folosind terminologia și clasificările gramaticilor latinești, cei doi se apropie mai mult de structura limbii române și se detașează net de predecesorii lor, al căror stil greoi era conferit de utilizarea terminologiei slavone sau de clasificările complicate.

Majoritatea gramaticilor românești care apar, în perioada 1780 – 1828, în Transilvania, sunt scrise, după cum se observă, în principal, de corifeii Școlii Ardelene. Așa cum s-a remarcat, ,,caracterul normativ al gramaticilor transilvănene, mai pronunțat decât al celor moldovene și muntene, rezultă din concepția raționalistă iluministă, pe de o parte, și din orientarea latinistă, pe de altă parte, a filologilor transilvăneni. Într-o vreme când latina era încă limba culturii, obiectivul lor nu era, pur și simplu, crearea unei limbi literare, ci mai cu seamă realizarea ei într-o formă care să-i reflecte cu maximă fidelitate originea sa latină […]. Elementa… este, de fapt, o aplicare practică a tezelor filologice ale autorilor ei, Micu și Șincai, iar caracterul normativ al lucrării decurge din preocuparea acestora de a latiniza limba română, în special aspectul ei scris”.

Aprecierea că lucrarea lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai constituie un „adevărat act de naștere a lingvisticii și filologiei naționale” se explică nu numai prin aceea că „Elementa este prima gramatică românească tipărită, ci și prin aceea că ea nu discută numai originea și perspectivele de dezvoltare a limbii române, ci deschide și dezbaterile asupra transformării ei într-o limbă de cultură. Mai mult decât o gramatică, Elementa reprezintă deci afirmarea unei conștiințe […]”. Pionieratul lucrării, vizibil pe mai multe planuri, se conjugă și cu alte scrieri din zona ei de rezonanță, conturarea unor tendințe inovatoare fiind certă și în Muntenia: „Aceluiași scop i-a fost consacrată în 1787 și cartea lui Ienăchiță Văcărescu, intitulată Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduielelor gramaticii românești. Autorul vedea în gramatică principalul mijloc de stimulare a redactării și traducerii în românește a operelor științifice și literare, deoarece ea reprezenta, după părerea lui, nu numai arta de construi fraza, ci și arta d-a le ști fără greșală toate, care și versuri înmeșteșugite învață d-a se face”.

Ulterior perioadei în care a apărut gramatica lui Dimitrie Eustatievici Brașoveanul, în evoluția gramaticii românești s-au evidențiat două direcții opuse, pe care Lazar Șăineanu le numea: ,,direcțiunea ardeleană, erudită, istorică, dar subiectivă și riguroasă, reprezentată de Klain, Șincai, Maior, Cipariu și Laurian” și „direcțiunea munteană mai originală, croită de pe firea însăși a limbei și prin aceasta de un caracter mai sciințific, reprezentată de Văcărescu, Golescu, Eliad […]”.

Aflate sub semnul unor mari indecizii terminologice, al unor abordări inedite, în acord cu spiritul european, scrierile normative de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea evidențiază preocuparea oamenilor de cultură ai epocii de a conferi limbii române un caracter modern și unitar, de a face din aceasta o limbă în acord cu structura ei romanică, o limbă sincronă cu spiritul timpurilor și corect normată.

Intenția noastră este de a detalia gramaticile scrise de cărturarii munteni din perioada sus-menționată, care, mai mult sau mai puțin tributari modelelor străine, au propus soluții viabile pentru emanciparea limbii române, deoarece au avut capacitatea de a reține esențialul, de a ști cum și unde să intervină.

La jumătatea secolului al XVIII-lea, se constată o creștere sensibilă a producției tipografice, lucrările beletristice, științifice sau istorice, aflate, până atunci, sub pericolul de a rămâne în manuscrise, încep să vadă tot mai frecvent lumina tiparului. De aceea, ,,dacă până în anii 1830 se mai pot consemna lucrări literare sau științifice, uneori importante (vezi, de exemplu, Țiganiada lui I.Budai Deleanu) rămase în manuscris, după această dată numărul lucrărilor netipărite este, în general, redus”.

Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orânduelelor grammaticii rumânești este singura gramatică pe care o datorăm Munteniei în perioada 1780-1828. Aceasta a apărut, în două ediții, și , în 1787, fiind, totodată, prima gramatică scrisă și tipărită în limba română. Este posibil ca Ienăchiță Văcărescu să nu fi cunoscut gramatica lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, care a fost tipărită în 1780, , deoarece acesta a terminat lucrarea încă din 1780-1781. Observațiile erau destinate atât școlarilor din Țara Românească, cât și românilor din Transilvania.

Titlul complet al ediției de este: Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orânduelelor grammaticii rumânești, adunate și alcătuite acum întâiu dă dumnealui Ianache Văcărescul cel dă acum dicheofilax a bisericii cei mari a Răsăritului și mare Vistieru a Prințipatului Valahiei și hărăzite de însuși la prea cinstitul, sfințitul, dă Dumnezeu iubitoriul episcop al sfintei episcopii Rîmnecului, Chir Filaretu. Tipărite cu porunca și blagoslovenia sfințiiei sale acum în domnia prea înălțatului și prea luminatului prințipu a toatei Ungro-Vlahiei, Nicolae Mavrogheni Voevod. În arhieria prea sfințitului și alesului dă Dumnezeu mitropolitu și arhiepiscop a țării Chir Grigorie. La leat 1787. În tipografia sfintei episcopii a Rîmnecului de Gheorghie sin popa Constandin tip: Râmniceanul.

Titlul ediției de este: Observații sau băgări dă seamă asupra reguleloru grammaticii rumânești adunnate și alcătuite dă dumnealui Iannache Văcărescul cel dă acum dicheofilax a bisericii cei mari a răsăritului și mare vistieru a Prințipatului Valahiei. Tipărită acum întru al doilea rându la Iosifu, noblu de Curțbec, împărătescul și crăescul al curții tipografu și vivliopolu 1787.

Ambele ediții sunt tipărite cu litere chirilice. Ediția de se deschide cu o prefață închinată episcopului Filaret, urmașul lui Chesarie de la Râmnic(Preacinstitului, Sfințitului, iubitorului de Dumnezeu episcop a Sfintei episcopii Râmnecului, și Craiovei, exarhu Noului Severin, Chir Filaret), spre deosebire de ediția de din care prefața lipsește, inclusiv dedicația către Filaret.

Din dedicație rezultă caracterul explicativ al intenției creatoare, derivat din regretul că, spre deosebire de alte limbi, noi nu avem o gramatică. Remarcăm tonalitatea afectivă, dar și ideea de demers întemeietor: ,,Dar cându și gramatica aceasta sau mai bine să zicu Observații asupra idiotzmii limbii noastre în starea ce să află acum după reglulile gramaticești, nu iaste dă altă limbă ce fieșteșcare nu au câte puține gramatici, ci iaste de limba rumânească ce nu are în starea ei nici una până acum, limba patriei noastre prin care cuvântăm, limba cu care ne închinăm marelui Dumnezeu proslăvindul întru închinăciunea Troiții cei dă o ființă, limba cu care cuvântându, petrecem viețuirea aceasta vremelnică și nădăjduind dobândirea acei staornice ne străduim a o câștiga” (p.2).

Prefața este interesantă prin observațiile istorice pe care autorul le realizează, prin punctele de vedere exprimate în legătură cu istoria limbii române, pe de o parte, și cu limba română contemporană lui, pe de altă parte. În opinia lui Ienăchiță Văcărescu, în absența gramaticii și a unui sistem prin care aceasta să fie studiată și să își exercite o anumită modelare unificatoare, limba română ,,s-a strămutat”, prezentând diferențieri dialectale (,,s-a dăjghinat”), cu atât mai mult cu cât ea a fost influențată de limba bulgară și de cea sârbească: ,,Dar ce folos că de au și lăcuitu aceste frumoase eparhii romanii au fost precum să vede oamenii dăn cei ce pot lesne a să muta, adică proști și țărani și nu cu știință dă șciență, ci și fără de grammatică, au graitu ei latinește și talienște ca oamenii proști, dar crezu că dă la fiii lor au început a să și mai dăjghina limba, și fiindu dachii împreună lăcuitori cu dânșii, sîrbii și bulgarii vecini, atâtea limbi dăosebite, și a lor fără gramatică, ce urma să fie alta la limba noastră dăcât aceia ce vedem astăzi. Căci dacă ar fi fost măcar un dascăl dă grammatică, astăzi am grăi toți limba latinească sau talienească, cu carele au venit acei stăpânitori dă atuncea aicea. […] Să cunoaște adevărul arătărilor mele, din doao lucruri mai cu deadinsul, cel dintâiu dân strămutarea și dejghinarea limbii nefiind grammatică. Cel dă al doilea din alipsi dân limba noastră toți tremenii științii și câte ziceri au luatu italianii dă la latinii și latinii dân izvorul cel mai dă săvârșit, adică din limba grecilor” (p.5 – 6). În detașarea notelor distinctive ale acestei prefețe, în al cărei desen ideatic regăsim ideea de latinitate, din perspectiva integrării culturii române în lumea romanică occidentală, se cuvin reținute determinările de ordin contextual, precum și menționarea absenței unui studiu al gramaticii („dacă ar fi fost măcar un dascăl dă grammatică”), care ar fi avut un rol major în păstrarea aspectului romanic al limbii.

Autorul este surprins și de inexistența unui alt tip de lucrare lingvistică, dicționarul, cu ajutorul căruia să se poată traduce din limbile străine cărțile de știință: ,,Ar fi lucru dă mirare și poate îl socoti fieșteș cine cum[…] nu să află vreun omu ca să grijească să coprinză starea limbii prin mijlocul a vreunii gramatici și să adune termenii filosofii prin vreun dicționaru ca să poată tălmăci cu înlesnire cărțile dă știență în limba rumânească și să nu mai pue în osteneală pă lăcuitorii acestor eparhii ce vor pohti să fie știitori dă știențe și dă filosofie ca să învețe altă limbă streină întru care să le afle acestea” (p. 6). El se oferă să ,,dezlege” ,,mirarea” exprimată mai sus, fiind de părere că limba română era folosită numai pentru ,,a grăire și păntru negoțiu și trebăluiri politicești”, în timp ce în biserică fusese adoptată limba slavonă, pe care o numește sârbească (p. 7). Remarcăm accentul plasat pe ideea de știință, de filosofie, ceea ce denotă luciditatea analizei: precaritatea unui limbaj pentru care infuzia de neologisme ar fi reconturat nu numai limbajul, ci și natura cunoașterii. Această dimensiune elevată a posibilelor cuvinte pe care le-ar fi menționat un dicționar ar fi conferit limbii un alt palier de expresie decât ,,a grăire și păntru negoțiu și trebăluiri politicești”.

Vasile Țâra și Ștefan Munteanu pun în lumină faptul că Ienăchiță Văcărescu intuiește rolul hotărâtor al lucrărilor de gramatică în asigurarea unității și stabilității limbilor culte, la fel de importante fiind în acest sens și textele scrise în limba română pentru fixarea normelor limbii literare, precum Biblia de la București. Importanța pe care autorul o atribuie Bibliei de este puțin exagerată, deși, după cum s-a afirmat, aceasta ,,constituie un eveniment de seamă în dezvoltarea limbii române”. Analizate atent, aserțiunile la care am făcut referire, revelează un aspect aflat și astăzi în atenția cercetătorilor, acela prin care ,,Dezideratul consolidării prin scris al variantei literare evidențiază faptul că limbile literare sunt indisolubil legate de apariția și dezvoltarea scrisului, formă fundamentală de răspândire a normei literare”. Intuind forța coercitivă pe care o poate reprezenta canonul, ,,Ienăchiță Văcărescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale în procesul de formare a limbii române literare”.

Patrotismul autentic, asumarea responsbilității pentru alcătuirea unei astfel de lucrări, pe care autorul nu o numește gramatică, ,,ci numai Băgări-dă-seamă asupra gramaticii a limbii noastre” (p. 9), recunoștința față de aceia care, ,,iubitori dă a vedea lucruri dă folosul patriei”, apreciază efortul, ,,râvna”, dorința de a-și închina în continuare munca elaborării unui dicționar sunt câteva dintre ideile care se desprind din ultimele patru pagini ale prefeței gramaticii.

Gramatica lui Ienăchiță Văcărescu este alcătuită din două părți distincte, inegale, numite cărți:

În cartea I a Gramaticii, partea I (Carte dântâiu, partea dântâiu, ce iaste grammatica, și păntru împărțeala slovelor, și păntru părțile cuvântului), după ce stabilește definiția gramaticii („grammatica iaste meșteșugul cuvântului care arată construcțiul sau syndaxis, adică alcătuirea părților cuvântului și ortografia cu care să neștine a scriere bine și meșteșugește” (p. 13), autorul consideră importantă prezentarea slovelor/literelor și clasificarea lor; urmează slomnirea/silaba, zicerile/vorbe/cuvinte și cuvântul/propoziția. Acesta precizează că slovele (slova fiind „o parte mică a glasului și nu să împarte”) sunt în număr de 33. Ele se împart în glasnice (vocale), care sunt în total nouă și neglasnice (consonante), care sunt douăzeci și patru. Vocalele sunt numite glasnice, deoarece ,,fiecare singură își glăsuiește pronunția sa”: a, e, i, nemaifiind nevoie să se zică, de exemplu: alfa sau az (a), iar consoanele se numesc neglasnice, „căci nu poate o slovă singură să-și glăsuiască pronunția sa dă nu va fi legată cu vreuna dân cele glasnice, b singur nu să poate zice, dă nu să va scrie și e; și așa să zice be și asemenea și celelalte.” (p. 13 – 15) Dintre vocale/slovele cele glasnice, trei sunt lungi sau mari: i, î, o, trei sunt scurte sau mici: e, o, ă și tot trei sunt de obște: a, i, u. Din acestea se realizează diftongii, care sunt definiți de autor „o unire de două slove glasnice într-o pronunție.” Consoanele sunt: duble/,,îndoite”: b, z, șt, ,,căci să facu dân doao neglasnice una, dân m, p, b, dân g, d, z, dân ș, t, șt, dân c, s, cs, dân p, s, ps”, schimbătoare: v, g, d, j, z, k, m, s, t, ț, č, șt, ,,căci să schimbă la înduplecările numelor și la furmările graiurilor, cum b, cum g, cum dz…” și neschimbătoare: l, n, p, r, th/ ft, f, h, ș. În continuare, autorul precizează că din slove se obține silaba sau „slomnirea” (de exemplu: cu), din care apoi se face „termenul” sau „zicerea”, numit de greci lexis, (de exemplu: cutare) și din acesta „cuvântul”/propoziția (de exemplu: Cutare citește). „Iar cuvântul este o adunare de ziceri înțelegere dăsăvârșitu arătându, adică eu merg în cutare loc” (p. 16). Părțile de cuvânt sunt nouă: „articol, adică încheerea, nome, adică nume, pronome, adică pronume, verb, adică grăire, partițipie, adică partășire, propozițione, adică propunere, adverbiu, adică spre graiu, congiunțione, adică legare și interiețione” (p. 17). Urmează definiția fiecăreia dintre aceste părți, însoțită de exemple.

Partea a doua a cărții I, „păntru articol sau încheere” începe cu definiția articolului: ,,Articolul sau încheetura iaste una din părțile cuvântului ce să înduplecă, care adăogându-se și unindu-se la nume și la pronume are putere a hotărî și a face să să înțeleagă lucrul ce s-au zisu mai înnainte. La acestea sântu trei următoare, adică gheneru sau neamu, număru și cădere” (p. 19).

Este prezentat apoi un tablou al declinării articolelor, numite înduplecări (p. 20). Cazurile/căderile sunt: „nominativă”, „ghenitivă”, „dativă”, „acuzativă”, „vocativă”, „ablativă.”

Orânduiala înduplecărilor ale articolilor

Bărbătești Femeești

Singurite Înmulțite Singurite Înmulțite

N. l, le, a i a, oa, ea le

Gh.lui, a, i, le, a lui lor, de i, a, de lor, a, de

D. la la la la

Ac.pă,l,le pă, i pă pă, le

V.o,le o, lor o o

Ab. dela dăla dela dela

Neutre Obștești

Singurite Înmulțite Singurite Înmulțite

N. l,le le a le

Gh.lui,de a, lor, de a, i, dă lor, de

D. la la la la

Ac. pă, le pă,le pe pă, le

V. o o o o

Ab. dela dăla dăla dăla

*Se observă inconsecvența autorului în privința prepoziției pe/pă, de/dă.

Ienăchiță Văcărescu prezintă, în continuare, încă două tipuri de articole, ,,unul arătătoriu și săvârșitoriu, cum cel, cea, cel, cea, altul nesăvârșitoriu, un, o, un, o, însă nu să zicu articoli, căci sânt pronume, ci să numescu articoli dă pronume. Cel calu, cea oglindă, cel lucru, cea slugă și, un omu, o oglindă, un lucru, o gazdă” (p. 21). Sunt oferite, de asemenea, explicații în legătură cu modul în care se aplică articolul la substantive, de exemplu, la numele obștești ce se termină în ă, cazul nominativ se construiește cu a: slugă – sluga, tăindu-se ă pentru a nu fi alăturate două litere vocale „ce nu să pot potrivi”.

În partea a treia a cărții I, „păntru nume” (p. 24 – 36), autorul tratează problema numelui: ,,nome sau nume este partea cuvântului care să înduplecă prin căderi și la nume sânt următoare, gheneri sau neamurile, furme, numere, căderi și înduplecări” (p. 24). Genurile admise de Văcărescu „sântu cinci, gândite și socotite, iar obicinuite și cunoscute patru”: bărbătesc (timp, înțelept, crai, șarpe), femeesc (fămea, crăiasa, marea), neutru sau dă niciunul (obicei, lucru, lemn), obștesc („căci să obicinuiește a să arăta amândoao neamurile dă mai sus cu o numire, adică și partea bărbătească și partea femeiască”: slugă, barză, gazdă), confuzu („care cu un glas slujaște dă a să numi și partea bărbătească și partea fămeiască, vultur, privighetoare, rândurea, broască”). S-a constat totuși că „genul obștesc este totuna cu cel confuz, deoarece pe amândouă le întrebuințează, când este vorba de substantive, ce au o singură formă pentru amândouă genurile” (p. 29), cu atât mai mult cu cât „mai departe nu se mai vorbește despre genul acesta”, după cum remarca P.V. Haneș. Formele sunt trei: „nealcătuită pus”, „alcătuită suppus” și „mai alcătuită preasuppus”; numerele sunt două: „singuritu” și „înmulțitu”, iar „căderile”/cazurile sunt șase: nominativă, adică numitoare, ghenitivă, adică nenumitoare, dativă, adică dătătoare, acuzativă sau pricinuitoare, vocativă sau chemătoare, ablativă sau aducătoare. Declinările/„înduplecările” sunt două: declinarea I, căreia îi aparțin toate substantivele masculine, neutre și comune ce primesc articol la cazul nominativ și toate cele ce primesc vocală: masculine: timpul, șarpele; feminine: vremea, Maria, mesa; neutre: lucrul, binele; obștesc: sluga și declinarea a II-a, căreia îi aparțin acele substantive ce nu primesc articol la cazul nominativ, acelea ce se termină în consoană, în e și i, masculine și feminine: Ioan, Gheorghe, Elisabet.

Înduplecarea dântâiu – (p.27) Înduplecarea a doao – (p.31)

Gheneru bărbătescu Gheneru bărbătescu

Număru singuritu Număru înmulțitu Număru singuritu Număru înmulțitu

N. Timpul Timpii Ioan Ioanii

G.Timpului Timpilor lui Ioan Ioanilor

D. la Timpi la Ioani

Ac. pă Timpu și timpul pă Timpi și timpii Pă Ioan Pă Ioani

V.o Timpe și timpule o Timpi și timpilor o Ioane o Ioani, Ioanilor

Ab.dăla Timpu dăla Timpi Dăla Ioan Dăla Ioani

Numele („chipurile numelui”) sunt împărțite în nume sostantivu, adică ființat (ceriu, omu, pământu, apă) și nume adiectivu, adică sprepusu (omul înțeleptu, apă bună). Numele sostantive se declină numai într-un fel, în funcție de cum va fi genul, sau masculin sau feminin sau neutru sau comun, în timp ce numele adiective se declină în toate felurile, de exemplu: bun, bună, înțeleptu, înțeleaptă (p. 34). Mai sunt admise și alte feluri/„chipuri dă nume”: proprii/propriu sau însuși (Pătru, Ștefan, București) și apelative/apelativu sau adus („acelea cu care să numescu multe lucruri și multe perzone ce sântu totu într-acel chip cu o numire, însă dăsăvârșitu, cum ar fi omu în care să cuprinde și Pătru și Ștefan” (p. 34). După cum apreciază Domnița Ichim-Tomescu, ,,în primele gramatici românești, se observă strădania de a găsi, pentru ceea ce numim astăzi nume propriu, un termen adecvat specificului acestor cuvinte […]. Văcărescu – 1787 adoptă termenul nume însuși, prezent și la Golescu – 1840, în paralel cu varianta nume însușit. Ne aflăm probabil în fața unei traduceri românești a adjectivului latinesc proprium (din termenul nomen proprium), dar numai într-una din accepțiile acestui termen […]. Traducerea într-o altă accepție a termenului latinesc nomen proprium determină apariția următorilor termeni românești: nume propriu, termenul actual, semnalat pentru prima dată în garamatica lui Văcărescu – 1787, nume proprie (Golescu – 1840 […])”. De asemenea, autorul abordează gradele de comparație: ,,positivu sau puitoriu, comparativu sau alegătoriu, superlativu sau covârșitoriu” (p. 35). Numeralul, un alt „chip” de nume, poate fi: ,,numărătoriu” (numeral cardinal), „orânduitoriu” (ordinal), „împărțitoriu”(distributiv – unde include și pe fieșcare, unul dân doi, altul, oareșcare, oareșcine). Mai există categoria numelor „legate sau relative, căci să ține unul dă altul, cum iaste, tată, fiu, stăpân, slugă, dă vreme ce zicând Tată urmează să arăți al cui, așa și fiu și stăpân și altele” (p.36), a celui numit „întrebătoriu” (pronumele interogativ este inclus în această categorie): cine?, cui?, pă cine?, care?, cărui?, cărui?, la care?, pă care? Un ultim tip de nume prezentat este cel „mângâitoriu sau răsfățătoriu”, adică diminutivele: măricelu, mititelu, bunișoru, nevestică (p. 36).

Partea a patra a cărții I, este rezervată pronumelui, „păntru pronume” (p. 37 – 57). După definiția pronumelui(,,parte a cuvântului ce să înduplecă, care coprinde locul numelui”), sunt prezentate felurile acestuia: perzonalu (dobânditoriu) (adeveritoriu) (arătătoriu) (relativu) (felurime) (dăosebitoriu) (de gheneralita) (dă câtățime). Tot aici se precizează că pronumele au categoria genului, a numărului, a cazului și a persoanei/„feței”.

Este declinat, pentru început, pronumele personal de persoana I, singular și plural:

„Pronume personalu sau primitivu”

„Fața dântâiu”

Singurite Înmulțite

N. eu, m mă noi, ne, i

Gh. Mie, âm, m, mi, de mine noao, de noi

D.la mine la noi

V.- –

Ab. dăla mine dăla noi

La fel se declină și tu, care are și cazul vocativ (o tu, o voi).

Observăm exemple neconforme declinării pronominale, un genitiv în care sunt incluse forme pronominale ale dativului, și forme pronominale de ablativ, corect precedate, ca în limba latină, de ablativ.

Persoana a treia are patru genuri: masculin, feminin, neutru și obștesc (forma neutră este singularul masculin și pluralul feminin, iar cea obștească o constituie forma feminină).

Pronumele „dobânditoriu sau positivu” prezintă forme, precum: masculin, singular, persoana I: al mieu, m, a mieu, mieu, al nostru, a nostru, nostru; plural: ai miei, miei, ai noștri, noștri.

Pronumele ,,aseverativu sau adeveritoriu” (pronumele de întărire, p. 42) se declină astfel: fața întâiu singurită: N. însumu, Gh. de sinemu, dă însumu, D. la sinemu, la însumu, Ac. pă sinemu, pă însumu,V.-, Ab. dela sinemu, dela însumu; fața întâiu înmulțită: N. înșine, Gh. dă sinene, dă înșine, D. la sinene, la înșine, Ac. pă sinene, pă înșine, V.-, Ab – dela sinene, dela înșine. „Fața” a II-a (însuți) și a III-a (însuși) se declină după modelul persoanei I. Și aici sunt prezente formele de „neutru” și „obștescu”.

Pronumele „dimonstrativu sau arătătoriu” (p. 44)/pronumele demonstrativ poate avea: „furma dântâiu, fața a treia, mai apropiată” și „furma adoao, fața a treia, mai dăpărtată.”

„Furma dântâiu, fața a treia, mai apropiată”

„Bărbătescu singuritu” „înmulțitu”

N. acestu și cestu și ăstu acești și cești și ăști

Gh. Acestui și cestui și cestui și cestuia acestora și cestora și ăstora și acestora

D. la acesta și cesta și asta la acești și cești și ăști

Ac. pă acesta și cesta și ăsta pă acești și cești și ăști

V.- –

Ab. dăla acesta, și cesta și dăla acești și cești și ăști

„Femeescu singuritu” „înmulțitu”

N. aceasta și ceasta și asta aceste și ceste și aste

Gh. acestii și cestii și ăste acestor și cestor și ăstor

D. la acestă și ceastă și astă la aceste și ceste și aste

Ac. pă această și ceastă și astă pă aceste și ceste și aste

V- –

Ab. dăla această și ceastă și astă dăla aceste și ceste și aste

După acest model se declină furma a doao, fața a treia, mai dăpărtată (acela, cela, cel, ăla-acei, cei, ăi; aceia, ceia, aia, cea, a-acele, cele, ale). Pentru ambele forme există și genul neutru și „obștescu”.

„Pronume relativu sau adunătoriu” (p. 47 – 52) este considerat, în primul rând, carele. Sunt incluse în aceeași categorie și dânsul, elu și dânsa, ia. Remarcăm consecvența viziunii de sistem, care include genurile neutru și obștesc, pe lângă masculin și feminin. De asemenea, întrânsu „să arată pronume, dar nu este acest termen singuru pronume, ci iaste unitu cu propozițione, prin tăere dă slove: întru dânsul, întrâsu.” Pronumele ce, cu paradigma sa de declinare (Singular: N. ce,č; Gh.cui; D. la care; Ac.ce, č;V.-; Ab. dela ce. Plural: N. ce, č; Gh. căror; D. la cei; Ac. ce, č;V.-; Ab.dela cei) este folosit pentru toate genurile, adică: „omul ce a văzut, femeia ce a cusut, lucru ce sau lucrat, sluga ce slujaște, și celelalte căderi asemenea” (p. 52).

„Pronume dă cvalita sau dă felurime” este acest felu, care la toate genurile de declină „fără altă schimbare”, adică „acestu fel dă omu, acestu fel dă femee, acestu fel dă lucru, acestu fel dă slugă, adăogându-se articolul dă după dânsul” (p. 53).

„Pronume dă diversita sau dă dăosebire” (masculin – altul, feminin – alta, neutru -altul, obștesc – alta). Remarcăm prezența, în continuare, a genului neutru și obștesc. „Pronume dă gheneralita” sunt: veri care, ori care, vericine, fieșteș care, veri ce, fie unde, veri unde, totu, păste tot, dă tot, vre unul, fru unul, nici unul și nimeni (care este declinat: nimălui, la nimeni, pă nimeni, dăla nimeni – p. 55). Autorul precizează că și celelalte pronume se declină ca acesta din urmă, în afară de fie unde, deoarece al doilea termen este adverb și nu se declină.

Pronumele „de câtățime sau cvantita nesăvârșită” încheie capitolul rezervat paradigmei pronominale. În opinia autorului, pronumele se numește astfel, deoarece „nu să săvârșește numirea. Adică, zicându un omu, nu zici nici cutare, nici unul, și zicându ori ce nu zici ce” (p. 56). Dintre pronumele „de câtățime sau cvantita nesăvârșită”, unele se declină asemenea pronumelor „dă gheneralita”: unu, unui, la un, pă un, dă la un, unii, unor, la unii, pă unii, dăla unii, la fel și pentru feminin: o, unii, la una, pă una și o, dă la una, unele, unor, la unele, pă unele, dăla unele, iar pentru „obștescu” ca și pentru feminin.

Partea a cincea a cărții, „păntru verbi sau graiuri”, tratează verbul, pe care autorul îl definește în felul următor: ,,Verbul iaste o parte a cuvântului care să furmează și să înparte mai dăsăvârșit în doao: în perzonalu și fără perzonă” (p. 57). Personal este considerat acel verb care se schimbă prin trei persoane diferite: „eu iubescu, tu iubești, elu iubește”, iar impersonal („fără perzonă”) este acela care are doar persoana a treia. Verbele impersonale sunt de trei feluri: „rigorozi sau nestrămutați” (de exempu, ploao, fulțeră, tună, ninge, burează), „jumătate de fără perzonă” (de exemplu, să cade, să cuvine, mi să cuvine, i să cuvine) și „în fără perzonă…, cu chipul pătimitoriu”(de exemplu, să zice, să crede, să aude, să vorbește). Verbele personale sunt împărțite în: „transitive sau strămutătoare” (bate, iubește) și „intrasitive, adică nestrămutătoare”. Cele intrazitive pot fi: „asolute sau dă-sineș, și nu au după dânsele vreo cădere”(adormire, amurire, acurgere, dormu, moriu, curgu) și „graiuri nestrămutătoare”, care „au cădere după dânsele, dar fără trecere dă lucrare în vreun termenu altu sau zicere” (intru încasă, cazu întină) (p. 58). Autorul amintește de verbele reflexive, acestea fiind „unile carele au pătimire, păntru căci însemnează lucrare care să întoarce la la sughetu sau la supunerea sa, cum asă pocăirea, asă întristarea.” De asemenea, se face precizarea că au fost prezentate verbe ce „însemnează lucrarea”, întrucât ele sunt cele mai multe. Spre deosebire de acestea, verbul afirea însemnează sostanța sau ființa, iar nu lucrarea soghetului sau a ipochimenului, cum zicu greții…” (p. 58).

Ienăchiță Văcărescu stabilește, pe baza faptelor de limbă, analogii între limba română și limba italiană: ,,Acum dar arătăm că limba rumânească nu are orânduelele graiurilor ce are limba grecească și latinească, adică să aibă multe chipuri dă graiuri, cum au aceste doao și numere duale cum are limba grecească și arăpească, sau graiuri femeești, ci urmează limbii talienești și celorlalte ce sânt asemenea aceștia, carele au începutul dân limba latinească și izvorul dân limba grecească” (p. 59).

Mai departe, gramaticianul muntean descoperă pentru limba română șase tipuri de verbe „propii” sau „însușite”: „ative sau lucrătoare” (iubescu, urăscu, chemu, miluescu), „asolute sau dă sineș” (dormu, zacu, șăzu, bănuescu, auzu, scriu, trăiescu), „neutre sau dă nici unul” (dormu, moriu, sântu, nascu, ajungu, stau), „neutre pătimitoare” (mă adormu, mă bolnăvescu, mă rușinezu, mă tânguescu), „imperzonale sau fără perzonă” (ploao, nințe, să cuvine) și „obșești” (mă luptu). Autorul face precizarea că limba română nu are o formă deosebită pentru pasiv, dar acesta se poate exprima prin activ („eu miluescu pă săracul”, „eu iubescu pă prieten”), prin verbul a fi și participiul verbului de conjugat („săracul iaste miluit dă mine”, „prietenul iaste numit dă mine sau dă către mine”) și prin graiu reciprocu sau dă sineș pătimitoriu („Dumnezeu să iubeșete dă mine”) (p. 60). Din exemplificări, remarcăm că Văcărescu înțelege transformarea verbelor la diateza activă în verbe pasive. Asemănător cu „graiul însuși pătimitor” este „graiu obștescu”, „însă sau obicinuit ca cum nu ar însemna patimă (mă luptu, mă ducu, mă rogu, mă batu) și însemnează lucrare” (p. 60).

În continuare, autorul oferă definiția conjugării: ,,Graiul să schimbă prin mode, timpi, numere, perzone sau fețe și această schimbare să numește furmare și să face prin înjugări” și prezintă modurile „modele” verbului, care sunt în număr de cinci: „indicativă, adică arătătoare sau hotărâtoare, imperativă, adică poruncitoare, otativă, adică râvnitoare, congiuntivă sau adăogătoare și infinitivă, adică nesăvârșitoare sau nehotărâtoare” (p. 61). Timpurile verbale prezentate de Văcărescu sunt trei: „ cel dă acum, cel trecut și cel viitoriu, aceștia apoi după firea și natura fieșetecăruia chipu să înparte în dăoasebiri schimbătoare” (p. 61). Modul indicativ are șase timpuri proprii, dintre care unul „arată vremea dă acum”, patru, „vremea trecută” și unul „arată vremea viitoare”. Acestea, precizează autorul, nu se pot numi cu un termen toate nici în limba noastră, nici în limbile italienești și latinești, din care provine limba noastră, ci numai în limba grecilor se numesc cu un termen. Pentru fiecare timp sunt date exemple: prezent, „cel dă acum” (eu iubesc), „preterit imperfetu, cel nesăvârșitoriu trecut”(eu iubiamu), „preteritu indeterminatu, cel trecut nehotărâtoriu” (eu iubiiu), „preteritu perfetu, trecut săvârștoriu” (eu am iubit), ,,trapasatu imperfetu și mai trecut nesăvârștoriu” (eu iubisem, aveam iubitu), ,,foturu, cel viitoriu” (voiu iubi) (p. 62).

„Păntru furmare” verbele sunt regulate (cele ce se formează cu regula de obște) și fără regulă sau „anomale” (cele ce ies din regula de obște).

Conjugările, „înjugările” (care se stabilesc de la modul infinitiv prezent), sunt patru: conjugarea I, care se sfârșește în -are sau în -a (a cântare, a mâncare, a dăsfăimare, a mustrare, a dăsfătare); conjugarea a II-a, care se termină în -ere și se numește lungă, deoarece are accentul înainte de ultima silabă (a mergere, a facere, a dregere); conjugarea a III-a se termină în -ire și –âre (a simțire, a mărire, a tăbărâre, a omorâre); cea de-a IV-a conjugare se termină în -ere și se numește scurtă, deoarece are accentul pe silaba de la sfârșit (a vedere, a tăcere, a zăcere) (p. 64). Apar, așadar, confuzii legate de încadrarea verbului în cele patru conjugări.

Dintre verbele neregulate („fără regulă”) se disting două: a fire și a avere, pe care autorul le numește ajutătoare, cu a fi formându-se verbele pasive, iar cu a avea, cele active. Ajutătoare mai pot fi numite și verbele a putere și a vrere. Întrucât acestea din urmă ajută la formarea unui număr mai mic de timpuri, autorul ne oferă exemple pentru verbele a fire și a avere, pe care le mai numește „mai dăsăvârșitu ajutătoare graiuri.”

„A avere” „Moda indicativă sau hotărâtoare” (p. 65).

Timpul cel dă acum: eu amu, tu ai, el are noi avem și amu, voi aveți și ați, ei au.

Cel nesăvârșitoriu: aveam, aveai, avea, aveam, aveți, avea.

Cel nehotărâtoriu: avuiu, avuși, avu, avum, avutu, avură.

Cel săvârșitoriu: am avutu, ai avutu, a avutu am avutu, ați avut, au avutu.

Cel și mai săvârșitoriu: avusesem, avuseseși, avusese avusesemu, avusesetu, avusesră și aveamu avutu

Cel viitoriu: voiu avea, vei avea, va avea, vom avea, veți avea, vor avea (p. 66).

„Moda imperativă sau poruncitoare”

Cel dă acumu: aibi, aibă aveți, aibă.

Cel viitoriu: să aibi, să aibă să aveți, să aibă.

„Moda otativă sau râvnitoare”

Cel dă acum dintâiu: ca să aibă, ca să aibi, ca să aibă ca să avemu, ca să aveți, ca să aibă.

Cel dă acum al doilea: ași avea, ai avea, ar avea am avea, aț avea, ar avea.

Cel hotărâtoriu: ca să fiu avutu, ca să fii avutu, ca să fie avutu ca să fim avut, ca să fiți avutu, ca să fie avut.

Cel viitoriu: avearași, avearai, avearar avearam, avearați, avearar.

Cel viitoriu al doilea: să pociu avea, să poci avea, să poată avea să putem avea, să puteți avea, să poată avea.

„Moda congiuuntivă sau adăogătoare”

Cel dă acum dântâiu: dă aș avea, dă ai avea, dă ar avea dă am avea, dă ați avea, dă ar avea

Cel ne săvârșitoriu: dă vream avea, dă vreai avea, dă vrea avea dă vream avea, dă vreț avea, dă vrea avea (p.67)

Cel hotărâtoiu: dă aș fi avut, dă ai fi avut, dă ar fi avut dă am fi avut, dă aț fi avut, dă ar fi avut.

Cel viitoriu: dă voiu avea, dă vei avea, dă va avea do vom avea, dă veți avea, dă vor avea.

„Moda imfinitivă sau nesăvârșitoare”

Cel dă acum: a averea și avea.

Cel hotărâtoriu: a fi avutu.

Cel viitoriu: a fi dă a avea.

„Gherundiu”

Avându, întru a avea, cu a avea.

Gherundiu trecut: avându avutu. ,,Pe lângă gherundiu prezent (avându, întru a avea, cu a avea), mai are un gherundiu trecutu (avându avutu) în fixarea căruia poate, că a fost influențat de gherundio passato italian (avendo avuto)”.

„Partițipie sau părtășire”

Avutoriu, avutoare, și cel ce are, ceia ce are.

Sunt conjugate, în continuare, la toate modurile și timpurile, verbul a fi, „a fire”.

Verbele de conjugarea I, precizează autorul, se termină la infinitiv în -a, iar la timpul prezent indicativ, tot cu acea consoană cu care se termină la modul infinitiv, de exemplu: a mâncare, mănâncu, la fel: a înștiințare, înștiințezu, această conjugare având două „furmări” (p. 70). Paradigma conjugării I este ilustrată prin cele două verbe: a mânca și a înștiința.

„Modă hotărâtoare” (p. 70)

Timpul cel dă acum:mănâncu, mănânci, înștiințezu, înșiințezi, înștiințează

mănâncă, mâncămu, mâncați, mănâncă înștiințăm, înștiințați, înștiințează

Cel nesăvârșitoriu: mâncamu, mâncai, înfștințamu, înștiințai, înștiința

mânca, mâncamu, mâncați, mânca înștiințamu, înștiințați, înștiința

Cel.neh.: mâncaiu, mâncași, mâncă înștiințaiu, înștiințași, înștiință

mâncămu, mâncatu, mâncară înștiințămu, înștiințatu, înștiințară

Cel săvârșitoriu: am mâncatu, ai mâncatu, am înștiințatu, ai înștiințatu, a înștiințatu

a mâncatu, am mâncatu, ați mâncatu, am înștiințatu, ați înștiințatu, au înștiințatu

au mâncatu

Cel șimaines.: mâncasem, mâncaseș, mâncase înștiințasem, înștiințaseș, înștiințase

( p.71)

mâncasemu, mâncasetu, mâncaseră înștiințasem, înștiințaseți, înștiințaseră

Cel viitoriu: voiu mânca, vei mânca, voiu înștiința, vei înștiința, va înștiința,

va mânca vom mânca, veți mânca, vom înștiința, veți înștiința, vor înștiința

„Modă poruncitoare”

Cel dă acum: mănâncă, mănânce înștiințează, înștiințeze

mâncați, mănânce înștiințați, înștiințeze

Cel viitoriu: să mănânci, să mănânce să înștiințezi, să înștiințeze

să mâncați, să mănânce să înștiințați, să înștiințeze

„Modă râvnitoare”

Cel dă acum: ca să mănâncu, să ca să înștiințezu, să înștiințezi, să înștiințeze

mănânci, să mănânce ca să mâncămu să înștiințăm, să înștiințați, să înștiințeze

să mâncați, să mănince

Cel dă acum al doilea: aș mânca, ai mânca, aș înștiința, ai înștiința, ar înștiința, am

ar mânca, am mâca, ați mânca, ar mânca înștiința, ați înștiința, ar înștiința

Cel hot. ca să fiu mâncatu, să fii mâncatu, să ca să fiu înștiințatu, să fii înștiințatu (p.72)

fie mâncatu, să fie mâncatu, ca să fim mâncatu, să fie înștiințatu, să fimu înștiințatu,

să fiți mâncatu, să fie mâncatu să fiți înștiințatu, să fie înștiințatu

Cel viitoriu întâiu: mâncareași, mâncareai, înștiințareași, înștiințareai, înștiințarar

mâncarear mâncaream, mâcareați, mâncarear înștiințaream, înștiințareați, înființarear

Cel viit. al doilea: ca să pociu mânca, ca să pociu înștiința, să poți înștiința,

să poți mânca, să poată mânca să poată înștiința, ca să putem înștiința,

să puteți înștiința, să poată înștiința

„Moda adăogătoare”

Cel dă acumu: dă aș mânca, dă ai mânca dă aș înștiința, dă ai înștiința

dă ar mânca dă am mânca, dă ați mânca, dă ar înștiința dă am înștiința,

dă ar mânca dă ați înștiința, dă ar înștiința

Cel nesăv: dă vream mânca, dă vreai dă vream înștiința, dă vreai înștiința

mânca, dă vrea mânca dă vream mânca dă vrea înștiința dă vream înștiința,

dă vreați mânca, dă vrea mânca dă vreați înștiința, dă vrea înștiința (p.73)

Cel hot: dă aș fi mâncatu, dă ai fi dă aș fi înștiințatu, dă ai fi înștiințatu

mâncatu, dă ar fi mâncatu dă am fi dă ar fi înștiințatu dă am fi înștiințatu,

mâncatu, dă ați fi mâncatu, dă ar fi mâncatu dă ați fi inștiințatu, dă ar fi înștiințatu

Cel viitoriu: dă voiu mânca, dă vei dă voiu înștiința, dă vei înștiința

mânca, dă va mânca dă vom mânca, dă va înștiința, dă vom înștiința,

dă veți mânca, dă vor mânca dă veți înștiința, dă vor înștiința

„Modă imfinitivă”

Cel dă acum: amâncare și amânca a înștiințare și a înștiința

Cel hot.: afi mâncatu afi științatu

Cel viitoriu: a avea de a mânca a avea dă a înștiința

„Gherundiu”

Mâncându, întru a mânca, cu a mânca înștiințându, întru a înștiința, cu a înștiința

Trecutu: fiindu mâncatu fiindu înștiințatu.

„Părtășire”

Mâncătoriu, mâncătoare și cele ce au înștiințătoriu, înștiințătoare, cele ce au

Mâncatu, ceia ce amâncatu înștiințatu, ceia ce au înștiințatu

Despre verbele de conjugrea a II-a, autorul precizează că acestea se termină la infinitiv în -e lung, iar la timpul prezent indicativ, tot cu acea consoană cu care se termină la modul infinitiv, de exemplu: a mergere, mergu, a facere, facu, a dregere dregu (p. 74). Paradigma conjugării a II-a este ilustrată prin verbul: a face.

Verbele de conjugarea a III-a (p. 75) se termină la infinitiv în -i, iar la timpul prezent indicativ, tot cu acea consoană cu care se termină la modul infinitiv, și cu –escu, de exemplu: a iubire, iubescu și asimțire, simțu. Tot la conjugarea a III-a sunt incluse și verbele care se termină în -î: a tăbărî, tăbărărscu, a omorî, omoru. Sunt conjugate, spre exemplificare, verbele a iubi și a tăbărî; a simți și a omorî. La modul infinitiv, verbul a iubi este înlocuit cu a cinsti. De fapt, sunt verbele care astăzi intră în componența conjugării a IV-a.

Mai departe, Văcărescu recunoaște, pentru conjugarea aIV-a, verbele care se termină la modul infinitiv în -ere scurt sau -eare: a tăcere, tacu, a vedere, văzu, a zăcere, zacu și a tăceare, a vedeare, a zăceare. De fapt, sunt verbele care, astăzi, intră în componența conjugării a III-a. Spre exemplificare, este conjugat verbul a tăcea.

În legătură cu diateza pasivă, autorul precizează: ,,Graiurile pătimitoare și neutropătimitoare să furmează cu graiul afirea și cu pronumele perzonalu păste totu, cum sântu acestea: Modă hot.: cel dă ac.: sântu cinstitu, ești cinstit, iaste și e cinstitu, sântem cinstiți, sânteți cinstiți, sântu cinstiți; mă cinstescu, te cinstești, ne cinstim, vă cinstiți, să cinstescu” (p. 81).

Despre verbele neregulate, Ienăchiță Văcărescu afirmă că sunt puține: a luare, a avere, a fire, a vrere, a putere, formele neregulate fiind explicate astfel: ,,A luare nu face timpul dă acum luu, cum să cuvenea, ci face iau, iai, ia, luăm, luați, iau, iar ceilalți timpi mergu după regulă. Și iar timpii dă acum ale altor mode să schimbă. A avere și a fire nu facu avu și fiu, cum să cuvine, ci face amu și sântu, cum să vadă la furmare. A vrere nu face vreu, cum să cuvine, ci face voiu. A putere nu face potu, cum să cuvine, ci face pociu” (p. 82). Constatând particularitățile provinciale ale celor două verbe, Văcărescu afirmă că în Moldova acestea „să pronunție cu regulă și nu sântu anomale. Și nici măcar nam avutu norocu până acum să mergu întracea lăudată eparhie, dar dăn întâlnirile ce am avut cu frați moldoveni aici am băgatu seamă că la multe graiuri din obiceiu păzescu regula grammaticească, mai cu scumpătate nu vreu să mergu zicu, nu potu să facu, și așa este regula. A puterea trebuie să facă potu, iar dă vom da că să schimbă trebuie să să schimbe în ț: să să zică, încai, poțu, la noi însă sau obiciniutu pociu și ne păzindu nici un canonu, rămâne a fi fără regulă. La multe graiuri păzescu și Rumânii ardeleni regulile grammaticești, cum a lucrare, lucru zicu, nu lucrezu și altele. Cum și ortografia o obicinuescu mai cu scumpătate acolo la cele mai multe, însă până acum tot dân obiceiu” (p. 82).

În partea a șasea, „păntru părtășire și gherundii”, autorul distinge caracterul nominal și verbal al participiului pe care îl numește „părtășire”: „Părtășirea parte iaste a cuvântului, ce să înduplecă, înpărtășinduse și la nume, și la graiu, căci dân graiu să izvoraște și să înparte în doao, în lucrătoare și pătimitoare, și lucrătoare părtășire iaste mâncătoriu, făcătoru, pârâșu, iar pătimitoare iaste mâncatu, făcutu, pârâtu” (p. 83). Despre gerunziu acesta afirmă că „nu să înduplecă, cum mergându, fiindu, avându, cercetându” (p. 84), dar are și timpul trecut: „avându avutu”, „fiindu fostu”. Cele două valori, nominală și verbală, sunt identificate și la modul infinitiv: ,,Moda imfinitivă cu articolii să facu nume și sântu obștești”. (Este vorba despre articolul a, care, conform regulii, se pune la sfârșit, ex.: „mergerea mea”, care se și declină: „mergerii mele”. Așadar, ,,toate, firea firii, natura și lucrarea, dăsfăimarea, starea și toate imfinitivele cu articol a să facu grainice nume obștești, sânt însă cu adăvăratu mode imfinitive cu articol a, măcar că aceasta obicinuiescu și și alte limbi a face și italieneasca și, franțozeasca, latineasca și muma tuturor cea grecească” (p. 85).

Partea a VII-a, „propozițione sau propunere”, este destinată prepoziției, care este „o parte a cuvântului ce nu să înduplecă, care adăogânduse la o altă parte acuvântului, are putere a o dăosibi la cădere și la arătare, și să numește așa, căci dă apururea să pune înainte părții aceia ce cade, păntru căci face shimbare de căderi, zicând așa, mergu acasă. Această propozițione à: arată că aicea casă iaste cădere dătătătoare dativă. Păntru tine, cădere pricinuitoare, acuzativă” (p. 85). Prepozițiile/,,propunerile” se împart în: simple/,,semplici” (a, spre, prin) și compuse/,,composte alcătuite” (înpotrivă, deasupra, dădăsuptu). La rândul lor, acestea pot fi: ,,dăspărțite”, adică se pot folosi singure: înpotrivă, lângă, suptu, și nedespărțite, care folosite singure nu însemnează nimic (ne, dăs: nedreptu, dăsfăcutu, dăsfăimatu) (p. 86). Urmează o listă cu prepoziții: prin, lângă, în urmă, în, întru, deasupra, supu, suptu, păste spre, dă, înpreajmă, înpotrivă, dela, à, dân, dă a, ad, către, con, păntru, cu, înpreună, pro, întâiu, e, în care sunt amestecate adverbele prea, mai, foarte, după cum observă R. Ionașcu.

Partea a VIII-a prezintă „adverbul sau spre graiul”, acesta fiind ,,o parte a cuvântului ce nu să înduplecă, care adăogânduse și neuninduse la graiu, are putere a tălmăci lucrările sale înmulțindui și înpuținândui puterea” (p. 87).

Adverbele sunt de mai multe feluri/„soarte și chipuri” și pot arăta: 1. timpul (,,soarta timpului sau vremii”): acum, atunci, iar, iarăș, cându, până, eri, alaltăeri, mâine, poimâine, acuși, dămultu, pururea etc.; 2. locul (,,soarta locului”): susu, jos, afară, înlăuntru, aproape, dăparte, înpotrivă, contra, încotro, încotrova etc.; 3. suma (,,a sumei”): câtu, câte, atâtu, multu, puținu, prea, mai etc.; 4. modul (,,a felului”): bine, frumos, tare, înțelepțește; cele ce se termină în -ște: filosofește, meșteșutește etc.; 5. îndoiala (,,a îndoielii”): abia, abia să poată, poate, bag-samă, să vedemu; 6. adunarea(,,a adunării”): întru una, amândoi, câte trei, toți; 7. împărțirea (,,a împărțirii”): fără, însă, dă osebi, afară; 8. făgăduința(,,a făgăduinții”): dă acum, dă mâine, dă poimâine, dă azi încolo bucurosu etc.; 9. tăgăduirea (,,a tăgăduirii”): nu, ba, nici, nici cum, nici măcar, dă leacu, ferească Dumnezeu; 10. asemănarea (,,a asemănării”): cum, ca, ca cum, în scurtu etc.; 11. întrebarea (,,a întrebării”): cându?, câți?, oare? dăce locu? cu cine?dă unde?etc. 12. arătarea (,,a arătării”): iată, iaca, ia, colo, acest feliu, așa; 14. alegerea (,,a alegerii”): mai vârtosu, mai multu; 15. tălmăcirea (,,a tălmăcirii”): adică, adicăte, ca cum, cum sau; 16. nehotărârea (,,a nehotărârii”): oareși cum, ori ce fel; 17. scăderea (,,a scăderii”): afară, fără; 18. încetarea: raru, dabia, abia;20. poprirea: o, încetu, nu; 21. încredințarea: nergeșitu, adăvăru; 22. înfricoșarea: ao; 23. chemarea: o, ei, mă, măi; 24. urarea (,,a orării”): să fie, amin, măcar; 25. ,,sprepunerea”: aș, așa (p. 87 – 91).

Partea a IX-a este rezervată conjuncției (,,congiunțione sau legarea”), care este definită ca „o parte a cuvântului ce nusă înduplecă, avându putere alega părțile celelalte una cu alta” (p.91). Romulus Ionașcu constată că Văcărescu amestecă, printre conjuncții, pronume, prepoziții și adverbe. Conjuncția poate arăta: 1. împletirea: și, încă, cu, ci, și și, deci etc. 2. “dăspărțirea”: nici, nici așa, adică, însă etc.; 3. întâmplarea: dă vreme, dă vreme ce, dă cându etc.; 4. pricinuirea: păntru căci, căci, dă ce, dă aceasta, ca, să, ca să; 5. cercetarea: oare? nu care cumva? nu cumva? etc.; 6. chibzuirea: oare? deci? unde, dă voiu, dă va; 7. „alegerea”: au tu, au el, sau; 8. împlinirea: ori unde, oari ce, oare unde, fite unde, fieșetș ce; 9. împorivirea: numai, dar, ci dar; 10. înduplecarea: poate (p.91-93).

Partea a X-a, interjecția, „Dă interiețione” (p.93-94), încheie Cartea I a gramaticii. Autorul propune următoarea definiție: „Interiețione sau parenthesis, cum zicu greții, iaste parte a cuvântului ce nu să înduplecă, tălmăcindu rănile și patimile sufletului” (p.93). În opinia lui Ienăchiță Văcărescu, interjecția poate exprima:1.bucuria: oh, bine, viva, slavă lui Dumnezeu; 2. durerea: ah, oh, vai mie, vai, vai dă mine; 3. mânia: deh, afară, fuți, lasămă; 4.frica: oh Doamne, oh Dumnezeule; 5. voința: fie, nam cem face capului, aide; 6. mirarea: o, cum poate, cum va fi, cum sa întâmplatu, o Doamne.

Destul de amplă, prima carte din gramatica lui Ienăchiță Văcărescu însumează 94 de pagini.

,,Prin această lucrare, I.Văcărescu a deschis seria gramaticilor tipărite în limba română și a exercitat o importantă influență asupra învățaților care au realizat astfel de scrieri mai târziu”.

Cartea a II-a este intitulată Păntru pronunție, ortografie, păntru construcțione, adică Syndaxis, și păntru poetică sau facere dă stihuri

În partea I a cărții a II-a, Păntru pronunție și ortografie, între paginlie 95 – 100, Văcărescu încearcă să prezinte câteva reguli de pronunțare și de ortografie. De altfel, Cartea I, Partea I, are un debut similar cu al Cărții I, autorul amintindu-ne de cele 33 de slove ale alfabetului de care noi ne folosim/poslujimu, 9 dintre ele fiind vocale: a/a, e/e, i/i, и/i, o/o, ъ/ă, ѫ/â, ω/o, ѵ/u (3 lungi: и/i, ѫ/â, ω/o; 3 scurte: e/e, o/o, ъ/ă și 3 comune/dă obște sau dă valma: a/a, i/i, ѵ/u) (p.95). Totodată, se precizează că 8 dintre vocale devin diftongi: ea (vremea), eu (Europa), ia (Ianache), ie (viespe), io (iobescu), oa (oameni), ua (șaua), u (urăscu) (p.95). Urmează tratarea consoanelor, în număr de 24. Acestea se subîmpart în: duble/ îndoite (se obțin din două consoane): Б/b din mp, з/z din sd, щ/șt din șt, ѯ/cs din cs, ѱ/ps din ps ; schimbătoare: в/v, г/g, д/d, ж/j, з/z, k/c, m/m, c/s, т/t, ц/ț, ч/ce, ci, щ/șt (acestea se numesc așa, deoarece se schimbă în timpul declinărilor/conjugărilor: a avea – amu) și neschimbătoare ʌ/l, ɴ/n п/p, р/r, ѳ/th, ф/f, x/h, ш/ș (p. 96).

În ceea ce privește ortoepia, respectiv ortografia, s-a constatat că majoritatea gramaticienilor vremii au preferat să facă observații legate de pronunție și de scriere, în loc să elaboreze reguli fonetice. În aceste sens, Lazăr Șăineanu: ,,În Observările nu să află nici o singură regulă de fonetică; în locul lor se dau diferite regule de pronunțare. Același lucru s-a putut constata la toți gramaticii noștri cei vechi, la cari preocupări ortografice și ortoepice absorb tot interesul.” Pe de altă parte, P.V. Haneș remarca faptul că pentru autorul Observațiilor, pronunția și ortografia nu implică multe reguli, deoarece alfabetul nostru (cel vechi) dispune de semne îndestulătoare care să permită redarea oricărui sunet. Însuși Ienăchiță Văcărescu preciza: „Pronunția și orthografia la noi nu are greutate, dă vreme ce avându slove dân dăstul, putem a înplini și pronunția cu înlesnire și ortografia, cu regulă dăsăvârșit”(p. 96). Oferim, în continuare, câteva exemple care, într-o oarecare măsură, oglindesc această afirmație:

,,a are pronunțiia ei curată, și ortografia orânduită unde să va cădea, nemaifiidu altă asmenea slovă ei ca să să osebească” (p. 96).

,,e și acesta cându iaste legat cu slovă neglasnică înaintea sa pronunția curată are, iar cându nu iaste legat cu slovă neglasnică, ponunlțía i să face ca cum ar fi legat cu un i: eu, ieu, elu, ielu, trebuește, trebuie și ortografia sa iaste una, unde să va cuveni a cădea” (p. 96-97).

,,i/i, и/i, ѵ/u acestea au tot o pronunție, dar nu tot o ortografie, dă vreme ce i/i dă apururea să scrie cu canonu și regulă înainte dă toate slovele glasnice veri cându, veriunnde sʹar întâmpla: Ioan, scriu, иlie, avuție, и/i să scrie înainte dă toate slovele neglasnice: иstețu, и nemă, иsaia […] ѵ/u împlinește pronunția difthongilor numai: eѵ/eu, oѵ/ou și întră în unile termene ce vinnu de la greci scrise cu această slovă, cum: cѵ/cu, cѵrte, tѵpariu, însă aceasta nu iaste așa trebuincioasă la noi, căci păntru a scrie limba noastră cu ortografie nu ne îndatorăm să aflăm ortografia altor limbi” (p. 97).

,,ă, aceasta iaste ca cum am zice e; â aceasta iaste ca cum am zice i, însă și ă și â nu face e, ci face mai groasă pronunția ă: văzu, văzduh, și nu vezduh și vezu, dar să amestecă amândoauă văzu, vede; și â nu face i, ci iar mai groasă pronunția â: pâste, până, pântece, dar iar să amestecă cu i: piste, pâste, șâ, și, pintece, pântece, dân, din” (p. 97).

,,[…] o/o, ω /o aceste două slove iarăși o pronunție au, însă nu și o ortografie.

o/o să scrie înaintea tuturor slovelor: omu, oameni, prostu, orbu, osu, totu, oaste, oae, oi. o/o să scrie și după toate slovele neglasnice: slovă, sobă, hotaru” (p. 98).

,,ω/o să scrie dă apururea după slovele glasnice: Iωan, Iωordan, Iωrdache, oaω, doaω, ploiωsu, ploaω[…]” (p. 98).

,,eѵ pronunțía acestui difthong iaste grecească și vine ca cum ar fi scrisă cu v: sfânta eѵanghelie, evanghelie, eѵropa, europa, eѵstatie, eustatie și altele” (p. 99).

,,[…] ie, asemenea, cum să scrie să pronunție, cum: bietul, fierul, vieru (cel ce păzește via), viespe […]” (p. 99).

,,Slovelor neglasnice pronunția le este așa:

Б/b ca be al limbii latinești

в/v ca vita al limbii grecești și ve latinești

г/g nu ca gama al grecilor, ci ca g'e al latinilor

д/d ca d al latinilor

ж/j ca je al franțozilor

з/z ca zita al grecilor

k/c ca kapa al grecilor și cel al latinilor

ʌ/l ɴ/n, o/o, п/p, р/r, c/s: acestea toate ca grecii și latinii și italianii

т/t ca grecii

ѳ/th, ф/f, x/h ca grecii

џ/g ca g al latinilor și gi al turcilor[…]

Nu avem vreo deosibită ortografie cu acestea, că la noi nu să scriu îndoite, ci după pronunția sa fieșteșcare, atâta numai cându să unescu și să facu dân doi termenii unul și să întâmplă doauo asemenea slove, să scriu așa, cum: suppusu, căci vine dân sup și pus, însă raru” (p. 99 – 101).

Cartea a II-a, partea a II-a, se intitulează Păntru prosodie, frasis, idiotizmă sau obiceiu

Prosodia tratează: oxia sau acentul/accentul, pentru a arăta ,,apăsarea glăsuirii, cum: mérgu, vấnă și vânắ” (p. 102); apostrofu care ,,să obicinuește la termeni cându să taie și să pune ca să înțeleagă slova ce lipsește, cum: cându mê̑gi, în loc dă cându mergi” (p. 102) sau care se pune înaintea tuturor vocalelor aflate la începutul cuvântului: ͡astăzi (p. 102); linioara/linea, ,,care să pune când să leagă două zicceri sau termeni păntru una și să arată un termenu: dă bine˗voitoriu” (p. 102); ufenu este folosit numai pentru ,,a arăta articoli cei ce au slovele dăspărțite, cum: ͜ie, ͜ωa, ͜oa” (p.102); virgula/stigmi mică se pune ,,când să sfâraște o parte dă cuvântu și să înțelege cugetul său și să înțelege că mai iaste dă a să zice și nu sau fârșit cuvântul” (p.101-103); punctul/ stigmi mare ”să pune cându să fârșaște totu cugetul cuvântuului ce voiu să arătu” (p.103); punctul/stigmi mare deasupra să pune pentru a indica pronunția deosebită pe care o au и și i. (p. 103) și semnul întrebării/întrebătoriu: cine?, când au mersu? (p. 103).

Frasis înseamnă că doi termeni uniți cu sensuri diferite arată o cunoștință și o înțelegere: bagu – seamă, adică pricep, iau – aminte, adică grijăscu, dășchideț ochii, adică caută (p. 103). Înțelegem din aceste exemple că Văcărescu intuiește locuțiunile în limba română, numai că nu le poate denumi concret.

Idiotizmă se referă la ceea ce are ,,limba obiceiu, fie și fără regulă, și căci iaste obiceiu al limbii rămâne regulă și canonu”, de exemplu modul indicativ, timpul perfect compus al verbului a fi, s-ar cuveni să fie eu sântu fostu, dar este eu am fostu și este un idiotism. (p.103 – 104) Gramaticul observă că în limba noastră există tendința de a tăia prea mult termenii și zicerile spre a le scurta: avându vorbă se reduce la avân vorbă, fără dă numai, la fără numai (p. 104).

Cartea a II-a, Partea a III-a, Păntru construțione sau alcătuire, este mult mai amplă și este rezervată sintaxei. ,,Construțione sau alcătuirea care dă greci vine numită sintaxis este acea cuviincioasă orânduială, ce trebue să aibă între dânsele părțile cuvântului.” (p. 104) Alcătuirea este, în opinia lui Văcărescu, de două feluri: sâmplice și înfigurată. ,,Cea sâmplice alcătuire au fie cea regulată este aceia ce urmează orânduielii firești și regulilor gramaticii, cum iaste aceasta: Eu am iubitu și iubescu pă Constandin. Cea înfigurată este aceia ce să dăpărtează dă orânduiala și dă regulile cele de obște ale gramaticii, dă aceia încă să numește și fără dă regulă, cum iaste aceasta: La aceia rămâindu, puținu sau nimicu putea să arate cevaș dân vrednicia sa”. (p. 105) În legătură cu alcătuirea sâmplice/regulată autorul spune că trebuie avute în vedere trei aspecte: 1 – întocmirea și așezarea părților după orânduială; 2 – dipendența sau suppunerea a unii părți ce să tine dă către ceia laltă; 3 – conglăsuirea sau concordanța a unii părți cu alta (p. 105). Pentru alcătuirea cea sâmplice/ regulată trebuie respectate 15 reguli: 1 – cazul nominativ/căderea nomintivă (de regulă, un nume/ pronume sau un infinitiv cu articol) se pune totdeauna pe primul loc, care este urmat de verb: omul citește; eu scriu; a lucrarea folosește (p.105 – 106); 2 – în cazul nominativ pot sta și mai multe perzone sau lucruri unite prin conjuncție și cărora li se subordonează verbul: Pătrul și Constandin citescu…(p. 106); 3 – la cazul nominativ se pun și adjectivele care sunt împreună cu un substantiv, acestea fiind postpuse substantivului și antepuse verbului: școlarii silitori și sârguitori procopsescu; ostașii harnici și viteji biruescu (p.106); 4 – în cazul în care un nume are articol și se interpun alte părți între articol și nume, acestea nu au parte la alcătuirea sâmplice sau regulată, ci la cea înfurmată: tânăru rău crescut sau cel rău crescut tânăr la proastă și dăsfăimată chibzuirea lui aduce tot gândirii netrebnice. (p. 107) Autorul vorbește, în acest caz, de hiperbat; 5 – Uneori, un verb/graiu cu căderea lui ia părțile căderii nominative: Creștinescu lucru iaste da avea compasiune și durere dă cei întristați (p. 107); 6 – Adesea, cazul nominativ este dedus, chiar dacă nu este spus sau scris: iubescu, se înțelege că eu (p. 107); 7- Adverbul se alcătuiește mereu cu verbul, topica acestuia fiind liberă: Ivan alcătuește astăzi gramatica; Radul bine aleargă cându îl gonește cineva (p. 107); 8 – Gerunziul, deși este o formă verbală, trebuie întărit printr-un alt verb: eu înpreunând pă prietenul mieu am săvârșit cutare treabă (p. 109); 9 – După graiu dă apururea să pun căderile sale: eu iubescu pă petre; eu dăruescu lui ștefan o carte (p. 108); 10 – cându are stigmi mică căderea graiului, aceasta dă apururea să pune înaintea căderii sale, ca cum am zice: neștine, iaste o frumoasă și plăcută făptură (p. 109); 11 – Dacă infinitivul este însoțit de un complement exprimat prin pronume la cazul acuzativ, acesta se pune înaintea verbului și după, când are cazul nominativ: Cându razimă căderea graiului întru o modă imfinitivă cu căderile ei dă are moda imfinitivă cădere acuzativă să pune înainte, iar cându are nominativă să pune în urmă: mai dă multe ori să cuvine al milui (urmează al dăpărta) după dragostea în care te are, a hotărât nu dea trimite, ci dea merge însuși sfințiia sa pentru dumneata (p. 109); 12 – Uneori, gerunziul ia locul modului infinitiv întărind valoarea acestuia: Mărioara Vodă leau scris arătândule pedeapsa ce era să le facă (p. 109); 13 – Autorul dă câteva indicații relativ la unele înlocuiri de construcții. Astfel, conjuncțía să ajută la alcătuirea verbelor la modul conjunctiv prezent/moda otativă/râvnitoare, mod ce este folosit adesea în locul verbelor la inifinitiv: nu pociu să mergu, nu voiu să mănâncu, în loc de: nu pociu merge, nu voiu mânca (p. 109 – 110); 14 – Participiul, uneori, are puterea gerunziului: Și acei vrăjmași (uniți) cu acei făcători de rele veniră asuprămu, în loc dă uninduse. Interjecția, având înțeles de sine stătător, nu se unește cu celelalte părți ale propoziției și așază totdeauna înaintea cuvântului: vai dă mine ce iaste aceia ce văzu (p. 110); 15 – Unele articole se așază înaintea numelor, iar altele, după acestea. Articolul nehotărât și demonstrativ se acordă cu numele în gen și caz (la unele cazuri/căderi): un om, o femeie, cel om, la cel om, la un om. Autorul nu face referire la acordul în număr (p.110 – 111).

Pentru a detalia dependența părților secundare de cele principale (Dipendența sau supunerea a unei părți ce să ține dă ceialaltă), autorul identifică patru reguli, care se referă la cazuri: nominativul este baza/basus și fundamentul vorbii, acestuia subordonându-i-se verbul, căruia, de asemenea, i se subordonează cazurile/căderile; Cazul genitiv depinde de un substantiv arătătoriu sau tăcut; cazul acuzativ/căderea acuzativă razimă sau întrun graiu lucrător sau dă o modă imfinitivă sau dă o propozițione; Cazurile dativ și vocativ nu sunt dependente de celelalte părți (p. 111 – 112).

În ceea ce privește concordanța, con-glăsuirea a unii părți cu alta, sunt fixate două reguli: 1- adjectivele se acordă cu substantivele în gen, număr și caz, iar verbele în număr și persoană; 2 – când sunt mai multe substantive care au rol de subiect multiplu, adjectivul sau participiul care se află pe lângă acestea se pune la plural: Constandin și Ioan și Gheorghe mulțămiți să întoarseră. (p. 112)

Pentru alcătuirea și construcția verbelor active/Păntru alcătuirea și construțione graiurilor lucrătoare autorul fixează șapte reguli: 1 – toate graiurile lucrătoare ce vor fi fără alte căderi în urma căderii acuzative sântu înpărtășite la această orânduială și regulă: dascălul iubește pă ucenicu (p. 112); 2 – graiurile acestei regule, afară dân acuzativa pătimitoare mai punu o ghenitivă arătătoare dă materie: am chematu un omu dă cinste și ca să facu aceia dă care tu în multe rânduri m'ai rugatu (p. 112); 3 – graiurile acestei regule după o pricinuitoare pătimitoare punu o dătătoare arătătoare dă termenu care să primească lucrarea graiului: eu făgăduescu a aduce calul la tine (p. 112 – 113); 4 – graiurile acestei regule după acuzativa pătimitoare pun și altă acuzativă tâlmăcitoare dă vreo felurime, a soghetului lucrării graiului: noi te socoteam înțeleptu; noi îl socotimu dă bogatu (p. 114); 5 – graiurile acestei regule după acuzativa pătimitoare mai punu și alta cu propoziționele în, a, carele să arate înduplecare spre vreun alt termen sau sfârșitu: amorul m'a îndemnatu a sili sau a merge (p.114); graiurile acestei regule după acuzativa pătimitoare mai punu deasupra o ablativă care să însemneze cinste, organu, mijlocu și altele asemenea (p. 114); 7 – graiurile acestei regule după acuzativa pătimitoare mai punu deasupra o ablativă care să arate dăosebire cu propozițione dân sau dă: să mutu un lucru dân locul său (p. 115).

Păntru graiurile asolute. Graiuri asolute sunt pentru Văcărescu acele verbe care nu au nici un caz după ele: dormu, zacu, iubescu (p. 115).

Păntru graiul neutru există, de asemenea, șapte reguli: 1 – Această regulă are douao căderi numitoare: una […] dă sog'etul lucrării, cea după urmă arată ființa sau numele sau vreo câtățime a însuși sog'etului: eu sântu sănătosu; eu nu sântu încă bătrân; eu nascu zdravănu; eu ajungu mare; elu pare frumosu (p.115-116); 2 – Graiurile acestii regule au după dânsele o cădere g'enitivă ce arată materie sau sfârșitu sau au o modă imfinitivă cu semnul g'enitivei sau fără semnu: eu dedeiu radului; elu își dă;îndrăzni a'i da palme (p.116); 3 – Graiurile dă această regulă au după dânsele o dătătoare ce arată sog'etu sau sfârșitu: atunci vom putea crede, de a plăcea , cându nu vom plăcea la ceia ce nu sântu plăcuți la Dumnezeu (p.116); 4 – Graiurile acestii regule au după dânsele acuzativă nu adevărat pătimitoare: am dormitu un somnu bunu; am visatu un visu frumos (p.116); 5 – Graiurile acestii regule au după dânsele o pricinuitoare cu propozitionele: a, păntru sau în, care să însemneze mișcare la vreu termenu sau sfârșitu: a merge păntru o pricină, a intra sau a intra în casă, a veni înlăuntru (p.117); 6 – Graiurile acestii orândueli au după dânsele ablativă cu propunerile în, cu semplici sau cu articoli: tu miai făgăduitu să mă faci să vorbescu cu cutare boieru și voiu rămânea într'acest bun obiceiu, și asta într'acestu locu cazu în tină (p. 117); 7 – Graiurile acestii orândueli au după dânsele ablativă cu propunerile dân, dă la: dă la elu din casă, purcelu dăla curte (p. 117).

Păntru graiurile pătimitoare. Graiurile ce sunt pătimitoare sunt două dă săvârșitu: unul este alcătuit de verbul/graiul neutru afire: eu sânt iubit dă tine, iar cel de-al doilea este alcătuit de particolele/părticelele pronumelui mă, te, să cu care să înduplecă mă, iubescu dă cătră tine (p. 117).

Pentru graiurile neutre – pătimitoare (în cazul cărora particolele pronumelui fac verbul/graiul neutru-pasiv: me, te, să) sunt date șase reguli: 1- graiurile acestii regule nu au după dânsele vreo cădere însușită, căci ar putea să aibă o propozițiune cu căderea ei sau adverbiu: a să bolnăvi foarte, a să porni în grabă, a să ținea prin drumuri (p. 118); 2 – acestea au după dânsele o g'enitivă arătătoare dă materia lucrării sau o acuzativă cu propozițione: a să abate dân cale, a să slăbi dă mine (p. 118); 3 – acestea au după dânsele o dătătoare ce însemnează un termenu care să primească în oareșcare chipu lucrarea graiului: s'au supus cetatea la împăratu (p.118 – 119); 4 – acestea au după dânsele o acuzativă cu propozițione ce însemnează mișcare la vre un altu termen: a mă înălța în mândrie (p. 119); 5 – acestea au după dânsele o acuzativă cu propozițione care însemnează înjugare: amă întâlni cu însuș Ioan (p. 119); acestea au după dânsele o acuzativă cu propozițione care să însemneze dăosebire: a mă astâmpăra dă fapte rele (p. 119).

Referitor la cele obștești aflăm că și acestea se formează cu pronumele me, te, să, dar însemnează lucrare: mă luptu, mă rog, mă batu, mă ducu. (p. 119) In acest caz trebuie respectate trei reguli: 1 – aceia după ce după graiu are pricinuitoare cu propozițione: mă batu cu tine, mă luptu cu dânsul; 2 – are după graiu și cădere g'enitivă: mă rogu dumitale/ ție (p.120); 3 – are după graiu cădere dativă și ablativă: mă ducu la dânsul, mă duc dăla dânsul (p. 120).

Păntru cele fără de perzonă/ impersonale. Acestea sunt dăsăvârșitu asolute, deoarece nu au cazuri nici înainte, nici după: plouă, tună, fulgeră, în afară de cele pe jumătate fără persoană care pot avea unele cazuri după ele (genitiv/infinitiv/nominativ): i să cuvine a merge (p. 120).

Păntru gherundii și participii. Gerunziile se leagă de verb pentru mai buna lor lămurire: mergându în cutare locu, am văzut iata ce. Participiul împărtășit, fiind și la nume ca și la verb, are toate urmările graiului și ale numelui, are toate genurile ca adjectivul etc. (p. 121).

Păntru articoli și nume și pronume

Când sunt două nume articulate în timpul declinării, adică substantivul și adjectivul, unul dintre acestea primește articole, și cele dă săvârșite și cele ne săvârșitori, care sunt articole de pronume: omul frumos, omului frumos, un omu bun, unui omu bun (p. 122). Pronumele se alcătuiesc cu verbele/ graiurile ca și cum ar fi articol, cu nume, cum și numele cu verbul: îl chemai, lam adusu, îi am zisu, batel (p. 124).

Păntru construțione figurată, este un capitol în care autorul apreciază că limba noastră este bogată în construcții figurate. Acesta identifică cinci figuri grammaticești/construcții figurate, diferite de cele care fac obiectul retoricii: ellipsis/construcțiile eliptice(prin care se trece cu vederea și să lasă la alcătuire vreo parte a cuvântului), pleonazmu/pleonasmul (prin care să pune la cuvântare și orațione vreun termenu care să va putea socoti în zadar), sillipsis (prin care părțile cuvântului să să prigonească una cu alta), enallaghi (prin care să pune o parte a cuvântului în locul alția), iperbatu/hiperbatul (prin care vine turburatu orânduiala firească a părților cuvântului) (p. 125). Aceste definiții sunt ilustrate, în paginile următoare (126 – 132), cu numeroase exemple: ellipsis/elipsa (la câte am fost supusu-lipsește întristări; eu te socoteam dă omu – lipsește înțeleptu) (p. 126); pleonazmu/pleonasmul (adăugarea inutilă a pronumelui la noi este o obișnuință: milueștene pă noi; ne învrednicește pă noi) (p. 127); sillipsis (aceasta este o figură mai puțin obișnuită la noi, de exemplu: numele neutre, la numărul înmulțitu să aseamănă cu cele femeești și să prigonescu și acestea) (p. 128); enallaghi (infinitivul în locul numelui: dântraceasta să pricinuește a viețuirea noastră în liniște, în locu de viața) (p. 129); iperbatu/hiperbatul (în cadrul căruia se disting cinci forme: anastrofi/anastrofa (când un glas sau un termenu ce să cuvenea să stea înainte stă în urmă: iaste elu atât dă harnic câtu eu mă miru, în loc de elu iaste – inversarea ordinii dintre subiect și predicat) (p.130); tmisis (constă în a înpărți un cuvânt în doao și a întra în mijlocu altui cuvântu: de cu ce înțelepciune și cu ce frumoasă critică ne învață Aristotel firea lucrurilor) (p. 130); parenthesis/paranteza (redată prin două linee întoarse): la această pă scurt însemnare (îi zicu pă scurtu căci în puține slove să coprinde) va urma a să cunoaște în grabă plăcerea și dulceața alcătuirei) (p. 131); synhisis (folosirea unui caz în alt chip) (p. 131); și anacoluton/anacolutul (- folosirea unui caz fără legătură și cuvânt la construcțione – autorul precizează că, la noi, această figură corespunde Idiotizmei) (p. 131). Modelul folosit este clar o gramatică grecească.

Acestor clasificări autorul le adaugă un scurt capitol referitor la metaforă și alegorie (p. 132 – 133), asupra cărora nu insistă, deoarece acestea sunt, în opinia sa, mai degrabă, o însușire a ritoricii. Alegoria constă în a asemăna arătarea ce vei să faci, sau patima ce ai, sau bucuria cu vreo istorie trecută, care să să asemene cu pricina ce vei să arăți întocmai și să să închipuiască sau povestirea aceia cu arătarea ce vei să faci, cu povestirea trecută: Bucurăte Scara Ceriului pre care sau pogorât Dumnezeu. Către Sfânta Fecioară aligorie, Scara ce o au văzuto Iacov în somnu (p. 132). Metafora este a arăta pricina ce vei să zici și să scrii, închipuită întocmai asupra, sau a vreunii vite, sau vreunii ape, sau vreunui elementu sau a vreunii păsări, sau vreunii flori sau pomu[…]sau veri ce alt lucru lumescu vrutu și știut, a cărora sau firea, sau mișcarea, sau fapta să să asemene cu cugetul arătării, ce vei să faci: Bucurăte vița mlădiții cei neveștejite. Bucurăte bae care speli cunoștința (p. 133).

Partea a IV-a a Cărții a II-a, intitulată Păntru poetică, începe cu definiția poeticii: ,,Poetica este foarte veche, așa cum să vede dela greci, arapi, perși, încă și evrei […]. Poetica iaste aceia ce arată a să face stihur mai vârtos că aceste stihuri să numescu poetică și poezie”. (p. 134) În continuare, gramaticul român îi elogiază pe toți aceia care, având contribuții majore în domeniul poeticii de-a lungul timpului, au constituit pentru el un model demn de urmat. Astfel:

,,Grecii au obicinuit foarte multu poetic și puindu osteneala au aflat multe feluri dă chipuri a alcătui stihuri cu mare meșteșugu[…] ” (p. 134).

,,Latinii au urmatu la aceasta, întru toate grecilor, precum să văd lăudatele și frumoasele alcătuiri ale lui Ovidie, și Virghilie, și altora dân cei noi și până astăzi” (p. 134).

,,Italianii, francezii, și spaniolii, și alții ce li să trage limba dân limba latinească ca niște pârae, precum și această a noastră rumânească nau obicinuit a face stihuri cu numere pă picioare ca grecii și latinii și eu nu bănuescu a fi pricina alta, dă câtu neaverea dă multe slove glasnice” (p. 134 – 135).

Petre V. Haneș remarca faptul că deosebirea între versificația grecilor și a romanilor si cea a italienilor, francezilor și spaniolilor constă în aceea că ,,prima e bazată pe cantitatea silabelor (lungi și scurte), a doua pe calitatea lor (accentuate și neaccentuate). În opinia lui Lazăr Șăineanu acest pasaj ,,învederează părerea autorului despre înrudirea și filiațiunea limbilor romanice”. Sunt realizate, în continuare, aprecieri deosebite la adresa lui Tasso, Ariosto, Petrarca, Metastasio, Voltaire, ale căror versuri, ,,afară dă mijlocul alcătuirii lor ce nul poate urma fieșteșcine, afară dă arătarea cea însuflețită a Istoriei, ce o dau la toți prin urechi, ca prin ochi, afară dă regulile construcționii și ortografiei, meșteșugul iaste” (p. 136). După prezentarea celor trei reguli de care trebuie să ținem cont în alcătuirea versurilor (a să păzi cursul cititului; a să păzi construcțione și ortografia, să noima pă dăplin; a să face tăerile termenilor cele cuviincioase și obicinuite – p.136). Referitor la modul cum ar trebui să rimeze versurile (chipurile potrivirii lor la sfârșit), autorul oferă șase exemple din creația proprie (p. 137 – 139), fiind totuși rezervat față de utilitatea unei asemenea științe. Aceste versuri, numite de Nicolae Manolescu poezii gramaticești, ,,trebuie considerate cele dintâi poezii lirice românești”. Același autor apreciază că Ienăchiță Văcărescu include în lucrarea sa un capitol de prozodie, deoarece gramatica ,,ar fi menită să ne deprindă cu scrierea de versuri înmeșteșugite”. Reproducem, în continuare, două dintre cele mai cunoscute modele de versificație oferite de Văcărescu în gramatica sa:

,,Un chipu

Musă, putere dă mă rog, la graiurile mele.

Zim, cum să'ncepu, în ce fel să arătu gândirea mea prin ele

Grammatica e meșteșug ce-arat-alcătuire,

Și toți prin trânsa potu a afla veri cepovățuire.

Altu chipu

Ș-a scrie încă întrales cu reguli arătate,

Pă toți învață d-ale ști fără greșeală toate.

Și versuri înmeșteșugite arată d-asă face,

Silițivă a o-nvăța, sau faceți cum vă place” (p. 137).

Urmează capitolul referitor la versificația antică, Păntru stihurile cu număr dă picere după orânduiala grecilor, care se deschide cu definiția ,,piciorului”, ca unitate de măsură a versurilor: ,,Piciorul la meșteșugu poeticii să zice numărătoare sistemă, adică o parte a stihului ce să face dân doao, trei sau patru slomniri” (p. 140). Se precizează, totodată, ca denumirea generică ,,picior” este una metaforică, prin analogie cu picioarele vitei, care servesc la umblat. Tot așa, prin mijlocirea piciorului se face ,,cuvântul dân care să face stihul, după cum arată prea învățatul Antonie Catifor în cartea sa” (p. 140). Există astfel, în funcție de numărul de silabe: picioare bisilabice, trisilabice și tetrasilabice. Cele bisilabice sunt în număr de patru: spondeu/spondiu (alcătuit din două silabe lungi); pyrrhic/pyrrihiu (alcătuit din două silabe scurte); troheu/troheos (alcătuit dintr-o silabă lungă și una scurtă); iamb/iambo (alcătuit dintr-o silabă scurtă și una lungă). Cele trisilabice sunt reprezentae de dactil (alcătuit dintr-o silabă lungă și două scurte). Versuri dactilice/dactilicești sunt: exametrul eroic/iroicescu (numit iroicescu, deoarece, după cum afirmă autorul, Homer a scris despre eroi cu acesta), care este alcătuit din șase picioare, cel de-al cincelea fiind obligatoriu dactil, cel de-al șaselea, spondiu sau troheu, iar celelalte picioare, fie sau dactili sau spondii (se menționează că numai cu acest fel de versuri se poate face Istorie), epigrammata (care se face dintr-un vers eroic/stih iroicesc și unul elegiac/eleghiu) și pentametrul/pendametrul, alcătuit din cinci picioare și cu ajutorul căruia se poate face o istorie scurtă sau învățătură (p. 140 – 141). În continuare, de la pagina 144 până la pagina 146, se fac referiri la regulile de alcătuire a versurilor, Canoane păntru stihuri și învățătură păntru număratul lor, la ,,frângere”, cezura versurilor și la synesis, Păntru frângerile stihurilor și păntru Synizisis, precum și la iar la scurtarea cuvintelor în avantajul versificației, Păntru tăetura lexelor și păntru număru stihurilor.

Capitolul se încheie cu analiza, bazată pe exemple, a versului eroic/stih iroicesc (p. 147), elegiac/stih eleghiu (p. 148) și iambic/stih iambicesc (p. 149).

La finalul gramaticii (p.150-151) se află Scara și tabla de materii, urmată de un comentariu al autorului pe care îl reproducem: ,,Sfârșitul, în numele marelui Dumnezeu și cu ajutorul său, a Grammaticii rumânești” (p. 151). Totodată, se menționează că de la jumătate cartea a fost tipărită de Dimitrie Mihailo în Tipografia Râmnicului.

Având conștiința unui întemeietor, Ienăchiță Văcărescu realizează prin Observații o operă de pionierat în care se insinuează, deopotrivă, o coordonată etică și una estetică. Pentru gramaticul muntean, constituirea unor norme generale accesibile tuturor celor interesați de studiul limbii nu a reprezentat doar un deziderat, ci un imperativ inevitabil.

Scriind despre spiritele întemeietoare, despre nașterea și evoluția conștiinței scrisului, Eugen Simion aprecia că Ienăchiță Văcărescu încearcă să pună ordine în albia expresiei lingvistice, fără pretenția de a crea o limbă, deoarece acesta nu se imaginează decât ca un dregător în lumea gramaticii, neavând ,,insolența, superbia geniului care vrea să re-creeze totul. El vrea numai să ferească pe alții de greșeală și să îndrepte proastele obiceiuri ale vorbirii”. În același timp, criticul literar afirma că: ,,o literatură nu se poate constitui fără o limbă capabilă să exprime, în forme corecte, generalizate, subtilitățile gândirii (cugetele frumoase) si ale imaginației (poeticele faceri). Atât de obstinat este acest gând încât gramaticianul – poet identifică dificultățile scrisului său cu acelea ale nașterii unei culturi”.

2. Modelele străine și influența lor asupra materialului gramatical

În vederea realizării unei evaluări corecte a influențelor pe care le-au exercitat modelele străine asupra Observațiilor lui Ienăchiță Văcărescu, numeroși cercetători și-au exprimat, de-a lungul timpului, opiniile, uneori divergente, readucând în centrul atenției, această lucrare a cărei valoare rămâne incontestabilă. Ei au recurs la maniere diverse de documentare/investigare, radiografiind adesea structurile intime ale lucrării gramaticului muntean, deoarece au fost preocupați nu doar să indice, ci să și aducă argumente probatorii în privința originii/paternității modelelor străine. Primul care formulează ipoteza influenței modelelor italiene asupra gramaticii lui Văcărescu este Romulus Ionașcu.

La 10 ani după Romulus Ionașcu, Giorge Pascu, analizând o notă marginală de la pagina 3 a gramaticii lui Văcărescu, referitoare la un geograf cu numele Fațea, pentru a clarifica denumirea Valahia, identifică două modele ale Observațiilor: unul italian, gramatica lui Fațea și unul grecesc, gramatica lui Antonie Catiforo.

Dimitrie Găzdaru a pornit de la premisa reconsiderării compoziției gramaticii, în sensul împărțirii acesteia nu în două parți, numite de autor cărți, ci în trei părți, ,,dacă socotim poetica, după cum și trebuie, ca o materie diferită”, întrucât acestei împărțiri îi corespunde, din punct de vedere etimologic, o terminologie diferită. Acest argument este considerat de către Klaus Steinke un compromis îndoielnic, deoarece nu este suficient de documentat și nu se explică motivul schimbării, al trecerii de la modelul italian din prima parte la cel grec din a doua parte. De aceea, după cum menționează autorul, ,,este posibil ca Ienăchiță Văcărescu să fi compilat din mai multe gramatici în același timp, ceea ce nu înseamnă că el, în anumite părți, nu s-a sprijinit pe unul sau altul din izvoarele folosite. Nu are însă puțin sens să folosim o afirmație în fața alteia”. Vom constata, de altfel, că D. Găzdaru însuși se întoarce apoi la împărțirea, făcută de Văcărescu, în cele două cărți ale gramaticii evidențiind, în prima parte, o nomenclatură gramaticală latină și italiană, o terminologie mai mult grecească, în a doua parte și din nou, una italiană, în poetică, ceea ce permite să fie considerată justă aprecierea că Văcărescu a avut printre modele și o gramatică italiană.

Dimitrie Găzdaru nu dorește ca aceste afirmații să rămână în sfera ipoteticului și, în perioada în care a lucrat în biblioteci mari din Roma, Veneția sau Florența, decide să se documenteze atent în legătură Gramatica unui anume Fațea, la care face referire Văcărescu în nota marginală de la pagina gramaticii, un posibil model italian. Nefiind identificat niciun autor de gramatici cu acest nume sau cu un nume asemănător, D. Găzdaru consideră că este posibil ca intenția lui Văcărescu să fi fost nu să indice modelul italian al gramaticii sale, ci să citeze un geograf cu numele Fațea, cu observația că o asemenea concluzie negativă nu este cazul să atragă negarea absolută a unui posibil model italian al gramaticii. În favoarea acestei afirmații, Găzdaru propune o analogie între titlul gramaticii lui Văcărescu și titlurile unor gramatici italiene din secolul al XVIII-lea, de exemplu: Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și și orânduelelor gramaticii românești, adunate și alcătuite acum întâiu dă Dumnalui Ianache Văcărescul…și Osservazioni della lingua italiana, raccolte dal Cinoni in questa edizione accresciute dall'accademico intrepido G. Baruffaldi, Ferrara 1709.

Ipoteza aceasta este întărită și de constatarea că Paul Iorgovici, care a studiat trei ani, publică o gramatică intitulată Observații de limbă rumânească, Buda 1799, influența italiană fiind una directă. De asemenea, după cum subliniază același autor, o parte dintre definițiile din gramatica lui Văcărescu amintesc de unele modele italiene. Din același studiu mai aflăm că, tot în spiritul unei gramatici italiene publicate în 1743, este posibil ca Văcărescu să fi adăugat partea de poetică în structura gramaticii, ilustrată, spre deosebire de gramaticile italiene, cu exemple create de el însuși. Găzdaru nu este de acord cu Giorge Pascu, în opinia căruia gramatica a fost elaborată ca pretext pentru a scrie ,,un tratat de versificație”. Spre finalul articolului, în ciuda eforturilor sale de a identifica modelul italian al gramaticii lui Văcărescu, autorul recunoaște că dintre gramaticile italiene citate este ,,imposibil de precizat” care ,,i-a servit de model lui Văcărescu”. Acesta prezintă, în continuare, într-o manieră mai aplicată (dar și aici fiind rezervat în privința modelului), analogiile ce se pot observa între gramatica lui Girolamo Gigli și gramatica lui Văcărescu la nivelul titlurilor părții/cărții I ale celor două gramatici, după cum urmează:

Gigli Văcărescu

Parte I Cartea I

Delle lettere. I.Ce iaste gramatica și păntru împărțeala slovelor și păntru Delle silabe. părțile cuvântului

Degli articoli. II. Păntru articol sau încheere.

Del nome. III. Păntru nume.

Del pronome. IV. Păntru pronume.

Del verbo V. Păntru verbi sau graiuri.

VI. Păntru gerundiu și părtășire

Della propozizione. VII.Păntru propozițione sau propunere.

Dell' avverbio. VIII.Păntru adverbiu sau spre graiu.

Della congiunzione

e interiezione. IX. Păntru congiunțione sau legare.

X. Păntru interiețione sau perentsi

Parte II Cartea II

Della piu esatta e moderna ortografia. Păntru pronunție și ortografie.

Punctul de plecare al acestei argumentări este, în opinia lui Klaus Steinke, unul greșit, similitudinea la care Găzdaru face referire nefiind desăvârșită: ,, primul capitol se numește Delle lettere, iar iaste gramatica? și ultimul Della piu esatta e moderna ortografia, iar la cărturarul român Păntru pronunție și ortografie. În afară de acestea, lipsește, în lista lui Gigli, un capitol Păntru părtășire și gherundii". Pentru a proba concordanța aproape deplină în ordonarea materialului gramaticii lui Văcărescu, Klaus Steinke propune, mai degrabă, ca obiect de comparație, gramaticile lui A. Catifor, M. Smotrițki sau S. Micu. Am putea aprecia aceste intervenții ale lui Klaus Steinke ca o completare a rezervei pe care Găzdaru o exprimase relativ la modelul italian, gramatica lui Girolamo Gigli, și nu ca o obiecție adusă unei argumentări considerate aprioric relative/incerte.

Nestor Camariano este surprins că numeroși filologi sau istorici literari (Lăzăr Șăineanu, Romulus Ionașcu, D. Găzdaru), care, exprimându-și opiniile despre modelele gramaticii lui Ienăchiță Văcărescu, vorbesc cu precădere despre influența italiană, și mai puțin despre influența greacă, evidentă, de altfel. În opinia acestuia, singurul ,,care a arătat că Văcărescu s-a folosit nu numai de terminologia latino-italiană și de cea slavonă, ci și de terminologia greacă, a fost Giorge Pascu”. Din studiul său, reiese că, în privința modelelor italiene, cercetătorii anteriori abordează inegal această problemă, fără a o elucida. Astfel, Giorge Pascu s-a rezumat la constatarea că modelul italian al gramaticii lui Văcărescu trebuie să fie Gramatica lui Fațea. D. Găzdaru, deși descoperise că nu a existat niciun gramatic cu acest nume, a identificat, totuși, un anume ,,Giorgio Facea di Cerigo , ales capelan de S. Giorgio și trimis apoi în Corfu, dar acest Facea n-a scris și n-a publicat nico gramatică”. De aceea, D. Găzdaru continuă să observe că Văcărescu, în nota sa marginală, citează, de fapt, un geograf pe nume Fațea. Intuiția lui Găzdaru că Fațea nu este autorul unei gramatici, ci al unei geografii i se pare lui Camariano justă, însă acesta nu a mai continuat cercetarea.

Nestor Camariano continuă demersul început de Găzdaru și ajunge la concluzia că Fațea, de fapt, ,,n-a fost Italian, ci Grec; de aceea nu este trecut în bibliografiile italiene, ci în cele grecești, iar opera sa Gramm. Gheograf. pe care o citează Văcărescu în prefață, este o Gramatică Geografică, un manual de geografie, în limba greacă, tradusă însă din limba italiană”.

Deși constată că majoritatea cercetătorilor acordă atenție mai mică modelului grecesc al gramaticii lui Văcărescu, Nestor Camariano însuși aduce în discuție acest aspect abia spre finalul articolului său, unde vorbește despre influența gramaticii lui Antonie Catiforo, ,,foarte mult întrebuințată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în școlile grecești de pretutindeni, care a fost publicată în 1734”, care se resimte în partea a doua a gramaticii, cu precădere în capitolul dedicat Poeticii. Camariano se rezumă, după cum ne și atenționează, la definiția pe care o dă Văcărescu piciorului metric, care este, după cum observă acesta, o traducere din Catiforo: ,,Asupra împrumuturilor lui Văcărescu din Gramatica lui Catiforo voiu reveni cu altă ocazie; acum mă mărginesc să dau pasajul cu definiția piciorului la <<meșteșugul poeticei>>, unde Văcărescu citează numele lui Catiforo și din care pasaj se poate vedea că definiția piciorului dată de Văcărescu este o traducere din Catiforo”.

Cornel Cîrstoiu prezintă sintetic modelele gramaticii lui Ienăchiță Văcărescu, începând cu gramatica lui Girolamo Gigli, Lezioni di lingua toscana (apărută la începutul secolului al XVIII-lea), pe care a folosit-o pentru prima parte, continuând cu izvoarele indicate de Văcărescu însuși: Gramatica geografică a lui Gheorghe Fatseas, apărută în 1760 ; Gramatica lui Meletie și mai ales Gramatica greacă completă a lui Catiforo, apărută în 1734, folosite de autor pentru partea de poetică. Se fac, apoi, referiri și la posibile modele de gramatici franțuzești, persane, arabe, latine, slavone pe care Văcărescu le-a valorificat în Observații…. În opinia aceluiași autor, nu trebuie trecute cu vederea nici ,,cunoștințele de gramatică, căpătate în timpul instruirii sale cu dascăli în casă (de limba germană, franceză, italiană, turcă), , cum bănuie chiar Nicolae Iorga, sau , cum mărturisește singur în Istorie a prea puternicilor împărați otomani”.

O altă ipoteză legată de modelele gramaticii lui Văcărescu se referă la folosirea de către autor pentru gramatica și poetica sa ,,a unor izvoare grecești tipărite la Veneția”.

Mult mai rezervat în privința validării modelelor italiene care l-ar fi influențat pe Ienăchiță Văcărescu, Klaus Steinke, propune, în lucrarea sa, Problema modelelor gramaticii lui Ienăchiță Văcărescu, o comparație a gramaticii lui Văcărescu cu cele ale lui A. Catifor, M.Smotrițki, D. Eustetievici, Macarie, Samuil Micu și o gramatică în limba italiană, al cărei autor nu este menționat, cu text paralel greco-italian, pentru a face câteva observații legate de problemele introductive, de definițiile primei părți din cartea întâi, precum și de problemele de fonetică, prezentate parțial în cartea întâi și reluate în prima parte a cărții a doua a gramaticii. În urma acestui demers de o mare complexitate, au fost decelate amănunte care exclud, în prima parte, posibilitatea vreunui model italian: ,,O orientare a lui I. Văcărescu către o gramatică italiană, este așadar nu numai foarte puțin probabilă, ci chiar exclusă, dar, pentru a susține această afirmație noi nu dispunem decât de argumente indirecte. Este vorba, înainte de toate, de folosirea alfabetului chirilic în operă, ceea ce prin tradiție se înțelege de la sine, dar care determină în același timp, și direcția în căutarea modelului. Sunt apoi clasificările pentru consoane și vocale – ele contravin în multe cazuri naturii limbii române -, care însă trebuie explicate în primul rând prin utilizarea unui model grec sau slav. Pentru fonetică, și, îndeosebi, pentru prima ei parte din cartea I, excludem posibilitatea vreunui model italian”. Cercetarea continuă cu stabilirea modelului care a influențat morfologia, acesta fiind, după majoritatea cercetătorilor, o gramatică italiană. Astfel, Klaus Steinke, apreciază că, în afară de numeroasele observații și meditații care aparțin lui Văcărescu însuși, în abordarea morfologiei se pot identifica ,,și multe concordanțe în text cu gramatica anonimă a limbii italiene și din când în când cu opera lui A. Catifor care trebuie luate în considerație pentru determinarea unui model în acest domeniu. Centrul de greutate se află, înainte de toate, în analogiile din text cu gramatica italiană, la care nu este dat autorul pentru că ele sunt numeric și proporțional cele mai însemnate. Anonimitatea autorului poate fi folosită pentru a răspunde la întrebarea de ce I. Văcărescu nu a citat nici un model italian". Opinia cercetătorului este că și în cartea a doua, cu precădere la poetică, în care este recunoscută, în general, gramatica lui A. Catiforo, se pot vedea schimbări substanțiale, ,,care arată simțul treaz al lui I. Văcărescu pentru trăsăturile limbii române”.

Din cercetarea efectuată, așa cum subliniază autorul, rezultă că nu poate fi acceptată într-o formulare exclusivistă ipoteza conform căreia prima parte din Observații pornește de la un model italian, gramatica citată de acesta, cu un text paralel în italiană și în greacă, care putea să servească drept model doar în unele locuri. Dacă totuși s-ar admite ca model, folosit parțial, această gramatică anonimă italiană, atunci ar fi explicabilă trecerea de la un model italian, în prima carte, la o gramatică greacă, în cartea a doua, întrucât în gramatica anonimă nu se regăsesc sintaxa și poetica, ceea ce explică necesitatea unui alt model.

A vorbi despre apariția primelor gramatici românești presupune, în primul rând, apelul autorilor la modele, cărora unii le sunt mai mult sau mai puțin tributari. În comparație cu gramatica lui Eustatievici, gramatica lui Ienăchiță Văcărescu este, în opinia Nicoletei Petuhov, net superioară, dovedindu-se a fi ,,și una surprinzător de modernă pentru sfârșitul secolului al XVIII-lea.[…] Ceea ce face însă ca lucrarea sa să fie atât de diferită este abilitatea și intuiția cu care își alege modelele, mobilitatea spirituală și înclinația sa către versificație. Ienăchiță afirmă, ca și reprezentanții Școlii Ardelene, sărăcia vocabularului românesc și are intuiția de a se orienta către romanitate, faza mai nouă a latinei, pe care o știa strămoașă a românei”.

Petre V. Haneș apreciază că, dacă luăm în considerare forma termenilor tehnici, Ienăchiță Văcărescu s-a adresat nu numai gramaticilor italiene, ci și ,,gramaticilor grecești și celor latinești”.

Numeroasele studii care s-au realizat în legătură cu identificarea corectă a surselor de inspirație/modelelor străine care au stat la baza gramaticii lui Ienăchiță Văcărescu au condus la concluzia că ele au fost multiple și au influențat nu doar structura lucrării, ci și vocabularul de specialitate. După cum s-a observat, departe de a realiza o transpunere fidelă a izvoarelor străine la care a recurs, Ienăchiță Văcărescu a alcătuit din acestea o sinteză, fiind ,,preocupat de a da limbii românești o gramatică, fără de care, spune el, o limbă nu se poate dezvolta”.

3.Terminologia scrierii normative a lui Ienăchiță Văcărescu

Fiind autorul primei gramatici tipărite în limba română, Ienăchiță Văcărescu nu a avut avantajul de a valorifica o terminologie gramaticală în limba română deja existentă și de aceea „avea să întâmpine o mare greutate: nomenclatura științifică”.

Văcărescu însuși constată că limba română nu poseda, la acea dată, o terminologie științifică: „a lipsi dân limba noastră toți tremenii științii” ( p. 6), fiind nevoit să adopte „termenii de care avea nevoie din gramaticile străine”.

Ca adept al introducerii neologismelor, Ienăchiță Văcărescu îmbogățește nomenclatura, uneori complicată a gramaticii sale, printr-o metodă nouă, aceea a dublării calcului cu un neologism: „articol, adică încheerea, nome, adică nume, pronome, adică pronume, verb, adică grăire” (p. 17).

Văcărescu este prudent în introducerea acestor termeni noi, nepermițându-și să-i folosească singuri, deoarece este conștient că puteau să nu fie înțeleși. De aceea, el păstrează și calcurile după terminologia slavonă sau latină.

În prima parte a gramaticii, autorul s-a adresat modelelor italiene, Lazăr Șăineanu apreciind că, deoarece era obișnuit mai mult cu limba italiană, Văcărescu urmărea să dea ,,o soluțiune practică cestiunii, adoptând această limbă ca normă generală pentru nomenclatura gramaticală”. Au fost preluați din italiană termeni ca: accentu (<it. accento); ativ (<it.attivo-muncitor, activ, vrednic); cvalita (<it. qualita-calitate, fel, însușire); cvantita (<it quantita-cantitate, multe lucruri la un loc) etc. P.V. Haneș realizează un inventar cu 22 de astfel de termeni tehnici de origine italiană.

Unii dintre termenii utlizați de Văcărescu în Observații, cunosc o adaptare fonetică/morfologică la limba română, ori numai fonetică, după limba latină, majoritatea fiind de origine latină: grammatica (p. 2) (grafiile cu forme duble se datoresc modelelor latino-romanice), nome (p. 17), pronome și pronume (p. 17), verbu, partițipie (p. 17), sostantivu (p. 33), propunerile = prepozițiile, pe care le împarte în: semplici = simple și composte alcătuite = compuse (p. 86); congiuțione (p. 17); interețione (p. 17); gheneru pentru gen (p. 19), sostantivu (p. 33), adietivu (p. 33), căderi pentru cazuri (p. 20), nominativă, ghenitivă, dativă, acuzativă, vocativă, ablativă (p. 20), dimostrativu pentru pronume (p. 44), relativu pentru pronume (p. 47), modele pentru moduri: indicativă, imperativă, otativă, cogiuntivă, imfinitivă (p. 61), timpi pentru timpuri: prezente, preteritu, imperfetu, preteritu indeterminatu, preteritu perfetu, trapasatu imperfetu, foturu (p. 61), Soghet (p. 58) etc.

Există și un număr însemnat de împrumuturi de origine greacă, predominante în partea a doua a gramaticii, autorul nemaiadaptând acești termeni, așa cum s-a constatat, ,,la structura morfologică a limbii române”: syndaxis pentru sintaxă (p. 13), difthongul pentru ditong (p. 15); figuri gramaticești: éllipsis, pleonázmu, syllipsis, yperbatu (p. 125); yperbatu, în cadrul căruia se disting cinci forme: anastofi, tmisis, parenthesis, synhis, anacoluthon (p. 130 – 131), epigramă (p. 142); lex=cuvânt; (p. 146). slomnirea=silaba (p. 16); termeni din alte domenii: sympatrioți (p. 10), politie (oraș) (p. 34), catahrisis (p. 98).

După cum s-a putut remarca, Ienăchiță Văcărescu „conservă și un număr mic de termeni slavoni”, precum slovă (p. 13); glasnice (p. 14), neglasnice (p. 14), slomnirea (p. 16).

Cu riscul de a da naștere „la formațiuni bizare și la composițiuni arbitrare”, cum le numește Lazăr Șăineanu și pentru descrierea cazurilor, numite tot căderi (ca Brașoveanul), Văcărescu recurge la aceeași metodă a explicării neologismului: ,,nominativă, adică numitoare, ghenetivă, adică nemuitoare” (p. 20).

Văcărescu este inconsecvent în utilzarea neologismelor, care apar, de regulă, în titlu. De aceea, el va apela frecvent, în expunerea sa, la termeni mai apropiați de echivalentul lor românesc. Prezentarea verbului, de exemplu, are la bază mai multe neologisme, comparativ cu pronumele. Dacă în cazul modurilor verbale, Văcărescu apelează la neologisme pe care le explică prin intermediul calcurilor: ,, moda indicattivă, adică arătătoare sau hotărâtoare” (p. 61), atunci când prezintă timpurile indicativului, autorul recurge numai la neologism: „Moda indicativă are timpi șase” (p. 61). De asemenea, atunci când descrie paradigmele de conjugare ale verbului, el folosește cei doi termeni: „Moda hotărâtoare sau indicativă” (p. 68); „Moda poruncitoare sau imperativă” (p. 68); „Moda râvnitoare sau otativă” (p. 68); „Moda adăogătoare sau congiuntivă” (p. 69); „Moda imfinitivă sau nesăvârșitoare” (p. 69). În cazul verbelor de conjugarea I, autorul folosește doar calcul: „Moda hotărâtoare” (p. 70); „Moda poruncitoare” (p. 71) „Moda râvnitoare” (p.71); „Moda adăogătoare” (p. 72); „Moda imfinitivă” (p. 73).

Deși ponderea cea mai mare în lucrare o reprezintă neologismele de origine italiană, fiind cunoscut că Văcărescu este apreciat drept un ,,promotor al curentului italienizant”, se observă că autorul dorește să realizeze o apropiere mai lentă de terminologia italiană, tocmai pentru a nu pierde o trăsătură de bază a lucrării sale, anume accesibilitatea. Comparativ cu unii termeni din italiană, care nu au fost acceptați în limba literară, s-a observat că „mulți dintre termenii grecești adaptați fonetic și morfologic la structura limbii române, au rămas în limba literară până în zilele noastre”.

Dincolo de aspectul învechit și greoi al nomenclaturii întâlnite în Observații…, așa cum s-a afirmat, Văcărescu a făcut operă de pionierat în domeniul terminologiei gramaticale românești, lucrarea sa reprezentând ,,prima încercare de a crea și a impune o gramatică cu terminologie autohtonă, ce are punct de plecare limba vorbită”.

4. Normele limbii literare reflectate în gramatica din 1787

Superioare sub aspectul erudiției, al preocupărilor oamenilor de cultură de a reforma limba română prin evidențierea, cu argumente filologice, a originii sale latine, unii propunând o abordare teoretică a limbii, în general, și a limbii literare, în special, alții încercând să realizeze primele demersuri de codificare a limbii române în gramatici, scrierile din Transilvania de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea nu rămân un fenomen izolat, nesincron, fără ecouri, în raport cu Muntenia sau Moldova. Dacă Dimitrie Eustatievici Brașoveanul scria în 1757 cea mai veche gramatică românească, Gheorghe Șincai ,,susținea, la 1783 poate pentru întâia dată la noi, ideea de normare a limbii comune pe baza limbii cărților”.

Deși este slab reprezentată de apariția lucrărilor de gramatică în perioada 1780 -1828, inegală în comparație cu Transilvania, Muntenia îi datorează lui Ienăchiță Văcărescu, prin Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduielelor gramaticii românești, tipărită la Râmnic și la Viena, în 1787, prima gramatică scrisă și tipărită în limba română. Opera ,,reflectă tradiția literară muntenească, prezentând unele oscilații explicabile prin influența graiului local”, Ienăchiță Văcărescu fiind considerat ,,întâiul autor care formulează și pune în aplicare principiul fonetic în scrierea limbii române”.

Ne-am propus în demersul nostru să analizăm, pe baza exemplelor excerptate din Observațiile… lui Văcărescu și marcate de noi cu litere îngroșate, iar de Mariana Costinescu evidențiate cu litere cursive, următoarele aspecte de ordin fonetic și morfologic:

I. Fonetică

A. Vocalismul

1. ă/e

Ă etimologic se menține în cuvântul fămeie, dar apare și în forma femeie.

fămeia(52), o fămeie (98)

(acestu fel dă) femeie (53)

,,Trecerea lui ă la e în cuvântul femeie se constată încă de la finele secolului al XVI-lea în Moldova (Gr. sec. XVI, 77) pentru a continua să fie oglindită în documente scrise în prima jumătate a secolului al XVIII-lea în Țara Românească și Moldova […]. Frecvente până târziu sunt în documentele muntenești grafiile cu ă, ceea ce dovedește că în această parte a țării asimilarea lui ă la e s-a făcut lent și s-a încheiat târziu”.

2. ă/a

Transformarea lui ă protonic în a în cuvinte ca măcar, sărac, specifice ariei nordice a Dacormaniei, nu este atestată.

măcar (că) (3, 5, 6,7, 8)

săracă, săraca (24), săracii (106)

Mariana Costinescu ia în considerație cuvântul măcar, cu rezerva că, așa cum susține și Ion Gheție, a ar putea fi etimologic (<ngr. makari). În acest caz, afirmă autoarea, măcar ar rezulta din trecerea spontană a lui a neaccentuat la ă.

3. Forme sincopate

(după) dreptate (8), (cu) dreptate (88), dreptatea (108)

dregere (64,74), dregerea (99), dreg (100)

Formele sincopate dreg și dreptate sunt singurele înregistrate. După 1600, formele sincopate apar frecvent în documentele muntenești, spre deosebire de Moldova, unde înlocuirea formelor nesincopate cu e (i) cu cele sincopate s-a făcut mai lent. Mai mult, formele nesincopate s-au păstrat până în zilele noastre în Banat, sudul Crișanei și Transilvania sud-vestică.

4. e/i

inemă (97)

a) E se menține în cuvine ca inemă.

În legătură cu forma inemă, Mariana Costinescu precizează că aceasta este întâlnită izolat în nord-vestul Banatului, centrul Transilvaniei și Moldova, inimă înregistrându-se în restul teritoriului dacoromân.

b) E aton în poziție medială uneori se păstrează, alteori trece la i,

dânsele (50), omenaș (36), oameni (98), (pă) prieten (60), prietenul (60), (a ) vedere (65), unele (56)

numerile (63), unile (56), unile (64)

c) Închiderea lui e aton final la i, specific graiurilor moldovene, precum și unor graiuri din Banat și Crișana, nu se înregistrează.

bine ( 20, 88, 93), mâine (87)

Așa cum s-a constatat, în documentele moldovenești scrise după 1600, fenomenul este foarte bine reprezentat, spre deosebire de jumătatea răsăriteană a Munteniei, unde închiderea lui e la i apare notată, dar nu prea frecvent.

5. ea/e, oa/o

mea (12, 41), (voi, vei,va, vom, veți, vor) avea (66), ipângea (23, 24, 99), ipângeaua (99)

oase (99), foarte (86, 118)

Reducerea diftongilor ea la e și a lui oa la o nu se înregistrează, în această perioadă în gramaticile din Muntenia. De asemenea, ea nu se reduce la e nici în gramaticile transilvănene.

Monoftongarea lui ea este întâlnită astăzi pe întreg teritoriul țării, excepție făcând Oltenia (mai puțin nord-vestul), Muntenia, Dobrogea și părțile sudice ale Transilvaniei și Moldovei.

6.ia/ie

În formele de prezent ale verbului a lua apare ia, nu ie.

iau, iai, ia (p.83)

7. o/oa

Diftongul oa se menține în cuvinte ca ploao

ploao (98,120), oao (p.98), doao (83, 96, 98,120)

8. î/îi

mâine (87)

Formele muntenești epentetice de tipul mîine sunt generale.

Ion Gheție explică epenteza lui i în cîine, mîine, mîini, pîine și poimîine ,,prin anticiparea elementului palatal din silaba următoare (de regulă i; cf. Densusianu, HLR, II,16).ALR l-a notat pe îi în Muntenia, Dobrogea, jumătatea de răsărit a Olteniei și în puncte izolate din sudul Transilvaniei și al Moldovei […]. Weigand l-a înregistrat pe îi și în afara regiunilor mai sus amintite, în Bihor și în zona Mureșului mijlociu”.

B. Consonantismul

9. labiale moi și/labiale dure

Petru (17,18) și Pătru (34)

pe (1) și pă (4; la pagina 5, pă apare de 2ori; 21)

păntru (la pagina 7, păntru apare de 4 ori, la pagina 13, de 2ori, la pagina 16, de 4 ori) și pentru (la pagina 19, pentru apare în paralel cu păntru)

păste (86)

merg (74), (să) meargă (104)

Timbrul labialei p este oscilant, dar, după frecvența lui în gramatică, se observă că autorul preferă variantele cu p dur. De altfel, dintre labiale se durifică numai p.

Durificarea lui p în pă se înregistrează încă din secolul al XVII-lea în Țara Românească și Transilvania. În Țara Românească, mai precis, spre sfârșitul secolului al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea. Destul de frecventă este durificarea lui p în păntru, atestată documentar din secolul al XVI-lea.

10. dentale moi și/dentale dure

de la ( 42, 52, 86) și dă la (26 – 32, 37 – 39, 42 – 51)

dăstul (96)

Dentala d are numai timbru dur în dăparte (87).

Așa cum explica Văcărescu, rostirea unor vocale, î, de exemplu, ,,să amestecă cu i” în cuvinte precum din: dân și din (97).

Rostirea dură a lui d este întâlnită în Muntenia înainte de 1600, urmând să apară din ce în ce mai des în documentele secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea. În zilele noastre, fenomenul a fost notat în Muntenia propriu-zisă, răsăritul Olteniei și colțul sud-estic al Transilvaniei și în Banat și Crișana sudică și centrală.

11. s, z, ț moi/dure

seamă (p.83), singur (p.91) simț (p.77)/aș simți (p.78), înștiințez (p.70), înțelept (p.24), puțin (p.90), Dumnezeu ( 62, 63, 89), să zice ( 57), zic (82)

s, z, ț cunosc numai timbrul moale, cu excepția lui s din forma de acuzativ a pronumelui reflexiv, întâlnit doar în varianta să. Durificarea acestor consoane este răspândită astăzi într-o arie vastă, pe întreg teritoriul dacoromân, Muntenia propriu-zisă (fără părțile apusene, vecine cu Oltul) făcând excepție. Relativ la trecerea lui e la ă în pronumele reflexiv se (>să), generală în întreaga Dacoromanie, Ion Gheție precizează că, în Muntenia, unde s se rostește moale, să poate fi explicat printr-o asimilare vocalică (ă-e>ă-ă), în fonetică sintactică: să se facă>să să facă. Mariana Costinescu include în lista de exemple și cuvântul seamă (<magh. szám), deoarece acesta are aceeași repartiție cu seară.

12. ș, j moi/ș, j dure

șî și și (97), și (14,15,16, 17 etc.), călușăl (p.36), șărpi (p.27), grijăsc (p.103)

Fricativele palatale ș, j cunosc o dublă întrebuințare. Apreciind că ,,pronunția și ortografia la noi nu are greutate, dă vreme ce avându slove dân dăstul, putem a înplini și pronunția cu înlesnire, și ortografia cu regula dăsăvârși” (p.96), Văcărescu pune în discuție cuvintele cu timbru dublu, printre care se numără si cele care conțin ș: ,,â nu face i, ci iar mai groasă pronunția: pâste, până, pântece, dar iar să amestecă cu i: piste, pâste, șî, și, pintece, pântece, dân, din” (p.97) Cu toate acestea, variantele dure ale lui ș, j predomină atât în expunere cât și în exemple. Durificarea consoanelor ș, j s-a produs mai întâi în jumătatea sudică a țării (pentru început în Țara Românească, apoi în Banat), urmând să se extindă ceva mai târziu în Moldova și Transilvania, după cum precizează Ion Gheție.

13. r moale/r dur

trebuiește (97), rămătoriu (99), ceriu (33) și cerul (60), moriu(58)

iubitor(18)

r medial are timbru moale în trebuie, iar r provenit din sufixele latinești –torius, -arius, când se află în poziție finală, apare fie în varianta moale (rămătoriu), fie în forma muntenească, devenită astăzi literară (iubitor). Ion Gheție afirmă că durificarea lui r la finele cuvintelor (cu precădere ale celor formate cu sufixele -ariu, -toriu, dar și ale altor cuvinte, precum ajutoriu, sporiu, ceriu) ,,este o inovație care, în zilele noastre, a fost consemnată în Muntenia propriu – zisă și sud – estul Transilvaniei, precum și într-o mică arie din nord – vestul Crișanei”. De menționat că în ceriu, r a fost rostit moale prin analogie cu termenii formați cu sufixele menționate, iar în cer, fenomenul s-a petrecut mai devreme, înaintea secolului al XVI – lea .

II. Morfologie

a. Substantivul

1. G.D. f. sg. = -ei, -ii, -ăi/-ii

Mariei (27), Elisavetei (32)

mesii (28), șalii, vremii (28)

slugăi, slugii (22)

Genitiv-dativul singular al substantivelor feminine de declinarea I are desinența -ei, când finala este precedată de un i (Mariei), și -ii în celelalte cazuri (mesii, șalii, vremii).

De asemenea, mai există o categorie a substantivelor feminine de declinarea a II-a (terminate la nominativ în consoană) ce primesc la genitiv-dativ singular -ei (Elisavet-Elisavetei). În aceeași categorie autorul include substantivul Iudit, care va avea același tratament ca Elisavet.

Sunt folosite ambele desinențe, -ăi și -ii, la genitiv-dativ singular, în cazul substantivelor care conțin consoanele c, g înaintea terminației (slugăi și slugii). Tendința de ștergere a deosebirilor între flexiunea apelativelor și a numelor proprii se manifestă în secolul al XVIII-lea în Moldova de nord și Bucovina. Astfel, așa cum menționează C. Frîncu, ,,în unele documente provenite din aceste regiuni este atestat fenomenul trecerii lui c, g în ĉ, ĝ, variante literarizate ale actualelor ŝ, ž din graiurile moldovenești și bucovinene. La acest fenomen participă și substantivele masculine terminate în -că, -gă. Primele atestări sunt din secolul al XVIII-lea: Horgii […] în marea majoritate a documentelor bucovinene și moldovenești apar formele vechi în -căi, -găi: feciorul Bolgăi […]. În documentele muntenești fenomenul apare extrem de rar și numai la numele de persoane feminine: țiganca Bujorencii”.

2.Vocativul sg., decl. I = N/-e/-o

(o) vreme/vremeo, (o) masă (28), Marie, Mario (28)

Substantivele feminine au la vocativ singular fie forma nearticulată de nominativ, fie pe cea obținută prin adăugarea desinenței -e/-o (o vreme, o masă Marie, Mario). Forma de vocativ în -o este întâlnită în Muntenia, Dobrogea, parțial în sudul Moldovei, Oltenia, Banat, sudul Transilvaniei; = N se întâlnește în restul teritoriului dacoromân.

b. Articolul

3. Articolul posesiv (genitival): al, a, ai, al/a

al mieu, a mieu, al nostru, a nostru, ai mei, ai noștri, ale mele (p.40)

a mea, mea, m, a noastră, noastră, ale mele, mele, ale noastre, noastre (40)

Având în vedere numeroasele explicații care s-au dat în legătură cu evoluția formelor articolului genitival, Ion Gheție consideră că putem porni de la premisa că formele variabile ale articolului posesiv au fost cândva generale, articolul invariabil a apărând ulterior. În zilele noastre, formele variabile ale articolului posesiv pot fi întâlnite în Muntenia, sudul Transilvaniei și în cea mai mare parte a Dobrogei, în restul teritoriului dacoromân înregistrându-se forma invariabilă a. Mai puțin așteptată este, în gramatica lui Văcărescu, folosirea, ca dublet, după al mieu, la masculin singular, a formei invariabile a, specifice jumătății nordice a Dacoromaniei.

c. Adjectivul

4. Formarea superlativului absolut cu prea

prea bun, prea mare(35), prea rău (35)

Așa cum spune gramaticul, superlativul sau covârșitoriu ,,și acesta la noi să alcătuește cu părticica prea, adică: prea bun, prea mare, prea rău” (35). Conform repartiției teritoriale, în Muntenia este întâlnită forma foarte.

d. Numeralul

5. Numeralul ordinal m.sg.: -lea

al doilea, al treilea (36)

Numeralul ordinal are terminația -lea la masculin (așa cum apare, în zilele noastre, în cele mai multe graiuri dacoromâne), și nu -le, terminație întâlnită, mai ales, în Moldova.

e. Pronumele

6. Pronume/adjectiv posesiv: mieu, miei

al mieu/a mieu, ai miei (40)

(pă prietenul) mieu (108)

Pronumele/adjectivul posesiv mieu, miei redă formele literare de atunci. Acestea apar frecvent și astăzi în cea mai mare parte a teritoriului dacoromân.

7. Pronume/adjectiv demonstrativ de apropiere

acest, cest, ăst, aceasta, ceasta, asta (45)

Dintre cele trei forme ale pronumelui/adjectivului demonstrativ de apropiere, acest, cest, ăst, prima este cea păstrată de limba literară, cea de-a doua este una arhaică, iar ultima se întâlnește numai în vorbirea populară și familiară din Muntenia și Transilvania.

La formele de genitiv singular feminin pronumele/adjectivul demonstrativ de apropiere primește terminația -ii, care atrage și alternanța consonantică st/șt: aceștii (44). Această formă, generală în limba literară veche, este întâlnită în diverse regiuni ale teritoriului daco – român, însă apare destul de rar în vorbirea populară, unde în locul genitiv – dativului se folosesc construcții prepoziționale.

8. Pronume adjectiv demonstrativ de depărtare

acela, cela, cel, ăla, aceia, ceia, aia, cea, a (46)

Forma acel(a) este întâlnită astăzi în graiurile din Bucovina, nordul Transilvaniei, nordul și sudul Crișanei, iar forma cel(a) se regăsește în regiunile unde apare acel(a), dar și în Moldova și nord-estul Dobrogei. Cea de – a treia formă, ăl(a), caracterizează graiul din Muntenia, Oltenia, Banat, centrul și sud-vestul Transilvaniei. Formele de genitiv feminin singular ale pronumelui demonstrativ de depărtare acei, cei și ăi (46) sunt conforme cu uzul literar de atunci.

În opinia lui Ion Gheție, formele ,,populare” ale pronumelor demonstrative apar notate sporadic ori sunt absente, întrucât în texte se folosesc curent demonstrativele ,,literare” acesta, acela.

9. Pronume/adjectiv relativ: sg.

carele(m), carea(f.), carii(m.), carele(f.) (48)

Pentru exemplificare, autorul operează cu formele articulate din limba veche ale pronumelui relativ: carele(m), carea(f.), carii(m.), carele(f.) (48). Pe parcursul expunerii, însă formele articulate alternează cu cele nearticulate, frecvența cea mai mare având-o formele nearticulate: carele f.pl. (5), carii m.pl. (11), care f.sg. (11, 61, 74, 85), care m.sg. (16) La cazul genitiv f. sg., pronumele relativ are formele cării (terminația-ii) și căria (48), întâlnite și în gramaticile din Transilvania. Cu excepția Moldovei, a jumătății sudice a Crișanei și sud-estul Banatului, unde se întâlnește varianta cari, în restul teritoriului daco-român, mai puțin o zonă din sud-estul Transilvaniei, este întâlnită forma care. Forme precum care, cărui, la care, pă care sunt incluse de autor în categoria numelui interogativ/întrebătoriu, alături de cine?, cui?, pă cine?(36) Pronume/adjectiv nehotărât: vericare, vericine, verice și oricare, oricine, fieșteșcare, fieșcare

vericare, verice, oricare, fieșteșcare, fieșcare (55), vericine, veriunde (55)

Ion Gheție afirmă că singurele forme cu vare- sau ver(i) – au fost notate în documente muntenești (sec. XVII, XVIII), ceea ce poate conduce la ipoteza că asemenea forme s-au păstrat cel mai mult în sudul țării, în Țara Românească și părțile de miazăzi ale Transilvaniei, precum și în Banat. Compusele cu veri- nu au fost consemnate în graiurile de astăzi.

10. Pronume/adjectiv nehotărât

tutulor (29)

Tutulor este una dintre normele morfologice muntenești pentru care optează Văcărescu recomandată mai târziu de Heliade.

11. Pronume/adjectiv negativ

nimălui (29)

Forma nimălui, cu variantele nimului și niminlui, întâlnite astăzi în jumătatea vestică și în nordul Munteniei, este explicabilă prin analogia cu formele de genitiv-dativ ale substantivelor, așa cum apreciază Mariana Costinescu. Relativ la diversele variante ale pronumelui negativ, Katalin Dumitrașcu precizează că o concesie (neratificată de evoluția ulterioară a limbii literare) făcută uzului comun, așa cum procedaseră Micu – Șincai, Tempea, Văcărescu (nimălui, 55), o reprezintă refacerea de către Laurian a formei transilvănene de genitiv-dativ a pronumelui negativ nimărui sau nimerui, ortografiat cu n (nemenui, 33 și neminui, 87).

f. Verbul

11.Verbe la indicativ prezent și conjunctiv

mănânc, mănânci (70), mănâncă (70)

Formele de indicativ prezent și conjunctiv, pers. 1, 2, 3 sg. și pl. (să) mănânc, (să) mănânci, mănâncă și (să) mănânce ale verbului a mânca, folosite în limba literară actuală, circulă în Muntenia, Dobrogea, Moldova, sudul Banatului, sud-estul Transilvaniei, precum și în Maramureș, paralel cu formele (să) mânc, (să) mânci, mâncă, (să) mânce, care se întâlnesc în restul graiurilor de peste munți.

12.Verbe la indicativ prezent: usuc

usuc (100)

Folosită pentru a ilustra corespondența literă-sunet în cazul vocalei Ȣ/u , forma usuc de indicativ prezent a verbului a usca este, alături de umblu, umplu, asemenea celei întâlnite în limba literară actuală. Verbul a usca se întâlnește sub forma usc în Banat, Transilvania, Crișana, Maramureș, nordul Munteniei și sub forma usuc, în restul teritoriului dacoromân.

13.Verbe la indicativ prezent și/conjunctiv

lucru/lucrez: ,,La unele graiuri păzesc și rumânii ardeleni regulile gramaticești, cum a lucrare lucru zic, nu lucrez” (82). Prezentând particularitățile pe care le au unele verbe în dialectele românești, Văcărescu are în vedere că varianta transilvăneană lucru este mai aproape de norma literară/regulile gramaticești. Referitor la verbul a lucra, se poate vorbi, după cum precizeză Ion Gheție, despre două categorii de forme de indicativ prezent și conjunctiv: forme,,tari”: (să) lucru, (să) lucri, (să) lucre, întâlnite pe întreg teritoriul de peste munți, parțial în Moldova de nord și în unele graiuri din Oltenia și forme ,,slabe”: (să) lucrez, (să) lucrezi, lucrează, (să) lucreze, în Muntenia, Dobrogea și în cea mai mare parte a Moldovei.

14.Verbe la indicativ prezent și/conjunctiv

bănuiesc, miluiesc (59), tăbărăsc (75), mă tânguiesc (60)

Formele slabe (cu sufixul -esc, bănuiesc (59), miluiesc (59), mă tânguiesc (60) sunt conforme cu limba literară de astăzi, spre deosebire de varianta tăbărăsc (75), neacceptată de normele limbii literare actuale.

15.Verbe cu radical în d, t

văz, simț, poci

văz (79, 96), simț (77), să simț (78), (să) poci (80), pot (83), poci (6, 8, 82, 99, 110)

La persoana I, indicativ și conjunctiv prezent, verbele care au radicalul în d, t, apar în forma iotacizată. Forma văz, de exemplu, este răspândită în Muntenia, estul Olteniei, Dobrogea, sudul și sud-estul Transilvaniei, sud-vestul Moldovei. De altfel, așa cum apreciază Ion Gheție, ,,verbele de conjugarea a II – a, a III – a și a IV – a, cu radical în d,n, t, prezentau la ind. pers. 1 sg. și conj. prez. pers. 1 sg. și pers. 3 sg. și pl., pe întreg teritoriul dacoromân, forme iotacizate: auz, viu, scoț etc. În zilele noastre, verbele cu radical în d și t prezintă forme iotacizate în estul Olteniei, Muntenia propriu-zisă, sudul Transilvaniei și într-o parte a Dobrogei […]. Verbul a putea prezintă o situație aparte: forma poci este răspândită în toate regiunile țării; pot a fost notat în Moldova, estul Munteniei, Oltenia, Banat – Hunedoara și în Maramureș (în puncte izolate apare și în centrul Transilvaniei[…]”. Referindu-se la verbele neregulate, Văcărescu apreciază forma pociu ca neconformă cu norma literară: ,,A putere nu face potu, cum să cuvine, ci face pociu” (82). Corectă i se pare forma pot, întâlnită ,,în prințipatul Moldaviei”, care ,,să pronunție cu regulă” și care nu este ,,anomală” (82). Considerându-l, probabil, analog lui simț, el recomandă indicativul prezent poțu, o formă neîntâlnită, de fapt, în limbă: ,,A puterea trebue să facă potu, iar dă vom da că să schimbă t, trebue să să schimbe în ț: să să zică încai poțu, la noi însă s′au obicnuitu pociu și nepăzindu nici un canonu, rămâne a fi fără regulă” (82-83). De fapt, autorul însuși folosește, pe parcursul expunerii, forma pociu: ,,eu pociu face dezlegarea aceștii mirări” (6); ,,unde eu pociu să zicu” (8).

16.Verbe la indicativ imperfect, pers.a III – a pl.

avea (65), era (68), mânca (70), făcea (74), iubia (76), simțea (77), tăcea (80)

Verbele la indicativ imperfect, persoana a treia plural se terminau în -a, conform normelor de atunci. În toate paradigmele de conjugare a verbelor la imperfect, persoana a treia plural apar numai formele cu -a.

17.Verbe la perfect simplu, pers. I și a II – a pl.

avum, avut (65), fusem, fuset (68), mâncăm, mâncat (70), făcum, făcut (74), iubim, iubit (76), simțim, simțit (78), tăcum, tăcut (80)

În legătură cu perfectul simplu al verbelor de pers. I și a II – a plural, Mariana Costinescu precizează că se întâlnesc numai formele etimologice.

18.Verbe la perfect compus, pers. a III-a sg.: a/au

a avut (65), a fost (68), a mâncat (70), cel ce au mâncat, ceia ce au mâncat (73), cel ce au înștiințat, ceia ce au înștiințat (73), cel ce au făcut, ceia ce au făcut (75), cel ce au omorât, ceia ce au omorât (79), cel ce au simțit, ceia ce au simțit (79)

De precizat că structurile cel ce/ceia ce, urmate de formele de perfect compus cu auxiliarul au (pentru singular), sunt folosite de autor pentru a ilustra, de fapt, modul participiu.

Dacă în paradigmele de conjugare a verbelor la perfect compus, persoana a III-a singular, autorul folosește auxiliarul a, admis de norma literară, pe parcursul expunerii, acesta recurge și la varianta au: au alcătuit (2), au început (3), au mers, au pierit (4), m'au învățat (10).

Pentru a explica formele de pers. a III-a singular ale auxiliarului a avea Ion Gheție consideră că trebuie să se pornească de la premisa că, la un moment dat, auxiliarul avea pe întreg teritoriul Dacormaniei forma au (<lat. habuit), din care s-a ajuns la o, în zonele nordice(inclusiv în Banat) și la o formă analogică, a, în sud. În Țara Românească, după 1600, forma a, atestată în unele documente, era dublată, de obicei, de forma au. Autorul precizează că astăzi o circulă în Banat, Transilvania, exclusiv sud – est, și Moldova, iar a se întâlnește în Muntenia, sud – estul Transilvaniei și Dobrogea.

19.Verbe la mai mult ca perfect-forme perifrastice

aveam iubit (62)

Mai mult ca perfectul indicativ folosit de Văcărescu este conform cu limba literară de astăzi, dar este dublat și de o formă perifrastică, construită cu verbul a avea la imperfect: eu iubisem și aveam iubit. (p.62).

20.Verbe la viitor, aux.

iubivoi (62), voi iubi (62), voi avea (66), voi fi (68), voi mânca (71), voi face (75)

Pentru timpul viitor autorul folosește formele compuse cu voi.

21.Verbe la condiționalul perfect – forme arhaice

(dă) vream mânca, (dă) vream înștiința (72), (dă) vream face(74)

Forme mai puțin așteptate sunt cele prezentate de gramatic la condițional perfect: (dă) vream mânca, (dă) vream înștiința (72), (dă) vream face (74). Ion Gheție face observația că atestările documentare ale condiționalului perfect compus cu auxiliarul a vrea provin din Muntenia(1674) și din regiunea Aradului(1822), deși cândva aceste forme erau foarte răspândite.

22.Diateza pasivă: a fi/pron.refl.

cutare să citește dă mine, cutare iaste iubit dă mine (118)

Pentru diateza pasivă Ienăchiță Văcărescu propune două moduri de formare: cu ajutorul pronumelui reflexiv sau cu verbul a fi: cutare să citește dă mine, cutare iaste iubit dă mine (118).

g.Adverbul

23. acum (87)/acuși (87); încotro (87)

S-a putut observa că, dacă forma acuși se păstrează astăzi numai în vorbirea populară și familiară, încotro (formă a limbii literare actuale, de altfel) a reușit să se impună ulterior. Forma acuși este explicată prin adăugarea lui -și la acu, formă care, la rândul ei, ar putea să provină din acum prin căderea lui -m sau dintr-un lat. eccu-huc. Totodată, nu trebuie neglijat nici acum, care are ca etimon lat. eccu-mo[ó], dar cu accentul pe u. Pe de altă parte, adverbul încotro, întâlnit în forma literară de astăzi în Muntenia, Moldova, parțial în Banat și în Transilvania, s-a desprins, alături de celelalte forme încătrău, încătru(o) din lat. in contra ubi>încătruă.

h.Prepoziția

24. către (60), după (9, 86)

Ambele prepoziții se mențin și astăzi ca forme ale limbii literare. Prepoziția către, provine, după cum menționează Ion Gheție, din cătră (lat. contra), ca urmare a trecerii lui -ă la e/a fenomenului disimilării vocalice/a rostirii moi a lui r. După toate probabilitățile, afirmă același autor, către este o inovație a graiurilor muntenești., ALR notându-l în Muntenia și Dobrogea, iar recent, și în unele părți ale Moldovei.

Concluzii

Cercetarea gramaticii lui Ienăchiță Văcărescu ne furnizează informații prețioase în legătură cu normele limbii literare, unele fiind specifice graiului muntenesc.

La nivelul foneticii evidențiem:

notarea lui r dur în cuvintele formate cu sufixul -tor: iubitor (chiar dacă acesta concurează cu forme care sunt alcătuite r moale: rămătoriu) și în cuvinte ca cer-forme generalizate apoi în limba literară

forme sincopate (dreptate, dreg)

închiderea lui e aton la i (numerile), specifică graiului muntenesc, este inferioară ca pondere față de fonetismul e (oameni, prieten)

formele muntenești epentetice de tipul mîine care sunt generale

rostirea dură a lui d (dă, dăparte) întâlnită în Muntenia, dar și consemnarea formelor cu d moale (de la)

În privința morfologiei observăm:

promovarea auxiliarului a ca formă pentru a exprima perfectul compus, pers. a III-a sg. (a avut, a mâncat) – o inovație care va fi asimilată de limba literară de astăzi

folosirea verbelor radicalul în d, t în forma iotacizată, pers. I sg. (văz, poci)

consemnarea formei lucrez în paradigma de conjugare a verbului a lucra, deși autorul menționează că lucru este mai aproape de regulile gramaticești

folosirea formelor de indicativ prezent usuc, umplu, umblu, asemenea celor întâlnite în limba literară actuală

forma cu e a prepoziției către

Fără a le diminua importanța, având în vedere numărul lor redus la data respectivă, Mariana Costinescu formula, în legătură cu gramaticile din perioada 1780 – 1828, următoarea concluzie: ,,Prin aspectul regional și arhaic al limbii pe care o reflectă, ca și prin tendința de a consacra anumite inovații care se vor impune ulterior în uzul literar, gramaticile apărute în perioada 1780 – 1828 ilustrează faza inițială de trecere de la stadiul vechi la cel modern al românei literare”.

NOTE

CAPITOLUL al IV-lea

ION HELIADE RĂDULESCU – GRAMATICA ROMÂNEASCĂ (1828)

Gramatica lui Ion Heliade Rădulescu, între tradiție și modernitate

Anul 1828, asociat în istoria studiului gramatical românesc cu cel al tipăririi gramaticii lui Ion Heliade Rădulescu, deschide o nouă etapă în evoluția fenomenului lingvistic românesc, care va continua până în anul 1870, când apare primul volum al dicționarului lui Alexandru Cihac. Filologii din această perioadă ,,acționează permanent pentru găsirea celor mai potrivite mijloace de perfecționare a limbii române, de transformare a ei într-un instrument de comunicare apt să exprime idei filozofice, adevăruri științifice și emoții artistice”.

A vorbi despre contribuția cărturarilor din Principate la cultivarea și modernizarea limbii române literare presupune, în primul rând, a ne raporta la Momentul Ion Heliade Rădulescu, apărut ca o consecință firească a efervescenței filologice generate de opera înaintașilor cu vocație de întemeietori. În absența unor lucrări de gramatică în care să fie stabilite cu precizie normele ortografice și ortoepice, făcând, în același timp, concesii tradiției, ,,românii au menținut în alfabetul de care s-au folosit până târziu (sec. al XIX-lea) un mare număr de slove inutile. Acest fapt a făcut imposibilă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toți românii[…]”. Așa cum observa Ștefan Cazimir, în tabloul unei asemenea epoci, în care fiecare tendință își disputa întâietatea (susținătorii chirilicelor invocând tradiția, adepții scrierii latine deplasând accentul pe modernitate, dar și pe deschiderea spre latinitate și spre Europa), „fără totuși a imprima conflictului o tensiune exagerată, calea de urmat era una singură: alfabetul de tranziție’’. Același autor afirma că alfabetul de tranziție reprezintă doar o etapă, în timp ce tranziția alfabetică semnifică procesul total.

După Ienăchiță Văcărescu, căruia îi datorăm prima încercare de reducere a alfabetului chirilic la 33 de semne (deși, în gramatica sa, acesta nu este consecvent în folosirea semnelor propuse), ca adept al principiului fonetic, Ion Heliade Rădulescu ,,procedează la o reformă radicală a ortografiei chirilice românești”, impunând un alfabet alcătuit din 30 de litere, chiar dacă, uneori, el însuși rămâne tributar tradiției. Ștefan Cazimir atrage atenția că, atât în cazul lui Ion Heliade Rădulescu cât și în cazul lui Ienăchiță Văcărescu, trebuie să facem distincție între scrierea propusă și cea practicată de autorii înșiși, între otrografia-țintă și ortografia-vehicul, deoarece, așa cum apreciază acesta, „posibilitatea de a înfăptui noul rămâne inferioară capacității de a-l concepe”. Articulându-se cu autoritatea științifică și culturală incontestabilă a învățatului român, reușita acestui îndrăzneț proiect, cu efecte benefice asupra unificării normelor fonetice ale limbii literare, a fost favorizată de ,,procesul de înnoire a vieții economice, politice și culturale românești”. În acest context, reforma ortografică pe care a propus-o autorul Grammaticii românești s-a concretizat în normă a ,,publicațiilor ulterioare din Muntenia, influențând și celelalte provincii” și devenind model, în conținut și terminologie, pentru unele gramatici ulterioare. Pe de altă parte, detașându-se net de predecesorii săi, învățatul muntean realiza prin Grammatica românească ,,cea mai izbutită lucrare normativă a exprimării culte din Muntenia”, cu o contribuție decisivă ,,la impunerea bazei dialectale muntenești a limbii române literare moderne”.

Ion Heliade Rădulescu, prin plusul de noutate, de originalitate și de modernitate pe care îl aduce gramatica sa, este considerat, alături de Ienăchiță Văcărescu și de Iordache Golescu, unul dintre reprezentanții direcției muntene, articulată cu însăși firea limbii și având un caracter mai științific. Conferindu-i statut de model pentru gramaticile ulterioare din țară, Lazăr Șăineanu apreciază Grammatica românească drept ,,fructul învețământului seu asupra limbei naționale […] prima carte metodică de acest fel la noi în țeră”, prin opera sa Heliade împlinind nu numai un deziderat, ci eliminând și numeroase controverse, astfel încât ,,toate mințile luminate ale păturei culte cereau așadar reforma limbei prin îmbogățirea ei cu vorbe trebuincioase nouei culturi care ne atingea și prin canonisirea gramaticală”.

Prima lucrare de lingvistică a lui Ion Heliade Rădulescu, ,,Grammatica românească de D.I.Eliad', dată la typar' cu cheltuial'a D. coconuluĭ Scarlat' Roset'”, apărută la Sibiu în 1828, este considerată ,,cea dintâi gramatică normativă a limbii române, operă remarcabilă pentru acea vreme și care își păstrează valoarea și până astăzi”. În lumina cercetărilor făcute de-a lungul timpului, s-a stabilit că au existat unele ,,copii manuscrise ale gramaticii lui Heliade după redacții anterioare tipăririi (una chiar din 1821), ceea ce demonstrează că autorul a folosit-o ca manual în activitatea sa didactică la școala de la Sfântul Sava, cu mult înainte de publicare”.

Lucrarea conține 166 de pagini și este scrisă cu litere chirilice. Alcătuită din cinci părți precedate de o introducere teoretică, gramatica se deschide cu o dedicație: Către Dumnealui marele Vornic' Gheorghe Golescu și către Dumnealor Domni Profesori ai școalelor' naționale din București, în care se subliniază datoria de a aduce la cunoștină și de a oferi spre evaluare tutulor Rumânilor celor literați această gramatică: ,,Domnilor', această grammatică dela început' am-avut' cinste să o închin' cinstitei Soțietăți literale Rumânești ce s-a început în casele dumnealui Mareului Logofăt' Constantin Golescu. Acuma însă crez' din pricin'a vremilor' celor' pline de neodihnă, că va-fi încetat din nenorocire, adunarea ce se-făcea pentru îndreptarea limb'i; va fi încetat' cu adevărat', dar mădulările ei sânt' în ființă și cu aceleașĭ sentimenturĭ: căldură, dorire și silință, și așa nenorocita mea Grammatică tot' înaintea lor' este addusă și acum când îndrăsnește a se face cunoscută și a intra în judicat'a tutulor' Rumânilor' celor' literați. Persoanele cele maĭ alese ale aceștiĭ societăți […] nu sânt altele decât înșivă” (p.III). Sunt de remarcat câteva aspecte, precum tonul adresativ, dedicația, precizarea contextului, a „neodihnei”, care stimulează atmosfera de emulație intelectuală, modestia autorului în a-și prezenta lucrarea.

Chintesență a concepției lingvistice heliadești, prefața Gramaticii din 1828 a constituit, de-a lungul timpului, obiectul a numeroase aprecieri:

,,Eliad și-a concentrat părerile filologice în prefața gramaticei scoasă la lumină în 1828. Acestă prefață de 34 de pagini formează o monografie de o adeverată importanță literară și pote da o idee, cu ce talent și pricepere autorul trata și rezolva chestiunile cele mai delicate de limbă”.

,,Prefața gramaticii lui Heliade (p.V-XXXIV) prezintă o importanță care depășește sfera istoriei gramaticii și chiar a lingvisticii românești, interesând istoria culturii noastre în general”.

,,Gramatica lui Heliade este, prin prefața ei, și o operă de orientare lingvistică generală. Prefața cuprinde, în esență, întreaga lui concepție lingvistică. Prin noutatea ideilor puse în circulație, această prefață este una din părțile operei lui Heliade care i-a creat și consolidat ascendența spirituală asupra generației sale”.

În prefața gramaticii sale, exprimându-se ușor ironic, Ion Heliade Rădulescu își propune, pentru început, să argumenteze necesitatea simplificării alfabetului chirilic: ,,Nevoea a făcut pre oameni să'și afle cele ce le era de trebuință: când oamenii au aflat mai întâiu slovele, au băgat de seamă câte sunete și câte glasuri sânt în limb'a lor', și așa au hotărât' pentru fiește care sunet' și pentru fiește care glas' câte un semn, adică câte o slovă. Așa au făcut toate neamurile când au vrut', să scape de semnele Ieroglifice […]” (p. VI). Heliade afirmă că, în cazul în care va fi retipărită gramatica, simplificarea alfabetului va continua prin eliminarea lui y (i). În același timp, acestuia i se pare nejustificată utilizarea accentelor grecești, întrucât ‚,limb'a cea vie care o îmvață fi'i de la părinți n'are trebuință de tonuri” (p. XV). Foarte importante sunt aprecierile pe care le face, mai departe, autorul în legătură cu ortografia și cu punctuația: ,,Meșteșugul' scrier'i este aflat' ca să ne înțelegemu și cu cei ce nu sânt' de față cu noi. De multe ori însă scrierea cea nedesăvâșită a pricinuit' comfuzie și neînțelegere, care a stat' cea din tâiu pricină de a se-pune regulile Ortografii: tot ce aduce ne-înțelegere, trebuiește lă murit' […]. Dar fiește ce limbă își are ortografi'a sa și aceea a stătut' mai norocită care s'a supus' la mai puține reguli: Puntuați'a numai a stătut' și este tot' aceea la toate limbile; pentru că oameni tot' într'un fel' se-gândesc', și mișcările și opririle lor în vorbire sânt' tot' acelea” (p. XV-XVI).

Adept al principiului fonetic, considerat ,,prin Gramatica de la 1828, unul dintre reprezentanții cei mai hotărâți ai scrierii fonetice a limbii române”, înainte de a fi influențat de limba italiană, Heliade face următoarea observație: ,,Aici îndrăsnesc a-vorbi pentru fraț'i noștri din Transilvani'a și Banat' cari sânt' vrednici de toată laud'a pentru ostenelile și silinț'a ce pun' pentru literatur'a Rumânescă. Pentru Ortografi'a însă care voesc' să o întruducă scriind' cu literile latinești, bine ar fi fost' să urmeze duhului Italienesc; adică a scri după cum' vorbim' și să nu se-ia după Ortografi'a Franceză și Englezească care păzește derivați'a zicerilor', care este născută în veacurile Sholasticismului, și de care chiar' singuri acum' ar' voi să se-scuture” (p. XVI).

Relativ la dificultățile pe care le-a ridicat ortografia de-a lungul timpului, Lazăr Șăineanu remarca: ,,Una din chestiunile, ce au preocupat pe primii noștri gramatici, chestiune căreia și Eliad îi acordă cuvenita atențiune, este problema complicată a ortografiei, în haosul căreia fie-care s'a încercat zadarnic a introduce ore-cari norme. Chiar și astă-ḑi problema e departe de a fi resolvată […]”. Eliade însuși evidenția incertitudinile ce apar în acest sens: ,,[…] De vei să zici de scrisorile de mână, aici pă nici unul nu văz scriind' ca pe cel' al alt': un'i scriu fiиnd, alț'i fииnd, un'i scriu viѧță, alți vиѧță și alț'i cum le vine; un'i scriu făcătωr, alț'i făcător, alț'i făcătωrю […],un'i scriu cu tonuri, alț'i fără tonuri[…]. De vrei să vorbești de cărțile tipărite, să aducem înainte toate edițiile cărților' și vom' vedea că nici un'a nu se-aseamănă cu ceilaltă în Ortografie, ci din protivă, că fiește-cine a-scris după cum i s'a părut', fără nici o regulă și fără nici un' obiceiu” (p. XVIII). Autorul sesizează indeciziile grafice ale epocii, din care derivă dificultatea de a elabora norme ortografice.

După cum se știe, deși timidă, reforma ortografică propusă de Heliade (cu toate contestările pe care le-a generat) a devenit, ulterior publicării gramaticii sale, normă.

Ecourile despre o asemena lucrare marcată conștiința pionieratului nu au încetat să apară, Lazăr Șăineanu apreciind efortul salutar al lui Heliade astfel: ,,Ceia ce contribuia încă la acest haos ortografic era un numer de caractere duble, cari serveau în mare parte numai a îngreuna vechiul alfabet cirilic. Eliad a încercat cel dintâiu o reformă ortografică în acest sens, eliminând caracterele superflue și reducend alfabetul la strictul necesar”. De asemenea, Ștefan Munteanu și Vasile Țâra apreciază că ,,Heliade a reușit să impună un alfabet alcătuit din 30 de slove, pe care tot el le-a modificat încă de două ori, în 1836 și 1844, asigurând în felul acesta înlocuirea treptată a alfabetului chrilic cu cel latin”.

Pledând pentru o limbă unitară, Heliade ne recomandă să fim prudenți în privința împrumuturilor, deoarece ,,trebue să luăm' numai acelea ce ne trebuie și de acolo de unde trebue, și cum trebue […].Vorbele streine trebue să se îmfățoșeze în haine Rumânești și cu mască de Rumân' înaintea noastră […], trebue să zicemu patriotismu, entusiasmu, […], nație, ocazie, comisie, geografie, energie […], după geniul' și natur'a limb'i” (p.XXVIII-XXIX). Este remarcabilă poziția moderată a autorului, pe fundalul modernizării fără precedent a lexicului.

Observator atent al transformărilor suferite de limba română sub influența limbilor cu care aceasta a intrat în contact, Ion Heliade Rădulescu aduce obiecții românilor din Țara Românească, care, având de-a face cu grecii, zic: formalisesc, recomandarisesc, precum și celor din Transilvania, Banat sau Bucovina, care, auzind ,,limbi mai tari și mai aspre”, spun: formăluesc, recomăndăluesc, în loc de: formezu, recomandu (p. XXIX). (Asemenea forme se abat de la principiul eufoniei, pentru care, mai târziu, Heliade va formula criterii explicite.) Pentru aceasta, se impune, după apreciază însuși autorul, ,,a se-cerceta și a-se-îmvăța limb'a Rumânească și geniul' său, și pentru aceasta este destul o băgare de seamă luminată și fără prejudecăți, și un' paralelismu al limbilor ce au relație cu dânsa” (p.XXX). „Geniul” limbii ca și pledoaria pentru o atitudine lipsită de prejudecăți, viziunea comparatistă și orientată spre limbi din aceeași familie sunt puncte de sprijin importante ale operei.

Pornind de la un material bogat, excerptat din 400 de texte, Despina Ursu își propune să realizeze ,,o sinteză a faptelor caracteristice pentru încadrarea morfologică a verbelor intrate în limba română între anii 1780 – 1860”. Aceasta precizează că, ,,până pe la 1830 – 1840, conjugarea a IV-a avea superioritate atât din punct de vedere numeric cât și ca productivitate față de conjugarea I, iar de pe la mijlocul secolului trecut și până astăzi conjugarea I a devenit mai productivă decât conjugarea a IV-a, datorită creșterii considerabile a împrumuturilor latino-romanice sau creării de noi verbe după model latino – romanic ori cu mijloace formative mai noi”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului al XIX-lea, unul dintre efectele influenței neogrecești asupra limbii române, resimțite mai ales în Principate (în Transilvania și Banat supremația o dețineau influențele maghiară și germană), îl reprezintă impunerea sufixului verbal -isi prin verbele împrumutate din neogreacă, dar și apariția frecventă a acestuia la multe verbe de origine latino-romanică pătrunse direct în limba noastră. Acest sufix este întâlnit frecvent în scrierile cărturarilor din Principate până pe la 1830, ulterior fiind identificat în scrierile de tip administrativ. În afară de faptul că Muntenia avea un contact mai strâns cu cultura occidentală, meritul abandonării acestui sufix îi revine, după cum apreciază Despina Ursu, lui Heliade Rădulescu, ,,care încă în prefața gramaticii sale din 1828 propunea înlocuirea unor forme ca formalisesc, recomandarisesc sau repetirisesc cu formare, recomandare sau repetire”.

În continuare, sunt oferite scurte informații despre principalele gramatici publicate anterior. Faptul că autorul, care, începându-și activitatea la școala lui Gheorghe Lazăr, cunoștea aceste gramatici pe care le enumeră, constituie ,,o noutate meritorie”, ,,un aspect mai modern”. La adresa unora dintre predecesori, Heliade se exprimă encomiastic, evidențiindu-le meritele. De exemplu, Ienăchiță Văcărescu, gramaticul muntean pe care Heliade îl apreciază cu predilecție, a fost ,,cel dintâiu în Țara Rumânească, ce a dăschis' drumul' Rumânilor spre cultur'a limbi, și pe urmă a lăsat' ca o datorie fiilor' și nepoților' săi cercetarea și îndreptarea limb'i, scump trebue să fie pomenirea lui la toți Rumân'i” (p.XXX). De asemenea, autorul afirmă că limba Rumânească va mai păși câteva trepte către desăvârșire prin tipărirea Gramaticii și a Dicsionerului Rumânesc a marelui vornic Gheorghie Golescu.(p.XXXII) Din prefață mai aflăm că Ienăchiță Văcărescu, acest credincios cercetător și cultivator al limbii, numit și Anacreon Rumânesc, mai are o Grămmatică Rumânească cu litere latinești terminată (p. XXXIII).

Capitolul Grămmatică Rumânească. Ce este Grammatic'a și în câte se-împarte? debutează cu definția pe care o dă Heliade gramaticii: ,,Grămmatic'a este unu meșteșugu prin care învățămu să cunoaștemu o limbă a o vorbi și a o scri întocmai după însușirile și firea ei”(p.1). Gramaticul muntean admite 10 părți ale cuvântului/ ziceri , care sunt: Substantivul', Pronumele, Adjectivul', Articolul', Verbul', Partițipia, Prepoziția, Adverbul', Conjugativul' și Interjecți'a (p. 6). Cercetarea acestor părți ale cuvântului face obiectul unei părți a gramaticii pe care Heliade o numește Etymologie. În continuare, sunt prezentate părțile din care se compune gramatica: ,,când cercetăm' cum trebue să unim' zicerile un'a lână alt'aca să ne dea înțelesul ce voim, atunci suntem în altă parte a gramatici ce să-numește Syntacsǔ. […] Această cercetare a locului și a rândului zicerilor' ne mai dă încă o parte a Grămătic'i care se-numește Construcție. Cercetarea acestor' treĭ părțĭ ale grămmătc'i se zice cu o numire Analysǔ-grămmăticesc' […] mai avem și altă parte a Grămătic'i, însă loghicească, care se numește cercetarea propozițiilor' aǔ Analisǔ Loghicesc'. Dar fiind' că lucru al' grămătic'i este și îndreptarea scrisor'i ca fiește zicere să se-scrie după cuviinț'a care ese din însușĭ analysul' grămăticesc' și Loghicesc', de aceea vedem' că sfârșim' grămmatic'a aflând' că maĭ are încă o parte care se-numește Ortografie saǔ drḙaptă scrisoare” (p. 6 – 8). Sintetizând, autorul conchide: ,,Dintr' acestea dară vedem că în grămmatică îmvățăm să cunoaștem zicerile, apoi să le întrebuințăm, pă urmă să ne gândim asupra lor, și în sfârșit să le scriem, pentru care împărțim grămmatica în trei părți; adică: în Analysǔ-Grămmăticescǔ, Analisǔ Loghicescǔ și Ortografie. și iară Analysul' Grămmăticesc' se-subîmparte în trei: în Etymologie, Syntacs' și Construcție” (p. 8).

Capitolul I. Pentru Subsatntiv'

O particularitate a gramaticii lui Ion Heliade Rădulescu o constituie faptul că, privită în ansamblu, descrierea lingvistică oferită de aceasta apare, după cum s-a apreciat, ca fiind mai coerentă și, adesea, mai aproapiată modului modern de prezentare a structurii limbii române comparativ cu cele pe care le întâlnim în alte gramatici din vremea sa. Așa, de pildă, substantivul, ca parte de vorbire de – sine – stătătoare, spre deosebire de alte gramatici în care sunt discutate împreună, ca varietăți ale clasei nume.

Substantivele, definite de autor ca ,,o zicere care o întrebuințăm să arătăm o ființă au unu lucru” (p. 9), se împart în: Materiale (care arată ființe de văzut) și Ideale (care arată ființe gândite și care nu se-pot înțelege cu simțirile cele din afară) (p. 9). Substantivele materiale, la rândul lor, se subîmpart în comune/de obște (omu, calu, munte, râu), propriĭ (Petru, Dunere, București) și collective (norod, oaste, pietriș) (p. 10 – 11). Nu lipsesc din această descriere categoriile gramaticale pe care le are sustantivul: numărul, numit și formă (singurit și înmulțit), neamul (Bărbătesc', Femeesc' și Neutru) și cazul, numit și întâmplare (Numinativ'/de numire, Ghenetiv'/de neam, Dativ'/de dare, Acuzativ'/de cauză, Vocativ'/de chemare, Ablativ'/de luare) (p. 10 – 13). Capitolul se încheie cu trei paradigme de declinare, numite de Heliade ,,declinație”: Declinație de Bărbătești (socru, boǔ, lupǔ, câine, tată); Declinație de Femeiești (femeie, lună, stea) și Declinație de Neutre (lemnǔ, pământǔ, bine) (p. 13 – 18). Exemplificându-se flexiunea cu aceste substantive, ,,se acoperă, în variantele sale principale, diversitatea flexionară a substantivului românesc”, cu excepția femininelor care au -ă ca desinență de singular și -e la plural, după cum arată Valeria Guțu Romalo. Substantivele incluse în aceste paradigme sunt nearticulate și, în afara de cazul nominativ, la toate celelalte cazuri ele sunt precedate de prepoziții:

Bărb. sing. Bărb. înm.

N. Socru-u N. Socri-i

G. de socru G. de socri

D. la socru D. la socri

Ac. Pe socru Ac. Pe socru

V. o soacre V. o socri

Ab. de la aǔ de socru. Ab. de la aǔ de socri.

Așa cum reiese și din exemplele de mai sus, autorul încheie capitolul cu o Însemnare referitoare la particularitatea substantivelor de a nu se declina decât cu ajutorul prepozițiilor, cele feminine făcând excepție: ,,Substantivele am' zis' că în limba rumânească nu se declinează, de cât' că prin ajutorul' prepozițiiloru arăt' cazurile: la această regulă cele femeieștĭ se deosibesc'; căcĭ ele în Ghenetiv' și Dativ' fac în tocmaĭ după cum fac la înmulțit'; cum: înțeleapta femee, a înțeleptiĭ femeĭ ș.c.l. cu toate acestea și ele nu au mai mult de doă schimbări adică a le numărului” (p. 18). Pentru perioada de după 1828, gramatica lui Heliade a fost receptată ca o lucrare de referință, textul acesteia influențând, de exemplu, descrierea numelui în Grammaire Roumaine à ľusage des Français din1840, după cum apreciază Valeria Guțu Romalo.

Capitolul II, Pentru Pronume, concentrează în 4 pagini (p. 18 – 22):

– definiția pronumelui, ,,o zicere ce se pune în locul numelui, și arată persoanele, adică în loc de a zice Alecsandru scriu, zic eu scriu; în loc' de Petru citeștĭ, zic tu citeștĭ ș.c.l.” (p.18) și a celor trei persoane, de exemplu: ,,întâia persoană este aceea care vorbește” (p. 18), definiții care sunt formulate ,,în termeni foarte apropiați de cei ai gramaticilor curente de azi”, după cum s-a remarcat;

-clasificarea pronumelor: simple (eǔ, tu, elu și dânsul', ea și dânsa, noĭ, voi, eĭ și dânși, ele și dânsele) (p. 19 – 20) și compuse, rezultate din pronume personal plus pronume de întărire (eǔ-însumĭ, tu-însuțĭ, elǔ însușĭ, ea însășĭ, noi înșine, voi înșivă, ei-însușĭ, ele-înseșĭ) (p. 20);

– prezentarea paradigmelor flexionare pentru cele trei persoane ale pronumelui personal, în cadrul cărora, la genitiv, persoana I și a II-a, autorul urmează schema flexiunii substantivale utilizând construcțiile prepoziționale (de mine, de tine, de noĭ, de voĭ), spre deosebire de persoana a III-a, unde apar formele: (a) luĭ, (a) eĭ, (a) lorǔ.

Descrierea pronumelui este nuanțată, la paginile 75 – 78, cu prezentarea condițiilor de folosire în frază a pronumelor personale, evidențiindu-se dublarea complementului.

Capitolul III, Pentru adjectiv (p. 22 – 32), aduce câteva elemente de noutate prin care gramaticul muntean se detașează de predecesori, dar și de contemporani. După cum precizează Valeria Guțu Romalo, ,,separarea adjectivului de substantiv, separare care constituie una din caracteristicile gramaticii lui Heliade în epocă și care poate fi explicată prin influența lui Condillac, impune, ca un corolar, tratarea independentă, ca parte de vorbire, de-sine-stătătoare, a adjectivului (,,nume adietiv” sau sprepus la Ien. Văcărescu, ,,nume însușitoriu” la Diaconovici Loga)”. În plus, se observă că Heliade asociază adjectivului (alături de adjectivele propriu-zise: alb, roșu, rotund etc.) și numeralele, pronumele (exceptându-l pe cel personal) și adjectivele pronominale, ceea ce-l deosebește de contemporani, dar și de predecesori, care abordează, în general, pronumele ca parte de vorbire distinctă”. Categoria pronumelui, redusă doar la pronumele personal, rămâne astfel un ,,capitol intercalat între substantiv și adjectiv”. Din definiția adjectivului rezultă că acesta este ,,o zicere, care arată cualitatea aǔ felurimea substantivuluĭ; precum când zic' tablă, de voiǔ se arăt' un'a aǔ mai multe din cualitațile tableĭ, zic' neagră, pătrată, noă șčl., și acestea sânt adjective” (p. 22).

De asemenea, ,,tot' adjectivul' arată un' substantiv' căci trebue să fie ceva ca să fie asfel'” (p. 22), afirmă autorul. Valeria Guțu Romalo apreciază că această manieră de delimitare a adjectivului are ca punct de plecare două particularități: una sintactică, referențială, ce presupune raportarea acestor cuvinte la un substantiv, și una morfologică (pe care nu o întâlnim exprimată explicit), prezența flexiunii în raport cu genul, acest criteriu fiind oarecum sugerat din nou de modelul gramatical al lui Condillac.

Asemenea substantivelor, adjectivele au trei genuri/neamuri, două numere, șase cazuri și se împart în : materiale și ideale. ,,Materiale sânt' acelea care arată o cualitate firească, cum' alb', roșu, rătund', strâmb' șčl'.” (p. 22) , iar ,,ideale sânt' acelea care nu arată o cualitate firească, ci o relație de cuviință au de câtățime; cum: întâiǔ, al doilea; unu, doĭ; mare, mic'; bunǔ, răǔ; al meǔ, al' tăǔ șčl.” (p.22). La rândul lor, adjectivele ideale se subîmpart în: Posesive (meǔ, tăǔ, săǔ, mea, ta, sa etc.) (p. 23). Demonstrative (acestǔ și ăstǔ, acești și ăștia; această și astă, aceste și aste; acelǔ și ălǔ, aceĭ și ăĭ; acea și a, acele și ale – fără a subîmpărți demonstrativele în cele două categorii: de apropiere și de depărtare, autorul menționează, totuși, că pe acestǔ și ăstǔ îl folosim ,,când vrem' să arătăm' un' lucru maĭ de aproape, și pe acelǔ și ălǔ când vrem' să arătăm un' lucru maĭ de-departe”) (p. 24 – 26) – Relative (m., n. sg. care, cărui și căruia; m. pl. cari, căroru și cărora; f. sg. care, cării și căria; pl. care, căroru și cărora); Interogative/de întrebare (care, care se declină precum cel relativ, la cazul genitiv, având forma cui și cine și ce, care nu se declină) (p. 27 – 28); Nedefinite (altǔ, altă, alțĭ, alte; tot, toțĭ, toate; niminĭ, care, la G. – D., are forma nimului; unǔ, una și o, un'i și niște, unele și niște; amândoĭ, amândoă), la care se adaugă nedefinite compuse (orĭ – care, fie – care, ori – cine, cel ce, ceea ce, inșĭ, nicĭ unul', neștine) (p. 28 – 30); Numerale (cardinale, care artă numărul: unu, una, doĭ, doă, trei, patru, cinci etc.; ordinale, care arată rândul: întâiu, al doilea, al treilea etc) (p. 31); Comparative (mai înțelept) și Superlative (de sine, care se construiesc cu prea sau foarte și relative: cel maĭ învățat') (p. 32).

Se poate constata că împărțirea adjectivelor în materiale și ideale ,,nu separă adjectivul propriu-zis de celelalte, căci printre adjectivele ideale […] sunt cuprinse și mare, mic, bun, rău, alături de doi, al doilea, al meu”. De asemenea, s-a mai remarcat că, în acest capitol, nu se operează constant cu distincția între utilizarea pronominală și cea adjectivală. Heliade renunță totuși la construcțiile prepoziționale pe care le folosea în descrierea flexiunii substantivale, indicând formele cazuale reale.

Analizând observațiile lui Ion Heliade Rădulescu legate de adjectiv, Valeria Guțu Romalo precizează că multe dintre ele (,,făcând abstracție de lipsa diferențierii pronume – adjectiv pronominal”) amintesc descrieri actuale.De exemplu, unele definiții:

,,Adjective relative sânt' acelea care se-reduc' la un' substantiv' care precede și care se numește antecedentǔ” (p. 26);

,, […] Interogative sânt' acelea care le întrebuințăm' la întrebare” (p. 27);

,,Nedefinite sânt' acelea care aǔ o însemătate generală[…] și nehotărâtă” (p. 28).

Totodată, cercetătoarea menționează că, din punctul de vedere al formelor flexionare înregistrate, ,,gramatica lui Heliade fixează o etapă mai apropiată de limba contemporană: în cazul demonstrativelor se înregistrează, de pildă, acest și ăst, dar nu mai apare cest(a), pe care îl găsim la Ien. Văcărescu[…]” .

Capitolul IV, Pentru articol (p.32-37), prin plasarea articolului nu la începutul morfologiei, ca în alte gramatici, ci după substantiv, pronume și adjectiv, reprezintă ,,un alt detaliu care particularizează gramatica lui Heliade Rădulescu”. S-a apreciat că, în definirea articolului, începând cu Heliade (sub influența gramaticii franceze), apare ideea de determiant adjectival sau substantival: ,,o mică zicere care se-pune în urm'a și înaintea Substantivelor' și Adjectivelor' ca să le defineze” (p. 32), este urmată de o suită de reguli referitoare la întrebuințarea formelor articolelor enclitice -lǔ, -le, -a, -i, -le. Romulus Ionașcu remarca faptul că ,,Eliade înlătură pretinșii articului -ul și -oa întrebuințați de gramaticii anteriori, admițând numai adevărații articuli – lǔ, -le, -a. Despre o din șaoa, rânduneaoa, zioa Eliade spune pentru întâia oară, că este eufonic”. De altfel, în secolul al XIX-lea, așa cum remarcă Rodica Zafiu, principiul eufoniei, ca ideal al limbii cultivate, devine o necesitate des invocată, criteriul estetic având un rol important în selectarea unei forme, în procesul de normare explicită a limbii române. Heliade însuși, subliniază autoarea, va avea un rol important în formularea și adoptarea unor criterii estetice explicite prin care să poată fi distinse anumite forme lingvistice. În același capitol sunt aduse în discuție formele celǔ și ălǔ, făcându-se observația că ,,se-pun' numai înaintea adjectivelor' […], care sânt' Adjective Demonstrative mai mult” (p. 34). După cum s-a remarcat, articolul nehotărât nu este prezent în gramatica lui Heliade, el fiind văzut ca un element ce ține de felxiune.

Capitolul se încheie cu prezentarea, în paralel, a paradigmelor ce vizează posibilitățile combinatorii ale substantivelor și adjectivelor articulate. De exemplu:

N. omu-lǔ/N. înțeleptu-lǔ

N. feme-a/N. casnic'-a) (p. 35 – 37).

Capitolul V, Pentru verbǔ (p. 37 – 68) se bucură de o atenție deosebită din partea autorului, care, în aceeași manieră personală, ,,îmbină prelucrarea critică a datelor oferite de gramaticile anterioare cu soluții noi datorate fie confruntării cu propriile deprinderi lingvistice, fie unor modele străine. Ca și în cazul celorlalte celorlalte părți de vorbire, faptele sunt cuprinse într-o prezentare clar ordonată”. După definiția verbului, care este considerat ,,o zicere a căria cea din tâiǔ întrebuințare este să arate o afirmație (întărire)” (p. 37), Heliade realizează o clasificare semantico-sintactică a verbelor. El pornește de la gruparea acestora în: verbe substantive (a fi) și verbe adjective (a-scri, a se-îmvăța, a se-la) (p. 38). S-a apreciat că această clasificare individualizează lucrarea lui Heliade ,,între gramaticile românești ale epocii și care e preluată apoi și de alți autori”. La rândul lor, verbele adjective se subîmpart în:

– Active/de lucrare, care pot fi: strămutătoare (învăț' copilul', iubesc' pre tatăl') și nestrămutătoare (umblǔ, șăzǔ), adică ,,arată lucrarea de multe ori ce aǔ se-strămută asupra unui objet' aǔ că rămâne nestrămutată” (p. 39).

– Pasive/de patimă, care se obțin din așezarea lângă cele active a pronumelor simple în cazul acuzativ mă, te, se, ne, vă, sei: mă-îmvățǔ (p. 39).

– Răsfrângătoare (mă-laǔ, mă-duc') ,,acelea a căror' persoan'a pentru care vorbim' sau subjetul' primește lucrarea iarș dela sineșĭ” (p. 39).

În urma acestor exemple, reformulând definiția verbului, autorul conchide: ,,Acum dar putem zice de obște că verburile sânt' niște zicerĭ care arată aǔ ce facem', aǔ ce pătimim' aǔ în care stare ne aflăm'” (p. 39).

Mai există categoria verbelor unipersonale, pe care autorul le împarte în: active (tună, trebue), pasive (se-înțelege, se-vede) și răsfrângătoare (se-cuvine) (p. 40), fără însă a se putea vedea diferența între ultimele două categorii.

O observație importantă pe care o face autorul este cea referitoare la absența sensului reflexiv la verbe precum mă mir: ,,unele sânt care pierd această însemnare” (p. 39).

Categoriile gramaticale pe care le are verbul sunt:

-numărul: singurit' (eu scriu) și înmulțit' (noi scrim);

-timpul: prezent' (îmvățǔ) (p. 41); trecut': nesăvârșit' (scriam') (p. 41); săvârșit' (scriseiǔ) (p. 41); maĭ-mult'-de-cât'-săvărșit'/peste săvârșit' (scrisesem') (p. 41); neotărât' (am-scrisǔ) (p. 41) și viitor: viitoru – întâiu (voiǔ – scri) (p. 41) și viitoru al doilea (voiǔ – fi scris') (p. 41).

-persoana: I (eǔ și noĭ), aII-a (tu și voĭ) și a III-a (elǔ, ea, eĭ, ele).

Pe lângă aceste trei categorii, mai sunt amintite și chipurile sau modurile verbale, care sunt cinci: Otărâtor' (scriu, am scris', voiu scri) (p. 42); Poruncitor' (scrie tu; dă Doamne) (p.42); Poftitor'/îndoitor'/condiționel' (aș-scri, aș-fi-citit) (p. 42); Suppus (a-poruncit ca să se-facă); Infinitiv' (a-scri, a-vorbi, a-cânta) ( p. 42).

Heliade grupează conjugările verbelor în patru: I (-a/-are: a cânta/cântare); a II-a (-i/-ire: a vorbi/vorbire); a III-a (-e/-ere: a-cunoaște, cunoaștere); a IV-a (-ea/-ere: a-vedea/vedere) (p.43). Pentru început, autorul consideră că este necesar să prezinte paradigmele conjugării verbelor auxiliare: a fi, a avea, a voi și a vrea (p. 44 – 51). Acesta ilustrează apoi (p.52-63) cele patru conjugări cu un eșantion din care fac parte verbele: a cânta, a vorbi, a înțelege, a vedea și oferă câteva modele de conjugare a verburilor pasive (p.63 – 66). În cazul verbelor regulate, se poate observa că radicalul este delimitat de flectiv (cânt-ǔ, cânț-ĭ, cânt-ă). Valeria Guțu Romalo precizează că exemplificarea conjugării I doar cu verbul a cânta este surprinzătoare, autorul neamintindu-ne de verbele cu -ez, care, de regulă, sunt menționate în gramaticile vremii.

Capitolul VI, Pentru Partițipie (p.68), se rezumă la definiția acestuia (,,o zicere care se-înpărtășaște și dela verbǔ, și dela adjectiv'”) și la enumerarea felurilor sale (Active: vorbindǔ; Pasive: aducându-mă; adusǔ, făcutǔ; Resfrâgătoare: ducându-mă; Unipersonale: trebuindǔ, ploândǔ) (p. 68).

Capitolul VII, Pentru Prepoziții (p. 68 – 70) încadrează prepozitia în categoria părților de vorbire neflexibile, aceasta fiind întrebuințată ,,înaintea celor – 'lalte ziceri ca să arătăm' relațiile care aǔ una către alt'a.” (p.68) Prepozițiile pot exprima opt relații: 1.Timpǔ (în vrmea acea); 2. Locǔ (în curte); 3. Dinpreună (cu mine a venit'); 4. Despărțire (din oameni); 5. Mijlocire (prin tine); 6. Pricină (Pentru Elena s'a făcut bătaea Troi); 7. Înpotrivire (asupra mea s'a-scultat'); 8. Gându/Scoposu (spre săvârșire se-silește) (p.69). Dintre prepozițiile enumerate de Heliade (în, la și a, spre, pre și pro, de, des, re, res, ad, ab, ob, con, cu, stră, sub și subt', preste, după, pentru, întru, fără, între, lângă, către, prin, din, dela, despre, dintru, dintre, pântre, afară, aproape, de de subt', pre lângă), unele sunt simple (în, la și a, spre, pre și pro, de, des, re, res, ad, ab, ob, con, cu, stră, sub și subt', preste, după, pentru, fără către, lângă), și altele compuse (din, prin, dela, despre, dintru, dintre, pântre, pre lângă, de de subt', între și întru) (p. 69 – 70). Alături de prepozițiile propriu-zise, Rădulescu include în această categorie și prefixele: pro-, des-, re-, res-, ab-, ob-, ad-, con-, stră-, cu mențiunea că acestea se folosesc doar în compunere.

Capitolul VIII, Pentru Advebǔ (p. 70 – 71), plasat între prepoziție și conjuncție, ca la înaintașul său, Ienăchiță Văcărescu, se rezumă la definiția adverbului și la clasificarea acestuia în categorii numeroase: Adverbe de Timpǔ (ierĭ, acum, atuncĭ); de Locǔ (aici, acolo, sus, jos); de Cualiate (bine, înțelepțește, prietenește); de Câtățime (maĭ, prea, foarte, încă); de Tăgăduire (nu, ba, nicĭ); de Întărire (da, dar); de Îndoială (oare); de Întrebare (unde?, cum?).

Capitolul IX, Pentru conjugativ (p. 71 – 72) și capitolul X, Pentru Interecție (p. 71 -72), prezentate la fel de sumar ca anteriorul, încheie partea I a gramaticii.

În legătură cu abordarea inegală a părților de vorbire în partea I a gramaticii, Valeria Guțu Romalo își exprimă următoarea opinie: ,,Părțile de vorbire neflexibile sunt reluate și la sintaxă, repartizarea informațiilor între cele două capitole fiind oarecum arbitrară, dat fiind că în cazul acestor clase de cuvinte nu se poate vorbi de o morfologie în sensul cu care folosim termenul în legătură cu substantivul, verbul etc”.

Partea a doua, intitulată Syntacs' se deschide cu definiția sintaxei: ,,Syntacsul' este partea aceea a Gămmătic'i care ne arată relați'a și cuviinț'a zicerilor ce aǔ între dânsele, și cum să le așezăm' un'a lângă alt'a ca să facă u'n cuvântǔ după însușirile și firea unei limbĭ” (p. 73). Heliade oferă, pentru început, explicații în legătură cu sintaxa părților de vorbire, în general, urmând să se refere, apoi, la probleme legate strict de sintaxă.

În capitolul I și al II-lea, Syntacsul' Substantivului, respectiv al Pronumelui autorul precizează că acestea se întrebuințează în vorbire în trei feluri: în Subjetǔ, în Apostrofă, în Complinire. De exemplu, substantivul este:

,,în subjet', tot'd'auna când afirmămǔ pentru dânsul ceva; cum: vremea sboară; viaț'a trece […]” (p.73);

,,în Apostrofă când va-fi persoan'a saǔ lucru către care ne îndreptăm' cuvântul; cum: Rumânilor' luminațivă […]” (p. 74);

,,în complinire este când e legat' nemijlocit' de o altă zicere și împlinește relația ce are cu dânsa. Se află în Complinire aǔ cu un alt substantiv', aǔ cu un' adjectiv, aǔ cu un' verb, aǔ cu o prepoziție; cum: dreptul natur'i; moarte amerințătoare tyiranilor'; ajutor' și dragoste către patrie, curaj' și însuflețire către ceĭ ce îĭ slujăsc'.” (p.74) La rândul ei, complinirea poate fi: Dreaptă, ,,când zicerea care este în complinire va-fi în cazul' acuzativ' și Nedrḙaptă, ,,când zicerea care este în complinire va-fi în cazul dativ' sau însoțită de o prepoziție” (p. 74).

Analog substantivului, pronumele se utilizează în subjet' (eǔ, tu, elǔ, ea, noĭ, voĭ, eĭ, ele), în apostrofă (numai eǔ, tu, noĭ, voĭ: O eǔ, o tu, o noĭ, o voĭ), în complinire nedreaptă (mie, ție, luĭ, noă, voă, lorǔ) și în complinire dreaptă împreună cu pe (mine, tine, elǔ, ea, noĭ, voĭ, eĭ, ele) (p.77). Heliade operează, după cum se observă, cu unele concepte de sintaxă specifice, precum: subjet' (=subiect), apostrofă (corespunde vocativului), complinire (termen cu o accepțiune mai largă, de exemplu, complement).

Capitolul al III-lea, Concordenț'a Adjectivelor' cu Substantivele, se axează pe probleme de sintaxă în sens strict. Pornind de la constatarea că ,,adjectivul' este un'a cu substantivul', și că cualitățile sânt' asupra ființilor', din care urmează ca el' tot' d'auna să ia form' a substantivuluĭ” (p. 78), autorul își propune să prezinte situațiile specifice care impun forma de gen, respectiv de număr a adjectivului: ,,Când doă aǔ maĭ multe substantive vor'- fi nu tot' de un' neam', atuncĭ adjectivul ce se reduce la ele, fiind' în înmulțit', ia form'a bărbătescului; cum bărbatul' și femeea sânt' potrivițĭ; fratele și sor'a sânt fericițĭ. Când adjectivul se-reduce la doă aǔ maĭ multe substantive ce arăt' lucrurĭ neînsuflețite, atuncĭ el' ia form'a celuĭ maĭ d'aproape; cum: acest' omǔ are duh' și minte pătrunzătoare; iarn'a și munț'i și cămpiile sânt' acoperite cu zăpadă” (p. 79).

Capitolul al IV-lea, Syntacsul' Articolului, evidențiază situațiile în care nu se întrebuințează articolul: când vrem să arătăm ceva nedefinit (dă'mi hârtie, condeiǔ și cerneală) (p.83); în cazul substantivelor proprii, cu excepția celor feminine etc.

În capitolul al V-lea, Syntacsul' Verbului (p.84-97), Heliade prezintă în detaliu acordul verbului cu subiectul, în special cu subiectul compus: ,,Când subjetul va-arăta maĭ multe ideĭ, se zice compus', și verbul atunci se pune în înmulțit'; cum: tinerețea, vitejia, frumusețea, puterea cu vremea se-trec'” (p. 84 – 85) (se observă că nu apare încă, în locul conceptului verb, varianta modernă, predicat). Topica subiectului este, în general, liberă, autorul ilustrând cazurile în care acesta se așază după predicat/verb. Complinirea unui verb, care este ,,au un substantiv au un pronume, au un alt verb în infinitiv și în modul supus” (p. 87) se împarte în: Dreaptă – când răspunde la întrebarea ,,pă cine saǔ ce; cum: iubesc', pă cine? pre tatăl'; citesc', ce?, cartea” (p. 87); Ne-dreaptă: când răspunde la întrebarea ,,cǔi, la ce, saǔ când va fi mijlocită cu vre o prepoziție; cum: ești dator' creatorului; am' scris' la frate meǔ” (p. 87) și Întâmplătoare: ,,când arată saǔ timp' saǔ loc sau câtățime saǔ cauză; cum: aceasta s'a săvâșit' într'acea vreme; a-intrat' în București; scrie foarte bine” (p. 87). Pe lângă aceste clasificări, se fac referiri la calitatea verbului regent pentru fiecare tip de complinire, de exemplu: Tot' verbul activ' se-complinește cu complinire dreaptă; de va fi strămutător'; cum: daǔ îmvățătură, împlinesc' datori'a […]. Verburile active nestrămutătoare se complinesc' prin compliniri nedrepte și întâmplătoare; cum: mergǔ la Bucureștĭ, dorm' în pat'”(p. 88). Tot prin compliniri nedrepte, adaugă autorul, se complinesc și verbele pasive, adică ,,saǔ cu un ablativ' mijlocit' cu prepoziți'a dela aǔ de, saǔ cu un' acuzativ' mijlocit' cu prepoziția prin; cum: mă conduc' de îmvățător'; prin Moysi s'aǔ slobozit' Ovrei” (p. 89). O altă observație importantă este aceea că formele de acuzativ ale pronumelui reflexiv, mă, te, se, ne, vă, se, pot reprezenta complementul direct în cazul verbelor răsfrângătoare și al celor pasive.

În descrierea timpurilor fiecărui mod verbal, prin finețea observațiilor sale, Ion Heliade Rădulescu depășește cadrul definițiilor și al clasificărilor rigide, așa încât, operând cu termenii specifici epocii, el semnalează o serie de distincții sau nuanțe, precum: prezentul etern și prezentul gnomic (Un' lucru care este obicnuit'; cum: știǔ carte, scriǔ frumos' […] Ca să arate că un lucru într'un' chip' este și nu alt' fel', au să'ĭ dea definiți'a; cum: adevărul' večnic' din firea sa este neschimbat' ca însușĭ Dumnezeǔ.) (p. 90), utilizarea timpului prezent pentru trecut sau viitor (numaĭ îndată mă întorc', mâine sânt' gata […] Am'-văzut', văzut' stăpâne, p'al tăǔ fiǔ nenorocit'/Târât' de ca'i pe cari așa mână' ia-hrănit';/Voește el să'ĭ oprească; dar îl speri' al săǔ glas'…) (p. 90); tendința perfectului simplu/săvârșitul definit de a se specializa ca timp narativ pentru limba literară (și cea mai frumoasă întrebuințare a lui este a istorisi cu dânsul', căcĭ arată lucrurile maĭ aproape; pentru care se-și numește timp' istoric; cum: Dumnezeǔ din nimic' făcu lumea.) (p. 92). Aprecierea autorului despre timpul prezent al modului conjunctiv/suppus că arată ,,o lucrare că se face oare cum de față, dar se-apropie de viitor'” (p. 96) nu a rămas neobservată, fiind considerată o ,,precizare subtilă pe care nu o întâlnim nici în lucrări mai târzii”.

În capitolul al VI-lea, Syntacsul Partițipii, care desparte participiul de verb, se face referire la două categorii de participiu: prezent (corespunzător gerunziului), cu trei nuanțe circumstanțiale, și trecut, care ajută la formarea timpurilor compuse sau ține locul infinitivului (condeiǔ bun' de scris') (p. 98). Se observă că autorul echivalează forma actuală a supinului (de scris') cu participiul trecut.

Capitolul al VII-lea, Syntacsul Prepozițiilorŭ (p. 99 – 110), oferă o amplă descriere a prepozițiilor din punct de vedere semantic, posibilitățile lor combinatorii fiind, de data aceasta, mai puțin evidențiate. Autorul pornește de la premisa că semnificațiile contextuale ale prepozițiilor se subordonează unei invariante semantice, de exemplu: în și întru (propri'a însușire a acestor' prepoziții este să arate loc' în lăuntru) și la (și însușirea acestii prepozițiĭ este să arate loc'; însă cu deosebită însemnare de cele dintâiu: în, arată loc' înăuntru; și la, alăturea sau pă din afară) (p. 107). Totodată, fără a stabili dacă sunt variante stilistice sau dialectale, Heliade menționează că, uneori, prepoziția pe poate fi înlocuită cu pă, iar de, cu dă, întrucât ,,natura limbii schimbă de multe ori pe e în ă” (p. 100). Asupra unui asemenea fapt de limbă vom face observații în capitolul referitor la modul în care se reflectă normele limbii literare în gramatica lui Heliade.

În capitolul al VIII-lea, Syntacsul Adverbului, se subliniază, încă de la început, faptul că adverbul se utlilizează totdeauna ca circumstanțial/în complinire întâmplătoare. Interesante sunt, în acest capitol, observațiile referitoare la echivalența dintre adverbe și unele structuri reprezentate de un substantiv precedat de o prepoziție (atuncĭ – în vremea aceeea; aici – într'acest loc') (p. 110), precum și cele referitoare la posibilitatea adverbului de a se substantiviza, în urma articulării (susul, josul) (p. 111).

Capitolul al IX-lea, Syntacsul Conjugativului, insistă asupra posibilităților combinatorii ale conjuncțiilor, dat fiind faptul că rolul lor este foarte important în stabilirea relațiilor dintre propoziții și perioade, după cum se exprimă Heliade. Conjuncțiile de și dacă, de exemplu, ,,însoțesc' și pe modul' arătător' și pe modul' condiționel” (p. 113) iar conjuncțiile sau, ori, au ,,uneorĭ se întrebuințează repetite și alte orĭ nu” (p. 113).

Capitolul al X-lea, Pentru Interecție saŭ Syntacsul eĭ, se rezumă la aprecirea că: ,,Înterecția este și cuprinde o judicată sau o propoziție întreagă; pentru că când zic' oh, ah șcl. arăt' că pătimesc' ceva și de le vom'-analysi în întâmplarea pătim'i noastre, vor' se zică saǔ mă doare, saǔ mie răǔ saǔ suffer', saǔ sânt' trist' pentru cutare lucru” (p. 115).

Capitolul al XI-lea, Deprindere asupra Analysului Grămmăticesc (p. 116 – 123), curpinde un model de analiză morfologică și sintactică a tuturor termenilor unui enunț, valorificând informațiile din partea I și a II-a.

Partea a III-a, Pentru Construcție (124 – 129) se referă la rolul pe care îl are într-o propoziție topica fiecărui cuvânt: ,,Ca să vorbim' și să scrim' nu este destul' aști toate formele fie-căria zicirĭ și relați'a ce aǔ între dânsele; este de trebuință încă să știm' și locul' saǔ rândul care zicerile trebue să îl aibă când, făcând' o propoziție saǔ un cuvânt', arată cugetarea minț'i noastre; regulile dară, ce se-daǔ pentru rândul' și locul zicerilor într'o propoziție, le arată Construcți'a” (p. 124). În funcție de poziția cuvintelor în propoziție, construcția poate fi: dreaptă sau firească, când ordinea este aceasta: subiect, predicat, complement direct sau indirect, complemente circumstantiale, și figurată sau întoarsă sau nedreaptă, când ordinea cuvintelor se abate de la construcția dreaptă, ,,se-strică saǔ pentru armoni'a lor saǔ pentru firea limb'i” (p. 124). Pe de altă parte, o construcție mai poate fi: plină (dacă are toate zicerile trebuincioase ca să arate cugetarea noastră) (p. 125), eliptică (când într'un fras' lipsește o oare-care zicere pe care regul'a o cere, dar obiceiul' o iartă) (p. 125) și pleonastică (când propoziți'a nu numai că are toate zicerile care sânt' de trebuință într'însa, ci sau mai multă putere frasului, sau pentru însușirea limb'i un'a din părți se-repetește).

Sub raport terminologic, se observă o oarecare imprecizie legată de accepțiunile conceptelor propoziție și frază, după modelul gramaticilor franceze, în care această suprapunere terminologică este obișnuită.

Partea a patra, Pentru Propoziții (p. 129 – 147), raportează definiția propoziției la judecată, fapt ce permite încadrarea gramaticii lui Heliade în categoria gramaticilor logistice, după cum s-a remarcat. Astfel, pornind de la exemplul: Viaț'a este trecătoare (p. 129), autorul stabilește o corespondență între fenomenele realității/ființi și numele acestora/zicere, care conduce spre următoarea definiție a propoziției: Popoziți'a este o judicată pronunțiată (p. 129) O asemenea abordare nu este izolată, deoarece, în epocă circulau gramaticile raționale franceze. O propoziție are două părți: Subject și Prezis, părți a căror potrivire nu poate fi realizată fără verbul a fi, numit și legătură sau semn al judecății (p. 130). După cum subjetul poate fi simplu (când arată numai o idee) și compus (când arată mai multe idei), prezisul, la rândul său, se împarte în: simplu (când arată o singură calitate) și compus (când arată mai multe calități) (p. 131 – 132). Tot așa, propozițiile se pot împărți în simple și compuse, în funcție de subjetul și prezisul lor (p.132). În funcție de posibilitatea subiectului de a avea sau nu un determinant, se poate vorbi, de asemenea, de distincția complinit – necomplinit. Se face mențiunea că subiectul necomplinit se numește și Grammaticesc', iar cel complinit, Loghicesc', un concept care în mare măsură corespunde predicatului modern, deși a mai fost folosit și la etimologie. La fel, există și prezisul necomplinit, care se numește Grammaticesc' și cel complinit, care se numește Loghicesc' (p. 134). Toate aceste compliniri ale subjetului și prezisului atrag, în opinia lui Heliade, două categorii de propoziții similare: necomplinite (simple) și complinite (compuse) (p. 134). Urmează o serie de clasificări ale propozițiilor, în funcție de relațiile ce se stabilesc între ele. Se disting astfel, propoziții Principale (arată însuțĭ aceea ce noĭ vrem' să facem' cunoscută) (p. 135) și Încedente (aceea care complinește, ca să ecsplice au să determineze una din părțile propoziții principale) (p. 135). La rândul lor, propozițiile principale se subîmpart în: Absolute/desine (aceea ce fără ajutorul' altia singură arată un' înțeles' întreg' și desăvârșit') (p. 135) și Realtive (al căruia înțelesul' este asemenea desăvârșit', însă se reduce la alta care o face să se-nască) (p. 135).

Din punctul de vedere al raporturilor semantice, propozițiile încedente, care corespund propozițiilor subordonate, se împart în: ecsplicative (Dumnezeǔ, care este tată de obște, ajută fiecăruia în nenorocirile sale.) (p. 136) și determinative (Facerḙa de bine ce se-face pentru lucs', nu poate fi o virtute.) (p. 136). Concluziile despre aceste propoziții sunt fixate după ce, în baza unor exemple, au fost explicate diferențele dintre ele: ,,Așa dar zicem' că propoziți'a încedentă ecsplicativă intră în fras' numai ca să ecsplice un'a din părțile ceĭ principlae, și de va lipsi nici o schimbare nu'ĭ poate face; cḙa încedentă însă determinativă, determinând' vre un'a din părțile propoziții ceĭ principale, de va lipsi schimbă cutotul' înțelesul', și judicata se-face nedrḙaptă” (p. 136). În funcție de cele trei părți ale propoziției: subjet, verb și prezis, care pot fi desfăcute și în vedere sau se pot subînțelege, propozițiile se mai pot împărți în: explicite aǔ curate și implicite aǔ împletite (p. 139). O asemenea abordare îi permite autorului să distingă propozițiile pline aǔ întregi de cele eliptice aǔ neîntregi. De asemenea, în funcție de topica părților de propoziție, se pot deosebi: propoziții firești și figurate (p. 140), iar în funcție de înțeles și pronunție, propozițiile se pot clasifica în: Ecspozitive/de spunere, Inperative/de poruncire, Interogative/de întrebare și Ecsclamative/de mirare (p. 140).

Paginile următoare (141 – 146) sunt rezervate analizei frazelor și părților de propoziție, Deprindere asupra analisului loghicesc.

Partea a cincea (p. 147 – 166), care încheie gramatica, prezintă într-o manieră sintetică probleme de ortografie, de ortoepie, de silabație și de punctuație.

Având conștiința diferenței dintre literă și sunet, precum și a relației dintre ele, Ion Heliade Rădulescu avansează ideea de a modifica alfabetul pentru a-l adapta la necesitățile limbii române, în condițiile în care, în lingvistica europeană persista confuzia literă – sunet. Astfel, Capitolul I, ?Ce este ortografia, începe cu delimitarea clară a domeniului ortografiei: ,,Când arătăm' cugetarea nostră către cei ce sânt' de față, ne întrebuințăm' cu sunete hotărâte ca fiește-care să arate o idee; adică pronunțiem' fiește – care idee ce cugetăm'; ca să facem' însă și pe ceĭ ce lipsesc părtași cugetărilor' acestea ale noastre sântem' datorĭ literilor', care, prin adunarea lor', un'a cu alt'a fac symbolurile aǔ semnele fieștecăria ideĭ; și acesta este meșteșugul' de a scri, fiǔ și aflare al însușĭ trebuinț'i noastre” (p. 147). Cu toate acestea, pe parcurs, granițele la care autorul face referire, se estompează. De exemplu, în Capitolul II, Pentru litere, Relația și Pronunția lor, apreciază că literele, și nu sunetele, se împart în vocale și consoane sau în Capitolul IV, Pentru Syllabe, precizează că ,,într'o syllabă trebuie cel' puțin să se-coprinză doă Litere, din care un'a trebue să fie vocală” (p. 156). Valeria Guțu Romalo subliniază că informațiile referitoare la corespondența literă-sunet sunt mai sărace decât în alte lucrări de același fel din epocă, Ion Heliade Rădulescu referindu-se mai mult la alternanțele fonetice propriu-zise, la unele corespondențe fonetice de natură istorică sau variații regionale/stilistice. În opinia acesteia, prezentarea sumară în gramatica de la 1828 a unor astfel de probleme ,,se explică, poate, prin ideea autorului că revizuirea alfabetului simplifică problema raportului dintre scriere și pronunțare și face să scadă interesul unor asemenea informații”. Reținem, totuși, cu statut de regulă ortoepică, observația de la pagina 154, referitoare la pronunțarea lui s ca z înainte de b, v, d, l, m, n, r (desbrăcare, desvălire etc.).

Capitolului referitor la punctuație, care încheie gramatica, i se acordă o atenție mai mare, Heliade subliniind încă din prefață recognoscibilitatea regulilor de punctuație în plan universal: ,,Puntuaț'ia […] este tot' aceea la toate limbile” (p. XV), aceasta pentru că, în opoziție cu mobilitatea regulilor ortografice, regulile de punctuație sunt mai stabile: ,,Cel' mai delicat' și cu gândire lucru în Ortografie și care face cinste duhului omenesc' este Puntuați'a: ea desparte și face chiare judicățile noastre, arată șârul' și relați'a lor' și ne face și să înțelegem' și să ne facem' înțeleși în scrierile noastre; și ea singură împlinește sfârșitul pentru care s'au aflat regulile Ortografii” (p. XV – XVI).

Recunoașetm în inventarul de semne de punctuație descris de Ion Heliade Rădulescu pe cel folosit și astăzi: virgul'a (,), puntul' și virgul'a (;), două punturi (:), puntul și pauza(−), puntul mirăr'i (!), al întrebăr'i (?) și punturile (…) (p. 160).

Cercetarea izvoarelor străine ale lucrării normative din 1828

Apariția salutară a Gramaticii lui Ion Heliade Rădulescu, în anul1828, pe fundalul insuficiențelor lingvistice invocate de cei care nu puteau reda în limba română impresiile contactului cu lumea occidentală, întrucât nu existau termeni adecvați realităților pe care voiau să le exprime, dar și al lipsei unei sistematizări a regulilor gramaticale reprezintă un răspuns la strigătul scriitorilor români de la începutul secolului al XIX-lea cu privire la necesitatea normării/canonisirii limbii.

Numeroasele studii care s-au ocupat de gramatica lui Heliade s-au oprit, după cum menționează Valeria Guțu Romalo, îndeosebi asupra modelelor acestei lucrări, punându-se în evidență ,,analogiile cu unele surse străine franceze, grecești și românești”. Nu putem însă aborda modelele gramaticii lui Ion Heliade Rădulescu, fără să luăm în considerare manuscrisul acesteia, destul de controversat, pentru unii cercetători.

Divergența opiniilor referitoare la paternitatea manuscrisului unei gramatici românești (donat de Moses Gaster în 1923 Ministerului Instrucțiunii Publice ), care se păstrează, astăzi, sub cota 4796, s-a estompat în momentul în care, în urma unor cercetării atente, acesta a fost atribuit nu lui Gheorghe Lazăr, cum susținuse Moses Gaster în lucrarea sa Geschichte der rumanischen Literatur, ci lui Heliade Rădulescu, după cum precizează N. A. Ursu: ,,Comparând acest texte cu manuscrisele autografe ale lui Lazăr, păstrate în Biblioteca Academiei, și cu gramatica lui Eliade, tipărită în 1828, G. Popa – Lisseanu a ajuns la concluzia că manuscrisul respectiv […] nu este un autograf sau o copie după gramatica lui Gh. Lazăr (necunoscută încă), cum credea Gaster, ci o copie, cu multe greșeli de transcriere, după prima redacție pe care a avut-o gramatica lui Eliade, la începutul activității sale de profesor la Școala de Redacția diferitelor capitole din acest manuscris este aproape identică cu redacția capitolelor corespunzătoare din textul tipărit. Acesta din urmă are doar câteva capitole în plus, iar sub raportul terminologiei gramaticale prezintă unele îmbunătățiri față de manuscris, în sensul stabilirii formei definitive a unor neologisme”. În plus, N. A. Ursu menționează că pe dosul coperții manuscrisului este precizată data 1821 (sau 1827), avgt. 10, iar dedesubt se poate descifra numele Iliad într-o semnătură imitată de cineva, probabil unul dintre copiștii moldoveni de la Școala lui Heliade de Sava (anumite particularități lingvistice ale textului au condus la ipoteza că acest copist este moldovean).

Teoria lui G. Popa – Lisseanu va fi combătută de Moses Gaster cu argumentul că, la 1821, Heliade era prea tânăr pentru a scrie o astfel de gramatică. De pe poziții opuse, D. Popovici, va susține că manuscrisul 4796 cuprinde textul primei redacții a gramaticii lui Heliade. El afirmă despre această lucrare că ,,este străbătută de anumite influențe, care fac ca ea să nu poată fi raportată la Gheorghe Lazăr”. Mai precis, este vorba în despre influența lui Condillac, a lui Destutt de Tracy și a altor gramatici și filozofi francezi din secolul al XVIII-lea.

În sprijinul ipotezei că modelul gramaticii lui Heliade este unul francez, N. A. Ursu subliniază, însă mult mai aplicat, că ,,deosebirea frapantă a gramaticii lui Eliade față de gramaticile românești anterioare, felul occidental în care este concepută, precum și prezența, mai ales în redacția păstrată în manuscris, a mai multor citate din literatura franceză și a unor termeni de proveniență evident franceză […], ne-a determinat să presupunem că Eliade a avut ca model o gramatică franceză”. Este vorba despre influența lui Charles Constant Le Tellier, autorul unei lucrări, Grammaire française, à l'usage des pensionnants, care a fost publicat într-un număr foarte mare de ediții. Argumentul probatoriu pe care îl aduce N. A. Ursu este că în Biblioteca Centrală M Eminescu a Universității din Iași se află textul acestei gramatici, ediția a 43-a, apărută în 1829, iar în Biblioteca Academiei R. P. R. se găsește și ediția a 39-a, apărută , în 1826. Totodată, el precizează că, în ediția publicată , în 1826, se află o informație referitoare la existența a două anexe (Exercices d'analyse et d'analyse logique și Exercices d'analyse logique), care, de altfel, se găsesc în Biblioteca Academiei, și care completează gramatica lui Tellier.

Observații asemănătoare se fac și în Istoria lingvisticii românești, apreciindu-se că ,,modelul de expunere de la care Ion Heliade Rădulescu pleacă este, în special, cel al lui Charles-Constant Le Tellier (Grammaire francaise à l’usage des pensionnates și două ,,anexe” ale acestei lucrări: Exercices d’analyse grammaticale și Exercices d’analyse logique), datorându-i spiritul logistic de tipul gramaticii raisonnée”.

Deși în privința organizării gramaticii, Heliade este tributar lui Tellier, așa cum observă Valeria Guțu Romalo, îndeosebi prin cele două părți, analisul grămăticesc și analisul loghicesc, necunoașterea celor două anexe ale gramaticii franceze de către gramaticul muntean ar fi putut duce la concluzia că acesta ,,a dezvoltat în mod independent capitolele menționate din gramatica sa ori că a avut ca model și alte gramatici franceze, în afară de cea a lui Le Tellier”. În studiul lui N. A. Ursu sunt citate fragmente din gramatica lui Eliade în paralel cu fragmentele corespunzătoare din gramatica lui le Tellier. Pentru gramatica românească N.A.Ursu apelează la redacția păstrată în manuscris, deoarece aceasta este mai aproape de modelul francez, de exemplu: Gramatica este meșteșugul care ne învață a scrie și a vorbi drept. (Ms. .1r; ed.1828, p.1); est l'art de parler et d'écrire correctement (Le Tellier, Grammaire, p. 3). Numărul mare al similitudinilor existente între cele două gramatici, prezentate punctual în acest studiu, îi permite autorului să formuleze concluzia că modelul gramaticii lui Eliade este gramatica franceză a lui Le Tellier, cu toate că acesta nu exclude posibilitatea ca Heliade să fi consultat și alte gramatici, dar tot franceze, din jurul anului 1800, întrucât unele citate din lucrare nu apar în edițiile gramaticii lui Le Tellier, existente în bibliotecile de la noi din țară.

Relativ la posibilitatea ca Heliade să fi consultat și alte gramatici franceze, Valeria Guțu Romalo, comparând unele formulări referitoare la verb, pe care N. A. Ursu le extrage din manuscrisul 4796 și din gramatica lui Tellier, cu aceeași idee care este formulată de Condillac, conchide că ,,asemănările dintre cele trei formulări sugerează existența unor raporturi directe sau indirecte între ele”. În opinia Mihaelei Marcu ,,raportul dintre gramatica lui Heliade și Condillac poate fi pus în evidență atât în ceea ce privește ideile din prefață, în care Heliade consideră alături de vorbire și scriere și gestul ca ipoteză primară a limbajului, cât și în expunerea gramaticală propriu-zisă”. Nuanțele sau deosebirile pe care le-au sesizat cercetătorii între lucrarea lui Heliade și modelul de la care el a plecat probează, de fapt, aserțiunile conform cărora ,,Eliade a luat numai ca model gramatica lui Le Tellier, redactându-și textul în mod independent sau în spiritul gramaticilor românești anterioare”. și, de asemenea, ,,alcătuirea gramaticii unei limbi, chiar când urmează îndeaproape o descriere a altei limbi, presupune un efort creator în sensul selectării cu discernământ, al confruntării cadrului teoretic cu cel faptic”.

Elev al școlii grecești, Ion Heliade Rădulescu era la curent cu polemicile care aveau loc, la începutul secolului al XIX-lea, în școala domnească, relativ la limba literară greacă. În a doua decadă a secolului al XIX-lea, disputele pe această problematică se întensifică, ele purtându-se, mai ales, pe teritoriul românesc. Polemicile dintre adepții limbii grecești clasice și cei ai limbii neogrecești au fost speculate de către cărturarii români, care au valorificat aspectele lor pozitive pentru consacrarea limbii române. Aceste probleme, asemănătoare celor cu care se confrunta limba română, devin prioritare pentru oamenii de cultură (operele unora dintre ei fiind cunoscute de către Heliade), care vor încerca să le soluționeze cât mai rapid.

Așa cum precizează Nestor Camariano, Heliade n-a fost influențat de profesorii săi de la Școala greacă din București, Neofit Ducas și Ștefan Comitas, adepți ai limbii grecești pure, aticizante, ci, mai degrabă, de scriitorii Atanasie Hristopol, Ioan Vilaras, Daniil Filipide și Grigorie Constandas, partizani ai limbii grecești vorbite. Unele dintre opiniile acestora din urmă au fost asimilate de către Heliade, ,,care le-a aplicat întocmai limbii române, și formează astăzi partea principală a ideilor sale lingvistice expuse în vestita prefață a Gramaticii sale.” După cum observă același autor, numeroasele asemănări dintre ideile lingvistice ale lui Heliade și ale lui Atanasie Hristopol (gramaticile celor doi autori sunt scrise pentru a veni în sprijinul literaților; Hristopol se opune orografiei istorice pledând pentru cea fonetică, iar Heliade, de asemenea, susține ortografia română fonetică, uzuală, condamnând-o pe cea istorică) probează citirea și studierea cu atenție de către Heliade a Gramaticii lui Hristopol.

Fără a oferi detalii asupra izvoarelor la care a recurs gramaticul muntean, Nicoleta Petuhov, în studiul Evoluția terminologiei în primele gramatici românești, apreciază că, în afară de ,,perspectiva teoretică mult mai amplă decât a predecesorilor, de caracterul normativ pe care caută să-l impună gramaticii sale, Heliade reușește să conceapă primul instrument modern în ce privește studiul limbii”, statutul aparte al acestei lucrării datorându-se modelului francez, reperabil atât în structura cât și în terminologia cărții.

Propunându-și să realizeze o lucrare didactică, menită nu doar să-i ajute pe elevii săi sau pe literați, ci și să dea stabilitate limbii române prin fixarea anumitor norme, Heliade nu ar fi reușit acest demers complex dacă nu ar fi fost informat în legătură cu toate gramaticile scrise până la el pe teritoriul românesc și dacă nu ar fi luat în considerare tendințele culturale, sociale sau politice ale epocii. Prin urmare, alegerea modelelor, nu este, după cum subliniază aceeași autoare, un fapt aleatoriu, ci un imperativ izvorât dintr-o necesitate a culturii române de a se sincroniza, de a se apropia de culturile mai evoluate, mai avansate. Esențial pentru cărturarii români, modelul ,,oferă punctul de plecare, tiparul pentru o întreprindere care s-ar fi dovedit altfel foarte greu, dacă nu imposibil de realizat”.

3. Evoluția terminologiei gramaticale românești reflectate în Gramatica românească

Dacă Ienăchiță Văcărescu făcea prin Observații sau băgări de seamă… operă de pionierat în domeniul terminologiei gramaticale, întrucât, în secolul al XVIII-lea, nu exista la noi nicio tradiție în acest sens, Ion Heliade Rădulescu a avut avantajul de a cunoaște gramaticile românești publicate anterior (așa cum reiese din prefața Gramaticii românești din 1828), inclusiv lucrarea lui Golescu, Băgări de seamă, care, la acea dată, se afla în manuscris. În prefața gramaticii sale, Heliade îl evocă elogios pe Ienăchiță Văcărescu pentru că ,,a-stătut' cel dintâiu în Țara Rumânească, ce a dăschis' drumul' Rumânilor spre cultur'a limbi, și pe urmă a lăsat' ca o datorie fiilor' și nepoților' săi cercetarea și îndreptarea limb'i, scump trebue să fie pomenirea lui la toți Rumân'i”. Putem spune astfel despre cărturarul muntean că se înscrie într-o tradiție a terminologiei gramaticale, nu foarte bogată, pe care nu o eludează, dar pe care o depășește, reușind să conceapă primul instrument modern în ce privește studiul limbii, modernitatea lucrării fiind confirmată și de faptul că nomenclatura gramaticală promovată este foarte apropiată de cea actuală.

Ion Heliade Rădulescu este adeptul introducerii neologismelor, întrucât, răspunzând unor necesități de ordin cultural, acestea asigurau, totodată, îmbogățirea vocabularului cu terminologia specifică științelor care se dezvoltaseră în această perioadă (gramatică, istorie, matematică, medicină etc.), după cum afirmă în prefața gramaticii sale: „Acuma să punem că Rumânul' va-să vorbească de Grămmatică, de Retorică, de Poezie, de Geografie, de Istorie, de Filozofie, de Matematică, de legi, de Teologie, de Medicină șcl.; toate meșteșugurile și științile acestea îșĭ aŭ numirile și termen'i lor' deosibiți fiește-care; urmează dară ca, când va îmvăța Rumânul' Grămmatic'a, să îmvețe asemenea și termen'i sau limb'a ei și așa și cele'lalte științĭ […] Fiește-care limbă când a-început' să se-cultiveze a avut' trebuință de numirĭ noă, pe care saŭ și le a – făcut' dela sine, saŭ s'a-împrumutat' măcar de unde, și maĭ vârtos' de unde aŭ văzut' că este izvorul' știinților' și al meșteșugurilor' ” (p. XXVI). Heliade evidențiază, astfel, cele două căi de îmbogățire a limbii: formarea de cuvinte prin mijloace interne și împrumuturile din alte limbi (latină sau limbile romanice), subliniind, în același timp, necesitatea adaptării fonetice și morfologice a neologismelor. Este recunoscut faptul că, „în general, propunerile lui Heliade privind adoptarea fonetică și morfologică a neologismelor au fost confirmate de evoluția ulterioară a limbii române”.

Conștient de necesitatea modernizării studiului gramatical, Heliade avansează prudent în direcția neologizării terminologiei lingvistice, întrucât el trebuia să aibă siguranța că textul este înțeles. Astfel, Valeria Guțu Romalo aprecia că „lexicul lingvistic întrebuințat de Heliade în această lucrare, cuprinde, ca și gramaticile predecesorilor săi, termeni tradiționali, creații proprii și neologisme, calcuri și împrumuturi directe; acestea din urmă sunt mai numeroase și mai ales mai cu îndrăzneală întrebuințate decât în lucrările similare anterioare. Aspectul modern al gramaticii lui Heliade derivă din faptul că el folosește pentru un mare număr de concepte numai termenul neologic stabilind, eventual, echivalențe cu termenul mai vechi”.

În lumina cercetărilor efectuate, s-a constatat că în nomenclatura gramaticii lui Heliade, destul de amestecată în ceea ce privește originea ei, se întâlnesc termeni tehnici împrumutați din franceză, italiană, latină sau greacă, precum: adjective demonstrative, interogative, nedefinite, posesive, relative (p. 22-28); adverb (p. 70); analysŭ grămmăticesc (p. 7); apostrofă (p. 75); articolŭ (p. 32); cazurĭ (p. 12); numinativ', ghenitiv', dativ', acuzativ', vocativ', ablativ' (p. 12 – 13); consunate (p. 151); declinație (p. 30); derivate (p. 31); grămmatică (p. 2); substantiv (p. 10); active, pasive (p. 38); tetraftonghĭ (p. 150); vocală (p. 101) etc. Cele mai multe dintre aceste cuvinte, cu unele modificări, se întâlnesc și în lucrările lingvistice actuale.

O altă categorie de termeni o reprezintă cei preluați de la predecesori sau creați de către Heliade însuși, cel mai adesea, prin calchiere: glas = sunet (p. XIV); glasnice = vocale (p. VIII); cădere = caz (p. 24.); singurit, înmulțit (p.10); neam = gen: bărbătesc, femeiesc (p. 11); verb ajutător = auxiliar (p. 43); răsfrângător = reflexiv (p. 38); strămutător = tranzitiv, nestrămutător = intranzitiv (p. 88); zicere = vorbă, cuvânt (p. 157) etc.

În opinia lui Iorgu Iordan, ,,o creație personală par a fi zicere de conjugare sau conjugativ”.

Dacă pentru vocală, Heliade menține termenul vechi, de origine slavă, glasnică, pentru a denumi opusul acesteia, el renunță la corespondentul slav, neglasnică, folosind numai termenul consunate.

Definiției gramaticii îi urmează prezentarea celor zece părți ale cuvântului, pentru care autorul utilizează neologisme, „unele perfect adaptate la sistemul fonetic și morfologic al limbii”: substantivul, pronumele, adjectivul, articolul, verbul, partițipia, prepoziția, adverbul, conjugativul și interjecția (p. 11).

Mai rar, autorul folosește calcurile, de exemplu, numerele substantivelor, singurit, înmulțit și genul, neam, pe care, mai târziu, le va regreta: „Ca tot grămmăticul, am spus biet și eu că substantivul are două numere: singurit și înmulțit”. „Generele substantivului l-am numit neam!” Pe de altă parte, cazurile substantivului, denumite prin neologism, sunt explicate în paranteză prin calc: numinativ (de numire), ghenetiv (de neam), dativ (de dare), acuzativ (de cauză), vocativ (de chemare), ablativ (de luare) (p. 12 – 13). O explicație pentru termenii care apar în paranteză, ca echivalent al neologismelor, este aceea că ei sunt mai bine motivați sau încetățeniți în limbă, după cum remarcă Valeria Guțu Romalo. Spre exemplu: substantive materiale comune (de obște); proprii (însuși); collective (coprinzătoare) (p. 10); verbe active (de lucrare) (p. 38); pasive (de patimă) (p. 38); propoziții absolute (de sine) (p. 135); ecspozitive (de spunere) (p. 140); interogative (de întrebare) (p. 140); ecsclamative (de mirare) (p. 140). Alteori, așa cum precizează aceeași autoare, echivalența se realizează disjunctiv: chipuri aŭ moduri (p. 42); aucsiliare aŭ ajutătoare (p. 43), iar, destul de rar, echivalarea se concretizează într-o explicație: zicerĭ de ființe saŭ maĭ pe scurt', substantive (p. 3); prepoziții, care va se zică punerĭ înainte (p. 5). Există și cazuri cu totul izolate, în care autorul folosește mai mulți termeni pentru același concept gramatical: ,,Acestea la căderi rămân’ fără a’șĭ schimba termenul, afară de cele femeiești, care în cazul Ghenitivu și Dativu …” (p. 24). În privința verbului, pentru denumirea formelor trecutului, autorul apelează la calc, folosind forme ce amintesc de cele întâlnite la predecesorii săi: nesăvârșit', săvârșit', maĭ- mult'- de-cât' săvârșit', neotărât' (p. 41). În denumirea modurilor care se realizează tot prin calcuri (otărâtor' au arătător', poruncitor', poftitor' aŭ îndoitor' saŭ condiționel', suppus' și infinitiv' – p. 42), observăm că autorul folosește doar două neologisme, în cazul unuia, condiționelul, fiind evidentă influența franceză. S-a constatat că terminologia utilizată de Heliade în descrierea numelui este mai modernă decât în cazul verbului. Heliade apelează la calc și atunci când operează cu termeni mai vechi cărora le atribuie sensuri noi, de exemplu, pentru noțiunea de propoziție este folosit termenul cuvânt: ,,Zicerile, când dupe regulă se unescŭ una cu alta, facŭ Cuvântŭ; cum: când aducu zicerile Economie, mumă, îndestulare, și zicŭ Economi’a este mum’a îndestuler’i, atunci facŭ un’ cuvântu sau o propoziție” (p. 2). Definiții similare întâlnim și la Eustatievici Brașoveanul: ,,Din zicere ce să naște? Cuvântul adică voroava. Ce este cuvântul? Este încheierea zicerilor întreagă săvârșaște(probabil săvârșită) arătând, precum: Daniil este proroc întru adevăr dumnezeiesc”. Pentru cuvânt, vorbă apare echivalentul zicere, considerat de Valeria Guțu Romalo ,,o inovație lexicală personală pe care Heliade o regretă în Critica, constatând totodată marea ei răspândire …”. ,,Sunetile pronunțiate unul după altul facu Ziceri, și literile, Syllabe…” (p. 1 – 2) Zicere cu sensul de cuvânt apare și la D. Eustatievici Brașoveanul: ,,Din silabe sau sloveniri ce purcede? Zicerea. Ce este zicerea? Este o parte mai mică despărțită a cuvântării cei încheiate și așezată din sloveniri, prin care purcede numirea zicerii, precum: Daniil”.

În legătură cu împrumuturile directe, Heliade se va declara nemulțumit pentru forma în care acestea au fost adaptate și folosite în gramatica sa: ,,sujet ar fi mai facil de pronnunțat decât subjet”, iar predicat ar fi mai potrivit în locul ,,traducției” sale prezis. O atitudine similară va avea și față de problema adaptării, din punctul de vedere al genului, a unor termeni împrumutați, tratați de Heliade ca neutri, având în vedere modelul grecesc: „Preocupat de limba hellenică în care aceste vorbe sunt de genere neutru, am dat pe atunci și cu character de neutru substantivului și la plural se vede: substantive materiali, ideali, unde acum zic: substantivi materiali etc”. Doina Cobeț apreciază că ,,ideile, soluțiile și terminologia lui Heliade” nu au rămas fără ecou, ele fiind fixate în studiul limbii române de către Ion Pop, autorul Grămaticii rumânești din1835, care era folosită ca manual oficial pentru predarea limbii române în Țara Românească, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Sinteză între elementele ce aparțin tradiței și cele ale inovatiei, tabloul lingvistic al primei jumătăți a secolului al XIX-lea este unul al căutărilor, al aspirațiilor către o limbă ale cărei articulații aveau să corespundă exigențelor pe care dezvoltarea culturală și socială le impuneau.

Evidențiind rolul salutar al gramaticii lui Heliade pentru un astfel de context, V.Țâra și Ștefan Munteanu apreciază că: <<în afara intuiției sale confirmate, în general, de evoluția limbii române literare, Heliade privește lucrurile dintr-o perspectivă largă, îmbrățișând o întreagă realitate filologică și țintind spre realizarea unei unificări a formelor gramaticale. Căci noțiunea de limbă este inseparabil legată de ideea de unitate a întrebuințării mijloacelor ei, cu atât mai mult în cazul cuvintelor luate din alte limbi […]. „Șansa” limbii noastre literare a fost că sensul modernizării și al integrării împrumuturilor în specificul limbii literare, așa cum a fost înțeles de Heliade înainte de anul găsit răsunet larg, direct sau indirect, în scrisul românesc al secolului al XIX-lea. >> Astfel, Gramatica românească din 1828, așa cum s-a apreciat, este ,,definitorie pentru activitatea de formare și răspândire a unei terminologii gramaticale neologice, moderne, în spiritul celei folosite astăzi”.

Forma statică a terminologiei gramaticale din secolul al XVIII-lea a evoluat, prin Ion Heliade Rădulescu, în secolul următor, în direcția uneia mult mai dinamice, mai moderne, în acord cu spiritul meliorist pe care îl generaseră gânditorii din epoca luminilor.

4. Aspecte ale normelor limbii române literare la Heliade Rădulescu

Departe a evidenția o convergență a orientărilor oamenilor de cultură în procesul de unificare a limbii române literare, gramaticile scrise în perioada 1828-1893 sunt, așa cum apreciază Mariana Costinescu, o reflectare a trăsăturilor reale ale limbii literare, dar și a tendințelor subiective, a disputelor filologice care s-au succedat și confruntat în acest interval de timp, marcat, la începuturile sale, de gramatica publicată, în 1828, de către Ion Heliade Rădulescu. Tranziția către maturitatea limbii române literare este astfel facilitată de indeciziile, de polemicile care au loc pe această temă în prima jumătate a secolului al XIX-lea. După cum s-a constatat, abia între anii 1836 și 1840 Ion Heliade Rădulescu va recomanda unificarea normelor limbii române literare, pornind de la criteriile de selecție stabilite de Școala Ardeleană (circulația formelor, apropierea de modelul latin, echlibrul formeleor morfologice și eufonia).

În raport cu Ienăchiță Văcărescu, Ion Heliade Rădulescu realizează, prin Grammatica românească, un salt calitativ superior, contribuind decisiv ,,la impunerea bazei dialectale muntenești a limbii române literare moderne”. Pornind de la această premisă, ne-am propus să analizăm în cercetarea noastră, pe baza gramaticii lui Heliade, 10 fapte de limbă de ordin fonetic și 20 de fapte lingvistice de ordin morfologic (ilustrate cu exemple pe care le-am evidențiat, prin litere îngoșate și cursive, în maniera celor din capitolul rezervat Normelor limbii literare reflectate în gramatica din 1787), având următoarea succesiune:

I. Fonetică

A. Vocalismul

1. ă/e

femeie(15), femeia(79)

Ă etimologic din cuvântul fămeie nu se mai menține în gramaticile din Muntenia, în perioada 1828-1830, apare deci numai varianta cu e: femeie.

2. ă/a

bărbat (11, 80, 83), bărbați (11), bărbatul (79, 81), îmvățat (83, 152)

Transformarea lui ă protonic în a în cuvinte ca bărbat, îmvățat nu se produce nici în această perioadă, conform realității lingvistice din graiul muntenesc, după cum menționează Mariana Costinescu.

3. Forme sincopate

drept (84), dreptate (3, 7, 9, 83)

Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, formele sincopate drept, drege (pentru interpretarea lui dreg și dreptate, s-au făcut observații în capitolul Normele limbii literare reflectate în gramatica din 1787) sunt singulare în gramaticile muntenești, după 1850 încep să fie consemnate și variante nordice nesincopate ca: dirept, direg.

4. e/i

a) e nu se mai menține în cuvinte ca inemă

dimineață (104), inimă (101), nimic (85)

Fonetismul i pentru e din cuvintele dimineață, inimă, nimic este asemenea celui din limba literară de astăzi. Forma nimic (nemic), se explică, după cum afirmă Ion Gheție, pe de o parte, prin apocopa lui ă (<lat. nec. mica), pe de altă parte prin e devenit i ca urmare a fenomenului asimilării.

b) e aton în poziție medială uneori se păstrează, alteori trece la i.

oameni (10), să vedem (62), lemnele (34),

casnicile (36), rămășîțile (92), nimini (94)

Mariana Costinescu constată că manifestările muntenești ale acestui fenomen provin, în special, din gramaticile muntenești de până la 1850.

Apreciind trecerea lui e medial aton la i ca una dintre importantele particularități ale fonetismului graiurilor daco-române, Ion Gheție distinge, în funcție de repartiția dialectală, două categorii de cuvinte: a) cuvinte precum despărți, fecior, oameni, vedea, veni etc., în care se înregistrează fenomenul închiderii lui e aton, caracteristic graiurilor de nord, forme pe care limba literară nu le-a acceptat; b) cuvinte precum beserică, ceti, demineață etc., în care fenomenul trecerii lui e aton la i este întâlnit cu precădere în sud(sporadic și în unele graiuri nordice), limba literară acceptând, în general, formele cu i.

c) Închiderea lui e aton final la i nu apare nici în această perioadă în gramaticile din Muntenia.

bine (70), unde (84)

5. ea/e, oa/o

rândurea, stea

foarte, soarele

plouă, două

Diftongii ea și oa nu se monoftonghează, cu deosebirea că oa din doao, noao, ploao, întâlnit în gramatica lui Văcărescu, apare redus acum la o în toate gramaticile muntenești, inclusiv

rândurea (17), stea (16), avea (46)

foarte (32), soarele (86), poate (40), toate (40)

plouă (39), două (31,79)

6. î/îi

pîine (XXVI), cîine (14)

Formele epentetice pîine, cîine, mîine, înregistrate în epoca anterioară , se mențin în gramaticile muntenești din prima jumătate a secolului al XIX-lea. În ciuda rezistenței lor, aceste forme vor fi înlocuite, în gramaticile de după 1850, cu variantele etimologice mîne, cîne, pîne, după cum menționează Mariana Costinescu.

B. Consonantismul

7. labiale moi și /labiale dure

Petru, iubesc, vorbesc, tocmesc

Petru (77)

iubesc (38,39), vorbesc (55)

tocmesc (152), tocmeală (52)

pe și pă (apar, la pagina 77, cu următoarea frecvență: pă de 10 ori și pe de 8 ori )

P este singura labială care are timbru dur în pă, deși, pe parcursul gramaticii, autorul oscilează între pe și pă. Încercând să explice fenomenul velarizării vocalelor precedate de p și d, Heliade apreciază că acesta are drept cauză ,,natura limbii”: ,,în multe locuri vom găsi […] în loc de pe, pă; și în loc de de, dă: căci natura limbii schimbă de multe ori pe e în ă” (100).

8. dentale moi și /dentale dure

de/dă

de (12, 13, 69, 88, 89, 90, 91, 97), dă (100)

defăima (79), departe (109), despărțesc (70), îndestulare (2)

Gramaticul muntean observa, la pagina100, în legătură cu dentala d, în de/dă, că e poate fi schimbat în ă tot după ,,natura limbii”, asemenea caracterului variabil al labialei p în pe/pă, deși, pe parcursul întregii lucrări, forma dură a lui dă nu este consemnată. De altfel, s-a constatat că, după 1850, gramaticile muntenești nu vor mai înregistra forme cu p și d dure.

9. ș, j moi/ș, j dure

îngrijirea (91,97), negreșit (92), va fi săvârșit (93), sfârșăsc (17), rămășâțile (96), șăzi (93), așăză (92), înfricoșăz (114), slujăsc (74)

O consecință a rostirii dure a lui ș, j o reprezintă formele șade, șase, șapte, cu ea redus la a, întâlnite în comentariile lui Heliade.

10. r moale/r dur

a) trebuie

trebuie, trebuincios (80)

Dacă varianta dură a lui r, în trăbuie se întâlnește în Banat, Crișana, Transilvania, cu excepția estului, sud-estului, a jumătății de nord a Olteniei, varianta moale, trebuie, apare în restul teritoriului daco-român.

b) -ar, -er, -tor/ -ariu, -eriu, -toriu

ajutor (113), cerului (7), morarul (99), muritor (27)

Cuvintele de origine latină terminate în -ar, -er, -tor nu au, în gramatica lui Heliade, forme terminate în-riu. După 1600, fenomenul durificării lui r este, de altfel, notat tot mai des în documentele muntenești, spre deosebire de Moldova sau Ardeal, unde se înregistrează grafii care-l redau pe r moale. Durificarea lui r la sfârșitul cuvintelor, în special al celor formate cu sufixul -ariu, -toriu, este considerată o inovație, consemnată, în zilele noastre, în Muntenia propriu-zisă, sud-estul Transilvaniei și, parțial, în nord-vestul Crișanei. În Scrisoarea Negruți, polemizând cu un anume Evghenie Urziceanul, care-i calomniază pe munteni în privința scrierii fără -riu a substantivelor latinești precum: ceriu, făcătoriu, scriitoriu, ajutoriu, Heliade, notează cu acribie că ,,din substantivii latinești, noi la cei bărbătești ce se sfârșesc în us lepădăm pe s și de la neutri în um lepădăm pe m. Așa de la coelum lepădând pe m, rămâne coelu; schimbând pe l în r se face coeru și ceru nostru.” Acesta este unul dintre motivele pentru care, conștient că onorează un apostolat (având în vedere și experiența sa de dascăl), Heliade susține cu fermitate că pentru a se face ,,o limbă generală rumânească trebuie să alegem ce e bun și să lepădăm ce e rău”, fără a fi părtinitori. Cu toate acestea, mai târziu, începând cu Massim, așa cum menționează Mariana Costinescu, din rațiuni latiniste, gramaticii munteni vor adopta formele cu -iu.

II. Morfologie

a. Substantivul

.D. f. sg. = -ii

naturii (74), cunoștinții (89)

Forma de genitiv-dativ, feminin singular -ii se regăsește pe întreg teritoriul daco-român. Pe parcursul expunerii, Heliade folosește, pentru genitiv-dativ singular feminin, formele naturii, cunoștinții, cu toate că, în cadrul capitolului rezervat flexiunii nominale, substantivele feminine, asemenea celor masculine și neutre, sunt precedate de prepoziția de: de femee.

2. Vocativ sg., decl. I = N/-o

La vocativ, pe lângă forma nearticulată de nominativ (o femee, o lună), formele substantivelor feminine cu desinența -o, întâlnite în majoritatea gramaticilor, apar în nota de subsol: ,,Cele femeești la vocativ este în obiceiu a pune pe o și în urmă; cum: femeeo, luno ” (15).

b. Articolul

3. Articolul posesiv (genitival): al, a, ai, ale

al ( meu), ai (mei), ale (mele) (24)

În legătură cu formele variabile ale articolului posesiv/genitival (al meu, ai mei, ale mele), Heliade face observația că acesta se acordă în gen și număr cu substantivul (al meu om, ai mei oameni, ale mele cărți) (24).

c. Adjectivul

4. Formarea superlativului absolut cu prea

prea, foarte (32)

Superlativul format cu prea va continua să fie dublat de foarte în toate gramaticile până târziu. Mai târziu, în corespondența cu Costache Negruzzi, Heliade va face aprecieri asupra formelor foarte sau prea încet, pe care le consideră conforme cu limba literară, spre deosebire de forma tare (încet/moale), întâlnită în Moldova, care nici în cărțile bisericești nu se găsește.

d. Numeralul

5. Numeral ordinal m. sg.: -lea

Așa cum apare în epoca anterioară , numeralul ordinal are la masculin numai terminația -lea, al doilea(31), al treilea (31).

e. Pronumele

6. Pronume/adjectiv posesiv

meu, mei (24), mea, mele, ta, tale, sa, sale (24)

Formele pronumelui/adjectivului posesiv: meu, mei sunt cele întâlnite în limba literară de astăzi.

7. Pronume/adjectiv demonstrativ de apropiere: acest, ăst, această, astă

acest, ăst (24), această, astă (25)

Forma de genitiv-dativ feminin aceștii, întâlnită în epoca anterioară se menține în gramatica lui Heliade, inclusiv în cea a lui Iordache Golescu.

Pronume/adjectiv demonstrativ de depărtare: acel, ăl, acea, a

acel, ăl, acea, a (25)

Formele cela, cea, nespecifice graiului din Muntenia, dar prezente , nu mai sunt consemnate în gramatica lui Heliade, acesta optând pentru acel, acea, forme întâlnite în limba literară actuală.

8. Pronume/ adjectiv relativ-interogativ: sg. care (m. și f.), pl. cari (m.)

care, cari (27)

Heliade folosește numai forma nearticulată care, pentru masculin și feminin singular (cu excepția formei carele de la pagina XXI: ,,cel dintâiu carele au aflat tiparul”) și cari, pentru masculin plural, spre deosebire de Văcărescu, în a cărui gramatică se înregistrează frecvent și formele carele, carii. În schimb, la cazul genitiv/dativ f. sg., pronumele relativ are formele cării (terminația-ii) și căria (27), întâlnite și în gramatica lui Văcărescu. În urma cercetărilor efectuate în legătură cu aceste forme, s-a constat că, dacă în prima jumtate a secolului al XIX-lea, pronumele relativ – interogativ care, în varianta articulată (din faza mai veche a limbii), este atestat, în documentele particulare, spre sfâșitul acestui secol, el va mai fi înregistrat sporadic în graiurile din sud-vestul Transilvaniei. În legătură cu pronumele interogativ care, Heliade menționează că acesta se declină ca pronumele relativ, cu deosebirea că, la genitiv și dativ are și forma cui.

9. Pronume/adjectiv nehotărât

fiecare (30)

fieșteș care (78, 85, 133)

tutulor (29)

În gramatica lui Heliade nu este consemnat pronumele/ adjectivul nehotărât compus cu veri-, întâlnit , de exemplu. În schimb, apare, destul de des, forma fie-și care/fiește care (XXVI, 132, 137), astăzi învechită și populară, alternând cu fiecare (124, 136).

10. Pronume/adjectiv negativ g.d.sg.

nimului (29)

Nimului este una dintre normele morfologice muntenești pentru care optează pe care o recomandă Heliade, asemenea formei pronumelui nehotărât tutulor.

f. Verbul

11. Verbe la indicativ prezent

mănânc (88)

Este consemnată forma mănânc (conformă cu norma literară), specifică Munteniei, Olteniei și Banatului (zona de sud), și nu forma mânc, întâlnită în Banat (cu excepția părții de sud), în jumătatea sudică a Crișanei și în Transilvania (fără Maramureș).

12.Verbe cu radical în d, t, n

auz (114), crez (9), văz (114), să văz (62), simț (114), poci (89), spui (114)

Verbele cu radical în d, t, n apar, la indicativ și conjunctiv prezent, în forma iotacizată, având în vedere că, la un moment dat, pe întreg teritoriul dacoromân, aceste categorii de verbe prezentau forme iotacizate. Asemenea lui Văcărescu, Heliade folosește forma poci pentru verbul a putea.

13.Verbe la indicativ imperfect, pers. a III-a pl.

era (44), avea (46), voia și vrea (49), cânta (52), vorbia (55), înțelegea (58), vedea (60)

La toate cele patru conjugări, pe care Heliade le ilustrează cu exemple, la indicativ imperfect, verbele de persoana a III-a plural au forme identice cu cele de la singular, așa cum apar în epoca anterioară și

14.Verbe la perfect simplu, pers. I și a II-a pl.

fuserăm, furăm, fuserăți, furăți, fuseră, fură (44)

Formele de perfect simplu cu -ră se întâlnesc pe intreg teritoriul dacormân, mai puțin nordul Moldovei, după cum apreciază Mariana Costinescu.

15.Verbe la perfect compus, pers. a III-a sg.

a avut (47)

În gramatica lui Heliade, la persoana a III-a singular, a perfectului compus, a nu alternează cu au (după cum indică paradigmele din model sau după cum reiese din expunere), autorii munteni din această epocă, în afară de Golescu, reproducând numai formele cu a. De altfel, în corespondența sa cu Negruzzi, Heliade va sublinia responsabilitatea pe care și-a asumă un gramatic în legătură cu întrebuințarea corectă a cuvintelor, precum forma a a auxiliarului a avea la perfect compus persoana a III-a singular, indiferent de variațiile dialectale existente: ,,D. Urziceanul zice că transilvanii, ungurenii, bănățenii vorbesc: au mers, au venit, au vorbit; când persoana este de număr singl. Dar mi se pare că se amăgește: pentru că niciun român simplu din norod nu vorbește cu au, ci cu a, sau o: noi zicem: a mers și cei de peste Carpați și moldovenii: o mers […]. Ca gramatic, fiecare e dator să-și dea cuvântul către școlarul său, sau către cel care îl întreabă, pentru ce scrie un lucru așa și nu altminterea?”. Remarcăm ideea de asumare a aserțiunilor lingvistice, coroborată cu cea a datoriei, într-un spirit similar reprezentanților Școlii Ardelene. Prin pregnanța secvenței „a-și da cuvântul” se fortifică semnificațiile și deschiderea lor spre ideologia epocii.

16.Verbe la mai mult ca perfect, forme perifrastice

am fost avut (47), am fost vrut (49), am fost cântat (52), am fost vorbit (55), am fost înțeles (58), am fost văzut (61)

La mai mult ca perfect singular, autorul folosește, pe lângă forma întâlnită în limba literară actuală și o formă perifrastică realizată cu ajutorul verbului a fi, așa cum procedase Văcărescu: văzusem/am fost văzut (61)

17.Verbe la viitor: voi/oi, vei/ei, va/o

voi și oi, vei și ei, va și o (49)

voi fi, vei fi, va fi (45)

La timpul viitor sunt consemnate formele compuse cu voi, vei. După cum remarca Mariana Costinescu, ,,la paradigma auxiliarului a vrea, formele populare oi, ei etc. apar în gramaticile de până la 18450 ca variante ale formelor voi, vei” .

Verbe la conj. perf.

să fiu…, să fii…, să fi fost (46), să fiu…, să fii…, să fi avut (46), să fiu…, să fii…, să fi voit (51), să fiu…, să fii…, să fi cântat (54), să fiu…, să fii…, să fi vorbit (57)

Modul conjunctiv perfect este exprimat prin forme diferențiate după număr și persoană în toate gramaticile muntenești, cu excepția gramaticii lui Golescu, unde apar forme invariabile.

18. Diateza pasivă: a fi/pron.refl.

sânt îmvățându-mă(39)/mă îmvăț (39)

Diateza pasivă are la bază construcții verbale cu pronume reflexiv și cu verbul a fi, după cum explică însuși Heliade: ,,În limba Rumânească, verburile passive se fac de vom propune lângă cele active pronumele simple de cazul acuzativ mă, te, se, ne, vă, se; cum de la îmvăț pasiv face mă îmvăț; cunoști pasiv face te cunoști. Se fac asemenea și cu verbul a fi și cu un prezis passiv cum sânt îmvățându-mă, ești cunoscut” (39).

g. Adverbul

19. acum, mâine (70), aci (70)

Heliade folosește forme precum acum și mâine (observăm opțiunea gramaticului pentru forma epentetică mâine), conforme cu norma literară actuală, dar și forme neliterare ca aci. Adverbul aci, care se întâlnește în Crișana, vestul Transilvaniei, centrul și sud-vestul Olteniei și centrul Munteniei este singura formă notată de Heliade, după cum precizează Mariana Costinescu.

h. Prepoziția:

20. către, după, pe/pre/pă

către (70, 79, 93), după (69), pe (10, 12, 14, 15, 16, 19, 77, 82, 86, 87), pă (12, 13, 87), pre (8, 100, 103)

Dintre cele trei forme paralele ale prepoziției pe (pe/pre/pă) Heliade le preferă pe cele fără r, pe și pă.

Concluzii

Prin decupajele atent realizate în demersul nostru investigativ, relativ românească a lui Ion Heliade Rădulescu, situată la o distanță apreciabilă față de momentul apariției Observațiilor lui Ienăchiță Văcărescu, am putea formula câteva concluzii legate de modul în care se reflectă evoluția limbii române literare în lucrarea gramaticului muntean.

La nivel fonetic constatăm:

notarea lui r dur în cuvintele formate cu sufixele-ar,-tor: (morarul, muritor)

forme sincopate (drept, dreptate)

închiderea lui e aton la i (casnicile), întâlnit în gramaticile muntenești până la 1850, care concurează cu fonetismul e (oameni, să vedem, lemnele)

menținerea formelor epentetice (pîine, cîine), înregistrate în epoca anterioară și în gramaticile muntenești din prima jumătate a secolului al XIX-lea

rostirea predominant moale a lui d (defăima, departe, despărțesc, îndestulare), deși după ,,natura limbii“e poate fi schimbat în ă (de/dă). După 1850, gramaticile muntenești nu vor mai înregistra forme cu p și d dure.

În privința morfologiei remarcăm:

– formele pronumelui posesiv meu, mei, conforme cu cele din limba literară actuală, diferite de cele întâlnite la Văcărescu (mieu, miei)

folosirea auxiliarului a (promovat de Văcărescu) ca formă pentru a exprima perfectul compus, pers. a III-a sg. (a avut), întâlnit în limba literară de astăzi

menținerea formei iotacizate a verbelor cu radical în d, t, n (auz, poci, spui)

păstrarea formei cu e a prepoziției către

Se poate observa că ponderea formelor neconforme cu normele limbii literare de astăzi în gramatica lui Heliade este destul de redusă (fapt care va influența evoluția generală a limbii literare), astfel încât după 1880, să se poată vorbi de o limbă literară unitară în cea mai mare parte a aspectelor ei. Ceea ce-l deosebește pe Heliade de predecesori este, în opinia lui Ștefan Munteanu și a lui Vasile Târa, tocmai realizarea unei selecții riguroase a formelor, cu toate că autorul se ,,limitează aproape exclusiv la materialul oferit de varianta muntenească și de limba veche. De regulă, optează pentru o singură formă literară, dar când se întâmplă să noteze două variante, prima este cea pe care o recomandă și o folosește […]. Așa se explică de ce concordanța dintre normele pe care le propune și uz este aproape perfectă în Grammatica românească”.

NOTE

CAPITOLUL al V-lea

IORDACHE GOLESCU, BĂGĂRI DE SEAMĂ ASUPRA CANOANELOR GRAMĂTICEȘTI (1840)

Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești (1840), o continuare a direcției muntene în studiul gramatical românesc

Caracterizată printr-o serie de abordări terminologice intense, cu oscilații/inconsecvențe identificate în operele autorilor înșiși (care, mai mult sau mai puțin tributari modelelor străine, aveau totuși un deziderat comun: stabilirea unei norme în limba română), perioada 1828 – 1839 este considerată drept „perioada de modernizare” a științei gramaticale românești. Spre deosebire de perioada 1780 – 1828, bine reprezentată de Banat, centrul de greutate al amplei mișcări gramaticale se deplasează acum spre Muntenia, care „ajunge să dețină o supremație vădită prin numărul lucrărilor elaborate sau publicate la București”.

Emulația acestei epoci este determinată, în principal, de apariția gramaticilor românești, cu precizarea că, uneori „se publică lucrări de ansamblu cu caracter de manual sau de tratat, descrieri intenționate complete ale structurii gramaticale a limbii române sau limitate cel puțin la un compartiment mare ca morfologia), care în mod inevitabil sunt lucrări de compilație, și nu studii care să aprofundeze o anumită problemă, un capitol sau un fenomen gramatical”.

Raportate la un interval mai mic de timp, „gramaticile scrise în perioada 1828 -1893 reflectă atât trăsăturile reale ale limbii literare, cât și tendințele subiective, concepțiile filologice care s-au confruntat și succedat în acest interval de timp, marcat, la începuturile sale, de gramatica publicată în 1828 de Heliade, pe atunci profesor la școala românească de la Sfântul Sava, înființată de Gheorghe Lazăr”, după cum apreciază M. Costinescu. În sens larg, perioada 1828 – 1870 a fost dominată de personalitatea lui Ion Heliade Rădulescu și a lui Timotei Cipariu, „ale căror lucrări capitale pentru progresul gramaticii descriptive românești au ca dată de apariție limitele perioadei noastre – 1828, respectiv 1869 (și 1877)”.

Despre orientarea lucrărilor de gramatică din perioada mai sus menționată, în Istoria lingvisticii românești se precizează că „aceasta este epoca în care latinismul pătrunde în principate, unde se produce fuziunea lui cu spiritul de observație realistă propriu în special muntenilor, ajungându-se în final la compromiterea latinismului pur. În același timp, în această epocă începe influența gramaticilor franceze asupra studiului gramaticii românești. În ansamblu, continuă lipsa de demarcație între gramatica descriptivă (și normativă) și cea istorică; se manifestă însă și primele semne de independență a gramaticii istorice (la Cipariu) și de eliberare a descrierii față de canoanele gramaticii istorice (I.Golescu) […]”. Nivelurile diferite de referință configurau o nouă etapă în dezvoltarea lingvisticii, iar unghiurile de reflecție, aflate în relație de complementaritate, precum realismul pragmatic, influența occidentală de expresie franceză, ipostazele descriptiv-normativă și istorică erau parte constitutivă a acestei perioade de ardentă definire a sentimentului identitar.

Încurajați și motivați, mai ales prin afinitățile culturale, majoritatea cărturarilor, oameni ai școlii, autorii gramaticilor din această perioadă nu au beneficiat în aceeași măsură de o pregătire filologică (unii au fost autodidacți, pe când alții și-au aprofundat studiile în străinătate). Iordache Golescu, singurul gramatic care nu era profesor, s-a implicat la fel de mult în promovarea învățământului românesc. N. Bănescu evidenția, de exemplu, faptul că, fiind preocupat de școală, Iordache Golescu „putuse constata două mari lipsuri în care se afla învățământul limbii românești. Acesta n-avea o Gramatică, <unealta> cea mai trebuincioasă fără de care ea nu se poate dezvolta cum se cade […]. N'avea apoi un Dicționar, un <Lexicon>, cum îl numește dânsul. Față de aceste două nevoi neapărate, ce stâjineau dezvoltarea școlii, în care limba de propunere trebuia să fie acum cea românească, Iordache Golescu se așază la lucru, alcătuind prin scrisul său stăruitor de ani de zile, Gramatica și Lexiconul”.

Terminată în 1832, dar publicată în 1840, la București, lucrarea Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești de D. Vornicul Iordache Golescul, fiul răposatului banului Radul Golescul, în zilele prea-înălțatului nostru Domnu Alecsandru Dim. Ghika Voevod și tipărită cu însuși cheltuiala Dlui Vornicului. București În tipografia lui Eliad.1840., apare la peste o jumătate de secol după lucrarea lui Ienăchiță Văcărescu, asociindu-se direcției muntene, „representată de Vacărescu, Golescu, Eliad”. Este o lucrare scrisă înaintea gramaticii lui Heliade Rădulescu, dar rămasă multă vreme în manuscris. Așa cum precizează Gheorghe Bengescu, în anul 1832, Golescu intervine pe lângă Eforia școlilor solicitând ca aceasta să susțină financiar tipărirea Observațiilor, cererea fiind respinsă din lipsă de fonduri. Apoi, fără succes, acesta apelează la generalul Kisseleff, căruia îi dedicase gramatica sa, ajungând, în final, să-și tipărească lucrarea pe spezele proprii, în tipografia lui Eliade, în anul 1840.

Gramatica lui Golescu, de altfel, cunoscută și citată de Ion Heliade Rădulescu în prefața la Gramatica românească, are explicat titlul propus în Prefață/„Înainte cuvântare”: „n-am îndrăsnit a numi strădania ce am pus spre descoperirea canoanelor grămăticești, Grămatică, ci băgări de seamă asupra canoanelor grămăticești”. Modestia, dar și prudența pe care Golescu le-a manifestat în alegerea titlului nu l-au apărat pe autor de observațiile care s-au adus în timp gramaticii sale.

Analiza propriu-zisă a gramaticii lui Golescu realizată de Lazăr Șăineanu, dar și amplul rezumat aparținând lui Romulus Ionașcu sunt apreciate de Mioara Avram drept „cele mai importante nu numai în sine, ci și prin cadrul general al plasării lor (istoria filologiei, respectiv a gramaticilor românești)”, autoarea însăși aplecându-se atent asupra gramaticii lui Iordache Goescu.

Fără pretenția de a inventaria obiecțiile aduse, în timp, gramaticii lui Golescu, putem constata, totuși, spiritul concesiv, în lumina căruia se exprimă aceiași cercetători, lucrării fiindu-i recunoscute (chiar dacă, uneori, nu îndeajuns) și meritele/contribuția: „Golescu descrie unele fenomene fonetice și dă o bună analiză a părților de cuvânt, făcând apel la limba vorbită și străduindu-se să stabilească norme unitare de exprimare”; „Norma promovată de Golescu coincide, însă, în cea mai mare măsură ,cu uzul său muntenesc de tip vestic”; „Ca părți pozitive ale gramaticii sale remarcăm o bună analiză a părților de vorbire, descrierea unor fenomene fonetice, apelul la limba vie, curentă, și străduința autorului de a stabili norme unitare pentru limba literară”; ,,Marele merit al gramaticii lui Golescu stă tocmai în împrejurarea că autorul nu e influențat de nicio teorie lingvistică și se rezumă la descrierea empirică, dar obiectivă a faptelor observate, ceea ce garantează autenticitatea materialului de limbă”.

Mioara Avram consideră utile o relectură și o reevaluare a gramaticii lui I. Golescu, în sensul discutării ei ca document de limbă vorbită [aspectul oral al exprimării și nivelul stilistic (=limba curentă, familiară)]. Autoarea apreciză că, în majoritatea cazurilor, cercetările anterioare, s-au referit, la stilul scrierilor sale artistice sau la materialul lexical și frazeologic întâlnit în dicționar, respectiv în culegerea de folclor, într-o oarecare măsură și la limba în care e scrisă gramatica, dar mai puțin la obiectul acesteia și la materialul ilustrativ, cu alte cuvinte la limba pe care autorul o descrie.

O serie de considerații pe marginea gramaticii lui Iordache Golescu se fac, de asemenea, în lucrarea Mihaelei Marcu, Evoluția terminologiei gramaticale românești în perioada 1757 – 1877. Autoarea fixează locul acestei lucrări în evoluția studiului gramatical românesc, alături de gramatica lui Ienăchiță Văcărescu și a lui Ion Heliade Rădulescu, evidențiind, totodată, particularitățile compoziționale/structurale ale gramaticii.

Lucrarea, tipărită cu alfabet chirilic mixt, cuprinde 252 de pagini și este alcătuită din 7 părți, precedate de o dedicație (Către cititori) și o prefață (Înainte – cuvântare).

În dedicație (Către cititori), autorul argumentează că apariția lucrării într-un moment în care s-a constatat lipsa canoanelor grămăticești este, cu siguranță, benefică/oportună. Punând în slujba învățăturii acest plocon (dar) al său, Golescu îi invită pe cititori să-l valorifice pentru a-l putea îmbogăți și transmite mai departe: „Iată-mă și eu cu acest plocon către iubirea voastră de învățătură, plocon ce poate fi folositor la lipsa canoanelor grămăticești în care ne aflăm acum”(p. 1). Cercetarea empirică de tip descriptiv este insuficientă, autorul tinzând spre acele „canoane” concepute în spiritul unei viziuni normative, apte să creeze, dar și să genereze un anumit orizont de așteptare. Între grămătic și lectorii definiți prin „iubirea de învățătură” se stabilesc raporturi dinamice și complexe: opera este proiectată în acord cu o anume expectanță intelectuală, efectul formativ subînțeles fiind un demers care angajează și pe autor și pe beneficiarii informațiilor, într-un proces de agregare a interesului tot mai sporit pentru problemele limbii.

Datorită faptului că ortografia românească trecea, în timpul publicării gramaticii lui Golescu, printr-o perioadă de indecizii, firește, consecințele nu au întârziat să apară: ,,În timpul publicațiunii acestor Băgări de seamă, adică către anii 1830 – 1840, ortografia românească trecea print-o perioadă de transițiune. După simplificarea alfabetului chirilic de către Eliad urmă o latinisare a sa parțială, ce produse o adevărată confusiune în spiritele contimporanilor, cari nu scieau cărui sfânt să se închine și gravitau într'ambele sisteme ortografice”. Acest aspect a fost evidențiat, de altfel, de către gramatic în Înainte-cuvântare: „Cum și la scrisoare fac oarece deosebire, scriind unii cu slovile cele vechi rumânești, alții cu slovile latinești și alții prefăcându-le în chipul slovelor rusești, iar cei mai mulți, o amestecătură din toate” (p. 6). Autorul nu se rezumă doar la simpla constatare a caracterului eterogen al ortoepiei sau al ortografiei în acel moment, recomandând, totodată, câteva soluții/,,remedii”: „Oare când la un neam de atâtea suflete s-ar canonisi o gramatică șâ o închipuire de slove, după care toți să vorbească, și să scrie, mai ales când șâ stăpânitorii acestor țări ar vrea ca după o asemena canonisită gramatică șâ slove să se întrebuințeze șâ la canțelariile divanurilor lor, oare cu ce înaintare întreapăd va alerga înlesnirea spre un asemenea obștesc folos. Aceasta socotesc că cu mare înlesnire s-ar săvârși, când din fieșcare țară (unde să grăiește această limbă) s-ar aduna la un loc câte unul sau doi, din cei mai învățați profesori ai școalelor de știința canoanelor gramaticești și cu toții într-o glăsuire ar canonisi, șâ gramatică șâ slove obștești, silindusă ca șâ cuvintele să le aducă, cât va fi prin putință, la o regulă, a lipsi neregulalitatea lor, șâ slovele să le asemeneze cu cele latinești, ce sunt slove obștești. Șâ așa în scurtă vreme ne vom înțelege, unii cu alții, toți cei ce grăim această limbă, șâ ce vom scrie într'un colț de loc, să va auzi în toată întinderea aceștii limbi” (p.6 – 7). Astfel, într-o tușă optimistă, Iordache Golescu deschide, asemenea lui Ienăchiță Văcărescu, un arc peste timp, proiectând imaginea unei limbi menite să ne definească identitatea națională.

Iordache Golescu construiește imaginea unei adevărate hărți spirituale românești prin intermediul unei „canonisite gramatici”. Cartea vizează nu doar un interes științific intrinsec, ci dinamica societății în ansamblul ei, iar „înlesnirea spre un asemenea obștesc folos” este liantul dintre limbaj și societate în ansamblul ei. Mai departe, cărturarul muntean promovează un discurs al convergențelor intelectuale, de asemenea specific epocii, idealul fiind ca dorita „canonisire” să se transforme într-o sinteză a energiilor intelectuale ale timpului: „s-ar aduna la un loc câte unul sau doi, din cei mai învățați profesori ai școalelor de știința canoanelor gramaticești și cu toții într-o glăsuire ar canonisi.” Într-o epocă a genezei culturii moderne, o gramatică normativă unificatoare ar clădi și o cultură identitară. Definirea identității presupune și o reconsiderare a aspectelor lingvistice, iar ideile care iradiază din prefață au un element comun: gravitează în jurul certitudinii de unitate națională: „în scurtă vreme ne vom înțelege, unii cu alții, toți cei ce grăim această limbă”.

Înainte de a da o definiție gramaticii, Golescu își exprimă punctul de vedere în legătură cu modul în care ia ființă limba, ca act spontan, neconvențional: ,,Întâiu să zămislește limba fără canoane, fără regulă și fără cea mai mică știință de gramatică (din care pricină să șâ află la toate limbile multe cuvinte neregulate) șâ în urmă să canonisește în informările ei după vorba ce se obicinuiește, care să șâ închipuiește ca un meșteșug învățător, către cei ce vorbesc acea limbă, cum ar trebui, să o vorbească, șâ să o scrie cu mai bună înpodobire șâ mai frumoasă frumusețe. Și acest meșteșug se numește gramatică. Dintr-acestea să cunoaște că, precum la toate meșteșugurile fără de uneltele cele trebuitoare nu ne putem înlesni spre cuvântare. Gramatica dar fiind cea mai trebuincioasă unealtă șâ la limba noastră, prea acestea mai întâiu să o îmbrățișăm și să o punem înaintea fieș-căruia vorbe, precum zidarul pune cumpăna înaintea fiecăriia zidiri” (p. 5). Admițând faptul că un astfel de instrument nu „izvorăște din lucrul” unui singur om, mulți oameni contribuind la desăvârșirea ei, N. Bănescu apreciază că ,,autorul n-a îndrăznit a numi strădania sa, pentru descoperirea regulelor gramaticești, cu numele de Gramatică, ci numai Băgări de seamă asupra canoanelor grămăticești. Să i se judece cartea cu indulgență, unde va fi greșit să fi îndrepat”.

Cele șapte părți în care este împărțită gramatica corespund unor secțiuni, consacrate studiului părților cuvântului, sintaxei, ultima fiind dedicată poeziei. „Această închipuire de gramatică am împărțit-o în șapte părți: una coprinzătoare de toate regulile grămăticești, după care să cuvine a îndupleca numele, graiurile și celelalte părți ale vorbei, fără a arăta oarece băgări de seamă asupra lor și, cum am zice, fără a da vreun cuvânt, fiind o asemenea închipuire foarte înlesnitoare la cei ce încep la gramatică; alta cuprinzătoare de multe băgări de seamă asupra acestor reguli; alta, de câte privesc la glăsuire; alta, de ortografie, adică de bună scrisoare; alta de bună sindacsis, adică de înclinare, și alta de sintesis, adică de întocmire, și cea din urmă, de poezie, pe scurt” (p. 7).

Lazăr Șăineanu apreciază că această structurare a lucrării este foarte apropiată de cea a gramaticii lui Văcărescu, ,,care i-a servit în genere ca model și i-a împrumutat în special mai toată nomenclatura italiană”. O observație similară face Romulus Ionașcu: ,,Golescu, deși a tipărit gramatica sa în urma gramaticei lui Eliade, totuși în privința terminologiei gramaticale nu urmează pe Eliade, ci pe Văcărescu, de la care împrumută cu puține deosebiri nomenclatura slavonă și italiană, păstrând totodată și câteva resturi din nomenclatura gramaticelor grecești din timpul fanarioților”.

Primele două părți sunt consacrate morfologiei, iar celelalte abordează probleme de ortoepie, ortografie, sintaxă, topică și versificație.

În partea I, cap.I, Pentru slove, slomniri, cuvinte șâ vorbe, gramaticul precizează că în limba română ne putem folosi de 24 de litere, adică slove , care se pot împărți în două: vocale, „adică glasnice sau sunătoare”, și consonante, „adică neglasnice, sau nesunătoare” (p. 9). Este explicat principiul alcătuirii diftongilor, imidiftongilor, respectiv al triftongilor, imitriftongilor, imitetraftongilor: ,,Din slovele cele glasnice să fac diftongi, adică două sunătoare, sau două glasnice. Imidiftongi, adică pă jumătate două sunătoare, sau pă jumătate două glasnice. Triftongi, adică trei sunătoare sau trei glasnice. Imitriftongi, adică pă jumătate trei sunătoare sau pă jumătate trei glasnice. Șâ imitetraftongi, adică pă jumătate patru sunătoare, sau pă jumătate patru glasnice” (p. 9). Pentru fiecare caz sunt date exemple: pentru diftongi- sătean, mirean, băiat, fuior; pentru imidiftongi – maică, dau, moină; pentru triftongi: azimioară, leoaică; pentru imitriftongi – apucaiu, merseiu, voiu; pentru imitetraftongi – băgăgioaică, întemeieiu. Autorul explică, în continuare, că din slove se fac silabele/slomnirile („cum din d șâ u se face du o slomnire” (p.10.), din slomniri se fac termenul/zicerile/cuvintele („cum din du, șâ mne, șâ zău, să face Dumnezău, un cuvânt”), din cuvinte se face discursul/vorba: Dumnezău iubește pre făcătorii dă bine (p. 10). Lazăr Șăineanu susține că definiția propoziției este mai bine formulată la Văcărescu, deoarece acesta „observă strict deosebirea între vorbă ( = le mot) și cuvânt ( = la parole), întocmai ca și Eliad” .

În capitolul al II-lea al Părții I, Pentru părțile vorbei, autorul distinge 9 părți de vorbire: articol/încheiere/încheietură; nume; pronume; verb sau graiu; partițipie sau părtășire; prepoziție sau propunere; adverbiu sau spre graiu; congiunție sau legare; intergeție (p. 11). În lumina analogiilor făcute între gramatica lui Golescu și cea a lui Văcărescu, s-a observatcă denumirile celor nouă părți de vorbire din gramatica lui Iordache Golescu sunt asemănătoare, cu puține deosebiri, celor întâlnite în Observațiile lui Ienăchiță Văcărescu (de exemplu, prepoziție sau propunere, congiunție sau legare și intergeție).

Articolul/încheietura are: trei categorii gramaticale/semne: genuri/neamuri (bărbătesc, femeiesc și neutru), două numere (singuratic sau singurit și înmulțatic sau înmulțit) și trei cazuri/căderi (Nominativă, adică Numitoare sau dă numire; Dativă, adică Dătătoare sau dă dare, Vocativă; adică Chemătoare sau dă chemare – p. 11). De asemenea, există trei feluri de articole/încheieturi (p.11 – 13): încheieturile chipului d' intâiu (cele bărbătești: -ul– ban – ul, l – bou – l, le – cărbune – le, a – pop – a, i – ban – i; cele femeiești: a – zestre – a, oa – oka – oa, le – zestre – le); încheieturile chipului al doilea (cele bărbătești: cel, celui, o cel, cei, celor, o cei; cele femeiești: cea, cei, o cea, cele, celor, o cele); încheieturile chipului al treilea (cele bărbătești: singular – căderea numitoare: al meu; căderea chemătoare: o al mieu; plural – ai miei, o ai miei; cele femeiești: singular – căderea numitoare: a mea; căderea chemătoare: o a mea; plural – ale mele; o ale mele). S-a remarcat că, spre deosebire de Heliade, care considera că formele celŭ și alŭ sunt mai degrabă adjective demonstrative, Golescu are altă poziție, încadrând formele cel și al în categoria articolului. Genul neutru, după cum menționează autorul, este prezentat în partea a doua.

Numele, cea de-a doua parte de vorbire, are șase semne: neam, chip, formă, număr, cădere și declinație sau înduplecare (p. 15). Neamurile/genurile sunt în număr de cinci: bărbătesc, fămeiesc, neutru, comun sau obștesc, confuz, adică întunecat. După chip, numele se împart în: nume sostantive, adică înființate (om, cer, pământ) și în nume agetive, adică adăogate (negru, frumos, bun), după formă, în: neînbinate (pus, lung, nepot) și înbinate (stră-nepot, su-pus). Este făcută precizarea că numărul și cazul sunt ca la articol.

Declinări/înduplecări (p. 15) sunt două, declinarea I având înformări: la substantivele masculine/numele bărbătești, înformarea dântâiu are două forme, cea de-a doua, patru forme și cea de-a treia, două forme. La substantivele feminine, înformarea dântâiu are două forme, cea de-a doua, o formă, cea de-a treia, o formă și cea de-a patra, două forme. La substantivele neutre, înformarea dântâiu are o formă, cea de-a doua, o formă, cea de-a treia, trei forme, cea de-a patra, o formă și cea de-a cincea, două forme. Se face observația că, la declinări, unele substantive sunt regulate, iar altele, neregulate.

Sunt prezentate, în continuare (p. 17 – 18):

a. declinarea adjectivelor/numelor adăogate, celor dă obște, respectiv, înfurmarea celor regulate (de ex.: marele/cel mare, marelui, celui mare, o marele!/o cel mare!, marea/cea mare, marei/cei mare, o marea!/o cea mare!), a celor neregulate (de ex.: masculine: călarele/cel călare, călării/cei călări; feminine: călarea/cea călare, călării/cei călări);

b. declinarea adjectivelor, împreună cu cele înființate, respectiv, înfurmarea celor masculine/ bărbătești (de ex.: omul bun/omul cel bun, omului bun/omului celui bun, o om bun!/o omule cel bun! sau bunul om/cel bun om, bunului om/celui bun om, o bunule om!/o cel bun om!), a celor feminine/femeiești( de ex.: muierea bună/muierea cea bună, muierii buni/muierii cei buni, o muiere bună!/o muierea cea bună!, buna muiere/cea bună muiere, bunei muieri/cei bunei muieri, o bună muiere!/o cea bună muiere).

Declinarea a II-a are două înformări, înformarea întâi având două forme, iar înformarea a doua, cu cinci forme. Autorul menționează că, la cazul dativ, adăugând și articolul/ încheietura chipului al treilea, înaintea numelui apare o cădere/un caz ce o putem numi genetivă, adică Nemuitoare sau dă neam, sau Născătoare sau stăpânitoare: al – domn -ului, a – domn – ului (p. 18). De asemenea, dacă adăugăm, la cazul nominativ, prepoziția pă sau pre mai apare un caz ce poate fi numit Ablativ, adică Aducătoare sau dă aducere sau Luătoare sau dă luare: dăla – domn – ul, dăla – Gheorghe, dăla Maria (p. 18). Cazul dativ se poate alcătui, adaugă autorul, și în alt mod: adăugând la cazul nominativ prepoziția la înaintea numelui (de ex.: la domnul la Gheorghe, la Maria). Prin urmare, în opinia lui Golescu, putem vorbi de existența a șase cazuri: Numitoare, Dătătoare, Nemuitoare, Pricinuitoare, Aducătoare și Chemătoare, pe care le include, spre exemplificare, în câteva paradigme de declinare (p. 19).

În categoria numeralului se disting (p. 20 – 24):

nume numărătoare (masculine: unul/un, unui/unuia, o unule!; feminine: una/o, unei/uneia, o una!; un om, o muiere, unui om, unei muieri). După această clasificare, urmează o listă a corespondenței cifrice/ literale a numeralelor, pe care Golescu le numește semne (de ex.: numerale: unul/ una; doi/două – semne: 1, a, I; 2, b, II); Relativ la formele analogice ale numeralelor, C. Frâncu constată, din examinarea textelor vechi, că formele analogice ,,nu apar toate în același timp […], primele forme scurtate au fost șaisprezece și șaizeci, în timp ce forma paisprezece a apărut mult mai târziu[…]. Golescu în gramatica sa de la 1840 consemnează și recomandă formele analogice șaisprezece, șaizeci (p.20 – 21), dar pentru ,,14” numai forma primitivă patrusprezece”.

nume dăspărțitoare (unul d'in doi, d'in trei, unul d'intrânșii, unuia d'in doi, d'in trei, unuia d'intrâșii);

nume orânduitoare (cel dintâiu, celui dintâiu, cea dintâiu, cei dintâiu);

nume dăosebitoare (altul/alt, altui/altuia, alta/altă, altei/alteia);

nume întrebătoare (masculine:cine?/ce?, cui?, feminine: ce?, cării? carele?/din care?, carea?/din care?, cărui?/căruia?, cării?/căria?);

Nume dă câtățime (un alt, o altă, unui altui/unui altuia, unei altei, unei alteia, nimeni/nimenea, nimănui/nimănuia, nici unul, nici unui/nici unuia, nici una/nici o, nici unei/nici uneia, vre unul, vre unui/vre unuia, vre una/vre o, vre unei, vre uneia);

Nume dă felurime (acest fel, acestui fel, alt fel, altui fel).

Ne alăturăm opiniei lui Romulus Ionașcu care afirma că Iordache Golescu adaugă în categoria numeralelor și unele pronume.

Pronumele au următoarele categorii/semne: neam, număr, cădere, persoană, adică față, chip și înduplecare. Neamurile, numerele și căderile sunt ca la articol. Persoanele/fețele sunt în număr de trei: ieu, tu, acela, iel, iar închipuirile, opt: Primitivă, adică Persoană, cum: ieu, tu. Dimonstrativă, adică Arătătoare sau dă arătare, cum: acesta, acela. Relativă, adică Aducătoare sau dă aducere, cum: iel, care. Pătimitoare, cum: mă, te, să. Cojugtivă, adică Câștigătoare sau Dobânditoare, cum: ăm, ăți, ăș. Îndoite, cum: mie ăm, ție ăți, luiș ăș. Derivativă sau Posesivă, adică Stăpânitoare, sau dă stăpânire, cum: al mieu, al tău, al lui, al său. Adeveritoare, cum: însu'm, însuți, însu'ș, dă sine'm, dă sine'ți, dă sine'ș (p. 24).

Sunt prezentate, apoi, paradigmele declinărilor fiecărui tip de pronume. Pronumele personal, de exemplu, are atât forme accentuat/forma d'ântâiu (mie, ție) cât și forme neaccentuate/forma a dooă, care la care se adaugă persoana a treia (mi, ți, i) (p. 24). De remarcat faptul că autorul nu include persoana a treia, forma accentuată, la pronumele personale, ci în categoria pronumelor relative sau aducătoare (iel, ia, iei, iele).

Verbul/graiul are 8 semne: cuget, chip, formă, număr, față, mod sau modă, timp și conjugație sau conjugare (p. 31). Cugetul poate fi personal și fără persoană. La rândul lui, cugetul personal se împarte în trei: Activ/următor/Lucrător (bat, iubesc, sărut), pasiv/pătimitor (mă bat, te bați, sunt bătut) și neutru (trăiesc, mor, dorm), iar cel fără persoană se împarte în două: ca un următor (plooă, tună, fulgeră, ninge) și ca un pătimitor (să aude, să zice, să vorbește). Chipul graiului este de două feluri: chip după înțelegere (care se referă la cele sufletești graiuri: iubesc, mie dor, la cele trupești: bat, fac, mă lupt, cele dă fapte bune: învăț, sfătuiesc) și chip după glas (chipernic: fac, mănânc) și tras. Cel tras are două închipuiri: cuvântelnică: a afuma, din cuvântul fum, a asupri din cuvântul asupra și glăsernică: a vâjâi, din glasul vâj, vâj (ce scoate apa când curge) și a cârcărți, din câr, câr (ce strigă găina când ooă, p. 31). Verbul are două forme (ca la nume), neânbinată: puiu și înbinată: supuiu, d'in supt și puiu. Numerele verbului (p.3) sunt două: singuratic (iubesc, mănânc) și înmulțaic (iubim, mâncăm), iar fețele/persoanele, trei: fața d'ântâi: iubesc, mănânc; fața a doua: iubești, mănânci; fața a treia: iubește, mănâncă (p. 32). Modurile verbului (p. 32), pe care Iordache Golescu le mai numește mode, sunt 9: indicativă/hotărâtoare: fac, mă fac; imperativă/comandativă/poruncitoare: fă, făte; desiderativă/condicionelă/râvnitoare: aș mânca; otativă/urătoare – pentru: mâncareaș;îndoitoare: voiu fi mâncat; voitoare: să mănânc; pricinuitoare: ca să mănânc; congiuntivă/supuitoare: dă aș mânca; infinită/nehotărâtoare: a mânca. Timpurile admise de Golescu sunt 7: prezent/următor/dă față: mănânc; pasatoperfet/preterit perfet/săvârșit: mâncaiu; pasatoiperfet/preteritimperfet/nesăvârșit: mâncam; trapasatperfet/pluscvamperfet/ covârșât: mâncasem; nehotărât: am mâncat; trecut: am fost mâncat; futur, adică viitor: voi mânca. Golescu distinge, de asemenea, patru conjugări: Conjugarea d'ântâi ce să sfârșaște în a, adică Conjugarea lui a: a mânca, a aduna; Conjugarea a doua ce să sfârșaște în e, adică Conjugarea lui e: a merțe, a rupe; Conjugarea a treia ce să sfârșaște în i, adică Conjugarea lui i: a iubi, a azvârli; Conjugarea a patra ce să sfârșaște în â, adică Conjugarea lui â: a târâ, a vârâ. Pagina 32 este urmată de tablele 5, 6 (cuprinzând înduplecările graiurilor ajutoare a avea, a fi, a putea, a vrea) și de tabla 7 (rezervată înduplecării graiurilor lucrătoare celor regulate- a aduna, a rupe, a azvâli, a vîrî).

În capitolul al VII-lea, Pentru înduplecările graiurilor după conjugările lor, autorul precizează că, la înduplecări, graiurile sunt unele Regulate, iar altele, Neregulate. De asemenea, „la toate înduplecările graiurilor ne slujim de patru graiuri ce le putem numi Auziliare, adică Ajutoare, cum a avea, a fi, a putea, a vrea” (p. 33).

Romulus Ionașcu observă „că la conjugarea pasivă (înduplecarea graiurilor pătimitoare) Golescu distinge graiurile, ce priimesc pronumele cele de către sineș pătimitoare sau refrângătoare (mă bat ieu) și graiuri lucrătoare, ce priimesc pronumele cele dă către altul pătimitoare (mă bate pă mine)”.

Este prezentată, în continuare, paradigma înduplecării graiurilor pătimitoare, respectiv, a celor ce priimesc pronumele cele dă către sineș pătimitoare (p. 33) și a celor ce priimesc graiul ajutor a fi (p. 36).

a. Pentru prima categorie, a înduplecării graiurilor pătimitoare, este conjugat verbul a bate. Moda hotărâtoare (p. 33), timpul următor (mă bat și mă bat ieu și ieu mă bat), timpul săvârșât (mă bătuiu), timpul nesăvârșât (mă băteam), timpul covârșât (mă bătusem, mă fusesem bătut), nehotărât (m'am bătut și bătutum'am; m'am bătut ieu și ieu m'am bătut și bătutum'am ieu), timpul trecut (m'am fost bătut și fostum'am bătut), timpul viitor (mă voiu bate și batemăvoiu). Moda poruncitoare (p. 33), timpul următor (batete și batete tu; batăsa și batăsă iel-ia). Moda râvnitoare (p. 34) are patru timpuri: timpul următor (m'aș bate), timpul nehotărât (m'aș fi bătut și m'aș putea fi bătut), timpul trecut (m'aș fi fost bătut), timpul covârșitor (m'aș fi putut bate!). Moda urătoare (p. 34) timpul următor (batemaș!), timpul nehotărât (fi'reaș mă bătut! și fi'maș bătut!) timpul trecut (fi'reaș fost mă bătut! și fi'maș fost bătut!), timpul covârșitor (fostum'aș bătut! șâ fostum'aș fi bătut! șâ fostum'aș fi fost bătut!), timpul nesăvârșit (fostum'aș bătând!,șâ fostum'aș fi bătând! șâ fostum'aș fi putut bate!). Moda îndoitoare (p. 34), timpul nesăvârșit (mă puteam bate), timpul covârșitor (mă voiu fi putut bate șâ fi'măvoiu fi putut bate), timpul nehotărât (mă voiu fi bătut șâ fi' mă voiu bătut), timpul trecut (mă voiu fi fost bătut șâ fi' măvoiu fost bătut) timpul viitor (mă voiu putea bate șâ puteamă voiu bate). Moda voitoare (p. 35), timpul următor (să mă bat), timpul nehotărât (să mă fi bătut), timpul trecut (să mă fi fost bătut), timpul nesăv. (să mă fi putut bate), timpul viit. (să mă pociu bate). Moda pricinuitoare (p. 35), timpul următor (ca să mă bat), nehotărât (ca să mă fi bătut), timpul trecut (ca să mă fi fost bătut) , timpul nesăv. (ca să mă fi putut bate), timpul viit. (ca să mă pociu bate). Moda supuitoare (p. 35), timpul următor (dă mă bat), timpul săv.(dă mă bătuiu), timpul nesăv. (dă mă băteam), timpul covârș.(dă mă bătusem), timpul nehot. (dă m'am bătut), timpul trecut (dă m'am fost bătut), timpul viitor (dă mă voiu bate). Modă nehotărâtoarep. (p. 35), timpul următor (a mă bate), timpul nehotărât (a mă fi bătut). Părtășire (p. 35 – 36) Lucrăt. (cel ce să bate, ceia ce să bate), Pătimit. (cel ce s'a bătut, ceia ce s'a bătut).

b. Pentru graiurile ce priimesc graiul ajutor a fi este dat exemplu pentru Moda hotărâtoare, timpul următor (sunt bătut), timpul săvârș. (fusei bătut). În continuare, se precizează că la fel se procedează „la toți timpii, șâ la toate Modele, punândusă adică graiul ajutor a fi, înainte” (p. 36).

Urmează paradigma Înduplecării graiurilor Lucrătoare, ce priimesc pronumele cele dă către altul pătimitoare șâ din cele îndoite, căder.: pricinuitoare (p. 37). Moda hotărâtoare (p.37), timpul următor (mă bate, șâ mă bate pă mine, șâ pă mine mă bate) timpul săvârșât (mă bătu), timpul nesăvârșât (mă bătea), timpul covârșât (mă bătuse, mă fusese bătut), nehotărât (m'au bătut și bătutum'au…), timpul trecut (m'a fost bătut și fostum'au bătut), timpul viitor (mă va bate și batemăva). Moda poruncitoare (p. 37), timpul următor (batămă, batăte, batăl, bato). Moda râvnitoare (p. 38) are, ca la graiurile pătimitoare, tot patru timpuri: timpul următor (m'ar bate și m'ar putea bate), timpul nehotărât (m'ar fi bătut și m'ar putea fi bătut), timpul trecut (m'ar fi fost bătut), timpul covârșitor (m'ar fi putut bate). Moda urătoare (p. 38), timpul următor (batem'ar!,), timpul nehotărât (fim'ar bătut! și fim'ar fi bătut!) timpul trecut (fi'reaș fost mă bătut! și fi'maș fost bătut!), timpul covârșitor (fostum'ar bătut1 șâ fostum'ar fi bătut! șâ fostum'ar fi fost bătut!), timpul nesăvârșit (fostum'așr bătând!, șâ fostum'ar fi bătând! șâ fostum'ar fi putut bate!). Moda îndoitoare (p. 38), timpul nesăvârșit (mă putea bate), timpul covârșitor (mă va fi putut bate șâ fimăva fi putut bate), timpul nehotărât (mă va fi bătut șâ fimăva bătut),timpul trecut (mă va fi fost bătut șâ fimăva fost bătut) timpul viitor (mă va putea bate șâ puteamăva bate). Moda voitoare (p. 38), timpul următor (să mă bată), timpul nehotărât (să mă fi bătut), timpul trecut (să mă fi fost bătut), timpul nesăv.(să mă fi putut bate), timpul viit.(să mă poată bate). Moda pricinuitoare (p. 39), timpul următor (ca să mă bată), nehotărât (ca să mă fi bătut), timpul trecut (ca să mă fi fost bătut), timpul nesăv.(ca să mă fi putut bate), timpul viit.(ca să mă poată bate). Moda supuitoare (p. 39), timpul următor (dă mă bate), timpul săv.(dă mă bătu), timpul nesăv. (dă mă bătea), timpul covârș. (dă mă bătuse), timpul nehot. (dă m'a bătut), timpul trecut (dă m'a fost bătut), timpul viitor (dă mă va bate). Modă nehotărâtoare (p. 39), timpul următor (a mă bate), timpul nehotărât (a mă fi bătut). Părtășire (p. 39) Lucrăt. (cel ce'l bate, ceia ce o bate). Pătimit. (cel ce'lau bătut, ceia ce o au bătut + o au bătuto).

Verbele reflexive de dativ, numite de Golescu „graiuri lucrătoare, ce priimesc d'in pronumele cele îndoite, căderea dătătoare” (p. 40), sunt împărțite în verbe care încep cu vocală/ slovă neglasnică (ăm miadun mie'm șâ miadun mie'm șâ mie'm ăm miadun șâ mie'm miadun, p. 40 – 46) și în verbe care încep cu consoană/ slovă neglasnică (ăm fac mie'm, șâ mie'm ăm fac, p. 46 – 50), cu precizarea că la acestea din urmă „să însemnează numai timpii Modelor ce au dăosebire la priimirea pronumelor, dă graiurile ce încep cu slovă glasnică, căci ceilalți timpi sunt asemenea, ca timpii graiurilor ce încep cu slovă glasnică” (p. 50).

La înduplecarea graiurilor ce să zic numai la fața a treia (p. 51), autorul distinge verbele impersonale de acuzativ (graiul celor ce priimesc pronumele cele dă către altul pătimitoare: a'l durea) și verbele impersonale de dativ (graiul celor ce priimesc pronumele cele dă către altul dobânditoare: aĭ păsa ).

La pagina 60, sunt prezentate mai multe tabele/icoane prescurtarătătoare., cuprinzând paradigmele conjugării următoarelor verbe neregulate: a) conjugarea I: a aduna, adăpa, a căra, a măcina, a scăpăra, a apăra, a înfășa, a sămăna, a boteza, a zbiera, a pieptăna, a semăna, a torna, a zbura, a închinga, a băga, a adăoga, a lega, a închiega, a ruga, a legăna, a cânta, a arăta, a sălta, a căuta, a învăța, a scăpăta, a șchiopăta, a certa, a ierta, a înnota, a purta, a lăsa, a vărsa, a îndesa, a arunca, a căsca, a înpăca, a încălica, a încerca, a toca, a forfeca, a juca, a usca, a mânca, a uda, a scălda, a lăuda, a lăpăda, a dăzmierda, a trepăda, a înnoda, a mâna, a lua, a plooa (dăosebirea d'ân tâiu), a rușa, a lăcrăma (dăosebirea a dooă), a da, a sta, a la, a bea (dăosebirea a treia), a încăpea, a durea, a umplea, a ținea, a tăcea, a șădea, a cădea, a vedea, a rămânea, a mânea, a păduchea, a periia, a tăia, a muia, a dăochea, a întârziia (dăosebirea a patra); b) conjugarea a II-a: a fierbe, a soarbe, a prinde, a purcede, a rade, a roade, a ucide, a plînge, a alege, a frige, a frânge, a sparge, a trage, a trimite, a scoate, a sumete, a aduce, a toarce, a coace, a pune, (dăosebirea d'ân tâiu) a geme, a cerne, a coase, a pierde, a crede, a vinde, a trece, a face, a bate, a crește, a naște, a cunoaște (dăosebirea a dooă); conjugarea a III-a: sări, a răsări, a domoli, a muri, a încovăi, a peri, a auzi, a să răpezi, a slobozi, a fugi, a minți, a păți, a iși, a veni, a sui (dăosebirea d'ân tâiu), a vorbi, a birui, a adeveri (dăosebirea a doua), a scri, a ști (dăosebirea a treia); conjugarea a IV-a: a omorî (dăosebirea d'ân tâiu), a tîrî, a însănătoșî (dăosebirea a doua).

În capitolul VIII, Pentru părtășâre/patricipiu (p. 61), autorul menționează că părtășârea are cinci semne: neam, formă, număr, cădere și înduplecare. Neamurile sunt ca la încheietură, numerele, formele și căderile, ca la nume, iar înduplecarea este una, cea dintâiu a numelui. Totodată, părtășirea se împarte în trei: activă, adică următoare sau lucrătoare (iubitor, iubitoare); pasivă sau pătimitoare (iubit, iubită); comună sau slobodă sau dă obște (iubind).

Capitolul IX, rezervat prepoziției/ propunerii (p. 61 – 62), constă în prezentarea unui număr mare de prepoziții (p. 29), fiecare dintre acestea fiind însoțită de exemple: a (a casă);dă șâ dă a (dă păr, dă d'âncolo d'a casă); asupră, asupra (asuprăi asupra casei); la (la noi, la târg); dăla (dăla noi); în (în casă); între (între noi); întru (întru toate acestea); d'ân (d'ân noi); d'ântre (d'ântre noi); p'ân (p'ân casă); d'ântru (d'ântru început), pă șâ pre (pă casă, pre lângă iel), spre (spre noi, spre casă), dă spre (dăspre noi), către (către noi, către curte), dăcătre (dăcătre noi), prin (prin mine), după (după iel, după ), cu (cu noi), împreună cu (împreună cu mine), lângă (lângă mine), pentru (pentru mine), piste (piste mine), până (până la mine), supt (supt mine), fără (fără mine), drept (drept atâția bani).

În capitolul X (p. 63 – 65) autorul prezintă adverbele/spre graiurile, pe care le împarte în: întrebătoare, răspunzătoare, poruncitoare, arătătoare, tăgăduitoare. Acesta face precizarea că mai există și alte adverbe, care „iau numirea lor, după a lor înțelegere.” Propunânu-și un asemenea criteriu în clasificarea adverbeleor, Golescu ne oferă o listă foarte bogată, după cum urmează:

Ca adverbe întrebătoare, Iordache Golescu identifică 14 tipuri, fiecare dintre acestea fiind precedat de întrebarea corespunzătoare (1. unde?: aici, ici, aicea, aici, acolo, acolo, colea, încoace, dâ'ncoace,încolo, dâncolo, dâncolea, înainte, dânnainte, îndărăt, d'ândărăt, înapoi, d'ânapoi, aproape, prope dă, dăparte, dăparte dă, sus, jos, înnăuntru, înăuntru, afară, d'inafară, d'asupra, dădăsupt, alături, alături, d'alături, în dreapta, d'adreapta, în stânga, d'astânga, înpotrivă, înprejmă, în prejur, or unde, ver unde, fie unde, măcar unde, îndreptul, nicăiri, undeva, în vileag, aiurea; 2. de unde?: d'aici, d'acolo dă d'âncolo, dă d'ânnainte; 3. pă unde?, p'âncotro?: p'aici, p'acolo, pă d'âncolo, p'aiurea; 4.încotro?: încolo, încoace, înainte, îndărăt, înapoi, în sus, în jos, înnăuntru, în dreapta, în stânga, or încotro, măcar încotro; 5. până unde?: p'ânaici, până p'aici, pân'acolo, până p'acolo, până d'âncolo; 6. când?: oare când?: acum, acuma, acuș, acușa, azi, astăzi, adinioară, mâine, poimâine, ieri, acum, alatăieri, mai nainte, dimineață, diseară, poimâine seară, apoi, mai apoi, în urmă, pă urmă, nici o dată, mai nici o dată, o dinioară, pururi; 7. dă când?: dă acum, dă dămult, d'ân vechime; 8. până când?: până ce, până acum, până mâine; 9. câte?: atât, atâta, atâta cât, cât va, tocma, tocm'atât, dă tot, nimic, nimica, mult, puțin, pre cât, fără numai; 10. în cât?: într'atât, într'atâta, în nimic, în zece ani; 11. dă câte ori?: o dată, d'o dată, dă dooă ori, dă multe ori, d'atâtea ori, adese ori, mai tot deauna; 12. ce? dă ce? pentru ce?: dă acea, pentru acea, pentru că, căci; 13. nu cumva?, au nu?: da, dară; 14.cum? cum dar? în ce chip?: adăvăr, în adăvăr, așa, așa dar, chiar așa, după cum, precum, cum va, măcar cum, or cum, ca, cam, cam așa, cam aminterea, într'acest chip, într'alt chip, tare, tăricel, mereu, oblu, în scurt, pă scurt, frumos (cântă), răgușit (vorbește), grozav (să uită), cu grămada, d'avalma, pă lovite, pă bătute, dulce, amar, trufanda, pă sponci, bașca șâ altele asemenea.

Adverbe poruncitoare pot fi: cea!, ii!, de!, păzește!, la o parte!, fă loc!, ia aminte!, săriți!, alergați!, aidea!, aideți!

Adverbe arătătoare: iată, na, iaca, vezi

Adverbe tăgăduitoare: ba, nu, ba nu, ne, nici, nici dă cum

Adverbe dă jurământ: zău, zău da, zău nu, pre viul Dumnezeu, adăvărat, în adăvă'r, într'advă'r, cu adăvărat

Adverbe chemătoare: mă, măi!, bre!, fa

Adverbe gonitoare: uidio, ni, fugi

Adverbe rugătoare: poftim!

Advebe înșălătoare: iadeș!

Acestor adverbe autorul le adaugă și unele adverbe slavone, „părticele sârbești, ce să întrebuințează la vistierie șâ care privesc tot la spre graiu (vel, biv, biv vel, sin, brat, zet, bnuc, bez, sud, ot, otam, za, prez)”( p. 65).

Capitolele XI, Pentru legare, și XII, Pentru intergeție (p. 66 – 67), constau în enumerarea celor mai importante conjuncții/legări (însă, adică, î'ncă, ba î'ncă, șâ, i, iar, iarăș, dă, dă șâ, dă s'ar, dă nu dă cumva, ca când n'ar, mai vârtos, cu cât mai vârtos, mai ales, pre scurt, mai pre scurt), respectiv interjecții, pe care le împarte în: rugătoare (o Doamne!, să dea Dumnezeu!, pentru numele lui Dumnezeu!); mulțămitoare (bogda proste! slavă Domnului!); văitătoare (vai! vai miie! o vai dă mine! amar mie! aolio! ah!); blestemătoare (anatema); dă râs (a! ha ha ha! bravo!); popritoare (oo! stă'i!); dă mirare (bre bre bre! O ce minune!); scârboase (uf! aide!); dă spaimă (a!).

Dacă în partea I, până la pagina 67 Golescu prezintă gramatica, în general, în partea a II-a (începând cu pagina 67), el îi acordă acesteia o atenție specială, numărul de reguli și de exemple fiind mult mai mare.

Capitolul I, Pentru slove, slomniri, cuvinte șâ vorbă, al părții a II-a, debutează cu sublinierea rolului pe care îl au literele/slovele în vorbire: „spre a putea oricine să cuvânteze gândul său mutește (cum am zice) avem trebuință dă oarece semne. Care semne numindule cu numiri dăosebite șâ împreunândule unul cu altul, înțelegem prin împreunarea lor (ce să zice scrisoare) ceea ce vrem să grăim. Aceste semne sau numit în limba rumânească Slove sau Litere după limba latinească.” Prin extrapolare, autorul apreciază că, acest „meșteșug” al asocierii/alcătuirii literelor și cuvintelor pentru a vorbi, a scrie sau a citi, care se conformează regulilor unei limbi, se numește gramatică: „meșteșugul cu care ne învățăm a alcătui, șâ a înpreuna slovă cu slovă, șâ cuvânt cu cuvânt, spre a vorbi, a scrie șâ a citi după canoanele unei limbi (ce iese chiar din obșteasca obișnuită vorbă aici) s-a numit Gramatică” (p. 67). Fiind preocupat de înlesnirea învățăturii, Golescu a intuit necesitatea simplificării unor litere pe care limba română le adunase, la acea dată, „din multe alte limbi ale neamurilor, ce după vremi au intrat în țara românească” (p. 67).

„Am dăosebit d'in slovele cele glasnice pă ιɣ,Ѣ, ιa, fiind înbinate fiecare din câte două slove spre scurtarea și înlesnirea scrisorii: adică ιɣ d'in ι șâ u care șa luat forma dă ιɣ., Ѣ, d'in e șâ a asemene, ιa, d'in ι șâ a. asemene.

Am dăosebit șâ d'in slovele cele neglasnice pă Б, d, ц, ш, щ, ѯ șâ ѱ fiind șâ acestea înbinate din două slove una tot pentru scurtarea șâ înlesnirea scrierii: adică Б. d'in m șă п, d. d'in n șâ t, ц. d'in t șâ s, ш. d'in două s.s., щ. d'in ш șâ t, ѯ. d'in k șâ s, ѱ d'in p șâ s” (p.68).

De aceea, „slove de căpetenie cu care ne puteam slujâ” (p. 68) sunt, în opinia sa, 24: a, e, i, o, Ȣ, ъ, ѫ, в, г, ж, z, к, ʌ,m, n, п, r, s,t, ѳ,ф,х ,ч, ц. Golescu admite că ,,pentru înlesnirea și scurtarea scrisului să întrebuințează după cuviință șâ aceste mai sus arătate, ce să înbinează d'in câte două slove una, atât din cele glasnice, cât și din cele neglasnice, fiind mai înlesnitoare, șâ la scris șâ la citire” (p. 68).

Iordache Golescu acordă importanță regulilor ortoepice, a căror explicație empirică nu a rămas neobservată: ,,Golescu […] intră în nisce amănunte ce ne aduc aminte de celebra lecțiune ortoepică din Bourgeois Gentilhomme”. La baza explicațiilor pe care le oferă gramaticul stau și unele comparații cu limbile greacă, latină, italiană, franceză și germană. Astfel, există litere/slove care se pronunță după cum urmează: ,,a, cu gura dășchisă, asemănândusă glasul cu glasul ce scoatem când râdem. Ca șâ a la greci, la latini, la italieni, la franțezi, șâ la nemți, șâ să zice az; e cu gura dășchisă, eșind glasul, ca când ar fi cineva mânios, ca șâ e, la greci, șâ e la latini, la italieni, la franțezi, la nemți, șâ să zice iest; i, cu buzele dășchise, eșind un glas dulce d'in vârful limbii pântre dinți, cum strigăm când mânăm caii d'in gură ca și i la latini, la italieni, la franțezi, șâ la nemți șâ să zice iѫe ” (p. 69). Relativ la slova , ѫ/în (în cazul lui înnoiesc și înnalt), autorul recomandă scrierea cu doi n, întrucât ,,sânt înbinate d'in în șâ noiesc șâ d'in în șâ nalt” (p. 69).

La pagina 72, Golescu este extrem de preocupat să explice producerea/ pronunțarea sunetelor, respectiv, rațiunea pentru care vocalele trebuie să preceadă consoanele: „Din glăsuirea slovelor înțelegem că cinci slove, adică a, e, i, o și Ȣ să glăsuiesc cu gura dășchisă și patru, adică в, m, n și ѱ. cu buzele lipite, și șaisprezece, adică в, г, ж, z, к, s, t, ф, х ,ч, џ, d, ц, ш, щ șâ ѯ cu cuvinte dășchise, șâ două, adică ь șâ ѫ din gâtlej, șâ una adică ʌ. cu limba în cerul gurii șâ iarăș una, adică ѳ, cu limba între dinți, șâ iarăși una adică r cu limba jucând în gură, șâ iarăși una adică n cam pă nas.

Pentru înlesnirea învățăturii socotesc că s'ar cuveni să se puie la rând, mai întâiu slovele cele glasnice, fiind firește mai lesne la învățătură, apoi cele neglasnice, fiind acele mai grele la învățătură, șâ d'in cele neglasnice, iarăși mai întâiu cele neândoite, șâ apoi cele îndoite, fiind acelea mai lesne la glăsuire, dăcât acestea, adică a, e, i, o, Ȣ, ъ, ѫ, в, г, ж, z, к, ʌ, m, n, п, r, s, t, ѳ, ф, х , џ ,ч, , Б, d, ц, ш, щ, ѯ, ѱ.

Iară glăsuirea lor iarăși pentru înlesnirea învățăturii, s'ar cuveni a să cuvânta mai prescurt într'acest chip, adică a, e, i, o, u, ă, î, v (ve), g (ghe), j (je), z( ze), к (кa), l (le) m (me), n (ne), p (pe), r (re), s (se), t (te), t (ѳa), f (fe), h (ha) , č (ci), ğ (gi), b (be), d (de), ț (ța), ș (șa), șt (șta), x (xa), ps (psa)” (p. 72). Mioara Avram face observația că această ordine este ,,respectată de autor în toate listele de exemple din gramatică”.

,,La această schimbare dă rândueala slovelor, șâ a glăsuirii lor, mi s'au înpotrivit unii zicând că strămutăm rânduiala numărului, și schimonosim slomnirea slovelor, dar la o asemenea înpotrivire pociu zice că cât pentru număr, stricat, șâ stămutat să înțelegea, șâ după cum iera până acum rândueala slovelor, căci в ce ierea la rând, a treia slovă, la număr însemna dooă, șâ d ce la rând ierea a cincea slovă, la număr însemna patru, șâ η ce la rând iera a noolea slovă, la număr însemna opt, ѳ ce unii o punea la al 38 – lea rând; alții la al 39 – lea, șâ alții la al 40 – lea, la număr nu însemnează numai nooă, iar Б …”(p. 73).

Mioara Avram afirmă că ,,interesul pentru aspectul oral al exprimării se reflectă în locul acordat foneticii, ortoepiei și dicțiunii, precum și în propunerile de ortografie fonetică. Este de menționat în acest sens, în primul rând, descrierea pronunțării tuturor sunetelor, de o minuțiozitate nemaiîntâlnită în alte gramatici, oferind detalii referitoare la: poziția organelor articulatorii (deschiderea în diverse grade a gurii, a buzelor sau a dinților, respectiv lipirea sau/și apăsarea buzelor, intervenția limbii, a cerului gurii, a suflului pe nas și a celui din gâtlej); dulceața sau grosimea glasului; comparații plastice cu acte umane(comenzi specifice adresate animalelor) […], sunete emise de animale (ca lupul, șarpele) sau zgomote produse de instrumente rustice […]. Pentru o epocă a gramaticilor referitoare exclusiv la aspectul scris al limbii, aceste observații surprind nu numai prin ineditul celor mai multe elemente (unele gramatici anterioare conțin doar corespondente străine sau sumare calificări articulatorice, niciodată referiri la acțiuni uzuale), ci și prin exactitatea lor”.

În continuare, autorul împarte sunetele în: vocale (,,glasnice”/,,sunătoare”): a, e, i, o, Ȣ, ъ, ѫ și consoane (,,neglasnice”/,,nesunătoare”): в, г, ж, z, к, ʌ, m, n, п, r, s, t, ѳ,ф,х , џ ,ч, Б, d, ц, ш, щ, ѯ, ѱ, ținând cont de ,,glăsuirea” lor (p. 73). La rândul lor, unele vocale pot alcătui diftongi: ,,înpreunând câte dooă și glăsuinduse ca când ar fi una, să mai fac alte slove ce le numim diftongi după limba grecească ce însemnează două glasuri, căci dooă glasuri înpreunândusă într'o glăsuire să aude amândouă glasurile d'o dată” (p. 74), de exemplu: groapă (nu gro-apă), iad (nu i-ad). Astfel, în categoria diftongilor sunt incluși (p.74 – 75): Ѣ (sъtѣn, mirѣn), dar și ea (sătean, mirean); eo (pleopă); eъ (dъokeъrъm); ia (băiat); ie (miel); io (fuior); ю/iɣ (юbesk/iɣbesk);oa, căruia i se poate da forma o-a (bo-ală), dar și oa (boală, oală); oo, căruia i se poate da forma o-o (o pio-o!), dar și oo (o pioo!); oъ, căuia i se poate da și forma o-ъ (пio-ъ, zio-ъ)/oъ (пioъ, zioъ).

,,Șâ alte slove glasnice câte dooă luândusă într'o glăsuire, să aseamănă diftongilor, căci un glas să aude dă plin, iar celelalt mai pă scurt. Cum la maică, a să aude dă plin, iar i, scurt și la dau , a să aude dă plin iar u, scurt. Care să pot numi imidifthongi, adică jumătăți dă difthongi” (p.75). Aceștia sunt: aĭ (maică), aˇȢ (dau), eĭ (vei), eˇȢ (seu), iĭ (vii), iˇȢ (viu), oĭ (moină), oˇȢ (ou),Ȣĭ (cuib), ъĭ (dăfăimare), ѫĭ (mâine), ѫˇȢ (frâu) (p. 76). Autorul atrage atenția că, uneori, atât diftongii, cât și imidiftongii se pronunță deosebit și nu se mai pot numi nici diftongi, nici imidiftongi (de exemplu: oală – se pronunță ca diftong, iar Ioan – se pronuță deosebit. Se impune astfel folosirea semnelor specifice ( ں-dintr-o dată- pentru diftogi, iar pentru imidiftogi, la al doilea sunet să se pună semnul ˇ -suire/subțire-) pentru a se putea ști cănd aceste sunete se citesc ca diftongi sau imidiftongi sau deosebite.

După ce definește triftongul ca fiind „rezultatul rostirii împreună a trei vocale”, autorul prezintă exemple de tritongii, alături de forme de pronunție incorecte, fără a explica diferențele (a preciza cauzele): ioa (azimioară, căci nu putem zice azimi-o-ară), ieă (tăieă, căci nu putem zice tăi-e-ă) (p.77). Este recomandat același semn (ں-dintr-o dată), ca la diftongi, și la triftongi. Alături de triftongi, autorul adaugă imitriftongii și imitetraftongii. Imitriftongul se obține din adăugarea la un diftong a unei vocale, deoarece vocala ,,să aude întreagă, iar difthongul pă scurt” (p. 78): aiɣ/aiu, eiɣ/eiu, iiɣ/iiu: apukaiu, merseiu, veniiu; oiɣ,uiɣ, ѫiɣ:voiu, băuiu, vârâiu. De asemenea, dacă adăugăm la un diftong o vocală, diftongul se aude întreg, iar al treilea sunet, vocala, se aude scurt (de exemplu, oai: leoaică). Imitetraftongul rezultă din adăugarea la un triftong a unei vocale, deoarece triftongul „să aude întreg, iar a treia slovă pă scurt”(p. 78): ieiɣ: întârziieiɣ. Cauza apariției/,,zămislirii” difongilor, imidifongilor, triftongilor, imitriftongilor și a imitetraftongilor o reprezintă, in opinia autorului, ,,pripirea glăsuirii” (p. 79).

Vocalele sunt împărțite, pe de o parte, în: groase și subțiri, pe de altă parte, în: lungi și scurte.

Dintre vocale, trei (a, ă, â/î), pot fi, uneori, groase, deoarece ,,la glăsuirea lor, li să aude un glas gros; ca când ar avea un h înaintea lor”: bo'àr/bohar, o'rcăiesc/horcăiesc, â'râiesc/hârâiesc(p.79), iar, alteori, subțiri, deoarece ,,la glăsuirea lor li să aude un glas curat”: abur, oblăduiesc, înnoiesc (p. 79). Alte trei vocale ( adică i, u și diftongul iɣ, după cum apreciază Golescu) pot fi, uneori, lungi, deoarece ,,la glăsuirea lor li să aude sunetul întreg” (p.80): liliac, ființă, auz, legiuire, iar, alteori, subțiri, deoarece ,,la glăsuirea lor li să aude sunetul cam pă jumătate” (p. 80): bani, boi, cai, rău, bou,ou, graiu, mălaiu.

Dintre consoane, șapte b, d, ț, ș, șt, z și ps se numesc îndoite/înbinate, ,,pentru că sânt înbinate din două slove una”, iar celelalte se numesc neândoite/neânbinate/semplice. Sunt prezentate, în continuare, alternanțele fonetice (vocalice și consonantice) produse pe parcursul declinărilor, fără a fi precizată cauza acestora: masă/mese; cărbune/cărbuni; măr/meri; sfânt/sfinți; soră/surori; heheșteu/heleștee, bou/boi; vâlvoar/vălvări; bordeiu/boredee; pârâu/pârae; covrig/covrigi; viteaz/viteji; melc/melci; cal/cai etc. (p. 81 – 82). Această abordare nu a rămas neobservată de Lazăr Șăineanu, care afirma că ,,puținele observațiuni fonetice sunt curat empirice, fiind o constatare pur și simplu a faptelor fără a trăda o câtuși de superficială înțelegere a procederilor limbei”. Autorul strecoară printre exemple și alternanțe produse în timpul conjugărilor: zbier/zbiară; a zbura/zbor. Se face observația că, dintre vocale, i, iar dintre consoane, v, j, m, n, r și t/ft ,,nu suferă nici o schimbare, dă aceia să pot numi neschimbatice” (p. 83), spre deosebire de celealte, pe care autorul le-a numit ,,schimbatice.” Sintetizând, Golescu stabilește că din una sau mai multe ,,slove” se formează silabele/,,slomnirile”, din silabe se obțin cuvintele, care, la rândul lor, alcătuiesc propoziția/ ,,vorba” (p. 83).

De la pagina 85 începe capitolul al II-lea, Pentru vorbă, în câte părți să înparte și cele cei sănt următoare iei.

După cum precizează autorul, vorba poate fi studiată în trei feluri/chipuri:

„1.Or fieșcare parte a iei, șâ cum am zice, ce dăosebire are una dă alta, șâ câte lucruri sânt următoare la fieșcare parte, care cercetare să zice Etimologhie, șâ Tehnologhie adică iscodirea șâ cercetarea vorbei.

2.Sau toate părțile înpreună: adică înpreunarea șâ alcătuirea lor, în ce chip să face una cu alta; care să zice sindacsis adică înclinarea unei părți, cu ceialaltă.

3. Sau așăzarea acestor părți, adică ca la ce lor s'ar cuveni mai bine a să pune fieșcare parte, care să zice sintesis adică întocmirea părților.

Tehnologhia, sau Etimologhia adică iscodirea vorbei să poate înpărți în trei, adică în Înformare; în Glăsuire, șâ în Ortografie, adică bună scrisoare.

Înformarea ne arată schimbările ce pătimesc la înduplecări, atât numele cât și graiurile și toate celelalte părți ale vorbei,câte sunt supuse la schimbări.

Glăsuirea ne învață cum să citim cele scrise.

Orthografia ne învață cum să scriem după canoanele gramaticești” (p. 85 – 86).

Vorba se împarte în nouă părți sau mai bine se cercetează în nouă chipuri: închietură, nume, pronume, graiu, părtășâre, propunere, spregraiu, legare, intergeție.

Numele este definit ca o ,,parte a vorbei care ne arată un lucru nedăslușit, adică fără a arăta al cui este acel lucru? ce face? în ce fel? Cum când zicem gheorghe, om, milostenia, dar ce face gheorghe? sau care ieste omul acela șâ a cui ieste milostenia, nu ce ne arată aceste nume” (p.86).

Încheietura este „o parte a vorbei care dăslușește închipuirea acestui nume, adică om-ul, zicând încheietura -ul ce să adaugă după numele om, ne arată că știm pă acel om șâ milostenia lui gheorghe, zicând încheietura a ne arată că știm ce fel de milostenie ieste șâ în cheietura lui, ne arată că știm cum că milostenia aceia ieste urmată dă către gheorghe” (p. 87).

Pronumele reprezintă ,,o parte a vorbei care arată obrazul numelui, șâ coprinde locul lui, adică să pune în locul numelui, șâ mai dă multe ori, sau mai bine a zice, după cuviință să pune înaintea numelui, dă aceia s'a și numit pronume.cum ieu gheorghe, zicând, acest pronume ieu arată obrazul mieu, adică pă însuși mine […]”. Sunt date exemple, în continuare, pentru pronumele personal de persoana a doua și a treia singular (p. 87).

Verbul/graiul, ca parte de vorbire arată „ fapta, urmarea unei lucrări, în ce chip șâ ce urmează, adică bat, stau, vorbesc, iubesc […] (p. 87).

„Părtășire să zice o parte a vorbei ce arată fapta șâ patima lucrării ca șâ graiul, dar să înpărtășaște șâ dăla nume, șâ dă la graiu, dă aceia s'a șâ numit Părtășire. Cum iubit, iubitor, zicând părtășirea iubit, arată pă oarecine, ce ieste iubit șâ atunci privește la nume, arată șâ patima lui, adică că ieste iubit șâ atunci să inpărtășaște dă puterea graiului iubesc șâ înpărtășirea iubitor”(p. 88).

Prepoziția se referă la „o parte a vorbei ce să adaugă lângă altă parte, spre mai bună dăslușâre șâ înțelegere a vorbei, și să pune înaintea cuvintelor […]. Cum merg la târg”.

Spregraiu să zice o parte a vorbei, ce să adaogă la graiu spre a arăta felurimea lucrării, șâ puterii lui, adică în ce chip să urmează […]. Kum gheorghe merge încet, zicând, acest spregraiu încet, arată ce fel este mergerea lui gheorghe” (p. 88).

„Legare este o parte a vorbei, ce înpreunează, sau mai bine a zice, leagă celelalte părți ale vorbei[…]. Cum gheorghe șâ marin, zicând, această legare șâ înpreunează pă gheoghe cu marin” (p. 89).

Intergeție să zice o parte a vorbei ce intră în celelalte părți spre a arăta unele d'in pă'timile sufleteșeti. Cum dă bucurie, dă întristare, șâ altele, adică vaiu dă mine!” (p. 89).

Capitolul al III-lea Păntru înformarea încheieturilor (p. 91). Articolul are trei categorii/semne: neam/gen, mumăr și cădere. Celor trei genuri/neamuri (bărbătesc, femeiesc și neutru), le corespund următoarele articole: l, ul, le, a (bou-l, domn -ul, șarpe -le, stoic '-a) – pentru masculin; a, oa (mari -ia, cățea -ua) – pentru feminin; l, ul, le (lucru -l, lemn -ul, bine -le) – pentru neutru, cu mențiunea că „încheieturile numărului singuratic al neamului bărbătesc sânt încheieturi singuratice la neamul neutru, șâ încheieturile numărului înmulțatic al neamului fămăiesc, sânt încheieturi înmulțatice la neamul neutru” (p. 92). Așa cum observă Romulus Ionașcu, deși în partea I (p.11), Golescu îl considera pe -ul articol distinct, în partea a II-a, acesta apreciază că „-ul este tot una cu încheietura -l și că u din -ul nu este de cât un u mut dela substantivele sfârșite în consunante, care dacă substantivul se articulează, atunci se pronunță întreg”.

Numerele admise de autor sunt: singularul/ singuratic și pluarul/înmulțatic. În opinia acestuia, prin articolele -ul, -l (om -ul, bou-l) și -i, -le (oameni -ĭ, lemne -le), putem deosebi singularul de plural. În categoria cazului/căderii sunt incluse, în primul rând, articole pentru: nominativ/numitoare (ul; a: om -ul, vreme -a), dativ/dădătoare (ului: om -ului) și vocativ/chemătoare (o-ule!;o-e!: o o-ule!; o Doamn-e!). În lucrarea cărturarului muntean sunt incluse și câteva cazuri hibride/ mixte, precum: căderea nemuitoare sau născătoare sau stăpânitoare, care se obține „adăogând șâ încheietura chipului al treilea înaintea numelui, cum: al – domn -ului” (p. 95), căderea pricinuitoare, rezultată din adăugarea la căderea numitoare a prepoziției pă/pre: pă –om -ul bate și căderea aducătoare formată prin adăugarea, tot la căderea numitoare, a prepoziției dăla: dăla – Domn -ul am luat. Se face mențiunea că pentru cazul dativ mai există o variantă, adăugând prepoziția la înaintea numelui la cazul nominativ: la Domn -ul dăm, în loc de: Domn -ului dăm.

Nu este neglijat rolul probator al particulei a (pe care Golescu o numește „părticică”), adăugată, în cazul unor nume, articolului: acestu-i-a, acelu-i-a etc.

Capitolul al IV-lea, Înformarea numelui, debutează cu enumerarea celor șase semne pe care Golescu le identificase la începutul gramaticii: neam, chip, formă, număr, cădere și înduplecare sau aplecare sau înduplecare. Dacă la articol/încheietură se distingeau trei genuri/neamuri, la nume, acestea sunt cinci (p. 105): bărbătesc (bărbat, voinic), femeiesc (femeie, muiere), neutru (lemn, lucru), obștesc (vită, gazdă) și întunecat sau amestecat (vultur, țânțar). Cu aceleași genuri operează și Vacărescu, observa R.Ionașcu.

Chipul sau felul numelor poate fi stabilit în funcție de: înțelegerea lui și de dăslușirea lui.

a) După înțelegere (p. 106 – p. 114), se pot distinge:

nume înființate sau ființatice sau dă ființă nume (om, cer, pământ, apă, Gheorghe), nume adăogate sau dă adaos (înțelept, bun, frumos) și nume ca niște adăogate, care au numai două neamuri și se aseamănă celor adăogate („înpărat, înpărăteasă, domn, doamnă, căci aceste nume n'au și neam neutru”- p. 106). Unele nume adăogate au forme pentru fiecare gen/neam (frumos bărbat, frumoasă muiere, frumos lemn), altele au formă comună pentru toate genurile (pom mare, iarbă mare, lemn mare)

Nume proprie, adică însușite sau însuși (Gheorghe, Radu, Marin, București, Craiova); nume apelative, adică obștești (om, pom, oraș) și nume coprinzătoare (norod, pomet) (p. 107)

Nume legate (tată, fiu, stăpân, slugă-p.107), nume înpotrivitoare (moarte, viiață, lumină, întuneric-p. 108) și nume dăopotrivă (prieten, vecin – p.108)

Nume numerale, adică numărătoare sau dă număr (unul, doi, trei); nume ordinale, ordinative, adică orânduitoare sau dă rând (întâiul, al doilea, al treilea); nume înmulțitoare sau dă înmulțire (îndoit, întreit, dă cinci ori atât, dă șase ori atât); nume dăspărțitoare sau dă dăspărțire (câte unul, câte doi) și nume dăosebitoare sau dă dăosebire sau alegătoare (altul, cel lalt) (p. 108)

Nume interogative, adică întrebătoare sau dă întrebare (cine? ce? care? oare cine? oare ce? oare care? ce fel? în ce chip?); nume ne definite sau dă gheneralita (numim pre cel ce arată o voință nemărginită, cum: ver cine, ver care, fie care ver ce, or ce or cine, tot”- p.112); nume dă câtățime (numim pre cel ce arată o voință mărginită, adică înpotriva numelui dă gheneralita, cum: un, o, cineva, oare cine, un altul, o altă, nimeni, nici unul, vre unul) și nume dă felurime (acest fel, altfel, într'acest fel, într'alt fel, în două feluri, în multe feluri – p. 113)

nume nemuitoare sau naționale (muscal, neamț, rumân) și nume de meșteșiug (croitor, cojocar, bărbier – p. 113)

nume materiale, care au în componența lor prepoziția dă (masă dă lemn, masă dă piatră – p. 113)

După dăslușirea numelor, deosebim:

nume primitive sau chipernice („arată cel dântâiu chip al numelui ce nu izvoraște d'in alt nume”: sfânt, bun – p. 114), nume derivative sau trase („sfințeniie să face d'in nmele sfânt, șâ numele omenire, din numele om”- p. 114)

nume părintești sau dă familie („copiii Radului să numesc Rădulești, copiii lui Ștefan, Ștefănești”p. 114), nume pământești (dudesc ce să numește după numele moșiei sale Dudești), nume stăpânești (domnesc, înpărătesc, boeresc). Intuind doar mecanismul formării numelor stăpânești, Golescu precizează că acestea primesc, pentru genul masculin: -esc (englez-esc),-ulesc (loc-ulesc),-ăsc (armăș-ăsc), biseri – cesc). El sesizează, totodată, alternanțele fonetice generate de noile cuvinte (g/ğ: agesc din agă) sau elidările unor sunete („arhieresc din arhiereu lepădând pă u”- p. 115)

nume numernice („cele ce arată că un nume să trage – să naște din alt nume […] sfințeniie să face din numele sfânt” – p. 115), nume grainice („cele ce arată că un nume să naște d'in graiu, cum când zicem mâncare, facere, iubire, căci mâncare să face d'in graiul a mânca, șâ facere d'in graiul a face șâ iubire d'in graiul a iubi – p.115”, „aceste nume grainice să fac […] adăogândusă […] la unele, re, cum adunare, d'in a aduna […] la altele, me, cum usturime, d'in a ustura” etc. – p. 116). Abordarea superficială a „procederilor limbei” a fost sancționată de Lazăr Șăineanu, în opinia căruia regulile de derivațiune explicate de Golescu fiind de un caracter grosolan, întrucât se limitează „la o simplă observare mecanică” a lor.

nume pozitive sau șăzătoare („cel ce arată un lucru stând în starea lui cea d'ântâiu”: bun, rău, mare, mic – p. 119), comparative sau cumpănitoare („cel ce arată un adaos sau o scădere d'in numele șăzător”: mai bun, mai rău, mai mare, mai mic – p. 119), nume superative sau covârșitoare (cel mai bun, cel mai mare, cel mai mic; șâ prea bun, prea mare, prea mic; șâ foarte mare, foarte mic), nume diminutive, adică mângâietoare sau răsfățătoare sau micșorătoare (măricel, mititel, călușel). Golescu acordă o atenție specială sufixelor diminutivale (numite de el „părticele”), a căror inventariere (de la pagina 121 la pagina 124) evidențiază 31 de sufixe masculine (-aș, -iandru, -iaș, -laș, -naș, -șan, -l, -el, -rel, -tel, -tutel, -iel, -cel, -gel, -țel, -leț, -oiu, -or, -lor, -jor, -cior, -șor, -ciu, -uț, -uș, -ăl, -șăl, -că, -nă, -ță, -liță), 28 feminine (-a, -cea, -ie, -che, -ce, -ioară, -oară, -cioară, -șoară, -uică, -ușă, -iuță, -lașă, -leață, -lică, -liță, -tică, -cică, -gică, -țică, -șică, -luță, -lușă, -ușă, -că, -șcă, -șă, -ță) și 19 neutre (-aș, -iaș, -el, -ior, -iuș, -uș, -uț, -ăl, -cesan, -șan, -leț, -rel, -cel, -gel, -țel, -șor, -șăl, -ș, -ț) neutre. Recunoscându-i meritul în acest sens, Lazăr Șăineanu aprecia că „în genere nici un gramatic român n-a acordat diminutivelor a atențiune atât de minuțioasă ca Golescu. Cel mai complet repertoriu de sufixe diminutivale, ce îl cunoșcem, îl conțin Observările […]. Ne grăbim însă a observa, că și aici enumerarea e cu totul empirică, așa că același sufix (primitiv sau analogic) se presintă sub două – trei forme diferite. Dar chiar cu această restricțiune, lista lui Golescu cuprinde cel mai bogat material privitor la acestă parte a domeniului nominal”. Și în opinia lui Romulus Ionașcu, gramaticul ne prezintă „cel mai complet tablou de sufixe diminutivale”. Totodată, din punctul de vedere al datări, inventarul de diminutive realizat de Golescu este considerat de Mioara Avram unul „bogat și prețios”.

După o scurtă introducere despre declinare/înduplecare, în general, „ce arată în câte chipuri să schimbă numele la căderi, priimind închieturile, șâ d'intr'aceste schimbări vedem că la nume să alege două înduplecări […]” și despre cele două declinări ce se disting („cea dântâiu înduplecare este aceia la care să înduplecă toate acele nume, câte priimesc închietură la căderea numitoare a numărului singuratic, cum ban-ul, bou-l, cărbune-le, ce priimesc închieturile -ul, -l, -le […]; cea dă a dooă înduplecare ieste aceia, la care să înduplecă toate acele nume, câte nu priimesc închietură la căderea numitoare a numărului singuratic, cum sunt aceste nume însușite: Ioan, Gheorghe […]”- p.124), autorul face numeroase observații (p.124 – 141) cu privire la declinarea substantivelor și a adjectivelor, atrăgând atenția asupra transformărilor fonetice petrecute în timpul declinărilor. În funcție de aceste schimbări, se pot distinge, de exemplu, ,,unele nume ce păzesc toate slovele lor, la înduplecări, la amândouă numerile, dă aceia să pot numi regulate” și altele ce „îș schimbă unele d'in slove la numărul înmulț. cum șâ la unele căderi ale numărului singurat., precum: liliiac, o liliece!, o liliieci!, slova a ce are la numărul singurat. o schimbă în e, la numărul înmulțat șâ pă c în ce/ci, asemenea șâ la căder. chemăt. a numărului singurat. șâ bărbat, bărbați slova t, ce are la numărul singurat. o schimbă în ț, la numărul înmulțat[…] dă aceia să pot numi neregulate” (p. 135).

Relativ la materialul lexical ilustrativ s-a făcut observația că „este frapantă ponderea elementelor populare, rustice și acuzat neelevate, între cuvintele (substantive, adjective și verbe) date drept pildă ca tipuri flexionare: în tabelele de declinări figurează substantive ca: baligă, burduf, cioacă, cireadă, copită, neică, palașcă, paparună, pintenog, pîrsle, răvășel, zgâie (cf. p. 143)”.

Capitolul al IV-lea se încheie cu un tabel sintetic/ icoană prescurtarătătoare.

Cpitolul al V-lea, Pentru pronume, reia precizările făcute la începutul gramaticii în legătură cu cele șase semne pe care pronumele le are: neam, număr, cădere, față, chip, înduplecare, urmate de observații punctuale asupra fiecărui tip de pronume:

1. Pronumele personal, „acela cu care ne slujim, când vrem să arătăm obrazul personei” – p.144, la forma accentuată are două fețe, iar la forma neaccentuată are „câte treile fețe”; forma a doua are numai un caz/o cădere: dativ/dătătoare; topica este liberă, pronumele personal putând sta, atât înaintea verbului, cât și după acesta: ieu merg, merg ieu; mi să cuvine, ți să cuvine, i să cuvine și cuvinemisă, cuvinețisă, cuvineisă; pronumele personale, de asemenea, au toate genurile/neamurile.

2. Pronumele arătător, „acela cu care ne slujim, când vrem să arătăm un lucru, o personă, ce or ieste dă față, adică acesta […] șâ acela, arată o personă, pentru care vorbim șâ nefiind dă față” (p. 144), are două fețe: „cea d'ântâiu șâ cea dă atreilea”, două genuri/neamuri: bărbătesc și femeiesc, se așază înaintea numelui sau după acesta și, uneori, mai primește un ș la final „pentru mai bună încredințare a arătării ”: acestaș, același.

3. Pronumele aducător, „acela cu care ne slujim, când vrem să arătăm persona pentru care, s'a vorbit, ca când ne-ar aduce aminte dă acea personă, făr'd'apomenio” (p. 144) are numai fața a treia, două genuri/neamuri, cum au pronumele arătătoare, se așază înaitea verbului, dar și după acesta: iel a venit, o venit iel; lui au dat, au dat lui. Aceeași topică au și dânsul, într'ânsul și cutare. Pronumele aducător care se așază în urma numeleui pentru care să vorbește, iar pronumele ce nu se declină, asemenea pronumelui interogativ ce? și se așază după numele pentru care să vorbește.

4. Pronumele pătimitor, „acela cu care ne slujim, când vrem să arătăm pă înșine noi, ca când am pătimi sau am munci, cum mă bat zicând” (p. 145) este de două feluri: dă sineș pătimitor: mă bat ieu; dă altul pătimitor: mă bate acela și are, pentru ambele feluri, trei fețe. Pronumele dă sineș pătimitoare au toate neamurile/genurile, iar cele dă către altul pătimitoare, la fața a treia sunt unele masculine/bărbătești și altele feminine/femeiești. De asemenea, cele dă către sineș pătimitoare au un caz/o cădere: numitoare, iar cele dă către altul pătimitoare au trei cazuri: dătătoare, pricinuitoare, aducătoare.

5. Pronumele dobânditor sau câștigător, „acela cu care ne slujim, când vrem să arătăm ceia ce câștigăm pă obrazul nostru […] ăm dă, ăți dăruiește, ăș câștigă” (p. 145) este de două feluri: dă sineș dobânditor: ăm fac ieu și dă altul dobânditor: ăm face iel. Pronumele dă sineș dobânditoare au trei forme, spre deosebire ce cele dă altul dobânditoare, care au două forme. Acestea au toate genurile/neamurile, cu excepția celor de forma a treia, ,,ce au dăosebite bărbătești și dăosebite femeioști”- 147. La ambele numere, acestea au un singur caz, dativ. La verb/graiu, se pun înainte, iar la părtășire sa așază în urmă: „ ăm face iel […] facându'mi iel” (p. 147).

6. Pronumele îndoit, „cel ce să face d'in două pronume, sau din mai multe spre mai bună încerdințare, cum când zicem: mie îm poruncește […]” (p. 145), are trei fețe, fața întâi și fața a doua având toate genurile/neamurile, iar fața a treia, genul/neamul masculin/ bărbătesc și feminin/femeiesc. Pronumele îndoit are două cazuri/căderi, dătătoare și pricinuitoare, pentru ambele numere, și se așază înaintea verbului, dar și după acesta. Și în cadrul pronumelui îndoit se pot distinge: pronumele pătimitoare (care se pot împărți în: pronume îndoite dă către sineș pătimitoare: mă bat ieu și pronume îndoite dă către altul pătimitoare: pă mine mă bate Gheorghe.) și pronumele dobânditoare (care se pot împărți în: pronume îndoite dă către sineș dobânditoare: mie'm ăm fac și pronume îndoite dă către altul dobânditoare: mie ăm dă Gheorghe – p. 148).

7. Pronumele stăpânitor, „acela cu care ne slujim, când vrem să arătăm pă stăpânul unui lucru, cum: al mieu scaun”- p. 145, are cele trei fețe, ambele numere, cazurile/căderile și genurile/neamurile și se așază înaintea numelui și după acesta. Formele ți și vă se pun numai după nume: fecioruți, în loc dă feciorul ăți, fecioriĭvă, în loc dă feciorii voștri (p. 148).

8. Pronumele adeveritor, „acela cu care ne slujim, când vrem să adeverim mai mult obrazul, pentru care să vorbește […], cum: însum eu am fost” (p. 145 ) are cele trei fețe, ambele numere, neamurile/genurile, patru căderi/cazuri (numitoare, dătătoare, pricinuitoare, aducătoare).

Și capitolul al V-lea se încheie cu un tabel sintetic/icoană prescurtarătătoare.

Capitolul al VI, Pentru graiu. Înformarea graiului, fixează, de la început, cele 8 semne, cuget, chip, formă, număr, față, mod, timp și conjugare, pe care le are verbul. De fapt, autorul reia, în acest capitol (p. 150 – 157), precizarile despre semnele verbului, pe care le face în partea I, capitolul al VI-lea (p. 31 – 32).

Lazăr Șăineanu califică drept „curiose definițiunile, ce autorul dă despre unii din acești termini. Astfel cugetul (personal sau fără personă) se împarte în trei: activ, pasiv și neutru. Chipul graiului se împarte în două, adică în chip după înțeles și schip după glas; la chip după înțeles privesc: cele sufletești graiuri (iubesc, mi-e dor), cele trupescĭ (bat, fac), cele de fapte bune (înveț, sfătuiesc) etc.”

În capitolul al VII-lea, Pentru înduplecările graiurilor, după conjugările lor, autorul face câteva observații/„băgări dă seamă”. Conjugarea întâi are patru „dăosebiri”, după cum urmează:

1. „La cea dintâiu dăosebire să înduplecă toate acele graiuri, câte la timpul următor al modei hotărâtoare la fața d'ântâiu a numărului singuratic leapădă slova glasnică, ce au la timpul următor al modei nehotărâtoare la slomnirea d'in urmă, cum d'in a crăpa, iese crăp” (p. 157).

2. ,,La cea dă adooă să înduplecă toate acele graiuri, câte la timpul următor al modei hotărâtoare la fața d'ântâiu a numărului singuratic lepădând slova glasnică, ce au la timpul următor al modei nehotărâtoare la slomnirea d'in urmă, priimesc -esc șâ -ez, mai mult, cum d'in a gușa iese gușăsc, șâ d'in a lăcrăma, lacrămez” (p. 157).

3. ,,La cea dă atreia, să înduplecă toate acele graiuri, câte la timpul următor al modei hotărâtoare la fața d'ântâiu a numărului singuratic priimesc -u, mai mult, dă' cât slovele ce au la timpul următor al modei nehotărâtoare cum d'in a da iese dau” (p. 158).

4. ,,La cea dă a patra să înduplecă toate acele graiuri, câte la timpul următor al modei nehotărâtoare să sfârșesc în diftongi cum a încăpea, a durea, a tăia, a întârziia” (p. 158).

Conjugarea a doua are două „dăosebiri”, explicate astfel:

1. „La cea dintâiu dăosebire să înduplecă toate acele graiuri, câte pă timpul săvârșit și pă cel covârș ai modei hotărâtoare ăi ănduplecă cu -e cum prinseiu, prinsesem” (p. 158).

2. ,,La cea dă adooă să înduplecă toate acele graiuri, câte pă timpul săvârșit și pă cel covârș ai modei hotărâtoare ăi ănduplecă cu -u cum ceruiu, cerusem” (p. 158).

Conjugarea a treia are trei „dăosebiri”:

1.„La cea dintâiu dăosebire să înduplecă toate acele graiuri, câte la timpul următor al modei hotărâtoare la fața d'ântâiu a numărului singuratic leapădă slova glasnică ce au timpul următor al modei nehotărâtoare la slomnirea d'in urmă, cum d'in a dormi iese dorm” (p. 158). Nu toate verbele respectă această regulă, unele, după de pierd vocala, primesc alte sunete: încovăi, incovăiu.

2. „La dă a dooă dăosebire să înduplecă toate acele graiuri, câte la timpul următor al modei hotărâtoare la fața d'ântâiu a numărului singuratic, lepădând slova glasnică, ce au la timpul următor al modei nehotărâtoare la slomnirea d'in urmă priimesc -esc, -iesc șâ -ez, cum d'in a vorbi iese vorbesc, șâ din a birui, biruiesc șâ d'in a adeveri, adeverez.” (p. 158)

3. „La cea dă atreia, să înduplecă toate acele graiuri, câte la timpul următor al modei hotărâtoare la fața d'ântâiu a numărului singuratic priimesc -u mai mult dăcât slovele ce au la timpul următor al modei nehotărâtoare la slomnirea d'in urmă, cum d'in a scri iese scriu” (p. 158).

Conjugarea a patra are tot două „dăosebiri”precum conjugarea a doua :

1.„La cea dintâiu dăosebire să înduplecă toate acele graiuri, câte la timpul următor al modei hotărâtoare la fața d'ântâiu a numărului singuratic leapădă slova glasnică ce au la timpul următor al modei nehotărâtoare, la slomnirea d'in urmă, cum d'in a omorâ, iese, omor” (p. 159).

2. „La dă a dooă dăosebire să înduplecă toate acele graiuri, câte la timpul următor al modei hotărâtoare la fața d'ântâiu a numărului singuratic, lepădând slova cea glasnică ce au la timpul următor al modei nehotărâtoare, la slomnirea d'in urmă priimesc mai mult, unele -ăsc, cum d'in a târâ, iese, târăsc, șâ alte -ăz, cum d'in a însănătoșâ, iese însănătoșăz (p. 159).

În continuare, sunt făcute precizări privitoare la:

a) alcătuirea timpurilor verbului, de exemplu „timpul următor al modei nehotărâtoare fiind neânduplecat, să arată ca o rădăcină tuturor celor lalți timpi, căci d'intr'aceșt timp să naște fața d'ântâiu a timpului următor al modei hotărâtoare, lepădând slova din urmă ce are la moda nehotărâtoare, la slomnirea din urmă, cum din a aduna, adun (afară dă graiurile a umbla, a umfla, a afla, a sufla, șâ a intra ce pentru reaoa glăsuire, având două sau trei slove neglasnice în rând priimesc -u la sfârșât, cum umblu, umflu, însă mai dă obște să obișnuiește fără -u, după cum să și cuvine) d'in a rupe, rup, d'in a azvârli, azvârl și d'in a vârâ, vâr, șâ d'in această față să fac atât celelalte fețe ale acestui timp, cât și ceilalți mai nulți timpi, adăogând” (p. 159);

b) timpurile modurilor/modelor verbale (moda hotărâtoare are toate timpurile și toate fețele, moda prouncitoare are numai timpul următor și două fețe: a doua și a treia, moda râvnitoare are patru timpuri, lipsindu-i timpul săvârșit, nesăvârșit și viitor, și cele trei fețe; moda urătoare are timpurile si fețele pe care le are moda râvnitoare, plus timpul nesăvârșât; moda îndoitoare are toate cele trei fețe și cinci timpuri: nesăvârșât, covârșât, nehotărât, trecut, viitor, la care se pot adăuga timpul următor și cel săvârșit dacă așezăm înaintea lor legarea poate că: poate că adun, poate că adunaiu; moda voitoare are cinci timpuri, mai puțin timpul săvârșit și timpul covârșit, și toate cele trei fețe; moda pricinuitoare are timpuri și fețe ca moda voitoare; moda supuitoare are timpuri și fețe ca moda hotărâtoare; moda nehotărâtoare are numai timpul următor și cel nehotărât, fără fețe și număr, deoarece este neânduplecată) (p. 167 – 168);

c) conjugările verbelor: putem afla conjugările verbelor pornind de la numele grainice prin îndepărtarea sufixelor/celor adăogate, precum și prin schimbarea unor sunete (din numele grainic mâncare, „lepădând pă cel adăogat re, cunoaștem că graiul a mânca ieste al conjugării d'ântâiu șâ d'in numele golăciune, lepădând pă cel adăogat ciune, șâ schimbând pă ă în i, cunoaștem că a goli este al conjugării a treia”- p. 168; verbele ce provin din limbi străine se conjugă , unele, la conjugarea I, după modelul lui a lăcrăma, de exemplu: a afrunta, altele, la conjugarea a treia, după modelul lui a vorbi, de exemplu: a refuzi – p. 168; Pentru conjugări autorul propune „drept pildă” următoarele verbe: 1. A apăra, arunca, arăta, aduna, adora, ierta, umilea, usa, uda, încheia, închega, închinga, încăleca, încăpea, înnoda, înota, înpăca, întârziia, înfășa, încerca, înbăta, îndesa, vedea, vărsa, gușa, juca, zbiera, zbura, căuta, căra, căsca, cădea, cânta, crăpa, la, lega, legăna, lua, lăuda, lăcrăma, lăpăda, lăsa, muia, mâna, mânea, mânca, periia, pieptăna, purta, păduchia, plooa, ruga, rămânea semăna, sălta, sămăna, scălda, scăpăra, sta, toca, torna, tăia, tăcea, trepăda, forfeca, bea, boteza, băga, da, durea, dăochia, dăzmierda, certa, ținea, șădea, șchiopăta – conjugarea I; 2. A alege, aduce, ucide, vinde, coase, cunoaște, crede, paște, pierde, pune, purcede, plânge, prinde, roade, roade, rupe, soarbe, sumete, scoate, sparge, toarce, trage, trece, trimite, face, fierbe, frige, frânge, cerne, geme, bate – conjugarea a II-a; 3. A auzi, azvârli, iși, încovăi, veni, vorbi, minți, muri, peri, păți, păsări, rânchezi, sui, să răpezi, sări, scrie, slobozi, fugi, birui, domoli, dormi, ști – conjugarea a III-a; 4. A omorâ, vârâ, însănătoșâ, târâ – conjugarea a IV-a (p. 169). Se cuvine să semnalăm oscilația lui Golescu în privința folosirii lui î final, pentru conjugarea a patra, între varianta latină/î (a omorî), din tabelul de la pagina 60, și cea chirilică/ѫ (omorâ), de la pagina 169 (pe care noi o redăm cu â), având în vedere că autorul a apelat la aceiași termeni, care se situează însă la o distanță mare unul față de celălalt.

Capitolul al VIII-lea, Păntru părtășire. Înformarea părtășirii, începe cu enumerarea semnelor (neam, formă, număr, cădere și înduplecare) și a tipurilor de părtășire (următoare, pricinuitoare și slobodă) deja menționate în partea I. Prin părtășirea următoare „înțelegem șâ fapta, șâ pre cel ce urmează acea faptă” (p. 170): iubitor, bătător, prin părtășirea pătimitoare „înțelegem șâ patima, șâ pre cel ce suferă acea patimă” (p. 170): iubit, bătut, iar părtășirea slobodă” arată o urmare neisprăvită și care mai cere oarece spre înplinire” (p. 170): mergând am ajuns, bătând am vătămat (nu se poate spune numai mergând și bătând). Cea din urmă părtășire (echivalentul gerunziului) ,,nu are nici gen, nici număr, căci putem zice: mergând Gheorghe, șâ mergând Maria, șâ mergând eu, șâ mergând noi” (p.172). Din observații/băgări dă seamă asupra părtășirii, aflăm că aceasta se formează de la persoana I a verbului la modul indicativ, prezent, la care adaugă: a) la conjugarea I: -ător, -ătoare (adun-ător, adun-ătoare), pentru părtășirea lucrătoare; -at, -ată (adun-at, adun-ată), pentru cea pătimitoare și -ând (adun-ând), pentru părtășirea slobodă; la conjugarea a II-a: părtășirea lucrătoare este la fel cu cea de la conjugarea I; -t, -tă (rup-t, rup-tă), pentru părtășirea pătimitoare, iar părtășirea slobodă este la fel ca la conjugarea I; la conjugarea a III-a: -itor, -itoare (azvârl-itor/-itoare), pentru părtășirea lucrătoare; -it, -ită (azvârl-it/-ită); -ind (azvârl-ind), pentru părtășirea slobodă; la conjugarea a IV-a; -âtor, -âtoare (vâr-âtor/-âtoare), pentru părtășirea următoare; -ât, -âtă (vâr-ât/-âtă), pentru părtășirea pătimitoare, iar părtășirea slobodă este la fel ca la conjugarea I) (p. 172).

Se mai face observația că verbele la părtășirea pătimitoare/ participiul trecut au câte un echivalent (părtășirea următoare: iubitor = cel ce să iubește; părtășirea pătimitoare: iubit = cel ce să iubește, cel ce este iubit; părtășirea slobodă: iubind = a iubi, întru a putea iubi) (p. 172). Și acest capitol se încheie cu un tablou sintetic.

Capitolul al IX-lea, Pentru propunere, este rezervat prepoziției, pe care autorul o consideră o parte de vorbire neflexibilă/nu să înduplecă, neavând „nici neam, nici număr, nici cădere”(gen, număr, caz). Este amintit faptul că propunerile sunt de două feluri: compuse/înbinate (dăspre, dă către, dă la etc.) și simple/neânbinate (dă, cu, la).

O altă precizare este aceea că numele acestei părți de vorbire, propunere, se explică prin faptul se așază înaintea celorlate părți de vorbire. De asemenea, se face precizarea că unele prepoziții/ propuneri nu pot fi folosite singure, deoarece nu au sens (a, dă), iar altele „însemnează oare ce, cum: lângă, supt, niște” – p. 174. Adăugându-se celorlalte părți de vorbire sau așezându-se înaintea lor, prepozițiile se pot folosi cu numeroase înțelesuri: local (prepoziția a: a casă ieste – exprimă starea; a casă merge – exprimă mișcarea; prepoziția asupra: asupra lui – exprimă starea; prepoziția dă: dă dincolo ia – exprimă mișcarea etc.) (p. 174); temporal (întru: întru toate acestea ce să zicea, iel tăcea) (p. 174); cauzal (prepoziția pentru: pentru ce ai făcut aceasta?) etc. Pornind de la exemplele/pildele oferite, autorul conchide că „propunerile însemnează mișcare, stare, mijlocire, pricină, vreme, loc, urmare dăopotrivă, apropiere, împreunare, dăosebire, parte d'in oarece șâ alte asemenea” (p. 177). Privitor la atenția acordată de gramatic părților cuvântului, în general, și capitolului destinat prepozției și adverbului, în special, Lazăr Șăineanu observa că „abstracțiune făcend de caracterul scolastic al acestui formalism, părțile cuvântului au fost supuse în opera lui Golescu unei cercetări într'adever aprofundate și minuțiose. Acesta este și unica parte ce ar putea fi și adzi consultată cu folos”. Aprecieri similare face și Romulus Ionașcu: „Golescu arată amănunțit înțelesul temporal, local și modal al prepozițiunilor, dând exemple numeroase de întrebuințarea acestora în diferite înțelesuri” (p. 173 – 179). În afara celor prezentate mai sus, autorul mai identifică o categorie de prepoziții slavone ce se folosesc în administrație: ,,Mai sânt șâ alte propuneri, cu care să slujaște vistieria, cum: bez ce însemnează afară de, adică cum am zice o dăosebire, căci ne slujim cu această propunere, când vrem să deosebim cele lucruri d'io altele, cu o prescurtare, cum când zicem: aceste toate sânt, bez cele lalte, în loc să zicem: aceste toate sânt afară dă cele lalte; sud ce arata pe un dregător în ce județ ieste, ot ce arată p'un sătean d'in ce sat ieste, cum când zicem: ispravnic ot sud Vlașca, în loc să zicem: ispravnic în județul Vlășcii șâ Ion ot Negoiești, în loc să zicem Ion d'in satul Negoieștilor; otam, ce arată pă un sătean că tot d'int'racel sat ieste, d'in care sânt și ceilalți săteni, pentru cariĭ s'a vorbit mai nainte, adică în loc să zicem: Ion ot Negoiești, Marin ot Negoiești, Gheorghe ot Negoiești zicem mai prescurt: Ion ot Negoiești, Marin otam, Gheorghe otam, cu care otam scăpăm dă acele adese pomeniri, șâ poftoriri a Negoieștilor; prez, ce însemnează dâncolo, piste, cum când zicem: județele ot prez Olt, în loc să zicem: județele cele dă piste Olt, dă dincolo dă Olt; za, ce să pune în loc dă dă, cum: logofăt la vistierie, în loc dă: logofăt dă vistierie; po ce însemnează prețul unui lucru, cum: po talere zece dă lude, în loc dă: pă câte talere zece dă lude, șâ: po talere cinci stânjenul, în loc dă: pă câte talere cinci stânjenul” (p. 177 – 178). Un rol asemănător cu acela al prepozițiilor îl au unele „părticele”, echivalentele prefixelor din gramaticile actuale, care se așază înaintea verbelor: dăz- (dăzbrac), dăs- (dăscalec), dăș- (dășchiz), ră- (răsucesc), răz- (răzbat), răs- (răsplătesc), con- (conpătimire), co- (coprinz), cu- (mi să cuvine), pe- (petrec), pre- (prefac), pro- (procitesc), pră- (prăsădesc), pos- (posumflat), stră- (străbat), su- prescurtare de la supt- (supuiu), în- (întrec), trans- (transport), ex- (exportasie ) (p. 179).

În capitolul al X-lea, Păntru spre graiu/adverb, de asemnenea, se fac observații înteresante despre adverb (care au atras atenția cercetătorilor), așa cum autorul procedase și în cazul prepozițiilor. Din abordarea comparativă între adverb și prepoziție rezultă că, pe de o parte, aceste două părți de vorbire se aseamănă prin faptul că sunt neflexibile, pe de altă parte, ele se deosebesc prin aceea că, folosite singure, adverbele au sens, iar prepozițiile, nu (p. 179). Ca și în cazul prepozițiilor, distingem adverbe care exprimă: „oare care vreme, cum: astăzi, ieri, mâine; oare care câtățime, cum: atâta, câtva; oare ce pricină, cum: dă aceia, pentru aceia, căci; oare ce închipuire, cum: așa, adăvără, repede, tare; oare ce poruncă, cum: păzește, la o parte; oare ce arătare, cum: iată'l, iatămă […]; oare ce tagă: ba, nu; oare ce chemare, cum: aideți!; oare ce gonire, cum: fugi!” (p. 180) Autorul arată că unele adverbe se construiesc cu prepozițiile dă, pă, în, cu, până( dă aproape, pă aproape, până p' aproape, în sus, în jos, cu dreptate etc.) (p. 180). De asemenea, Golescu sesizează (p.180-181) că „multe d'in nume să iau drept spre graiuri, cum când zicem: frumos cântă, în loc dă: cu frumusețe; grozav să uită, în loc dă: cu grozăviie”, dar și multe „graiuri să iau drept spre graiuri, cum când zicem: săriți!, alergați!, în loc păzește!” sau participii/părtășiri: „răgușat vorbește, în loc de: cu răgușală”; „unele spregraiuri să pun în loc dă părtășire slobodă, cum când zicem d'ansăritele joacă […] în loc să zicem:joacă sărind”(p. 181). Romulus Ionașcu observă că, deși „Golescu amestecă adverbele cu adverbialele, totuși câteodată face deosebire între ele”, de exemplu: ,,Uneori, în loc să ne slujim cu aceste prescurtate spre graiuri, ne slujim cu alt frasis, tot la această înțelegere, zicând: pă rumânie, în loc dă rumânește, șâ: pă grecie în loc dă: grecește (p. 181). O altă observație este legată de adverbul/ spregraiul tăgăduitor ne, care „să pune la toate acele nume șâ graiuri la câte vrem să schimbăm înțelegerea spre tagă, cum la necinstec, unde însemnează că stric cinstea oarecuiva[…]” (p. 181). Așa cum procedase în cazul prepoziției, autorul realizează un inventar al adverbelor care se folosesc în administrație. Acestea, deși „să pare că nu însemnează nimic […] să obicinuiesc la vistieriie, spre scurtarea vorbei” (p. 181): ,,vel, ce arată pre cel ce ieste în slujbă, cum când zicem: vel vist., vel spătar, vel logofăt, în loc să zicem vistierul ce să alfă acum în slujbă ș.a.as.; biv ce arată pre cel ce a fost odată în slujbă, cum când zicem: biv spătar, șâ biv vel spătar, în loc să zicem spătarul ce a fost mai nainte în slujbă; sin, ce însemnează fiu, cum în loc Gheorghe fiul Radului zicem mai pe scurt: Gheorghe sin Radu; zet, ce însemnează ginere, cum în loc să zicem Gheorghe, ginerele Radului, zicem mai prescurt: Gheorghe zet Radu; brat, ce însemnează frate, cum în loc să zicem: Gheorghe fratele Radului, zicem mai pe scurt: Gheorghe brat Radu; vnuc, ce însemnează nepot, cum în loc să zicem: Gheorghe nepotul Radului, zicem mai prescurt: Gheorghe vnuc Radu” (p. 181). De asemenea, autorul menționează că unele adverbe primesc articol/,,încheietură (în preajma lui, adică în preajmă a-lui; d'in apoia lui; înnaintea lui, adică d'in apoi-a-lui, înnainte-a-lui; înprejurul lui, adică înprejur-ul-lui” (p. 181).

Capitolul al XI-lea, Pentru legare, cuprinde o prezentare succintă a tipurilor de conjuncții/legări, având în vedere: a) semnificația lor (legări dă înpotrivire: însă, dar; tălmăcire: adică, deci; înpreunare: și; îndoială: au doară, au nu; dăosebire: or, sau; pricinuire: fiind că, pentru că, căci; învoială sau bănuială: daca, dăva – p. 182); b) forma lor (conjuncții simple/neînbinae: însă, adică, dar și compuse/înbinate:dă care cumva, dă nu cumva) (p. 182). Este amintit faptul că, asemenea prepozițiilor și adverbelor, conjuncțiile sunt părți de vorbire neflexibile.

În capitolul al XII-lea, Pentru intergețiie, autorul face observația că și interjecțiile, sunt părți de vorbire neflexibile, în afară de prepoziții, adverbe și conjuncții. Sunt amintite, totodată, tipurile de interjecții, având în vedere criteriul semantic și cel formal. Astfel, după semnificația lor, acestea se numesc rugătoare, dă mulțămitoare etc., iar după după forma lor, interjecții compuse/înbinate (O Doamne! Să dea Dumnezeu!) și interjecții simple/neînbinate( of!, a!, uf!) (p. 183).

Capitolul al XIII-lea, Pentru toate părțile al vorbei, reprezintă o sinteză a observațiilor referitoare la toate părțile de vorbire, bine ilustrată prin Icoana prescutătoare dă toate părțile vorbei, alăturată paginii 184. O atenție specială este acordată flexiunii după număr a substantivelor. Astfel, în afara celor care au forme pentru ambele numere, autorul identifică două tipuri de substantive defective de număr: substantive care au forme numai pentru singular (singularia tantum) și substantive care au forme numai pentru plural (pluralia tantum): ,,Unele să înduplecă numai la numărul singurat., cu: Ilfov, Buzău, nume dă județe, Craiova, Râmnic, nume dă oraș, fier, plumb, aur, argint, nume dă metaluri, șâ alte asemenea. Altele să înduplecă numai la numărul înmulț., cum Mehedinți, Romanați, nume dă județe, București, Pitești, Ploiești, nume dă oraș”(p.184). Tot în categoria defectivelor de număr, Golescu include și substantivele care denumesc obiecte perechi: mucări, nădragi, foarfece (p. 184). Partea a III-a, Pentru glăsuire, debutează cu evidențierea locului pe care îl ocupă în gramatică ortoepia („gramatica, pă lângă cele lalte trebuie să ne mai învețe șâ cum să citim cele scrise”) (p. 185). Adăugându-se scrisului slovelor, glăsuirea are, în opinia autorului, următoarele trei semne: semne dă glas, semne dă lovire, semne dă citire (p. 185).

Semnele dă glas sunt:

a) „(‘ ) Ce să poate numi groasă, șâ trebuie să se puie asupra slovelor celor glasnice, când să glăsuiesc ca când ar avea asupra lor un h […], ca la bo‘ar, ‘arvat, ‘orcăiesc, căci le citim ca când ar fi scrise bohar, harvat, horcăiesc” (p. 185).

b) „( ˘ ) Ce să poate numi supțire, sau mut șâ trebuie să să puie asupra slovelor celor glasnice, ce să glăsuiesc cu glas supțire […], ca la bobĭ, bunĭ, datoriĭ, oǔ, boǔ… ” (p. 185).

c) „(ں ) Ce să poate numi d'odată, șâ trebuie să să puie supt acele slove glasnice, ce să glăsuiesc dooă sau trei slove glasnice, ca când ar fi o slovă […] ca la oală șâ la leoaică… ” (p. 185).

d) „( . ) Ce să poate numi punt, sau puntură, șâ trebuie să se puie asupra lui i când să glăsuiește dăosebit dă ceia laltă glasnică, ce urmează după ia, ca la datori'ie, bucuri'ie, copíĭ” (p. 186).

Semnele dă lovire sunt:

a) „( ΄ ) Ce să poate numi lovire șâ trebuie să se puie asupra acei slomniri unde să cuvine să apăsăm glasul citind, cum la fericíre… ” (p. 186).

b) „( ' ) Ce să poate numi tăiere, sau scurtare, șâ prescurtare, șâ trebuie să să puie asupra acei slove, ce ieste lângă slova, ce s'a taiat spre scurtarea citirii, ca să ne arate că lipsește o slovă dă acolo, cum fă'r d'a merge, în loc dă fără dă a merge…” (p. 186).

Semnele dă citire sunt:

a) „ ( , ) Ce să poate numi răsuflare, sau tăitură, șâ virgulă, sâ să pune unde trebuie să răsuflăm puțin citind, ca la fericit ie bărbatul, care n'a umblat… ” (p. 186).

b) „ ( . ) Ce să poate numi, odihnă, sau, punt, șâ puntură, șâ pune unde trebuie să ne odihnim oare ce mai mult, citind, adică o răsuflare mai mare dăcât la (,), cum Dumnezeu iubește pă făcătorii dă bine, șâî ascultă cu blândețe, șâ le dăruiește, viiață îndelungată, șâ bătânețe cinstite înpărtășândui, șâ dă viiața cea veșnică. Fericiți sunteți, cei ce vă invredniciți, dă această milă! ” (p. 186).

c) „ (?) Ce să poate numi întrebare și să pune la sfârșitul vorbei când întrebăm pă oare cine, dă oare ce, cum unde ai fost?, dă unde vii?, ce faci? ” (p. 187).

d) „ (!) Ce să poate numi mirare și să pune la sfârșitul vorbei, când ne mirăm dă ceva sau când ne mâhnim sau când ne rugăm dă cineva, ca la bre, bre, bre! ce s’a întâmplat? șâ o, doamne, șâ Dumnezeul mieu, căci mai lăsat! șâ dă'm Doamne míie! ” (p. 187).

e) „ ( ) Ce să poate numi trapoziție, adică pr'inmijloc, șâ să pune când, spuind o istorie, sau dând vre un sfat, sau altă vorbă făcând ișim d'in cursul acei vorbe, cu vre o pildă sau altă arătare sâ apoi iarîș începem vorba dă unde am lăsat, ca la […] nu vă făliți cu barbele voastre cele mari, șâ frumoase, că și plutarh avea o barbă frumoasă(dă vreme ce vreți să vă grăiesc șâ dă barbe) dar sâ însuși iel dăfăima pre cei mincinoși filosofi d'in vremea lui…” (p. 187).

f) „ ( ˝ ) Ce să poate numi lipsire, șâ să pune asupra unui cuvânt, când să taie dă la acel cuvânt slove multe d'in mijlocul cuvântului, spre scurtarea scrisorii, ca la I˝s X˝s ce să citește Iisus Hristos” (p. 187).

g) „ (:) Ce să poate numi prescurtare, șâ să pune la rândul slovelor, când să taie dă la un cuvânt, ceva slove d'in urmă, ca la num: în loc dă nume, șâ la singurat. în loc dă singuratic” (p. 187) (observăm că, pentru prescurtatrea lui singuratic, autorul folosește doar un punct).

h) „ (=) Ce să poate numi înbinare sau legare și să pune când isprăvind un rând dă scris, nu isprăvim șâ cuvântul dă plin acolo, ș'âl trecem șâ la cel lalt rând, arătând că slomnirile cele neisprăvite dă la un rând, trebuie să se înbineze să se lege cu cele lalte slomniri dă la cel lalt rând, spre citire, ca la … tre=buindă , care ne arată, că citind un rând, nu trebuie să stăm la tre-ci trebuie să citim tot cuvântul… ” (p. 188).

i) „ (-) Ce să poate numi dăosebire, șâ dăspărțire șâ să pune când un cuvânt ieste înbinat d'in mai multe cuvinte, cu deosebire înțelegeri, spre a arăta că fieș care cuvânt are dăosebită înțelegere, ca la Petru-polis, Andriianu-polis […], adică în loc să zicem orașul lui Petre, zicem Petru-polis, mai prescurt, asemenea șâ Andriianu – polis în loc dă orașul lui Andrian” (p. 188).

î) „ (“) Ce să poate numi arătare, șâ să pune când arătăm niși car va pilde sau vorbe ce s'au zis dă oameni mari, cum zisau domnul către ucenicii lui luați duhul sfânt, propoveduiți cuvântul domnului” (p. 188).

Toate aceste indicații ortoepice sunt sintetizate, la pagina 188, în Icoana prescurtătoare dă semnele glăsuirii.

Fin observator al circumstanțelor care determină un anumit tip de pronunție a cuvintelor/sunetelor, autorul prezintă, în continuare (p. 189 – 202), fiecare asemena caz, pe care îl ilustrează cu exemple.

A se pronunță, în opinia lui Iordache Golescu, cu glas gros (bo‘ár, ‘arvát, ca când ar fi bohár, harvát) și cu glas supțire (ábur, áer). Este făcută precizarea că numai în cazul pronunției cu glas gros a are un semn distinctiv (‘) (s'au orânduit a să pune asuprăi semnele groase), întrucât numărul cuvintelor cu astfel de pronunție este redus. Celelalte cuvinte, în care a se proununță glas supțire, fiind mai numeroase, nu se însemnează, subînțelegându-se că se pronunță cu glas supțire. Totodată, atunci când a se află după i, acesta se pronunță ia (liliac – liliiac, viață – viiață). Iordache Golescu propune, cu acest prilej, ortografierea fonetică (dă s'ar scri precum să glăsuiește), întrucât „grămatica cu cât mai puține canoane are, cu atâta ieste șâ mai lesne” (p. 189).

E, aflat în poziție inițială, se pronunță ie (ed – ied, el – iel, iepure – iepure, a erna – a ierna). Există însă și cuvinte în care e inițial se pronunță așa cum se scrie (evanghelie, episcop, edem etc). Pentru a evita confuziile în privința pronunției lui e ca ie, respectiv, ca e, autorul recomandă scrierea cu ie (adică așa cum se pronunță) în cazul cuvintelor din primul exemplu (ied, iel, iepure etc). De asemenea, înaintea vocalelor și după acestea e se pronunță tot ie (eu – ieu, datorie – datoríie), regulă ce nu poate fi aplicată la toate cuvintele, de exemplu, în cazul lui treer, creere, e se prounță tot e. Dar și de această dată Iordache Golescu pledează pentru scrierea cu ie a lui eu, datorie, adică ieu, datoríie, din aceleași rațiuni prezentate anterior (189 – 190).

Sunetul I presupune două tipuri de pronunție: cu glas lung și cu glas scurt. Deși se străduiește să descrie cu acribie cuvintele conținând semnele ce îl redau pe i lung/punctul (fiínd) sau pe i scurt/semnul supțirea (banĭ, câĭne), fiind un adept al simplificărilor regulilor ortografice, autorul propune doar folosirea lui ĭ în cazul cuvintelor în care i se pronunță scurt, cu atât mai mult cu cât acestea sunt mai puține față de cele pronunțate cu glas lung (p. 190).

O cunoaște aceleași reguli de pronunție ca a: cu glas gros ( 'orcăiesc, 'oră ca și cum ar fi: horcăiesc, horă) și cu glas subțire (om, oblăduiesc). Și de data aceasta, ca în cazul lui a, sunt puține cuvintele în care o se pronunță cu glas gros ('oră, a 'orcăi, 'orvotă, a 'odorogi, Ma'omed) (p. 190).

Iu se pronunță lung (iute, legiuire) sau scurt (graiǔ, copaciǔ, bordeiǔ) ca în cazul lui i. Autorul nu precizează în ce contexte se realizează aceste pronunții, dar face analogii cu sunetul i (p. 190).

U se rostește asemenea lui iu, lung (bouleț) sau scurt (boǔ, oǔ). Deși nu oferă prea multe explicații în legătură cu pronunția lui u, autorul aduce în atenție și situațiile în care acesta nu își mai justifică existența: „Mai nainte să obișnuia dă să punea un u mut la toate cuvintele la sfârșât, la câte adică să sfârșesc în slovă neglasnică, care nici că să glăsuia vre o dată dă aceia s'a șâ lăpădat, ne mai fiind trebuincios, ca să nu să mai scrie în zadar, cum: mănâncu, în loc dă mănânc șâ facu, în loc dă fac, șâ făcându, în loc dă făcând, însă când după cuvintele acelea să adaugă încheietură, sau pronume, stunci acel u mut să schimbă în u lung” (p. 191).

Â, asemenea lui a și o, se pronunță cu glas gros (΄ârâiesc ΄ârdău, ca și când ar fi: hârâiesc, hârdău – și de această dată, numărul cuvintelor în care â se pronunță cu glas gros este redus) și cu glas subțire (înnoiesc, întăresc) (p. 191).

S este un sunet a cărui rostire se supune unor reguli clare, care îl ajută pe vobitor să evite ambiguitățile. Astfel, înaintea lui b, v, g, d, l, m, n, p șî r, acesta se pronunță ca z. De asemenea, înaintea lui k, s se pronunță ș. Gramaticul este constant în afirmațiile care suțin adoptarea principiului fonetic în ortografie: „[…] să cuvine ca unde să glăsuiește ca z să să scrie cu z, șâ unde ca s să să scrie cu s […] să cuvine ca unde să glăsuiește ca ș să să scrie cu ș, șâ unde ca s să să scrie cu s, șâ așa scăpăm de mulțimea canoanelor” (p. 191). De altfel, această concepție/opinie/teorie nu a rămas neobservată în timp. Mioara Avram evidențiază, de exemplu, meritul lui Iordache Golescu în susținerea ortografiei fonetice „în cazurile de preiotare a lui e (iel, ied, p. 186) și de sonorizare a lui s”.

Accentulv/lovirea ocupă un loc important în lucrare, Iordache Golescu, ca un „adevărat precursor al indicațiilor ortoepice […] descriindu-i poziția (p. 186, 191 – 192), relevându-i rolul fonologic (p. 192, 198) și notându-l consecvent în întreaga lucrare”. În primul rând, este precizat faptul că accentul se pune numai deasupra vocalelor, cu excepția celor ce ,,priimesc asupra lor semnul supțire”.

Se are în vedere, totodată, mobilitatea accentului, acesta putând să cadă pe a doua (fáce), a treia (Iálomiță), inclusiv a patra silabă (véveriță) (p. 192). Din punctul de vedere al autorului, în cazul unor cuvinte monosilabice omografe, prin accent putem distinge valoarea lor morfologică (de exemplu: dă, care este prepoziție/propunere, dar și verb/graiu ): „[…] când citim dă, propunerea nu să aude nici o apăsare asuprăi, dă aceia nu i să cuvine nici o lovire, cum când zicem dă unde? dă acolo. Iar când citim dắ graiul, atunci i să aude o apăsare a poruncii, dă aceia atunci trebuie să i să pue semnul lovirei, cum când zicem dắ lui, dắ la altul… ” (p. 192).

Sunt oferite, în continuare, detalii referitoare la accentuarea verbelor (regulate și neregulate) în funcție de conjugare, mod, timp (de exemplu, la toate verbele de conjugarea I, a III-a, a IV-a, la timpul următor, moda nehotărâtoare, accentul cade pe ultima silabă: a aduná, a azvârlí, iar în cazul verbelor de conjugarea a II-a, accentul cade pe a doua silabă: a rúpe (p. 192).

În cazul substantivelor derivate/trase, numele grainice, care se formează cu -re din verbele conjugării I, a III-a și a IV-a, accentul cade pe silaba a doua, atât la numărul singular, cât și la numărul plural (adunáre – adunắri; amăgíre – amăgíri), iar în cazul celor care se formează din verbele conjugării a II-a accentul cade pe silaba a treia (scúrgere – scúrgeri) (p. 194).

Autorul atrage atenția asupra locului accentului în cazul pluralului substantivelor la numărul plural. De exemplu, dacă la numărul plural substantivele masculine primesc mai multe silabe decât la numărul singular, accentul cade cu atâtea silabe mai înainte decât pe silaba pe care cădea accentul la numărul singular: om – óamenĭ. Această observație este valabilă și pentru substantivele feminine: ocá – ocále. În cazul în care la pluralul substantivelor masculine vocala finală se schimbă, accentul cade pe aceeași silabă ca la numărul singular: cărbúne – cărbúni (p. 196). Autorul face precizarea că toate aceste reguli sunt valabile numai pentru substantivele de la declinarea I, întrucât la declinarea a II-a ,,fiind mai toate numele, nume însușite șâ slobod fiind ver cine, a face or câte nume însușite va voi, dăaceia nu să pot pune la vre o orânduială” (p. 197).

Observațiile despre apostrof/tăiere sunt și ele importante, deși, comparativ cu accentul/lovirea, sunt date mai puține detalii. Marcând elidarea unui sunet, apostroful trebuie poziționat în partea unde aceasta s-a produs pentru a putea ști de unde lipsește sunteul ce s'a tăiat: „[…] m'am dus, în urma lui m' ca să să cunoască că este în loc dă mă am dus” (p. 197). Mioara Avram apreciază drept prețioasă ,,remarca lui I.Golescu cu privire la frecvența fenomenului de eliziune în limba noastră, în special la pronume, adverbe și conjuncții (p. 197, cu exemple ca m-am dus, n-o striga, s-o mănânci; cf. și p.186)”. Apostroful, în opinia autorului, în limba română, se întâlnește frecvent la pronume, adverb și conjuncție.

Observațiile asupra semnelor glăsuirii sunt urmate de cele referitoare la semnele citirii: parantezele/pr'in mijloc și ghilimele/semenle arătării. Golescu oferă ,,indicații interesante și utile” despre lectura impusă de aceste semne de punctuație. Astfel, cuvintele ce sunt cuprinse în paranteze/pr'in mijloc trebuie pronunțate mai ușor decât celelalte cuvinte pentru a nu afecta sensul enunțului: ,,Câte vorbe sânt coprinse însemnul pr'in mijloc, la citire trebuie să le citim cu glas mai ușor, dă cât glasul, cu care citim, cele lalte vorbe, ce sânt afară d'intr'acest semn spre deosebirea ceilalte citiri, șâ mai grabnic, spre a nu uita înțelegerea celorlalte vorbe” (p. 197). De aceea se recomandă ca aceste cuvinte cuprinse în paranteze să fie cât mai scurte. Pe de altă parte, cuvintele care se află după ghilimele/semnul arătării trebuie pronuțate ,,cu glas mai tăricel dă cât cele lalte vorbe, ca niște vorbe zise dă oameni mari șâ care trebuie să ne deștepte mai mult la auzirea lor” (p. 197).

În legătură cu cratima/înbinare, din rațiuni de ordin eufonic, suntem atenționați să nu despărțim silaba, aceasta trebuind ,,întreagă să rămâie, și la o parte, și la alta, ca să putem face citire frumoasă, cu întreagă glăsuire șâ înțelegere… ” (p. 198).

Partea a IV-a, Pentru ortografiie (p. 201) debutează cu precizarea rolului ortografiei, acela de a ne arăta cum să scriem după regulile gramaticale/canoanele grămăticești. Astfel, pentru a se evita confuziile, ca în cazul echivocurilor grafice: háină (substantiv) și haínă (adjectiv); ácele (substantiv) și acéle (pronume); cópiilor (g – d pentru copie) și copíilor (g./d. pentru copil), este recomandată accentuarea tuturor cuvintelor (p.198 – 199). De asemenea, este subliniată funcția distinctivă a utilizării apostrofului/tăierii în cazul unor cuvinte, precum: sau și s'au ( ,,sau fără tăiere este o legare, o parte a vorbei, iar s'au cu tăiere ieste două părți ale vorbei, adică să, pronume pătimitor șâ au graiu ajutor”) (p. 199). În acest capitol se fac unele observații fonetice în legătură cu variantele dă/de, pă/pe, șî/și, d'ân/din, cu rolul pe care l-a avut influența străină în pronunția unor cuvinte, după cum remarca Romulus Ionașcu. Influența străină este, în opinia lui Lazăr Șăineanu, o cauză curiosă, pe care Golescu ,,o atribuie transformărilor provinciale ale vorbelor”. Iată ce explicație ne oferă gramaticul: ,,Unii pă ă ăl schimbă în e, cum în loc dă dă, zic de, șâ în loc dă pă zic pe. Alții pă â îl schimbă în i cum în loc dă șâ, zic și, șâ în loc dă d'ân, zic din. Aceste schimbări socotesc că curg din pricina streinilor, ce nu pot glăsui nici ă nici â, șâ rumânii luândusă după ei, au shimbat o slovă într'alta, unii iarăși în loc dă â scriu ă, la care trebuie să avem mare luare aminte, ca fieșcare cuvânt să-l scriem cu slovele ce i să cuvine, cum, spre pildă rău (ce este nume sâ adăogat șâ înființat) trebuie să'l scrim cu ă, iar nu cu â, șâ râu (ce este nume numai înființat) trebuie să să scrie cu â, iar nu cu ă, căci alta însemnează rău șâ alta râu șâ rău (nume adăogat) este de neam bărbătesc, iar rău (nume înființat) ieste dă neam neutru șâ râu este numai dă neam neutru … ” (p. 199).

Revenind asupra aprecierii făcute în acest sens, Lazăr Șăineanu atrage atenția că această ciudată explicațiune ,,nu pare a fi lipsită de un grăune de adevăr, întru cât cultura literară a unei limbi contribuie, sub influența idiomelor străine și înrudite, a rotunji formele și a le uniformiza. În casul de față însă, tocmai formele deschise (afară de dân) sînt cele primitive, iar cele întunecate sunt provincialisme posteriore”. Mioara Avram remarca faptul că ,,înregistrarea unor variante regionale de pronunțare (variantele moldovenești chept, chicior pentru piept, picior și șepte pentru șapte, p.6, 202; variantele ardelenești forte, pote pentru foarte, poate – p. 202; variantele nelocalizate dă/de, pă/pe, șî/și, dân/din prezentate invers față de normele limbii actuale sub raportul corectitudinii și cu o explicație naivă prin influența străină – p. 199) merge mână în mână cu observarea confuziei întâlnite, mai ales la străini, între vocalele ă și î, respectiv ă și e, cu care prilej Iordache Golescu demonstrează rolul fonologic al distincției prin perechile minimale rău – râu și lăcuiesc locuiesc – lecuiesc (p. 199 – 200), ultima în opoziție cu varianta liberă din dăosebire/deosebire”.

În privința schimbării lui ă în e este necesar să fim prudenți, ne avertizează gramaticul: ,,trebuie să ne păzim a urma această schimbare la toate cuvintele, căci atunci ișim d'in înțelegerea lor, cum spre pildă lecuiesc (ce însemnează vindecarea ce facem la un bolnav), trebuie să să scrie cu e, iar nu cu ă, adică nu lăcuiesc, căci lăcuiesc însemnează sălășuirea omului la un loc orânduit, șâ mare dăosebire este între înțelegerea lui lecuiesc șâ a lui lăcuiesc, iar numele dăosebire, ăl putem zice șâ de osebire căci tot o înțelegere are șâ dăosebire, zicem șâ deosebire” (p. 200). De asemenea, trebuie acordată atenție și cuvintelor la care se pun consoane duble/îndoite: ,,înnoiesc, înnegresc, înnod, supuiu, cu câte doi nn, pentru că sânt înbinate d'in două părți ale vorbei, adică înnoiesc d'in în, șâ nou, înnegresc d'in în șâ negru, înnod d'in în șâ nod, suppus d'in supt șâ pus, șâ suppuiu d'in supt șâ puiu” (p. 200). Dublarea acestor consoane în scris este obligatorie dacă ,,la glăsuirea lor să aud amândouă slovele” sau facultativă dacă ,,nu să aud amândouă slovele”. Astfel, înnoiesc, înnegresc, înnod, se scriu cu câte doi nn, iar supuiu, se pote scrie atât cu un singur p: supuiu cât și cu doi p: suppuiu spre a arăta îmbinarea cuvântului (p. 200). Dublarea sunetelor se realizează nu numai în cazul cuvintelor compuse/ îmbinate din mai multe părți de vorbire. Astfel, Avraam se scrie cu doi a, iar greere, treer, cu doi e, iar cele care au deja doi i, copiii, datoriii se scriu cu trei i. De asemenea, fără a oferi explicații, autorul enumeră, în continuare, câteva exemple de cuvinte, ale căror sensuri diferă, în funcție de scrierea lor (împreună sau separat): unsoare/un soare, curând/cu rând, cuvânt/cu vânt, aluat/a luat, sărăcește/să răcește. Golescu este de părere că ortografia românească trebuie să se aplice și în cazul cuvinteleor provenite din limbi străine (,,evangheliie trebuie să să scrie cu evangheliie, după cum să glăsuiește”) (p. 201). Întrucât ,,ortografia mai nainte era prea întunecată” (p. 201), Golescu evidențiază rolul benefic pe care l-a avut în simplificarea alfabetului chirilic. Așa cum remarca Romulus Ionașcu, ortografia la care face referire Iordache Golescu ,,este mai ușoară mulțămită simplificării, ce a făcut-o Eliade alfabetului cirilic”. Suntem atenționați că dacă nu vom păzi ce ne învață gramatica (p. 201), inevitabil, vom ajunge la greșeli.

Capitolul Pentru limba rumânească se rezumă, după cum remarca Lazăr Șăineanu, la o observație generală asupra varietăților dialectale ale limbii române, pe care el le numește, mai degrabă, provinciale: ,,Limba românească nu să vorbește tot într'un fel, în câte țări să obișnuiește această limbă, ci cu oare ce dăosebire, cum în țara moldovenească, la multe cuvinte, în loc dă p, să slujesc cu k, adică românii zic picior, piept, iar moldovenii kicior, kiept, șâ în loc dă a să slujesc cu e, adică unde românii zic șase, șapte, moldovenii zic șese, șepte șâ alte asemenea. Șâ în țara ardelenească, multe graiuri neregulate, vor să le facă regulate, adică rumânii zic mănânc, iar ardelenii mânc, șâ iarăși românii zic foarte, poate, iar ardelenii forte, pote șâ alte asemenea ce să aseamănă ca limba grecească cea veche ce să vorbea în multe dăosebiri, cum doricește, eonicește, ionocește șâ aticește, pentru care fiindcă n'am avut norocire a petrece intr'aceste țări cu îndelungare, spre a putea aduna, șâ a înpreuna aceste dăosebiri, rămâne a înplini această limbă alți iubitori dă învățătură d'in tr'acele țări, părerea mea ieste însemnarea ce să arată la înnaintea cuvântare aceștii grămăticii, bez, acolo” (p. 202). Este evident, după cum remarca Lazăr Șăineanu, că ,,și aici punctul de vedere e tot empiric, pornind de la graiul muntenesc ca de la un tip comparativ, pe când tocmai el oferă în unele casuri o evoluțiune formală posterioră. Dar dorința lui Golescu n'a fost încă împlinită decât în parte. Și astăzi suntem departe de a poseda un repertoriu șciințific al formleor dialectale românești”.

Partea a V-a, Pentru înclinare (p. 202 – 226) se deschide cu explicarea rolului pe care îl are înclinarea/înpreunarea părților vorbei: „Înclinarea am văzut că ne arată cum să înpreună părțile vorbei, una cu alta, acum dar după ce le – am văzut dăoseb fieșcare, dă trebuință este a le vede șâ înpreunate, o parte adică cu alta” (p. 202).

Înclinarea încheieturilor/articolului (p. 202 – 205)

Relativ la întrebuințarea articolului, o primă observație făcută de autor este aceea referitoare la concordanța dintre genul numelor și articol (în cazul de față, articolul hotărât/încheieturile chipului d'ântâiu): „Trebuie să punem închieieturi tot dă acel neam, dă care este șâ acele nume, adică bărbătești fiind numele, bărbătești să fiie șâ încheietuirle, cum ban-ul, cărbune-le, iar nu ban-a șâ cărbun-a șâ iarăși fămeiești fiind numele, fămeiești să fie șâ încheieturile, cum cas-a, datorie-a, iar nu cas-ul șâ datori-ul ”(p. 203). De asemenea, atricularea se face și în funcție de număr: „vrând să arătăm un ban trebuie să zicem ban-ul, iar nu bani-i, șâ vrând să arătăm mulți bani, trebuie să zicem bani-i, iar nu ban-ul) (p. 203). În situația în care adăugăm încheieturile chipului al doilea (articolul demonstrativ adjectival), încheietura chipului d'ântâiu (articolul hotărât) nu mai sunt permisă: „adică zicem cel bun, celui bun, iar nu cel bun-ul, celui bunu-lui…”(p. 203). Dacă un substantiv/nume înființat este urmat de un adjectiv/nume adăugat, se articulează: ori numai substantivul/numele înființat cu articol hotărât: ban-ul bun, ban-ului bun, ori și substantivul, cu articol hotărât și adjectivul/numele adăugat, cu articol demonstrativ/încheietura chipului al doilea: ban-ul cel bun, ban-ului celui bun (p. 203). Dacă adjectivul/numele adăugat este antepus substantivului/numelui înființat, atunci sau numai adjectivul primește articolul hotărât: bun-ul ban, bun-ului ban sau ambele sunt preceadate de articolul demonstrativ/încheietura chipului al doilea: cel bun ban, celui bun ban, cu excepția cazlui dativ feminin, ce primește ambele articole: cei bune-i vremi și a adjectiului tot, ce nu primește articolul demonstrativ: tot omul, tot-ului om (p. 203 -204). Dacă numele înființat este înlocuit de un nume însușit/propriu și este urmat de un adjectiv/numele adăugat, atunci ambele nume, și cel însușit și cel adăugat se articulează, însă diferit: numele propriu/însușit se articulează cu articol hotărât/încheietura chipului d'ântâiu, iar adjectivul/numele adăugat se articulează cu articol demonstrativ/încheietura chipului al doilea: Gheorghe cel bun, lui Gheorghe cel bun, la Gheorghe cel bun (p. 204). Dacă unul dintre nume nu se articulează atunci nici celălalt nu primește articol: este om bun, om bun este (p. 204). În legătură cu articolul posesiv/încheietura chipului al treilea suntem atenționați că acesta se pune în funcție de genul substantivului inanimat/după neamul lucrului, și nu în funcție de genul substantivului animat/după neamul obrazului: „[…], cum când zicem: al Mariei scaun, a lui Gheorghe casă, fiindcă încheietura al merge la scaun, iar nu la Mariei, șâ încheietura a merge la casă, iar nu la Gheorghe, dă aceia trebuie ca dă ce neam ieste scaunul, tot dă acel neam să fie șâ încheietura al, șâ dă ce neam ieste casa tot dă acel neam să fie șâ încheietura a, căci nu putem zice a Maiei scaun, nici al lui Gheorghe casă” (p. 204).

Înclinarea numelor (p. 205 – 210)

Prima precizare pe care o face autorul în legătură cu înclinarea numelor este cea legată de acordul în gen, număr și caz a adjectivului cu substantivul determinat: „[…] dă ce neam, număr, șâ cădere ieste obrazul dă acel neam, număr, șâ cădere trebuie să fie șâ numele cel adăogat, ce privește spre acel obraz, cum când zicem omul cel înțelept, dă ce neam, număr șâ cădere ieste numele om ce să ia drept obraz, dă acel neam, număr, șâ cădere trebuie să fie șâ numele adăogat înțelept ce privește spre acel obraz, căci nu putem zice omul cea înțeleaptă, nici omul cei înțelepți, nici omul celui înțelept… ” (p. 205). O altă regulă a acordului este dată de situația în care după două substantive/nume înființate urmează un adjectiv/nume adăogat: „[…] atunci (fiind că numele cele înființate să iau drept obraze) numele cel adăogat priimește neamul, numărul șâ căderea acelui nume înființat spre care privește, cum când zicem trandafirul ieste floare frumoasă, fiindcă numele cel adăogat frumoasă privește spre numele cel inființat floare…”(p. 206). În cazul în care „să pun două obraze, însă unul bărbătesc și altul fămeiesc șâ i să adaogă un nume adăogat, ce privește spre amândouă obrazele, atunci (fiindcă obrazul cel bărbătesc să socotește mai dăosebit șâ mai puternic dăcât cel fămeiesc), numele cel adăogat priimește neamul bărbătesc, cum când zicem bărbatul și nevasta blagoslviți sunt dă Dumnezeu…”(p. 206). Această regulă este valabilă, după cum suntem atenționați, pentru numărul singular. La numărul plural, însă, în funcție de ce gen este cel din urmă substantiv, același gen va avea și adjectivul: boii și vacile mușcate fiind dă lupi; vacile și boii mușcați fiind dă lupi (p. 206). Regula este valabilă pentru substantivele masculine și feminine. Când este vorba despre un substantiv neutru și altul feminin, adjectivul este de genul feminin, autorul argumentând că: „[…] numele cele neutre la numărul înmulț. sânt femeiști, cum când zicem aluatul șâ făina, amândooă sânt trebuinciase spre facerea pâinii…” (p. 207). Cu același prilej, aflăm că, uneori, după adjective/numele adăogate se pune prepoziția la, iar alteori, prepoziția dă: alb la față, rău la viiață; vrednic dă cinste, vrednic dă orice (p. 207).

În cazul numeralelor/numele numărătoare, dacă se adaugă alte nume, atunci se pune, între numeral și celălalt nume, prepoziția/legarea dă, dar de la douăzeci înainte (dooăzeci dă oameni, doozeci șâ trei dă inși, treizeci dă inși) (p. 208).

Autorul arată că în formularea unui răspuns la întrebare, trebuie să se ia în considerare cazul/căderea întrebării, „adică cu ce cădere ne întreabă, tot cu aceia să șâ răspundem, cum când zicem: Cine a venit? răspundem: Gheorghe, numele Gheorghe trebuie să fie tot căderea numelui întrebător cine? … ”(p. 209).

Înclinarea pronumelor (p. 210 – 215)

Referitor la formele de persoana I, singular, ale pronumelui personal, cazul nominativ, aflăm că acestea ,,să pot înțelege șâ făr' dă a să pune la vorbă, cum când zicem merg, să înțelege ca când am zice ieu merg, șâ când zicem mergi, să înțelege ca când am zice tu mergi” (p. 210). Dacă pronumele demonstrativ este antepus substantivului pe care îl însoțește și îl determină, atunci nici acesta, nici substantivul nu se articulează (acest om, la acest om, pă acest om) (p. 210), în afară de cazul dativ, în care, funcție de topică, primesc articol pronumele și/sau substantivul: acestui om (numai pronumele) și omului acestuia (și substantivul și pronumele) (p. 210). Având și forme scurte, pronumele demonstrativ poate să fie confundat cu articolul demonstrativ, după cum ne previne autorul: „[…] când zicem cel ce a venit, acest cel nu ieste încheietură, ci pronume arătător, căci să înțelege ca când am zice acela carele a venit…”(p. 210). Asociate cu un verb, pronumele pătimitoare se așază înaintea și în urma acestuia: mă bat ieu și batem'aș eu (în cazul celor dă către sineș pătimitoare); mă bate iel, batem'ar iel (în cazul celor dă către altul pătimitoare) (p. 212). Se mentionează că: „Uneori spre mai bună adeverire, să pun amândouă numerile, ale pronumelor celor dă către altul pătimitoare, drept un număr, cum când zicem dă păr ia'lăi sau ia'lăi dă păr, unde vedem că în loc să zicem dă păr ia'l, adică șâ cu ăl al numărului singurat. șâ cu ăi al numărului înmulțat” (p. 212). Relativ la acest exemplu, Mioara Avram face următoarea apreciere: „Un fapt de limbă vorbită în notarea căruia gramatica lui Golescu deține o prioritate remarcabilă îl reprezintă imperativul pozitiv de persoana a 2-a sg. + lă-i, înregistrat în două locuri în îmbinarea ia-lă-l dă păr (p. 174 și 212), a doua oară și cu topica dă păr ia-lă-i și cu echivalarea dă păr ia-l; nu interesează interpretarea greșită a îmbinării ca având două pronume în acuzativ – primul la singular și al doilea la plural – cu atât mai mult cu cât nici azi nu există o interpretare sigură, general admisă, ci înregistrarea în sine a unui fapt specific limbii vorbite, ale cărui atestări anerioare se reduc la construcții cu interjecția iată/iacătă”.

Autorul conchide că, fiind luate drept nume, pronumele se acordă/conglesuiesc cu numele în gen, număr și caz, iar cu verbele, numai în număr și persoană, neavând nici gen, nici caz (p. 215).

Înclinarea graiurilor (p. 210 – 219)

Este subliniat, de la început, rolul esențial pe care îl are verbul în propoziție/vorbă: „Graiul este temeiul vorbei căci toate celelalte părți ale vorbei, șâ în parte fieșcare dăoseb zicânusă, șâ toate împreună nu fac nici o vorbă dăslușită, șâ dă înțălegere, dă nu vom avea între iele șâ numai un graiu măcar, iar graiul șâ unul fiind singur, face vorbă întreagă, cum dă vom zice dă oseb ul, lemn, iu, mergând, dăla, acolea, încă, o, iarăș nu înțelegem nimic, iar zicând un graiu numai, cum merg înțelegem că ieu cutare merg, șâ bate, zicând, înțelegem că cutare bate pă cutare, iar dă vom adăuga la graiuri șâ d'in celelalte părți ale vorbei, atunci să naște întreagă vorbă, cum Gheorghe mergând la târg, a aflat pă fiul său, șâ aducându'l acasă, ia dat o bătaie înfricoșată, d'in care vorbă, scoțând graiurile a aflat șâ a dat, iarăș rămâne vorba întunecată”(p. 215). Este făcută precizarea că verbul/graiul nu poate exista fără subiect, care, poate să fie exprimat (Marin scrie) (p.216) sau inclus („scriu, să înțelege ca când am scrie eu cutare scriu”) (p. 216). Se arată, de asemenea, că verbul poate fi, uneori, subînțeles: „Când zicem frumos pom mărul, să înțelege ca cân am zice frumos pom ieste mărul”) (p. 216). O primă regulă de întrebuințare a verbului/graiului se referă la acordul cu subiectul/sogeturile, adică obrazele, în număr și persoană: ieu scriu (graiul scriu să fie dă acea față șâ număr dă care este șâ pronumele ieu) (p. 217). Este făcută precizarea că pe lângă un subiect pot sta mai multe verbe/graiuri: Gheorghe mănâncă, bea șâ joacă (p. 217). Golescu arată că verbele impersonale/fără persoană se folosesc numai la persoana a III-a: plouă, tună, ninge, fulgeră. Sunt date și exemple de verbe care cer anumite cazuri (dativ/dătătoare: slujăsc ție; acuzativ/pricinuitoare: iubesc pă tine, te iubesc; acuzativ sau dativ: te îndatorez, mă îndatorez ție; ablativ/aducătoare: iau dăla Gheorghe, viu dăla târg – p. 219), de verbe care, în loc de cazuri, se folosesc cu prepoziții/propuneri: (intră în casă, merg spre târg – p. 219), de verbe care se folosesc și cu cazuri și cu prepoziții: citesc cartea, citesc pă carte – p. 219), de verbe care se folosesc cu adverbe/cu adverbe și prepoziții: ies afară/ies d'in casă afară. De asemenea, există și situații în care se folosesc verbe cu verbe: să făgădui a merge, să făgădui că va merge, te povățuiesc a petrece bine – „unde vedem că graiurile a merge, va merge, șâ a petrece să iau drept căderi arătătoare urmărilor graiurilor, ca când am zice: să făgăduiește mergere, te povățuiește peterecere bună” (p.219). În ceea ce privește topica, se precizează că verbul este, de regulă, postpus numelor și pronumelor: ieu merg, Gheorghe merge” (p. 219).

Înclinarea părtășirilor (p. 219 – 221)

Date fiind asemănările părtășirii următoare și pătimitoare, în general, cu numele și comportându-se ca niște adjective/nume adăogate, autorul consideră că observațiile despre nume sunt valabile și pentru părtășiri participii. Părtășirea următoare cere cazul dativ/genitiv sau prepoziția dă: făcătorul lumii, făcător al lumii, făcător dă lume (p. 219). Romulus Ionașcu consideră aceste secvențe „compliniri ale adejctivelor verbale”. Părtășirea păimitoare cere prepoziția dă: făcut/ă dă mine, bătut/ă dă mine (p.201). Părtășirea slobodă nu poate cere după ea un verb: viind Gheorghe m'ia spus, bând Gheorghe s'a îmbătat (p. 220). Aceasta se folosește și cu adverbele și cu prepozițiile: mergând tare, viind dăla curte (p. 221).

Înclinarea propunerilor (p. 221 – 224)

După ce deosebește tipurile de prepoziții/propuneri ( propuneri care să înpreună șâ să leagă cu graiuri șâ cu nume/propuneri legate: dăz-dăzbrac, dăzbrăcare; co-coprins, coprindere și propuneri nelegate: a-a casă merge; dăla-dăla târg vine – p. 221), autorul vorbește despre întrebuințarea acestora, indicând cazurile cerute: a nu cere nici o cădere după ia: a casă este (p. 221); dă să zice șâ fără cădere: dă păr l'a apucat șâ cu cădere: dă părul capului l'a apucat (exemplul nu este relevant, nefiind specificat nici cazul) și se pune și înaintea adverbelor: dă d'âncolo (p. 221); dă a, asemenea lui a, adică nu cere cădere după ia: d'a casă vine, iar când vrem să punem cădere, atunci ne slujim dă propunerea dăla sau(mai bine a zice) cu căderea aducătoare: dăla casa lui vine țăranul (p. 222); la cere cazul dativ: la începutul vremii, la acela (p. 222). În această manieră continuă exemplele cu următoarele prepoziții: dăla, în, între, întru, d'in, d'ântre, d'ântru, p'ân, p'ântre, pă, pre, spre, dăspre, către, dăcătre, pr'in, după, cu, împreună cu, lângă, pă lângă, pentru, niște, până, supt, fără, fără dă, câte, drept (p. 222 – 223).

Înclinarea spregraiurilor (p. 224 – 225)

Prima precizare care se face în legatură cu adverbele/spregraiurile este că acestea cer verbe/graiuri: este aici și aici este (p. 224). Autorul ne reține apoi atenția cu o categorie de adverbe(este vorba despre adverbele interogative) care necesită în răspuns tot un adverb: „Când a venit? Acest spregraiu când? cere să'i răspundem iarăși cu alt spregraiu, zicând: ieri, astăzi” (p. 224). Adverbele negative nu/ne nu se pun simultan la toate părțile de vorbire, după cum unul dintre acestea nu îl poate înlocui pe celălalt, de exemplu adverbul nu se pune la toate modurile: nu mănânc, nu mânca!, n'aș fi mâncat, nu voiu mânca, a nu mânca etc., iar adverbul ne se pune la părtășirea slobodă/gerunziu: ne mâncand, ne făcând, ne zicând (p. 224).

Înclinarea legărilor (p. 225 – 226)

Conjuncțiile/legările se pun între nume, verbe și celelalte părți de vorbire pentru legarea acestora. De exemplu, conjuncția și/șâ leagă ultimii termeni ai unui subiect multiplu: Gheorghe, Marin șâ Dumitru au venit dă la vie (p. 225).

Înclinarea intergețiii (p. 226)

Despre interjecții aflăm că se pot folosi și singure, fără să ceară verbe sau cazuri (of! ah! uf! ha,ha,ha! Amin!) (p. 226) și se așază la începutul propoziției.

Pentru vorbă

De la pagina 226 până la pagina 234, Golescu abordează propoziția. Cele două elemente care compun propoziția sunt subiectul și predicatul: „Că vorba să zămislește din supget, adică din obraz, șâ din cugetul ce are acel obraz, spre oarece faptă, cum când zicem: «Gheorghe mănâncă», Gheorghe ieste obrazul ce are cuget spre oare ce faptă, cum am zice spre mâncare, șâ mănâncă ieste cugetul obrazului Gheorghe, ce arată că spre mâncare și ieste cugetul lui. Că nici obrazul fără cuget nu poate sta, nici cugetul fără obraz, cum zicând Gheorghe, trebuie să gândim la o cugetare ce are Gheorghe spre o faptă, cum am zice spre mâncare, spre bere, spre bătaie șâ c.l.l. șâ zicând mănâncă trebuie să gândim la vre un obraz ce urmează această faptă a mâncării, cum la om, la cal șâ la orice altă suflare poate urma această faptă” (p. 226 – 227). Încă de la început, acesta descrie minuțios algoritmul alcătuirii unei propoziții. Aflăm că, de regulă, prima dată se pune numele cel înființat la cazul nominativ, urmat de numele adăogat (dacă este necesar), după care se pune verbul/graiul, urmat de cazul cerut de el și apoi prepozițiile/propunerile, urmate de cazurile/căderile cerute de ele și adverbele/spregraiurile, conjuncțiile/legările, care se pun între acele părți de vorbire pe care le leagă, și interjecțiile, la începutul propoziției următoare: „Dumnezău, ca un făcător dă bine, iubește pă făcătorii dă bine șâ ca un blând îi priimește cu blândețe dăruindule viiață îndelungată, o Doamne Dumnezăul mieu! Învredniceștemă șâ pă mine dă această milă” (p. 227). Apoi, autorul explică rolul fiecărui element din acest enunț și scrie, de data aceasta, corect verbul învrednicește-mă, utilizând cratima, care, de altfel, apare foarte rar în gramatica sa. Uneori, la nivelul propoziției, se adaugă cuvinte „dă prisos […] pentru o mai bună înțelegere sau pentru o mai frumoasă înpodobire a vorbei, cum când zicem: «Gheorghe aleargă tare» la această vorbă cuvântul tare este dă prisos, căci zicând aleargă să înțelege că tare aleargă…” (p. 230). Alteori, se lasă pă d'inafară unele cuvinte, ele deducându-se din cele exprimate, de exemplu: «bate austru» în loc de «bate vântul dăla austru» (p. 230). Totodată, unele părți de vorbire cunosc fenomenul expansiunii: numele (furul-cel ce a furat), graiul (ascultă mă; ascultă se poate transforma în: fii ascultător); părtășirea (făcătorul lumii; făcătorul – cel ce a făcut); spregraiul (îngerește-ca îngerii). Se remarcă încercarea unei calsificări a propozițiilor după: modul cum se grăiesc: afirmative/cu adeverire (mănânc, beau) și negative/cu tagă (nu mănânc, nu beau); după modul cum se zic: cu hotărâre (mănânc, nu mănânc), cu îndoială (poate că voiu mânca), cu întrebare (cine a mâncat?), cu poruncă (mănâncă, nu mânca), cu chemare (fraților ascultați!), cu urare (fiie Doamne mila ta spre noi!), cu arătare (să zice că s'a întâmplat). De asemenea, propoziția poate fi: neînbinată (când să isprăvește vorba pă scurt într'un periodos: Gheorghe a veni) și înbinată (când să zămislește din mai multe vorbe, cum când zicem: d'in câți au venit, Gheorghe numai a rămas să'și înplinească datoria sa, după poruncă, iar Marin șâ Stan s'au dus, șâ ceilalți acum pleacă, nevrând să aștepte) (p. 232). În legătură cu această clasificare, Romulus Ionașcu numește propoziția/vorba neînbinată propoziție simplă, iar pe cea înbinată, propoziție compusă. Observăm că în ultimul enunț prepoziția din, care apare de două ori, este ortografiată diferit (fără apostrof și cu apostrof): din și d'in.

Partea a VI-a, Pentru întocmire (p. 234 – 243), după cum explică însuși gramaticul, se referă așezarea părților unei propoziții: „Întocmirea vorbei ne arată în ce loc să cuvine să punem fieș care parte a vorbei, pentru mai bună înțelegere a ei” ( p. 234). În opinia lui Iordache Golescu, „vorba să întocmește cu trei închipuiri, adică cu frasis, idiotism și după orânduială”( p. 235).

„Frasis să zice, când cu cuvinte, ce au dăosebite înțelegeri, arătăm altă înțelegere, cum când zicem «ia aminte», în loc dă «îngrijaște» …. ”( p. 235).

„Idiotism sau însușirea limbii, să zice când cuvântăm o vorbă după obiceiu, iar nu după canoanele grămăticești, cum când zicem «las' să meargă», în loc dă «lasă să meargă», unde vedem că să taie slova ă dă la graiul lasă, pentru scurtarea vorbei […], «d'al dă nașul mi-a spus», în loc dă«nașul mi-a spus», unde să mai adaugă d'al dă…” (p. 235). La rândul lui, idiotismul are o natură complexă, el se poate face după patru pătimi ale vorbei: după adăogire, după lipsire sau scurtare, după mutare și după schimbare. „Adăogire să zice când adăogăm la vorbă cuvinte dă prisos, spre mai bună și mai frumoasă arătare șâ înțelegere, șâ adeverire, cum când zicem «dăne nouă Doamne! » în loc să zicem «dăne Doamne!»” (p. 236). De adăogire se leagă și alte trei categorii: perifrasis (,,când o înțelegere a unui cuvânt o cuvântăm cu mai multe părți ale vorbei, cum când zicem «cei dăla școală», în loc dă «școlarii»”) ( p. 237), tălmăcire („când cele întunecate, le facem luminate, cu alte părți ale vorbei, cum când zicem «toți am vorbit dumnealui, fieșcare în parte», unde cu vorba «fieșcare în parte» tălmăcim cuvântul toți, adică în ce chip nea fost vorba către dumnealui”- p. 237) și prin mijloc („când mai adăogăm o vorbă, care șă dă va lipsi nu vatămă înțelegerea ceilalte vorbe, cum când zicem «aceasta ce'm spui (care este șâ adăvărată) o să ne aducă mare înristare, d'in care vorbă dă să va scoate cuvânatarea «care este șâ adăvărată», înțelegerea ceilalte vorbe nu să vatămă, ci rămâne întreagă…”) (p. 237). „Lipsire sau scurtare să zice când lăsăm la vorbă cuvinte pă d'in afară care să înțeleg d'ân cele zise, când zicem «îți voiu da atâtea, în cât nu vei putea număra», dă unde lipsește numele multe bătăi…” ( p. 237). „Mutare să zice când un cuvânt să mută d'in locul lui într'alt loc, cum când zicem ieste «ieste iel vrednic să meargă» în loc să zicem după orânduială «iel ieste vrednic să meargă»…” (p. 239). „Schimbare să zice, când în loc dă cuvântul cel cuviincios, ne slujim cu alt cuvânt fără a iși, câtuși dă puțin, d'in înțelegerea acelui cuviincios cuvânt, cum când zicem «Dumnezeirea, una ieste, în loc să zicem Dumenzeu unul ieste» […]…, adică când în loc dă nume înființate ne slujim dă nume slobode, șâ aminterea… ”( p. 239 – 240).

„După orânduială, când nu ne slujim la vorbă cu aceste patru pătimi, nici cu frasis, nici cu perifrasis, șâ c.l., adică când în loc să zicem «dăne nooă Doamne», zicem «dăne Doamne»… ” (p. 240).

Din aceleași rațiuni estetice, în acest capitol, Golescu prezintă pe scurt „și alte trei închipuiri ale vorbei, cu care ne slujim spre înpodobirea ei: metafora, aligorie șâ enigmă” (p. 240), care, după cum precizează autorul, fac, mai degrabă, obiectul Retoricii. „Metafora, adică după asemănare, să zice, când vrând să arătăm un obraz, sau alt ceva asemănăm înțelegerea acelui nume (cu care facem acea arătare) cu altă înțelegere, cum când zicem «înțelepciunea este comoara faptelor bune», la această vorbă înțelegerea numelui comoară (ce să dă numai la avere) o asemănăm cu dobândirea faptelor bune…” (p. 241). Alexandru Piru precizează că această definiție a metaforei este luată după Quintilian (metaphora brevior est similitudo) „Aligoriie (șâ cum am zice pă rumâniie pildă) să zice, când vrând să arătăm un obraz, sau alt ceva, altă înțelegere are acel nume (cu care ne slujâm spre arătrea acelui lucru) sâ alta înțelegem noi cu acel nume, cum când zicem către Maria fecioara «bucurăte baie, care speli cunoștința», cu numele baie (ce însemnează baia în care ne spălăm trupul) înțelegem pă Maria fecioară, ca când am zice «bucurăte Maria fecioară, care, precum baia spală trupul omului dă spurcăciune, șâ necurățeniie, așa șâ tu speli cunoștința oamenilor dă necuviințele iei»…” (p. 241). „Enigmă (ce pă rumâniie putem numi ghicitoare) să zice când facem o întrebare întunecoasă, cu care înțelegem un obraz, sau alt ceva, ce să aseamănă cu acea întrebare, cum când întrebăm zicând «ghici ghicitoarea mea: ce dobitoc ieste acela, carele dă dimineață umblă pă patru picere, șâ la prânz, în dooă, iar spre seară, în trei?» ne răspunde că «omul ieste acel dobitoc, pentru că când ieste mic, umblă d'abușile, adică cu mâinile șâ cu picerele, iar când să mărește, umblă drept în dooă picere, șâ la bătrânețe cam plecat, în dooă picere, șâ întrun baston»… ”( p. 242).

Partea a VII-a, Pentru poezie (p. 243 – 253)

Poezia, adică facerea dă stihuri, pentru limba română, este prea simplă, deoarece se rezumă la reguli puține, referitoare la rimă, măsură, pauză, ritm, precum:

„1. A să sfârșă dooă stihuri în asemene slove.

2. A avea slomniri, sau dăopotrivă, sau un stih dă altul, cu o slomnire mai puțin.

3. A'ș ținea răsuflarea, la mijlocul stihului, sau cu o slomnire mai jos, sau cu una mai mult, dă mijlocul stihului, iar la cele prea scurte stihuri, putem răsufla, șâ la o slomnire șâ la dooă.

4. A avea semnul lovirei, la cuvântul d'in urmă, tot la o slomnire amândooă stihurile.

5. Stihurile cele mai frumoase sânt cele mai scurte în slomniri” ( p. 243).

După ce explică aceste reguli pe baza unor versuri, autorul oferă, în suplimentul de versificație al gramaticii sale, spre exemplificare, mai multe poezii grupate tematic (p. 244 – 248): Cuvântare dă tânguire la sfârșâtul vieții, Către fata ce să duce fără vremea ei, Mângâierea fetelor ce să duc fără vreme, Pentru pravilă, Pentru dragoste etc. Ultimele patru pagini sunt rezevate unor modele speciale de versuri (caligrame) interesante, având în vedere perioada în care ele au apărut, cu titluri precum: Pentru cei ce să mândresc peste fire, Porunca toporului, Dulceața muscalului, Sluga către stăpânul său, Rugăciune către oul cel roșu dă Paște, Piramidă, Nestatornicia lumii, Cântare spre lauda roatei,. Pentru scară.

Derularea cuprinsului gramaticii lui Iordache Golescu era necesară, credem noi, în condițiile în care această lucrare se află, adică în ediția ei princeps, tipărită în anul 1840. Chiar dacă detaliile pentru fiecare secvență gramaticală pot fi abundente și supărătoare, demersul nostru dorește tocmai evidențierea bogăției de informații a acestei scrieri normative, pe care, până acum, nicio lucrare de specialitate nu a făcut-o. Am alcătuit acest subcapitol și din dorința de a servi ca material de cercetare pentru oricine ar fi interesat de structura gramaticii din 1840.

2. Influența modelelor străine asuptalucrării normative a lui Iordache Golescu

Ridicat din rândul marii boierimi a Țării Românești, datorită preocupărilor sale pentru înființarea unui număr considerabil de școli, pentru dotarea acestora cu manuale, dar și pentru elaborarea unor instrumente imperios necesare, precum gramaticile sau dicționarele, Iordache Golescu este unul dintre cărturarii români care contribuie la conturarea și la consolidarea unei noi ere în cultura română. Scriind despre modul în care frații Golești, Constantin și Iordache, au militat pentru redeșteptarea limbii și pentru reînființarea școlilor românești, pe care regimul fanariot le îndepărtase de adevărata lor semnificație, Gheorghe Bengescu afirmă că aceștia se află în fruntea patrioților români, care erau convinși că limba și școala sunt punctele forte ale vitalității unui popor. În afară de cunoștințele dobândite de la profesorii greci, ca absolvent al școlii domnești din București, Iordache Golescu învățase, de la profesorii particulari, limbile italiană și franceză, dar, de asemenea, limba latină. Aceste cunoștințe, asociate cu inteligența și cu pasiunea pentru studiu, i-au asigurat rapid boierului muntean o reputație de cărturar, după cum menționează același autor.

Mai puțin cunoscută decât celelalte gramatici din epocă, a căror șansă de a fi popularizate era recomandarea lor ca manuale în școli de către autorii profesori, gramatica lui Iordache Golescu, Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești, ocupă, așa cum s-a afirmat, un loc aparte între gramaticile de până la 1870, deoarece ea ,,este opera unui cărturar care nu a fost nici creator de sisteme, nici dascăl, dar care era filolog din pasiune și avea o vastă experiență lingvistică personală, incluzând cunoașterea unor particularități regionale și a mai multor varietăți funcționale ale limbii”.

În opinia noastră, geneza gramaticii lui Iordache Golescu trebuie pusă în relație și cu preocuparea autorului, de-a lungul mai multor ani, de a culege un număr împresionant de zicători și anecdote care se foloseau în Țara Românească, rodul acestui uriaș efort reprezentându-l un manuscris in folio, cu 427 de file, intitulat Pilde, povățuiri i cuvinte adeverate și povești adunate de d-nealui Vornicul Iordachi Golescul, fiul reposatului banul Radul Golescul. După cum menționează Alexandru Lambrior, ,,cu prilejul acestei adunături, petrecând mai tot materialul limbei noastre și toate formele de construcție, firește a trebuit să-i vină îndemnul de a lucra o gramatică românească, pe care a și tipărit-o în 1840”. O astfel de ipoteză ar putea explica de ce Iordache Golescu este autorul unei gramatici atipice, chiar și pentru o perioadă în care impunerea principiilor teoretice era încă la începuturile ei ca demers fundamentat științific. Este o lucrare mai puțin obișnuită, având în vedere ponderea elementelor de limbă vorbită pe care autorul le-a folosit, fără a-l putea suspecta de un conservatorism exclusivist.

De altfel, s-a observat că numeroasele aprecieri la adresa Băgărilor de seamă… au în vedere manierea originală de abordare a faptelor de limbă de către gramaticul muntean:

În ciuda formei ei cam arhaice, lucrarea are un caracter de originalitate, de personalitate, ce o deosebește de lucrările similare ale predecesorilor.

Ceea ce-l face pe autorul Băgărilor de seamă asupra canoanelor gramăticești diferit de predecesori este faptul că, nefiind influențat de nicio teorie lingvistică, acesta se rezumă, în gramatica sa, la descrierea empirică, dar obiectivă a faptelor observate, garantând astfel autenticitatea materialului prezentat.

Aceste observații prețioase erau ,,făcute de un bărbat, care cunoștea cu desăvârșire idioma și graiul național” și care a încercat să îndepărteze amenințarea curentului latinist.

Gramatica lui Golescu este concepută după firea însăși a limbii, ,,și nu iscodită după franțuzești, ori după latinești, cum sunt multe din cele de astăzi”.

Așa cum se știe, în general, în primele gramatici, nu era precizată influența modelului străin, cu atât mai puțin, în cazul lucrării lui Iordache Golescu, argumentele prezentate fiind concludente.

Spre deosebire de studiile elaborate de lingviști, de-a lungul timpului, despre influența modelelor străine asupra gramaticilor lui Ienăchiță Văcărescu și Ion Heliade Rădulescu, nu există asemenea studii comparative despre Iordache Golescu, dovadă că nu au putut fi identificate modele care să fi prezidat la elaborarea operei sale.

Cu toate acestea, în contextul unor posibile influențe, dar care nu se constituie în modele propriu-zise, amintim câteva puncte de vedere:

În Observații… regăsim o oarecare înrâurire a formalismului dascălilor greci sau o influență a lui Ienăchiță Vacărescu, de la care acesta a împrumutat o mare parte din terminologia lui italiană.

Demn de remarcat, după cum precizează Alexandru Piru, este capitolul despre stilistică, în care autorul definește metafora după Quitilian (metafora brevior est similitudo): ,,Metafora, adecă după asemănare, să zice când vrem să arătăm un obraz sau altceva, asemănăm înțelegerea acelui nume (cu care facem arătare) cu altă înțelegere. Cum când zicem: Înțelepciunea este comoara faptelor bune: la această vorbă întelegerea numelui comoară (ce se dă nunai la avere) o asemănăm cu dobândirea faptelor bune, ca și când am zice: dobândirea faptelor bune este înțelepciunea”.

Anul 1840 poate fi considerat, din punctul de vedere al perspectivelor/abordărilor gramaticienilor din Muntenia și Transilvania, unul al contrastelor, având în vedere că acum apar ,,nu numai cea mai obiectivă gramatică a epocii, pur descriptivă – gramatica munteanului Golescu -, ci și cea mai subiectivă, cea mai doctrinară gramatică, dominată de etimologism – gramatica latinistului transilvănean A.T.Laurian”, învederându-se, totodată, două orientări distincte: pragmatismul, spiritul realist al gramaticilor munteni, precum Văcărescu și Heliade în prima sa perioadă, respectiv predispoziția transilvănenilor pentru demonstrație și proiecte utopice, ideale.

3. Progres sau regres în realizarea terminologiei gramaticale din Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești

Cronologic, lucrarea lui Iordache Golescu, Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești … ar fi trebuit să se situeze într-o linie evolutivă, având în vedere apariția ei după gramatica lui Heliade Rădulescu, dar, cu toate acestea, ea este inferioară ,,prin formalismul și schematismul adesea exagerate și prin numeroase analize naive sau subiective”. Pentru epoca în care au apărut Băgările de seamă…, contrastul se manifestă și în privința terminologiei, deloc avansate.

Cunoscând unele oscilații evidente, terminologia lingvistică utilizată de Golescu înregistrează, pe de o parte, un progres, pe de altă parte rămâne tributară celei moștenite, autorul complicându-se, așa cum s-a afirmat, cu păstrarea unor termeni neadecvați. Romulus Ionașcu observă că, deși a tipărit lucrarea sa ulterior apariției gramaticii lui Heliade, în privința terminologiei gramaticale, Golescu nu îl urmează pe acesta, ci pe Văcărescu de la care a împrumutat, cu mici excepții, terminologia slavonă și italiană, respectiv, câteva ,,resturi” care aparțin gramaticilor grecești din vremea fanarioților. Sub acest aspect, după cum subliniază același autor, Golescu prezintă un contrast în comparație cu gramaticienii din perioada 1820-1840, care utilizează o terminologie gramaticală latină sau franceză, și, uneori, germană fapt neobservabil la Eliade, adept al unei terminologii științifice conforme cu firea limbei române.

De cele mai multe ori, atunci când operează cu termeni noi, dacă nu îi definește, autorul recurge la unul, două sau chiar mai multe sinonime (3 până la 4), configurându-se astfel o pletoră, care, în mod evident, face greoaie expunerea materialului gramatical.

Oferim, în continuare, câteva exemple:

– la nivel fonetic: slove vocale, adică glasnice sau sunătoare, și slove consonante, adică neglasnice sau nesunătoare (p.9);

– la nivel morfologic: articol sau încheiere, încheietură; verb sau graiu; partițipie sau părtășire; prepoziție sau propunere; adverbiu sau spre graiu; congiunție sau legare (p.11); Dimostrativă, adică Arătătoare sau dă arătare; Relativă, adică Aducătoare sau dă aducere; Derivativă sau Posesivă, adică Stăpânitoare, sau dă stăpânire (p. 24); Imperativă sau Comandativă, adică poruncitoare; Desiderativă sau Condicionelă, adică Râvnitoare (p. 32).

S-a remarcat că Iordache Golescu manifestă predilecție față de termenii de origine italiană sau față de traduceri ale unor termeni latini/romanici.

Așa cum reiese din Istoria limbii române literare, inventarul termenilor de origine italiană, destul de bogat, se regăsește atât la nivelul foneticii cât și la nivelul morfologiei, unde este cel mai bine reprezentat. Întâlnim astfel:

– în domeniul foneticii: litere, vocale consonante (p. 9), silabele (p. 10);

– în domeniul morfologiei: articol (p. 11), nume (p. 11), pronume (p. 11), verb (p. 11), prepoziție (p. 11), congiunție (p. 11), intergeție (p. 11), gener (p. 11), caz (p. 11), nominativă (p. 11), vocativă (p.11), declinație (p.15), sostantive (p. 15), agetive (p. 15), dimostrativă (p. 24), relativă (p. 24), indicativă (p. 32), imperativă sau comandativă (p. 32), timpi (p. 32), prezent (p. 32), pasatoperfet sau preteritperfet (p. 32), neamul sogeturilor sau subgeturilor (p. 202), termenul, adică zicerile, cuvintele (p.10), discorsul, adică vorba (p. 10).

Totodată, unii termeni de origine italiană, precum nume, pronume, au fost adaptați, parțial ori integral, la ,,elemente mai vechi ale limbii române”, alții, ca propoziție, așa cum au fost folosiți de Golescu, s-au menținut până astăzi cu aceeași formă, iar alții (intergeție, congiuție, declinație) înregistrează mici deosebiri formale.

Terminologia italiană întâlnită se menține în gramatica lui Golescu, în special în capitolul rezervat verbului, pentru denumirea modurilor, a timpurilor verbale, a categoriilor specifice flexiunii verbale.

Oferim, spre exemplificare, o paralelă între termenii de proveniență italiană utilizați de cei doi gramatici în denumirea modurilor verbale:

Văcărescu (p. 61) Golescu (p. 32)

Indicativă, adică arătătoare sau hotărâtoare Indicativă, adică hotărâtoare

Imperativă, adică poruncitoare Imperativă sau comandativă, adică poruncitoare

Otativă, adică râvnitoare Otativă, adică urătoare

Congiuntivă sau adăogătoare Congiuntivă, adică supuitoare

Imfinitivă, adică nesăvârșitoare sau nehotărâtoare Infinită, adică nehotărâtoare

Elementele de progres înregistrate în terminologia lingvistică a gramaticii lui Golescu, comparativ cu cea din gramatica lui Văcărescu constau într-o adaptare fonetică mai pregnantă a unor neologisme:

Văcărescu Golescu

Nome, pronome, propozițione nume, prenume, propoziție

Pe de altă parte, Golescu va renunța la numeroase italienisme care nu s-au adaptat (cvalita, gheneralita), precum și la unele grecisme (lexis, oxie, stigmí).

Mai reduși din punct de vedere numeric, termenii de origine greacă pot fi identificați în diverse secțiuni ale gramaticii, respectiv:

-fonetică: diftonghii, imidiftonghii ,,semidiftongii”, triftonghii, imitriftonghii ,,semitriftongii”, imitetraftonghii ,,semitetraftongii” (p. 84);

– sintaxă: sindaxis (p. 85), sinthesis (p. 86), frasis (p. 235);

– stilistică: metaforá, alogorie, enigmă (p. 241).

Unii dintre termenii de origine slavonă pot fi identificați în secțiunea rezervată foneticii. De exemplu: slovă pentru sunet, literă, glasnice pentru vocale, neglasnice pentru consoane (p. 9), slomnire pentru silabă (p. 10). Aceiași termeni se întâlnesc și în gramatica lui Ienăchiță Văcărescu.

Nomenclatura gramaticală este completată și cu termeni creați de autorul însuși sau traduși, precum singuratic sau singurit, respectiv înmulțatic sau înmulțit (p. 11) ( apar formele: singuritu și înmulțitu), [moda] îndoitoare pentru modul prezumtiv (p. 32), [moda] voitoare pentru modul conjunctiv-deziderativ (p. 32), [moda] pricinuitoare pentru modul conjunctiv (p. 32), părtășire pentru participiu (p. 61).

Chiar dacă prin Observațiile sale Iordahe Golescu doar încerca stabilirea unor norme/canoane gramaticale unitare, el se înscrie, totuși, ,,printre codificatorii limbii române literare de la începutul secolului al XIX-lea”.

4. Reflectarea normelor limbii române literare în gramatica din 1840

În prefața lucrării sale, Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești, Iordache Golescu își exprimă preocuparea pentru unificarea limbii într-un moment în care lipseau canoanele grămăticești, cu toate că, pe parcurs, așa cum afirmă Mariana Costinescu, ,,gramatica lui pare a fi elaborată departe de dezbaterile filologice din acea vreme consacrate acestei probleme. Golescu notează adesea în gramatica sa dublete fără a decide care dintre variantă trebuie urmată. Norma promovată de Golescu coincide, însă, în cea mai mare măsură, cu uzul său muntenesc de tip vestic”.

Într-un demers analog celui întreprins în capitolele referitoare la normele limbii literare în gramatica lui Văcărescu și cea a lui Heliade Rădulescu, ne-am propus să urmărim 12 fapte lingvistice de ordin fonetic și 24 de fapte lingvistice de ordin morfologic în lucrarea lui Iordache Golescu, gramaticul muntean a cărui contribuție la codificarea limbii române nu trebuie minimalizată.

Termenii oferiți spre exemplificare în seriile care preced argumentările pentru cele 36 de fapte lingvistice au fost marcați de noi cu litere îngroșate, iar cei preluați din lucrarea Marianei Costinescu, Normele limbii literare în gramaticile românești, au fost evidențiați cu litere cursive.

I. Fonetică

A. Vocalismul

1. ă/e

pereche (184), (două) perechi (184)

femeie (105), femeiesc/fămeiesc(105), fămeiești (17, 19).

Forma etimologică păreche, neconformă cu norma lingvistică muntenească, nu se menține în gramatica lui Golescu. Forma fămeie, de asemenea, nu este consemnată, dar, în varianta adjectivală a acestui substantiv, autorul oscilează între fămeiesc, de exemplu, și femeiască (105). Golescu are tendința de a folosi forma cu ă, în special în structura neam fămeiesc, care apare constant în lucrare. La pagina 105, însă, se înregistrează o concurență strânsă între forma adjectivală cu ă, care apare de 7 ori și cea cu e, care apare tot de 7 ori.

2. a/ă

cataramă (143), în zadar (65), scaiete (16, tabelul 1)

Spre deosebire de gramaticile din Moldova și Transilvania, dar și de unele gramatici din Muntenia (Massim și Pontbriant), în care sunt consemnate forme ale lui a aton trecut la ă, lucrarea lui Golescu nu înregistrează astfel de forme.

Ion Gheție menționează că a aton trece la ă în cuvinte de origine latină și de alte origini, fenomenul întâlnindu-se în toate graiurile dacoromâne. S-a constatat că forme precum bălaur, căpac, căzan, Măria, păstramă se întâlnesc în Banat, Transilvania, Oltenia de vest, mai rar în Moldova, cu excepția Munteniei propriu-zise, Dobrogea, Oltenia de Răsărit, unde nu au fost înregistrate.

3. ă/a

bărbat (82, 105, 124), călare (64), măcar când (64)

Ă protonic manifestă, , aceeași rezistență ca în gramatica lui Heliade, netransformându-se în a în cuvinte ca bărbat, călare, măcar.

4. Forme sincopate

în dreapta (63), d'a dreapta (63)

În lucrarea lui Golescu se mențin formele sincopate ale lui drept (în dreapta, d'a dreapta), după cum se înregistraseră și

5. e/i

dimineață (63), (dă) dimineață (63), nimic (164)

Fonetismul i pentru e, care se menține în cuvinte ca dimineață, nimic, este cel întâlnit în limba literară de astăzi.

a) e aton la i

fecior (29), feciorul (29), lemnele (16 tabel 3), oamenii (17, 18), piste (61)

E aton în poziție medială se închide uneori la i în cuvinte ca piste, dar, de cele mai multe ori, se păstrează.

b) e final la i

bine (186), câine (10,76), dăparte, dă unde (63)

Închiderea lui e aton final la i nu se înregistrează în gramatica lui Golescu.

6. ea/e, oa/o

grea (122), a putea, a avea, a vrea (32 tabel5), poate, foarte (202)

Diftongii ea și oa nu se monoftonghează. Relativ la variațiile dialectale ale diftongului oa, trecut la o în Transilvania, Golescu și-a exprimat atitudinea: ,,Șâ în țara ardelenească, multe graiuri neregulate, vor să le facă regulate […] rumânii zic foarte, poate iar ardelenii forte, pote”(p.202).

7. o/u

O aton nu trece la u în cocon.

Ion Gheție, referindu-se la repartiția geografică diferită a lui o aton trecut la u în cuvintele cocon (cocoană), cocor, cocoș precizează că, de această dată, nu este vorba despre trecerea spontană a lui o aton la u, ca în durmi, uspăta, ci despre o disimilare vocalică (o-o>u-o). Fenomenul este caracteristic Moldovei. Fonetismul cucoș, consemnat în întreaga Moldovă, se mai înregistrează parțial în Transilvania de răsărit, vecină cu Moldova, izolat în Arad, Timiș, Dobrogea.

8. î/ îi

pîine (10,76), pîinii (207), cîine (10,76), mîine (76)

Formele epentetice pîine, cîine, mîine, înregistrate și , se mențin, așa cum s-a precizat, în gramaticile muntenești din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

B. Consonantismul

9. labiale moi și/ labiale dure

pă (62, 123, 180), Pătru (18 tabel 4), pentru (9, 11, 15, 24, 61), iubesc (21), vorbesc (87), merg (62), vășmântul (16 tabel 3)

Din observațiile fonetice pe care le face Golescu în legătură cu oscilațiile provinciale ale lui dă/de, pă/pe: ,,unii pă ă îl schimbă în e, cum în loc dă dă zic de și în loc dă pă zic pe” (199) reiese opțiunea acestuia pentru varianta dură a labialei p și a dentalei d în cazul prepozițiilor. Destul de atent la variațiile dialectale, gramaticul muntean face câteva referiri la palatalizarea labialelor, considerând drept moldovenisme fonetismele chicior, chiept, deși acesta ,,nu indică explicit caracterul lor neliterar”: ,,[…] în țara moldovenească, la multe cuvinte, în loc dă p, să slujesc cu k, adică românii zic picior, piept, iar moldovenii kicior, kiept” (p. 202).

Dintre labiale, mai primește timbru dur v în vășmântul.

10. dentale moi și/dentale dure, fricative moi/dure

de/dă, se/să

de (6), băgări de seamă (titlul), dă (61, 180), de/dă (la pagina 184, dă apare de 11 ori, iar de, o singură dată), adevăr (64), deosebire (6), deosebire/ dăosebire (200), dăfăimare (16), dăparte (63), să se alcătuiască, să se cunoască, a se pune (5), să (118, 119,120). Observăm că, asemenea lui dă, forma dură să este mai frecventă în comparație cu forma moale.

În cazul formelor deosebire/dăosebire, autorul le apreciază drept variații libere: ,,…iar numele dăosebire, ăl putem zice șâ de osebire căci tot o înțelegere are șâ dăosebire, zicem șâ deosebire” (200).

11. ș, j moi /ș, j dure

șăd, șăzi, frumușăl, mielușăl, călușăl, șărpi, slujăsc, șâ

șăd, șăzi(60 tabel), șărpi(81), frumușăl, mielușăl, călușăl(121), slujăsc(218), șâ (alte asemenea) (184)

Golescu propune o explicație privind anumite oscilații înregistrate în plan ortoepic și care au o cauză externă (influența srăină) pe care Lazăr Șăineanu o consideră curiosă, iar Mioara Avram, naivă: ,,Alții pă â îl schimbă în i cum în loc dă șâ, zic și, șâ în loc dă d'ân, zic din. Aceste schimbări socotesc că curg din pricina streinilor, ce nu pot glăsui nici ă nici â, șâ rumânii luândusă după ei, au shimbat o slovă într'alta, unii iarăși în loc dă â scriu ă” (p. 199).

Dacă șuierătoarele dure ș, j alternează cu cele moi, acestea sunt aproape generale, după cum precizează Mariana Costinescu. De fapt, autoarea menționează că fenomenul durificării unor asemenea consoane se va înregistra în Muntenia până la mijlocul secolului al XIX-lea.

12. r moale/r dur

-ar, -er, -tor/-ariu, -eriu, -toriu

aducător, adunător, iubitor, tăietor

aducător (60 tabel), adunător (171), iubitor (172), tăietor (60 tabel)

Cuvintele de origine latină terminate în -ar, -er,-tor nu au, nici în Băgările de seamă ale lui Iordache Golescu, forme terminate în -riu, așa cum nu se înregistrează

II. Morfologie

a. Substantivul

1 pl.n. -ă/-e

cară (127), carăle (16 tabel)

Pluralul substantivului neutru car, explicat prin uzul său arhaizant, are desinența în –ă numai la Golescu.

.D. f. sg. = -ei/-ii/-iii

casei, zestrei (12), datoriii/ datoriei (136)

În legătură cu variația liberă datoriii/ datoriei, Golescu oferă următoarea explicație: ,,…însă pentru a ne depărta de glăsuirea a trei iii, putem a ne întrebuința cu e în loc dă i la căderea dătătoare, adică să zicem datoriei în loc dă datoriii”(p.136).

3. Vocativ sg., decl. I = N/-o

broasca/broasco, turturico, soro, Maria/Mario(16 tabel2), oloaga/oloago, beteaga/beteago, frumușico, orășanco (16 tabel2)

Majoritatea substantivelor au la vocativ desinența -o. Uneori, acestea dublează forma de nominativ (broasca/broasco).

b. Articolul

4. Articol posesiv (genitival): al, a, ai, ale

al, a, ai, ale (13)

apar, de asemenea, ca , formele variabile ale articolului genitival.

c. Adjectivul

5. Formarea superlativului absolut cu prea/foarte

prea bun, foarte frumos (120)

Și la această dată superlativul cu prea este dublat de foarte.

d. Numeralul

6. Numeral ordinal m.sg.: -lea

al doilea, al treilea (110)

Numeralul ordinal are la masculin numai terminația -lea, al doilea, al treilea.

e. Pronumele

7. Pronume/adjectiv posesiv: mieu

al mieu, al tău, al lui, al său (24)

Prin forma tradițională mieu, Golescu se deosebește de gramaticii munteni care indică forma meu. Mariana Costinescu menționează că și se înregistrează mieu, ,,dar nu la paradigma pronumelui, ci în exprimare”.

8. Pronume/ adjectiv demonstrativ de apropiere: acest(a), cest(a), ăst(a)

acesta, cesta, ăsta, acest, cest, ăst, această, ceastă, astă (25), g.d. sg. f. aceștii (25)

Varianta cest, astăzi arhaică, este consemnată de Golescu, iar formele acest, ăst se înregistrează în toate gramaticile muntenești din perioada 1828 – 1893, apreciază Mariana Costinescu.

Destul de rezistentă în timp, forma de genitiv-dativ feminin aceștii este întâlnită , apoi și

9. Pronume/ adjectiv demonstrativ de depărtare: acela, acela, ăla, aceea, ceea, a, acea

acela, cela, ăla, aceea, ceea, a, acea (25)

Ca și ăst, ăsta, ăla este un pronume demonstrativ de tip sudic.

10. Pronume/adjectiv relativ-interogativ: sg. carele(m.), carea(f.), pl. carii (m.), carele (f.)

sg.carele (m.), carea (f.), pl. carii (m.), carele (f.) (23)

Spre deosebire de Heliade, apare și seria articulată a pronumelui interogativ-relativ.

11. Pronume/ adjectiv nehotărât: vercine, orcine, fieșcare

vercine, orcine (112)

fieș-căria (5)

Compusele cu veri- nu au fost consemnate în graiurile de astăzi. Ion Gheție afirmă că singurele exemple au fost înregistrate în documente muntenești, ceea ce poate conduce la ipoteza că formele compuse cu veri- s-au menținut cel mai mult în Țara Românească, părțile de miazăzi ale Transilvaniei și în Banat. La pagina 5, este înregistrată și o formă compusă cu fieș- (fieș-căria)

12. Pronume negativ: g.- d. nimănui, nimănuia

nimănui, nimănuia

Golescu recomandă două forme pentru pronumele negativ la genitiv – dativ: nimănui și nimănuia(23), ca și la nominativ, nimeni și nimeni.

f. Verbul

13. Verbe la indicativ prezent:mănânc/mânc

mănânc(60 tabel), mânc (202)

Golescu folosește forma mănânc, conformă cu norma literară de de astăzi, dar evidențiază și o altă formă dialectală, mânc, folosită în Transilvania: ,,Șâ în țara ardelenească, multe graiuri neregulate, vor să le facă regulate, adică rumânii zic mănânc, iar ardelenii mânc” (p. 202).

14.Verbe cu radical în d, t, n

minț, mință, scoț, trimiț, sumeț (60 tabel), poci, să poci (32 tabel 5), roz, să roz, să roază, prinz, să prinz, să prinză, raz, să raz, să radă, pierz, să piarză, să piarză, crez, să crezi, să creză, caz, să caz, să cază, crez, să crez, să crează, șăz, să șăz, să șază (60 tabel), mâi, rămâi, țiu, viu (60 tabel)

Verbele cu radical în d, t, n înregistrează numai forme iotacizate.

15. Verbe cu radical în r: ind. și conj. prez.: săr/săi, să săr/să săi, pier/piei, să pier/să piei

săr-săi, să săr-să săi(60 tabel), pier-piei, să pier-să piei (60 tabel)

Forma sai se întâlnește în Transilvania, nordul Crișanei, jumătatea nordică a Moldovei și în Muntenia, iar sar, în restul teritoriului dacoromân. Forma piei apare în Maramureș, sudul și vestul Transilvaniei, exceptând Crișana, Oltenia, jumătatea sudică a Moldovei, iar pier, asemenea lui sar este prezent în restul teritoriului dacoromân. Mariana Costinescu menționează că forma refăcută sar, din graiurile bănățene, crișene și din cele moldovene de nord se înregistrează numai , dar urmată de varianta sai din Muntenia și Transilvania propriu-zisă.

16. Verbe la indicativ imperfect, pers. a III-a pl.: – / -u

aduna, răpea, avea, putea, vrea (32 tabel)

Asemenea lui Văcărescu și Heliade, Golescu folosește pentru verbele la indicativ imperfect, persoana a III-a plural doar formele etimologice terminate în -a. Forma analogică în -u a, inovată, după cum precizeză Ion Gheție, de graiurile bănățene-hunedorene, este atestată documentar în aceste regiuni, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, deși fenomenul este mult mai vechi.

17. Verbe la perfect simplu, pers. I și a II-a pl.: -/-ră

fuserăm/furăm/fusem, fuserăți/furăți/fuseți, avuserăm/avurăm/avum, avuserăți/avurăți/ avuți (p. 32 tabel 5)

Golescu este singurul gramatic muntean din această perioadă care folosește și formele etimologice de pers. I și a II-a pl. ale perfectului simplu pe lângă cele în -ră, care, de fapt, dețin ponderea cea mai mare în lucrare.

18. Verbe la perfect compus, pers. a III-a sg.: a/au

a avut, a fost (32 tabel 6)

a venit (174)

au putut, au avut (32, tabel5)

În lucrarea lui Golescu, la persoana a III-a singular a verbelor la perfect compus, a alternează cu au, în celelalte gramatici muntene întâlnindu-se numai forme cu a.

19. Verbe la mai mult ca perfect, forme perifrastice

am fost adunat, fusesem adunat, am fost rupt, fusesem rupt (32 tabel7)

Forma perifrastică de mai mult ca perfect construită cu perfectul compus al verbului a fi (am fost adunat, rupt) apare, , alături de forma compusă cu a fi la mai mult ca perfect (fusesem adunat, rupt).

20. Verbe la viitor, aux.: voi/oi /o, vrei/ vei/ ei, va/o, vrem/vom/om, vreți/veți/eți, vor/or

voi avea/avea voi, vei avea/avea vei, va avea/avea va (32 tabel5)

voi fi/ fi'voi,vei fi/fi'vei, va fi/fi'va (32 tabel5)

Autorul ilustrează paradigmele de conjugare ale verbelor la timpul viitor cu formele voi, vei, va ale auxiliarului a vrea, care, la indicativ prezent, mai are și alte forme: voi/oi/ o, vrei/vei/ei, va/o, vrem/vom/om, vreți/veți/eți, vor/or. Formele cu oi, ei, notează Mariana Costinescu, se întâlnesc în gramaticile de până la 1850.

21. Verbe la conj. perf.: să fiu avut/să fi avut, să fii avut/să fi avut, să fie avut/să fi avut (32 tabel 5), să fi rupt, să fi vârât, să fi adunat, să fi azvârlit (32 tabel 7)

, pe lângă formele variabile după număr și persoană ale verbelor la conjunctiv perfect, apar și cele invariabile, care nu sunt prezente

22. Diateza pasivă: a fi/pron.refl.

m-am bătut (33), sânt bătut (36)

Diateza pasivă se este exprimată și cu pronumele reflexiv.

g. Adverbul: acum/acuma, acuș/acușa, aici/ici aicea/ici, mâine

23. acum/acuma, acuș/acușa, aici/ici/aicea/aci, mâine (63)

Pe lângă varianta literară sudică, adverbul acum apare dublat de varianta acuș, folosit astăzi în Muntenia de nord, în Oltenia de nord și est și în sudul Moldovei. Golescu optează pentru aici, deși sunt consemnate și variantele ici, aicea, aici., Mâine se menține în varianta epentetică.

h. Prepoziția: către, după, pe/pre/pă

24. către (62), după (62), pe/pre(18), pă (62, 96, 116, 120, 125) (pă casă, pre lângă iel) (62)

Asemenea lui Heliade, Golescu preferă varianta fără r a prepoziției pe, care apare numai în varinata dură pă.

Concluzii

În efortul său de codificare a limbii române literare, Golescu evidențiază în Băgări de seamă… câteva constante recognoscibile în gramaticile celor doi predecesori, Ienăchiță Văcărescu și Iordache Golescu, trădând, în același timp, fidelitatea sa față de norma tradițională muntenească, într-un moment în care unele forme aproape se generalizaseră în limba română literară.

La nivel fonetic constatăm:

– notarea lui r dur în cuvintele formate cu sufixele -ar, -tor: iubitor, tăietor, aducător, adunător

menținerea formelor sincopate ale lui drept (în dreapta, d'a dreapta), după cum se înregistraseră și

închiderea lui e aton la i (piste), dar și păstrarea lui e (fecior, lemnele, oamenii)

menținerea formelor epentetice (pîine, pîinii, cîine, mîine), înregistrate și și

concurența între timbrul dur și moale al dentalei d (dă, adevăr, dăfăimare, dăparte, de, deosebire/ dăosebire) – trecerea lui e neaccentuat în ă după dentala d poate fi reținută ca muntenism, dar și prezența, pe o singură pagină, a unui număr mare de fonetisme conforme cu norma supradialectală, ca încercare de părăsire a fonetismelor regionale: băgări de seamă (titlul), să se alcătuiască, să se cunoască, a se pune (toate la pagina5) – s-a apreciat că această încercare i se datorează lui Heliade.

folosirea frecventă a lui ș și j dure( șăd, șăzi, frumușăl, mielușăl, călușăl, șărpi, slujăsc, șase, șapte, șâ)

În privința morfologiei remarcăm:

prezența pronumelui demonstrativ de tip sudic (ăst, ăsta), dar și a formei arhaice (cest)

folosirea, pentru verbele la indicativ imperfect, persoana a III-a plural, a formelor etimologice terminate în -a (aduna, răpea, avea, putea, vrea), asemenea lui Văcărescu și Heliade

preferința, asemenea tuturor autorilor de gramatici din această perioadă, pentru formele iotacizate ale verbelor cu radical în d, t, n (caz, poci, țiu)

păstrarea formei cu e a prepoziției către

Deși, în mod teoretic, obiectiv, Golescu a avut meritul de a constata că divergențele fonetice, existente la nivelul diverselor regiuni, constituie un obstacol în ,,înaintarea” limbii, impunându-se cu necesitate fixarea unor norme/,,canoane grămăticești” unitare, în plan practic, de pe o poziție subiectivă, acesta susține numeroase pronunțări regionale, populare.

NOTE

CAPITOLUL AL VI-LEA

STUDIUL GRAMATICAL ROMÂNESC DIN MUNTENIA – IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU, ION HELIADE RĂDULESCU, IORDACHE GOLESCU – PREZENTARE COMPARATIVĂ

Teza noastră a pornit de la convingerea că, în spațiul culturii naționale, toate proiectele constructive, care au marcat domeniile vieții spirituale, merită reconsiderate, din perspectiva unui dialog recuperator. Proiectarea fenomenelor lingvistice pe fundalul cultural și istoric al epocii lor are drept corespondent o abordare similară privind lucrările lingvistice, aflate, inevitabil, în sfera amplă, de rezonanță culturală, din perioada genezei lor.

Gramaticile pe care se fixează lucrarea noastră, dincolo de particularitățile intrinseci, dezvoltă și o zonă de intersectare, cu evidente similitudini, pe care le-am identificat și le-am evidențiat pe diferite paliere constitutive.

Un prim element îl reprezintă titlurile acestora, care devin o formă de cristalizare și de concentrare ideatică a demersului creator. Ca prim liant între autor și cititorii săi, titlul evidențiază un anumit tipar al epocii, dar are și gradul său de relevanță personală, în contextul unor opere întemeietoare din domeniul lingvisticii.

Prima gramatică pe care am analizat-o, Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduielelor gramaticii românești este, de altfel, și singura gramatică a perioadei 1780 – 1828. Ea reprezintă un pionierat, fiind și prima gramatică scrisă și tipărită în limba română. Apărută în două ediții, și , ea are un titlu foarte amplu: Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orânduelelor grammaticii rumânești, adunate și alcătuite acum întâiu dă dumnealui Ianache Văcărescul cel dă acum dicheofilax a bisericii cei mari a Răsăritului și mare Vistieru a Prințipatului Valahiei și hărăzite de însuși la prea cinstitul, sfințitul, dă Dumnezeu iubitoriul episcop al sfintei episcopii Rîmnecului, Chir Filaretu. Tipărite cu porunca și blagoslovenia sfințiiei sale acum în domnia prea înălțatului și prea luminatului prințipu a toatei Ungro-Vlahiei, Nicolae Mavrogheni Voevod. În arhieria prea sfințitului și alesului dă Dumnezeu mitropolitu și arhiepiscop a țării Chir Grigorie. La leat 1787. În tipografia sfintei episcopii a Rîmnecului de Gheorghie sin popa Constandin tip: Râmniceanul (ediția de la Râmnic); Observații sau băgări dă seamă asupra reguleloru grammaticii rumânești adunnate și alcătuite dă dumnealui Iannache Văcărescul cel dă acum dicheofilax a bisericii cei mari a răsăritului și mare vistieru a Prințipatului Valahiei. Tipărită acum întru al doilea rându la Iosifu, noblu de Curțbec, împărătescul și crăescul al curții tipografu și vivliopolu 1787 (ediția de la Viena).

Acest tip de titlu susține în mod convingător ideea că istoria evenimențială este foarte importantă într-o epocă în care se cristalizează primele cărți dintr-un domeniu al cunoașterii. Autorul precizează ferm că este prima operă de acest fel: ,,acum întâiu”, cu detalii privind propria identitate, dar și contextul tipăririi, cu informații clare referitoare la cei care au făcut posibilă tipărirea. Titlul se află în punctul de convergență a informației și a recunoștinței autorului de a-și vedea opera tipărită, ceea ce ia forma unei definiri encomiastice a protectorului: „porunca și blagoslovenia sfințiiei sale acum în domnia prea înălțatului și prea luminatului prințipu a toatei Ungro – Vlahiei, Nicolae Mavrogheni Voevod ”.

Trebuie subliniat faptul că ambele ediții sunt tipărite cu litere chirilice. Ediția de cuprinde o prefață închinată episcopului Filaret, urmașul lui Chesarie de la Râmnic; ediția de renunță la prefață și la dedicație.

Gramatica lui Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească de D.I.Eliad', dată la typar' cu cheltuial'a D. coconului Scarlat' Roset, apărută la Sibiu în 1828, scrisă, de asemenea, cu litere chirilice relevă un caracter modern, inovator încă din organizarea titlului. Abordarea cunoaște mutații importante, căci acest titlu concentrat este emblema unei emancipări spirituale, redevabile epocii moderne, spiritului pașoptist. Suprafața textuală netă, cu informații minimale despre cel care a făut posibilă publicarea se articulează pe o altă atitudine: verticalitatea lingvistului, a omului de cultură și, implicit, conștiința importanței gestului său creator.

Cu alfabet chirilic mixt este scrisă și cealaltă lucrare asupra căreia se concentrează teza noastră. Finalizată în 1832, dar rămasă multă vreme în manuscris, publicată în 1840, la București, lucrarea Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești de D. Vornicul Iordache Golescul, fiul răposatului banului Radul Golescul, în zilele prea-înălțatului nostru Domnu Alecsandru Dim. Ghika Voevod și tipărită cu însuși cheltuiala Dlui Vornicului. București În tipografia lui Eliad. 1840. , pare, numai la o simplă comparare a titului cu celelate două, anterioare, mai apropiată de epoca lui Ienăchiță Văcărescu, de care o desparte mai mult de o jumătate de secol, decât de epoca pașoptistă și de Gramatica lui Heliade Rădulescu.

O idee importantă a prefețelor o reprezintă conștiința pionieratului, a faptului că operele pe care le încredințază tiparului răspund unei necesități organice. Vocația de întemeietori, din care derivă două idei corelative, absența unor gramatici și rolul profesorilor o au, îndeosebi, Ienăchiță Văcărescu și Iordache Golescu. Ienăchiță Văcărescu este ferm în reliefarea componentei aurorale a operei sale, subliniind faptul că, spre deosebire de alte culturi, noi nu avem o gramatică. El deplânge această absență pe claviatura unor accente patriotice și religioase, tonalitate ce sugerează o perioadă de tranziție culturală: ,,limba rumânească ce nu are în starea ei nici una până acum, limba patriei noastre prin care cuvântăm, limba cu care ne închinăm marelui Dumnezeu” (p. 2).

Absența gramaticii și a unui sistem de învățământ care să asigure studierea ei, iar, prin extensie a consecințelor, o anumită unificare, limba română ,,s-a strămutat”, prezentând diferențieri dialectale (,,s-a dăjghinat”). De aici derivă regretul de a nu avea un „dascăl”, de gramatică: ,,Căci dacă ar fi fost măcar un dascăl dă grammatică, astăzi am grăi toți limba latinească sau talienească, cu carele au venit acei stăpânitori dă atuncea aicea” (p.5).

Iordache Golescu scrie și el despre absența unei gramatici, în contextul unei „canonisite gramatici” și a celor care să o utilizeze, dar referința lui se plasează pe dimensiunea optimistă a viitorului, nu pe constatarea privind trecutul. O carte de gramatică este „înlesnirea spre un […] obștesc folos” (p. 6), idee care poate fi circumscrisă pașoptismului și care vine în completarea competenței comunicative pe care o dezvoltă o gramatică, factor constitutiv al progresului. El subliniază rolul mentorilor, al interacțiunii verbale, interpersonale, dintr-un punct de vedere pragmatic-educativ: „s-ar aduna la un loc câte unul sau doi, din cei mai învățați profesori ai școalelor de știința canoanelor gramaticești și cu toții într-o glăsuire ar canonisi” (p. 6 – 7).

În acest context, pozița lui I. Heliade Rădulescu este diferită, fapt subliniat deja de unii exegeți. Ceea ce am numit conștiința pionieratului este la el contrabalansată de ceea ce am putea numi conștiința antecesorilor. Autorul cunoștea bine gramaticile anterioare, ceea ce constituie ,,o noutate meritorie” (Valeria Guțu Romalo). Autoarea subliniază aspectul de discontinuitate pe care îl creează gramaticile acelei perioade, ca și cum fiecare este izolată în turnul său de fildeș, în singularitatea ei. Această impresie este anulată de atitudinea lui Heliade, al cărui spirit enciclopedic se reflectă și în privirea panoramică ce lipsește celorlați doi autori la care ne referim. Această trăsătură este, desigur, un alt aspect modern al operei, fapt, de asemenea, subliniat: ,,O particularitate a gramaticilor epocii o constituie prezentarea fiecărei descrieri ca o lucrare autonomă și personală, fără legătură cu lucrările similare anterioare sau contemporane, ceea ce creează aparența lipsei de continuitate a cercetării în acest domeniu. Impresia de autonomie rezultă din lipsa oricăror raportări, din absența indicării modelelor sau a surselor unor soluții sau observații, ca și din absența elementelor polemice. Gramatica lui I. Heliade Rădulescu prezintă din acest punct de vedere un aspect mai modern”.

La adresa unora dintre predecesori, Heliade se exprimă pe un ton extrem de laudativ. De exemplu, Ienăchiță Văcărescu, spre care se îndreaptă preferințele sale ,,a-stătut' cel dintâiu în Țara Rumânească, ce a dăschis' drumul' Rumânilor spre cultur'a limbi, și pe urmă a lăsat' ca o datorie fiilor' și nepoților' săi cercetarea și îndreptarea limb'i, scump trebue să fie pomenirea lui la toți Rumân'i” (p. XXX).

Remarcăm pertinența contextuală a corelației dintre gramatică și dicționar, ca instrumente de progres spiritual. Ienăchiță Văcărescu, de exemplu, este surprins și de inexistența unui alt tip de lucrare lingvistică, dicționarul, cu ajutorul căruia să se poată traduce din limbile străine cărțile de știință, ,,ca să poată tălmăci cu înlesnire cărțile dă știență în limba rumânească” (p. 6). Cu ajutorul lui, s-ar putea exprima un complex de idei, ceea ce ar redimensiona întreaga limbă: „termenii filosofii prin vreun dicționaru ca să poată tălmăci cu înlesnire cărțile dă știență în limba rumânească și să nu mai pue în osteneală pă lăcuitorii acestor eparhii ce vor pohti să fie știitori dă știențe și dă filosofie ca să învețe altă limbă streină întru care să le afle acestea”. Ecou al iluminismului pan-european, această idee a unității intelectuale, a interesului pentru știință și filosofie exprimă o deschidere culturală specifică pașoptismului.

Un alt element comun prefețelor este modestia. Gramatica lui Ienăchiță Văcărescu nu este numită de autor gramatică, ,,ci numai „Băgări-dă-seamă asupra gramaticii a limbii noastre” (p. 9), după care el își exprimă recunoștința față de cititori: aceia care, ,,iubitori dă a vedea lucruri dă folosul patriei”, vor ști să aprecieze efortul, ,,râvna”.

Modestia, dar și prudența se observă la Iordache Golescu: „n-am îndrăsnit a numi strădania ce am pus spre descoperirea canoanelor grămăticești, Grămatică, ci băgări de seamă asupra canoanelor grămăticești.” În viziunea sa, gramatica este un plocon (dar): „Iată-mă și eu cu acest plocon către iubirea voastră de învățătură, plocon ce poate fi folositor la lipsa canoanelor grămăticești în care ne aflăm acum.”(p. 1) Cartea este concepută drept o experiență formativă, modelatoare, pentru cei care au „iubire” pentru studiu, asigurâd baza conceptuală încă inexistentă, „lipsa canoanelor grămăticești în care ne aflăm acum”.

Alături de modestia pe care am remarcat-o și la ceilalți autori, („nenorocita mea Grammatică”), merită subliniate: relația cu cititorii avizați, cei „literați”, inflexiunea subiectivă, referința la sentimente („căldură, dorire și silință”) și la vremuri („vremilor celor pline de neodihnă”), în cazul lui Ion Heliade Rădulescu: „Acuma însă crez din pricina vremilor celor pline de neodihnă, că va-fi încetat din nenorocire adunarea ce se făcea pentru îndreptarea limbi; va fi încetat cu adevărat, dar mădulările ei sânt în ființă și cu aceleași sentimenturi: căldură, dorire și silință, și așa nenorocita mea Grammatică tot înaintea lor este addusă și acum când îndrăsnește a se face cunoscută și a intra în judicata tutulor Rumânilor celor literați” (p. III). Este evidentă o nouă configurarea a tipului de destinatar; Heliade își focalizează atenția asupra destinatarului specialist, pe când la Ienăchiță Văcărescu se articula o idee prevalent patriotică; cititorii să vor fi fost aceia ,,iubitori dă a vedea lucruri dă folosul patriei”.

Excursul nostru în interiorul celor trei Gramatici a evidențat și alte similitudini sau disimilarități, perspectiva descriptivă asociindu-se cu o inevitabilă coordonată comparativă.

În afara titlurilor și a prefețelor, respectiv, a dedicațiilor celor trei lucrări descrise mai sus, vom încerca să prezentăm, în continuare, algoritmul după care cei trei gramaticieni și-au construit lucrările, precum și o parte din aparatul conceptual pe care aceștia l-au folosit, evidențiind elementele de progres/acumulările calitative înregistrate de la o gramatică la alta.

I. Structura celor trei gramatici:

Observație: Echivalențele notate cu asterisc au fost preluate de noi din studiul lui Iorgu Iordan.

II. Termeni fonetici, morfologici și sintactici

Fără a-i suspecta pe autorii celor trei gramatici de un mimetism steril, s-a putut observa că, din eșantionul propus de noi (42 de termeni fonetici, morfologici și sinatctici) în acest tabel, mai apropiat (ca frecvență) de termenii actuali este Ion Heliade Rădulescu.

NOTE

CONCLUZII

Contextualizarea unor importante repere de gândire din domeniile cunoașterii ne oferă întotdeauna elemente de noutate și de evoluție. Straturile temporale trecute spre care privim și la care se plasează analiza devin, printr-un demers recuperator, momente semnificative dintr-un proces amplu și dinamic, cu multiple intercondiționări și paralelisme. Din această perspectivă, lucrarea Evoluția studiului gramatical în Muntenia ne-a relevat un câmp de acțiune fertil, un spațiu cultural care poartă amprenta unei vaste reconstrucții, pe fundalul sincronizării cu valorile și modelele europene.

Dinamica societății în ansamblul ei are capacitatea de a iradia ideile sale directoare, cele manifeste, dar și cele care modelează la nivelul de adâncime al inițiativelor culturale, în care se oglindește „spiritul timpului”. Discursul lingvistic se plasează în sfera științifică, dar concepția care îi determină existența și care îi orientează semnificațiile descinde din acest vector al timpului. El îl valorizează și chiar îl motivează, prin stimuli extrinseci, care apoi se transformă în structuri mentale, inclusiv lingvistice, în gramatici.

În lumina acestei corelații funcționale, lucrarea noastră a acordat un spațiu semnificativ conturării Condițiilor sociale, politice, culturale ale dezvoltării limbii române literare în perioada secolelor al XVIII-lea – al XIX-lea. La toate nivelurile sale de existență, acest interval dezvăluie un larg proces de transformare, o mutație de esență, pe care capitolul a exemplificat-o, în jaloanele sale semnificative: politic, social, economic, cultural.

Evenimentele istorice care se succed cu repeziciune în această perioadă, privite de pe versantul lor luminos, au ca efect schimbarea societății în toate articulațiile sale. Modernizarea este cuvântul – cheie pentru acest interval tumultos care intră ineluctabil în ecuația dezvoltării, a progresului. Astfel, am arătat că, în plan evenimențial, anul 1774, asociat cu Pacea de la Kuciuc-Kainargi, antrenează numeroase transformări de ordin economic (precum dezvoltarea comerțului în urma liberalizării navigației pe Dunăre), dar și cultural (precum îmbogățirea documentelor epocii cu memorialele de călătorie grație contactelor culturale stabilite cu europenii). Am subliniat, de asemenea, că Școala Ardeleană, la nivelul căreia și-a găsit corespondent Iluminismul european, a determinat orientarea românilor spre Occident, spre izvoarele romane, precum și spre ideea de latinitate. Reprezentanții acestui prim nucelu iluminist românesc au avut ca principală preocupare elaboararea scrierilor normative, a căror apariție răspundea unui deziderat, acela al unificării și codificării limbii literare, al creării unei norme supradialectale. În acest sens, Neagu Giuvara precizează că, ,,ținând seama de situația de inferioritate în care era ținut elementul românesc din Transilvania, reafirmarea originii latine a limbii și a neamului a fost fermentul unei adevărate renașteri naționale și al unei treziri rapide la cultura apuseană. Cercetările lingvistice, gramaticile, primele culegeri de documente istorice, încercările de sinteză vin unele după altele cu o repeziciune și cu un entuziasm extraordinare”. Un alt eveniment important la care am făcut referire este Revoluția lui Tudor Vladimirescu din anul 1821, anul în care românii își găsesc forța necesară pentru a pune capăt domniilor fanariote, înscriind o nouă pagină în istorie. În felul acesta se creau premisele unei renașteri culturale în toate provinciile românești. Am evidențiat, totodată, faptul că, odată fixate coordonatele culturii române moderne, accentul se deplasează rapid spre dezvoltarea învățământului, a presei în limba națională și nu în ultimul rând, spre dezvoltarea teatrului, a societăților literare și artistice. În acest context, am adăugat că nu trebuie neglijat rolul traducerilor din această perioadă, având în vedere că, până la crearea unor piese originale, tinerii români, întorși de la studiile efectuate în străinătate, cu o nouă determinare, încep să traducă din operele citite. În expunerea noastră, am subliniat rolul pe care l-a avut Societatea Literară (Academică) Română în punerea bazelor procesului de fixare a limbii române moderne pe tot cuprinsul spațiului românesc, prin ortografie, prin alcătuirea unor instrumente lingvistice, precum dicționarul și gramatica. Dincolo de schimbările de titulatură și dincolo de unele eșecuri, Societatea Academică Română, transformată în 1879 în Academia Română, a devenit unicul for de cultivare și normare a limbii. Sintetizând, putem aprecia că, în tabloul general al perioadei secolelor al XVIII-lea – al XIX-lea, s-a remarcat efortul cărturarilor români angajați responsabil într-o operă de durată, aceea de stabilire a unor norme unice la nivelul limbii române literare, având în vedere fluctuațiile pe care aceasta le-a cunoscut.

Am considerat că trasarea axelor constitutive ale epocii are o importanță determinantă în plasarea studiilor gramaticale în contextul lor genetic, cel care deține o dimensiune activă și în care se ancorează studiul lingvistic. Contextul asigură un eșafodaj general și, nu întâmplător, prefețele gramaticilor sunt articulate pe idei precum: mediul cultural, unitatea națională, procesul de modernizare, sentimentul identitar.

Evoluția, aspect intrinsec al demersului asumat de această lucrare, se evidențiază nu numai la nivelul intențiilor, al perioadei în care cele trei gramatici aflate sub lumina analizei au apărut, dar și la nivelul structurării materialului lingvistic, al terminologiei specifice, al distingerilor teoretice operate, aspecte integrabile unui proces de autoreflecție, cu argumente ancorate în natura limbii și în eforturile de a o moderniza, de a o transforma într-un „instrument” tot mai suplu și mai complex.

Având în vedere dificultatea pe care au întâmpinat-o cei trei gramatici în abordarea terminologiei gramaticale, am considerat oportună raportarea demersului nostru investigativ în linie conceptuală/terminologică la factorii care au determinat constituirea terminologiei științifice, în general, și a celei gramaticale, în special, în capitolul al II-lea, intitulat Terminologia și normele limbii literare înregistrate în evoluția studiului gramatical românesc în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea-repere generale. Pentru acesta, am avut în vedere faptul că, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, procesul modernizării și al unificării limbii române literare cunoaște o fază de tranziție, caracterizată prin numeroase ezitări, oscilații, inconsecvențe. În ordinea priorităților, s-a remarcat că principalul domeniu în care se impunea cu necesitate schimbarea este vocabularul, care trebuia îmbogățit cu termeni adecvați unor noțiuni noi privind existența materială și spirituală (de exemplu, creșeterea exportului de mărfuri a generat schimbări în sfera economiei rurale, schimbări care au încurajat, la rândul lor, tipărirea a numeroase cărți și broșuri). Observațiile făcute în legătură cu îmbogățirea vocalularului cu termeni noi ne-au permis să identificăm unele tendințe, a căror intersectare explică aspectul eterogen al limbii culte din această perioadă. Astfel, dacă pentru început limba română opta pentru surse neogrecești, ,,româna fiind singura limbă romanică ce a avut contact direct și îndelungat, atât livresc cât și oral, cu vorbitori și cu surse scrise în greaca modernă”, după anul 1800, prin ideile propagate de ardeleni, aceasta trebuia să se orienteze către limba latină, respectiv către celelalte limbi romanice, marcând astfel debutul unui proces de relatinizare. Am evidențiat faptul că, la nivel cantitativ, dar și calitativ, principala sursă a terminologiei științifice o reprezintă limba franceză care s-a manifestat cu putere în cultura română a secolului al XIX-lea. Așa cum apreciază Despina Ursu și N.A.Ursu, neogreaca nu mai este la fel de cunoscută pe măsură ce se intensifică influența franceză. Ne-am referit, totodată, la influența limbii italiene, mai puțin intensă decât cea franceză sau rusă, dictată de împrejurările istorice de dezvoltare a Țărilor Române din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Resimțită încă din opera Stolnicului Constantin Cantacuzino puterea limbii italine își dezvoltă dimensiunile prin activitatea lingvistică desfășurată de către Ion Heliade Rădulescu la începutul secolului al XIX-lea. Așa cum s-a apreciat, neologismul latino-romanic este rezultatul influenței Școlii Ardeleane, pe de o parte, al predilecției românilor pentru cultura franceză și cea italiană, pe de altă parte.

Nu a fost ignorată nici filiera germană prin care s-au tradus numeroase cărți, respectiv, manuale școlare.

Terminologia gramaticală din această perioadă (având în vedere gradul înalt de abstractizare pe care îl presupune și stadiul incipient în care se afla) este, la nivel formal, destul de imprecisă, cu termeni care oscilează pe parcursul expunerii, autorii apelând, uneori, la calcuri pentru a păstra condițiile de bază ale acestor scrieri, anume popularitatea și accesibilitatea. Dificultățile ienerente începuturilor au fost subliniate în ideea de a evidenția traiectoria sinuoasă pe care a cunoscut-o terminologia gramaticală, dinspre obscuritatea pe care o imprimau limbii române calcurile, spre claritatea și precizia prin care sunt exprimate, în prezent, noțiunile științifice.

Ideea că gramatica este o componentă fundamentală în definirea identității naționale, un deziderat nu doar științific, ci și național, este prezentă încă de la Ienăchiță Văcărescu, cel care promovează un punct de vedere tipic epocii, în prefața primei gramatici scrise și tipărite în limba română, cu cele două ediții ale sale, de la Râmnic și de la Viena, din 1787, Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orânduielelor gramaticii românești. Demersul descriptiv are în vedere „limba patriei noastre prin care cuvântăm”, „limba cu care cuvântându, petrecem viețuirea aceasta vremelnică”, expresii cu un potențial speculativ care fundamentează lucrarea propriu-zisă.

Câteva decenii mai târziu, în 1828, este publicată la Sibiu prima lucrare de lingvistică a lui Ion Heliade Rădulescu, ,,Gramatica românească de D.I.Eliad', dată la typar' cu cheltuial'a D. coconului Scarlat' Roset'”, ce reprezintă expresia coerentă a primei lucrări normative a limbii române. Din dedicație, remarcăm o structură de gândire tipică epocii: demersul evolutiv cert se atașează idealurilor naționale, prin profunda ancorare în realitate, în procesul de agregare a culturii naționale moderne, căldură, dorire și silință constituind filtrul afectiv al construcției științifice.

Lucrarea noastră a încercat să pună în lumină locul important al acestei gramatici, despre care Dimitrie Popovici scria: ,,gramatica lui Heliade este de o importanță excepțională: ea este punctul de plecare al teoriei limbii literare […] ”. De asemenea, exegetul constată ramificații multiple ale ideilor, implicit ideea de sinteză ca direcție spre evoluție: ,,el culege moștenirea culturală a Renașterii ardelene și a Academiei Domnești din București, academie care cuprindea în zestrea ei filozofia senzualistă a lui Condillac și pe aceea a lui Destutt de Tracy. Sub raportul gândirii filozofice pe care o cuprinde, gramatica lui Heliade trebuie raportată la cei doi gânditori francezi; ea trebuie raportată de asemenea la un discipol al acestor doi gânditori, la profesorul Vardalah de la Academia grecească”. Autorul analizează Introducerea, insistând pe valențele novatoare ale ideilor: ,,Heliade este un revoluționar în materie de idei. Atitudinea lui este fermă împotriva tradiției, în special împotriva tradiției ortografice. Și același lucru s-ar putea spune și despre capitolul referitor la lexic, care trădează o concepție revoluționară de mari proporții”.

Iordache Golescu, așa cum reiese din prefața la Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești, în anul 1840, își concepe cartea drept „plocon ce poate fi folositor la lipsa canoanelor grămăticești în care ne aflăm acum”. Conștiință de întemeietori au toți autorii pe care lucrarea noastră îi analizează. În ordine teoretică, ei sunt conștienți de necesitatea unor instanțe normative, a unor „canoane”, iar asemenea afirmații care converg spre ideea de normare, de evoluție, de modernizare constituie adevărate ancore atitudinale ce definesc epoca.

Lucrarea noastră a trecut printr-un filtru descriptiv – recuperator și axiologic cele trei gramatici, dintre care cea a lui Ienăchiță Văcărescu, și cea a lui Iordache Golescu au fost mai puțin analizate de-a lungul timpului, poate și din cauza rămânerii lor în ediție princeps, până în zilele noastre. Valențele lor inedite presupun multe idei conexate cu gramatica lui I. Heliade Rădulescu, ale cărei merite sunt plasate sub semnul „excepționalului”, al „revoluției”. Într-un mediu cultural în care se cristaliza, apoi se afirma plenar ideea de identitate etnică, dar și activarea identității europene, este importantă existența corelativă a celor trei gramatici, în pofida diferențerilor valorice intrinseci ori a impactului lor real printre contemporani. Lucrarea noastră a prezentat similaritățile, dar și disimilaritățile, a constatat pe mai multe paliere ale analizei o tendință evolutivă, pe care a subliniat-o.

Structura pentru care am optat în capitolele al III-lea, al IV-lea și al V-lea al lucrării are un aspect tetrapartit, cu respectarea principiului cronologic, un criteriu operabil pentru detalierea fiecărei gramatici, dar cu trimiteri și corelații apte să evidențieze continuitatea. Gramaticile au fost analizate pe segmente macrostructurale, inegale ca extensie, dar coerente ca structură: descrierea structurii acestora; modelele străine utilizate și influența exercitată de acestea asupra materialului gramatical; terminologia; normele limbii literare.

Analiza gramaticii lui Ienăchiță Văcărescu, alcătuită din două părți inegale, numite cărți, a evidențiat, în primul rând, importanța pe care o acordă autorul pronunției și scrierii, fiind cunoscut că lui îi datorăm prima încercare de reducere a alfabetului chirilic la 33 de semne, la nivelul căruia distinge 9 vocale și 24 de consoane. Văcărescu a avut, de asemenea, meritul de a remarca o particlularitate a limbii române în privința postpunerii articolului, în comparație cu alte limbi, în care acesta este antepus. Angajându-se responsabil în efortul de căutare a unor forme literare unice, de pe o poziție obiectivă, gramaticul muntean a sesizat, la nivelul dialectului moldovenesc, forma pot a indicativului prezent, care este conformă cu regula gramaticală, apreciind, totodată, rigurozitatea ardelenilor în privința respectării ortografiei. O particularitate a gramaticii lui Văcărescu o reprezintă capitolul de poetică, în care autorul dezvoltă veritabile lecții de prozodie, evidențiind contribuțiile majore aduse, în acest domeniu, de greci și de romani, pe care îi deosebește de italieni, francezi, spanioli. Am remarcat maniera originală în care autorul ilustrează principiile realizării rimei cu șase exemple de poezii din creația proprie.

Analiza opiniilor divergente în legătură cu modelele străine la care a recurs Văcărescu pentru elaborarea gramaticii sale, ne-a permis să realizăm o sinteză prin care să putem sublinia meritul acestui cărturar de a se fi desprins de influența gramaticii slavone în favoarea modelelor grecești și a celor italiene..

Examinarea gramaticii lui Ienăchiță Văcărescu sub aspect terminologic a reliefat dificultățile pe care le-a întâmpinat autorul în conceperea, aproape în totalitate, a terminologiei gramaticale, având în vedere pionieratul lucrării sale. Constatând lipsa unei termonologii științifice („termenii științii”), Văcărescu intervine conștient în actul de emancipare a limbii literare introducând, cu prioritate, în aparatul conceptual al gramaticii sale numeroase neologisme, pe care, uneori, le dublează cu un calc, iar, alteori, din prudență, le abandonează. Sunt cunoscute preferințele autorului pentru terminologia de origine italiană, dar și greacă, după cum mai apar sporadic și termeni slavoni. Diversă și, în același timp, echilibrată ca distribuție, terminologia folosită de Văcărescu nu a alunecat în desuetudine și nu poate fi considerată anacronică sau bizară, ea trebuie reevaluată pentru a nu risca să minimalizăm meritele unui autor implicat în acest demers complex de codificare a limbii.

Totodată, prin analiza faptelor de limbă excerptate din gramatica lui Văcărescu, am evidențiat afinitatea acestuia față tradiția literară muntenească, cu excepția unor ezitări justificabile prin amprenta graiului local. Cercetarea a pus în lumină o serie de forme conforme cu limba literară de astăzi, care au fost validate, ulterior, de gramatica lui Heliade, inclusiv a lui Golescu.

Cercetarea celei de-a doua gramatici din Muntenia, Gramatica românească, a lui Ion Heliade Rădulescu, apărută la un interval de 41 de ani față de Observațiile… lui Văcărescu, a reliefat coerența descrierii lingvistice realizate de autor și asemănarea structurii limbii, în forma prezentată în gramatică, cu structura limbii române actuale. Astfel, substantivul este abordat ca parte de vorbire distinctă, nemaifiind inclus în categoria numelui, ca la Văcărescu, de exemplu. La fel procedează și cu adjectivul, pe care îl separă de substantiv. Mult mai aproape de limba actuală este Heliade și prin forma acest și ăst, diferită de forma cest, întâlnită la Văcărescu. Analiza a evidențiat, totodată, subtilitățile la care a recus gramaticul în abordarea verbului, el sesizând unele nuanțe temporale, precum prezentul etern și gnomic. Totodată, în descrierea adverbului, s-au făcut referiri la posibilitatea acestuia de a se substantiviza prin articulare. În privința sintaxei, Heliade a avut meritul de a fi acordat, pentru prima oară, sintaxei un număr mai mare de pagini, ceea ce a constituit un stimulent pentru gramaticile de mai târziu.

Analiza referitoare la izvoarele străine ale gramaticii lui Heliade a evidențiat, în principal, două surse evocate de majoritatea cercetătorilor, reperabile în gramaticile franceze: pe de o parte, este vorba despre influența lui Charles Constant Le Tellier, pe de altă parte, este posibil ca Heliade să fi fost influențat de gramatica lui Condillac. Aprecierile făcute în acest sens au condus la concluzia că, indiferent de sursă, Heliade nu a preluat mimetic modelele franceze la care s-au făcut referiri, el și-a elaborat lucrarea în spiritul tradiției impuse de gramaticile anterioare, valorificând cu discernământ modelul francez, recognoscibil în structura și în terminologia gramaticii. Sintetizând, orientarea lui Heliade către modelele străine a fost un act deliberat, generat de imperativul armonizării culturii române cu o cultură aflată pe o treaptă superioară de dezvoltare. Dintr-un astfel de travaliu a rezultat un instrument suplu și modern, primul de acest fel, pentru studiul limbii.

Investigarea palierului terminologic al Gramaticii românești a relevat apropierea mult mai mare a nomenclaturii promovate de Heliade de terminologia gramaticală, gramaticul reușind sa-i depășească pe Ienăchiță Văcărescu și pe Iordache Golescu, ale căror gramatici le cunoștea. Ca adept al introducerii neologismelor, cărturarul muntean a remarcat necesitatea adaptării lor fonetice și morfologice. Fiind în măsură să rafineze inventarul gramatical, Heliadea a reușit perfomanța de a apela la un singur termen neologic pentru mai multe concepte.

Siguranța, intuiția, exigența de care a dat dovadă Heliade în organizarea diferitelor fapte de limbă i-au permis acestuia să reducă substanțial numărul formelor neconfome cu normele limbii române actuale, anticpând astfel momentul realizării unității depline a limbii române literare. Reușita demersului heliadesc în normarea limbii se datorează faptului că acesta s-a bazat aproape în totalitate pe varianta literară de tip muntenesc.

Din analiza ultimei lucrări normative, Băgări de seamă…, aparținând lui Iordache Golescu, s-a constat că, din punctul de vedere al structurii, aceasta este mult apropiată de gramatica lui Văcărescu, având în vedere că a fost terminată înaintea publicării gramaticii lui Heliade.

Cercetarea noastră a relevat preocuparea gramaticului muntean de a descrie în detaliu producerea/pronunțarea sunetelor, cu o precizie surprinzătoare, fără corespondent în alte gramatici, fiind cunoscut interesul acestuia pentru aspectul oral al exprimării. Predilecția autorului pentru detalii se reflectă și în atenția pe care o acordă sufixelor diminutivale, al căror inventar nu a fost egalat până astăzi, chiar dacă, asemenea descrierii problemelor de ortoepie, abordarea este una empirică. Tehnica detaliului este utilizată și în capitolul rezervat prepozițiilor, meritul autorului fiind acela de a evidenția clasificarea acestora după criteriul semantic, ilustrându-le cu numeroase exemple. Analizând maniera originală de abordare a limbii române de către Iordache Golescu, am remarcat că acesta evoluează atent în demersul său, ajungând la performanța de surprinde aspecte/nuanțe pe care le identificăm și în limba literară actuală (de exemplu, substantivele defective de număr sau mobilitatea accentului, echivocurile grafice, fenomenul eliziunii, dependența predicatului de subiect, acordul predicatului cu subiectul în număr și persoană).

În ciuda dificultății de identica modelele de la care a plecat Iordache Golescu, fiind știut că acesta nu a fost influențat de nicio teorie lingvistică, lucrarea cărturarului muntean, pur descripivă, trebuie apreciată pentru obiectivitatea abordării limbii române literare.

Mai mult sau mai puțin tributar terminologiei gramaticale moștenite, Iordache Golescu a încercat să aducă unele înovații în actul de codificare a limbii române literare de la începutul secolului al XIX-lea.

Analiza faptelor de limbă excerptate din Băgările de seamă… a evidențiat că autorul, deși nu s-a putut desprinde total de norma tradițională muntenească, a menținut de la cei doi predecesori, forme conforme cu limba română actuală.

. Demersul comparativ din ultimul capitol a surprins, în primul rând, motivațiile elaborării celor trei cărți de gramatică, într-o epocă a sincronizărilor multiple, după o lungă perioadă a decalajelor culturale. În al doilea rând, descrierea profilului fiecărei lucrări a învederat, pe lângă unele regularități, calitatea demersului științific, intervenția factorului subiectiv, componente indispensable în procesul cristalizării unei direcții evolutive.

Analiza structurii, a terminologiei, a normelor limbii literare din cele trei gramatici muntenești execerptate, s-a bazat, în primul rând, pe o muncă pe text. Întrucât, lucrările normative ale lui Ienăchiță Văcărescu și Iordache Golescu nu au cunoscut până astăzi o ediție modernă, ne-am încumetat să facem o transliterare a textelor care a avut drept consecință expunerea pe dimensiuni mai ample a cuprinsului acestor două gramatici. Probabil că, în economia acestei lucrări de doctorat, descrierea pas cu pas a structurii și a faptelor de limbă din aceste gramatici, poate părea prea amplă. Noi am considerat-o necesară, întrucât poate deveni oricând un demers util celor interesați de textele unor lucrări normative rămase până astăzi în editarea lor cu alfabet chirilic.

În plan teoretic și metodologic, lucrarea a dezvoltat, astfel, o abordare contextualizată, considerând că, pentru epocile întemeietoare, îndeosebi, este importantă fixarea în diacronie și într-o schițare proiectivă a problemelor. Ca legătură informațională a omului cu realitatea, limbajul stimulează reprezentările, gândirea, imaginația, iar cele trei gramatici analizate, pe lângă descifrarea specificului lor, a conțiuturilor, a conceptelor și a generalizărilor, a exemplificărilor, s-a preocupat și de aspirațiile pe care ele le conțineau, competența de comunicare fiind calea electivă pentru cea culturală. Iar cultura, în perioada analizată, s-a circumscris unor înalte idealuri, cele care au creat cultura națională modernă, în al cărei patrimoniu își au locul și cele trei gramatici.

Considerăm că orice relectură a lucrărilor lingvistice întemeietoare, prin prisma exegezelor care le-au fost dedicate, dar și a contribuțiilor personale, cum și-a propus lucrarea noastră, semnifică un act de recuperare a unor structuri culturale, iar recuperarea implică resemantizare, contribuție la definirea culturii identitare, a hărții spirituale naționale.

NOTE

BIBLIOGRAFIE

*** Enciclopedia limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.

*** Istoria lingvisticii românești, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.

*** Istoria literaturii române, II, De la Școala Ardeleană la Junimea, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968.

*** Istoria românilor, vol.VI, Românii între Europa clasică și Europa Luminilor (1711 – 1821), coordonatori: Paul Cernodovanu, Nicolae Edroiu, București, Editura Enciclopedică, 2002.

*** Istoria românilor, vol. VII, Tom I, Constituirea României Moderne (1821 – 1878), coordonator: Dan Berindei, București, Editura Enciclopedică, 2003.

*** Școala Ardeleană, vol. I, Ediție critică de Florea Fugariu, Studiu critic și note finale de Romul Munteanu, București, Editura Albatros, 1970.

*** Școala Ardeleană, vol. I, Ediție critică note, bibliografie și glosar de Florea Fugariu. Introducere de Dumitru Gheișe și Pompiliu Teodor, București, Editura Minerva, 1983.

Avram, Mioara, Norma gramaticală, ,,Limbă și literatură”, București, Societatea de Științe Filologice din România, vol I, 1986.

Avram, Mioara, Prima gramatică academică a limbii române, ,,Limba Romănă”, XV, 1966, nr.5, p. 487 – 592.

Balacciu, Jana, Chiriacescu, Rodica, Dicționar de lingviști și filologi români, București, Editura Albatros, 1978.

Bănescu, Nicolae, Viața și scrierile marelui vornic Iordache Golescu, Vălenii de Munte, Editura Neamul Românesc, 1910.

Bengescu, Gheorghe, Despre activitatea literară a unor membri ai familiei Golescu în cursul secolului al XIX-lea. Discurs scris dar nerostit de Gheorghe Bengescu, Academia Română, Discursuri de recepțiune, LII, București, Cultura Națională, București, 1923.

Bidu – Vrânceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu Ruxăndoiu, Liliana, Mancaș, Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2001.

Barborică, Elena, Onu, Liviu, Teodorescu, Mirela, Introducere în filologia română, Orientări în tehnica cercetării tiințifice a limbii române, Ediția a doua, revăzută și adăugită, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978.

Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București, Editura Humanitas, 2006.

Brașoveanul, Dimitrie Eustatievici, Gramatica rumânească, 1757. Prima gramatică a limbii române. Ediție, studiu introductiv și glosar de N. A. Ursu, București, Editura Științifică și Pedagogică, 1969.

Byck, Jaques , Vocabularul științific și tehnic, în limba română din secolul al XVIII-lea, în ,,Studii și Cercetări Lingvistice”, V, 1954, fasc. 1 – 2, p. 21 – 43.

Camariano – Cioran, Adriana, Academiile domnești din București și Iași, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971.

Camariano, Nestor, Influența greacă asupra prefeții gramaticii lui Ioan Eeliade Rădulescu. Extras din ,,Revista istorică română”, Fascicula IV, Monitorul oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1945, p. 483 – 494.

Camariano, Nestor, Modelele Gramaticii lui Văcărescu, ,,Extras din Studii Italiene” III (1936), București, 1936, p. 185 – 191.

Cazacu, Boris , Preocupări filologice la Academia Română (dicționarul, gramatica, ortografia), în ,,Limbă și literatură”, vol III, București, 1986 , p. 300 – 302.

Cazmir, Ștefan, Alfabetul de tranziție, București, Editura Cartea Românească, 1986.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Minerva, 1966.

Chaunnu, Pierre, Civilizația Europei în secolul Luminilor, vol. I, II, Traducere și cuvânt înainte de Irina Mavrodin, București, Editura Meridiane, 1986.

Cîrstoiu, Cornel, Despre Gramatica lui Ienăchiță Văcărescu, ,,Limbă și literatură”, vol.IV, 1973, p. 833 – 840.

Cobeț, Doina, Articolul în gramaticile românești în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, în ,,Anuar de lingvistică și istorie literară”, Tom XLII – XLIII, 2002-2003, p. 47 – 63.

Cobeț, Doina, Petru Maller Câmpeanu – gramatician, ,,Limbă și literatură”, București, Societatea de Științe Filologice din România, Anul XLI, nr. 3, 1992, p. 115 – 120.

Cobeț, Doina, Profesorul Ioan Pop, autorul Grămaticii rumânești din anul 1835, în ,,Limba română”, XLI, Nr.6., 1992, p. 337 – 342.

Costinescu, Mariana, Normele limbii literare în gramaticile românești, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1979.

Coteanu, Ion, Dănăilă, Ion, Introducere în lingvistica românească. Probleme. Bibliografie, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.

Diaconescu, Paula, Elemente de istorie a limbii române literare moderne. Partea I. Probleme de normare a limbii române literare moderne (1830 – 1800), București, Tipografia Universității din București, 1974.

Duică, G. Bogdan, Istoria literaturii române moderne. Cei dintâi poeți moderni, Cluj, Editura Institutului de Arte Grafice ,,Ardealul ”, 1923.

Dumistrăcel, Stelian, Neologismul în terminologia agricolă românească pe baza ALR, în ,,Anuar de filologie”, tom XV, 1964, p. 82. 77 – 98.

Dumitrașcu, Katalin, August Treboniu Laurian. Opera lingvistică, Craiova, Editura Universitaria, 2002.

Frîncu, C., Din istoria genului personal în limba română: genitiv – dativul femininelor în -ca, -ga, în ,,Limba română”, XXIII, 1974, nr.5, p. 409 – 418.

Frâncu, C. , Din istoria numeralului românesc: Vechimea formelor paisprezece, șaisperzece, șaizeci, în ,,Limba română”, 6, anul XXVII, 1978 noiembrie – decembrie, p.601, p. 599 – 606.

Gaster, M., Gramatica românească a lui Gheorghe Lazăr (1821), în ,,Adevărul literar și artistic”, IX, nr. 436.

Găzdaru, Dimitrie, Modelul italian al gramaticii lui Văcărescu, Extras din Arhiva, Anul XLIII (1936), Iași, Institutul de Arte Grafice ,,Presa Bună”, 1936, p. 3 – 11.

Gheție, Ion, Mareș Al., Introducere în filologia românească. Probleme. Metode. Interpretări, București, Editura Enciclopedică Română, 1974.

Gheție, Ion, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.

Gheție, Ion, Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975.

Giurescu C., Constantin, Giurescu C., Dinu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ediția a doua, revăzută și adăugită, București, Editura Albatros, 1975.

Golescu, Iordache, Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticești de D. Vornicul Iordache Golescul, fiul răposatului banului Radul Golescul, în zilele prea-înălțatului nostru Domnu Alecsandru Dim. Ghika voevod și tipărită cu însuși cheltuiala Dlui vornicului. București, în tipografia lui Eliad, 1840.

Golescu, Iordache, Scrieri alese. Ediție și comentarii de Mihai Moraru. Tabel biobibliografic și repere critice de Coman Lupu. Cuvânt înainte de acad. Al.Rosetti, București, Editura Cartea Românească, 1990.

Grecu V., Victor, Școala Ardeleană și unitatea limbii române literare, Timișoara, Editura Facla, 1973.

Guțu Romalo, Valeria, Componenta latino-romanică a limbii române, ,,Limbă și literatură”, vol III-IV, București, 1994, p. 5 – 12.

Guțu Romalo, Valeria, Periplu lingvistic. Studii și reflecții, București, Editura Academiei Române, 2013.

Heliade Rădulescu, Ion, Gramatica românească. Ediție și studiu de Valeria Guțu Romalo, București, Editura Eminescu, 1980.

Heliade Rădulescu, Ion, Literatura, Critica, I, București, 1860.

Heliade Rădulescu, Ion, Opere, ediție critică, cu introducere, note și variante, de D. Popovici, București, Editura pentru literatură și artă, tomul II, 1943.

Heliade Rădulescu, Ion, Scrieri lingvistice, Ediție, studiu introductiv, note și bibliografie de Ion Popescu Sireteanu, București, Editura Științifică, 1973, p. 100 – 107.

Haneș, V. Petre, Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ediția a II-a, București, Editura Casa Școalelor, 1926.

Haneș, V. Petre, Studii de istorie literară, București, Editura Minerva, 1970.

Hazard, Paul, Criza conștiinței europene, 1680 – 1715, Traducere de Sanda Șora, Prefața de Romul Munteanu, București, Editura Univers, 1973.

Hazard, Paul, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea, De la Montesquieu la Lessing, În românește de Viorel Grecu, București, Editura Univers, 1981.

Hristea, Theodor (coord.), Procedee externe de îmbogățire a vocabularului, în ,,Sinteze de limba română”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1981.

Ichim-Tomescu, Domnița, Numele propriu în gramaticile românești, în Limba română XLII, 5/1993, p. 208 – 209. 207 – 215.

Ionașcu, Romulus, Gramaticii români. Tractat istoric despre evoluțiunea studiului limbei române dela 1757 până astăzi, Iași, Institutul de arte grafice N.V.Ștefăniu & Co., 1914.

Iordan, Iorgu, Scurt istoric al principalelor lucrări de gramatică românească, ,,Limbă și literatură”, II, 1956, p.163 – 196.

Istrate, C., Neologismul latino-romanic în cadrul vocabularului limbii române, în ,,Anuar de lingvisitcă și istorie literară”, tom XXVI, 1977 – 1978, p. p. 37. 36 – 43.

Ivănescu, George, Istoria limbii române, Iași, Editura Junimea, 1980.

Lambrior, Alexandru, Literatura poporană. Pilde, povățuiri i cuvinte adeverate și povești adunate de d-nealui, Vornicul Iordachi Golescul, fiul reposatului Banul Radul Golescul, în ,,Convorbiri literare”, No. 2, Anul VIII, Iassi, 1 Maiu 1874, p. 66 – 83.

Lupu, Coman, Lexicografia românească în procesul deoccidentalizare latino-romanică a limbii române moderne (1780-1860), București, Editura Logos, 1999.

Macrea, Dimitrie, Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei românești, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008.

Marcu, Florin, Înființarea Societății Literare (Academice) Române, în ,,Limba română”, XV, nr. 5, 1966.

Marcu, Mihaela, Evoluția terminologiei gramaticale românești în perioada 1757 – 1877, Craiova, Editura Universitaria, 2005.

Marcu, Mihaela, Modernitatea Gramaticii românești a lui Ion Heliade Rădulescu, în ,,Studii și articole. Contribuții filologice”, II, Craiova, Editura Universitaria, 2007, p. 104 – 107.

Marcu, Mihaela, Primele gramatici ale limbii române, Modelele lor străine, ,,Receptarea Antichității greco – latine în culturile europene”, Craiova, Editura Universitaria, 2009.

Muntean, Eugen, Introducere în lingvistică, Iași, Editura Polirom, 2005.

Munteanu, Romul, Cultura europeană în epoca luminilor, Ediție integral revizuită și adăugită, București, Editura Univers, 1974.

Munteanu, Ștefan, Țăra, Vasile, Istoria limbii române literare, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1983.

Munteanu, Ștefan, Țăra, Vasile, Istoria limbii române literare. Privire generală, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978.

Nicolae, Alexandru, Articolul în principalele gramatici de secol XIX, ,,Limba română”, LVIII, nr. 2, 2009, p. 254 – 261.

Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice. Contribuții socioculturale, vol.2, București, Editura Științifică și Enciclopedică.

Neagoe, Victorela, Morfosintaxa articolului în graiurile dacoromâne în secolul al XIX-lea, ,,Limba română”, LX , 2011, nr.2, p. 162 – 176.

Pascu, Giorge, Gramatica lui Văcărescu, în ,,Convorbiri literare”, LVI (1924) .

Petuhov, Nicoleta, Influența terminologiei în primele gramatici românești, ,,Limba română”, XLIX, nr.3, București, p. 555 – 569.

Piru, Alexandru, Literatura română premodernă, București, Editura pentru Literatură, 1964.

Popovici, D., Romantismul românesc, Ediția I, Partea I-a, prima perioadă romantică (1829-1840), scriitorii de la ,,Dacia literară”, Cuvânt înainte de Tudor Vianu, Prefață de Dan Simonescu, Ediție îngrijită și note de Ioana Petrescu, Capitolul Ion Heliade Rădulescu.

Rosetti, Alexandru, Cazacu Boris, Onu Liviu, Istoria limbii române literare, vol.I, De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, Ediția a doua, revăzută și adăugită, București, Editura Minerva, 1971.

Saramandu, Manuela, Neologismul latino – romanic, ,,Limbă și literatură”, vol. III, București, 1896, p. 303 – 310.

Manuela Saramandu, Terminologia juridic-administrativă românească în perioada 1780- 1850, București, Tipografia Universității din București, 1986.

Seche, Mircea, Câteva păreri despre limba literară în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în ,,Limba română”, VII, nr. 2, 1958, p. 93 – 95.

Simion, Eugen, Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române, Ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom, 2008.

Steinke, Klaus, Problema modelelor gramaticii lui Ienăchiță Văcărescu, ,,Anuar de lingvisitcă și istorie literară”, tom XXIV, 1973, p.17 – 34.

Șăineanu, Lazăr, Istoria filologiei române. Cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870 -1895). Studii critice de Lazăr Șaineanu. A doua edițiune, Bucuresci, Editura Librăriei Socecu & Comp., 21, Calea Victoriei, 21, 1895.

Șuteu, Flora, Influența ortografiei asupra pronunțării literare românești, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976.

Țâra, D. Vasile, Despre fixarea și evoluția normelor limbii române literare, în ,,Limbă și literatură”, vol.II, București, 1994, p. 8 – 13.

Ursu, Despina, Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioade 1760-1860, ,,Limba română”, XIV, 1965, nr. 3, p. 371 – 379.

Ursu, Despina și Ursu, N.A., Observații asupra etimologei neologimelor în ,,Dicționarul limbii române”, în ,,Anuar de lingvisitcă și istorie literară”, tom XXI, 1970, p. 127 – 145.

Ursu, N. A., Formarea terminologiei științifice românești, București, Editura Științifică, 1962.

Ursu, N. A., Modelul francez al gramaticii lui I. Eliade Rădulescu, ,,Limba română”, X, nr. 4, 1961, p. 322 – 333.

Văcărescu, Ienăchiță, Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orânduelelor grammaticii rumânești, Râmnic, 1787.

Văcărescu, Ienăchiță, Observații sau băgări dă seamă asupra reguleloru grammaticii rumânești,Viena, 1787.

Vraciu, Ariton, Lingvstică generală și comparată, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980.

Vraciu, Ariton, Studii de lingvistică generală, București, Editura Junimea, 1972.

Wald, Lucia, Progresul în limbă, în ,,Tratat de lingvistică generală”, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971.

Zafiu, Rodica, Păcatele Limbii, A se băga în seamă…, în ,,România Literară”, nr. 17, 2005, http://www.romlit.ro/numarul_17_2005_ro.

Zafiu, Rodica, Criterii estetice în normarea limbii române, în C. Stan, R. Zafiu, Al. Nicolae (coord.), ,,Studii lingvistice. Omagiu porfesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare”, București, Editura Universității din București, 2007, p. 467 – 473.